1.

Importanta si necesitatea protectiei apei

2.Clasificarea apelor supuse protectiei

3.Definirea poluarii apelor si cauzele poluarii

4.Regimul juridic general,actual al apelor

Protecţia juridică a apelor

SECŢIUNEA I

CONSIDERAŢII GENERALE

1.        Importanţa şi necesitatea protecţiei apei

Apa este o condiție necesară pentru supraviețuirea și bunăstarea umană şi nu poate fi

înlocuită cu nici un alt produs. Aceasta acoperă cea mai mare parte a suprafeței terestre
(aproximativ 71%).

Fiind folosită în alimentaţie, agricultură, industrie, servicii, dezvoltare urbanistică, transport

şi navigaţii, pescuit, etc., apa este indispensabilă vieţii şi esenţială pentru desfăşurarea tuturor
activităţilor umane. Deşi este considerată ca fiind o sursă interminabilă, în anumite momente și în
anumite regiuni ale lumii, cantitatea apei nu este suficientă și calitatea nu este corespunzătoare.

Deficitul natural este legat de accelerarea ritmului de creștere a populației, de gradul ridicat
de urbanizare,de dezvoltarea industriilor cu consum intens de apă, dar şi creșterea unui număr mare
de poluanți au determinat apariția și agravarea dublului fenomen, cunoscut sub denumirea de
„secătuirea şi poluarea apelor”. Lipsa apei i se adaugă înrăutățirea accelerată a calității ei, cu
accente din ce în ce mai severe, în principal din cauza reziduurilor și a deșeurilor nocive care au se
descarcă sau se evacuează.

Din aceste motive, este necesară protejarea strictă a apei, utilizarea apei în mod rezonabil și
gestionarea echilibrată a tuturor resurselor de apă. Necesitatea acestor măsuri este determinată de
factori majori, precum:

–         Consumul de apă care se dublează la fiecare 15 ani să crească rapid şi neîncetat,

însoţit de scăderea rapidă a resurselor, de o criza globală a apei;

–          Lucrările destinate folosirii în scopuri socio-economice a stocului de ape utilizabil,

nu sunt de ajuns;

–         Creșterea poluării apei, fenomen cauzat de poluarea industrială, purificarea

necorespunzătoare a apelor uzate și a apei menajere, defrișarea pe scară largă, utilizarea
pesticidelor, explozia producției de detergenți, deșeuri radioactive etc.

Primul document internaţional pe această tema a fost “Carta europeană a apei”, adoptată

de Consiliul Europei în anul 1968, care conţinea o serie de reguli şi principii care au primit ulterior
consacrare juridică astfel:
 –          resursele de apă nu sunt interminabile;

–          calitatea apei trebuie protejată;

–          apa nu are frontiere;

–          apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;

–          poluarea apei nu este permisă;

Principiile declarate în acest document care se aplică pentru protecția și gestionarea apei au
constituit punctul de plecare pentru alte documente adoptate internațional în acest domeniu, care au
adus contribuții importante referitoare la protecția apei.

În anul 1980, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o Rezoluţie, prin
care a declarat anii cuprinşi între 1980 - 1990 drept „Deceniul internaţional pentru apa potabilă”, în
încercarea de a mobiliza toate statele din lume pentru a proteja și dezvolta acești factori de mediu.

2.      Clasificarea apelor supuse protecţiei

Apa este clasificată în distincte categorii cu regimuri juridice diferite, conform următoarelor
criterii:

a)      Din punct de vedere al administrării lor, apele se grupează în ape internaţionale,

teritoriale şi naţionale.

–            Apele internaţionale – sunt cele ce intră sau trec prin graniţele a două sau mai
multe state; cele cu privire la care două sau mai multe state sunt riverane şi cele cu privire la care
interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii
internaţionale.–            Apele teritoriale (maritime interioare) – sunt cele cuprinse între ţărm şi
largul mării, întinderea lor fiind stabilită prin legea naţională şi prin convenţiile internaţionale în
materie.

–            Apele naţionale – sunt fluviile, râurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare,

fluviile şi râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale.

b)      După aşezarea şi destinaţia lor, apele se grupează:

–            ape de suprafaţă (râuri, lacuri cu apă dulce, fluvii) şi ape subterane;

–            ape de folosinţă naturală – destinate satisfacerii nevoilor populaţiei (ape potabile,
ape pentru populaţie);

–            ape destinate agriculturii (pentru irigaţii şi alte activităţi);

–            ape cu destinaţie industrială (utilizate pentru navigaţie, pescuit , producerea energiei
electrice).

c)      După forma de proprietate existentă asupra apelor, distingem:

 –            ape ce aparţin domeniului public (includ apele de suprafaţă cu albii mai mari de 5
km, bazine hidrografice peste 10 km2, apele subterane, apele maritime interioare şi marea
teritorială);

–            ape ce aparţin domeniului privat (includ apele cu albii sub 5 km şi cu bazine

hidrografice sub 10 km2).

Secţiunea II

Poluarea apelor

1.      Definirea poluării apelor şi cauzele poluării

Toate formele apei din natură sunt afectate de poluare.

Datorită faptului că apa este deosebit de importantă pentru supraviețuirea pe Pământ, este
necesară protejarea apei atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ. Cea mai mare problemă
a apelor este constituită, în primul rând de aspectul calitativ, respectiv poluarea apelor care este un
fenomen comun grav, de obicei invizibil, deoarece majoritatea poluanților sunt solubili în apă , iar
în al doilea rând , de aspectul cantitativ care depinde de gospodărirea raţională şi echilibrată.

