CAPITOLUL I.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVND

RADIOACTIVITATEA

I.1. ATOMUL
Având în vedere teoria atomică formulată de către Niels Bohr, un fizician danez, un atom
este format dintr-un nucleu situat central și unul sau mai mulți electroni care se rotesc in jurul
nucleului, de-a lungul mai multor orbite energetice. Componentele principale din care nucleul este
format sunt protonii și neutronii, numiți împreună nucleoni. Pentru atomul unui element dat,
numărul de electroni care orbiteaza in jurul nucleului este egal cu numărul de protoni, ținând astfel
în balanță sarcina electrică a nucleului. Protonii au sarcina electrică pozitivă, electronii negativă,
iar neutronii nu prezintă sarcina electrică. Mărimea unui atom este de 10⁻⁸ cm (1 angstrom, Å).
La nivelul unui atom, configurația electronilor determină proprietățile chimice ale unui
element, în timp ce stabilitatea și dezintegrarea radioactivă specifică fiecărui nucleu atomic este
dată de către structura sa.
Teoria atomică a lui Bohr afirmă că electronii unui atom se învârt în jurul nucleului de-a
lungul unor orbite energetice, numite și straturi, care sunt staționare și aranjate în ordinea
crescătoare a energiei. Acestea sunt numite K, L, M, N, etc. Când există o tranziție a unui electron
de pe o orbită superioară pe una inferioară, între cele două orbite se elibereaza o diferență de energie
sub formă de radiație. Dacă electronul trece de pe o orbită inferioară la una superioară, diferența
de energie dintre cele două orbite este absorbită și necesită o energie adițională pentru ca transferul
să aibă success. Fiecare orbită este subdivizată în orbitali, denumiți s, p, d, f s.a.m.d. În starea
fundamentală a atomului, electronii tind să ocupe orbitalii caracterizați de energia cea mai mică,
dinspre nucleu spre exterior.

I.2. LEGĂTURILE CHIMICE

La nivelul unui element chimic, structura atomului determină pe o scară largă proprietățile
chimice ale elementului respectiv. Tabelul periodic al elementelor (Fig.1.1) a fost conceput în așa
manieră încât elementele cu proprietăți chimice similare să fie grupate conform ordinii
 crescătoare a numărului atomic. Se pot observa nouă grupe situate vertical și șapte

Fig. 1 Tabelul periodic al elementelor (https://periodic.lanl.gov/index.shtml)

poziționate orizontal. Fiecare grupă conține elementele cu proprietăți chimice similare, în timp ce
perioadele conțin elemente ce prezintă același număr de straturi de electroni, dar cu proprietăți
chimice diferite. De exemplu, Grupa VIIIB este formată din magneziu (Mg), technetiu (Tc), reniu
(Re), care posedă proprietăți chimice foarte asemănătoare. De asemenea, perioada a 2-a conține
litiu (Li), beriliu (Be), bor (B), carbon (C), azot (N), oxygen (O), fluor (F) și neon (Ne), toate având
straturile K și L în comun, dar care se comportă diferit din punct de vedere chimic.
Valența unui element se caracterizează prin tendința atomului de a ceda sau primi electroni în
vederea formării unei configurații stabile. Este determinată de numărul de electroni prezenți pe
stratul cel mai extern, numit strat de valență. Elemente precum neonul (Ne), argonul (Ar), kriptonul
(Kr) și xenonul (Xe) sunt cele mai stabile și inerte elemente din punct de vedere chimic, stratul lor
de valență având configurația electronilor. Pentru a obține această configurație stabilă, electronii
pot fi cedați sau acceptați de la nivelul stratului de valență, având că rezultat formarea de legături
chimice între atomii unor elemente asemănătoare.
 Există trei tipuri principale de legături chimice, descrise mai jos. (Gopal, 2010)

I.2.1 LEGĂTURILE IONICE

Legătura ionică (Fig.1.2)se formează datorită existenței unor forțe electrostatice dintre doi
ioni încărcați cu sarcini opuse. Acestea sunt de obicei formate între un cation (care este adesea un
metal), și un anion (care este adesea un nemetal). Procesul prin care această legătură se obține,
presupune cedarea unui electron de pe stratul de valență al primului element implicat și acceptarea
acestui electron cedat, la nivelul stratului de valență al celui de-al doilea element.

Fig. 2 Legătura ionică (Gopal, 2010)

Cu cât este mai mare diferența de electronegativitate între cei doi atomi care-și formează
legătura, cu atât legătura este mai polară. Acești compuși conduc electricitatea atât în stare solidă,
cât și în soluții.

I.2.2 LEGĂTURILE COVALENTE

Legătura covalentă (Fig.1.3) este legătura chimică ce presupune punerea în comun a unor
perechi de electroni între atomi.Acesti electroni sunt impărțiți în mod egal de către fiecare atom.

Fig.3 Legătura covalentă (Gopal, 2010)

Balansul stabil dintre forțele de atracție și de dispersie dintre atomi în timpul schimbului de
electroni este cunoscut ca legare covalentă. Pentru multe molecule, punerea în comun de electroni
permite fiecărui atom să-și formeze o configurație stabilă pe fiecare strat electronic, spre o
configurație electronică mai stabilă.
Deoarece aceste tipuri de legături sunt neionice, compușii conduc slab electricitatea.
I.2.3 LEGĂTURILE COORDINATIVE
Legătura covalentă coordinativă, de asemenea cunoscută și ca legătură de tip donor-
acceptor sau dipolară, este un tip de legătură covalentă dicentrică și dielectronică la care participă
doi electroni de la același atom. Se formează când donorul are o pereche de electroni neparticipanți,
iar acceptorul are nevoie de doi electroni. Donorul este atomul de la care provine dubletul de
legătură, iar acceptorul este cel care acceptă de la donor perechea, în vederea stabilirii covalenței.

I.2.4 COMPLEXE ALE UNOR METALE

Pe baza teoriei legăturilor coordinative, se formează covalențele coordinative (complexe;
fig.1.4) dintr-o serie de compuși. De exemplu, donori precum N:, O:, S:, pot forma legături cu
diferiți ioni metalici pentru a obține complexe coordinative ale unor metale.

Fig.4 Cisplatin, PtCl2(NH3)2, este un complex coordinativ al platinei (II), care are ca și liganzi
doi atomi de clor și două molecule de amoniac. Este un medicament folosit în tratamentul
cancerului.(https://www.researchgate.net/publication/333173986_Cisplatin-
Based_Chemotherapy_of_Human_Cancers)

În chimia coordinativă, un ligand este un ion sau moleculă (poate fi și grupă funcțională NH₃,
−CN, −SH, −COO, −NH₂, CO) care se leagă de un metal central, numit generator de complex, al
unui complex de coordinare. Natura legăturii dintre metal și ligand poate fi atât covalentă (prin
covalențe coordinative), cât și ionică. Numărul de liganzi dintr-un complex este numit număr de
+
coordinare. De exemplu, Co din [Co(NH₃)₆]³ are numărul de coordinare 6.
Dacă la nivelul complexului există mai multe legături covalente coordinative, mecanismul de
formare a legăturilor de numește chelare. Liganzii sunt numiți agenți de chelare, de exemplu acidul
dietilentetraaminoacetic (EDTA) sau acidul dietilentriaminopentaacetic (DTPA). De asemenea,
preparate radiofarmaceutice precum 99mTc-DTPA și 99mTc-DMSA (dimercaptosuccinat) sunt
complexe formate din legături coordinative între 99mTc (metalul) și agenții chelatori. (Kowalski et.
al, 2004)

I.3 STRUCTURA NUCLEULUI

Nucleul unui atom este format din protoni (sarcină pozitivă) și neutron (fără sarcină), numiți
împreună nucleoni. Numărul total de protoni care se regăsește în nucleu este reprezentat de numărul
atomic (Z). Numărul de neutroni se notează cu N. Numărul total de nucleoni dintr-un nucleu este
denumit număr de masă (A). Așadar, A=Z+N.
Nucleonii sunt aranjați în straturi discrete de energie, similar cu modelul straturilor de
electroni. Nucleii care conțin 2, 8, 20, 50, 82, 126 protoni sau neutroni sunt foarte stabili. Prin
urmare, aceste numere au fost denumite “numere magice”. Un nucleu este mai stabil dacă posedă
un număr par de protoni sau neutron în timp imparitatea tinde spre instabilitate. Indexul de
stabilitate a unui atom este dat de raportul dintre numărul de neutron și numărul de protoni (N/Z).
Dacă raportul este egal cu 1, înseamnă că nucleul este stabil. Nucleii cu raportul N/Z diferit față de
cel al nucleilor stabili, sunt considerați instabili și se dezintegrează prin emisie de radiații β sau
prin captură de electroni. (Friedlander et. al, 1981)

I.4 NOMENCLATURA
Un anumit număr de masă (A), număr atomic (Z) și aranjamentul nucleonilor în cadrul unui
nucleu, se numește nuclide. Unii nuclizi (aproximativ 288) sunt stabili și se găsesc în natură, în jur
de 54 dintre aceștia având timpul de înjumătățire mai mare de 50 de milioane. Există aproximativ
3400 de nuclizi produși artificial, instabili sau radioactivi, care se dezintegrează prin procesul de
fisiune spontană sau emisii de radiații α, β și γ. Acest grup se referă la radionuclizi.
Nuclizii cu același număr atomic (Z) se numesc izotopi (Fig.1.5).

