Publius Ovidius Naso

Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila - d. 17 sau 18 d.

Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită
perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii
latine, alături de Horațiu și Virgiliu.

Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic,

după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Biografie
Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo
(astăzi: Sulimona), situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparținea
nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși
carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer,
întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de
griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se
află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat
poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărîre
prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării
Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea
clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi
învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.

Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile
morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În Tristia,
Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere
că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au
rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la
Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat,
dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în
primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte
patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):
„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

În traducerea liberă a lui Theodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Opera lui Ovidius:

METAMORPHOSES,AMORES
HEROIDES
ARS AMATORIA
TRISTIA
EX PONTO
FASTI

De ce a fost exilat Ovidiu ? 

    De fapt Publius Ovidius Naso n-a fost propriu zis "exilat", ci "relegat"; ceea ce, din punct de vedere
juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la exilium îşi
pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere; dar un condamnat la relegatio însemna că
este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a-şi pierde nici averea, nici drepturile civile. Ovidiu deci a fost
"relegat". Această pedeapsă însă i-a fost dată de împăratul Octavian August într-un mod ilegal, într-un
mod cu totul abuziv. Mai întîi - pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i-o hotărască Senatul, iar nu August
singur; al doilea -pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un
condamnat la relegatio, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din
Italia. Dar Ovidiu n-a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într-un loc neprevăzut de lege, la o
depărtare de aproape 3.000 kilometri - şi într-unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în
Sciţia Mică, într-un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici
măcar un singur soldat roman care să-i fi putut veni în vreun fel în ajutor. Şi cu toate acestea, poetul
însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom
vedea, într-un fel a şi fost într-adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea
aduce?

      In decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate - după cum ne-o spune
chiar Ovidiu: carmen et error; adică - poeziile lui şi o anumită "greşală" pe care a comis-o poetul. Citind
elegia care constituie ea singură cartea a doua din "Scrisorile din exil" (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd
să se desvinovăjească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui; şi aceasta - tocmai pentru a nu fi
obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre "greşala" pe care a comis-o şi care va rămîne
pentru totdeauna învăluită în mister. Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să
pătrundem. Să începem cu prima învinuire.
Ovidiu scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste - Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce-i
drept, cam "decoltate", cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de-a dreptul puritanul Octavian
August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să-1 acuze pe poet de atentat la bunele moravuri. Şi, din
moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor
sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din
moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi
condiderate doar o problemă exclusiv literară. Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era
considerat implicit un delict politic.
Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile dar ascuţite critici sau
ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa
politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui
Octavian. Cînd, de pildă, împăratul - care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei
de stat - îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu-i pe filosoful Anaxilaos şi pe
senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în
toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), -iată că Ovidiu îndrăzneşte
să-şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic. Ne putem uşor închipui
ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi
mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atat de familiar lui
Ovidiu. 

   Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi
atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian
August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu - care va şi fi viitorul împărat
roman. August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii s ii direcţi şi de drept la tron.
Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios. Coincidenţele erau
prea suspecte şi numaidecît lumea a început, să vorbească şi chiar marele istoric Tacitus credea că cei
doi ar fi fost otrăviţi din ordinul Liviei. Şi iată că nici de astă dată Ovidiu nu scapă ocazia să introducă în
prima carte a Metamorfozelor sale două versuri care aminteau cititorilor de "crudele mame vitrege care
pregătesc otrăvuri aducătoare de moarte" concurenţilor la tronul pe care Livia îl voia pentru fiul ei...
Şi motivele relegării poetului se mai pot găsi şi altele în versurile lui. Să ne gîndim încă o dată la
atmosfera opoziţionistă la întreţinerea căreia poetul contribuia în conversaţiile purtate în cercurile înalte
pe care le frecventa - şi la faptul că, prin spionii şi delatorii infiltraţi peste tot, toate acestea ajungeau
absolut sigur la urechile lui Octavian şi ale Liviei. Aşa încît cea de a doua învinuire care i s-a adus pentru
a-i motiva pedeapsa, acea "greşală", error, nu era decît un motiv ocazional, un pretext, picătura care a
umplut paharul, după ce atîţia ani poetul săvîrşise atîtea alte errores. Şi cu aceasta ajungem la punctul
"senzaţional" al chestiunii, la "greşala" în legătură cu care, pentru a o dezlega şi a o explica, au fost
formulate pînă acum ipotezele cele mai neverosimile, unele chiar absurde.

