CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

I.1. ATOMUL
Având în vedere teoria atomică formulată de către Niels Bohr, un fizician danez, un atom
este format dintr-un nucleu situat central și unul sau mai mulți electroni care se rotesc in jurul
nucleului, de-a lungul mai multor orbite energetice. Componentele principale din care nucleul
este format sunt protonii și neutronii, numiți împreună nucleoni. Pentru atomul unui element dat,
numărul de electroni care orbiteaza in jurul nucleului este egal cu numărul de protoni, ținând
astfel în balanță sarcina electrică a nucleului. Protonii au sarcina electrică pozitivă, electronii
negativă, iar neutronii nu prezintă sarcina electrică. Mărimea unui atom este de 10⁻⁸ cm (1
angstrom, Å).

La nivelul unui atom, configurația electronilor determină proprietățile chimice ale unui element,
în timp ce stabilitatea și dezintegrarea radioactivă specifică fiecărui nucleu atomic este dată de
către structura sa.

Teoria atomică a lui Bohr afirmă că electronii unui atom se învârt în jurul nucleului de-a lungul
unor orbite energetice, numite și straturi, care sunt staționare și aranjate în ordinea crescătoare a
energiei. Acestea sunt numite K, L, M, N, etc. Când există o tranziție a unui electron de pe o
orbită superioară pe una inferioară, între cele două orbite se elibereaza o  diferență de energie sub
formă de radiație. Dacă electronul trece de pe o orbită inferioară la una superioară, diferența de
energie dintre cele două orbite este absorbită și necesită o energie adițională pentru ca transferul
să aibă success. Fiecare orbită este subdivizată în orbitali, denumiți s, p, d, f  s.a.m.d. În starea
fundamentală a atomului, electronii tind să ocupe orbitalii caracterizați de energia cea mai mică,
dinspre nucleu spre exterior.

I.2. LEGĂTURILE CHIMICE

La nivelul unui element chimic, structura atomului determină pe o scară largă proprietățile chimice ale elementului
respectiv. Tabelul periodic al elementelor (Fig.1.1) a fost conceput în așa manieră încât elementele cu proprietăți
chimice similare să fie grupate conform ordinii crescătoare a numărului atomic. Se pot observa nouă grupe situate
 vertical și șapte 

Fig. 1.1 Tabelul periodic al elementelor(https://periodic.lanl.gov/index.shtml)

poziționate orizontal. Fiecare grupă conține elementele cu proprietăți chimice similare, în timp ce
perioadele conțin elemente ce prezintă același număr de straturi de electroni, dar cu proprietăți
chimice diferite. De exemplu, Grupa VIIIB este formată din magneziu (Mg), technetiu (Tc), reniu
(Re), care posedă proprietăți chimice foarte asemănătoare. De asemenea, perioada a 2-a conține
litiu (Li), beriliu (Be), bor (B), carbon (C), azot (N), oxygen (O), fluor (F) și neon (Ne), toate
având straturile K și L în comun, dar care se comportă diferit din punct de vedere chimic.
Valența unui element se caracterizează prin tendința atomului de a ceda sau primi electroni în
vederea formării unei configurații stabile.Este determinată de numărul de electroni prezenți pe
stratul cel mai extern, numit strat de valență. Elemente precum neonul (Ne), argonul (Ar),
kriptonul (Kr) și xenonul (Xe) sunt cele mai stabile și inerte elemente din punct de vedere chimic,
stratul lor de valență având configurația electronilor . Pentru a obține această configurație stabilă,
electronii pot fi cedați sau acceptați de la nivelul stratului de valență, având că rezultat formarea
de legături chimice între atomii unor elemente asemănătoare.

                    Există trei tipuri principale de legături chimice, descrise mai jos. (Gopal, 2010)

I.2.1 LEGĂTURILE IONICE

Legătura ionică (Fig.1.2)se formează datorită existenței unor forțe electrostatice dintre doi ioni încărcați
cu sarcini opuse. Acestea sunt de obicei formate între un cation (care este adesea un metal), și
un anion (care este adesea un nemetal). Procesul prin care această legătură se obține, presupune
cedarea unui electron de pe stratul de valență al primului element implicat și acceptarea acestui electron
cedat, la nivelul stratului de valență al celui de-al doilea element.

Fig. 1.2 Legătura ionica (Gopal, 2010)

Cu cât este mai mare diferența de electronegativitate între cei doi atomi care-și formează

legătura, cu atât legătura este mai polară. Acești compuși conduc electricitatea atât în stare solidă,
cât și în soluții.

LEGĂTURILE COVALENTE
Legătura covalentă (Fig.1.3) este legătura chimică ce presupune punerea în comun a unor perechi
de electroni între atomi.Acesti electroni sunt impărțiți în mod egal de către fiecare atom.

Fig.1.3 Legătura covalentă (Gopal, 2010)

Balansul stabil dintre forțele de atracție și de dispersie dintre atomi în timpul schimbului de
electroni este cunoscut ca legare covalentă. Pentru multe molecule, punerea în comun
de electroni permite fiecărui atom să-și formeze o configurație stabilă pe fiecare strat electronic,
spre o configurație electronică mai stabilă.

Deoarece aceste tipuri de legături sunt neionice, compușii conduc slab electricitatea.

LEGĂTURILE COORDINATIVE

Legătura covalentă coordinativă, de asemenea cunoscută și ca legătură de tip donor-

acceptor sau dipolară, este un tip de legătură covalentă dicentrică și dielectronică la care participă
doi electroni de la același atom. Se formează când donorul are o pereche de
electroni neparticipanți, iar acceptorul are nevoie de doi electroni. Donorul este atomul de la care
provine dubletul de legătură, iar acceptorul este cel care acceptă de la donor perechea, în vederea
stabilirii covalenței. 

COMPLEXE ALE UNOR METALE

                 Pe baza teoriei legăturilor coordinative, se formează covalențele coordinative (complexe; fig.1.4) dintr-o
serie de compuși. De exemplu, donori precum N:, O:, S:, pot forma legături cu diferiți ioni metalici pentru a obține

complexe coordinative ale unor metale. 

Fig.1.4 Cisplatin, PtCl2(NH3)2, este un complex coordinativ al platinei (II), care are ca și
liganzi doi atomi de clor și două molecule de amoniac. Este un medicament folosit în tratamentul
cancerului.(https://www.researchgate.net/publication/333173986_Cisplatin-
Based_Chemotherapy_of_Human_Cancers)
În chimia coordinativă, un ligand este un ion sau moleculă (poate fi și grupă funcțională
NH₃, −CN, −SH, −COO, −NH₂, CO) care se leagă de un metal central, numit generator de
complex, al unui complex de coordinare. Natura legăturii dintre metal și ligand poate fi
atât covalentă (prin covalențe coordinative), cât și ionică. Numărul de liganzi dintr-un complex
+¿
este numit număr de coordinare. De exemplu, Co din [Co( NH ₃)₆ ]³ are numărul de coordinare
6.
Dacă la nivelul complexului există  mai multe legături covalente coordinative, mecanismul de
formare a legăturilor de numește chelare. Liganzii sunt numiți agenți de chelare, de exemplu acidul
dietilentetraaminoacetic (EDTA) sau acidul dietilentriaminopentaacetic (DTPA).De asemenea, preparate
radiofarmaceutice precum 99mTc-DTPA și  Tc-DMSA (dimercaptosuccinat) sunt complexe formate din
99m

legături coordinative între  Tc (metalul) și agenții chelatori.(Kowalski et. al, 2004)

99m

I.3 STRUCTURA NUCLEULUI

Nucleul unui atom este format din protoni (sarcină pozitivă) și neutron (fără sarcină), numiți
împreună nucleoni. Numărul total de protoni care se regăsește în nucleu este reprezentat de
numărul atomic (Z). Numărul de neutroni se notează cu N. Numărul total de nucleoni  dintr-un
nucleu este denumit număr de masă (A). Așadar, A=Z+N.
Nucleonii sunt aranjați în straturi discrete de energie, similar cu modelul straturilor de
electroni.Nucleii care conțîn 2, 8, 20, 50, 82, 126 protoni sau neutroni sunt foarte stabili. Prin
urmare, aceste numere au fost denumite “numere magice”.Un nucleu este mai stabil dacă posedă
un număr par de protoni sau neutron în timp imparitatea tinde spre instabilitate. Indexul de
stabilitate a unui atom este dat de raportul dintre numărul de neutron și numărul de protoni (N/Z).
Dacă raportul este egal cu 1, înseamnă că nucleul este stabil.Nucleii cu raportul N/Z diferit față
de cel al nucleilor stabili, sunt considerați instabili și se dezintegrează prin emisie de
radiații β sau prin captură de electroni. (Friedlander et. al, 1981)

I.4 NOMENCLATURA

Un anumit număr de masă (A), număr atomic (Z) și aranjamentul nucleonilor în cadrul unui
nucleu, se numește nuclide. Unii nuclizi (aproximativ 288) sunt stabili și se găsesc în natură, în
jur de 54 dintre aceștia având timpul de înjumătățire mai mare de 50 de milioane.Există
aproximativ 3400 de nuclizi produși artificial, instabili sau radioactivi, care se dezintegrează prin
procesul de fisiune spontană sau emisii de radiații α, β și γ. Acest grup se referă la radionuclizi.
Nuclizii cu același număr atomic (Z) se numesc izotopi (Fig.1.5).

Fig.1.5 Izotopii oxigenului (https://www.slideshare.net/Sabakhokhar/isotopes-54706900)

Nuclizii cu același număr de protoni și neutroni,dar care prezintă aranjamente diferite

la nivelul atomului sunt denumiți izomeri. De exemplu,  Tc și   Tcsunt izomerii aceluiași nuclid.
99m 99

Durata de viață în funcție de fiecare izomer diferă de la picosecunde până la ani, iar cei cu timp
de înjumătățire lung sunt notați cu litera “m”, precum  Tc. (Gopal, 2013)
99m

 
 
I.5. DESCOMPUNEREA RADIOACTIVĂ
 
Descompunerea radionuclizilor
 
Stabilitatea unui nuclid este guvernată de aranjamentul structural al acestuia și de către energia
nucleonilor din nucleul sau. Un criteriu de stabilitate este raportul dintre neutroni (N) și protoni
(P), nuclizii descompunandu-se pentru a obține raportul  N/Z al celui mai apropiat nuclid
stabil.Descompunerea prin emisie de particule sau prin captura de electroni determină modificări
la nivelul numărului atomic Z, spre deosebire de situațiile în care au loc emisii de radiațîi γ, unde
Z nu se schimbă.
                  Radionuclizii se descompun prin 6 procese care, în unele cazuri, se pot asocia: fisiune
spontană, emisie de particule α, β, γ,prin captura de electroni sau prin tranziție izomerică pentru a
ajunge la o configurație stabilă, cu mențiunea că primele cinci procese pot fi urmate de al șaselea.
La nivelul tuturor acestor fenomene, energia, masă și sarcina electrică a radionuclizilor este
păstrată.
 
Fisiunea spontană
 
Fisiunea (Fig. 1.6)se caracterizează prin scindarea unui nucleu greu în două fragmente mai mici
cu proporțiile de 60:40. Procesul este însoțit de eliberarea a doi sau trei neutroni, cu producerea
de aproximativ 200 MeV de energie, sub formă de căldură. Poate apărea în urmă bombardării
nucleului cu particule energetice sau în mod spontan, datorită formei de haltera a nucleului greu,
căruia îi conferă în partea mijlocie, o predispoziție la fisiune prin vibrații ale
moleculelor.Probabilitatea de fisiune spontană este scăzută și crește proporțional cu numărul de
masă al nucleilor grei
Acest proces esteo alternativă la fenomenele de emisie de particule α sau γ.

Fig.1.6 Fisiune spontană a izotopului235U, timpul de înjumătățire al acestui process fiind de

2x1017 ani (Gopal, 2010)

Radiația α
În mod normal, nuclei grei precum radon (Rn), uraniu (U), neptunium (Np) se
descompun prin emisie de radiații α. Particula α  constă într-un ion de heliu (He), doi electroni
migrați de pe radionuclid și conține, de asemenea, doi protoni și doi neutroni în nucleu.Așadar,
numărul atomic al radionuclidului inițial va scădea cu 2 (Z-2), iar numărul de masă cu 4 (A-4).
Emisia de particule α (Fig.1.7) poate fi urmată de o emisie de particule β-, γ sau ambele.Radiațiile
α au o slabă penetrabilitate tisulară (aproximativ 0.03mm). Datorită sarcinii și masei mari,
particulele alfa sunt ușor absorbite de materiale și pot călători doar câțiva centimetri în aer. 

Fig.1.7 Emisia de radiatii α (Gopal, 2010)

Radiația β-

În momentul în care un nucleu este “bogat în neutroni”(raportul N/Z este mai mare decât raportul unui
nucleu stabil), acesta se dezintegrează prin emisie de radiații β- (Fig.1.8). Așadar, un neutron se descompune într-
un proton și o particula β-. Această este emisă cu o energie ce variază de la zero până la energia necesară tranziției. 
De asemenea, în cadrul acestei reacții, are loc și eliberarea unui antineutrino( ̅ν), o entitate aproape lipsită de masă
și sarcina electrică, cu rol în conservarea energiei în timpul descompunerii radioactive. Antineutrino-ul poartă
diferența de energie dintre particula β- emisă și energia de tranziție.

