Editorial Săptămâna pe scurt Știri Polemici, controverse Război corupției Arhiva

http://romaniamare.info/

• FONDATĂ ÎN 1991 DE CORNELIU VADIM TUDOR ȘI EUGEN BARBU •

▼, (1), (2), (3), (4), (5), (6),

Fiecare pasăre pe limba ei piere (1)

Publicat în Război corupției
http://romaniamare.info/fiecare-pasare-pe-limba-ei-piere-1/ ; (1), ▲

Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori
se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU
Cu aproape cinci ani în urmă, cînd dictatorul comunist Traian Băsescu se pregătea să spele
putina de la Palatul Cotroceni, românii nădăjduiau că din clipa în care cetățeanul veșnic turmentat
va închide el însuși ușa în urma sa, și nu omul care apăsase zece ani pe clanță, într-un gest de
servitute nemeritată, calvarul lor va lua sfîrșit. O asemenea speranță era întărită și de noul venit de
la urne și de prin tainice unghere europene – Klaus Werner Iohannis – care, urcînd spre supremul
fotoliu al României, pe o monumentală scară, încă înmiresmată cu damful de whisky al
predecesorului său, promitea că va fi un alt fel de președinte. Odată cu expirarea celui de al doilea
mandat prezidențial al nevolnicului Băsescu, pregătit în mod fraudulos de făurarii și gardienii
statului paralel – George Maior, Florian Coldea și Laura Codruța Kövesi – în sufrageria-popotă a
generalului Oprea, fost responsabil cu izmenele și cămășile trupelor terestre, dar și cu doctoratele
sereiștilor, din prim-planul vieții noastre politice dispărea unul din ultimii staliniști autohtoni;
scăpam, în sfîrșit, de un personaj malefic, mai detestabil decît foștii activiști de odinioară, Ana
Pauker, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și Vasile Luca, profund blamați pînă și de PCR.
Românii se despărțeau fără nici un regret de cel mai mare mafiot al nației, care, spre orice punct
cardinal al țării își îndrepta privirea, găsea întotdeauna ceva de șterpelit. Așa a prăduit Flota
maritimă a țării, așa a pus mîna pe moșia de la Nana, ajutat de primarul local și de ,,costaricana”
Elena Udrea din Pleșcoi, precum și pe unele imobile și terenuri intravilane, ca să nu amintim decît
cîteva din tunurile pe care Traian Băsescu le-a dat asupra țării. Rău și răzbunător, întocmai ca
străbunul său Genghis-han, tătarul Traian Băsescu i-a trimis după gratii pe fostul premier Adrian
Năstase, pe profesorul Dan Voiculescu, pe fostul ministru Decebal Traian Remeș și pe alți adversari
politici, după procese similare cu cele din vremea Inchiziției. Dar crima cea mai gravă săvârșită de
Băsescu împotriva poporului român a fost aceea a creării statului paralel, organism anarhic, ilegal și
antidemocratic, ce urma să înlocuiască statul de drept, asigurîndu-i huzurul pe viață. În exercitarea
puterii sale autoritariste, dictatorul Băsescu se bucura nu doar de sprijinul SRI și al înaltelor instanțe
judiciare, ci și de o surprinzătoare susținere din partea liderilor Uniunii Europene și ai SUA.
Ignorînd în mod brutal rezultatul referendumului din 2009, prin care Traian Băsescu fusese demis,
cerberii străini l-au reinstalat la Cotroceni, împotriva voinței marii majorități a poporului. Atunci m-
am dumirit pe deplin că democrația capitalistă era la fel de perversă ca și cea comunistă. Și tot
atunci am înțeles cîtă dreptate avea marele filozof și matematician al Greciei antice, Pytagora, cînd
spunea că ,,e la fel de primejdios să-i dai unui ieșit din minți o sabie, iar unui ticălos, puterea”.
Corneliu Vadim Tudor, acel monument de cultură, care studiase operele multor filozofi și literați
ai lumii, doctrinele politice ale partidelor noastre interbelice, precum și Istoria la Viena (ca urmare a
recomandării lui Eugen Barbu, a fost distins cu Premiul Herder), acel poet strălucit, cu o forță de
creație atît de profundă, de emoționantă și, în același timp, un redutabil orator, al cărui discurs era
ascultat cu deosebit interes, pînă și de adversarii săi politici, n-a putut să acceadă la fotoliul
prezidențial, fiindcă liderii partidelor istorice, ai social-democraților și ai altor grupări politice
efemere s-au coalizat împotriva celui mai luminat om politic al vremii. Sub aspect intelectual, între
Vadim și Băsescu era o diferență ca de la cer la pămînt. În timp ce Vadim citise sute de mii de
pagini, din cele mai variate domenii, înnobilînd, în același timp, cu scrisul lui fermecător poezia,
proza literară, literatura politică, teatrul și cinematografia, Băsescu disprețuise dintotdeauna cartea,
lepădîndu-se de ea de cum terminase școala, deși nici de pe băncile ei nu făcuse decît ,,une lecture
de doigt”.
Individ machiavelic, Băsescu nu s-a retras din viața politică după încheierea sejurului tenebros
de la Cotroceni. A decis vexant să îngroașe obrazul, continuînd să tropăie și să scheaune prin
studiourile unor posturi de televiziune, unde debitează și astăzi tot felul de inepții, care să-i spele
păcatele, cele multe și grele și fără de iertare. Întinzînd la maximum coarda tupeului, s-a decis să
candideze la alegerile europarlamentare, dornic, probabil, să preia fotoliul cald, pe care îl părăsește,
în sfîrșit, fantoma cu breton, Monica Macovei, după ce, din acest loc, a spurcat România, atîția ani,
cu minciunile nerușinate, cu intrigile-i veninoase și marile ei trădări. Încercînd să se instaleze la
Strasbourg, Băsescu dovedește, încă o dată, că nu are nici un dram de demnitate. L-am revăzut,
recent, într-o secvență de televiziune, realizată cu 5-6 ani în urmă, la Bruxelles, unde se afla în
calitate de președinte al României. Se rotea singur, singurel în jurul atîtor șefi de stat, fără ca
vreunul să-i întindă mîna, ori să-i adreseze vreun cuvînt. Era complet marginalizat, așa cum era și
România în comunitatea europeană. Dacă atunci, ca președinte de țară era atît de ignorat, oare cum
va fi primit mîine în Parlamentul European? Piratul nu-și face probleme. El nu va pleda pentru
marile probleme pe care țara noastră le are în Uniunea Europeană. El galopează către sacul cu bani
de la Strasbourg, neînțelegînd nici astăzi că locul lui nu este în viața politică, ci la cîrciumă, alături
de parlagii. Din paginile cărții de istorie aflăm că ultimul atac al tătarilor asupra țărilor române a
avut loc în anul 1758, cînd hoardele de peste Nistru au devastat Moldova. Credem că în această
privință ar trebui făcută o rectificare, fiindcă cel din urmă atac asupra țării noastre a fost săvîrșit de
tătarul Băsescu în perioada anilor 2004-2014, cînd România a fost jefuită la fel de barbar ca în
oricare dintre năvălirile tătărăști anterioare. Piratul Băsescu a dispărut de cîțiva ani de la Cotroceni,
dar cucuvelele, care l-au desfătat cu țipete rău prevestitoare, au rămas tot acolo, ca să-l înconjoare
cu aceleași triluri cobitoare și pe noul chiriaș. Probabil că aceste păsări răpitoare de noapte simt că
nu s-a schimbat nimic în jurul lor. A plecat un tătar și ne-am trezit c-un sas, iar românii nu știu în ce
limbă politică să se mai înțeleagă cu nevolnicii lor conducători.
(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

