Dorința de a cunoaște este proprie ființei umane,cu atât mai mult filosofului și omului de

știință.Aristotel a remarcat că”toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște”.1 Ceea ce
caută fiecare în câmpul cunoașterii sale este adesea determinat de interesul care declanșează
impulsul de a căuta explicații pentru a înțelege mai bine universul fizic,psihic,spiritual și social
în care trăim. Pentru unii, această căutare este superficială ,pentru alții ,devine chiar sensul vieții
lor. Pasiunea pentru adevăr transformă omul într-un cercetător al cărui scop devine căutarea
certitudinii sau cel puțin apropierea de adevăr. Astfel, se ajunge la o cunoaștere a lucrurilor pe
care o putem numi experiență nemijlocită și la o cunoaștere opusă erorii prin care cunoaștem că
ceva este adevărat ,adică o cunoaștere a adevărurilor.2Cum putem însă să cunoaștem acest
adevăr?
În fragmentul din Despre sursele cunoaşterii şi ale ignoranţei , exact aceasta este și întrebarea
pe care Karl Popper și-o pune anume despre felul în care putem recunoaște adevărul și cum îl
distingem de eroare. Acesta a ajuns la concluzia că singurul mod prin care putem face acest lucru
este prin îndoială,iar un exemplu în acest sens este filosoful Rene Descartes. Gândirea carteziană
are în centru celebra tehnică a îndoielii sistematice prin care putem descoperi adevărul. Spiritul
se îndoiește până în momentul în care apar ideile clare și distincte ,adevărul lor impunându-se
prin evidență.Descartes considera că ”într-o explicație filosofică sau științifică ,niciun concept nu
ar trebui să fie acceptat până ce nu devine transparent sau apt de a fi redus prin analiză la
elemente care sunt clare”3.
Descartes folosește îndoiala,intuiția și deducția pentru a pune bazele unei științe universale, al
cărei rezultat este cunoașterea științifică. El consideră că metoda matematicii ar trebui aplicată
oricărui demers al rațiunii,pentru ca aceasta să fie o rațiune științifică. În Meditații despre
filosofia primă ,Descartes își propune eliberarea noastră ”de toate prejudecățile și deschide o cale
dintre cele mai ușoare pentru îndepărtarea minții de simțuri ”4,această cale fiind cea a îndoielii.
Spiritul însă trebuie să urmeze o metodă în îndoiala sa,nu evoluează la întâmplare. Descartes
înțelege prin metodă niște reguli simple și sigure, de a căror respectare conștiincioasă depinde
deosebirea adevărului de greșeală și atingerea științei adevărate despre toate lucrurile care pot fi
cunoscute ,fără nicio cheltuială zadarnică a puterilor intelectului,ci treptat printr-o permanentă
îmbogățire a cunoștințelor.Din îndoiala carteziană decurg examinarea critică și dobândirea unei
certitudini clare.Examinarea critică este și cheia de boltă a raționalismului critic, dar pentru
aceasta ,certitudinea clară devine apropiere de adevăr.
Eroarea, care pentru Descartes desemna o lipsă de cunoaștere ,devine pentru Popper mijlocul
prin care putem atinge scopul cunoașterii ,deoarece raționalismul critic propune să înlocuim
întrebarea privind sursele cunoașterii noastre, cu o întrebare total diferită Cum putem spera să
detectăm și să eliminăm eroarea? Astfel,scopul cunoașterii noastre devine ideea adevărului
obiectiv ca standard pe care urmărim să îl atingem ,iar mijlocul folosit este detectarea și
eliminarea erorii.Acest deziderat al adevărului obiectiv seamănă cu linia orizontului,către care
înaintăm din dorința de a o atinge ,dar în momentul în care ni se pare că am ajuns, vedem că în
fața noastră un nou orizont se cere cunoscut.