Fig.5 Izotopii oxigenului (https://www.slideshare.net/Sabakhokhar/isotopes-54706900)

 Nuclizii cu același număr de protoni și neutroni, dar care prezintă aranjamente diferite la
nivelul atomului sunt denumiți izomeri. De exemplu, 99mTc și 99Tcsunt izomerii aceluiași nuclid.
Durata de viață în funcție de fiecare izomer diferă de la picosecunde până la ani, iar cei cu timp de
înjumătățire lung sunt notați cu litera “m”, precum 99mTc. (Gopal, 2013)

I.5. DESCOMPUNEREA RADIOACTIVĂ

I.5.1 Descompunerea radionuclizilor

Stabilitatea unui nuclid este guvernată de aranjamentul structural al acestuia și de către
energia nucleonilor din nucleul sau. Un criteriu de stabilitate este raportul dintre neutroni (N) și
protoni (P), nuclizii descompunandu-se pentru a obține raportul N/Z al celui mai apropiat nuclid
stabil. Descompunerea prin emisie de particule sau prin captura de electroni determină modificări
la nivelul numărului atomic Z, spre deosebire de situațiile în care au loc emisii de radiațîi γ, unde
Z nu se schimbă.
Radionuclizii se descompun prin 6 procese care, în unele cazuri, se pot asocia: fisiune
spontană, emisie de particule α, β, γ, prin captura de electroni sau prin tranziție izomerică pentru a
ajunge la o configurație stabilă, cu mențiunea că primele cinci procese pot fi urmate de al șaselea.
La nivelul tuturor acestor fenomene, energia, masă și sarcina electrică a radionuclizilor este
păstrată.

I.5.2 Fisiunea spontană

Fisiunea (Fig. 1.6) se caracterizează prin scindarea unui nucleu greu în două fragmente mai
mici cu proporțiile de 60:40. Procesul este însoțit de eliberarea a doi sau trei neutroni, cu producerea
de aproximativ 200 MeV de energie, sub formă de căldură. Poate apărea în urmă bombardării
nucleului cu particule energetice sau în mod spontan, datorită formei de haltera a nucleului greu,
căruia îi conferă în partea mijlocie, o predispoziție la fisiune prin vibrații ale moleculelor.
Probabilitatea de fisiune spontană este scăzută și crește proporțional cu numărul de masă al
nucleilor grei
Acest proces esteo alternativă la fenomenele de emisie de particule α sau γ.
Fig.6 Fisiune spontană a izotopului235U, timpul de înjumătățire al acestui process fiind de 2x1017
ani (Gopal, 2010)

I.5.3 Radiația α
În mod normal, nuclei grei precum radon (Rn), uraniu (U), neptunium (Np) se descompun
prin emisie de radiații α. Particula α constă într-un ion de heliu (He), doi electroni migrați de pe
radionuclid și conține, de asemenea, doi protoni și doi neutroni în nucleu.Așadar, numărul atomic
al radionuclidului inițial va scădea cu 2 (Z-2), iar numărul de masă cu 4 (A-4).
Emisia de particule α (Fig.1.7) poate fi urmată de o emisie de particule β-, γ sau ambele. Radiațiile
α au o slabă penetrabilitate tisulară (aproximativ 0.03mm). Datorită sarcinii și masei mari,
particulele alfa sunt ușor absorbite de materiale și pot călători doar câțiva centimetri în aer.

Fig.7 Emisia de radiatii α (Gopal, 2010)

I.5.4 Radiația β-
În momentul în care un nucleu este “bogat în neutroni” (raportul N/Z este mai mare decât
raportul unui nucleu stabil), acesta se dezintegrează prin emisie de radiații β- (Fig.1.8). Așadar, un
neutron se descompune într-un proton și o particula β-. Această este emisă cu o energie ce variază
de la zero până la energia necesară tranziției. De asemenea, în cadrul acestei reacții, are loc și
eliberarea unui antineutrino ( ̅ν), o entitate aproape lipsită de masă și sarcina electrică, cu rol în
conservarea energiei în timpul descompunerii radioactive. Antineutrino-ul poartă diferența de
energie dintre particula β- emisă și energia de tranziție.
 Fig.8 Principiul de emisie a radiației β- (Kowalski et. al, 2004)

După emisie, numărul atomic al nuclidului fiu este mai mare decat cel al tatălui,
însă ambii nuclizi își conservă numărul de masă (Fig.1.9).

Fig.9 Dezintegrarea nucleului de 131

53𝐼 , cu modificarea numărului atomic (Gopal, 2010)

I.5.5 Radiația β+ (emisie de pozitroni)

Nucleii care au un “deficit de neutroni” sau sunt “bogați în protoni” (raportul N/Z este mai
mic decât raportul unui nucleu stabil), se pot dezintegra prin emisie de particule β+ și a unui
neutrino (v), adică entitatea opusă unui antineutrino. După reacție, nuclidul fiu are numărul atomic
cu unu mai mic decât nuclidul tată (Fig.1.11). La sfârșitul drumului parcurs de radiația β+,
pozitronii se combină cu electronii, rezultând distrugerea acestora, fiecare fenomen de acest gen
dând naștere la doi protoni care sunt emiși în direcții diferite. În timpul emisiei de radiații β+
(Fig.1.10), un proton se transformă într-un neutron prin eliberarea unei particule β+ și a unui
neutrino.

Fig.10 Principiul emisiei de particule β+ (Kowalski et. al, 2004)

Este cunoscut faptul că un neutron este echivalentul sumei dintre un proton și un electron.
Prin urmare, în acest proces se formează o masă cu echivalentul a doi electroni prin conversia unui
proton într-un neutron. Sunt necesari 1.02 MeV pentru a crea aceste două particule. Așadar, emisia
de pozitroni apare doar când diferența dintre nuclidul tată și nuclidul fiu este egală sau mai mare
decât 1.02 MeV.
 Fig.11 Emisie de radiații β+, in urma cărora nuclizii fiu pierd câte un proton, comparativ cu
nuclizii tată (Gopal, 2010)

I.5.6 Captarea de electroni

Când un nucleu are raportul N/Z mai mic decât raportul unui nucleu stabil, ca o alternativă de
emisie de particule β+, acesta se poate dezintegra prin captare de elcctroni (Fig.1.12), ce presupune
recrutarea unui electron de pe unul din straturile extranucleare, rezultatul fiind transformarea unui
proton într-un neutron și emisia unui neutrino. În urmă acestui proces, numărul atomic al nuclidului
tată se va reduce cu unu (Z-1).