Fiecare pasăre pe limba ei piere (2)

Publicat în Război corupției
http://romaniamare.info/fiecare-pasare-pe-limba-ei-piere-2/ ; (2), ▲

Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se
plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU
Așa cum era de așteptat, prezența la Cotroceni a lui Klaus Iohannis n-a fost de bun augur.
Dimpotrivă, mulți analiști politici, dar și simpli alegători spun că schimbarea de la Cotroceni ne-a
aruncat din lac în puț. Anunțul prin care Iohannis ne asigura că va fi un alt fel de președinte decît
predecesorul său, ca și promisiunea făcută în campania electorală trecută, că va renunța la
imunitatea prezidențială dacă va cîștiga alegerile, n-au fost decît mesaje demagogice, de amăgire a
electoratului. Dacă Iohannis și-ar fi respectat promisiunea referitoare la imunitatea prezidențială,
probabil că, vreo cîțiva ani, Carmen Iohannis, prima doamnă a țării, ar fi făcut naveta între Sibiu și
noul ,,palat” al soțului ei, pentru a-i strecura prin ferestruică sufertașul cu șnițele vieneze, friptură de
pasăre și morun la grătar. Iohannis a fost, însă, precaut. N-a renunțat la imunitate. O vreme, nu i s-a
auzit glasul. Tăcea ca mortu-n păpușoi. Dar muțenia nu l-a ținut decît o vară. Într-o zi de iarnă,
domnul Mutulică a apărut în piața publică, în mijlocul cîtorva mii de cetățeni, care protestau
împotriva actualei Puteri, laolaltă cu președintele țării. Ca să-și marcheze vizibil prezența, nu atît la
București, cît mai cu seamă la Berlin și la Bruxelles, revoluționarul de ocazie, Klaus Iohannis, se
înveșmîntase într-o geacă roșie. Un asemenea moment constituia o premieră europeană, dacă nu
cumva una mondială. L-a văzut cineva pe președintele Franței, Emmanuel Macron, devastînd
magazine pe Champs Elysées, cot la cot cu vestele galbene? Ori pe regele Spaniei, solicitînd în gura
mare, alături de zeci de mii de barcelonezi, independența Cataloniei? Nu i-a văzut nimeni și nici n-o
să-i vadă vreodată, întrucît primul este francez-francez, iar celălalt spaniol-spaniol, pe cînd Iohannis
este, așa cum îl arată și numele dar, mai cu seamă, mentalitatea: neamț sadea, cu optică prusacă, ce-i
ține la distanță pe români. Nu întîmplător, Iohannis se vede astăzi tot mai singur, în marea bătălie
pentru Cotroceni. USR, care pînă nu demult îi declara sprijin la tot pasul, și-a găsit un alt mușteriu,
pe Cioloș, acest Hopa Mitică, trăitor de mulți ani departe de țara natală, dar care, simțind că-i os de
ros pe plaiurile mioritice, a pornit în goană spre București, chit că, în politică, franțuzul nostru de
baltă calcă în… écuelles (străchini). Iohannis nu pare îngrijorat de apariția neașteptată a unui
contracandidat din tabăra sa. Îl sfidează, dar s-ar putea să regrete. Își continuă campania electorală,
pe care a transformat-o într-un atac permanent la adresa Puterii. Oare cine-i dă acest drept? E
președintele României, ori președintele PNL? În viziunea sa, PSD este un partid ,,penal”,
Parlamentul nu-i decît un organism care legiferează pentru apărarea infractorilor social-democrați,
iar Guvernul – ,,un accident politic”, alcătuit din ,,incompetenți”, care vor scufunda și mai adînc
țara în subdezvoltare și sărăcie.
Reacțiile antipesediste ale Opoziției de carton, avînd în Klaus Iohannis un motor diesel veșnic
gripat, sînt pe cît de dure și necivilizate, pe atît de ineficiente. Dacă ar avea o minimă moralitate (o
rara avis în politica românească), Opoziția, care critică și iar critică tot ce-i cade înaintea ochilor, ar
trebui să recunoască și rezultatele pozitive ale actualei guvernări, fiindcă, de cînd s-a instalat la
Palatul Victoria, Cabinetul Dăncilă a realizat constant creșteri economice peste media europeană, a
majorat simțitor salariile și pensiile, a redus sau a suprimat impozitul pe aceste venituri, a dotat o
serie de spitale cu aparatură de ultimă generație.
În încercarea oarbă de a dărîma cu orice preț Guvernul, Opoziția și starostele ei de la Cotroceni
parc-au turbat. Nu văd în jurul lor decît neputință și incompetență, cerînd, toată ziua – bună ziua,
demisia actualului Cabinet. Ba mai mult, răstălmăcesc realitatea ca să-și creeze motive de protest.
Pînă și majorările de salarii și pensii, evidente pentru milioane de cetățeni, sînt minimalizate și
ignorate de Klaus Iohannis și de liderii PNL, care afirmă că de pe urma acestor sporuri, beneficiarii
s-au ales cu cîțiva lei în buzunar. Evident, Iohannis nu se pricepe la problemele financiare și
