Sunteți pe pagina 1din 19

UNIVERSITATEA ,,ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINITRATIVE


SPECIALIZARE: DREPT ŞI INSTITUŢII PUBLICE
DISCIPLINA: INSTITUŢII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ADMINISTRATIV
ANUL I
SEMESTRUL II

RĂSPUNDEREA PENALĂ A
FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Proof. Coord. Lect. Univ. Dr. Niculae Neagu

Masterand: Tutunea Ana-Maria


CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………
…..…..2
CAPITOLUL 1
1. Funcţionarul public, consideraţii
generale……………………………………………3

CAPITOLUL 2
Răspunderea funcţionarilor publici, noţiuni introductive………….
……………..…5

CAPITOLUL 3
Răspundrea penală a funcţionarului
public……………………………………………….8

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………17
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………18

2
INTRODUCERE

Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme îndeosebi de ordin


administrativ. Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţionarului care
s-o îndeplinească.
Comunitatea umană n-ar fi progresat dacă nu şi-ar fi creat un întreg
organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în
diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului.
Funcţionarul public are misiunea nobilă dar dificilă, aceea a realizării
binelui public şi de aceea de calitatea sa depinde în mare măsură calitatea
serviciului public.
Dar din păcate, nu o dată, fiecare dintre noi s-a aflat la mâna unui
funcţionar, al unui astfel de serviciu public. Iar pentru a ieşi din aceasta situaţie
a trebuit să-i oferim ,,CEVA”. Putem vorbi atunci de RESPONSABILITATE?,
RĂSPUNDERE?. Dacă da, atunci cui atribuim această vină? Funcţionarului?
Cetăţeanului? Întregului sistem administrativ? În ultimă instanţă, ea este fapta
unui om neconformă nici cu preceptele morale, nici cu preceptele legii.
În final, formulăm o întrebare cu substrat retoric şi anume dacă în
comportamentul profesional al unei persoane se pot regăsi toate elementele
care, întrunite ar determina starea de perfecţiune?

3
1. FUNCŢIONARUL PUBLIC,
CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Consideraţii generale

Abordarea problematicii funcţionarilor publici nu se poate face fără o referire la


mediul în care aceştia îşi desfăşoara activitatea. Astfel, apare în prim plan ca disciplină - sau
mai mult ca realitate – administraţia publică fără de care un stat nu poate exista şi funcţiona.
În teoria de specialitate noţiunea de administraţie a căpătat trei conţinuturi: de
activitate, de structură, de instituţie. Sub toate cele trei conţinuturi funcţionarul public apare
ca un pion principal în îndeplinirea sarcinilor statului la toate nivelele la care-şi desfăşoară
activităţile.
În România, situaţia funcţionarilor publici este reglementată prin legea nr.188/1999,
adoptată cu o oarecare întârziere (la 8 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei care prevede
la art.73 adoptarea statutului funcţionarilor publici prin lege organică).
Alcătuit din 104 articole, grupate in 10 capitole, Statutul cuprinde prevederi referitoare
la definirea noţiunii de funcţionar public şi a functiei publice, condiţii necesare pentru a deţine
calitatea de funcţionar public, recrutarea şi cariera funcţionarilor publici, încetarea calităţii de
funcţionar public şi procedurile de urmat, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici,
disciplina şi sancţiunile disciplinare.

1.2 Statutul funcţionarilor publici

De fapt cine este funcţionarul public?


Funcţionarul public este persoana fizică investită în mod legal, prin actul de voinţă
unilateral al unei autorităţi publice sau al alegătorilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat
sau nedeterminat a unei funcţii publice.
Potrivit Statutului pentru a accede într-o funcţie publică persoana trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

4
• are numai cetăţenia română si domiciliul în România;
• cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
• are vârsta de 18 ani ămpliniţi;
• are capacitate deplină de exercitare;
• are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează, atestată
pe bază de examen de specialitate;
• îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute pentru funcţia publică;
• nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice;
• a câştigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru ocuparea
funcţiei publice.
Reprezentând o reglementare unitară a situaţiei juridice a funcţionarului public, legea
nr.188/1999 prevede principalele drepturi şi îndatoriri ale acestora, şi ca o consecinţă firească
a nerespectării indatoririlor, cap.VIII din Statut este dedicat răspunderii funcţionarilor publici.