Fig.12 Exemple de captare a electronilor; se poate observa că numărul atomic scade în urma
reacției (Gopal, 2010)

De obicei, se captează electroni de pe stratul K deoarece acesta este cel mai apropiat de
nucleu, procesul numindu-se captare K. Locul liber rămas de pe stratul K va fi ocupat de către un
electron de pe stratul superior (L, posibil chiar și M sau N). Diferența de energie dintre straturile
de electroni va apărea ca o rază X, care este caracteristică pentru nuclidul fiu. Probabilitatea ca un
electron să fie captat, crește odată cu numărul atomic deoarece straturile extranucleare sunt
apropiate de nucleu în acest caz.
I.5.7 Tranziția izomerică (radiația γ)
Reprezintă procesul prin care nucleul, având o stare excitată metastabilă (izomer), emite
radiație gama pentru a reveni la starea stabilă cu energie mai scăzută. Starea izomeră poate apărea
în urmă dezintegrării alfa sau beta sau prin alte reacții nucleare. În tranziția izomerică (Fig.1.13),
diferența de energie între stările energetice poate apărea sub formă de raze γ.
Când stările izomerice au o durată lungă de viață, acestea sunt denumite metastabile și pot fi
detectate prin instrumente adecvate. Starea metastabila este notată “m”, precum
99mTc.(Vallabhajosula, 2009)

Fig.13 Exemple de tranziții izomerice (Gopal, 2010)

I.6 PRODUCEREA RADIONUCLIZILOR

Până la momentul actual, au fost studiați 3700 de nuclizi din care 3420 sunt considerați
radioactivi, restul fiind stabili. Majoritatea sunt produși într-un ciclotron sau într-un reactor. O parte
din radionuclizii cu perioadă scurtă de înjumătățire sunt obținuți cu ajutorul unui generator.

I.6.1 Radionuclizii produși în ciclotron

Particulele cu sarcină electrică pot fi accelerate utilizând un câmp electromagnetic în
ciclotroni sau acceleratori liniari pentru a obține energii kinetice crescute, ce le conferă proprietatea
de a interacționa cu nuclizi stabili, determinând reacții ce servesc la formarea de radionuclizi.
Fig.14 Schema unui ciclotron (A și B-duanții aflați în incinta vidată, S-sursă de ioni, D-deflector,
W-fereastră prin care este deflectată raza, Gopal, 2010)

Un ciclotron tipic (Fig.1.14) este format din două structuri în formă de “D” din cupru
numite duanti (A și B). Aceștia sunt separați printr-un mic spațiu (“gap”) și amplasați într-o incinta
vidată, aflată într-un câmp electromagnetic, care este constant perpendicular pe suprafața duantilor.
În spațiul dintre cei doi duanti există o sursă de ioni, care sunt atrași către duantul cu sarcină
electrică opusă. Câmpul electromagnetic acționează la nivelul traiectoriei ionilor, modificând-o din
liniară în circulară. Când particulele ajung la nivelul “gap-ului”, polaritatea se schimbă, particulele
fiind astfel respinse de duantul care le atrăgea inițial și îndreptându-se spre celălalt daunt. În urma
acestui proces, particula este accelerată din ce în ce mai mult, acest lucru petrecându-se de fiecare
dată când particula ajunge la “gap”, apoi se apropie de periferie cu energie crescândă. În final,
particulele sunt deflectate în afară sub formă unui fascicul și trec printr-o fereastră, fiind folosite la
bombardarea unor nuclei stabili pentru producerea de radionuclizi.
 Ionii pozitivi rezultați din ciclotron pot bombarda un nucleu țintă pe o rază indefinită, ceea ce
nu este posibil cu ionii negativi deoarece aceștia nu pot interacționa cu nucleii respectivi. De aceea,
în acest caz, fasciculul trece printr-o folie de carbon cu grosimea de aproximativ 5µm, care este
așezată pe traseu și determină interacțiunea cu ținta.Un avantaj al acestei folii este faptul că poate
împărți fasciculul în două, fiind posibilă astfel iradierea a două ținte diferite în mod simultan.În
ciclotronul cu ioni pozitivi, deflectorul ghidează fasciculul în afară dispozitivului, pentru o iradiere
externă.
Ciclotronii cu scop medical sunt producători de ioni negativi, utilizați pentru obținerea unor
radionuclizi cu perioada de înjumătățire scurtă (18F, 11C, 15O) co rol în imagistică PET (tomografie
cu emisie de pozitroni). Acești nuclizi necesită particule slab încărcate energetic, prin urmare, un
astfel de ciclotron este de mărimi mici și este izolat cu plumb. De obicei, ciclotronii cu ioni pozitivi
sunt cei de mărimi mari, întrucât radionuclizi precum 111In, 67Ga necesită particule încărcate cu mai
multă energie. De asemenea, sunt izolați cu pereți groși de beton.
Când un element stabil este iradiat prin poziționarea acestuia în calea fasciculului emis
decyclotron, particulele accelerate interacționează cu nucleul țintă, având că rezultat o reacție
nucleară. Drept urmare, particula poate părăsi nucleul după interacțiunea cu nucleonul, cedându-I
o parte din energie sau poate fi complet absorbită de către nucleu, în funcție de energia particulei
incidente. În ambele situații, nucleul începe să emită protoni și neutroni, apoi raze gamma. În
funcție de energia cedată nucleului de către particula, o serie de nucleoni sunt emiși în mod
aleatoriu din nucleul țintă iradiat, ducând la formarea de diferiți nuclizi. Fenomenul este direct
proporțional, însemnând că, cu cât particula este mai încărcată din punct de vedere energetic, cu
atât mai mulți radionuclizi diferiți vor fi produși. Un exemplu tipic de radionuclid produs în
cyclotron este cel al 111In (Indiu), produs prin iradierea 111Cd (Cadmiu) cu 12 MeV. Reacția produsă
este:
111Cd (p, n)111In,
unde111Cd este nuclidul țintă, protonul p este particular iradiantă, neutronul n este particular emisă,
iar 111In este radionuclidul rezultat. În această situație, nu mai există o energie capabilă să emită
încă un nucleon. Așadar, această energie insuficientă va fi disipată sub formă de raze gamma.
Deoarece în urma acestor reacții se produc mai multe elemente, este necesar de izolat izotopii
de interes prin metode chimice, cum ar fi: precipitare, schimb de ioni, distilare, etc. Radionuclizii
produși în cyclotron sunt de obicei bogați în protoni, de aceea se dezintegrează prin emisie de
particule β+. (Khalil, 2011)
I.6.2 Radionuclizii produși în reactorul nuclear
O varietate de radionuclizi sunt produși în reactoare nucleare. Un reactor nuclear conține
tije din materiale fisionabile (ce servesc drept combustibil), precum 235U (uraniu) îmbogățit și 239Pu
(plutoniu), care sunt stabili (probabilitatea ca aceste elemente să fisioneze spontan este foarte
scăzută). Prin fisiune, nucleul se împarte în două fragmente de dimensiuni aproximativ egale și
sunt emiși doi sau trei neutroni, cu o energie medie de 1.5 MeV. În cadrul acestui proces este
eliberată concomitent o energie de ~200MeV exprimată prin căldură, care este utilizată pentru
producerea electricității în centralele nucleare.Neutronii emiși produc în continuare fisiunea altor
nuclei, rezultând o reacție în lanț controlată cu ajutorul unor tije de control din cadmiu poziționate
în inima reactorului, ce au rolul de a îndepărta neutronii în exces și de a opri fisiunea atunci când
este necesar. Neutronii termici obținuți din fisiune sunt capabili să interacționeze eficient cu o
varietate de nuclei stabili și să producă radionuclizi. În cadrul reactorului există moderatori de
neutroni, distribuiți printre tijele de combustibil, ce încetinesc neutronii obținuți prin fisiune pentru
a le crește eficiența de producere a unor noi reacții. Un moderator trebuie să fie alcătuit dintr-un
element ușor, pentru a permite neutronilor să se ciocnească fără să fie capturați (de exemplu: apă,
apă grea, beriliu, grafit). Când un element țintă este introdus în reactor, un neutron termic va
interacționa cu nucleul, cu probabilitatea de a produce un alt nuclide. Această probabilitate variază
de la un element la altul. În cadrul unui reactor există două tipuri de interacțiuni, în urmă cărora se
obțin variați radionuclizi: reacția de fisiune și captura de neutroni. (Finn, 1983)

I.6.3 Fisiunea
Când un element țintă cu număr atomic mare (Z) este introdus în reactorul nuclear, nucleii
grei absorb neutronii termici și încep fisiunea (Fig.1.15). Materialele fisionabile sunt 235U, 239Pu,
237Np, 233U, 232Th și alții cu numărul atomic mai mare de 92. Nuclizii produși pe această cale sunt
de obicei bogați în neutroni și se dezintegrează prin emisie de particule β- (de exemplu 131I,99Mo,
133Xe, 137Cs).
 Fig.15 Exemplu de fisiune termică a izotopului de uraniu 235U, în urma căreia se obțin o
varietate de radionuclizi (Gopal, 2010)