Fig.1.8 Principiul de emisie a radiației β- (Kowalski et. al, 2004)

După emisie, numărul atomic al nuclidului fiu este mai mare decat cel al tatălui,
însă ambii nuclizi își conservă numărul de masă (Fig.1.9).

Fig.1.9 Dezintegrarea nucleului de131

53 I , cu modificarea numărului atomic (Gopal, 2010)

Radiația β+ (emisie de pozitroni)

Nucleii care au un “deficit de neutroni” sau sunt “bogați în protoni” (raportul N/Z este mai mic
decât raportul unui nucleu stabil), se pot dezintegra prin emisie de particule β+ și a unui neutrino (v) ,
adică entitatea opusă unui antineutrino. După reacție, nuclidul fiu are numărul atomic cu unu mai mic
decât nuclidul tată (Fig.1.11). La sfârșitul drumului parcurs de radiația β+, pozitronii se combină cu
electronii, rezultând distrugerea acestora, fiecare fenomen de acest gen dând naștere la doi protoni care
sunt emiși în direcții diferite.În timpul emisiei de radiații β+ (Fig.1.10), un proton se transformă într-un

neutron prin eliberarea unei particule β+ și a unui neutrino.

Fig.1.10 Principiul emisiei de particule β+ (Kowalski et. al, 2004)

Este cunoscut faptul că un neutron este echivalentul sumei dintre un proton și un electron. Prin urmare, în acest
proces se formează o masă cu echivalentul a doi electroni prin conversia unui proton într-un neutron.Sunt necesari
1.02 MeV pentru a crea aceste două particule. Așadar, emisia de pozitroni apare doar când diferența dintre nuclidul
tată și nuclidul fiu este egală sau mai mare decât 1.02 MeV.

Fig.1.11 Emisie de radiații β+, in urma cărora nuclizii fiu pierd câte un proton, comparativ cu
nuclizii tată (Gopal, 2010)

Captarea de electroni
Când un nucleu are raportul N/Z mai mic decât raportul unui nucleu stabil, ca o alternativă de emisie de
particule β+, acesta se poate dezintegra prin captare de elcctroni (Fig.1.12), ce presupune recrutarea unui electron
de pe unul din straturile extranucleare, rezultatul fiind transformarea unui proton într-un neutron și emisia unui
neutrino. În urmă acestui proces, numărul atomic al nuclidului tată se va reduce cu unu (Z-1). 
 Fig.1.12 Exemple de captare a electronilor; se poate observa că numărul atomic scade în urma
reacției (Gopal, 2010)

De obicei, se captează electroni de pe stratul K deoarece acesta este cel mai apropiat de nucleu,
procesul numindu-se captare K. Locul liber rămas de pe stratul K va fi ocupat de către un electron de pe
stratul superior (L, posibil chiar și M sau N). Diferența de energie dintre  straturile de electroni va apărea
ca o rază X, care este caracteristică pentru nuclidul fiu. Probabilitatea ca un electron să fie captat, crește
odată cu numărul atomic deoarece straturile extranucleare sunt apropiate de nucleu în acest caz.

Tranziția izomerică (radiația γ)

Reprezintă procesul prin care nucleul, având o stare excitată metastabilă (izomer), emite radiație gama
pentru a reveni la starea stabilă cu energie mai scăzută. Starea izomeră poate apărea în urmă
dezintegrării alfa sau beta sau prin alte reacții nucleare.În tranziția izomerică (Fig.1.13), diferența de
energie între stările energetice poate apărea sub formă de raze γ. 
Când stările izomerice au o durată lungă de viață, acestea sunt denumite metastabile și pot fi detectate
prin instrumente adecvate. Starea metastabila este notată “m”, precum 
99m
Tc.(Vallabhajosula, 2009)

Fig.1.13 Exemple de tranziții izomerice (Gopal, 2010)

I.6 PRODUCEREA RADIONUCLIZILOR

Până la momentul actual, au fost studiați 3700 de nuclizi din care 3420 sunt considerați
radioactivi, restul fiind stabili. Majoritatea sunt produși într-un ciclotron sau într-un reactor. O
parte din radionuclizii cu perioadă scurtă de înjumătățire sunt obținuți cu ajutorul unui generator.
 
Radionuclizii produși în ciclotron
Particulele cu sarcină electrică pot fi accelerate utilizând un câmp electromagnetic în ciclotroni
sau acceleratori liniari pentru a obține energii kinetice crescute, ce le conferă proprietatea de a
interacționa cu nuclizi stabili, determinând reacții ce servesc la formarea de radionuclizi.

Fig.1.14 Schemă unui ciclotron (A și B-duantii aflați în incinta vidată, S-sursă de ioni, D-
deflector, W-fereastră prin care este deflectată raza, Gopal, 2010)
 
Un ciclotron tipic (Fig.1.14) este format din două structuri în formă de “D” din cupru numite
duanti (A și B). Aceștia sunt separați printr-un mic spațiu (“gap”) și amplasați într-o incinta
vidată, aflată într-un câmp electromagnetic, care este constant perpendicular pe suprafața
duantilor. În spațiul dintre cei doi duanti există o sursă de ioni, care sunt atrași către duantul cu
sarcină electrică opusă.Câmpul electromagnetic acționează la nivelul traiectoriei ionilor,
modificând-o din liniară în circulară. Când particulele ajung la nivelul “gap-ului”, polaritatea se
schimbă , particulele fiind astfel respinse de duantul care le atrăgea inițial și îndreptându-se spre
celălalt daunt. În urma acestui proces, particula este accelerată din ce în ce mai mult, acest lucru
petrecându-se de fiecare dată când particula ajunge la “gap”, apoi se apropie de periferie cu
energie crescândă. În final, particulele sunt deflectate în afară sub formă unui fascicul și trec
printr-o fereastră, fiind folosite la bombardarea unor nuclei stabili pentru producerea de
radionuclizi.
               Ionii pozitivi rezultați din ciclotron pot bombarda un nucleu țintă pe o rază indefinită,
ceea ce nu este posibil cu ionii negativi deoarece aceștia nu pot interacționa cu nucleii respectivi.
De aceea, în acest caz, fasciculul trece printr-o  folie de carbon cu grosimea de aproximativ 5µm,
care este așezată pe traseu și determină interacțiunea cu ținta.Un avantaj al acestei folii este faptul
că poate împărți fasciculul în două, fiind posibilă astfel iradierea a două ținte diferite în mod
simultan.În ciclotronul cu ioni pozitivi, deflectorul ghidează fasciculul în afară dispozitivului,
pentru o iradiere externă.
Ciclotronii cu scop medical sunt producători de ioni negativi, utilizați pentru obținerea unor
radionuclizi cu perioada de înjumătățire scurtă ( F,  C,  O) co rol în imagistică PET (tomografie
18 11 15

cu emisie de pozitroni). Acești nuclizi necesită particule slab încărcate energetic, prin urmare, un
astfel de ciclotron este de mărimi mici și este izolat cu plumb. De obicei, ciclotronii cu ioni
pozitivi sunt cei de mărimi mari, întrucât radionuclizi precum  In,  Ga necesită particule
111 67

încărcate cu mai multă energie. De asemenea, sunt izolați cu pereți groși de beton.
                Când un element stabil este iradiat prin poziționarea acestuia în calea fasciculului emis
decyclotron, particulele accelerate interacționează cu nucleul țintă, având că rezultat o reacție
nucleară. Drept urmare, particula poate părăsi nucleul după interacțiunea cu nucleonul, cedându-I
o parte din energie sau poate fi complet absorbită de către nucleu, în funcție de energia particulei
incidente. În ambele situații, nucleul începe să emită protoni și neutroni, apoi raze gamma. În
funcție de energia cedată nucleului de către particula, o serie de nucleoni sunt emiși în mod
aleatoriu din nucleul țintă iradiat, ducând la formarea de diferiți nuclizi. Fenomenul este direct
proporțional, însemnând că, cu cât particula este mai încărcată din punct de vedere energetic, cu
atât mai mulți radionuclizi diferiți vor fi produși.Un exemplu tipic de radionuclid produs în
cyclotron este cel al  In (Indiu), produs prin iradierea   Cd (Cadmiu) cu 12 MeV. Reacția
111 111

produsă este:
111
Cd(p, n) In, 111

unde Cd este nuclidul țintă, protonul p este particular iradiantă, neutronul n este particular emisă,
111

iar  In este radionuclidul rezultat. În această situație, nu mai există o energie capabilă să emită
111

încă un nucleon. Așadar, această energie insuficientă va fi disipată sub formă de raze gamma.
            Deoarece în urma acestor reacții se produc mai multe elemente, este necesar de izolat
izotopii de interes prin metode chimice, cum ar fi: precipitare, schimb de ioni, distilare,
etc.Radionuclizii produși în cyclotron sunt de obicei bogați în protoni, de aceea se dezintegrează
prin emisie de particule  β . (Khalil, 2011)
+

 
Radionuclizii produși în reactorul nuclear
 
                         O varietate de radionuclizi sunt produși în reactoare nucleare. Un reactor nuclear
conține tije din materiale fisionabile(ce servesc drept combustibil), precum  U (uraniu) îmbogățit
235

și  Pu (plutoniu), care sunt stabili (probabilitatea ca aceste elemente să fisioneze spontan este
239

foarte scăzută). Prin fisiune, nucleul se împarte în două fragmente de dimensiuni aproximativ
egale și sunt emiși doi sau trei neutroni, cu o energie medie de 1.5 MeV. În cadrul acestui proces
este eliberată concomitent o energie de ~200MeV exprimată prin căldură, care este utilizată
pentru producerea electricității în centralele nucleare.Neutronii emiși produc în continuare
fisiunea altor nuclei, rezultând o reacție în lanț controlată cu ajutorul unor tije de control din
cadmiu poziționate în inima reactorului, ce au rolul de a îndepărta neutronii în exces și de a opri
fisiunea atunci când este necesar. Neutronii termici obținuți din fisiune sunt capabili să
interacționeze eficient cu o varietate de nuclei stabili și să producă radionuclizi. În cadrul
reactorului există moderatori de neutroni, distribuiți printre tijele de combustibil, ce încetinesc
neutronii obținuți prin fisiune pentru a le crește eficiența de producere a unor noi reacții. Un
moderator trebuie să fie alcătuit dintr-un element ușor, pentru a permite neutronilor să se
ciocnească fără să fie capturați ( de exemplu: apă, apă grea, beriliu, grafit). Când un element țintă
este introdus în reactor, un neutron termic va interacționa cu nucleul, cu probabilitatea de a
produce un alt nuclide. Această probabilitate variază de la un element la altul. În cadrul unui
reactor  există două tipuri de interacțiuni, în urmă cărora se obțin variați radionuclizi: reacția de
fisiune și captura de neutroni. (Finn, 1983)
 
Fisiunea
                   Când un element țintă cu număr atomic mare (Z) este introdus în reactorul nuclear,
nucleii grei absorb neutronii termici și încep fisiunea (Fig.1.15). Materialele fisionabile
sunt  U,  Pu,  Np,  U,  Th și alții cu numărul atomic mai mare de 92. Nuclizii produși pe
235 239 237 233 232

această cale sunt de obicei bogați în neutroni și se dezintegrează prin emisie de particule β (de- 

exemplu  I, Mo,  Xe,  Cs).

131 99 133 137

Fig.1.15 Exemplu de fisiune termică a izotopului de uraniu 235U, în urma căreia se obțin o
varietate de radionuclizi (Gopal, 2010)
Captura de neutroni
               În cadrul acestei reacții, un nucleu țintă captează un neutron termic, emițând
raze γ pentru a produce un izotop al aceluiași element, cu o activitate specifică scăzută. Reacția
este notată astfel: 
98
Mo(n, γ)99Mo (Khalil, 2011)

I.7 Generatori de radionuclizi

Generatorii asigură o sursă convenabilă de radionuclizi cu perioada de înjumătățire scurtă, cu o
mare valoare în clinică. Condițiile pentru ca un generator să fie eficient sunt: radionuclidul tată să
aibă o perioada de înjumătățire mai lungă decât a radionuclidului fiu și să fie ușor de separat unul
de celălalt. Importanța generatorului rezultă din faptul că este ușor de transportat  și servește
drept sursă de radionuclizi în instituții unde ciclotronii sau reactoarele nucleare nu pot fi folosite.
               Dispozitivul constă într-o coloana de plastic sau aluminiu fixat la un disc traforat
(Fig.1.16). Coloana este umplută cu un material adsorbant (de exemplu aluminiu) pe care este
așezat radionuclidul tată (materialul adsorbit). Acesta se dezintegrează până când se ajunge la
echilibrul secular și se obtineradionuclidul fiu. După echilibru, fiul se dezintegrează cu o rată
identică cu cea a tatălui dar prezintă proprietăți chimice diferite, cu ajutorul cărora poate fi izolat
folosind procedee chimice.Activitatea radionuclidului fiu este îndepărtată de pe materialul
adsorbant cu ajutorul unui solvent adecvat, acest proces fiind posibil în repetate rânduri.