1.3. Formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici

Formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici:


a) răspundere disciplinară,
b) răspundere materială,
c) răspundere penală,
d) răspundere civilă,
e) răspundere contravenţională.

5
2. RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI, NOŢIUNI
INTRODUCTIVE

Literatura de specialitate analizează, de regulă, numai fenomenul răspunderii juridice,


iar în cursurile de drept administrativ, pe acest fond metodologic, se analizează formele de
răspundere juridică a funcţionarilor ( răspunderea penală, răspunderea administrativă,
răspunderea disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea civilă).1
În sfera cercetării fenomenul răspunderii sociale, implicit a celei juridice au fost
realizate mari progrese în ultimele decenii, atât în ceea ce priveşte analiza formelor răspunderi
juridice, cât şi în planul, mai larg, al relaţiei dilectice dintre responsabilitatea socială şi
răspunderea socială. Din această perspectivă ,cercetarea răspunderii juridice, ca instituţie
complexă a dreptului, a formelor sale ca instituţii ale diferitelor ramuri de drept, trebuie să
depăşească tradiţionalele cadre ale tehnicităţii juridice, realizându-se o deschidere mai mult
spre filosofie, praxiologie, psihologie, sociologie, etc.
După cum doctrina de drept public subliniază şi în domeniul ştiinţei dreptului se
conturează distincţia dintre noţiunile de răspundere şi responsabilitate, distincţie ce îşi are
originea în tezele filozofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale de cel al
responsabilităţii sociale.
Această delimitare se evidenţiază în ceea ce priveşte dreptul administrativ sub mai
multe aspecte.
În primul rând, dreptul administrativ analizează responsabilitatea şi respectiv,
răspunderea autorităţilor administraţiei publice.
În al doilea rând, dreptul administrativ analizează aceste fenomene în legătură cu
funcţionarii publici.
În al treilea rând, dreptul administrativ se preocupă de cercetarea responsabilităţii
cetăţenilor faţă de normele juridice, respectiv a răspunderii acestora în cazul încălcării lor.
Răspunderea juridică ,,intervine pe terenul raului înfăptuit”, adică în urma săvârşirii
unei abateri. Specific abaterilor săvârşite de funcţionarii publici este faptul că ele pot interveni
în timpul exercitării funcţiei, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur şi simplu, prin
abaterea de la anumite norme care nu au o legatură directă, nemijlocită cu funcţia, dar care
pun sub semnul întrebării prestigiul funcţionarului public.
În doctrina intrebelică, răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una
din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. Se pornea de la teza că

1
Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adaugită, Vol. I,
Editura All Beck - Bucureşti, 2001,

6
activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în
contact cu ea, ceea ce atragea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora, alături de cea
disciplinară, atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional, de ordine şi
disciplină într-un serviciu public.
Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii acestuia, a cărui
menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici, aspect care reprezintă doar unul
din scopurile răspunderii.
Prin intermediul răspunderii se relizează atat scopul preventiv, cât şi cel sancţionator,
cărora ar trebui să li se adauge potrivit doctrinei actuale, şi cel educativ.
Lege nr 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi
completările ulterioare reglementează în capitolul VII, Sancţiunile disciplinare şi
răspunderea funcţionarilor publici.
Formularea acestui titlu a fost criticată în doctrina actuală ca fiind lipsită de precizie,
indicate fiind o denumire cu cele două sintagme în forma inversată, adică ,,răspunderea şi
sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici” sau şi mai riguros, numai
,,răspunderea funcţionarilor publici”
Potrivit legii, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de
serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.
Spre deosebire de celelalte statute (coduri) ale funcţionarilor publici existente din anul
1923 în România, se constată că actuala reglementare introduce elementul de vinovăţie pentru
încălcarea îndatoririlor de serviciu şi reglementează şi alte forme de răspundere, în afara celei
specifice dreptului administrativ.2
Astfel dupa cum se poate observa, legea stabileşte patru forme de răspundere
aplicabile funcţionarilor publici.
Aceste forme nu se exclud între ele, se arată în doctrina recentă, ele putând fi
aplicabile concomitent dacă fapta comisă întruneşte în acelaşi timp, condiţiile unor forme
diferite de răspundere juridică.
Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme
de răspundere. Ceea ce, principal este interzis, nu reprezintă decât aplicarea a două sancţiuni
de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă.
Expresia ,,răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate.
Această este însă o instituţie a dreptului administrativ, atunci când paguba a fost
cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios

2
Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ roman. Partea generală, ediţia a III-a revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,

7
administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ patrimonială, specifică dreptului
administrativ.
Poate fi identificată însa şi ca o instituţie a dreptului civil, atunci când paguba a fost
produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu, un delict civil ori printr-o
infracţiune, fiind vorba de latură civilă a procesului penal. 3
,, Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare
functiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de
lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestor.”

3
Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Vol. I,
Editura All Beck - Bucureşti, 2001

8
3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A FUNCŢIONARULUI PUBLIC

,,Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului


sau în legătură cu atribuţiile funcîiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.
În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de
natura celor prevăzute la art. 50 lit. h) conform Legii nr 188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea
funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.”
În considerarea prezumţiei de nevinovăţie ar fi fost mai potrivit în această fază, ca
măsura suspendarii din funcţie să fie doar facultativă urmând să aibă caracter obligatoriu
numai dacă s-a dispus măsura arestării preventive, situaţie în care nevinovăţia funcţionarului
public se bazează pe probleme mai consistente.
,,Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale,
precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului
penal, suspendarea din funcţia publică incetează, iar funcţionarul public respectiv va fi
reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente
perioadei de suspendare.
În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar
fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de
disciplină competentă.”
Regimului răspunderii penale consacrat dreptului comun, se adaugă instituţia
suspendării funcţionarului public care va fi dispusă de conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice în mod obligatoriu, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Statut.
Răspunderea penală a funcţionarilor publici este angajată în cazul în care aceştia
săvârşesc, în exercitarea funcţiei lor o infracţiune.
Infracţiunile pe care le pot săvârşi funcţionarii publici sunt prevăzute în Codul penal,
în partea specială.
Printre infracţiunile ce pot fi săvârşite de funcţionarii de stat se numară:
1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor ( art. 246 Codul penal)
Definiţie: Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este prevăzută
de art.246 Codul penal şi constă în “fapta funcţionarului public care în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, cu ştiinţa nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin
aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.