bugetare și nici n-are printre consilieri vreun Vijoli, cum avea Ceaușescu. De aceea, ar trebui să dea
dovadă de mai multă decență cînd recurge la asemenea aprecieri gratuite, fiindcă, în alegerile
prezidențiale, atît salariații, cît și pensionarii îl vor trata la urne după propria-i limbă otrăvită. În
noianul de neadevăruri pe care își desfășoară campania electorală, Iohannis n-a ezitat să afirme că
Guvernul Dăncilă nu mai are bani de salarii și pensii, alarmînd populația. Pentru așa ceva,
președintele ar trebui să răspundă în fața Justiției. Și mai categoric în sminteala-i politică, Orban
vrea să taie salariile bugetarilor, fiindcă, spune așa-zisul liberal, acestea sînt mai mari decît cele din
sectorul privat. Dacă Orban vrea să fie altoit din cap pînă-n picioare, atunci să-și continue atacurile
asupra salariilor bugetare. În disputa cu actuala putere, Iohannis apelează la atacuri de-a dreptul
criminale. Întîrzie fără nici un motiv promulgarea legilor votate de senatori și deputați, pe care le
returnează aiurea-n tramvai Parlamentului, pentru reexaminarea și modificarea articolelor care nu-i
convin, ori le trimite la Curtea Constituțională. Pînă și Legea Bugetului de Stat a fost întîrziată de
același cătrănit personaj. Cu mentalitatea-i teutonică, se opune permanent numirii în funcții a unor
noi miniștri propuși de premier, fără să-și argumenteze poziția obstrucționistă. Cred că o asemenea
prerogativă ar trebui scoasă din atribuțiile președintelui. Țara nu poate să stea tot timpul la cheremul
unor încrîncenați. Închipuindu-se stăpîn absolut al țării, precum führerul criminal de altă dată al
Germaniei, Iohannis se amestecă brutal în treburile Executivului, pretinzînd să participe la ședințele
de Guvern și să le prezideze, deși, în mod constituțional, nu poate să ia parte decît la cele în care
sînt examinate probleme de interes național, cum ar fi politica externă, apărarea țării și asigurarea
ordinii publice. Iohannis nu se mulțumește cu epitetele josnice pe care le lipește pe fruntea
premierului și a miniștrilor. Vrea ca, prin participarea la ședințele Guvernului, să introducă și la
Palatul Victoria atmosfera scandaloasă de intrigă și agitație de la Cotroceni. Înainte de a-și aroga
pretenția de a tutela Guvernul, Klaus Iohannis ar trebui să se uite mai atent în oglindă, ca să-și dea
seama cine este în realitate, cum bine îl sfătuia fostul ministru al Muncii, Olguța Vasilescu. Un
asemenea sfat nu-i util pentru Iohannis, care nu și-a propus să sprijine Guvernul, ci să-l dărîme.
După ce i-a adresat vreo sută de avertismente ,,serioase”, ultimul dintre ele precizînd că Guvernul
Dăncilă va cădea după alegeri. (Nu se precizează însă după care alegeri.) La fel de tendențios și de
ilegal se amestecă președintele Iohannis și în treburile Justiției. După ce a tergiversat atîta timp
decretul de demitere a Laurei Codruța Kövesi din fruntea DNA, același lucru l-a făcut și cu
procurorul general Augustin Lazăr, ajutîndu-l pe acest torționar securist, care i-a adus pe unii
luptători anticomuniști pînă în pragul morții, să obțină o pensie de nabab. Iohannis se opune cu
înverșunare intrării în vigoare a modificărilor adoptate de Parlament asupra cîtorva legi ale Justiției,
afirmînd că ele au fost inițiate pentru salvarea unui singur om – Liviu Dragnea. De ce se zbate, în
realitate, Klaus Iohannis pentru a zădărnici măsurile de reformă în Justiție? O face, desigur, ,,pro
domo”, știind că, în virtutea legilor impuse de înrăita Macovei, poate scăpa de zecile de dosare
penale personale și grele, care vor deveni și mai apăsătoare dacă nu vor fi clasate, înainte să
părăsească Palatul Cotroceni. Trăind tot timpul sub spaima dosarelor care-i stau în cîrcă, Iohannis
încearcă să se disculpe declarativ, dar cu totul neconvingător, aruncînd asemenea păcate asupra
altora: ,,Eu nu sînt penal și n-am fost niciodată. Dragnea și alți lideri PSD sînt penali”. Actualul
președinte al țării respinge această acuzație, întrucît diverși penali din Justiție (Kövesi, Stanciu,
Lazăr și alții) i-au dichisit într-atît dosarele, încît au creat un alt Klaus Werner Iohannis, mai cinstit
și mai moral decît Goethe, dar care nu există în realitate. Zilnic întîlnim un Iohannis cu capsa pusă,
dornic să-și apere tronul prin orice mijloace.
(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

Fiecare pasăre pe limba ei piere (3)

Publicat în Război corupției
http://romaniamare.info/fiecare-pasare-pe-limba-ei-piere-3/ ; (3), ▲

Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se
plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU
Nu puțini sînt oamenii care se întreabă, nedumeriți: cum a ajuns președinte al României un
personaj care n-a reprezentat nimic în politică și cu atît mai puțin în fruntea țării? Din păcate,
întrebarea vine prea tîrziu. Ea poate să fie însă un semnal pentru alegerile din acest an, cînd prin vot
masiv și chibzuit, românii pot dejuca acțiunile perverse ale falangei germane de a-și menține pionul
plantat la Cotroceni, cu gîndul de a-l transforma în regină. Încercînd să se apropie de alegători (mult
prea tîrziu), Iohannis a decis să organizeze un referendum în ziua alegerilor europarlamentare, deși
Comisia de la Veneția respinge această soluție. Problemele spinoase cu care se confruntă Justiția
noastră nu pot fi, însă, soluționate printr-un ,,da” sau ,,nu”, pronunțat la urne de milioane de
alegători, care, oricît de bine intenționați ar fi, nu pot oferi rezolvări reale. O asemenea problemă
ține exclusiv de magistrați, de procurori, de cadre didactice de la facultățile de Drept și de alți
specialiști în domeniu.
Lipsit de afecțiune cu cetățenii și cu țara, Iohannis nu face o politică românească. Dimpotrivă,
prin acțiunile sale reprobabile îi învrăjbește și îi dezbină pe români, pregătindu-se să pună țara preș
la picioarele liderilor UE. Cu toate că este cetățean român, Klaus Iohannis a dovedit, în repetate
rînduri, că nu cunoaște istoria acestei țări, în care s-a născut și în care trăiește de zeci de ani.
Altminteri, ar fi învățat cîte ceva din comportamentul acelor străini care s-au aflat odinioară pe
tronul României. Se pare că a studiat doar metehnele primului rege al țării, Carol I de Hohenzollern.
Venit clandestin în România, acum 145 de ani, într-o uniformă militară cam ponosită și cu o
valijoară cam goală, dar dornic de înavuțire, Carol I a dobîndit, în timpul domniei, 12 moșii,
însumînd o sută de mii de hectare, ajungînd, totodată, acționarul principal al marilor societăți
autohtone. Carol I domnea în România sub înrîurirea politicii germane. În 1883, semna la Viena, în
cel mai strict secret, Tratatul cu Austria, Ungaria și Germania, reînnoit în patru rînduri, tot în secret,
prin care lega, pentru 30 de ani, interesele țării noastre de cele ale puterilor centrale. Mai mult,
regele cerea guvernului și Parlamentului ca România să intre în primul război mondial alături de
Germania și aliații săi, dar Consiliul de Coroană a respins cererea regelui. Doi ani mai tîrziu,
România intra în război alături de Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, la sfîrșitul căruia să integra
în hotarele ei firești. În timpul domniei sale, Carol I a avut parte de numeroase manifestări
antimonarhice, unele dintre ele înăbușite în sînge, precum cele din 1888 și 1907. Deseori, aflat la
grea încercare, se adresa bunului său prieten și sfătuitor, Otto Bismark, fostul cancelar al Imperiului
german (care a condus politica de unificare a țării, pe cea de extindere a hotarelor ,,prin fier și
sînge” și politica de expansiune colonială) căruia i se plîngea că românii sînt un popor rău, ,,care nu
se lasă condus, și nici nu știe să se conducă” (ceea ce crede astăzi și Iohannis despre Parlamentul și
Guvernul țării noastre). În schimb, președintele Iohannis n-a învățat nimic din activitatea
strălucitului cuplu regal, Ferdinand I și regina Maria. Bun român, mai român decît mulți politicieni
autohtoni, Ferdinand, monarh constituțional, n-a ezitat să ridice spada împotriva țării și a familiei
sale. Politica antiromânească promovată de președintele Klaus Iohannis se înscrie, însă, pe linia
relațiilor ostile, adoptată de Germania față de țara noastră încă din secolul trecut. În perioada
primului război mondial, cînd Germania și aliații săi ocupaseră două treimi din teritoriul României,
asupra țării noastre s-a exercitat un jaf inimaginabil. Așa cum releva ziarul ,,Le Temps”, publicînd
date dintr-un raport al Ministerului austriac de Război, în intervalul 1916-1918 România a fost
obligată să trimită în țările ocupante 400.000 de viței, 4,4 milioane de oi, un milion de porci și mari
cantități de petrol, lemn, sare, fructe și zarzavaturi; 80% din totalul acestor produse au ajuns în
Germania și Austria. România a fost obligată, de asemenea, să plătească 750 milioane de lei,
cheltuieli de război. ,,Cum o să putem trăi fără grîul și petrolul românesc?”, se întreba, în 1916,
generalul Erich Ludendorff, șeful Cartierului General al feldmareșalului Hindenburg, cel care avea
să devină președinte al Germaniei și care l-a numit pe Hitler cancelar.
În cea de a doua conflagrație mondială, prejudiciile cauzate României de Germania au fost
zdrobitoare. După ce prin Diktatul de la Viena pierdeam o mare parte a Transilvaniei, oferită cadou
de Hitler și Mussolini criminalului nazist Horthy, a urmat o a doua lovitură năucitoare – Pactul
Ribbentrop-Molotov – prin care URSS ne-a răpit Basarabia, Bucovina de Nord și alte teritorii.
Hitler era atît de perfid, încît șantaja autoritățile de la București, spunîndu-le că dacă vor să-și
redobîndească teritoriile răsăritene trebuie să lupte alături de Germania, împotriva URSS. Despre
redobîndirea Transilvaniei, nici o vorbă. După jaful teritorial, a urmat cel economic. Producția
noastră de petrol asigura funcționarea întregii mașini de război germane, la care se adăugau cantități
uriașe de cereale și produse alimentare, pe care România era obligată să le exporte în Germania, la
prețuri subevaluate. Acuzînd armata noastră de trădare – după întoarcerea armelor împotriva
forțelor naziste, Hitler afirma că România n-a fost un aliat credincios, punînd Germania în situația
de a pierde războiul. Era doar un pretext, întrucît Germania pierduse războiul la Stalingrad
(Volgograd). România n-a făcut decît să scurteze măcelul cu șase luni. Din păcate, și astăzi se aud
voci, în Germania, care condamnă ,,trădarea României”. În pofida faptului că de pe urma războiului
declanșat de Hitler au pierit 55 de milioane de oameni, iar pagubele materiale s-au ridicat la 1.400
de milioane de dolari, Germania s-a unificat, în timp ce România este și astăzi singura țară
europeană sfîrtecată teritorial, cu concursul direct al Germaniei. În toată perioada postbelică, n-am
auzit vreun lider sau politician german care să fi vorbit despre necesitatea reîntregirii României.
Nici măcar pe Klaus Iohannis. Dacă astăzi, în lipsa unor diplomați de anvergură, ca Mihail
Kogălniceanu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Corneliu Mănescu ori Ștefan Andrei, România
a dispărut din viața internațională, acest fapt se datorează, în foarte mare măsură, lipsei de vocație
diplomatică a președinților post-decembriști și, îndeosebi, a ultimilor doi, Traian Băsescu și Klaus
Iohannis.
(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

Fiecare pasăre pe limba ei piere (4)

Publicat în Polemici, controverse
http://romaniamare.info/fiecare-pasare-pe-limba-ei-piere-4/ ; (4), ▲

Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se
plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU
În privința politicii externe, Iohannis este tufă de Veneția. Nu numai că nu are inițiative
diplomatice, dar se opune cu îndîrjire acțiunilor întreprinse de Guvernul Dăncilă, lărgirii și întăririi
relațiilor externe ale țării noastre. Ca mandatar al politicii externe, Iohannis n-a rostit un singur
cuvînt împotriva nenumăratelor manifestări iredentiste ale unor politicieni maghiari, n-a condamnat
ieșirile halucinante ale istericului Tökeș sau ale lui Raduly, edilul Municipiului Sfîntu Gheorghe,
care i-a avertizat pe români că nu se pot angaja la primăria locală dacă nu cunosc limba maghiară,
după cum nu a luat poziție împotriva politicii staliniste, desfășurată de fostul președinte de la Kiev,
față de românii care trăiesc în teritoriile noastre acaparate de Ucraina. Întrebat despre revenirea
Basarabiei și Bucovinei de Nord la Patria Mamă, actualul președinte a dat un răspuns năucitor,
afirmînd că o astfel de acțiune ține de voința „celor două popoare“. Așadar, pentru Klaus Iohannis,
românii reacționează în contratimp ori pe contrasens, fără să înțeleagă că prin poziția sa aduce mari
prejudicii României. S-a opus propunerii făcută de premierul Dăncilă pentru mutarea Ambasadei
țării noastre de la Tel Aviv la Ierusalim. L-a acompaniat zurbagiul președinte al liberalilor,
necontrolatul Ludovic Orban, care a jignit-o grosolan pe doamna Viorica Dăncilă, îndrăznind să o
acuze pînă și de trădare. Orban, care după cum se vede nu prea are proprietatea cuvintelor care-i ies
din gură, a aruncat termenul de ,,trădare”, cînd ar fi trebuit să reflecteze autocritic asupra acestui
cuvînt. În mod normal, orice misiune diplomatică se află în capitala țării în care a fost acreditată.
Klaus Iohannis și aplaudacii săi liberali nu vor să înțeleagă această uzanță diplomatică, făcînd jocul
altor state, care nu recunosc Ierusalimul drept capitala Israelului. Oare nimeni dintre contestatari să
nu știe că în Secolul al XI-lea î. Chr., regele David a făcut din Ierusalim capitala statului Israel? Pe
atunci, în această zonă nu se afla nici picior de arab. Abia în anul 700, la aproape 2.000 de ani de la
întemeierea Israelului, triburi nomade din Arabia Saudită, în drum spre Europa, poposeau o scurtă
vreme de teritoriul Palestinei. În concepția sa de protestatar înnăscut și nevindecabil, Klaus Iohannis
s-a opus, de asemenea, ca țara noastră să preia președinția Consiliului Uniunii Europene,
invocînd ,,nepriceperea” Cabinetului Dăncilă. Dacă președinția rotativă ar fi revenit șefilor de stat,
atunci Iohannis s-ar fi împăunat ca zmeu al zmeilor, deși treburile concrete tot guvernul le-ar fi
făcut.
De ani buni privesc țara pe micul ecran, țara în care am văzut lumina zilei și am deprins buchile
cărții, România, pe care am străbătut-o în lung și-n lat, cu carnetul de reporter în mînă, timp de o
jumătate de veac, și de cele mai multe ori am strania senzație că mă aflu pe un pămînt necunoscut,
unde foarte mulți oameni, care vorbesc aceeași limbă cu mine, îmi sînt cu totul străini. Schimb
canalul televizorului, de zece, de douăzeci de ori, dar imaginea pare aceeași peste tot. Mai trăisem
astfel de momente apăsătoare cu 70 de ani în urmă, odată cu revărsarea comunismului peste
plaiurile mioritice. Atunci, cînd țara se afla sub cizmă străină, mă simțeam de-a dreptul un intrus în
România. Mi-era teamă să reînnod pînă și prieteniile cu foștii colegi de școală, fiindcă nu știam cine
mă pîndește de după colț. Dar, de ce ți-e teamă nu scapi. Într-o bună zi, acea umbră de după colț s-a
oprit în pragul casei noastre. După cîteva fraze agramate și ultimative, rostite în fața mamei mele, o
ființă firavă, dar de un curaj extraordinar, umbra ne-a luat casa. O casă mare, construită după
dimensiunile familiei, care, la scurt timp, avea să fie transformată în școală elementară. Doi ani mai
tîrziu, pierdeam și cele trei hectare de teren cu care fusese împroprietărit tatăl meu, drept
recompensă pentru schija pe care o primise în primul război mondial, la Cireșoaia. Așezată foarte
aproape de inimă, zece ani s-au chinuit chirurgii să i-o extragă, dar, pînă la urmă, tatăl meu s-a dus
în mormînt cu această ,,decorație” inamică. Apoi, moartea se instala nestingherită după colț. Într-un
singur an, s-au stins bunica, sora tatălui meu, văduvă de război, și sora mea mai mare. Curînd,
aveam să sufăr pentru fratele meu. Făcuse imprudența să declare, cu sinceritatea naivului, atunci