Fig.1.16 Schema unui generator de radionuclizi (https://link.springer.com/chapter/10.1007/978-1-

4419-5860-0_5)

Generatorul de 99Mo-99Tc
 Generatorul de  Mo- Tc folosește oxid de aluminiu ( Al O ) încărcat pe o coloana de
99 99
2 3

plastic sau sticlă. Activitatea  Mo este adsorbită pe aluminiu (sunt folosite aproximativ 5-10 g, în
99

funcție activitatea molibdenului) sub formă de molibdat în cantități variabile. În prezent, toate
generatoarele de technetiu utilizează  Mo obținut prin fisiune. Activitatea  Tc este îndepărtată de
99 99m

pe materialul adsorbant folosind ser salin izoton ( soluție de NaCl 0.9%). Produsul rezultat este
pertechnetatul de sodium (Na TcO ), care este folosit pe scară largă în industrie pentru
99m
4

producerea de radiofarmaceutice cu scop diagnostic. (Ștefănescu et al., 2007)

CAPITOLUL II         SPECT, SPECT-CT, PET, PET-CT

II.1SPECT- Tomografia computerizată cu emisie de fotoni individuali

Gamma camerele convenționale asigura imagini bidimensionale ale obiectelor tridimensionale. Deși
analiza pe mai multe planuri (anterior, posterior, lateral și oblic) oferă informații despre profunzimea
structurii, tomograful este cel mai potrivit în ceea ce privește precizia datelor. Obiectivul principal al
acestor dispozitive este evidențierea unor imagini ce relevă activitatea la nivelul unei leziuni pe grosimi și
secțiuni diferite, precum și locația exactă a acesteia. Tomografia se bazează pe detecția radiațiilor emise de
pacient din diferite unghiuri din jurul sau și se numește tomografie computerizată cu emisie (ECT) și  redă
imagini pe grosimi diferite ale aceluiași obiect. Există două tipuri de ECT : SPECT(tomografie computerizată
cu emisie de fotoni individuali), ce folosește raze γ emise de radionuclizi precum 99mTc, 123I, 67Ga și 111In și PET
(tomografie cu emisie de pozitroni) ce utilizează radionuclizi emițători de raze β+ ,
precum 11C, 13N, 15O, 18F, 68Ga și 82Rb.

Un aparat SPECT tipic este alcătuit dintr-o gamma camera cu unul până la trei cristale de scintilație de NaI,
cu rol de detecție, montate pe un gantry, un computer online pentru achiziția și procesarea datelor și un
sistem de afișaj. Capul detectorului se rotește în jurul axei longitudinale a pacientului la o distanță de 3 o-
10o, colectând date pe o suprafață de 180o sau 360o. Datele sunt colectate sub formă de impulsuri pentru
fiecare poziție angulară și stocate într-o matriță de 64x64 sau 128x128 în computer pentru reconstrucția
ulterioară a imaginilor la nivelul  planurilor interesate. Impulsurile sunt formate de către tuburile
fotomultiplicatoare din fotonii de lumina produși în urma interacțiunii cu fotonii razelor γ  de la nivelul
obiectului și stocate după amplificarea și verificarea poziției lor după axele X și Y. Pe baza datelor
colectate, pot fi generate imagini ale axului transversal (grosime), sagital (lățime) și coronal (lungime).
Gamma camerele cu mai multe capete de detecție pot colecta mai multe date simultan, de exemplu, o
gamma camera cu capăt triplu achiziționează informații într-un timp de trei ori mai scurt decât o gamma
camera cu un singur cap de detecție.

II.2 SPECT/CT
 Un diagnostic medical de certitudine se realizează în condițiile în care boala pacientului este
cunoscută atât din punct de vedere anatomic, cât și funcțional. Pentru o acuratețe mai mare, sunt
fuzionate imaginile cu rezoluție înalta generate de CT și RM  și cele generate de PET și SPECT, cu o
rezoluție joasă. Computerul tomograf și rezonanța magnetică oferă informații cu privire la sediul leziunii și
detalii anatomice, în timp ce SPECT și PET relevă statusul funcțional al regiunii. În acest caz, se realizează
măsurători în vivo asupra fiziologiei organului, metabolismului celular, perfuziei tisulare, etc. Între cele
două tipuri de imagini se realizează o corespondență spațială și sunt fuzionate prin calcule matematice și
formule speciale.Un dezavantaj al procedurii este eșecul datorat aliniamentului diferit prin varierea
pozițiilor în care este scanat pacientul, dat fiind faptul că dispozitivele și momentul în care ele funcționează
diferă, la care se adaugă și mișcările voluntare și involuntare generate de pacient. De aceea, adesea poate
apărea un decalaj spațial de 2-3 mm. Pentru a depăși aceste inconveniente, a fost introdus pe piață un
sistem dual, care încorporează un scanner CT și o camera SPECT, ambele elemente fiind montate pe
același gantry la distanțe bine definite. Un astfel de dispozitiv este folosit în imagistică perfuziei cardiace.

II.3 PET-Tomografia prin emisie de pozitroni

PET permite detecţia distribuţiei în organism a unor radiofarmaceutice care includ radioizotopi
emiţători de pozitroni. Patru radioizotopi ( C,  O,  N,  F) sunt folosiţi la marcarea unei varietăţi
11 15 13 18

de molecule obţînându-se, astfel, radiotrasori utilizabili în investigarea atât a diferitelor tipuri de

metabolism cât şi a altor procese biologice. Pozitronul, anti-particulă a electronului de aceeaşi
masă şi cu sarcină electrică egală dar pozitivă, are un parcurs scurt (circa 1 mm) şi o durată de
viaţă limitată în ţesuturile organismului, deoarece interacţionează cu electronii existenţi în
ţesuturi, ceea ce conduce la anihilarea sau dematerializarea celor două particule (Fig.
2.1).Această anihilare se însoţeşte de apariţia cvasisimultană a doi fotoni gamma, fiecare cu o
energie de 511 keV, emişi la 180° unul de altul, care vor traversa ţesuturile, părăsind organismul
şi fiind detectaţi cu ajutorul gamma camerei. Acest fenomen fizic face posibilă detecţia
distribuţiei izotopului emiţător de pozitroni din radiofarmaceuticul administrat intravenos
pacientului. (Ștefănescu et al., 2007)
 Fig.2.1 Principiul tomografiei prin emisie de pozitroni (Ștefănescu et al., 2007)

II.4 PET/CT
În paralel cu sistemele SPECT/CT, au fost create și cele PET/CT, în cadrul cărora sunt fuzionate imagini PET
funcționale cu detalii anatomice furnizate de CT pentru diagnosticarea corectă a afecțiunilor. Ambele dispozitive
sunt montate pe un gantry comun, cu computer tomograful situat în spate și unitatea PET în spate (invers față de
așezarea SPECT). Așadar, suprafață de scanat va fi aceeași. Radioizotopii sunt injectați înainte de procedură, iar
fotonii de intensitate joasă (511 keV) nu interferă cu scanner-ul CT, deoarece acesta emite fascicule de raze X de
mare intensitate. Fuzionarea celor două seturi de imagini este realizată după calcularea unor factori de atenuare și
de corecție, pentru a crește acuratețea diagnostica și calitatea cu aproximativ 20-25%, comparativ cu ambele
procedee făcute individual. Cei mai importanți radionuclizi utilizați în imagistică PET sunt  18F și 11C, însă
radiofarmaceuticul folosit pe o scară foarte largă și care a adus contribuții imense la diagnosticul unor afecțiuni
este 18F-FDG (fluorodeoxiglucoza), cu importanță în studii oncologice, neuroștiințe și cardiologie. Există o varietate
de funcții și efecte care pot fi urmărite cu ajutorul PET, de exemplu: metabolismul, farmacokinetica, patofiziologia
sau funcții biochimice generale (biochimie receptor-ligand, funcțiile enzimatice, reacții și răspunsuri immune, efecte
farmacologice și toxice). Cu toate acestea,  studiile necesită utilizarea unor emițători de pozitroni cu caracteristici
adecvate, care vor fi detaliați în capitolele următoare. (Khalil, 2011)
 CAPITOLUL III RADIOFARMACEUTICE-DATE GENERALE

Un radiofarmaceutic reprezintă un compus radioactiv format din două elemente: un radionuclid și

o substanță farmaceutică și este folosit în diagnosticul și tratamentul diferitelor patologii . Spre deosebire
de radiochimice, un radiofarmaceutic este steril și nepirogen, acestea fiind niște condiții obligatorii pe care

trebuie să le îndeplinească pentru a fi aprobat pe piață pentru uz uman (există o serie de norme
prestabilite în acest sens). În medicină nucleară, în jur de 95% din radiofarmaceutice sunt folosite cu scop

diagnostic, restul de 5% (Tabel III.1 și III.2) fiind destinate terapeuticii, precum distrugerea celulelor
canceroase. (Wilson, 1998)

Tabel III.1 Izotopi utilizaţi în scop diagnostic (Wiley, 2003)

 14
C, 3H, 125I

IZOTOPI IN VIVO
UTILIZAŢI ÎN
SCOP
DIAGNOSTIC

SPECT
99
Mo-99MTc, 201Tl, 123I, 111In, 67Ga,
IN VITRO

Beta emiţători pentru PET

18
F, 11C, 13N, 15O, 86Y, 124I, 68
Ge-68Ga,
82
Sr-82Rb

Tabel III.2 Izotopi utilizați in scop terapeutic (Wiley, 2003)

Sistemic
β-: 131I, 90Y, 153Sm, 186Re
α : 225Ac-213Bi, 211At, 149Tb
e : 125I
INTERN
Surse
192
IZOTOPI UTILIZAŢI ÎN Ir, 60Co, 137Cs
SCOP TERAPEUTIC Seminţe pentru brahiterapie
103
Pd, 125I
Microsfere
90
Sr-90Y
 60
Co - telecobalt
137
EXTERN Cs - telecesiu
Cuţit gamma

Distribuţia radiofarmaceuticului în interiorul organismului este determinată de către proprietăţile fizico-

chimice ale compusului, stabilitatea radiomarcării, puritatea preparării radiofarmaceuticului, starea
fiziopatologică a pacientului, precum şi prezenţa sau absenţa altor compuşi care ar putea interfera cu
acesta.

În crearea unui radiofarmaceutic, sunt luați în considerare mai mulți factori. În primul rând, este ales un
farmaceutic în funcție de locul în care se concentrează la nivel tisular după administrare sau în funcție de
participarea sa la funcția organului (sunt utilizate cele care imită un mecanism fiziologic). Următoarea
etapă presupune alegerea unui radionuclid adecvat pentru marcarea substanţei farmaceutice, iar rezultatul
este o substanţă radiofarmaceutică care poate fi administrată unui pacient. Imagini statice şi dinamice ale
distribuţiei în organism a radiofarmaceuticului pot fi obţinute cu ajutorul gamma camerei sau alt
instrument corespunzător compusului radioactiv folosit. După administrarea radiofarmaceuticului se poate
realiza măsurarea radioactivităţii în situsuri specifice de acumulare sau în probe biologice în cazul
procedurilor non-imagistice.   În majoritatea cazurilor, radiofarmaceuticele nu au efecte farmacologice,
exceptând situațiile în care sunt utilizate cu scop terapeutic, caz în care efectele biologice la nivel celular
sunt o consecință a interacțiunii dintre radiația în sine și țesut, fără implicația farmaceuticului. (Gopal, 2013)

Radiofarmaceuticul ideal

Definiția unui radiofarmaceutic ideal în medicină nucleară variază în funcție de utilitatea acestuia. Scopul
unui radiofarmaceutic este să asigure fotoni detectabili cu efecte biologice minime la nivelul celulei sau
organului  și să producă un efect citotoxic în cazul celor cu scop terapeutic.(Karesh, 1996) Mai jos sunt
prezentate caracteristicile unui radiofarmaceutic ideal cu scop diagnostic.

1.Perioada de înjumătățire scurtă

                Radiofarmaceuticele ar trebui să aibă o perioada de înjumătățire relativ scurtă și nu ar trebui să

depășească timpul necesar completării explorărilor. În acest fel, asigură o doză mică de radiații la nivelul
organului și o expunere redusă a personalului și a membrilor familiei din care face parte pacientul. În
consecință, radiotrasorii cu timp de înjumătățire scurt trebuie injectați în cantități ce oferă o activitate
crescută. Un dezavantaj al acestui aspect este faptul că necesită dispozitive care să analizeze rapid
informația, fapt care ar putea compromite calitatea imaginilor. Prin urmare, se dorește un timp de
înjumătățire optim, care să asigure o expunere ușoară și o calitate satisfăcătoare a datelor. Sinteza de
proteine și formarea de peptide implică un proces kinetic îndelungat, la nivelul căruia care poate fi
vizualizat cu ajutorul SPECT orice tulburare funcțională subiacentă, timp în care radiotrasorul emite încă
semnal.