9
Fapta anterior descrisă prezintă un pericol social deosebit, deoarece în materialitatea
ei, constituie o încalcare a legalităţii în activitatea de serviciu, săvârşită chiar de acela care
este obligat în virtutea calităţii sale să o apere.
“Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor are un caracter subsidiar, ceea ce
înseamnă că abuzul săvârşit de un funcţionar public se încadrează în prevederile art.246
Codul penal numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă in Codul penal”.
Tocmai datorită acestui lucru, fapte abuzive ale funcţionarului “cum ar fi abuzul în
serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art.247), arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă
(art.266), supunerea la rele tratamente (art. 267), represiunea nedreaptă (art. 266), tortură
(267) si care aduc atingere intereselor legale ale persoanelor vor fi încadrate în normele
speciale de incriminare şi nu în art.246 Codul penal; acest text va fi incident numai dacă fapta
nu întruneşte conţinutul uneia dintre infracţiunile speciale.
Obiect juridic. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor are ca obiect juridic
special – relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu a cărei buna desfăşurare
presupune îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în mod corect, cu respectarea intereselor
legale ale persoanelor.
Sancţiunea. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este
sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cod penal)
Definiţie: După cum se ştie, tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, rasă,
sex sau religie le este recunoscută şi garantată o deplină egalitate în drepturi. Referindu-se la
aceasta, Constituţia României prevede în alin.1 al art.16 că “cetăţenii sunt egali în fata legii şi
a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Asigurând şi prin mijloacele
specifice dreptului penal realizarea acestui principiu constituţional, ca şi exerciţiul sau
folosinţa deplină a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Codul penal încriminează, art.247, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.
Potrivit textului, infracţiunea constă în “îngrădirea de către un funcţionar public a folosinţei
sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean ori crearea pentru acesta a unor situaţii de
inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie”.
Fapta fiind săvârşită de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu
constituie aşa cum ii indică şi denumirea un abuz în serviciu.
Prevederea ca infracţiune distinctă, a comportării abuzive a unui funcţionar public, a
fost necesară deoarece prezentând un grad mai ridicat de pericol social, necesită pentru
asigurarea realizării funcţiilor şi scopurilor pedepsei cu o sancţiune mai aspră.

10
Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la apărarea
şi garantarea intereselor legale ale cetăţenilor, în ceea ce priveşte egalitatea în drepturi fără
nici o discriminare, împotriva faptelor abuzive ale funcţionarilor publici sau funcţionarilor.
De asemenea obiectul juridic special mai este reprezentat şi de relaţiile sociale privitoare la
desfăşurarea în conformitate cu legea, a activităţii de serviciu, o asemenea activitate fiind
incompatibilă cu îngrădirea folosinţei sau exerciţiul drepturilor vreunui cetăţean.
La aceast infracţiune nu există obiect material, dar uneori activitatea abuzivă a
funcţionarului public se poate referi la modificarea unui act de stare civilă sau a altui act
public, în acest caz obiectul material fiind reprezentat tocmai de actul de stare civilă, actul
public.
Sancţionarea. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.

3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice ( art. 248 Cod penal)


Definiţie: Exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu poate avea ca urmare, în
anumite împrejurări nu o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, ci o tulburare
însemnată a bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele
prevăzute în art. 145 Codul penal sau o pagubă cauzată patrimoniului acestora. Fapta având,
datorită urmării produse o caracterizare proprie atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub
aspectul gravităţii, a fost încriminată distinct, constituind potrivit art, 248 Codul penal,
infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice. Această infracţiune constă în “fapta
funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte
un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată
bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care
se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acestuia.
Abuzul în serviciu contra intereselor publice ca şi abuzul în serviciu contra
persoanelor, are caracter subsidiar, aceasta înseamnă ca o fapta de exercitare abuzivă a
îndatoririlor de serviciu, care a produs una din urmările prevăzute în art. 248, alin. 1 Codul
penal, se încadrează în dispoziţiile acestui text de lege numai dacă nu are o încriminare
distinctă în Codul penal.
Obiectul juridic specific este reprezentat de acele relaţii sociale a căror naştere nu ar
fi posibile fără îndeplinirea cu corectitudine a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii
public. De asemenea, obiectul juridic specific mai este reprezentat şi de relaţiile sociale
referitoare la patrimoniul public acestea constituind obiectul juridic special secundar al
infracţiunii.

11
În cazul acestei infracţiuni, de regulă nu există obiect material, deoarece activitatea
infracţională a subiectului activ nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun sau unui lucru.
Dacă în anumite situaţii neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea în mod defectuos a
atribuţiilor de serviciu vizează în mod direct un bun, atunci acel bun devine obiect material al
infracţiunii.
Sancţiuni. Abuzul în serviciu contra intereselor publice se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi în cazul funcţionarului public.