cînd i s-a cerut să se înscrie în PCR, că el nu crede în nici un partid, ci doar în Dumnezeu. În trei ani
a fost măturat din patru locuri de muncă. Abia atunci pricepea și el ce însemna partidul. Dar n-a
disperat. Tînăr fiind, cu studii economice superioare, și-a găsit pînă la urmă un loc de muncă stabil.
Împingea roaba cu pămînt ori cu nisip pe șantierul Casei Scînteii, neștiind că acolo îmi pregătește
viitorul meu birou. Așa erau vremurile atunci. Așa și-a consumat tinerețea și maturitatea generația
mea. Dar astăzi, cînd ne pretindem liberi, de ce nu mai știm de țară, de ce nu ne mai recunoaștem
unii pe alții? Pe micul ecran văd zilnic România împărțită în două tabere de indivizi, cu ochii și cu
mintea învinețite de furie, care se încaieră verbal și uneori cu bîta, dar care ne lasă să înțelegem că o
bătălie decisivă, pe viață și pe moarte, se va declanșa curînd. Încep să mă tem, nu pentru viața mea
consumată, ci pentru țară, care nu cred că va scăpa de un adevărat război fratricid, dacă mai putem
spune că sîntem frați.
Situația extrem de grea în care a ajuns România de un deceniu și jumătate se datorează unor
factori, pe cît de indispensabil, pe atît de dăunători. Unul dintre acești factori îl constituie înseși
partidele politice, care s-au angajat într-o bătălie sălbatică pentru a guverna țara. În această
înfruntare acerbă, se comit ilegalități de tot felul, pe care unii le acuză, alții le apără. Se încheagă
alianțe anormale, altele se desfac cu scandal. Unele partide apelează la susțineri politice și
financiare din afară, în detrimentul vădit al țării. Pentru ei, însă, partidul este mai presus de țară. Ca
în urmă cu 30 de ani! Mulți spun că partidele sînt un rău necesar. Alții, dezgropînd vechile
concepții, afirmă că era mai bine cu un singur partid, fiindcă atunci politicienii nu mai aveau cu cine
să se certe. Numai că atunci, partidul unic se certa veșnic cu poporul. Singura noastră șansă în
această dispută de șarlatani este aceea că unele partide mai și dispar, așa cum s-a întîmplat cu
PNȚCD. De fapt, istoricul partid țărănesc, care în perioada post-decembristă a trăit o vreme prin
cîțiva din liderii săi vîrstnici (Coposu, Diaconescu, Rațiu, Gionea), se topise încă din perioada
interbelică, din cauza abdicării de la rigorile democrației, a represiunilor antipopulare, a unor legi
apăsătoare pentru țărănimea săracă (Legea Circulației bunurilor rurale, Legea Cooperației), dar și ca
urmare a permanentelor dispute dintre liderii săi (Maniu, Mihalache, Vaida Voevod).
Celălalt partid istoric – PNL – calcă și el vîrtos pe urmele PNȚCD, rivalul său de o viață.
Liberalii actuali sînt certați rău cu dialogul. Neputînd să mai ajungă la putere ,,prin ei înșiși”, au
fuzionat cu PDL, dușmanul său de moarte, din vremea cînd în fruntea nefericitei noastre țări
ajunsese piratul Traian Băsescu, cel care se zbătea, din zori pînă-n miez de noapte, ca să alunge
partidele istorice de pe scena vieții politice, mai dihai ca bețivul care, căutînd zadarnic drumul spre
casă, nimerește pînă la urmă în pragul altei cîrciumi. Întrucît fuziunea cu pedeliștii nu i-a ajutat în
cine știe ce măsură, liberalii s-au aruncat într-o aventură și mai riscantă, intrînd în Partidul Popular
European, un conglomerat fără doctrină și fără program, al cărui singur scop este acela de a asigura
majoritatea la urne a actualilor lideri ai UE. Practic, PNL nici nu-și dă seama că s-a sinucis,
identitatea sa fiind făcută pulbere. El nu mai este un partid liberal, și, cu atît mai puțin, unul
național. Pe de altă parte, sprijinul total acordat lui Klaus Iohannis, un politician mediocru și străin
de interesele țării, care nu face altceva decît să-i învrăjbească pe români, constituie un obstacol
major pentru PNL în a se reafirma în lupta onestă pentru putere. În ultimii doi ani, în PNL n-au mai
venit oameni noi, ba dimpotrivă, au plecat atîția. Un amic glumeț îmi spunea mai zilele trecute că
PNL ar putea să ajungă un partid cu pretenții îndreptățite la guvernare doar dacă mîine ar învia
Ionel I. C. Brătianu, dar și atunci cu o condiție: aceea ca Ludovic Orban să-i cedeze fostului mare
liberal fotoliul de lider al partidului, ceea ce e greu de imaginat. Poate, totuși, că o va face, fără voia
lui, în favoarea lui Rareș Bogdan (fostul trîmbițaș de la televiziunea fidelă președintelui), noua
,,vedetă” a partidului, susținută puternic de Klaus Iohannis.
(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