I.6.4 Captura de neutroni

În cadrul acestei reacții, un nucleu țintă captează un neutron termic, emițând raze γ pentru a
produce un izotop al aceluiași element, cu o activitate specifică scăzută. Reacția este notată astfel:
98Mo (n, γ)99Mo (Khalil, 2011)

I.7 GENERATORI DE RADIONUCLIZI

Generatorii asigură o sursă convenabilă de radionuclizi cu perioada de înjumătățire scurtă,

cu o mare valoare în clinică. Condițiile pentru ca un generator să fie eficient sunt: radionuclidul
tată să aibă o perioada de înjumătățire mai lungă decât a radionuclidului fiu și să fie ușor de separat
unul de celălalt. Importanța generatorului rezultă din faptul că este ușor de transportat și servește
drept sursă de radionuclizi în instituții unde ciclotronii sau reactoarele nucleare nu pot fi folosite.
Dispozitivul constă într-o coloana de plastic sau aluminiu fixat la un disc traforat (Fig.1.16).
Coloana este umplută cu un material adsorbant (de exemplu aluminiu) pe care este așezat
radionuclidul tată (materialul adsorbit). Acesta se dezintegrează până când se ajunge la echilibrul
secular și se obtineradionuclidul fiu. După echilibru, fiul se dezintegrează cu o rată identică cu cea
a tatălui dar prezintă proprietăți chimice diferite, cu ajutorul cărora poate fi izolat folosind procedee
chimice. Activitatea radionuclidului fiu este îndepărtată de pe materialul adsorbant cu ajutorul unui
solvent adecvat, acest proces fiind posibil în repetate rânduri.

Fig.16 Schema unui generator de radionuclizi (https://link.springer.com/chapter/10.1007/978-1-

4419-5860-0_5)

I.7.1 Generatorul de 99Mo-99Tc

Generatorul de 99Mo-99Tc folosește oxid de aluminiu (Al2O3) încărcat pe o coloana de plastic
sau sticlă. Activitatea 99Mo este adsorbită pe aluminiu (sunt folosite aproximativ 5-10 g, în funcție
activitatea molibdenului) sub formă de molibdat în cantități variabile. În prezent, toate
generatoarele de technetiu utilizează 99Mo obținut prin fisiune. Activitatea 99mTc este îndepărtată
de pe materialul adsorbant folosind ser salin izoton (soluție de NaCl 0.9%). Produsul rezultat este
pertechnetatul de sodium (Na99mTcO4), care este folosit pe scară largă în industrie pentru
producerea de radiofarmaceutice cu scop diagnostic. (Ștefănescu et al., 2007)
CAPITOLUL II. TEHNICI SCINTIGRAFICE : SPECT, SPECT-CT, PET,
PET-CT

II.1 SPECT- Tomografia computerizată cu emisie de fotoni individuali

Gamma camerele convenționale asigura imagini bidimensionale ale obiectelor

tridimensionale. Deși analiza pe mai multe planuri (anterior, posterior, lateral și oblic) oferă
informații despre profunzimea structurii, tomograful este cel mai potrivit în ceea ce privește
precizia datelor. Obiectivul principal al acestor dispozitive este evidențierea unor imagini ce relevă
activitatea la nivelul unei leziuni pe grosimi și secțiuni diferite, precum și locația exactă a acesteia.
Tomografia se bazează pe detecția radiațiilor emise de pacient din diferite unghiuri din jurul sau și
se numește tomografie computerizată cu emisie (ECT) și redă imagini pe grosimi diferite ale
aceluiași obiect. Există două tipuri de ECT : SPECT (tomografie computerizată cu emisie de fotoni
individuali), ce folosește raze γ emise de radionuclizi precum 99mTc, 123I, 67Ga și 111In și PET
(tomografie cu emisie de pozitroni) ce utilizează radionuclizi emițători de raze β+ , precum 11C,
13N, 15O, 18F, 68Ga și 82Rb.
Un aparat SPECT tipic este alcătuit dintr-o gamma camera cu unul până la trei cristale de
scintilație de NaI, cu rol de detecție, montate pe un gantry, un computer online pentru achiziția și
procesarea datelor și un sistem de afișaj. Capul detectorului se rotește în jurul axei longitudinale a
pacientului la o distanță de 3o-10o, colectând date pe o suprafață de 180o sau 360o. Datele sunt
colectate sub formă de impulsuri pentru fiecare poziție angulară și stocate într-o matriță de 64x64
sau 128x128 în computer pentru reconstrucția ulterioară a imaginilor la nivelul planurilor
interesate. Impulsurile sunt formate de către tuburile fotomultiplicatoare din fotonii de lumina
produși în urma interacțiunii cu fotonii razelor γ de la nivelul obiectului și stocate după amplificarea
și verificarea poziției lor după axele X și Y. Pe baza datelor colectate, pot fi generate imagini ale
axului transversal (grosime), sagital (lățime) și coronal (lungime). Gamma camerele cu mai multe
capete de detecție pot colecta mai multe date simultan, de exemplu, o gamma camera cu capăt
triplu achiziționează informații într-un timp de trei ori mai scurt decât o gamma camera cu un
singur cap de detecție.
II.2 SPECT/CT
Un diagnostic medical de certitudine se realizează în condițiile în care boala pacientului
este cunoscută atât din punct de vedere anatomic, cât și funcțional. Pentru o acuratețe mai mare,
sunt fuzionate imaginile cu rezoluție înalta generate de CT și RM și cele generate de PET și SPECT,
cu o rezoluție joasă. Computerul tomograf și rezonanța magnetică oferă informații cu privire la
sediul leziunii și detalii anatomice, în timp ce SPECT și PET relevă statusul funcțional al regiunii.
În acest caz, se realizează măsurători în vivo asupra fiziologiei organului, metabolismului celular,
perfuziei tisulare, etc. Între cele două tipuri de imagini se realizează o corespondență spațială și
sunt fuzionate prin calcule matematice și formule speciale. Un dezavantaj al procedurii este eșecul
datorat aliniamentului diferit prin varierea pozițiilor în care este scanat pacientul, dat fiind faptul
că dispozitivele și momentul în care ele funcționează diferă, la care se adaugă și mișcările voluntare
și involuntare generate de pacient. De aceea, adesea poate apărea un decalaj spațial de 2-3 mm.
Pentru a depăși aceste inconveniente, a fost introdus pe piață un sistem dual, care încorporează un
scanner CT și o camera SPECT, ambele elemente fiind montate pe același gantry la distanțe bine
definite. Un astfel de dispozitiv este folosit în imagistică perfuziei cardiace.

II.3 PET-Tomografia prin emisie de pozitroni

PET permite detecţia distribuţiei în organism a unor radiofarmaceutice care includ
radioizotopi emiţători de pozitroni. Patru radioizotopi (11C, 15O, 13N, 18F) sunt folosiţi la marcarea
unei varietăţi de molecule obţînându-se, astfel, radiotrasori utilizabili în investigarea atât a
diferitelor tipuri de metabolism cât şi a altor procese biologice. Pozitronul, anti-particulă a
electronului de aceeaşi masă şi cu sarcină electrică egală dar pozitivă, are un parcurs scurt (circa 1
mm) şi o durată de viaţă limitată în ţesuturile organismului, deoarece interacţionează cu electronii
existenţi în ţesuturi, ceea ce conduce la anihilarea sau dematerializarea celor două particule (Fig.
2.1).Această anihilare se însoţeşte de apariţia cvasisimultană a doi fotoni gamma, fiecare cu o
energie de 511 keV, emişi la 180° unul de altul, care vor traversa ţesuturile, părăsind organismul
şi fiind detectaţi cu ajutorul gamma camerei. Acest fenomen fizic face posibilă detecţia distribuţiei
izotopului emiţător de pozitroni din radiofarmaceuticul administrat intravenos pacientului.
(Ștefănescu et al., 2007)
 Fig. 17 Principiul tomografiei prin emisie de pozitroni (Ștefănescu et al., 2007)

