CURSUL 6

Subiecte de discuţie
1. Eutanasia în practica medico-legală veterinară
2. Anatomia patologică în medicina legală veterinară
• Reacţia vitală

1. Eutanasia în practica medico-legală

Eutanasia include toate metodele şi procedeele prin care se realizează suprimarea
vieţii, urmărindu-se ca acest lucru să se realizeze fără durere, uşor şi în cel mai scurt timp.
Ţinând cont de acest lucru eutanasierea unui animal trebuie să blocheze rapid funcţiile
nervoase şi cunoştinţa, urmată apoi de întreruperea funcţiilor respiratorii şi cardiace.
Eutanasia poate fi privită ca un rău necesar, fiind indicată de medicul veterinar atunci
când s-a ajuns în situaţii limită sau fără altă ieşire, atunci când leziunile sunt incurabile
sau când suferinţa prelungită este de nedorit atât pentru animal cât şi pentru proprietarul
acestuia.
Eutanasia este reglementată printr-o serie de acte normative care definesc această
metodă şi menţionează metodele cele mai eficiente:
- Ordonanţa 30/2004 privind organizarea activităţii veterinare: face referiri la
metodele fizice de ucidere (utilizarea pistolului sau puştii cu glonţ,
electrocutarea etc) sau chimice (utilizarea dioxidului de carbon, a unor
medicamente cu proprietăţi anestezice sau a altor produse autorizate pentru
efectuarea eutanasiei);
- Hotărârea de Guvern 1247/2002 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor la normele sanitare veterinare sancţionează prin aplicarea de
amenzi toate contravenţiile privind neaplicarea şi nerespectarea normelor
sanitare veterinare referitoare la protecţia, bunăstarea, sacrificarea, uciderea sau
eutanasierea acestora.
Aplicarea eutanasiei în medicina legală se impune frecvent în cazul animalelor de
companie, când animalul nu are nici o şansă de vindecare, urmărindu-se în principal
scurtarea suferinţei acestuia. De asemenea, medicul veterinar poate folosi eutanasia ca
metodă de eradicare a unor focare de boală în scopul blocării diseminării acesteia dincolo
de limitele focarului (vezi gripa aviară). Totodată, sacrificarea animalelor în scopul
consumului uman sau animal foloseşte metode de eutanasie; acestea variază de la specie
la specie, având ca deziderat comun menţinerea salubrităţii produselor care rezultă din
prelucrarea carcaselor.
Eficienţa unei metode de eutanasie trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
- timpul necesar instalării morţii să fie cât mai scurt cu putinţă;
- procesul să fie ireversibil;
- moartea să se producă fără durere şi fără stres psihic din partea animalului;
- să se realizeze în condiţii de perfectă securitate pentru operator
- efectul emoţional asupra operatorului şi observatorilor să fie minim;
- metoda să fie simplă, ieftină şi să producă modificări tisulare nesemnificative
pentru animalele de interes economic.
 Se consideră a fi acceptabile metodele de eutanasie care au ca mecanism inducerea
hipoxiei, cele care produc depresia centrilor nervoşi vitali sau metodele care produc
distrugeri bruşte ale sistemului nervos central.
Eutanasia poate fi realizată prin următoarele categorii de metode:
- metode fizice;
- metode chimice.
Metodele fizice de eutanasie
- Împuşcarea cu armă cu proiectil unic (glonţ) are ca obiectiv distrugerea
substanţei nervoase encefalice prin perforarea cutiei craniene. Metoda este
utilizată mai ales pentru eutanasierea animalelor mari (cabaline). Cu toate că
este o metodă eficientă şi ieftină, aceasta poate fi deosebit de periculoasă, fapt
pentru care necesită utilizarea armamentului de către persoane instruite şi
specializate.
- Fracturarea coloanei cervicale este folosită mai ales pentru eutanasierea
iepurilor domestici şi a celor sălbatici. Pentru cei din urmă metoda se foloseşte
pentru eutanasierea indivizilor răniţi la vânătoare, pentru curmarea suferinţei
indivizilor răniţi grav. Animalul se ţine de urechi şi i se aplică o lovitură
puternică cu un obiect contondent în regiunea cefei.
- Dislocarea cervicală (luxarea articulaţiei occipito-atloidiene) se foloseşte
pentru uciderea porumbeilor şi a vânatului cu pene, fiind o metodă simplă şi
eficientă, ce necesită cunoştinţe minime de anatomie.