 
2.Emisie adecvată de radionuclizi

Radiofarmaceuticele emițătoare de radiații γ prin captura de electroni sau tranziție izomerica (cu energii
între 30 și 300 keV) sunt vast folosite în rândul medicinei nucleare pentru explorări diagnostice. Cele
destinate pentru tratament ( prin emisie de radiații α-, β-) sunt folosite cu succes datorită capacității
crescute de transfer liniar de energie, ce determină o expunere maximă și distructii la nivelul celulelor țintă.
Particulele alfa sunt monoenergetice, în timp ce particulele beta prezintă un spectru continuu de energie
până la un nivel maxim notat Emax.

3.Doza mică de radiație

Unul dintre cele mai importante aspecte ale imagisticii nucleare este reprezentată de expunerea pe o
durata cât mai scurtă a  pacienților la radiaţii fără a compromite calitatea diagnostica a imaginii.
Radionuclizii trebuie selectați astfel încât să aibă puţine emisii de particule şi o cantitate crescută de fotoni
cu utilitate clinică. Majoritatea camerelor de scintilație moderne sunt optimizate pentru energii fotonice de
aproxmativ 140 keV, ceea ce reprezintă un compromis în ceea ce priveşte rezoluția spațială, eficienţa
detectării şi gradul de atenuare al pacientului. Fotonii care au o energie prea mică sunt în mare parte
atenuaţi de către organism ceea ce implică necesitatea creşterii dozei administrate fără a contribui la
formarea imaginii. Pe dealtă parte, fotonii cu energie mare sunt mai predispuşi la evadarea din organism,
dar au o eficienţă scăzută în ceea ce priveşte detecţia şi penetrează uşor septurile colimatorului camerei de
scintilație. (Bushberg et al. 2012)

4.High target / Non target activity

            În cazul explorărilor cu scop diagnostic, este bine știut că un radiofarmaceutic cu rezultate
superioare  se concentrează eficient în țesutul țintă și mai puțîn în restul organelor. Pentru a
îmbunătăţi contrastul şi capacitatea de a detecta anomalii subtile în distribuţia
radiofarmaceuticului este necesară atingerea unui maxim de concentraţie în zonele de interes şi
reducerea, pe cât posibil, a absorbţiei în ţesuturile şi organele din jur. Maximizarea raportului
dintre distribuţia radiofarmaceuticului în ţesuturile ţintă şi cele non-ţintă este caracteristica tuturor
compuşilor radioactivi utilizaţi în practică şi este îmbunătăţit prin observarea intervalului
recomandat între injectare şi achiziţia imaginilor pentru un agent specific Acest aspect este
important deoarece activitatea prezența în celulele non țintă poate interfera cu structura organului
de vizualizat. De aceea, un exemplu elocvent în acest caz este cel al agenților folosiți în scanarea
țesutului osos precum  Tc-MDP ( technețiu marcat cu metilen difosfonat), protocolul spune că
99m

pacienţii trebuie să fie bine hidrataţi înainte de procedură pentru a creşte calitatea imaginii,
detectabilitatea leziunilor şi pentru a reduce doză de agent administrată.
Anomaliile pot fi identificate ca zone localizate în care concentraţia radiofarmaceuticului este mai
mare, cunoscute sub numele de „zone calde” sau „zone reci” în care localizarea normală a
radiofarmaceuticului este alterată de prezenţa unui proces patologic. Scăderea calităţii imaginii se mai
poate produce prin disocierea radionuclidului de radiofarmaceutic, care duce la alterarea biodistribuţiei
normale fapt care poate fi evitat printr-un bun control al calităţii.

5.Absorbție crescută la nivelul țesutului țintă

 O caracteristică cheie a unui radiofarmaceutic, care influențează perioada în care este posibilă
achiziția de imagini, este rata cu care organul țintă absoarbe radiotrasorul. Pentru confortul pacientului și
eficacitatea procedurii, este ideală achiziționarea datelor în cel mai scurt timp posibil de la injectare. De
exemplu, 99mTc-pertechnetatul este de preferat în comparație cu 123I-NaI deoarece imaginile de la nivelul
tiroidei pot fi procesate după 20 de minute de la administrarea dozei, în timp ce  123I-NaI poate oferi date
relevante abia după 4-6 ore.

6. Siguranță

Este de preferat o toxicitate cât mai scăzută, care este posibilă prin folosirea unor radionuclizi cu
activitate specifică crescută, fără transportor, care facilitează prepararea radiofarmaceuticului şi reduc
cantitatea de izotop necesară.  De exemplu,  3,7 GBq (100 mCi) de 131I conțin doar 0,833 mg de iod. De
asemenea, folosirea lor în laboratoare este facilitată de forma chimică, pH, concentrație și alte
caracteristici.

7. Excreția trasorului

Cea mai comună modalitate de excreție a radiotrasorului este pe cale renală, care este de preferat
deoarece asigură o eliminare rapidă, care reduce expunerea la la nivel sangvin, organe și măduvă.
Comparativ, excreția de la nivelul tractului gastro-intestinal și căilor hepato-biliare se desfășoară pe o
perioadă îndelungată și determină expuneri prelungite. De asemenea, excreția pe căi gastro-intestinale
determina și o reabsorbtie a radiofarmaceuticului, care trece din nou în sânge. Din moment ce vizualizarea
organelor este optimă atunci când absorbția este maximă în situsul țintă , radiotrasorul trebuie eliminat
din sânge și din țesuturile ce nu prezintă interes pentru studiu, pentru a obține un mai bun contrast al
imaginii.

8. Disponibilitate

Radiofarmaceuticul ideal trebuie să fie ieftin, rentabil și disponibil oricând laboratoarelor pentru
utilizarea eficientă și pe scară largă a acestora. (Wilson 1998)
 CAPITOLUL IV MECANISMELE BIOFIZICE DE CAPTARE A
RADIOFARMACEUTICELOR

Principiul de funcționare a radiofarmaceuticelor se bazează pe noțiuni de fiziologie umană și

biologie celulară.Acestea imită mecanisme, concentrându-se cu acuratețe în zone cheie din organism, care
relevă condiția pacientului la momentul examinării.În continuare, sunt prezentate pe subcapitole
principalele radiofarmaceutice folosite pe larg în medicină nucleară, organizate în funcție de tropismul
tisular și mecanismele biofizice de radiocaptare ale acestora.

Caracteristici fizice și biofizice ale radiofarmaceuticelor

Până în prezent, sute de radiofarmaceutice au fost studiate experimental în vitro și în vivo. Dintre
acestea, mult mai puține s-au consacrat în practică medicinii nucleare, fiind utilizate la om pentru
diagnostic și tratament (Tabelele IV.1 și 2). Se poate spune că, la momentul actual, există
radiofarmaceutice foarte utilizate ( 99mTc, 99mTc MDP etc.), RF cu utilizare limitată (cum sunt unele RF din
scintigrafia miocardică, 99mTc Teboroxime etc.), RF specializate (131I, anticorpi monoclonali radiomarcati etc.)
și RF noi (îndeosebi RF PET, cu implicații în diagnostic și terapia genică).

 
  

Tabel IV.1 și tabel IV.2 Caracteristicile celor mai utilizați radionuclizi în medicină (Ștefănescu et al.,
2007)
IV.1 Technețiul și compușii technețiați

Technețiul-99m pertechnetat (99mTc-pertechnetatul de sodiu)

Sunt cunoscuți 21 de izotopi ai acestui element, cu un timp de înjumătățire care variază de la mai puțin de
o secundă la 4,2 x 106 ani. Dintre aceștia, technețium-99m este cel mai important pentru medicină. Are un
timp de înjumătățire T1/2 de 6 ore, dezintegrându-se prin emisie γ în 99Tc izotop cu timpul de înjumătățire
2,1 x 105 ani.

Radiofarmaceutice marcate cu 99mTc

 O mare parte din radiofarmaceuticele folosite în medicină nucleară sunt complexe metalice, majoritatea
fiind marcate cu 99mTc. Complexele metalice sunt formate prin legături coordinative și sunt cationice,
anionice sau neutre. Gama largă de molecule care pot fi marcate radioactiv cu technetiu se datorează
posibilității acestuia de a există în 9 stări oxidative diferite (de la –I până la +VII) și de a formă 6 legături
coordinative cu atomi precum fosforul, azotul, sulful, oxigenul. Principiul de bază al marcării moleculelor
vectoare  cu 99mTc constă în reducerea 99mTc7+ din pertechnetatul de sodium la o stare de oxidare mai mică,
în care 99mTc să fie reactiv și, deci, să se poată lega la o moleculă de interes, chelatoare, care să devină
vector pentru radioizotop.

      De obicei, moleculele vectoare sunt disponibile commercial, sub formă de kituri, ce conțin substanțele
necesare marcării, stabilizatori ai moleculei marcate și molecula vectoare în formă liofilizată. La prepararea
kiturilor cu reducere stanoasă, care este cea mai frecvența metodă de reducere a stării de oxidare a 99mTc,
technetiul se poate găși în trei forme:

-99mTc cuplat cu moleculă vectoare,

-99mTc sub formă de Na9mTcO4,

-99mTc în formă redusă și/sau hidrolizată,

ultimele două fiind considerate impurități radiochimice, ce modifică biodistributia. De exemplu, în cadrul
scintigramei osoase, se observă, suplimentar, o imagine hepatică. De aceea, este obligatoriu de efectuat un
control de calitate a radiofarmaceuticului. (Bandoli et al., 2001)

IV.2 Iodul radioactiv și compușii iodati

           În ceea ce privește radioizotopii iodului, doar trei prezintă caracteristici ce le permite folosirea lor în
medicină nucleară (Tabel IV.3).

Tabel IV.3 Caracteristicile fizice ale radionuclizilor iodului utilizați în medicină nucleară (Ștefănescu et al.,
2007)
Iodul 131

Izotopul are simbolul 131I, un timp de înjumătățire de 8,02 zile și emisii principale γ de 364 keV și
β- de 606 keV. Este obținut prin iradierea telurului natural sub formă de oxid (TeO 2), fiecare din izotopii
telurului dând naștere la nuclizi ai Te, Sb și I. Marcarea radioactivă a macromoleculelor se poate face prin
iodarea directă a unei proteină sau a unui peptid sau pe cale indirectă.

N-izopropil-p(123I)IAMP

N-izopropil-p(123I)iodoamfetamina este un radiofarmaceutic folosit în studiul țesuturilor cerebrale datorită

extracției maxime pe care o are la acest nivel.

131
I MIBG (metaiodobenzilguanidina)

Acest radiofarmaceutic este o moleculă aromatică ce prezintă similitudini structurale cu noradrenalina, fapt
ce îi permite să împrumute căile intracelulare ale moleculei endogene. De aceea, este folosit pentru
imagistică inervației simpatice.

IV.3 Alte radiofarmaceutice folosite în medicină nucleară

Taliu-201

Tl se utilizează sub formă de clorură, în soluție sterile și izotona. Se obține prin dezintegrarea  201Pb,
201

rezultat la rândul lui prin bombardarea cu protoni în ciclotron, a unei ținte de taliu natural. Are un timp de
înjumătățire de  3,05 zile, dezintegrandu-se prin captura electronică.

Indiu-111 și analogii marcați ai somatostatinei

                  Este utilizat la marcarea anumitor molecule vectoare, din care 111In-DTPA este cel mai important,
cu rol în cisternografie. Se mai folosește sub formă de clorură pentru marcarea proteinelor și peptidelor
sau sub formă de oxinat d eindiu pentru marcarea plachetelor și granulocitelor.

Xenon radioactiv (133Xe)

                  Xenonul radioactiv este cel mai folosit radiofarmaceutic gazos în scintigrafia pulmonară și se
obține prin iradierea cu neutron a 132Xe sau prin reacții de fisiune a 235U în reactorul nuclear. Principalii
izotopi (Tabel IV.4) sunt: 127Xe și 125Xe pentru scintigrafia pulmonară de ventilație și 133Xe pentru scintigrafia
pulmonară de perfuzie. (Ziessman et al. 2014)

Tabel IV.4 Principalii radioizotopi ai xenonului cu utilitate în medicină nucleară (Ștefănescu et al., 2007)

IV.4 Radioizotopii și radiofarmaceuticele utilizate în PET

Principalii radioizotopi utilizați în tomografia prin emisie de pozitroni  sunt carbonul 11, azotul 13, oxigenul

15 și fluorul 18, ale căror caracteristici fizice principale se regăsesc în tabelul IV.5.

Tabelul IV.5 Radiofarmaceutice folosite in imagistică PET (Ștefănescu et al., 2007)

IV.5 Mecanisme de fixare a radiofarmaceuticelor cu tropism cardiac

Majoritatea studiilor implică scintigrafia de perfuzie miocardică(84%) și ventriculografii (15%).