II.4 PET/CT
În paralel cu sistemele SPECT/CT, au fost create și cele PET/CT, în cadrul cărora sunt
fuzionate imagini PET funcționale cu detalii anatomice furnizate de CT pentru diagnosticarea
corectă a afecțiunilor. Ambele dispozitive sunt montate pe un gantry comun, cu computer
tomograful situat în spate și unitatea PET în spate (invers față de așezarea SPECT). Așadar,
suprafață de scanat va fi aceeași. Radioizotopii sunt injectați înainte de procedură, iar fotonii de
intensitate joasă (511 keV) nu interferă cu scanner-ul CT, deoarece acesta emite fascicule de raze
X de mare intensitate. Fuzionarea celor două seturi de imagini este realizată după calcularea unor
factori de atenuare și de corecție, pentru a crește acuratețea diagnostica și calitatea cu aproximativ
20-25%, comparativ cu ambele procedee făcute individual. Cei mai importanți radionuclizi utilizați
în imagistică PET sunt 18F și 11C, însă radiofarmaceuticul folosit pe o scară foarte largă și care a
adus contribuții imense la diagnosticul unor afecțiuni este 18F-FDG (fluorodeoxiglucoza), cu
importanță în studii oncologice, neuroștiințe și cardiologie. Există o varietate de funcții și efecte
care pot fi urmărite cu ajutorul PET, de exemplu: metabolismul, farmacokinetica, patofiziologia
sau funcții biochimice generale (biochimie receptor-ligand, funcțiile enzimatice, reacții și
răspunsuri immune, efecte farmacologice și toxice). Cu toate acestea, studiile necesită utilizarea
unor emițători de pozitroni cu caracteristici adecvate, care vor fi detaliați în capitolele următoare.
(Khalil, 2011)
 CAPITOLUL III RADIOFARMACEUTICE-DATE GENERALE

Un radiofarmaceutic reprezintă un compus radioactiv format din două elemente: un radionuclid

și o substanță farmaceutică și este folosit în diagnosticul și tratamentul diferitelor patologii. Spre
deosebire de radiochimice, un radiofarmaceutic este steril și nepirogen, acestea fiind niște condiții
obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi aprobat pe piață pentru uz uman (există o
serie de norme prestabilite în acest sens). În medicina nucleară, în jur de 95% din radiofarmaceutice
sunt folosite cu scop diagnostic, restul de 5% (Tabel III.1 și III.2) fiind destinate terapeuticii,
precum distrugerea celulelor canceroase. (Wilson, 1998)

Tabel I Izotopi utilizaţi în scop diagnostic (Wiley, 2003)

14C, 3H, 125I

IZOTOPI IN VIVO
UTILIZAŢI ÎN
SCOP
DIAGNOSTIC

SPECT
99
Mo-99MTc, 201Tl, 123I, 111In, 67Ga,
IN VITRO

Beta emiţători pentru PET

18F, 11C, 13N, 15O, 86Y, 124I, 68Ge-68Ga,

82Sr-82Rb
 Tabel II Izotopi utilizați in scop terapeutic (Wiley, 2003)
Sistemic
β-: 131I, 90Y, 153Sm, 186Re
α : 225Ac-213Bi, 211At, 149Tb
e : 125I
INTERN Surse
192Ir, 60Co, 137Cs

IZOTOPI UTILIZAŢI ÎN Seminţe pentru brahiterapie

SCOP TERAPEUTIC 103Pd, 125I

Microsfere
90Sr-90Y

60Co - telecobalt
137Cs
EXTERN - telecesiu
Cuţit gamma

Distribuţia radiofarmaceuticului în interiorul organismului este determinată de către

proprietăţile fizico-chimice ale compusului, stabilitatea radiomarcării, puritatea preparării
radiofarmaceuticului, starea fiziopatologică a pacientului, precum şi prezenţa sau absenţa altor
compuşi care ar putea interfera cu acesta.
În crearea unui radiofarmaceutic, sunt luați în considerare mai mulți factori. În primul rând,
este ales un farmaceutic în funcție de locul în care se concentrează la nivel tisular după administrare
sau în funcție de participarea sa la funcția organului (sunt utilizate cele care imită un mecanism
fiziologic). Următoarea etapă presupune alegerea unui radionuclid adecvat pentru marcarea
substanţei farmaceutice, iar rezultatul este o substanţă radiofarmaceutică care poate fi administrată
unui pacient. Imagini statice şi dinamice ale distribuţiei în organism a radiofarmaceuticului pot fi
obţinute cu ajutorul gamma camerei sau alt instrument corespunzător compusului radioactiv
folosit. După administrarea radiofarmaceuticului se poate realiza măsurarea radioactivităţii în
situsuri specifice de acumulare sau în probe biologice în cazul procedurilor non-imagistice. În
majoritatea cazurilor, radiofarmaceuticele nu au efecte farmacologice, exceptând situațiile în care
sunt utilizate cu scop terapeutic, caz în care efectele biologice la nivel celular sunt o consecință a
interacțiunii dintre radiația în sine și țesut, fără implicația farmaceuticului. (Gopal, 2013)

III.1 Radiofarmaceuticul ideal

Definiția unui radiofarmaceutic ideal în medicină nucleară variază în funcție de utilitatea
acestuia. Scopul unui radiofarmaceutic este să asigure fotoni detectabili cu efecte biologice minime
la nivelul celulei sau organului și să producă un efect citotoxic în cazul celor cu scop terapeutic.
(Karesh, 1996) Mai jos sunt prezentate caracteristicile unui radiofarmaceutic ideal cu scop
diagnostic.

1. Perioada de înjumătățire scurtă

Radiofarmaceuticele ar trebui să aibă o perioada de înjumătățire relativ scurtă și nu ar trebui
să depășească timpul necesar completării explorărilor. În acest fel, asigură o doză mică de radiații
la nivelul organului și o expunere redusă a personalului și a membrilor familiei din care face parte
pacientul. În consecință, radiotrasorii cu timp de înjumătățire scurt trebuie injectați în cantități ce
oferă o activitate crescută. Un dezavantaj al acestui aspect este faptul că necesită dispozitive care
să analizeze rapid informația, fapt care ar putea compromite calitatea imaginilor. Prin urmare, se
dorește un timp de înjumătățire optim, care să asigure o expunere ușoară și o calitate satisfăcătoare
a datelor. Sinteza de proteine și formarea de peptide implică un proces kinetic îndelungat, la nivelul
căruia care poate fi vizualizat cu ajutorul SPECT orice tulburare funcțională subiacentă, timp în
care radiotrasorul emite încă semnal.

2. Emisie adecvată de radionuclizi

Radiofarmaceuticele emițătoare de radiații γ prin captura de electroni sau tranziție
izomerica (cu energii între 30 și 300 keV) sunt vast folosite în rândul medicinei nucleare pentru
explorări diagnostice. Cele destinate pentru tratament (prin emisie de radiații α-, β-) sunt folosite
cu succes datorită capacității crescute de transfer liniar de energie, ce determină o expunere maximă
și distructii la nivelul celulelor țintă. Particulele alfa sunt monoenergetice, în timp ce particulele
beta prezintă un spectru continuu de energie până la un nivel maxim notat Emax.