- Decapitarea se practică pentru uciderea păsărilor de curte şi a rozătoarelor de
laborator, fiind şi aceasta o metodă rapidă, sigură şi eficentă.
- Sângerarea are la bază secţionarea unor vase de sânge importante: vene
jugulare şi confluent jugular, artere palatine, artere femurale. Abordarea unor
traiecte venoase sau arteriale depinde de aspectele urmărite în urma sângerării.
Atunci când se sângerează animale de interes economic, este necesară o
prealabilă asomare. La păsările a căror carcasă trebuie să fie integră după
sângerare vor fi deschise arterele femurale.
- Electrocutarea se foloseşte mai ales în abatoare şi se realizează cu dispozitive
speciale; metoda este recomandată mai ales pentru porci şi păsări.
- Injectarea intracardiacă a aerului are ca obiectiv provocarea emboliei
gazoase şi determină o moarte rapidă şi nedureroasă prin asfixie. Se recomandă
ca metoda să fie folosită pentru animalele de talie mică, sedate în prealabil.
Metodele chimice de eutanasie
Această categorie include două subcategorii:
- metode chimice inhalatorii, în acest scop fiind necesare incinte, spaţii închise
sau măşti de inhalaţie;
- metode chimice neinhalatorii.
Dintre substanţele folosite pentru inhalaţie amintim:
- cloroformul se administrează atât animalelor mari cât şi celor mici, fie prin
intermediul măştilor sau prin evaporare şi inhalaţie liberă în incinte izolate în
cazul animalelor mici. Folosirea cloroformului nu este recomandată pentru
eutanasierea animalelor de experienţa datorită efectelor hemolitice ale acestuia.
- Eterul etilic este folosit pentru eutanasierea animalelor mici, determină însă o
anestezie lentă. Folosirea sa este mai puţin recomandată deoarece substanţa este
inflamabilă şi explozibilă.
- Cianura de hidrogen este o substanţă deosebit de nocivă, fapt pentru care
folosirea ei este limitată. Camerele sau incintele în care se face eutanasierea
trebuie să fie închise etanş; substanţa este folosită pentru uciderea animalelor de
blană.
- Halotanul este o substanţă care se administrează prin mască pentru eutanasia
animalelor mari şi a suinelor. Cu toate că determină o moarte rapidă, folosirea
halotanului este de asemenea limitată deoarece substanţa este scumpă. Acelaşi
neajuns îl au metoxifluranul, enfluranul şi izofluranul.
- Bioxidul de azot, monoxidul de carbon şi dioxidul de carbon sunt gaze cu
toxicitate variabilă (cea mai mare pentru monoxidul de carbon) folosite pentru
eutanasierea animalelor mici. Dioxidul de carbon (butelii cu concentraţie de
60%) produce iniţial o excitaţie nervoasă, pierderea cunoştinţei producându-se
după 45 secunde. Blocarea centrilor respiratori intervine mult mai târziu (5
minute). Aceste neajunsuri au determinat mai multe asociaţii de protecţie a
animalelor să conteste şi să respingă eutanasia cu dioxid de carbon.
Metodele chimice neinhalatorii folosesc substanţe sau amestecuri de substanţe
care induc rapid inhibarea centrilor cardio-respiratori din sistemul nervos central sau
care determină blocarea funcţiei de transport a hematiilor sau liza acestora. Cele mai
cunoscute substanţe sunt: barbituricele în doze mari, cloralhidratul, sulfatul de
magneziu, clorura de potasiu, substanţele curarizante, stricnina, nicotina, alcoolul
etilic, formaldehida, apa oxigenată. Indiferent de substanţa folosită se recomandă
tranchilizarea prealabilă a animalului şi folosirea ulterioară a substanţei destinate
eutanasiei.
Cele mai eficiente sunt preparatele cu destinaţie specială, cum ar fi T-61
(Tötungsmittel-61, Hoechst), acesta producând o moarte rapidă şi fără suferinţă,
preparatul nefiind de largă circulaţie datorită preţului ridicat. Alte preparate sunt
Eutha, Nebutal, Nercoren. Produsele menţionate sunt amestecuri de pentobarbital
sodic, cloralhidrat şi sulfat de magneziu.
Cea mai importantă problemă care se pune în practică este alegerea metodei de
eutanasie. Este adevărat că se porneşte întotdeauna de la destinaţia economică a
animalelor eutanasiate, de numărul lor, care dintre metodele enumerate sunt
disponibile. Sunt acceptate în ţara noastră atât metodele fizice, cât şi cele chimice.