Radiofarmaceuticele utilizate sunt folosite pentru evaluarea vascularizației miocardului, detecția și
localizarea infarctului miocardic. Sunt necesare două condiții pentru măsurarea deficitelor la nivelul fluxului
coronarian: funcționarea în parametri maximi a fluxului sangvin coronarian și existența unui radiotrasor
care să fie extras din miocite în mod direct proporțional cu fluxul existent.În aceste circumstanțe, absorbția
radiofarmaceuticului este crescută în ariile cu perfuzie normală, în timp ce regiunile ce conțîn artere
 stenozate absorb radiotrasorul în cantități mult mai scăzute. Metodele actuale ce determină o vasodilatație
maximă sunt exercițiul fizic intens și administrarea de agenți farmacologici. Această vasodilatație produsă
în urma efortului este în realitate destul de greu de obținut, deoarece mulți pacienți suspecți de boli
coronariene nu sunt capabili din punct de vedere fizic. În plus, exercițiile fizice la unele persone provoacă
accidente cardio-vasculare, claudicatii, artrite, anxietate severă sau sunt contraindicate în timpul
tratamentului cu beta-blocante.(Ziessman, 2001)

IV.5.1 Scintigrafia de perfuzie miocardică

Scintigrafia de perfuzie miocardică evidențiază evenimente fiziologice în mod secvențial.Inițial,

radiofarmaceuticul ajunge la nivelul țesutului miocardic, apoi miocitele active din puncte de
vedere metabolic (condiția necesară pentru măsurare) extrag radiotrasorul. În final, o cantitate
semnificativă de radiofarmaceutic trebuie să rămână în celulă pentru a permite înregistrarea
imaginilor. Imaginile scintigrafice reprezintă o hartă a perfuziei miocardice: dacă pacientul are o
perfuzie scăzută (o consecință a bolii coronariene sau prin pierderea viabilității miocitelor în
urmă unui infarct miocardic), pe imagine se va distinge un defect de perfuzie sau o imagine rece.
Aceste observații contribuie la realizarea unui profil diagnostic al bolnavului. Cele mai
importante radiofarmaceutice cu tropism cardiac folosite în medicină nucleară sunt: 
         Radiotrasori ai fluxului coronar
a)      compuși isonitrili marcați cu  Tc (Tetrofosmin, Sestamibi, Teboroxim)
99m

b)      201Tl
         Radiotrasori metabolici, de exemplu  F FDG (marcat cu izotopi emițători de pozitroni, detectați
18

prin PET, cu indicații în evaluarea viabilității miocardice și a indicației de revascularizare)

         Markeri ai infarctului de miocard, de exemplu  Tc pirofosfat , care se acumulează la nivelul
99m

unei regiuni infarctizate progresiv, atingând o concentrație maximă la 6 ore și persistă 6 zile.
(Kowalski, 2004)
 
 
IV.5.1.1  Tc Sestamibi
99m

 
Sestamibi este un cation lipofil, membru al familiei de isonitrili. Radiofarmaceuticul este compus
din șase liganzi de isonitril ce înconjoară radionuclidul de  Tc, rezultând o sferă de lipofilie în
99m

jurul atomului metalic. Această structură permite trecerea cu ușurință prin mediul hidrofob al
bistratului lipidic de la nivelul membranei celulare. Transportul se face în sensul gradientului
electrochimic și în funcție de potențialul membranar de repaus (Fig. 4.1), având apoi o
concentrație intracitoplasmatică de cinci ori mai mare decât concentrația să extracelulara. După
ce ajunge în citoplasmă,  Tc MIBI se acumulează în mitocondrii, în concentrații de aproximativ
99m

de 300 de ori mai mari decât cele citosolice, acest proces depinzând de ambele potențiale
membranare de repaus (plasmatic și mitocondrial).
         Efluxul celular de  Tc MIBI este mediat de o proteină integrală a plasmalemei
99m

(glicoproteina MDR1-P, numită și Pgp). Pgp este dependență de concentrația intracelulară de

ATP, prin urmare, depletia de ATP determină o acumulare crescută de Sestamibi. Această
glicoproteină traversează membrană celulară de 12 ori și prezintă în segmentul intracitoplasmatic
două situsuri de legătură a substratului.
 Fig.4.1 Difuzia la nivelul celulei
          Acumularea radiofarmaceuticului predominant la nivel cardiac se datorează faptului că
celulele miocardice au mitocondriile cele mai active între celulele normale.Captarea în miocite
este de 10 ori mai mare decât în alte celule deoarece: diferența de potențial electric a membranei
mitocondriale este mai mare în miocite, volumul mitocondriilor este mai mare decât în alte celule
și diferența de potențial electric al sarcolemei este mai mare decât cea a membrane celulare
fibroblastice.  Așadar, se remarcă existența unui tropism cardiac. Captarea poate fi redusă drastic
prin anularea diferenței de potențial electric transmembranar sau prin administrarea de
valinomicină (un ionofor de K ). Dacă există o creștere extracelulară de K  în timp ce în celule se
+ + 

află  Tc MIBI, radiofarmaceuticul va părăsi celulă. De asemenea, scăderea diferenței de

99m

potențial electric de o parte și de altă a membranei mitocondriale determină o ieșire rapidă a  Tc

99m

MIBI din celulă, iar hiperpolarizarea membranei mitocondriale antrenează creșterea captării
celulare de radiofarmaceutic. (Kardami et al., 2003)
            Clearance-ul sangvin este mai rapid decât cel al  Tl, având o retenție de trei ori ori mai
201

mică decât cea a taliului și o redistribuție mai slabă.De aceea, nu se poate folosi cu succes în
depistarea celulelor viabile de la nivelul unui miocard hibernant (pentru a lua în considerare o
posibilitate de revascularizare). Captarea la nivel miocardic este promptă, dar este însoțită și de o
absorbție la nivel pulmonar și hepatic. Având o perioada de înjumătățire la nivel cardiac de 3 ore
și o excreție renală și biliară, imaginile de la nivel hepatic și pulmonar dispar treptat, crescând
acuratețea imaginii în țesutul de interes. Achiziția de imagini începe la 45-60 de minute după
injectarea radiotrasorului pentru studiile de repaus și 30 de minute pentru testele de efort
deoarece clearance-ul în acest caz este mai rapid. (Ștefănescu et al., 2007)
 
IV.5.1.2  Tc-tetrofosmin
99m

 
Făcând parte tot din familia isonitrililor, prezintă aproximativ aceleași caracteristici precum  Tc
99m

MIBI : cation lipofil (cu mici diferențe de formă și mărime) cu mecanisme de captare celulară
asemănătoare. Acumularea este la nivel mitocondrial, iar efluxul se realizează cu ajutorul
proteinei Pgp. Inhibitori ai metabolismului (acidul iodoacetic) provoacă o scădere a captării cu
30-50%, în timp ce la nivel mitocondrial oligomicina determină o creștere a captării.
      Este folosit frecvent în medicină nucleară fiindcă permite o vizualizare mai bună a apexului
cordului  și are o fixare mai slabă în ficat ( ce poate masca fixarea la nivel miocardic). Achiziția
de imagini se face după 15 minute de la injectare pentru testele de efort, și 30 minute pentru
testele de repaus.
 
IV.5.1.3 Taliu-201
 
Clorură de taliu acționează din punct de vedere fiziologic într-un mod asemănător cu moleculă de
potasiu, deși nu este un analog chimic de K . Este mai puțin folosită acum din cauza imaginilor de
+

calitate inferioară pe care le produce, dar încă importantă pentru studiul viabilității celulei
miocardice.
         Taliul este folosit că otravă, dar dozele folosite (cu efect subfarmacologic) în medicină
nuleara nu au potențial toxic. Radionuclidul este produs în ciclotron și are o perioada de
înjumătățire de 73 de ore.  Ionul de taliu are aceeași sarcină electrică și biodistribuție ca potasiul.
La nivelul acestui sistem enzimatic de transport, pompa de Na /K ,  Tl intră în competiție cu
+ + 201

K  pentru situsurile de cuplare de la nivelul subunității α a pompei, pe fața externă a membrane

+

plasmatice. Un ion de taliu ocupă două situsuri de cuplare pentru un situs ocupat de un ion de K , +

fapt care explică clearance-ul miocardic prelungit al  Tl comparativ cu K . Vârful de captare are
201 +

loc după 10 minute. Extracția la nivel celular este proporțională cu perfuzia relativă de la nivelul
regiunii și variază în funcție de rată fluxului coronarian. Un flux prea mărit determină o captare
mai scăzută, în timp ce fluxurile mai joase cresc captarea. Doar celulele miocardice încă viabile
pot participa la acest proces, în timp ce regiunile infarctizate sau cicatriciale rămân reci pe
imagine. Prezintă fenomene de redistribuție în timpul stresului: zone cu perfuzie scăzută după un
stres recent  se datorează unei ischemii sau unei imposibilități de fixare a radiotrasorului la
nivelul miocardului neviabil. Dacă un defect de perfuzie inițial persistă și pe imaginile ulterioare,
rezultă un infarct. Defectele care arată captarea taliului în perioada dintre stres și repaus,
reprezintă celulele miocardice viabile dar ischemice în timpul stresului.
.
IV.5.1.4  Tc-pirofosfat
99m

 
Se folosește în imagistică infarctului miocardic prin captarea să la nivelul țesutului infarctizat
printr-un mecanism incomplet elucidat. Se consideră că această captare este atribuită depozitării
granulelor în mitocondriile mărite ale miocardului lezat, care sunt alcătuite din calciu și grupări
fosfat similare cristalelor de hidroxiapatita din os. Captarea este invers proporțională cu fluxul
regional, exceptând valorile foarte reduse, în care caz scade cu scăderea fluxului sangvin.
 
           Testele de stres farmacologic pentru obținerea scintigrafiei de perfuzie miocardică se
realizează cu ajutorul următorilor agenți farmacologici: adenozina, dipiridamol și
adenozintrifosfatul. Prin analiză comparativã a imaginilor scintigrafice achiziționate la efort
(sau stres medicamentos) și la repaus, se pot observă urmãtoarele tipuri de defecte scintigrafice:
- Defect reversibil de perfuzie= prezența deficitului de perfuzie pe scintigramă la efort (sau testul
la dipiridamol) cu dispariția acestuia pe scintigramă de repaus. Acest defect corespunde
diagnosticului de ischemie miocardicã.
- Defect fix de perfuzie= persistența deficitului de perfuzie .
zonã hipofixatoare - atât pe scintigramă la efort (sau testul la dipiridamol), cât și la repaus. Acest
defect corespunde diagnosticului de necrozã sau sclerozã (infarct miocardic sau sechelã de i.m.).
- Defect parțial reversibil de perfuzie= prezența deficitului de perfuzie pe studiul la dipiridamol
(sau la efort) cu atenuarea acestuia pe scintigrama de repaus. Acest defect corespunde traduce
prezenaainfarctului miocardic netransmural cu zonã de ischemie adiacentã. (Ziessman, 2001)
 
 
IV.5.1.518F-FDG
 
      F-18 FDGeste cel mai utilizat radiofarmaceutic PET pentru studiul metabolic al miocardului.
Are un timp de înjumătățire de 110 minute, achiziția de imagini făcându-se după 45-60 de minute
de la injectarea radiotrasorului (10-15 mCi). În condiții normale, nevoile energetice ale inimii
sunt asigurate prin intermediul metabolismului acizilor grași.Totuși, zonele ischemice preferă
calea metabolică a glucozei.Absorbția regională a radiotrasorului reflectă rată de utilizare a
glucozei.Captarea miocardică poate fi crescută prin administrare de glucoză pentru stimularea
secreției de insulină, care va eleva metabolismul glucozei la nivel cardiac. Așadar, nivelele serice
ridicate de glucoză și insulină concomitent cu concentrația scăzută de acizi grași promovează
absorbția radiofarmaceuticului.
Influxul de glucozã în celulă normalã se poate realiza prin trei mecanisme independente însă
difuziunea facilitată este procesul principal. Această necesitã o interacțiune reversibilã și
tranzitorie cu un transportor membranar. Transportorii membranari sunt proteine
transmembranare care formeazã o familie, prescurtatã generic GLUT. GluT4 este exprimat în
țesutul adipos, ca și în mușchii scheletici și cardiac. Aceste țesuturi insulino dependente rãspund
la insulinã printr-o creștere rapidã și reversibilã a transportului de glucozã.GluT4 joacã rolul
principal în acest proces, cu toate cã țesuturile respective posedã și transportori GluT1. (Bittar,
1998)
       Fluoro-deoxiglucoza (FDG) este un analog al 2-deoxi-glucozei, fiind transportatã în
interiorul celulelor în mod analog glucozei. Odatã ajunsã în citoplasmã, FDG va trece prin etapă
de fosforilare catalizatã de hexokinazã (prima enzimã cheie a lanțului glicolitic) transformându-se
în fluoro-2-deoxiglucozã-6-fosfat. În lanțul metabolic al glucozei urmeazã acțiunea unei a două
enzime, G-6-fosfataza, care sã determine fosforilarea în poziția 1. Această nu mai poate acționa
deoarece FDG-6P nu poate fi substrat pentru aceastã enzimã, astfel încât complexul va
rãmâne blocat în interiorul celulei, acumulându-se în celulã fãrã a fi degradat.
     Combinația dintre imagistică de perfuzie și cea metabolică cu FDG are importantă în
diagnosticarea și evaluarea potențialului therapeutic la pacienții cu ischemii severe sau miocard
hibernant, care se referă la o disfuncție ventriculară stânga secundară fluxului coronar compromis
al pacienților cu boală coronariană ischemică. În cazul acestora, funcția cardiacă poate fi
restabilită parțial sau total prin revascularizare.
 