3. Doza mică de radiație

 Unul dintre cele mai importante aspecte ale imagisticii nucleare este reprezentată de
expunerea pe o durata cât mai scurtă a pacienților la radiaţii fără a compromite calitatea diagnostica
a imaginii. Radionuclizii trebuie selectați astfel încât să aibă puţine emisii de particule şi o cantitate
crescută de fotoni cu utilitate clinică. Majoritatea camerelor de scintilație moderne sunt optimizate
pentru energii fotonice de aproxmativ 140 keV, ceea ce reprezintă un compromis în ceea ce priveşte
rezoluția spațială, eficienţa detectării şi gradul de atenuare al pacientului. Fotonii care au o energie
prea mică sunt în mare parte atenuaţi de către organism ceea ce implică necesitatea creşterii dozei
administrate fără a contribui la formarea imaginii. Pe dealtă parte, fotonii cu energie mare sunt mai
predispuşi la evadarea din organism, dar au o eficienţă scăzută în ceea ce priveşte detecţia şi
penetrează uşor septurile colimatorului camerei de scintilație. (Bushberg et al. 2012)

4. High target / Non target activity

În cazul explorărilor cu scop diagnostic, este bine știut că un radiofarmaceutic cu rezultate
superioare se concentrează eficient în țesutul țintă și mai puțîn în restul organelor. Pentru a
îmbunătăţi contrastul şi capacitatea de a detecta anomalii subtile în distribuţia radiofarmaceuticului
este necesară atingerea unui maxim de concentraţie în zonele de interes şi reducerea, pe cât posibil,
a absorbţiei în ţesuturile şi organele din jur. Maximizarea raportului dintre distribuţia
radiofarmaceuticului în ţesuturile ţintă şi cele non-ţintă este caracteristica tuturor compuşilor
radioactivi utilizaţi în practică şi este îmbunătăţit prin observarea intervalului recomandat între
injectare şi achiziţia imaginilor pentru un agent specific Acest aspect este important deoarece
activitatea prezența în celulele non țintă poate interfera cu structura organului de vizualizat. De
aceea, un exemplu elocvent în acest caz este cel al agenților folosiți în scanarea țesutului osos
precum 99mTc-MDP (technețiu marcat cu metilen difosfonat), protocolul spune că pacienţii trebuie
să fie bine hidrataţi înainte de procedură pentru a creşte calitatea imaginii, detectabilitatea leziunilor
şi pentru a reduce doză de agent administrată.
Anomaliile pot fi identificate ca zone localizate în care concentraţia radiofarmaceuticului
este mai mare, cunoscute sub numele de „zone calde” sau „zone reci” în care localizarea normală
a radiofarmaceuticului este alterată de prezenţa unui proces patologic. Scăderea calităţii imaginii
se mai poate produce prin disocierea radionuclidului de radiofarmaceutic, care duce la alterarea
biodistribuţiei normale fapt care poate fi evitat printr-un bun control al calităţii.

5.Absorbție crescută la nivelul țesutului țintă

 O caracteristică cheie a unui radiofarmaceutic, care influențează perioada în care este
posibilă achiziția de imagini, este rata cu care organul țintă absoarbe radiotrasorul. Pentru confortul
pacientului și eficacitatea procedurii, este ideală achiziționarea datelor în cel mai scurt timp posibil
de la injectare. De exemplu, 99m Tc-pertechnetatul este de preferat în comparație cu 123I-NaI

deoarece imaginile de la nivelul tiroidei pot fi procesate după 20 de minute de la administrarea

dozei, în timp ce 123I-NaI poate oferi date relevante abia după 4-6 ore.

6. Siguranță
Este de preferat o toxicitate cât mai scăzută, care este posibilă prin folosirea unor
radionuclizi cu activitate specifică crescută, fără transportor, care facilitează prepararea
radiofarmaceuticului şi reduc cantitatea de izotop necesară. De exemplu, 3,7 GBq (100 mCi) de
131I conțin doar 0,833 mg de iod. De asemenea, folosirea lor în laboratoare este facilitată de forma
chimică, pH, concentrație și alte caracteristici.

7. Excreția trasorului
Cea mai comună modalitate de excreție a radiotrasorului este pe cale renală, care este de
preferat deoarece asigură o eliminare rapidă, care reduce expunerea la la nivel sangvin, organe și
măduvă. Comparativ, excreția de la nivelul tractului gastro-intestinal și căilor hepato-biliare se
desfășoară pe o perioadă îndelungată și determină expuneri prelungite. De asemenea, excreția pe
căi gastro-intestinale determina și o reabsorbtie a radiofarmaceuticului, care trece din nou în sânge.
Din moment ce vizualizarea organelor este optimă atunci când absorbția este maximă în situsul
țintă, radiotrasorul trebuie eliminat din sânge și din țesuturile ce nu prezintă interes pentru studiu,
pentru a obține un mai bun contrast al imaginii.

8. Disponibilitate
Radiofarmaceuticul ideal trebuie să fie ieftin, rentabil și disponibil oricând laboratoarelor
pentru utilizarea eficientă și pe scară largă a acestora. (Wilson 1998)
 CAPITOLUL IV MECANISMELE BIOFIZICE DE CAPTARE A
RADIOFARMACEUTICELOR

Principiul de funcționare a radiofarmaceuticelor se bazează pe noțiuni de fiziologie umană

și biologie celulară. Acestea imită mecanisme, concentrându-se cu acuratețe în zone cheie din
organism, care relevă condiția pacientului la momentul examinării.În continuare, sunt prezentate
pe subcapitole principalele radiofarmaceutice folosite pe larg în medicină nucleară, organizate în
funcție de tropismul tisular și mecanismele biofizice de radiocaptare ale acestora.

Caracteristici fizice și biofizice ale radiofarmaceuticelor

Până în prezent, sute de radiofarmaceutice au fost studiate experimental în vitro și în vivo.
Dintre acestea, mult mai puține s-au consacrat în practică medicinii nucleare, fiind utilizate la om
pentru diagnostic și tratament (Tabelele IV.1 și 2). Se poate spune că, la momentul actual, există
radiofarmaceutice foarte utilizate ( 99mTc, 99mTc MDP etc.), RF cu utilizare limitată (cum sunt unele
RF din scintigrafia miocardică, 99mTc Teboroxime etc.), RF specializate (131I, anticorpi
monoclonali radiomarcati etc.) și RF noi (îndeosebi RF PET, cu implicații în diagnostic și terapia
genică).

Tabel III și tabel IV Caracteristicile celor mai utilizați radionuclizi în medicină (Ștefănescu
et al., 2007)
IV.1 Technețiul și compușii technețiați

Technețiul-99m pertechnetat (99mTc-pertechnetatul de sodiu)

 Sunt cunoscuți 21 de izotopi ai acestui element, cu un timp de înjumătățire care variază de
la mai puțin de o secundă la 4,2 x 106 ani. Dintre aceștia, technețium-99m este cel mai important
pentru medicină. Are un timp de înjumătățire T1/2 de 6 ore, dezintegrându-se prin emisie γ în 99Tc
izotop cu timpul de înjumătățire 2,1 x 105 ani.

Radiofarmaceutice marcate cu 99mTc

O mare parte din radiofarmaceuticele folosite în medicină nucleară sunt complexe metalice,
majoritatea fiind marcate cu 99mTc. Complexele metalice sunt formate prin legături coordinative și
sunt cationice, anionice sau neutre. Gama largă de molecule care pot fi marcate radioactiv cu
technetiu se datorează posibilității acestuia de a există în 9 stări oxidative diferite (de la –I până la
+VII) și de a formă 6 legături coordinative cu atomi precum fosforul, azotul, sulful, oxigenul.
Principiul de bază al marcării moleculelor vectoare cu 99mTc constă în reducerea 99mTc7+ din
pertechnetatul de sodium la o stare de oxidare mai mică, în care 99mTc să fie reactiv și, deci, să se
poată lega la o moleculă de interes, chelatoare, care să devină vector pentru radioizotop.
De obicei, moleculele vectoare sunt disponibile commercial, sub formă de kituri, ce conțin
substanțele necesare marcării, stabilizatori ai moleculei marcate și molecula vectoare în formă
liofilizată. La prepararea kiturilor cu reducere stanoasă, care este cea mai frecvența metodă de
reducere a stării de oxidare a 99mTc, technetiul se poate găși în trei forme:
-99mTc cuplat cu moleculă vectoare,
-99mTc sub formă de Na9mTcO4,
-99mTc în formă redusă și/sau hidrolizată,
ultimele două fiind considerate impurități radiochimice, ce modifică biodistributia. De exemplu, în
cadrul scintigramei osoase, se observă, suplimentar, o imagine hepatică. De aceea, este obligatoriu
de efectuat un control de calitate a radiofarmaceuticului. (Bandoli et al., 2001)

IV.2 Iodul radioactiv și compușii iodati

În ceea ce privește radioizotopii iodului, doar trei prezintă caracteristici ce le permite folosirea
lor în medicină nucleară (Tabel IV.3).

Tabel V Caracteristicile fizice ale radionuclizilor iodului utilizați în medicină nucleară

(Ștefănescu et al., 2007)
Iodul 131
Izotopul are simbolul 131I, un timp de înjumătățire de 8,02 zile și emisii principale γ de 364 keV
și β- de 606 keV. Este obținut prin iradierea telurului natural sub formă de oxid (TeO2), fiecare din
izotopii telurului dând naștere la nuclizi ai Te, Sb și I. Marcarea radioactivă a macromoleculelor se
poate face prin iodarea directă a unei proteină sau a unui peptid sau pe cale indirectă.