Dintre cele chimice trebuie evitate cele care nu produc o pierdere rapidă de cunoştinţă
sau cele care produc suferinţe suplimentare animalului (substanţele curarizante,
nicotina, stricnina, formaldehida, sărurile de magneziu etc). În tările în care legislaţia
cu privire la protecţia animalelor este bine conturată, utilizarea substanţelor
enumerate anterior este interzisă. Atunci când se pune problema alegerii unei metode
trebuie să ştim că fiecare metodă are avantajele şi dezavantajele ei. Trebuie menţionat
faptul că la animalele de interes economic la care carcasa şi organele vor intra în
consumul uman sau animal se aleg întotdeauna metodele fizice.
Eutanasia animalelor mari (cabaline, taurine):
- împuşcare în regiunea temporală sau frontală (în abatoare nu se folosesc armele
cu glonţ, ci arme cu aer comprimat);
- înţeparea şi secţionarea măduvei spinării la limita cu bulbul rahidian (mai ales
la taurine);
- metode chimice, mai puţin recomandate datorită deprecierii carcasei; când
carcasa nu poate fi folosită în consum se pot folosi doze mari de barbiturice
(50-100 mg/kg);
Eutanasia la porc:
- pentru indivizii izolaţi şi a căror carcasă nu este folosită se pot utiliza
barbituricele simple sau în asociere cu cloralhidratul şi sulfatul de magneziu;
- eutanasia inhalatorie cu dioxid de carbon 60%;
- electrocutarea (folosită mai mult ca metodă de asomare în abatoare).
Eutanasia păsărilor:
- luxarea articulaţiei occipito-atloidiene;
- decapiterea;
- sângerarea;
- gazarea cu dioxid de carbon (metodă aplicată pentru uciderea unui număr mare
de păsări, aplicată în tara noastră pentru eradicarea focarelor de gripă aviară).
- cloroformul (eutanasia păsărilor de colivie).
Eutanasia peştilor se practică numai atunci când aceştia fac subiectul unor cercetări
ştiinţifice, folosindu-se clorbutanol cu efect tranchilizant şi apoi letal.

2. Reacţia vitală
Reacţia vitală reprezintă suma tuturor modificărilor morfologice, fiziologice şi
umorale care apar în urma unei agresiuni fizice, chimice sau biologice. Reacţia vitală
poate avea un caracter local sau general, iar prezenţa ei atestă vitalitatea
ţesuturilor în momentul agresiunii.
În cadrul expertizelor medico-legale, cunoaşterea aspectelor morfologice care
relevă prezenţa reacţiei vitale este deosebit de importantă. Această idee reiese din
faptul că există întotdeauna posibilitatea ca după moarte cadavrul să sufere o serie
întreagă de „deteriorări” apărute accidental sau provocate intenţionat. Ultima situaţie
se întâlneşte atunci când există dorinţa expresă de a ascunde sau a masca anumite
leziuni care, odată constatate, relevă cauza morţii sau responsabilitatea unei persoane.
În medicina legală veterinară aceste situaţii pot fi dintre cele mai diverse: animale de
companie spânzurate şi ulterior aruncate pe carosabil pentru a simula moartea în urma
unui accident rutier, ierbivore sălbatice vânate şi consumate parţial, abandonate
ulterior, punându-se problema dacă au fost atacate de un prădător sau consumate de
speciile necrofage, mimarea sacrificării animalelor de interes economic care au murit
din diferite cauze etc. De asemenea, este important ca pe parcursul examinării reacţia
vitală să fie diferenţiată de reacţiile care apar pe parcursul agoniei şi de unele
modificări cadaverice, care pot îmbrăca la un moment dat un aspect asemănător.
Ţinând cont de diversitatea morfologică şi funcţională a organelor şi ţesuturilor,
reacţia de răspuns a acestora faţă de diferiţi agresori este şi ea variabilă. Această
variabilitate la rândul ei depinde de intensitatea agenţilor traumatici. Clasificarea
tipurilor de reacţie vitală se poate realiza după mai multe criterii.
În funcţie de extinderea zonelor de reacţie putem întâlni:
- reacţie vitală cu caracter localizat;
- reacţie vitală cu caracter generalizat.
În funcţie de gradul de evidenţiere:
- reacţie vitală evidenţiată macroscopic;
- reacţie vitală evidenţiată microscopic.