Tipuri de imagini:
Imaginile achiziționate pentru evaluarea miocardului viabil pot fi:
- imagini planare, în diferite incidente: anterior, oblic anterior stâng OAȘ - la 45° și la 60°,
posterior, sau cu denumiri particulare (axã scurtã, axã lungã orizontalã etc.)
-imagini tomografice:
. SPECT: rotație de 180° (60 imagini) între incidența oblic anterior drept 45° și oblic posterior
stâng 135° (Fig.4.2 și 4.3) 
. PET. (Ștefănescu et al., 2007)

Fig. 4.2 Perfuzie miocardică normală în cursul unei sctintigrafii de perfuzie cu ajutorul SPECT;
primele patru rânduri reprezintă imagini in plan transversal (la stres – primele două și in repaus
următoarele două), rândurile cinci și șase conțin imagini în plan sagital ( la stres și în repaus), în
timp ce ultimele două rânduri sunt realizate în secțiune coronală (Ziessman, 2001)
Fig 4.3 Scintigrafie de perfuzie cu 99mTc- sestamibi ce detectează o ischemie (imagini reci la stres,
rândurile 1, 5 și 7) în regiunea antero-laterală a ventriculului stâng (Ziessman, 2001)

IV.6 Mecanisme de fixare ale radiofarmaceuticelor cu tropism pulmonar

Explorarea radioizotopică pulmonară presupune studiul ventilației pulmonare (evaluarea

permeabilității căilor aeriene), cât și cel al circulației arteriale pulmonare (permeabilitatea
arborelui vascular), obținându-se informații despre morfologia plămânilor și funcția pulmonară.
Cea mai importantă indicație pentru realizarea scintigrafiei pulmonare este diagnosticul și
urmărirea evoluției emboliei pulmonare. (Fig. 4.5)
           Gravitația influențează distribuția radiotrasorului, vârfurile plămânilor fiind mai slab
perfuzate și ventilate în comparație cu bazele. Zonele pulmonare bine ventilate sunt și bine
vascularizate, fiind valabilă și varianta opusă. Multe afecțiuni precum astmul, bronsitele,
pneumonia și emfizemul afectează ventilația plămânului.Un răspuns regional normal la hipoxie
acută se manifestă prin vasoconstricție, care mobilizează fluxul sangvin în alte regiuni ventilate
ale pulmonului, rezultând zone concordante (“matched”), cu perfuzie și ventilație reduse. În acest
caz, ventilația rămâne neafectată, spațiile alveolare menținându-se aerate. La polul opus, în caz de
embolism pulmonar, vor apărea imagini discordanțe (“mismatched”) în teritoriile afectate.
Acești parametri fiziologici stau la baza interpretării unei scintigrafii de ventilație-
perfuzie.Particulele radioactive injectate intravenos de dimensiuni optime studiului sunt prinse la
nivelul capilarelor în timpul primului pasaj, evidențiind astfel vascularizatia ariilor pulmonare.
Pentru a diferenția un defect de cauza vasculară de unul apărut în urmă unei ventilatii anormale,
există radiofarmaceutice administrate pe cale inhalatorie. (Kowalski, 2004)
 
IV.6.1 Radiofarmaceutice pentru studiul perfuziei pulmonare
 
Mecanismul principal care face posibilă vizualizarea perfuziei pulmonare este unul mecanic, ce
se referă la blocarea la nivelul capilarelor pulmonare, a unor particule marcate radioactiv.
Eritrocitele au un diametru de aproximativ 8 µm, capilarele între 7-10 µm și arteriolele
precapilare în jur de 35 µm. Pentru ca un agent de perfuzie să rămână blocat la nivel pulmonar
după primul pasaj, particulele injectate trebuie să aibă diametrul mai mare decât cel al capilarelor
dar mai mic decât diametrul unei arteriole central, pentru a nu fi sechestrate în etaje superioare,
determinând defecte exagerate sau artefacte. Cel mai folosit radiofarmaceutic în studiul perfuziei
pulmonare cu particule este serum albumina umană(Fig.4.4). În laborator, particulele sunt
marcate cel mai des cu  Tc și se prezintă sub forme de macroagregate (diametru între 10-60 µm,
99m

MAA) sau microsphere (diametru între 15-30 µm). 

Fig. 4.4 Mecanismul de captare a radiotrasorilor HSA la nivel pulmonar (HSA= Human Serum
Albumin)
După injectarea intravenoasă, 99mTc MAA trece din atriul drept în venticulul drept,  loc în care
particulele se amestecă cu sânge înainte de a fi pompate în circulația mică. Pe măsură ce MAA trece prin vase cu
calibru din ce în ce mai mic, este blocat la nivelul patului capilar pulmonar (în proporție de peste 90% după primul
pasaj), unde emit radiații gama detectabile cu ajutorul gamma camerei. Ariile cu perfuzie scăzută sau absentă vor
apărea pe scintigrafie ca zone “reci” . Timpul de înjumătățire a particulelor este de 6 ore. În timp, acestea se
degradează: se pot depune în vase mici sau reintră în circulație, unde sunt fagocitate de către sistemul reticulo-
endotelial, în special la nivel hepatic. Este important de avut în considerare numărul de particule folosite pentru
studiu. Dacă doza este prea mică, schema distribuției nu va fi completă sau, dacă este prea mare, poate obstrua
(teoretic) o parte din vase.În practică, se administrează între 200 000-500 000 de particule, doza scăzând în
afecțiuni precum hipertensiunea pulmonară, șunt cardiac dreapta-stânga și la femeile însărcinate (100 000-150 000
de particule).

Fig.4.5 Scintigrafie de perfuzie pulmonară cu  Tc-MAA (imaginile de pe primul rând descriu un
99m

plămân normal, în timp ce în cele de jos se observă defecte de perfuzie cauzate de embolismul
pulmonar)
              Ca alternative la  Tc MAA, pentru studiul perfuziei pulmonare se folosește  Xe injectat
99m 133

intravenous, care ajunge în proporție de 90% prin difuziune în alveole în timpul primului pasaj și
se elimină tot prin difuziune capilară pulmonară. De aceea, pentru a obține imagini relevante,
pacientul este rugat să efectueze o apnee de câteva secunde. Următoarele respirații permit
distribuția xenonului în toate ariile unde gazul poate pătrunde, chiar și în zonele cele mai slab
perfuzate. Eliminarea gazului se face timp de 3-4 minute, timp în care este monitorizat : o
persoană sănătoasă elimina (90% din gaz în timpul primului pasaj pulmonar, în timp ce restul de
10% mai rămâne în circulația sistemică și părăsește corpul la următoarele pasaje pulmonare. Se
formează astfel, un grafic cu două curbe exponențiale, ce corespund fazelor de eliminare a
gazului. Dacă se regăsesc mai mult de două curbe, pot există probleme la difuziunea prin
membrană alveolo-capilară sau la nivelul căilor respiratorii.
 
IV.6.2 Radiofarmaceutice pentru studiul ventilației pulmonare
                     Un radiofarmaceutic ideal pentru studiul ventilației pulmonare poate fi utilizat după
studiul perfuziei, dacă situația o impune. Acesta trebuie să nu fie toxic sau iritant pentru mucoasa
bronșica, și să fie capabil să pătrundă până la periferia pulmonului (Fig.4.6) și în condiții speciale
precum restricția aerului sau flux aeric turbulent.  Există trei clase de radiofarmaceutice utilizate
în scintigrafia pulmonară de ventilație: gaze radioactive ( Xe,  Xe,  Kr) și aerosoli(Technegaz
133 127 81m

și Pertechnegaz,  Tc DTPA).
99m
 Fig.4.6 Scintigramã pulmonarã de ventilație - aspect normal

IV.6.2.1 Gazele radioactive

Distribuția lor la nivel pulmonar se realizează prin difuzie, în urma administrării pe cale
inhalatorie și este omogenă, dacă există o permeabilitate la nivelul căilor respiratorii superioare. Prin
urmare, și imaginea scintigrafică va fi corespunzătoare. Distribuția eterogenă apare un cazul unui
obstacol la nivelul căilor aeriene, cum ar fi, de exemplu, în cazul BPOC.

              Cele mai importante gaze radioactive folosite în studiul ventilației pulmonare sunt  Xe și  Kr,
133 81m

ambele difuzând rapid prin membranele celulare și prin barierele tisulare, fără absorbții semnificative în
circulația sistemică, care va fi ulterior eliminate la treceri multiple ale sângelui prin plămân pe baza
gradientului de concentrație.

Xenonul ( Xe)
133

        Este un gaz inert din punct de vedere fiziologic și biologic, care se fixează la nivelul bronhiilor.
Pacientul expiră tot aerul din plămâni, după care inhalează adânc gazul radioactiv indicându-i-se să își
țină respirația 10-15 secunde (până la acumularea a cel puțîn 100 000 de particule). În timpul primului
inspir, scintigramele evidențiază adevărata distribuție a ventilației, care este direct proporțională cu
distribuția gazului radioactiv.  Această etapă este urmată de cea în care se țintește atingerea unui
echilibru, pacientul respirând normal, dar într-un circuit închis. La echilibru, se obțin două imagini
secvențiale (fiecare a câte 90 de secunde). Ultima etapă presupune întreruperea circuitului, persoană
inspirând aer ambient dar expirând în continuare într-un spirometru, timp în care se achiziționează
imagini seriate a câte 45 de secunde  (posterior,  oblic drept posterior și oblic stâng posterior și încă o
imagine posterioară la final) și se monitorizează modul de evacuare al gazului până la îndepărtarea lui.

Kryptonul ( Kr)81m
Fiind considerat gazul ideal în studiul ventilației pulmonare, se poate folosi imediat după studiul perfuziei
pulmonare deoarece are energia radiației gamma mai mare decât cea a  Tc, permițând obținerea de
99m

imagini în condițiile existenței unei activități remanente de technețiu.

IV.6.2.2 Aerosolii

Definesc un ansamblu de particule, solide sau lichide, aflate în dispersie într-un mediu gazos. Sunt

produși de nebulizatori ce permit obținerea unor aerosoli de tip nanoparticule ce sunt gata de inhalat.

      Distribuția aerosolilor:

         5-10% din doză administratã se fixeazã la nivelul mucoasei cãilor

respiratorii inferioare și a peretelui alveolar,

         50-60% se regãșește în suspensie în aerul intrapulmonar, care este

eliminat dupã câteva minute de respirație,

         30-45% se fixeazã la nivelul mucoasei cãilor respiratorii superioare.

 
 
99m
Tc-DTPA

         Diametrul ideal al particulelor este de 0.1-0.5 µm, cele mai mari de 1-2 µm tinzând să se așeze la
nivelul căilor respiratorii superioare, precum traheea și bronhiile principale, limitând calitatea studiului.
Agregarea particulelor în acest fel apare și la paciențîi cu astm sau BPOC, sau la persoanele
necooperante. Aerosolii sunt repede absorbiți de plămâni prin difuziune pasivă, traversând membrană
alveolară.Particulele sunt apoi îndepărtate fie prin activitatea cililor și prin deglutitie, fie prin intrarea în
circulație la nivelul membranei alveolo-capilare și eliminare renală.

Technegaz

Este format din particule ultrafine de grafit marcate radioactiv cu  Tc, care se află într-o suspensie de
99m

argon.Odată inhalate, particulele adera de pereții alveolari.Spre deosebire de  Tc DTPA, acestea ajung
99m

până la periferia pulmonilor, fără a formă agregate la nivelul căilor aeriene superioare, aspect evident
adesea la pacienții cu BPOC.De asemenea, se pot obține multiple imagini, fiind posibilă și imagistică
SPECT. Gazul expirat este captat de un filtru atașat la un ansamblu ce conține o serie de filtre. Este
produs într-un generator în scurt timp deoarece trebuie utilizat rapid pentru a nu forma agregate.