Fiecare pasăre pe limba ei piere (5)

Publicat în Război corupției
http://romaniamare.info/fiecare-pasare-pe-limba-ei-piere-5/ ; (5), ▲
 Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se
plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU
Nici social-democrații nu vor mai speria sondajele de opinie cu rezultatele lor țipătoare, de la
trecutele alegeri, așa cum s-a văzut recent, la alegerile europarlamentare. Și aici, vîntul discordiei
suflă tăios. Mai întîi a plecat Ponta. Absența sa este un cîștig pentru social-democrați. Numai că,
odată cu fostul lider, a plecat o întreagă ceată de pesediști, și n-ar fi exclus ca vreo aripă două să-și
mai ia zborul, după trimiterea lui Dragnea în închisoare.
Cît despre USR, o încrengătură fără crez ideologic, fără perspective și fără rost în politică, în
pofida valului de ,,simpatie” pe care s-a urcat, ar putea să dispară din clipa în care moș Beșleagă de
peste Ocean nu va mai băga mîna în buzunar după mărunțiș și va lăsa formațiunea-fantomă să
trăiască politic din puținele cotizații pe care le adună de la puținteii săi membri. Despre PMP nu mai
este nimic de spus. În preajma viitoarelor alegeri parlamentare, politrucii lui Băsescu vor sta cu
valiza la ușă, gata să se ducă… pe pustii. Nici Parlamentul, care de la o vreme se populează cu prea
mulți neica-nimeni, nu se afirmă întotdeauna ca organ suprem al poporului român și ca unică
autoritate legislativă. În ceea ce privește Serviciul Român de Informații, contribuția acestuia a fost
una indezirabilă, mai cu seamă în perioada în care, în fruntea acestei instituții, s-au aflat personaje
sinistre, de teapa lui Maior și Coldea, care acționau fățiș pentru înlocuirea statului de drept cu
creația lor criminală, statul paralel.
În analiza cauzelor care au determinat stagnarea și chiar regresul economiei noastre, nu se poate
face abstracție nici de rolul straniu pe care l-a jucat Justiția în ultimii 10-15 ani, îndeosebi prin
înaltele sale instanțe, conduse de judecători și procurori, pe de o parte, nepregătiți pentru funcțiile
pe care le ocupau, iar pe de altă parte, preocupați fiind mai mult de politică decît de justiție.
Cum pot clama atît de zgomotos judecătorii și procurorii pentru independența Justiției, cînd șefii
principalelor instanțe au fost numiți politic de președinții Traian Băsescu și Klaus Iohannis? De ce
mai avem un Consiliu Superior al Magistraturii? Ca atare, în nenumărate cazuri justiția nu s-a
înfăptuit în numele legii și în egală măsură pentru toți, ci după bunul plac al unora dintre slujitorii
săi și, în ultimă instanță, potrivit dorințelor și intereselor celor doi președinți. Poate cineva să afirme
că Înalta Curte de Casație și Justiție, condusă de Livia Stanciu, a asigurat, potrivit competențelor ce-
i revin, interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, de vreme ce
Kövesi tăia și spînzura în fruntea DNA, ori că găștile de procurori de la Ploiești, Oradea, Brașov,
Pitești și de prin alte orașe au ținut vreodată seama de dispozițiile ÎCCJ în înfăptuirea actului de
justiție? A reprezentat oare Ministerul Public, tutelat de Augustin Lazăr, interesele societății
românești? Mai degrabă, fostul procuror general s-a comportat ca în tinerețe, ca un torționar, acuzat
și astăzi de mulți dintre cei care au avut de-a face cu el. Și-au desfășurat oare procurorii activitatea
potrivit principiilor legalității, imparțialității și sub controlul ierarhic al Ministerului Justiției?
Dimpotrivă, cînd fostul ministru Tudorel Toader le-a cerut să respecte prevederile constituționale,
procurorii au pornit să protesteze în cadrul unor manifestații stradale ilegale, afirmînd că dacă vor
acționa sub autoritatea Ministerului Justiției își vor pierde independența. Procurorilor nu le era
teamă că își pierd independența. Ei erau cătrăniți că nu vor mai putea să acționeze mai departe
pentru a transforma Justiția într-un instrument al luptei de clasă. Nu m-au impresionat deloc
sloganurile lipsite de logică pe care le arborau în cadrul manifestațiilor, ci numărul mare al
procurorilor protestatari, care arăta halul în care a ajuns Justiția românească.
Înainte de a intra în Uniunea Europeană, românii, în marea lor majoritate, erau convinși că,
făcînd acest pas, țara se va redresa mult mai repede, uitînd cu totul de înțeleapta zicală străbună care
spune că, înainte de toate, ,,omul trebuie să se ajute singur”. Credeam, de asemenea, că în această
structură europeană ne vom bucura de drepturi egale cu toți ceilalți parteneri, așa cum fuseserăm
asigurați înainte de aderare. Unele state europene (Austria, Germania, Suedia și Olanda) s-au opus
intrării României în ,,Raiul European”. Timp de cîțiva ani, guvernele noastre au bătut în van la
porțile zăvorîte ale Uniunii Europene. Înțelegînd că pentru noi lacătele erau prea grele, autoritățile
române și-au mai temperat entuziasmul aderării. Dar, într-o bună zi, ne-am trezit la București cu un
înalt emisar francez, partizan înfocat al extinderii Uniunii Europene către Est. Ne-a propus aderarea.
Socoteam că norocul a căzut pe capul nostru din cer. Dar imediat a apărut un obstacol, la care
nimeni nu se aștepta: lipsa unui Tratat între România și Ucraina.
Țara noastră refuzase să semneze un asemenea document, întrucît vecinii noștri de la Răsărit
luaseră cu japca unele teritorii românești, pe care și astăzi le stăpînesc în mod ilegal. Înaltul emisar
francez a fost, însă, îndeajuns de ,,convingător”, în fața unor guvernanți români bolnavi de
europenism, spunîndu-ne că pretextul pierderii unor teritorii constituie un ,,bagatel” pe lîngă marile
perspective pe care ni le deschide integrarea europeană. Ne-a convins, mai cu seamă că autoritățile
de la Kiev nu voiau să renunțe la teritoriile noastre, pretextînd că, în timpul celui de al II-lea război
mondial, armata română cauzase mari pierderi Ucrainei. Argumentul era unul cinic. Noi intraserăm
în război ca să ne recuperăm Basarabia și Bucovina de Nord, dar aceea care ne-a împins pînă la
Stalingrad  a fost Germania.
Ca să nu mai spunem că, în perioada 1716-1878, Rusia a purtat șapte războaie împotriva Turciei,
cinci în totalitate pe teritoriul țării noastre și doar două parțial. În urma războiului dintre anii 1806 și
1812, încheiat cu pacea de la București, Basarabia românească a fost cotropită de Rusia, sub cizma
căreia a stat 106 ani, pînă în 1919.
(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU

Fiecare pasăre pe limba ei piere (6)