Intensitatea cu care se exprimă orice tip de reacţie vitală depinde de gradul de
vitalitate al acelei structuri înainte de producerea agresiunii. De aici reiese că reacţiile
vitale cele mai evidente pot fi observate la indivizii în deplină stare de sănătate; orice
modificare a parametrilor funcţionali, relevată clinic prin alterarea stării de sănătate
diminuează aspectele caracteristice unei reacţii vitale. Ţinând cont de afirmaţiile de
mai sus, apare în practică o altă noţiune şi anume aceea de reacţie agonală. Aceasta
categorie de reacţii este reprezentată de totalitatea formelor de manifestare
funcţională şi morfologică cu mult mai slabe decât cele normale şi care apare pe
fondul stării de agonie. De exemplu, în cazul sângerării unui animal sănatos, la
deschiderea cavităţii toracice se pot observa pulsaţiile evidente ale cordului. Ca
urmare a acestei activităţi, ventriculii se golesc de sânge în totalitate, cordul rămânând
blocat în sistolă. Când sângerarea se efectuează pe un animal în agonie, cordul
pulsează foarte slab rămânând blocat în diastolă, astfel că eliminarea sângelui din
ventriculi se face incomplet sau deloc. Ca urmare a vitezei mici de circulaţie
sangvină, se formează coaguli cruorici stratificaţi (agonici), care umplu atât vasele cât
şi cavităţile cardiace.

Reacţiile vitale locale

Pot fi evidenţiate atât la examenul macroscopic, cât şi la cel microscopic.
Indiferent de gradul lor de evidenţiere, se pot întâlni următoarele categorii de reacţii
vitale.
Reacţiile vitale de tip circulator sunt reprezentate de hemoragie, infiltratul
hemoragic şi coagularea.
Hemoragia şi infiltratul hemoragic se pot exprima intern şi extern, fiind cele
mai importante tipuri de reacţii vitale consecutive unei agresiuni. Prezenţa lor atestă
de multe ori intervenţia unor factori mecanici, soldată cu rupturi de vase sau de
organe. Trebuie remarcat faptul că prezenţa hemoragiilor nu este legată exclusiv de
agresiunea mecanică, de multe ori acţiunea lor fiind minimă dar exercitată asupra
unor organe fragile (de exemplu, ficatul gras este predispus rupturilor). Infiltratul
hemoragic presupune producerea anterioară a unor plăgi sau a altor distrugeri tisulare
care să permită extravazarea sângelui şi difuzarea lui consecutivă în marginile plăgii
sau în ţesuturile limitrofe zonei de impact. Gradul de infiltrare limitrofă depinde de
modul în care s-a produs moartea. Atunci când instalarea acesteia s-a realizat rapid, ca
urmare a unor traumatisme grave, infiltraţia hemoragică este minimă. Sunt citate
frecvent şi situaţii în care infiltraţia hemoragică lipseşte: revărsare bruscă şi
abundentă de sânge, moarte instantanee produsă prin oprirea activităţii cardiace,
tulburări nervoase produse prin compresiune a encefalului şi care are ca efect
producerea de tulburări ale inervaţiei vasculare. O infiltrare nesemnificativă a
ţesuturilor limitrofe se constată şi în cazul plăgilor chirurgicale. Când moartea s-a
produs consecutiv unor hemoragii externe, examenul mediului ambiant poate furniza
date valoroase. Deschiderea unor vene mari va duce la băltirea sângelui şi
evidenţierea sa pe o suprafaţă de teren limitată; hemoragiile consecutive deschiderii
unor artere va favoriza împrăştierea sângelui atât pe cadavru cât şi la distanţă de
acesta.
Acumularea sângelui în marile cavităţi ale organismului (hemoragiile
intracraniene, hemotorax, hemopericard) generează moartea mai ales prin efectul
compresiv sau de tamponadă exercitat de sângele extravazat. În cazul acumulărilor
sanguine intraperitoneale, datorită pierderilor apreciabile de sânge, moartea survine
consecutiv şocului circulator (hipovolemie). Problemele cele mai mari de diagnostic
sunt cele în care individul supravieţuieşte o perioadă primului episod hemoragic, ştiut
fiind faptul că mare parte din sângele existent în cavitatea peritoneală se drenează prin
limfaticele diafragmului. În această situaţie, volumul coagulului existent este invers
proporţional cu timpul scurs de la momentul producerii hemoragiei.