4. Abuzul în serviciu în formă calificată (art. 248 Cod penal)


Definiţie: Conform art. 248 constituie infracţiunea de abuz în serviciu în forma
calificata săvârşirea faptelor prevăzute în art. 246, art. 247, art. 248 Codul penal, dacă a avut
ca urmare producerea unor consecinţe deosebit de grave.
În ceea ce priveşte obiectul juridic, material şi subiecţii infracţiunii de abuz în servciu
în forma calificată nu sunt deosebiri în raport cu infracţiunile corelative analizate mai sus.
Elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune în tocmai ca în cazul art. 246,
art. 247, art. 248 Codul penal. Aşadar elementul material se realizează prin neîndeplinirea
unui act, prin îndeplinirea în mod defectuos a unui act privitor la îndatoririle de serviciu de
către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, precum şi prin
îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean sau prin crearea pentru acesta a
unei situaţii de inferioritate pe termen de naţionalitate, rasă, sex sau religie.
Sancţiuni. Infracţiunea de abuz în serviciu în forma calificată se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 15 ani în cazul funcţionarului public.

5. Neglijenţă în serviciu (art. 249 Cod penal)


Definiţie: Îndeplinirea corectă a îndatoririlor de serviciu condiţionând buna
desfăşurare a activităţii de serviciu, faptele de încălcare a acestor îndatoriri prezintă pericol
social şi atunci când sunt săvârşite din culpă. Dacă se cauzează o tulburare însemnată bunului
mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele prevăzute in art. 145
Codul penal sau o pagubă patrimoniului acesteia, reprezintă potrivit aprecierilor legiuitorului
gradul de pericol social necesar încriminării şi sancţionării faptei de către legea penală.
Neglijenţa în serviciu în variantă tip constă în “încălcarea din culpa de către un
funcţionar public sau funcţionar, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau
prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui
organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă

12
patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane (art. 249
alin. 1 Codul penal)”.
În alin. 2 art. 249 Codul penal este prevăzută forma agravată a acestei infracţiuni care
constă în încălcarea din culpa a îndatoririlor de serviciu, în formele prezentate anterior, daca a
avut consecinţe deosebit de grave.
Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la asigurarea
respectării de către funcţionarii publici a obligaţiei de a îndeplini în mod corect atribuţiunile
ce le revin pentru a nu vatămă interesele publice ori interesele legale ale persoanelor fizice.
Obiectul material lipseşte la infracţiunea de neglijenţă în serviciu. În cazul în care
acţiunea ce constituie elementul material s-a exercitat asupra unui lucru, de exemplu:
redactarea defectuoasă a unui înscris, neglijenţă în întrebuinţarea unor bunuri (aparat, maşini,
materiale) în astfel de situaţii există un obiect material al infracţiunii.
Obiect material al infracţiunii poate fi şi corpul unei persoane în situaţia în care, ca
urmare a încălcării din culpă a îndatoririlor de serviciu de către un funcţionar public sunt
vătămate interesele legale ale unei persoane în sensul că i se produce efectiv o vătămare
acestei persoane.
Sancţiuni. Pentru varianta tip pedeapsă este închisoarea de la o lună la 2 ani sau
amendă când fapta este comisă de un funcţionar public.
Potrivit art. 90 alin. 1, Codul penal instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii
penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, în cazul variantei tip a
infracţiunii de neglijenţă, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50 lei.
În varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 10 ani când fapta este
săvârşită de un funcţionar public.

6. Purtare abuzivă (art. 250 Cod penal)


Definiţie: . Funcţionarii publici precum şi toţi ceilalţi funcţionari trebuie sa aibă o
comportare corectă şi cuviincioasă faţă de persoanele cu care intra în legătura în exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Folosirea unor violenţe de limbaj sau a unor violenţe fizice împotriva
unei persoane de către un funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiei este incompatibilă cu
buna desfăşurare a activităţii de serviciu.
Infracţiunea de purtare abuzivă este încriminată într-o variantă tip si alta agravată.
Varianta tip constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu (art. 250, alin. 1).
Varianta agravantă constă în lovirile sau alte violenţe săvârşite în aceleaşi condiţii ca
în cadrul variantei tip, art. 250, alin. 2 Codul penal.