Publicat în Război corupției
http://romaniamare.info/fiecare-pasare-pe-limba-ei-piere-6/ , (6), ▲
Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se
plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU
Ce despăgubiri ar fi trebuit să ceară România celor două vajnice beligerante, care s-au războit
timp de un secol și jumătate pe pămîntul nostru? Am semnat Tratatul cu Ucraina împotriva
intereselor noastre vitale, după cum am iscălit și actul de aderare la Uniunea Europeană
,,aruncându-ne legați la ochi în cușca lupilor mereu flămînzi”, așa cum opina, pe bună dreptate,
editorialistul revistei ,,România Mare”, Dragoș Dumitriu. Ce a urmat în cei 11 ani de europenism?
Am intrat în UE ca țară de mîna a doua, iar astăzi, am ajuns una de mîna a treia, colonia care
fusesem în perioada interbelică, acea sursă de materii prime și piață de desfacere pentru fostele
metropole coloniale, astăzi, diriguitorii Uniunii Europene. Am rămas fără industrie, care le stătea ca
un ghimpe în spate țărilor europene occidentale, fără agricultură și fără cîteva milioane de locuitori,
care, nemaigăsind locuri de muncă în țară, s-au dus să-i slugărească pe nababii străini, în schimbul
unor salarii mult reduse față de cele ale muncitorilor occidentali. Comunitarii occidentali s-au
repezit ca șacalii asupra României. Austria, o țară cît o strachină, vorba poetesei Leonida Lari, ne-a
șantajat cu intrarea noastră în UE, pînă a pus mîna pe doi giganți economico-financiari – PETROM
și Banca Comercială Română. Suedia a mîrîit ani de zile, pînă cînd societățile sale care operau în
România au obținut condiții care le-au permis să realizeze venituri uriașe în comparație cu cele ale
societăților noastre. O altă țară-strachină, Olanda, care se împotrivește și azi intrării României în
Spațiul Schengen, cere, cu mentalitatea colonialistului de altădată, să preia în stăpînire Portul
Constanța. Mai mult, pretinde că Portul nostru maritim face concurență Amsterdamului. Dar oare
Londra, Lisabona, Valencia, Neapole, Salonic, Istanbul și alte porturi la Marea Adriatică, Marea
Neagră și la Mediterană nu concurează portul olandez? De ce nu se aruncă autoritățile de la Haga
asupra lor? În ultimul timp, Germania a reactivat ranchiuna pe care ne-o poartă de mai bine de un
secol, amestecîndu-se brutal în treburile noastre interne și în activitatea Justiției. Pentru noi nu este
o surpriză. Pînă și Helmut Kohl, care părea o minte mai luminată, era obsedat de o atitudine ostilă
față de țara noastră. În 1989, pe cînd se afla la Budapesta pentru a convinge autoritățile maghiare să
susțină unificarea Germaniei, promitea că țara sa va ajuta Ungaria pentru recîștigarea Transilvaniei.
Ideea aceasta izvorîtă din vajnicul spirit revanșard german a fost reafirmată în ultimii ani de diverși
lideri și politicieni germani. Anul trecut, la 1 Decembrie, cu prilejul aniversării Marii Uniri, postul
german de televiziune ZDF Zweite transmitea că ,,România sărbătorește anexarea fostei provincii
maghiare Transilvania”. O mare măgărie! Oare cum ar primi cancelarul Merkel o notă transmisă de
vreun post de televiziune din România prin care s-ar afirma că reunificarea Germaniei s-a realizat
prin anexarea Republicii Democrate Germane, stat liber și independent, de către Republica Federală
a Germaniei? Klaus Iohannis n-a avut nici o reacție la adresa postului de televiziune amintit. Nici
nu ne așteptam. Ca atare, liderii politici germani continuă nestingheriți să pună România la zid.
Relativ recent, Manfred Weber, principalul candidat al Partidului Popular European la președinția
Comisiei Europene, amenința România, partidele aflate la guvernare și pe procurorii care o
anchetează pe fosta șefă a DNA, afirmînd că ,,dacă procedurile judiciare împotriva doamnei Kövesi
nu sînt anulate, vom cere o dezbatere în următoarea sesiune plenară a Parlamentului European. De
asemenea, apelăm urgent la PES (Partidul Socialist European) și la ALDE (Grupul european) să se
pronunțe împotriva partidelor surori din Guvernul român”. Ce spui, Franz? De cînd ai devenit
judecătorul suprem al Europei? Și Hitler tot cu astfel de intrigi și amenințări opera la vremea sa, și a
sfîrșit cum trebuia. Știi oare cîte vieți, cîte destine, cîte familii a distrus Kövesi, această fiară cu chip
de om, întocmind dosare fără obiect, în baza unor denunțuri mincinoase, smulse unor pușcăriași,
dornici să-și îndulcească ori să scape de regimul de detenție? Știi, Herr Weber, că această doamnă a
groazei este ea însăși o coruptă ereditară? Tatăl ei a fost învinuit de corupție, fratele și fostul soț,
acuzați de aceeași meteahnă, iar, în ultima vreme, o asemenea incriminare este tot mai des rostită la
adresa acestei Iude a dreptății. Departe de a constitui vreo autoritate în profesiunea de jurist (cînd a
fost ,,descoperită” de Băsescu, instrumentase doar… 5 dosare), Kövesi, care a împărțit aula
universitară cu terenul de basket, a surprins pe foarte mulți în postul de șefă a DNA. Ea a fost, însă,
căutată cu lumînarea de netrebnicii care au plantat-o ca pe o buruiană otrăvitoare în fruntea unei
asemenea instituții. Atît pentru sterila noastră opoziție, cît și pentru liderii de la Bruxelles, Kövesi a
fost socotită arma prin care vor dărîma actuala putere. S-au înșelat. Kövesi a călcat permanent în
străchini, a comis nedreptăți flagrante, a compromis Justiția, împreună cu procurorii din subordine,
pentru ca, pînă la urmă, să fie măturată din scaunul groazei. Acum, cînd Iohannis dă semne de
nesiguranță în privința celui de al doilea mandat, opoziția internă și liderii de la Bruxelles încearcă
s-o împingă spre fotoliul suprem al țării pe această gogoașă dezumflată. Mulți spun, însă, că voturile
pe care Kövesi le-ar obține la un asemenea scrutin ar putea fi duse, acasă, într-o poșetă. Despre
Iohannis, continui să cred că procentele de încredere de care se bucură din partea populației se vor
dovedi, în final, niște gogorițe. Și asta, în pofida rezultatului obținut la un referendum fără obiect,
dar suprapus anume alegerilor europarlamentare, astfel încît nici pînă azi nu s-a aflat de ce au fost
atîția votanți pe liste suplimentare, în comune și cătune în care pînă azi nu a călcat picior de turist…
Cum de s-a întîmplat asta, numai Dumnezeu și STS știe. Să sperăm că votul pentru prezidențiale nu
va mai fi parazitat de un alt referendum, cerut aiurea de actualul președinte… Klaus Iohannis nu
numai că n-a făcut nimic pentru a spera la un nou mandat, dar nici nu-i capabil pentru o asemenea
înaltă funcție. Personal, îți spun de pe acum adio!, Herr Klaus. Ai fost un președinte inutil,
recalcitrant, nedorit, potrivnic românilor și intereselor majore ale țării. Vei dispărea din fruntea țării,
așa precum fiecare pasăre pe limba ei piere. La capătul acestui peregrinaj prin viața noastră actuală
și a țării, mă întreb înspăimîntat: să ne fi blestemat oare Ceaușescu atît de cumplit, la zidul pieirii
sale, încît de 15 ani să n-avem parte decît de conducători fanarioți atît de înrăiți? Nu cumva mîine
ne vom trezi cu vreun ,,#rezist” la Cotroceni, care, cu mintea lui pătrunsă de ură va da foc țării? Să
sperăm că acest popor atît de nefericit de-a lungul existenței sale, dar atît de rezistent, se va
mobiliza la urne, ca la Rovine, la Podul Înalt și la Mărășești, și va pune pe jar întreg putregaiul
uman intern, care vrea să vîndă și să distrugă o țară bimilenară, făurită și apărată cu prețul vieții de
atîtea și atîtea generații de români.
Sfîrșit
NICOLAE DĂSCĂLESCU