Sunteți pe pagina 1din 15

Universitatea Nicolae Titulescu

FACULTATEA DE DREPT

ACTIUNEA PENALĂ ÎN
PROCESUL PENAL

Numele şi prenumele:
Vizitiu Florian
Anul II, Grupa I, ID
Cuprins

Noţiunea de acţiune în justiţie ..................................................................................... 2

ACŢIUNEA PENALĂ - Noţiunea de acţiune penală................................................. 2

Obiectul acţiunii penale ............................................................................................... 3

Subiecţii acţiunii penale .............................................................................................. 3

Trăsăturile acţiunii penale ........................................................................................... 5

Momentele desfăşurării acţiunii penale ...................................................................... 6

• Punerea în mişcare a acţiunii penale ..................................................................... 7


• Exercitarea acţiunii penale .................................................................................... 9
• Epuizarea şi stingerea acţiunii penale ................................................................. 10
Concluzii: ............................................................................................................... 13
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................... 14

1
Noţiunea de acţiune în justiţie

Încălcarea oricărei dispoziţii a legii penale face să se nască un raport juridic de drept
penal, caz în care organele competente să intervină sunt numai organele judiciare ale statului,
rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut exclusiv al justiţiei.
Pentru aducerea cauzei în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal ce poate fi
exercitat în conformitate cu prevederile legii, pentru a fi constatată şi a se restabili ordinea de
drept încălcată. Un asemenea mijloc (instrument) este acţiunea în justiţie (acţiunea judiciară).
Se numeşte acţiune în justiţie, mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la
răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat
corespunzătoare normei de drept încălcate.
În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniul dreptului civil,
penal, administrativ etc.; în consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea, după caz, o acţiune
civilă, penală sau contravenţională.

ACŢIUNEA PENALĂ - Noţiunea de acţiune penală

Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept substanţial între stat şi
infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are
obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin
încălcarea acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un raport
de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.
În literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este discutată sub două
aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).
Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la
răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din
încălcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii
raportului juridic (subiectul pasiv al infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor
judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului
încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele
sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficienţă reală.
Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia se
deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării
procesului penal şi a realizării scopului său.
Acţiunea penală este deci mijlocul juridic prin care se realizează în justiţie tragerea la
răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a persoanei juridice.

2
Prin folosirea in rem a acţiunii penale se declanşează activitatea procesuală, iar prin
efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam şi la exercitarea ei, se
dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale
jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele
fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie.
Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este obligată să
judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului
o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul.
Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a
făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat.
Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în
proces, constituind temeiul în virtutea căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei
părţi.
Temeiul acţiunii penale. Sub aspect procesual temeiul legal al acţiunii penale îl
constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în
folosirea efectivă a acţiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Obiectul acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau


persoanelor) care au săvârşit infracţiunea (art. 9 alin. 1 Cod procedură penală). El se
deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau
extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau disciplinară).
Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea şi
pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni.
Potrivit reglementărilor din codul penal, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
poate atrage nu numai aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse), ci şi luarea unor măsuri cu
caracter educativ sau de siguranţă.

Subiecţii acţiunii penale

Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acţiunii penale, tragerea la răspundere


penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce
implică intervenţia anumitor organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine determinate.
Acţiunea penală, ca orice altă acţiune în justiţie, are mai mulţi termeni (factori), fără de
care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancţiunilor de drept penal.