13
Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la buna
desfăşurare a activităţii de serviciu, care implică o comportare corectă şi cuviincioasă a
funcţionarilor publici, precum şi a celorlalţi funcţionari faţă de persoanele cu care aceştia intră
în legătură în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Prin săvârşirea faptei sunt încălcate şi relaţiile sociale referitoare la demnitatea sau
integritatea corporala ori sănătatea persoanei, relaţie care constituie obiectul juridic secundar
al infracţiunii.
Sancţiunea. Infracţiunea de purtare abuzivă este sancţionată cu pedeapsa închisorii de
la 3 luni la 3 ani, sau cu amendă dacă infractorul este funcţionar public.
Infracţiunea de purtare abuziva în varianta agravată este sancţionată cu pedeapsa
închisorii de la 6 luni la 5 ani, dacă infractorul este funcţionar public.

7. Neglijenţă în păstrarea secretului de stat ( art. 252 Cod penal)


Definiţie: Funcţionarul public care deţine sau cunoaşte, în cadrul serviciului documente
sau date ce constituie secrete de stat, datorită importanţei acestor documente sau date, este
ţinut sa aibă o comportare în ceea ce priveşte păstrarea lor încât să nu fie posibilă distrugerea,
alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat şi nici aflarea
unui astfel de secret de către o persoană neîndreptăţită a-l cunoaşte. Codul penal încriminează
în dispoziţiile art. 252, sub denumirea “neglijenţă în păstrarea secretului de stat”, ,,neglijenţă
care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau distrugerea unui document ce
constituie secret de stat, precum şi neglijenţă care a dat prilej altei persoane sa afle un
asemenea secret, daca fapta este de natura sa aducă atingere intereselor statului”.
Obiectul juridic special are ca obiect juridic special de relaţiile referitoare la buna
desfăşurare a activităţii de serviciu care este incompatibila cu comportarea neglijentă a
funcţionarilor publici.
Obiectul material este reprezentat de un document care constituie secret de stat. Când
fapta funcţionarului public constă în neglijenţă care a dat posibilitatea unei persoane să afle un
asemenea secret, obiectul material lipseşte pentru ca activitatea infracţională nu s-a răsfrâns
asupra unui obiect sau bun.
Noţiunea de ,,secrete de stat” este explicată in art. 150 alin (1) Codul penal. Potrivit
acestui text de lege “secrete de stat” sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit
acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin Hotărâre a Guvernului.
Sancţiuni. Infracţiunea de neglijenţă în păstrarea secretului de stat, indiferent de
modalitatea în care este comisa ori de calitatea făptuitorului se pedepseşte cu închisoare de la

14
3 luni la 3 ani, art. 258 Codul penal, nemaiproducându-şi efectele şi în cazul acestei
infracţiuni.

8. Luarea de mită ( art. 254 Cod penal)


Definiţie: Luarea de mită este prevăzuta în art. 254 Codul penal şi constă în “fapta
funcţionarului care direct sau indirect pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se
cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini
ori a întârziat îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face
un act contrar acestor îndatoriri”.
Obiectul juridic special. Luarea de mită are ca obiect juridic special, relaţiile sociale
referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, care presupune îndeplinirea cu
probitate de către funcţionarii publici, precum şi de către ceilalţi funcţionari a îndatoririlor de
serviciu.
Infracţiunea de luare de mită nu are obiect material având în vedere faptul că
activitatea funcţionarului public nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun, lucru sau
persoană. Banii, valorile sau alte foloase reprezintă obiecte ale mitei.
Sancţiunea. Luarea de mită se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi. Forma agravată. Potrivit art. 254 Codul penal, alin. 2, luarea de
mită este mai gravă daca fapta a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.
Pedeapsa este în acest caz închisoarea de la 3 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