Codul suedez din anul 1734 reprezină una dintre cele mai vechi reglementări internaţionale
referitoare la poluarea apei. În ţara noastă au existat norme cu privire la regimul juridic al apelor
încă din cele mai vechi timpuri, în cadrul vechiului drept românesc, a primelor legiuiri şi Coduri
scrise, în Codul civil din 1865, în Constituţia din 1866 şi în cea din 1923. Prima lege specială în
domeniu a fost Legea regimului apelor din 1924. O serie de acte normative ulterioare[1] au impus
un nou regim utilizării şi protecţiei apelor. În prezent, regimul juridic general al apelor este stabilit
prin Legea apelor numărul 107/1996[2], cu modificările şi completările ulterioare.

În cadrul Conferinței internaționale europene privind poluarea apelor, organizată la Geneva

în anul 1961, poluarea apei a fost definită drept “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau
stării apei, ca urmare a activităţii oamenilor, astfel încât ea devine neadecvată utilizării”. Ulterior,
alte menţiuni conținute în documente internaționale au îmbogățit definiția.

Legea nr.171/1997 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional 3, defineşte

poluarea apelor ca fiind “orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste
limita admisibilă stabilită, depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect
de activităţile umane, ce o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care această
folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.

O definiţie dată poluării se întâlneşte şi în Recomandarea Consiliului O.C.D.E din 1974 care
preciza că, prin poluare se înţelege ”introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau
de energie cu consecinţe prejudiciabile, de natură a pune în pericol sănătatea umană şi sistemele
ecologice”.

Poluarea apelor poate fi voluntară sau poate fi o poluare accidentală (din surse naturale sau
artificiale).

Se consideră că există cel puţin cinci categorii de poluanţi, de natură: fizică, chimică,
biologică, bacteriologică, radioactivă, care afectează calitatea apei.
 Poluarea fizică  se produce prin contaminarea radioactivă; produsă de apele folosite în
uzinele atomice, deşeurile radioactive, de ploaia radioactivă.

Poluarea chimică se produce prin infiltrarea apei cu diferite substanţe chimice (plumbul,
mercurul, azotul, fosforul, hidrocarburile, detergenţii şi pesticidele).

Poluarea termică  se produce de regulă, prin deversarea în apă a lichidelor calde utilizate
pentru răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor atomoelectrice.

Poluarea biologică se produce prin deversarea apelor menajere şi industriale netratate care
conţin cantităţi uriaşe de virusuri sau bacili patogeni de natură să contamineze apa.

Actele juridice internaţionale, consideră că principalele forme de poluare a apelor ar fi:

–          poluare cu substanţe chimice şi hidrocarburi;

–          poluare datorată exploatării navelor;

–          poluare prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de nave;

–          poluare prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;

–          poluare de origine atmosferică, prin ploaia acidă;

–          poluare rezultată din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului fundului mărilor
şi oceanelor, etc.

Examinând factorii poluării, formele poluării şi efectele deosebit de nocive pentru viaţa şi
sănătatea oamenilor, plantelor şi animalelor, concluzia Întâlnirii la Vârf a Pământului a fost
următoarea: “naţiunile trebuie să-şi asume obligaţia de a reduce degradarea mediului acvatic, astfel
încât să menţină şi să îmbunătăţească capacităţile sale de producţie şi de întreţinere a vieţii”.

Programul de aplicare al Agendei 21 elaborat în 1997 în cadrul Sesiunii speciale O.N.U.

consacrată apei, se adresează ţărilor dezvoltate cărora le propune să recurgă la “punerea în aplicare
graduală de politici orientate spre acoperirea preţului, o alocare echitabilă şi eficace a apei (….) şi
promovarea conservării apei”.

Secţiunea III

regimul juridic al apelor

1.      Regimul juridic general, actual, al apelor

Considerate ca fiind “o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element

indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de
energie şi cale de transport, determinant în menţinerea echilibrului ecologic… “4, se impune crearea
unui regim juridic capabil să răspundă necesităţilor de protejarea şi ocrotirea apelor, de asigurare a
utilizării lor complexe şi raţionale, în scopul prezervării pentru generaţiile ce vor urma.

Principalele acte normative ce stabilesc regimul juridic al apelor, privind administrarea,

gospodărirea şi protecţia acestora şi a ecosistemelor acvatice sunt: Legea apelor nr.107/1996,
modificată de legea nr.192 din 2001 şi de Hotărârea de Guvern nr.107 din 2002 5, Legea nr.18/1991
privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului,
republicată în 2000, Hotărârea Guvernului nr.188/2002 privind regimul apelor uzate, Constituţia
României din 2003, etc.

Legea nr.107/1996 stabileşte următoarele  obiective şi reguli în domeniu6:

–          conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă;

–          protecţia împotriva oricăror forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor

apelor;

–          valorificarea complexă a apelor ca resursă economică, repartiţia raţională şi

echilibrată a acestora;

–          conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;

–          apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidrometeorologice periculoase;

–          satisfacerea cerinţelor de apă ale industriei, agriculturii, turismului, transportului şi a

oricăror activităţi umane.