1
Aristotel ,Metafizica ,Editura Iri, București, 1999,p.11.
2
Cf. Bertrand Russell, Problemele filosofiei , Editura All,București 2004,pp.36-37.
3
John Cottingham , Raționaliști:Descartes, Spinoza,Leibniz ,Editura Humanitas, București, 1998,p.52.
4
Rene Descartes,Două tratate filosofice ,Editura Humanitas,București ,1992,p.243.
Raționalismul critic propune detectarea și eliminarea erorii nu pentru că anihilarea acesteia ar fi
motivul pentru care acceptăm travaliul cunoașterii, scopul este altul și este pozitiv ,el se referă la
creșterea cunoașterii care antrenează cu sine și apropierea de adevăr . Raționalistul critic are altă
perspectivă asupra demersului cognitiv decât raționalistul cartezian ,el nu apelează la nicio
autoritate pentru a o declara garantul epistemic al certitudinii și adevărului întregii cunoașteri
,dimpotrivă este dispus ca și atunci când crede că a atins fundamentul ultim al realității,să
accepte ideea că aserțiunea sa despre acesta s-ar putea să fie o simplă conjectură. Pentru a-i fi de
ajutor ,raționalistul critic ne invită să-l criticăm cât mai sever cu putință pentru că numai în felul
acesta teoria lui își poate cunoaște ,și dacă este posibil ,își poate depăși limitele. 5Ceea ce e
esențial este că uneori, critica ar trebui să fie orientată chiar spre fisurile care pot apărea în cadrul
sistemului democratic. Numai o societate totalitară sau autoritară nu i-ar da voie criticii să îşi
facă simțită prezența, fiindcă astfel de societăți nu fac diferența între o „critică prietenească” şi
una „totalitară”, crezând-o imposibilă pe prima, pentru că ele însele sunt pătrunse de spiritul
totalitar.
Deși se concentreză asupra erorii ,raționalistul critic nu este niciun moment pesimist ,el nu este
dominat de ideea unei căderi epistemologice,ci de o luciditate consecventă și de un realism
imparțial ,raționalistul va aprecia obiectiv realitatea și va învăța din propriile sale greșeli.
Pe lângă noțiunea adevărului și a erorii ,Pooper își mai pune o întrebare în legătură de cine ar
trebui să guverneze.Acest subiectul al relației dintre politică și adevăr este unul dintre cele mai
lungi probleme de durată ale filosofiei politice. Deși nu știm cu siguranță originile acestei
probleme,este foarte probabil că acestea au început de la Platon.
Lucrarea lui Platon, Republica, este o încercare de a răspunde unei probleme în comportamentul
uman: dreptatea. Pentru a rezolva problema justiției, Platon consideră polisul ideal, o unitate
colectivă de autoguvernare și relația dintre structura republicii și realizarea justiției. Platon
susține că regii filosofi ar trebui să fie conducătorii, deoarece toți filozofii au scopul de a
descoperi polisul ideal. Kallipolis sau orașul frumos este un oraș drept, unde guvernarea politică
depinde de cunoaștere, pe care o posedă regii filosofi, și nu de putere. Deși teoretic ar fi ideal
dacă Republica și statul modern ar fi guvernate de cunoaștere și nu de putere, puterea este
esențială în elaborarea activității politice. Acesta este unul dintre defectele argumentului lui
Platon. Întrebarea care ar trebui să conducă apare, spunând că, în termenii argumentului lui
Platon, regii filozofilor nu ar trebui să fie conducătorii, așa cum Platon publicizează un sistem
politic nedemocratic condus de un dictator binevoitor. În același timp, este inevitabil să se aleagă
unele trăsături ale statului modern care sunt congruente față de cele ale polisului ideal.
Pentru exact ce funcții politice sunt necesare cunoștințele filosofice și pentru ce este necesar?
Pentru a începe, astfel de cunoștințe par să fie necesare pentru a punea cât mai neutru posibil,
problema bunătății sau corectitudinii politicului în luarea deciziilor. Dar ce decizii?
Ce fel de bunătate sau corectitudine este nevoie pentru cunoașterea filosofică? Oare orașul și
cetățenii săi nu reușesc să fie fericiți (sau cât mai fericiți cu putință) fără astfel de cunoștințe?
Sau chiar dacă un set de legi a reușit să facă cetățenii fericiți, astfel de legi nu reușesc să fie (pe
deplin) corecte sau bune sau chiar sau să posede o altă excelență dacă nu se bazează pe astfel de
cunoștințe? Aristotel este de acord cu Platon în privința ideii că guvernarea este o meserie ca
oricare alta, şi că aceia care sunt cei mai puțini pentru această meserie ar trebui să fie chiar cei