3
Între aceşti factori sunt şi subiecţii acţiunii penale: titularul interesului ocrotit de norma
de incriminare şi destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict (deci un raport de
drept penal), ca urmare a săvârşirii infracţiunii, primul, având dreptul de a folosi acţiunea penală
pentru rezolvarea lui. Ca atare, acţiunea penală priveşte anumite persoane şi nu se referă la un
conflict impersonal, întrucât nici conflictul de drept penal nu este impersonal.
Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal, al cărui cadru este
mai cuprinzător.
Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic îl
reprezintă comunitatea, respectiv statul cu dreptul său de a trage la răspundere penală. În mod
corespunzător, nici acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decât statul şi inculpatul, primul
având calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate pe care o are
exclusiv statul.
Infracţiunile au şi un subiect pasiv, prin aceasta înţelegându-se victima infracţiunii.
Persoana vătămată nu este niciodată titular al acţiunii penale, întrucât dreptul de a trage la
răspundere penală aparţine numai statului.
În cauzele privind infracţiunile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă, un drept de dispoziţie referitor la exercitarea acţiunii penale poate avea şi partea
vătămată. Partea vătămată poate determina, în asemenea cauze, prin voinţa şi punerea în mişcare
sau stingerea acţiunii introducând plângerea prealabilă ori retrăgând-o sau împăcându-se cu
inculpatul. În aceste cazuri, partea vătămată, deşi manifestă drepturi legate de exerciţiul acţiunii
penale, nu are calitatea de subiect activ al acţiunii.
Pe lângă subiectul activ, acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi pasivi, persoanele
împotriva cărora se exercită acţiunea.
Acţiunea penală se pune în mişcare în contra subiectului activ al raportului juridic
conflictual, care capătă în felul acesta calitatea de inculpat în cauză.
Acţiunea penală se exercită in personam.
Cercetarea se poate începe şi desfăşura până la un punct fără cunoaşterea făptuitorului,
dar punerea în mişcare a acţiunii penale exclude posibilitatea exercitării ei in rem.
Subiectul activ al infracţiunii devine, în cadrul raportului juridic procesual penal,
subiectul pasiv al acţiunii penale. Având ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului,
acţiunea penală este îndreptată în mod direct împotriva acestuia.
Aşadar, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii principali ai raportului juridic
procesual penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi persoana autorului
infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.
• Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:
– statul ca titular general al acţiunii penale;
4
– procurorul ca subiect al acţiunii penale;
– partea vătămată ca subiect activ secundar al acţiunii penale;
– alte organe şi persoane ca subiecţi ai acţiunii penale.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi exercitată, în mod excepţional, şi de către
instanţa de judecată, numai în situaţiile în care legiuitorul a transmis instanţei dreptul de a
promova şi exercita acţiunea penală; astfel, este cazul extinderii acţiunii penale când pe parcursul
judecăţii se descoperă că inculpatul a săvârşit şi alte acte materiale care intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, precum şi în cazul în care, pe parcursul
judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte penale,
în legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, iar procurorul nu participă la
judecată (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).
În această situaţie din urmă, instanţa, din oficiu, extinde procesul penal şi procedează fie
la judecarea cauzei, în întregul ei, sau, după caz, sesizează, prin încheiere, organul de urmărire
penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită (art. 336 alin. 2
raportat la art. 336 alin. 1 lit. a şi b din Codul de procedură penală).
• Subiecţii pasivi ai acţiunii penale pot deveni numai persoanele fizice: participanţii ca
subiecţi pasivi ai acţiunii penale; tăinuitorii şi favorizatorii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale,
întrucât ei nu au calitatea de participanţi la infracţiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt
autori individualizaţi ai unor infracţiuni distincte. Drept urmare, acţiunea penală îndreptată
împotriva participanţilor este separată de cea îndreptată împotriva tăinuitorului sau
favorizatorului.

Trăsăturile acţiunii penale

Ca instituţie de bază în reglementarea procesului penal, acţiunea penală prezintă anumite


trăsături specifice ce o deosebesc de oricare altă acţiune judiciară.
Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială şi procesuală,
factorii acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale pot fi
rezumate în următoarele:
a) Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul este cel care stabileşte, prin norme
de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul
comiterii lor. În consecinţă, numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind
singurul titular al acţiunii penale.
b) Acţiunea penală este obligatorie. Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine
exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acţiunii penale rezultă atât din
prevederile art. 9 din Codul de procedură penală, care determină obiectul ei, cât şi din

5
prevederile art: 234; 235; 262; 336 şi 337, acelaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a
acţiunii penale.
c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă. Din momentul folosirii ei şi până
la rezolvarea cauzei, acţiunea penală îşi urmează cursul său normal. Odată învestit cu soluţionarea
ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către partea
vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la
realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile
anume prevăzute de lege. Aşadar, irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute,
existând cazuri legale în care statul poate dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei).
d) Acţiunea penală este indivizibilă. Indivizibilitatea acţiunii penale decurge din
unitatea infracţiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual
dreptul la o singură acţiune. Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat
parte mai multe persoane. În consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi
autori, instigatori sau complici există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra
tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toţi cunoscuţi.
Ceea ce determină unitatea, şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din punct de vedere
substanţial, este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu numărul participanţilor la comiterea
ei. „Din săvârşirea unei infracţiuni se naşte o singură acţiune penală împotriva inculpatului,
care, dacă a fost soluţionată definitiv de către instanţa penală, se stinge şi nu mai poate fi
exercitabilă“.
e) Acţiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale are drept consecinţă
procedurală necesară individualizarea acţiunii penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai
împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza penală sau
pretind să intervină în cauză.
f) Autonomia acţiunii penale. Toate trăsăturile caracteristice acţiunii penale dau
acesteia o autonomie juridică care o fac să se deosebească, conceptual şi funcţional, de alte
categorii de acţiuni în justiţie. În desfăşurarea procesului penal aceste trăsături apar în mod firesc
prezente, ele răsfrângându-se asupra întregii reglementări a procesului penal.