 
IV.7Mecanisme de captare ale radiofarmaceuticelor cu tropism tiroidian

 Din punct de vedere histologic, glanda tiroidă este formată din țesut epitelial glandular, care sintetizează
hormoni tiroidieni și îi stochează în lumenul folicular. Iodul este esențial pentru formarea hormonilor:
după ingestia orală, este absorbit la nivelul intestinului proximal în 60 de minute. Ajunge în circulația
sangvină printr-un mecanism similar cu trecerea clorului, fiind considerat un ion extracelular.Este extras
de către tiroidă, iar o parte de elimina la nivel renal. Concentrația iodului în foliculi este de 25-500 ori
mai mare decât în sânge.  Mecanismul de pătrundere al iodului la nivel folicular (Fig.4.7)este realizat cu
ajutorul proteinei de simport a natriu-iodului (proteină NIS) deorece transporta simultan către interiorul
celulei un anion de iod și doi cationi de sodiu. Captarea are loc la nivelul membranei plasmatice
bazolaterale a tireocitului, împotriva gradientului electric și al celui de concentrație. Proteină NIS este
influențată de TSH prin procese de up-regulation și down-regulation. De asemena, TSH determina
creșterea absorbției și organificarii iodului, precum și eliberarea hormonilor tiroidieni.Această reglare
este realizată prin intermediul axului hipotalamo-hipofizar prin feedback negativ. Captarea iodului poate
fi blocată competitiv de anioni monovalenti precum percloratul. (Ștefănescu et al., 2007)

Fig.4.7 Sistemul de transport tireocitar NIS de la nivelul tireocitului.

A: localizarea proteinei NIS la nivelul membranei plasmatice bazolaterale a
tireocitului. B: reprezentarea schematică a topologiei membranare a proteinei
NIS,. C: transportul 131 Idin lichidul extracelular (sau plasmã) spre lumenul tiroidian
folicular(Duncan, 1990)

O tiroidă normală captează iodul, apoi îl supune procesului de organificare.Odată ajuns în

interiorul celulei tiroidiene, iodul anorganic este rapid oxidat în prezența peroxidului de hidrogen, într-un
reactiv intermediar, ce este, ulterior, încorporat în reziduurile de tirozină ale proteinelor acceptoare, în
special tiroglobulina (Tg). Iodinarea este catalizată prin peroxidaza tiroidiană, o enzimă
membranară.Iodinarea reziduurilor tirozinei ale Tg are că rezultat formarea monoiodotirozinei și
diiodotirozinei. Acestea sunt supuse cuplării oxidative pentru a forma iodotironinele, ce rămân legate de
Tg până când vor fi secretate. (Bittar, 1998)

IV.7.1 Iodul radioactiv 121I/131I

A fost unul din primele radioelemente utilizate pentru aplicații in vivo și rămâne până astăzi singurul
radioelement utilizat simultan pentru diagnostic și terapie.Iodul are o absorbție intestinală rapidă, iar
organificarea acestuia se face în decurs 20-30 de minute (timpul necesar pentru a ajunge în lumenul
folicular). Captarea tiroidiană crește progresiv în primele 24 de ore, în timp ce mici concentrații ajung și în
glandele salivare și stomac, organe în care iodul nu se concentrează și nici nu este captat. Este excretat la
nivel digestiv și renal. Mecanismul de pătrundere în celulă tiroidiană este același cu al iodului nemarcat
radioactiv, cu ajutorul proteinei NIS. (Gottshalk, 1988)
 

IV.7.2 Tc-pertechnetat ( TcO )

99m 99m
4
-

Este utilizat ca alternativala iodul radioactiv deoarece poate fi obținut rapid și cu ușurință în
generatoare. Se administrează prin injectare intravenoasă și este captat de tiroidă prin același
mecanism prezentat la iod, dar nu este organificat sau încorporat în hormonii tiroidieni (Fig.4.8) .
Rămâne o perioada intratireocitar (între 30-45 de minute după atingerea concentrației maxime la
10-15 minute de la administrare), după care, ionul pertechnetat se întoarce în circulație prin
transport pasiv. Achiziția imaginilor trebuie făcută în momentul în care absorbția este maximă.

Fig. 4.8 Tiroida normală a unei femei de 25 de ani, în urma injectării cu 99mTc-pertechnetat
(stânga) și adenom toxic tiroidian (dreapta), cu prezența unui nodul cald la nivelul lobului drept
tiroidian, ce suprimă activitatea în restul tiroidei (Kowalski, 2004)

Precauții și interacțiuni
Iodul prezent în alimente și medicamente interferă cu studiile tiroidei. Prin urmare, ingestia de
iod simplu determină un procent redus de iod radioactiv, acesta nemaifiind captat corespunzător
datorită competiției la nivelul proteinei de simport.Achiziția unor imagini scintigrafice optime se
poate realiza doar prin supresia oricărei surse externe de iod.(Early et al., 1995)
 
IV.8 Mecanisme de captare ale radiofarmaceuticelor cu tropism renal
 
                Explorarea radioizotopică a aparatului renal evaluează două aspecte:  funcția de filtrare
glomerulară și eliminarea radiofarmaceuticului la nivelul căilor urinare, obținând o nefrogramă
sau scintigrafie renală dinamică și localizarea, morfologia și gradul de captare a rinichilor,
obținând o scintigrama renală. Pentru studiul filtrării glomerulare se folosesc radiotrasori care
sunt filtrați glomerular (radiofarmaceutice glomerulare), în timp ce pentru obținerea de informații
referitoare la morfologie se utilizează radiotrasori ce sunt captați la nivel celular (de tip static).
Alegerea unui radiofarmaceutic potrivit se face în funcție de posibilitatea acestuia de a măsură
clearance-ul renal și procentul de extracție renală. Dintre toate clasificările, cea mai importantă
este clasificarea în relație cu mecanismul de captare și eliminare renală, aspect corelat
concomitent cu starea funcției renale pe care îl evidențiază cel mai bine radiofarmaceuticul (Fig.
4.9). Prin mecanisme diferite de captare se înțelege fixarea radiotrasorilor în diferite părți ale
nefronului, culegând astfel informații complexe, care sunt în relație cu mecanismul de fixare și
tipul de explorare renală. În continuare, este prezentat câte un reprezentant pentru fiecare
mecanism de captare.

Fig.4.9 Radiofarmaceutice utilizate în explorãrile renale în relație cu mecanismul și situsul de

fixare al acestora (Elgazzar et al. 2001)

IV.8.1 Radiofarmaceutice eliminate prin filtrare glomerulară

Pentru a oferi o mai mare acuratețe a studiilor, radiofarmaceuticele eliminate prin filtrare
glomerulară trebuie să conțînă molecule care îndeplinesc următoarele condiții:
         Au o greutate moleculară mai mică de 60-70 kDa
         Se leagă foarte puțin sau foarte slab de proteinele plasmatice.
De asemenea, radiotrasorii trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
         Să nu fie toxici
         Să nu fie excretati extrarenal
         Să nu se lege de proteinele plasmatice
         Să nu interfere cu funcția renală
          Să fie filtrați liber și să nu existe secrete și reabsorbție la nivel tubular.
Rata filtrării glomerulare guvernează intensitatea captării radiotrasorului.(Merrick, 1998)
 
IV.8.1.1  Tc DTPA (acidul dietil-triamino-pentaacetic)
99m

Este un agent de chelare cu caracter hidrofil, cu sarcină negativă, care nu poate traversa
membranele celulare, având o greutate moleculară mai mică de 50 kDa. Circulă liber în plasmă în
proporție de 90%, restul legandu-se slab de proteinele plasmatice. De asemenea, nu este nici
secretat tubular, nici reabsorbit. Nu poate trece barieră hematoencefalică, decât în cazul existenței
unui defect structural care permite difuzia radiotrasorului ( fiind folosit așadar și pentru detecția
leziunilor vasculare și neoplazice de la nivel cerebral). Ca și caracteristică, este de menționat
faptul că după injectarea intravenoasă, ajunge în torentul sangvin și difuzează apoi în lichidul
extracelular, fără a intra în celule apoi, difuzează rapid din compartimentul vascular prin
membrana capilară de la nivel glomerular. Vârful de filtrare glomerulară apare la aproximativ 3-4
minute de la injectarea radiofarmaceuticului, cu un procent de extracție renală de 20%, ceea ce
necesită administrarea unor doze mai ridicate în comparative cu alți radiotrasori, aspect important
în cazul bolii cronice de rinichi în stadii avansate. Timpul de înjumătățire este sub 2,5 ore,  doză
totală de radiotrasor fiind eliminată la subiecții cu parenchim renal sănătos în timp de 24 de ore.
În concluzie,aproape  toată cantitatea de radiofarmaceutic va fi eliminată la nivel renal, prin
filtrare glomerulară.(Ștefănescu et al., 2007)
 
IV.8.2 Radiofarmaceutice eliminate prin secreție tubulară
Aceste radiofarmaceutice sunt utilizate pentru studiul funcției tubilor contorti proximali, captarea
lor la acest nivel fiind dependentă de debitul plasmatic renal.
 
IV.8.2.1   Tc-MAG3 (mercaptoacetiltriglicina)
99m

În trecut, radiofarmaceutice renale precum  I și  I Hipuran erau folosite pentru a cuantifica
131 121

funcția renală și în scop imagistic.Hipuran prezintă o fracție de extracție foarte mare, de

aproximativ 85%, însă furnizează imagini de slabă calitate. De asemenea, fiind un agent tubular
marcat cu iod radioactiv, era necesară prevenirea fixării acestuia la nivel tiroidian prin
administrarea de soluție Lugol. Din aceste considerente, fiind mai ușor de folosit,  Tc-MAG3 se
99m

află în tendințele actuale (Fig.4.10)

 Fig.4.10 Scintigrafie cu 99mTc-MAG3 ce evidentiaza detalii corticale anatomice (A: multiple
defecte corticale în cadrul unui rinichi polichistic cu activitate redusă; B: absorbție asimetrică a
radiotrasorului, mai scăzută pe partea dreaptă, cu o cicatrice la nivelul polului drept superior la un
pacient cu istoric de reflux vezico-ureteral și infecție) (Ziessman et al., 2014)

99m
Tc-MAG3 se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 97%, fiind excretat aproape în
totalitate la nivel renal prin mecanisme de secreție tubulară. Restul de 3% trece prin glomerul și
arteriola eferentă înspre capilarele peritubulare, de unde va fi transportat activ către celulele
tubulare proximale. Fracția de extracție este de 60%, mai mare decât fracțiile radiotrasorilor
eliminate prin filtrare glomerulară, ceea ce înseamnă performanțe mai bune la nivel imagistic,
evidențiind cu acuratețe atât funcția, cât și detalii anatomice și o expunere mai mică a pacienților
prin administrarea de doze mai scăzute, util în cazul pacienților cu afecțiuni renale severe. Este
distribuit la o rată mai mare decat Tc-DTPA în cadrul primului pasaj după injectarea
99m

intravenoasă, nefiind captat de alte țesuturi în cantități semnificative. Peak-ul de activitate apare
după 3-5 minute, cu o perioada de înjumătățire de 6-10 minute, pacienții cu funcție renală normal
eliminând 90% din radiofarmaceutic în 3 ore. (Ziessman et al., 2014)

 
IV.8.3 Radiofarmaceutice care se fixează la nivelul celulelor tubilor proximali
Sunt ideale pentru vizualizarea și studiul parenchimului renal funcțional, întrucât se fixează la
nivelul rinichiului, în celulele tubilor proximali.Prin urmare, sunt denumite radiofarmaceutice de
tip static.
 
IV.8.3.1 Tc DMSA (Acid dimercapto-succinic)
99m

               Imagistică folosită pentru a detecta cicatrici renale, pielonefrită acută sau pentru a
vizualiza morfologia rinichilor (Fig.4.11) folosește drept radiotrasor reprezentant   Tc DMSA.
99m

Eliminarea rapidă din organism a celorlalte radiofarmaceutice cu tropism renal, precum  Tc 99m
DTPA  sau Tc-MAG3 au ca și consecință furnizarea de imagini de o rezoluție mai joasă.În
99m

cazul  Tc DMSA, se produc imagini de calitate superioară, inclusiv prin utilizarea imagistii de
99m

tip SPECT.