5
Prof.univ.dr.Emilia Cloșcă,Adevăr și cunoaștere în raționalismul critic,Editura Lumen, Iași,2010,p.269.
care conduc efectiv .Pentru Aristotel, criteriul potrivit ar fi noblețea,valoarea sau excelența, adică
bunătatea morală sau virtutea, un atribut care este distribuit în mod inegal şi de care dispun în
gradul necesar doar unii oameni care sunt, prin urmare, „cei mai buni” (aristoi) în arta guvernării
În opinia lui Aristotel, viața bună nu este posibilă pentru niciun om decât dacă acesta este crescut
într-un polis care este condus de astfel de oameni.
Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, oamenii care ar trebui să conducă (şi care, într-o societate
ideală, chiar ar conduce efectiv) sunt cei care au cunoştințe de politică.
Aceştia reprezintă minoritatea educată, virtuoasă şi înțeleaptă. Remarcabilă este în context
aprecierea lui Aristotel potrivit căreia deplina fericire a individului rezidă în cunoaşterea la care
acesta este capabil să ajungă, starea de fericire fiind deci apanajul omului superior, capabil de
contemplație. În etica aristotelică, contemplația nu ține de transcendență, ci este un act exclusiv
rațional, prin care omul actualizează ceea ce are divin în el. Omul ascede la contemplație, prin
intelect (nous),considerat partea cea mai elevată din om, ființa însăşi. Se poate aprecia astfel, că
existența umană în viziunea lui Aristotel are două dimensiuni: una teoretică, care se împlineşte
prin contemplație şi alta practică, care se obiectivează în cadrul polis-ului, prin practicarea
virtuților. În acest sens, cunoaşterea presupunea o solidă educație, o însuşire temeinică a
rezultatelor ştiințelor vremii, o aplicare consecventă a acestora.
Astfel, apare necesitatea existenței unui organism social, care să garanteze desfăşurarea practică
a procesului cunoaşterii.Acesta s-a numit încă de pe atunci Stat şi cea mai importantă misiune a
sa era să determine atingerea unui grad de fericire, pentru aceia care au consimțit să-i urmeze
regulile; din această perspectivă, Aristotel face joncțiunea teoretică dintre Etica sa şi ştiința
politică, adesea subliniind necesitatea bunei-organizări statale. Acestei ştiințe a politicii îi
prescria însă să ştie să se îngrijească ca scopul său esențial să îl reprezinte ”cel mai înalt bine
omenesc.”
Societatea politică este cea care face posibil ca ființele umane să ducă „o viață bună”,în acest
sens al termenilor.6A-ți atinge potențialul de ființă umană în acest fel înseamnă a dobândi o stare
pe care Aristotel o numeşte, în Etica Nicomahică,,,eudaimonia” .7Acest cuvânt este adesea tradus
greşit prin ,,fericire”,şi uneori prin ,,înflorire”, ,,împlinire” sau ,,excelență”, dar el este cel mai
bine redat prin noțiunea de ,,auto-perfecționare morală”. Conform lui Aristotel, dobândirea
eudaimoniei necesită în mod obligatoriu, existența unor reguli morale sau a unor legi care să
servească drept standarde pentru ce e bine şi ce e rău pentru agenții morali, în situații
concrete.Aristotel afirma că aceste reguli morale sunt principiile ,,dreptății politice” din polis-ul
în care trăiesc aceşti agenți morali.
Desigur că astăzi, o asemenea viziune pare utopică, pentru că politica nu este în consonanță cu
morala, nu se identifică cu ceea ce însemna în antichitatea greacă: arta regească sau ştiința
guvernării. Cu toate acestea ,poate mai mult ca oricând, astăzi, se impune o reevaluare a tuturor
valorilor, o viziune politică aristotelică obiectivată în noile condiții,care să aibă în vedere o
societate construită pe repere morale autentice.
Democrația reprezintă astăzi modelul politic care se dorește a fi mondializat, datorită traducerii
sale ca putere absolută a maselor.Fostele state comuniste,state colonii, state în curs de dezvoltare
sunt ademenite de națiunile politicii internaționale să adere la această rețea deschisă, dar plină de
6
Aristotel,Politica ,Editura Univers Enciclopedic Gold,București,2010,p.325.
7
Aristotel,Etica Nicohamică, Editura Antet Revolution,București,2003,p.117.
nepătrunsul luminii morale.Așadar, democrația înseamnă prin definiție creierul poporului, care
poate face și desface legi și seturi de legi,oronante și reglementări astfel încât totul să meargă
spre o inevitabilă bunăstare comună.Această falsă idee se dezvăluie potențat pe măsura ce
avansăm în ideologia internă a definiței, odată cu cocluzia că nu exista un bine pentru toți, din
moment ce există o presiune continuă asupra societății civile pentru a o face "judecată către
ideal", de altfel, o adevărată încremenire într-un prezent politic continuu.
Acest lucru înseamnă că dacă democrația nu reprezintă puterea maselor, ea nu este decât un fals
perindându-se prin fața mulțimii, dar la care nu are acces nimeni, pentru că ea este puterea în
absența unei adevărate puteri.Masele nu pot conduce statul deoarece nu au o cultura a stării de
lider, nu au modele autentice și nu îmbrățișează valori morale cu valoare de
imperative.Astfel,democrația nu e binele, ci răul cel mai mic, Popper afirmând că "democrația în
sine, nu înseamnă nimic bun în mod special, ci doar un mijloc de a evita tirania."
În majoritatea statelor neo-democratice, acest regim a reprezentat salvarea si deschiderea, însă
tocmai această deschidere a dezvăluit treptat neajunsurile și problemele mari ale structurilor de
stat precum și a societății civile.

Bibliografie

Aristotel ,Metafizica ,Editura Iri, București, 1999.

Cf. Bertrand Russell, Problemele filosofiei , Editura All,București 2004.

John Cottingham , Raționaliști:Descartes, Spinoza,Leibniz ,Editura Humanitas, București, 1998.

Rene Descartes,Două tratate filosofice ,Editura Humanitas,București ,1992.

Prof.univ.dr.Emilia Cloșcă,Adevăr și cunoaștere în raționalismul critic,Editura Lumen, Iași,2010.

Aristotel,Politica ,Editura Univers Enciclopedic Gold,București,2010.

Aristotel,Etica Nicohamică, Editura Antet Revolution,București,2003.