   Incă Sidonius Apollinaris, poetul latin din secolul al V-lea e.n., formulase ipoteza - total falsă - că Ovidiu
ar fi fost exilat din cauza legăturilor intime pe care le-ar fi avut cu Iulia, fiica împăratului, dar s-au mai
propus şi alte explicaţii - nu numai absurde, ci uneori chiar lipsite de pudoare. Alţi autori susţin că Ovidiu
ar fi fost relegat pentru că a cunoscut şi a tăinuit legăturile nepoatei de fiică a împăratului, a Iuliei-minor
cu tînărul patrician Iunius Silanus - motiv pentru care cei doi au fost pedepsiţi, trimişi departe de Roma,
într-un loc izolat. Explicaţie căreia i se opun două obiecţii serioase, întîi: cum era posibil, logic vorbind, ca
poetul-confident să fie pedepsit mult mai aspru decît vinovaţii înşişi? Al doilea: dacă Ovidiu ar fi fost într-
adevăr implicat în acest episod, atunci foarte severa lege romană lex de adulteriis l-ar fi pedepsit -
potrivit prevederilor ei precise - şi cu confiscarea averii. Ceea ce nu s-a întîmplat.
A doua explicaţie propusă drept justificare a pedepsei suferite de poet (şi susţinută şi de J. Carcopino)
pretinde că Ovidiu ar fi avut legături cu cultele orientale; şi îndeosebi, că ar fi participat la o întrunire
secretă de divinaţie, în decursul căreia participanţii ar fi "aflat" din bîlbîielile ghicitorului în transă data
cînd va muri împăratul şi cine îi va fi succesorul. Dar legile romane nu considerau şedinţele de divinaţie,
în care se "ghicea" viitorul cuiva, drept un delict. încît, nu ne rămîne decît să căutăm motivele reglării lui
Ovidiu în sfera intrigilor politice în care poetul continua mereu să fie implicat.

Unde e înmormîntat Ovidiu ?

La întrebarea "Unde e înmormîntat Ovidiu?" s-au dat răspunsuri încă de acum 500 de ani; răspunsuri,
bine înţeles, fără nici un temei de adevăr. Astfel, în 1508 lumea a aflat vestea senzaţională (cine o va fi
vehiculat?) că s-a descoperit mormîntul lui Ovidiu tocmai... într-o cetate din pusta Ungariei, care azi se
numeşte Szombathely ! Peste vreo 70 de ani (mai precis în 1581) s-a anunţat că mormîntul poetului a
fost găsit... tocmai la Kiev!
Versiunea aceasta o cunoştea şi cronicarul Miron Costin. Dar era cel puţin greu, dacă nu chiar imposibil,
să poţi admite că poetul ar fi murit la o depărtare de peste o mie de kilometri de Tomis, de oraşul unde
fusese relegat. Şi atunci, s-a pus întrebarea: dar mai întîi unde se afla anticul oraş Tomis? Ei bine, tot în
secolul al XVI-lea s-a afirmat (ciudat şi nu prea !) că oraşul Tomis, modernizîndu-şi numele - dar în ce
formă ?!- a devenit Tomes-Var, care în limba maghiară s-a pronunţat "Temesvâr": deci Timişoara de azi!
Alţi cronicari, tot din secolul al XVI-lea - de astă dată polonezi - au afirmat că Tomisul se afla pe locul
oraşului Cetatea Albă; o localizare pe care şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, formaţi la şcoala
cronicarilor polonezi, o admiteau şi ei. Abia în secolul XVIII-lea un călător francez şi un istoric austriac au
susţinut că Tomisul se afla pe locul Constanţei de azi şi numai pe la mijlocul secolului trecut a fost
dovedită arheologic, pe baza inscripţiilor antice existente, această localizare.
Dar unde este mormîntul lui Ovidiu? Cronicarul Eusebius din Cesarea - care a trăit în secolele III-IV
-spune clar că marele poet a murit în anul 17 e.n. şi că a fost înmormîntat lîngă zidul cetăţii Tomis. Se
ştie că ilustrul poet surghiunit s-a bucurat de stima şi preţuirea localnicilor, de privilegii şi onoruri din
partea oficialităţilor oraşului, care desigur că i-au făcut şi funerariile cuvenite, precum şi un frumos
sarcofag după cum relatează şi umanistul Georgius Trapezuntius. Dar, dintre numeroasele sarcofage de
piatră, frumos lucrate şi admirabil decorate găsite şi expuse azi în muzeul şi oraşul Constanţa nu se
poate şti dacă vreunul este sau nu sarcofagul lui Ovidiu. Cît despre locul unde a fost înmormîntat, prof.
C. Scorpan era de părere că locul acesta ar putea fi pe unde este azi piaţa cu parking din faţa librăriei
"Eminescu", lîngă vechea poştă, sau, ceva la nord-est, prin părţile străzilor de azi V. Alecsandri, Negru
Vodă sau Mircea cel Bătrîn.