Hemoragiile tisulare de tipul echimozelor, sufuziunilor şi hematoamelor sunt
cauze ale morţii numai atunci când numărul şi mărimea acestora este foarte mare.
Coagularea reprezintă proprietatea specifică sângelului şi a derivatelor patologice
cu conţinut proteic mare (exsudat). Coagularea sângelui este dovada unei
supravieţuiri minime după intervenţia agentului agresor. În cazul sângelui care ia
contact cu mediul extern, fenomenul de coagulare intervine rapid (minute), aspect
perfect valabil şi pentru sângele extravazat după moarte. Reiese astfel că după moarte
este imposibilă diferenţierea unui coagul extern format în în timpul vieţii de cel care
apare consecutiv producerii unei plăgi după moarte (produsă înaintea coagulării
postmortem). Singurul element care ne ajută este gradul mare de aderenţă a coagulilor
vitali la buzele plăgii şi la fundul acesteia. Coagularea lipseşte sau este deficitară în:
asfixie, anemii grave, hipocalcemie, leziuni hepatice grave exprimate prin sindrom
hemoragipar. Hipercoagulabilitatea apare în hemoconcentraţie (deshidratare) şi
hipernatremie (intoxicaţia cu sare de bucătărie la porc şi pasăre).
Coagularea sângelui în timpul vieţii se poate exprima şi sub formă de coagulare
intravasculară diseminată (CID). Cu toate că de multe ori leziunile macroscopice sunt
lipsite de specificitate, aspectele histologice relevă formarea de microtrombi hialini
localizaţi cu precădere în capilare glomerulare şi pulmonare. Rareori, datorită
instalării şocului şi distribuţiei anarhice a sângelui în organism, camerele cardiace şi
lumenul vaselor mari sunt pline de sânge în contrast cu evidenţierea în organe a unei
mase sanguine decolorate şi lipsită de tendinţă de coagulare.
Retracţia ţesuturilor vizează organele în a căror structură există numeroase
elemente elastice (fibre elastice, celule mioepiteliale, muşchi netezi sau striaţi). Acest
fenomen presupune producerea anterioară a unei plăgi deschise. Macroscopic, după
producerea plăgii se observă o depărtare a marginilor acesteia, dând impresia de falsă
pierdere de substanţă.
Cel mai evident fenomen de retracţie este manifestat de plăgile cutanate,
explicaţia fiind dată de bogăţia de fibre elastice, celule mioepiteliale şi fibre
musculare netede. Musculatura striată relevă o retracţie similară cu cea a pielii,
aceasta fiind cu atât mai evidentă cu cât valoarea unghiul de incidenţă se apropie de
cea a unghiului drept. Organele cavitate care au suferit perforări, deşirări sau
secţionări, prezintă marginile plăgii răsfrânte în afară, cu diferite grade de infiltrare
hemoragică. Aplicarea oricărei secţiuni după instalarea morţii va fi urmată de
producerea unor zone de discontinuitate cu margini moi, netede, lipsite de tumefiere
şi fără infiltraţie sanguină în margini.
 Trebuie remarcat totuşi că în anumite situaţii se poate interpreta eronat retracţia
tisulară. Atunci când plaga este provocată la scurt timp de la moarte fenomenul de
retracţie tisulară apare evident, însă deschiderea plăgii este cu mult mai mică decât
cea a unei plăgi vitale. Rigiditatea cadaverică determină pe timpul instalării ei o
retracţie sporită a marginilor plăgii simultan cu contracţia postmortem a muşchilor.
Totuşi, odată cu instalarea rezoluţiei, retracţia nu se mai păstrează pentru plăgile
produse postmortem.
Inflamaţia este unul dintre cele mai importante aspecte ale reacţiilor vitale locale.
Neajunsul pe care îl prezintă este acela al instalării tardive, presupunându-se că
individul a supravieţuit acţiunii factorului agresor cel puţin 30 minute (intervalul
necesar transvazării neutrofilelor). Identificarea şi diferenţierea inflamaţiei este
practic imposibilă la indivizii care au murit la 15-20 minute după agresiune faţă de cei
cu „leziuni” apărute postmortem. Cu toate că infiltraţia neutrofilică este maximă la 6
ore de la agresiune, inflamaţiile nu pot fi evidenţiate macroscopic înainte de 12-24
ore, fapt ce impune o examinare histologică.
Alte reacţii vitale care mai pot fi folosite în medicina legală veterinară sunt:
distrofiile, necrozele şi modificările hemoglobinei.