N-izopropil-p(123I)I AMP
N-izopropil-p(123I) iodoamfetamina este un radiofarmaceutic folosit în studiul țesuturilor cerebrale
datorită extracției maxime pe care o are la acest nivel.

131I MIBG (metaiodobenzilguanidina)

Acest radiofarmaceutic este o moleculă aromatică ce prezintă similitudini structurale cu
noradrenalina, fapt ce îi permite să împrumute căile intracelulare ale moleculei endogene. De aceea,
este folosit pentru imagistică inervației simpatice.

IV.3 Alte radiofarmaceutice folosite în medicină nucleară

Taliu-201
201Tl se utilizează sub formă de clorură, în soluție sterile și izotona. Se obține prin dezintegrarea
201Pb, rezultat la rândul lui prin bombardarea cu protoni în ciclotron, a unei ținte de taliu natural.
Are un timp de înjumătățire de 3,05 zile, dezintegrandu-se prin captura electronică.

Indiu-111 și analogii marcați ai somatostatinei

111In-DTPA
Este utilizat la marcarea anumitor molecule vectoare, din care este cel mai
important, cu rol în cisternografie. Se mai folosește sub formă de clorură pentru marcarea
proteinelor și peptidelor sau sub formă de oxinat d eindiu pentru marcarea plachetelor și
granulocitelor.
Xenon radioactiv (133Xe)
Xenonul radioactiv este cel mai folosit radiofarmaceutic gazos în scintigrafia pulmonară și se
obține prin iradierea cu neutron a 132Xe sau prin reacții de fisiune a 235U în reactorul nuclear.
127Xe
Principalii izotopi (Tabel IV.4) sunt: și 125Xe pentru scintigrafia pulmonară de ventilație și
133Xe pentru scintigrafia pulmonară de perfuzie. (Ziessman et al. 2014)

Tabel VI Principalii radioizotopi ai xenonului cu utilitate în medicină nucleară (Ștefănescu et al.,

2007)

IV.4 Radioizotopii și radiofarmaceuticele utilizate în PET

Principalii radioizotopi utilizați în tomografia prin emisie de pozitroni sunt carbonul 11,
azotul 13, oxigenul 15 și fluorul 18, ale căror caracteristici fizice principale se regăsesc în tabelul
IV.5.

Tabelul VII Radiofarmaceutice folosite in imagistica PET (Ștefănescu et al., 2007)

IV.5 Mecanisme de fixare a radiofarmaceuticelor cu tropism cardiac

 Majoritatea studiilor implică scintigrafia de perfuzie miocardică (84%) și ventriculografii
(15%). Radiofarmaceuticele utilizate sunt folosite pentru evaluarea vascularizației miocardului,
detecția și localizarea infarctului miocardic. Sunt necesare două condiții pentru măsurarea
deficitelor la nivelul fluxului coronarian: funcționarea în parametri maximi a fluxului sangvin
coronarian și existența unui radiotrasor care să fie extras din miocite în mod direct proporțional cu
fluxul existent.În aceste circumstanțe, absorbția radiofarmaceuticului este crescută în ariile cu
perfuzie normală, în timp ce regiunile ce conțîn artere stenozate absorb radiotrasorul în cantități
mult mai scăzute. Metodele actuale ce determină o vasodilatație maximă sunt exercițiul fizic intens
și administrarea de agenți farmacologici. Această vasodilatație produsă în urma efortului este în
realitate destul de greu de obținut, deoarece mulți pacienți suspecți de boli coronariene nu sunt
capabili din punct de vedere fizic. În plus, exercițiile fizice la unele persone provoacă accidente
cardio-vasculare, claudicatii, artrite, anxietate severă sau sunt contraindicate în timpul
tratamentului cu beta-blocante. (Ziessman, 2001)

IV.5.1 Scintigrafia de perfuzie miocardică

Scintigrafia de perfuzie miocardică evidențiază evenimente fiziologice în mod secvențial.
Inițial, radiofarmaceuticul ajunge la nivelul țesutului miocardic, apoi miocitele active din puncte
de vedere metabolic (condiția necesară pentru măsurare) extrag radiotrasorul. În final, o cantitate
semnificativă de radiofarmaceutic trebuie să rămână în celulă pentru a permite înregistrarea
imaginilor. Imaginile scintigrafice reprezintă o hartă a perfuziei miocardice: dacă pacientul are o
perfuzie scăzută (o consecință a bolii coronariene sau prin pierderea viabilității miocitelor în urmă
unui infarct miocardic), pe imagine se va distinge un defect de perfuzie sau o imagine rece. Aceste
observații contribuie la realizarea unui profil diagnostic al bolnavului. Cele mai importante
radiofarmaceutice cu tropism cardiac folosite în medicină nucleară sunt:
Radiotrasori ai fluxului coronar
a) compuși isonitrili marcați cu 99mTc (Tetrofosmin, Sestamibi, Teboroxim)
201Tl
b)
Radiotrasori metabolici, de exemplu 18F FDG (marcat cu izotopi emițători de pozitroni, detectați
prin PET, cu indicații în evaluarea viabilității miocardice și a indicației de revascularizare)
Markeri ai infarctului de miocard, de exemplu 99mTc pirofosfat , care se acumulează la nivelul
unei regiuni infarctizate progresiv, atingând o concentrație maximă la 6 ore și persistă 6 zile.
(Kowalski, 2004)
IV.5.1.1 99mTc Sestamibi
Sestamibi este un cation lipofil, membru al familiei de isonitrili. Radiofarmaceuticul este
compus din șase liganzi de isonitril ce înconjoară radionuclidul de 99mTc, rezultând o sferă de
lipofilie în jurul atomului metalic. Această structură permite trecerea cu ușurință prin mediul
hidrofob al bistratului lipidic de la nivelul membranei celulare. Transportul se face în sensul
gradientului electrochimic și în funcție de potențialul membranar de repaus (Fig. 4.1), având apoi
o concentrație intracitoplasmatică de cinci ori mai mare decât concentrația să extracelulara. După
ce ajunge în citoplasmă, 99mTc MIBI se acumulează în mitocondrii, în concentrații de aproximativ
de 300 de ori mai mari decât cele citosolice, acest proces depinzând de ambele potențiale
membranare de repaus (plasmatic și mitocondrial).
Efluxul celular de 99mTc MIBI este mediat de o proteină integrală a plasmalemei (glicoproteina
MDR1-P, numită și Pgp). Pgp este dependență de concentrația intracelulară de ATP, prin urmare,
depletia de ATP determină o acumulare crescută de Sestamibi. Această glicoproteină traversează
membrană celulară de 12 ori și prezintă în segmentul intracitoplasmatic două situsuri de legătură a
substratului.

Fig.18 Difuzia la nivelul celulei

Acumularea radiofarmaceuticului predominant la nivel cardiac se datorează faptului că celulele

miocardice au mitocondriile cele mai active între celulele normale.Captarea în miocite este de 10
ori mai mare decât în alte celule deoarece: diferența de potențial electric a membranei
mitocondriale este mai mare în miocite, volumul mitocondriilor este mai mare decât în alte celule
și diferența de potențial electric al sarcolemei este mai mare decât cea a membrane celulare
fibroblastice. Așadar, se remarcă existența unui tropism cardiac. Captarea poate fi redusă drastic
prin anularea diferenței de potențial electric transmembranar sau prin administrarea de
valinomicină (un ionofor de K+). Dacă există o creștere extracelulară de K+ în timp ce în celule se
află 99mTc MIBI, radiofarmaceuticul va părăsi celulă. De asemenea, scăderea diferenței de potențial
electric de o parte și de altă a membranei mitocondriale determină o ieșire rapidă a 99mTc MIBI din
celulă, iar hiperpolarizarea membranei mitocondriale antrenează creșterea captării celulare de
radiofarmaceutic. (Kardami et al., 2003)
Clearance-ul sangvin este mai rapid decât cel al 201Tl, având o retenție de trei ori ori mai mică
decât cea a taliului și o redistribuție mai slabă.De aceea, nu se poate folosi cu succes în depistarea
celulelor viabile de la nivelul unui miocard hibernant (pentru a lua în considerare o posibilitate de
revascularizare). Captarea la nivel miocardic este promptă, dar este însoțită și de o absorbție la
nivel pulmonar și hepatic. Având o perioada de înjumătățire la nivel cardiac de 3 ore și o excreție
renală și biliară, imaginile de la nivel hepatic și pulmonar dispar treptat, crescând acuratețea
imaginii în țesutul de interes. Achiziția de imagini începe la 45-60 de minute după injectarea
radiotrasorului pentru studiile de repaus și 30 de minute pentru testele de efort deoarece clearance-
ul în acest caz este mai rapid. (Ștefănescu et al., 2007)