9. Primirea de foloase necuvenite ( art. 256 Cod penal)


Definiţie: Activitate funcţionarului trebuie să se caracterizeze prin corectitudine şi
probitate. Exercitarea atribuţiilor de servicii, îndeplinirea actelor la care un funcţionar este
obligat în temeiul funcţiei, nu trebuie să constituie pentru acesta o sursă de venituri ilicite, o
cale de obţinere a unor foloase necuvenite. De aceea, prin dispoziţiile art. 256 Codul penal,
legiuitorul a încriminat sub denumirea de “primirea de foloase necuvenite”, “primirea de către
un funcţionar direct sau indirect de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în
virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia”.
Aceasta infracţiune a fost încriminată în Codul penal deoarece exercitarea atribuţiilor
de serviciu îndeplinirea actelor la care un funcţionar este obligat în temeiul funcţiei nu trebuie
să constituie pentru acesta o sursă de venituri ilicite, o cale de iniţiere a unor foloase
necuvenite”.

15
Totuşi fapta nu este la fel de gravă ca luarea de mită, întrucât în cazul acestei
infracţiuni, funcţionarul primeşte foloasele după ce a îndeplinit actul conform atribuţiilor de
serviciu şi fără a exercita vreo constrângere asupra beneficiarului actului.
Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale care asigură normala
desfăşurare a activităţii unei unităţi sau instituţii de stat sau publice sau a altor persoane
juridice, lucru care nu ar fi posibil dacă îndeplinirea sarcinilor de serviciu a funcţionarilor
presupune corectitudine şi probitate.
Obiectul material în cazul acestei infracţiuni nu există. Banii sau foloasele primite
constituie bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii în sensul art. 118 lit. a) Codul penal şi
vor fi supuse confiscării speciale. În cazul acesta se poate vorbi de un obiect material al
infracţiunii.
Sancţionarea. Primirea de foloase necuvenite se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 5 ani. De asemenea, instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi, dacă pedeapsa principală cu închisoarea este mai mare de 2 ani.
Conform art. 256 alin. (2) Codul penal cu privire la bani sau bunurile primite de
funcţionare se dispune confiscarea specială, acestea fiind considerate “lucruri dobândite prin
comiterea infracţiunii”.
Dacă bunurile nu se găsesc, au fost date altei persoane şi aceasta le-a consumat sau au
fost pierdute, condamnatul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani.
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în coautorat, iar valorile, bunurile nu se
mai găsesc, instanţa va trebui să stabilească ce cantitate din acestea au revenit fiecăruia, după
care să oblige pe fiecare la plata echivalentului în bani al acestor bunuri sau valori de care a
profitat fiecare.

10. Delapidarea ( art. 215 Codul penal)


Definiţie: . Infracţiunea de delapidare este încriminată în art. 215 Codul penal într-o
variantă simplă sau tip si alta agravată.
Varianta simplă constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar în
interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau
administrează (art. 215 Codul penal, alin. (1)). Varianta agravată se realizează în cazul în care
delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave (art. 215, alin. (2) Codul penal).
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de natura patrimoniala a cărei
existenţă şi dezvoltare este condiţionată de menţinerea poziţiei de fapt a bunurilor ce aparţin
sau interesează o persoană juridică privată sau publică împotriva actelor gestionărilor sau
administratorilor, de însuşire sau folosire în scopuri personale a bunurilor ce constituie

16
obiectul activităţii de gestionare sau administrare. Infracţiunea fiind săvârşită de un funcţionar
public are ca obiect juridic secundar relaţiile sociale care asigură desfăşurarea normală şi
corectă a serviciului unităţii private sau publice.
Obiectul material. Infracţiunea de delapidare are ca obiect material, bani, valori sau
alte bunuri din patrimoniul public sau privat pe care făptuitorul le gestionează sau
administrează.
Prin ,,bani” se înţeleg biletele de bancă şi monedele metalice româneşti sau străine
care au putere circulatorie, indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziţia unităţii private
sau publice.
Prin “valori” se înţeleg hârtiile de valoare şi înscrisurile de orice fel, cum sunt
obligaţiunile CEC, cecurile, hârtiile de virament, timbrele, titlurile de credit, de creanţa, dacă
incorporează drepturi a căror valorificare este legată de deţinerea respectivelor înscrisuri.
Prin “alte bunuri” se înţeleg bunurile mobile corporale, altele decât banii ori valorile
asimilate acestora, care au o valoare economică şi fac parte din sfera de gestionare sau
administrare a făptuitorului.
Sancţiuni. Infracţiunea de delapidare în oricare din modalităţile normative ale
variantei simple se pedepseşte cu închisoarea de la 1 an la 15 ani.
În modalitatea agravantă - când delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave,
pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