Fig. 4.11 Aspect normal al rinichilor la un copil, după injectarea de 99mTc

DMSA (Ziessman et al. 2014)
După injectarea intravenoasă, se fixează pe proteinele plasmatice și ajunge într-o ora de la
administrare în cortexul renal (celulele tubilor contorti proximali) prin intermediul primului
pasaj, în proporție de 40-50%, mărindu-și concentrația la acest nivel cu 4-5% la fiecare pasaj
ulterior.Achiziția de imagini se realizează după 2-3 ore.Mecanismul implicat în tropismul renal ar
fi legat de fixarea radiotrasorului pe proteinele din citosol.Absorbția  Tc DMSA scade în
99m

afecțiunile tubilor contorti proximali și în sindromul Fanconi, dar și în cazul administrării de

medicamente nefrotoxice, de exemplu gentamicina sau cisplatin. Pacienții cu boli renale severe,
cu o funcție renală degradată vor avea pe imagini un slab contrast între rinichi și restul țesuturilor
nemarcate, datorită incapacității secretorii de la nivelul tubilor contorti proximali, acestea nefiind
suggestive unui diagnostic de certitudine.  (Ștefănescu et al., 2007)
 
IV.9 Mecanisme de captare ale radiofarmaceuticelor cu tropism osos
Scheletul osos este format din cristale de hidroxiapatită ( Ca (PO ) (OH)  ) și dintr-o matrice
10 4 6 2

organică ce conține colagen și vase de sânge. Osul răspunde la traumatisme sau afecțiuni prin
creșterea turnover-ului osos și tentative de auto-reparare.Acest proces fiziologic poate fi dovedit
imagistic, folosind radiotrasori care detectează zonele de osteoformare (Fig 4.12).  Din cauza
unei specificități scăzute a scintigrafiei osoase, este esențială cunoașterea istoricului pacientului
explorat și corelat cu examene radiologice complementare. În acest caz, imagisticile de tip
SPECT și SPECT/CT și-au îmbunătățit senzitivitatea și specificitatea.
Fig. 4.12 Etapele procesului de rezorbție osoasã- Vizualizarea scintigraficã
este posibilã începând cu etapele 4-5, când densitatea osoasã nu este încã
modificatã semnificativ (De la Souchère, 2005)
Un radiofarmaceutic ideal pentru scintigrafia osoasă trebuie să fie ieftin, să fie rapid localizat la
nivelul scheletului și să nu fie reținut un timp îndelungat la nivelul altor țesuturi, pentru a obține
un contrast optim. Membrii familiei bifosfonatilor îndeplinesc aceste condiții și sunt folosiți pe
scară largă în medicină nucleară. Reprezentanții acestei clase de radiofarmaceutice sunt : Tc 99m

HMDP (hidroximetilen difosfonat) și   Tc MDP (metilen difosfonat).

99m

           Bifosfonatii prezintă o structura tridimensională ce poate lega coordinative metale

bivalente precum Că ,Fe . Afinitatea mare pentru ionul de calciu stă la baza mecanismului de
++ ++

fixare a bifosfonaților la nivel osos, atât pentru cei technetiați, cât și pentru cei netechnetiați.
Pentru scintigrafia osoasă, sunt folosiți cei marcați cu technețiu, fiind produși prin reducerea
stanoasă a  Tc, proces care permite formarea unui agent de chelare cu moleculă purtătoare de
99m

metilenfosfonat.
Acțiunea bifosfonaților se regăsește la nivel tisular, celular și molecular.  La nivel tisular, aceștia
scad turnoverul osos, determinând o scădere a rezorbției osoase, favorizând formarea de os nou.
La nivel celular, inhibă activitatea osteoclastelor prin scăderea recrutării acestora (inhibă
diferențierea celulară) în aria rezorbției osoase, aspect observat în tratamentul cronic cu doze
farmacologice de bifosfonați. La nivel molecular, inhibă secreția osteoclastelor de protoni
necesari disoluției materialului mineral osos, inactivând pompă de protoni ATP-dependență. De
asemenea, blochează activitatea metaloproteinazelor necesare în degradarea matricei osoase a
metastazelor.
            După injectare intravenoasă,  Tc MDP se distribuie rapid în spațiul extravascular și este
99m

absorbit la nivel osos. Fixarea are loc pe faza minerală a osului în cazul MDP și technetiul pe faza
organică a osului (pe colagenul imatur) și constă într-un schimb între grupările fosfat ale
cirstalelor de hidroxapatită în formare și moleculele de fosfat ale bifosfonaților la nivelul matricei
osoase. Absorbția de fosfat amorf de calciu se poate regăși și în alte zone din organism, în cazul
osificării unui țesut moale distrofic.  Acumularea este corelată cu fluxul sangvin din regiunea de
interes, dar absorbția este în principal controlată de zonele cu activitate osteogenică. În
consecință, zonele cu formare activă de țesut osos sau în stadiul de reparație vor avea o
concentrație mai mare de radiofarmaceutic. O activitate osteogenică scăzută  se remarcă în zone
slab vascularizate sau infarctizate, în timp ce o absorbție scăzută (imagini “reci”) se evidențiază
în regiunile cu distructii severe cauzate de metastaze. Există și o teorie care notează fixarea
celulară a radiotrasorului la nivelul osteoclastelor și a osteoblastelor prin pinocitoza sau
fagocitoza la nivelul lacunei de rezorbție.
              Aproximativ jumătate din doza administrată se localizează la nivel osos, în timp ce restul
cantității este elimnată renal. Deși peak-ul osos se realizează la aproximativ o ora de la injectare,
cele mai bune imagini se obțin după 6-12 ore. Pentru a există un echilibru între durata de
înjumătățire de technețiului în organism (6 ore) și imagini sugestive, achiziția imaginilor începe
după 2-4 ore de la administrare. (Sharp, 2005)
 
Distribuția normală și alterată a bifosfonaților la nivel osos
Scintigrafia osoasă variază în funcție de vârstă. La copii, scheletul în curs de creștere va avea
radiotrasor în cantități mai mari la nivelul centrilor de osificare. Aceste zone sunt țintă tumorilor
osoase și a osteomielitei. La adulți, centrele de creștere de la nivel osos dispar progresiv în timp
ce unele zone precum articulațiile sacro-iliace absorb în mod normal o cantitate mai mare de
radiofarmaceutic. Alte arii pot apărea mai intense doar pentru că sunt mai apropiate de camera
( de exemplu vertebrele lombare). Sternul prezintă adesea centre reziduale de osificare (Fig.4.13).

Fig. 4.13 Scintigrafie osoasă cu 99mTc MDP normală la un adult (stânga) și la un copil (dreapta),
unde centrii de creștere încă persistă (Sharp, 2005)

De rutină, la pacienții cu osteoartrită, se observă schimbări în compartimentul mijlociu al genunchiului,

mâinii și la baza primului metacarpian, la nivelul umerilor și oaselor piciorului. În cazul osteoporozei, există o
absorbție ridicată în fracturile de compresiune, care se observă precoce și este ulterior corelată cu radiografii.
Fracturile la nivel sacral evidențiază absorbția crescută de radiofarmaceutic în formă literei H, mai precis decât în
cazul unui CT sau RMN.Politraumatismele pot fi ușor observate pe o scintigrafie osoasă. O imagine clasică de
trauma este absorbția pe verticală a bifosfonaților, la nivelul mai multor coaste succesive. Leziunile metastatice
(Fig.4.14) însă, tind să se extindă la nivelul aceluiași os. În cazul fracturilor, formarea de calus osos pe CT se remarcă
la nivel scintigrafic prin creșterea absorbției la locul de fractură.

Fig. 4.14 Stânga: multiple metastaze osoase cauzate de carcinom renal (imagine după
nefrectomie stângă); Dreapta : Osteoporoza, cu absorbție ridicată în fracturile de compresiune
(Ziessman et al. 2014)

IV.10 Mecanisme de captare are radiofarmaceuticelor cu tropism cerebral

Mecanismele care stau la baza folosirii unui radiofarmaceutic pentru scintigrafia cerebrală sunt în
relație cu capacitatea lor de a străbate barieră hemato-encefalică. Prin urmare, există două
categorii de radiotrasori folosiți în medicină nucleară: difuzibili și nedifuzibili. Cei difuzibili sunt
reprezentați de  Tc HMPAO,  Tc ECD (etil cisteinat dimer) și  F FDG. Aceștia sunt capabili să
99m 99m 18

traverseze barieră hematoencefalică în orice condiție, spre deosebire de radiotrasorii nedifuzibili

( TcO  și  Tc DTPA), care ajung la nivel cerebral doar în cazul unei distrucții a barierei.
99m
4
- 99m

 
 
IV.10.1    Tc-HMPAO (Exametazime)
99m

 
Are o fracție de extracție la primul pasaj de 80% , 7%  din doză găsindu-se la nivel cerebral după
un minut de la administrare. Are un caracter lipofil, dar odată trecut de bariera hemato-encefalică
și ajuns în neuron , devine o moleculă hidrofilă blocată intracelular în urma unei reacții cu
glutationul redus (GSH) (Fig.4.15). Deși 15% din doză este eliminate în primele 2 minute,
cantități semnificative rămân în țesutul cerebral în primele 24 de ore. Excreția se face la nivel
renal (40%) și gastrointestinal (15%) . Achiziția de imagini se realizează după un interval cuprins
între 20 de minute și 2 ore.

Fig. 4.15 Scintigrafie cerebrală cu 99mTc- HMPAO cu absorbția radiotrasorului și în miocard,

țesutul subcutanat și vezica urinară (Sharp et al., 1986)

IV.10.299mTc-ECD

Are uncaracter lipofil, cu o fracție de extracție de 60-70%, peak-ul de activitate cerebrală evidențiind însă doar 5-6%
din doza administrată. Clearance-ul sangvin mai rapid decât în cazul 99mTc HMPAO permite un contrast mai bun între
țesutul cerebral și restul țesuturilor. Intracelular, radiotrasorul suferă o dezesterificare enzimatică, formând
metaboliti polari, care nu pot străbate bariera hematoencefalică. Captarea este proporțională cu fluxul sangvin
cerebral și este, prin urmare, mai mare la nivelul substanței cenușii comparativ cu substanța albă, cu un raport de
captare de 2:1. Cu toate acestea, o parte din substanță este eliminată progresiv, ajungând la un total de 25% din
substanță eliminată în decurs de 4 ore.
 BIBLIOGRAFIE

Bandoli G, Dolmella A, Porchia M, Refosco F and Tisato F (2001) Structural overview of

technetium
compounds (1993 - 1999). Coord. Chem. Rev., 214, 43–90.

Bittar, E., Bittar, N., Mollecular and Cellular Endocrinology, JAI Press, 1998.

Bushberg J. T., Seibert J. A., Leidholdt E. M. Jr., Boone J. M., The Essential Physics of Medical
Imaging, Third Edition Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, PA, USA, 2012 16: 594-
623.

De la Souchère M-C.La radioactivité. Mécanismes et applications. Ellipses Edition Marketing

SA, Paris, 2005.
Duncan G. Physics in the Life Sciences.Blackwell Scientific Publications, The AldenPress,
Oxford, 1990.

Early P, Sodee B. Principles and Practice of Nuclear Medicine. 2nd ed, Mosby, St. Louis,
1995.

Elgazzar AH, Shebab D, Malki A, Abdulla M. Musculoskeletal System. In: Elgazzar A (edit)
The pathophysiologic basis of Nuclear Medicine. Springer-Verlag Berlin,Heidelberg, 2001.

Finn RD, Molinski VJ, Hupf HB, et al. Radionudlide Cenemtorsfor Biomedical Applications.
Oak Ridge, TN:US Department of Energy; 1983. NAS-NS.3202.

Friedlander G, Kennedy JW, Macias ES, Miller JM.Nuclear and radiochemistry. 3rd ed. New
York:Wiley; 1981.

Gopal B. Saha: Fundamentals of Radiopharmacy, 5th edn. Springer, Berlin 2010, 1-9.

Gopal. B. Saha. Physics and Radiobiology of Nuclear Medicine. 4th ed. New York: Springer;
2013, 11-19.

Gottschalk A, Hoffer PB, Potchen EJ, editors. Diagnostic Nuclear Medicine. 2nd ed,Williams
and Wilkins, Baltimore, 1988: 1011-1032.

Kardami, E., Hryshko, L., Cardiac Cell Biology, 1st edition, Springer, 2003.

Karesh S, Radiopharmaceuticals a tutorial. Chicago: Loyola University Medical Education

Network; 1996.
Kowalsky RJ, Falen, SW. Radiopharmaceuticals in Nuclear Pharmacy and Nuclear Medicine.
Washington, DC: American Pharmacists Association; 2004.).

Khalil, M., Basic Sciences of Nuclear Medicine, Springer, 2011, 27-33.

Merrick M. Essentials of Nuclear Medicine.2nd ed., Springer-Verlag; London Limited, 1998.

Sharp PF, Smith FW, Gemmell HG, et al. 'Technetium-99m HMPAO sterioisomers as potential
agents for imaging cerebral blood flow: human volunteer studies. 1 Nucl Med. 1986;27:171-7.

Sharp, P., Gemmell, H., Practical Nuclear Medicine, 3rd edition, Springer, 2005, 4.

Ștefănescu, C., Rusu, V., De la fizica și biofizica radiofarmaceuticelor la imagini funcționale și

moleculare, editura Tehnopress, 2007, 27-28.

Ștefănescu, C., Rusu, V., PET ŞI PET-CT: PRINCIPIU FIZIC ŞI APLICAŢII

MEDICALE,Jurnalul de Chirurgie, Iasi, 2007, Vol. 3, Nr. 2.

Vallabhajosula, S., Molecular Imaging-Radiopharmaceuticals for PET and SPECT, New York,
Springer 2009.

Wilson, W., MA.Textbook on nuclear medicine. Lippincott Raven, Philadelphia 1998.

Wiley Sons Ltd., Handbook of Radiopharmaceuticals. Radiochemistry and Applications, 2003.

Ziessman, H., O'Malley, J., Thrall, J. and Fahey, F. (2014). Nuclear medicine. 3rd ed.
Philadelphia, PA: Elsevier/Mosby, pp.365-373.
.