Momentele desfăşurării acţiunii penale

Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi


exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală
constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire
penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate
porni numai după identificarea făptuitorului.
6
Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:
a) punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;
b) exercitarea acţiunii penale;
c) epuizarea sau stingerea acţiunii penale.
• Punerea în mişcare a acţiunii penale
Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Deşi acţiunea penală
devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea
loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de
începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune în
mişcare şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se pune în mişcare în cazul
extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi 337 Cod procedură
penală).
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi
penale, care este momentul declanşării procesului penal.
Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea
penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre
modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe
orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara
acestor moduri de sesizare ordinare există şi moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora începerea
urmăririi penale nu este posibilă, cum ar fi cazul plângerii prealabile a persoanei vătămate, a
sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege, când acţiunea penală nu poate fi folosită decât
după obţinerea lor (exprimarea dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279
şi 280 Cod penal).
Sesizările speciale menţionate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă asemenea sesizări sau să dea astfel
de autorizări (organele competente ale căilor ferate, comandantul unităţii militare, procurorul
general etc.);
– să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia plângerii prealabile, care poate fi făcută şi oral;
– să se refere la una din infracţiunile pentru care legea condiţionează atât începerea urmăririi
penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării speciale respective;
– să cuprindă date suficiente în legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri
pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale;
– să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea impune aşa ceva.
Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu excepţia plângerii prealabile.
Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial
al procesului penal.

7
Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a
acţiunii penale se face in personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară
cunoaşterea persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală.
De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este
necesară existenţa unor probe temeinice.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana făptuitorului este
cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o ordonanţă, fie la
începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei faze, prin rechizitoriul
procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).
Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina
inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei
penale. Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte
sau alte persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală).
Actul procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii
procesului penal, cu privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei.
În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul
extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la
judecată (art. 336 Cod procedură penală).
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar
în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este
pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către
instanţă.
Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale
Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ,
următoarele condiţii:
– să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta,
printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege;
– să fie începută urmărirea penală;
– să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală;
– să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală, care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza procesului
penal în care aceasta are loc.

8
În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 Cod procedură penală, când organul de
cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face
propuneri, pe care le înaintează procurorului.
În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale,
procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mişcare acţiunea
penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) şi să dispună trimiterea în judecată, când din
materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta
răspunde penal.
În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane,
acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a procurorului care participă la
judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală). Dacă procurorul nu participă la
judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte,
punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).
Pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 lit. a Cod procedură penală, partea vătămată
poate sesiza organul de cercetare penală sau procurorul.
În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu numai actul de sesizare al
organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde tragerea la răspundere penală
a infractorului şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Introducerea plângerii de către partea
vătămată nu declanşează acţiunea penală, dar reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii ei în
mişcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un act de inculpare.
Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia calitatea de
inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în compartimentul drepturilor şi
obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.

• Exercitarea acţiunii penale


Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin
exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la
răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârşit infracţiuni.
În faza de urmărire penală, exercitarea acţiunii penale presupune strângerea,
administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în
judecată sau eventual, dacă este cazul, da o soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea
acţiunii. Această activitate se înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care realizează
supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea
penală. La sfârşitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul şi trimite pe
inculpat sau persoana juridică care a săvârşit infracţiuni în judecată, îndeplinind astfel un
important act de promovare al acţiunii penale.

9
În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii
pe care le formulează în faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac.
Acţiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni particulare şi cu o
rază mai restrânsă de posibilităţi, în cauzele la care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă.

• Epuizarea şi stingerea acţiunii penale


Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea procesului
penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de
instanţă, acţiunea penală şi-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acţiunii
penale a fost atins pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la
capăt tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi
înlăturate consecinţele greşitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenţei, aceasta este
modalitatea obişnuită de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final.
Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare
aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu se mai permite exercitarea ei în continuare până la
epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de câte ori
se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală,
înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii penale are
loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în mişcare.
Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca
activitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea
penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală normală, sunt: scoaterea de
sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi clasarea cauzei
penale.
Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării
acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate în două mari categorii
şi anume: cazuri în care acţiunea penală se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod
procedură penală) şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau este exercitabilă
numai în anumite condiţii (art. 10 lit. f-j Cod procedură penală). Pentru cazurile în care acţiunea
penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune scoaterea de sub
urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii, pronunţă achitarea. Pentru cazurile în care
acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune, după caz, încetarea urmăririi penale de către
procuror, în faza de urmărire penală sau încetarea procesului penal de către instanţa de judecată,
în faza judecăţii.
Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea
penală (art. 10 Cod procedură penală)
10
Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal însă pot avea situaţii când
promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste situaţii survin înainte de declanşarea
acţiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar când apar în cursul
exercitării acesteia duc la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale este împiedicată sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate după
natura lor juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile diferenţiate pe care le determină, în:
cazuri care înlătură temeiul acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect
sau se poate exercita numai în anumite condiţii.
Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei sunt:
a) Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal (art. 17 alin. 1), infracţiunea
este o faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea
penală. Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei
infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât infracţiunea
este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod penal).
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală. În materialitatea ei, fapta există, a fost
comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea penală a faptei constituie una
din trăsăturile esenţiale, care dă acesteia caracterizarea juridică de faptă penală. Chiar dacă fapta
prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie, dar nu este incriminată de lege sub
sancţiunea unei pedepse, nu constituie infracţiune (art. 17 alin. 1 Cod penal).
1
b .) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie infracţiune dacă este
prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Art. 19 din Codul
penal stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea
minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod
vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorilor sociale
ocrotite de legea penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni,
ea nu atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale,
şi anume pericolul social.
c) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat
În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei, iar după cum rezultă din formularea legii
„fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat", înseamnă că acea faptă constituie
infracţiune şi deci există răspunderea penală. Din punctul de vedere al dreptului material există
dreptul la acţiune, numai că procesual acţiunea penală a fost îndreptată greşit în contra unei
persoane învinuite sau inculpate pe nedrept.
d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii

11
Trăsăturile esenţiale ale oricărei fapte prevăzute de legea penală sunt reglementate în
partea generală a codului penal, iar conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni este desemnat în
partea specială care incriminează fapta respectivă. În consecinţă, fapta săvârşită pentru a fi
considerată o infracţiune determinată (furt, tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă
trăsăturile esenţiale, trebuie să aibă un conţinut concret, unele însuşiri concrete, obiective şi
subiective, specifice acelei fapte
e) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia, cerute de lege
pentru existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care concură la încadrarea acelei fapte, în
dispoziţiile legii şi care-i determină conţinutul. Numai având caracter penal o faptă este
considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.
Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau
este lipsită de obiect sunt:
f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale. În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi
anume:
1. Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia.
2. Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea
condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acesteia.
3. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca fiind necesară pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale.
g) A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz,
radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor. Aceste patru cauze privesc
direct răspunderea penală. Amnistia şi prescripţia fac parte din cauzele care înlătură răspunderea
penală şi privesc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură
existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul cauzelor "care înlătură caracterul penal al
faptei".
h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul
infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală
Retragerea plângerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru care legea penală a
prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În
partea specială a Codului penal nu se specifică în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile
are drept efect înlăturarea răspunderii penale, întrucât, conform prevederilor generale din art. 143

12
Cod penal, retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile în care s-a introdus o
asemenea plângere.
Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă împotriva unui
participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de consecinţă, retragerea plângerii
prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea penală stingându-se cu privire la toţi inculpaţii.
i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale
Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită decât printr-o
sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă. Prin Legea nr. 104/1992 au fost abrogate
toate formele de influenţare obştească din Codul penal.
1
i ) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Prin Legea nr. 281/2003 privind
modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale a fost introdus
acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale, avându-se în vedere faptul că
legea penală prevede unele cauze de nepedepsire cum ar fi: avortul, prevăzut de art. 190 alin 5 lit.
a-c din Codul penal; punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji – art. 198
alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3 Cod penal;
j) Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a promovării sau
exercitării acţiunii penale produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar putea da o altă
încadrare juridică.
Concluzii:
Concluzionând cele prezentate mai sus, putem afirma faptul că procesul penal trebuie să
contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia,
la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Acţiunea penală reprezintă una dintre cele mai importante instituţii ale procesului penal.
Ca instrumente juridice de materializare subiectivă şi de dinamizare a procesului penal,
acţiunea penală este susceptibilă de investigaţii ştiinţifice multiple, mai ales că, în raport cu
reglementările din Codul penal şi din Codul de procedură penală, ne apare ca instituţie
reconsiderată. În acestă lucrare am urmărit să prezentăm aspectele teoretice şi practice care
caracterizează acţiunea penală. Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se
realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul
statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se
stabileşte periculozitatea şi vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse
corespunzătoare. În alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus
judecăţii, ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională
a acţiunii penale.

13
BIBLIOGRAFIE

Dogaru, Ion – Elemente de teoria generală a dreptului, Editura „Oltenia”, Craiova, 1994;

Hotca, Mihai Adrian – Manual de drept penal – partea generală, Editura Hamangiu, 2016;

Jenică Drăgan, Ioan Oancea , Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal, Bucureşti:
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006

Mirişan, Valentin; Domocoş, Carmen Adrian – Drept Penal – Partea Generală, editura Hamagiu,
2018 ;

Dima, Traian – Drept penal, partea generala , ed a IIIa, editura Hamagiu, 2014

14