11. Fals intelectual ( art. 289 Codul penal)


Definiţie: Potrivit art. 289 Codul penal, există fals intelectual în cazul falsificării unui
înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului
ori prin omisiunea cu ştiinţa de a însera unele date sau împrejurări.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror naştere, desfăşurare şi
dezvoltare depinde în mod nemijlocit de încrederea publică ce este acordată înscrisurilor
oficiale şi activităţii realizate de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru
întocmirea acestora. Obiectul material al infracţiunii este un înscris oficial.
Sancţiuni. Falsul intelectual se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5
ani.

17
Concluzii

Activităţile de interes public, ca şi celelalte activităţi reglementate de lege, se


realizează prin intermediul funcţionarilor publici. De aceea, este necesar ca
funcţionarii publici să-şi îndeplinească corect şi conştiincios îndatoririle de
serviciu. să nu şi le exercite în mod abuziv sau neglijent, să nu facă din
exercitarea acestor îndatoriri o sursă de venituri necuvenite. Pe de altă
parte, ,,buna desfăşurare a activităţilor de interes public, ca şi a celorlalte
activităţi reglementate de lege este incompatibilă cu acreditarea ideii că
funcţionarii publici ar fi coruptibili, că ar putea fi influenţaţi în modul de
exercitare a atribuţiilor de serviciu de persoane din afara care ar avea trecere
asupra lor sau prin oferirea unor foloase ce nu li se cuvin după lege”.
În orice societate, faţă de cei care încalcă normele juridice, statul este
nevoit să folosească fortţ sa de constrângere, să-i tragă la răspundere.
Instituirea răspunderii, sub toate formele acesteia, faţă de funcţionarii
administrativi apare cu atât mai necesară dacă se are în vedere importanţa
deosebită a activităţii organelor administraţiei publice. Având ca sarcină
executarea legii, funcţionarii din aparatul administrativ trebuie ca în primul
rând, ei să respecte legea, iar în caz de încalcare a acesteia, să poarte întreaga
răspundere pentru fapta lor.
Prin sancţionarea celor care nu respectă normele juridice se ajunge la
întărirea legalităţii, nu numai impunându-se o pedeapsă celui vinovat şi
reparându-se prejudiciul cauzat, ci, mai ales obţinându-se educarea
funcţionarilor în cauză, ca şi a altor persoane, pentru ca asemeni abateri să nu
se mai săvârşească. În special acest din urmă aspect prezintă o importanţă cu
mult mai mare, funcţia educativă a sancţiunii juridice exercitând o influenţă
socială de cea mai mare însemnătate.

18
BIBLOGRAFIE

1. Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, Ediţia a III-a restructurată, revăzută


şi adăugită, Vol. I, Editura All Beck - Bucureşti, 2001

2. Valentin Prisăcaru – „Funcţionarii publici” ,Editura All Beck - Bucureşti, 2004

3..Valentin Prisacaru, Tratat de drept administrativ roman. Partea generala, ediţia a III-a
revazută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

4. Constituţia României, adoptată prin referendum la 19 octombrie 2003

5. Codul Penal , ediţia a 12-a, actualizată la 10 ianuarie 2010, Editura Hamangiu, Bucureşti,

6. Legea nr. 188/1999 referitoare la statutul functionarilor publici, republicata in 2004

19