IV.5.1.2 99mTc-tetrofosmin
Făcând parte tot din familia isonitrililor, prezintă aproximativ aceleași caracteristici precum
99mTc MIBI : cation lipofil (cu mici diferențe de formă și mărime) cu mecanisme de captare celulară
asemănătoare. Acumularea este la nivel mitocondrial, iar efluxul se realizează cu ajutorul proteinei
Pgp. Inhibitori ai metabolismului (acidul iodoacetic) provoacă o scădere a captării cu 30-50%, în
timp ce la nivel mitocondrial oligomicina determină o creștere a captării.
Este folosit frecvent în medicina nucleară fiindcă permite o vizualizare mai bună a apexului
cordului și are o fixare mai slabă în ficat (ce poate masca fixarea la nivel miocardic). Achiziția de
imagini se face după 15 minute de la injectare pentru testele de efort, și 30 minute pentru testele de
repaus.

IV.5.1.3 Taliu-201
 Clorură de taliu acționează din punct de vedere fiziologic într-un mod asemănător cu
moleculă de potasiu, deși nu este un analog chimic de K +. Este mai puțin folosită acum din cauza
imaginilor de calitate inferioară pe care le produce, dar încă importantă pentru studiul viabilității
celulei miocardice.
Taliul este folosit că otravă, dar dozele folosite (cu efect subfarmacologic) în medicină
nuleara nu au potențial toxic. Radionuclidul este produs în ciclotron și are o perioada de
înjumătățire de 73 de ore. Ionul de taliu are aceeași sarcină electrică și biodistribuție ca potasiul.
La nivelul acestui sistem enzimatic de transport, pompa de Na+/K+, 201Tl intră în competiție cu K+
pentru situsurile de cuplare de la nivelul subunității α a pompei, pe fața externă a membrane
plasmatice. Un ion de taliu ocupă două situsuri de cuplare pentru un situs ocupat de un ion de K +,
fapt care explică clearance-ul miocardic prelungit al 201Tl comparativ cu K+. Vârful de captare are
loc după 10 minute. Extracția la nivel celular este proporțională cu perfuzia relativă de la nivelul
regiunii și variază în funcție de rată fluxului coronarian. Un flux prea mărit determină o captare
mai scăzută, în timp ce fluxurile mai joase cresc captarea. Doar celulele miocardice încă viabile
pot participa la acest proces, în timp ce regiunile infarctizate sau cicatriciale rămân reci pe imagine.
Prezintă fenomene de redistribuție în timpul stresului: zone cu perfuzie scăzută după un stres recent
se datorează unei ischemii sau unei imposibilități de fixare a radiotrasorului la nivelul miocardului
neviabil. Dacă un defect de perfuzie inițial persistă și pe imaginile ulterioare, rezultă un infarct.
Defectele care arată captarea taliului în perioada dintre stres și repaus, reprezintă celulele
miocardice viabile dar ischemice în timpul stresului.
.
IV.5.1.4 99mTc-pirofosfat
Se folosește în imagistica infarctului miocardic prin captarea sa la nivelul țesutului
infarctizat printr-un mecanism incomplet elucidat. Se consideră că această captare este atribuită
depozitării granulelor în mitocondriile mărite ale miocardului lezat, care sunt alcătuite din calciu
și grupări fosfat similare cristalelor de hidroxiapatita din os. Captarea este invers proporțională cu
fluxul regional, exceptând valorile foarte reduse, în care caz scade cu scăderea fluxului sangvin.
Testele de stres farmacologic pentru obținerea scintigrafiei de perfuzie miocardică se realizează
cu ajutorul următorilor agenți farmacologici: adenozina, dipiridamol și adenozintrifosfatul. Prin
analiza comparativã a imaginilor scintigrafice achiziționate la efort
(sau stres medicamentos) și la repaus, se pot observă urmãtoarele tipuri de defecte scintigrafice:
- Defect reversibil de perfuzie= prezența deficitului de perfuzie pe scintigramă la efort (sau testul
la dipiridamol) cu dispariția acestuia pe scintigramă de repaus. Acest defect corespunde
diagnosticului de ischemie miocardicã.

- Defect fix de perfuzie= persistența deficitului de perfuzie, zonã hipofixatoare - atât pe scintigramă
la efort (sau testul la dipiridamol), cât și la repaus. Acest defect corespunde diagnosticului de
necrozã sau sclerozã (infarct miocardic sau sechelã de i.m.).

- Defect parțial reversibil de perfuzie= prezența deficitului de perfuzie pe studiul la dipiridamol

(sau la efort) cu atenuarea acestuia pe scintigrama de repaus. Acest defect corespunde traduce
prezenaainfarctului miocardic netransmural cu zonã de ischemie adiacentã. (Ziessman, 2001)

IV.5.1.5 18F-FDG
F-18 FDG este cel mai utilizat radiofarmaceutic PET pentru studiul metabolic al
miocardului. Are un timp de înjumătățire de 110 minute, achiziția de imagini făcându-se după 45-
60 de minute de la injectarea radiotrasorului (10-15 mCi). În condiții normale, nevoile energetice
ale inimii sunt asigurate prin intermediul metabolismului acizilor grași. Totuși, zonele ischemice
preferă calea metabolică a glucozei.Absorbția regională a radiotrasorului reflectă rată de utilizare
a glucozei.Captarea miocardică poate fi crescută prin administrare de glucoză pentru stimularea
secreției de insulină, care va eleva metabolismul glucozei la nivel cardiac. Așadar, nivelele serice
ridicate de glucoză și insulină concomitent cu concentrația scăzută de acizi grași promovează
absorbția radiofarmaceuticului.
Influxul de glucozã în celula normalã se poate realiza prin trei mecanisme independente
însă difuziunea facilitată este procesul principal. Această necesitã o interacțiune reversibilã și
tranzitorie cu un transportor membranar. Transportorii membranari sunt proteine transmembranare
care formeazã o familie, prescurtatã generic GLUT. GluT4 este exprimat în țesutul adipos, ca și în
mușchii scheletici și cardiac. Aceste țesuturi insulino dependente rãspund la insulinã printr-o
creștere rapidã și reversibilã a transportului de glucozã. GluT4 joacã rolul principal în acest proces,
cu toate cã țesuturile respective posedã și transportori GluT1. (Bittar, 1998)
Fluoro-deoxiglucoza (FDG) este un analog al 2-deoxi-glucozei, fiind transportatã în
interiorul celulelor în mod analog glucozei. Odatã ajunsã în citoplasmã, FDG va trece prin etapă
de fosforilare catalizatã de hexokinazã (prima enzimã cheie a lanțului glicolitic) transformându-se
în fluoro-2-deoxiglucozã-6-fosfat. În lanțul metabolic al glucozei urmeazã acțiunea unei a două
enzime, G-6-fosfataza, care sã determine fosforilarea în poziția 1. Această nu mai poate acționa
deoarece FDG-6P nu poate fi substrat pentru aceastã enzimã, astfel încât complexul va rãmâne
blocat în interiorul celulei, acumulându-se în celulã fãrã a fi degradat.
Combinația dintre imagistică de perfuzie și cea metabolică cu FDG are importantă în
diagnosticarea și evaluarea potențialului teerapeutic la pacienții cu ischemii severe sau miocard
hibernant, care se referă la o disfuncție ventriculară stânga secundară fluxului coronar compromis
al pacienților cu boală coronariană ischemică. În cazul acestora, funcția cardiacă poate fi restabilită
parțial sau total prin revascularizare.

Tipuri de imagini:
Imaginile achiziționate pentru evaluarea miocardului viabil pot fi:
- imagini planare, în diferite incidente: anterior, oblic anterior stâng OAȘ - la 45° și la 60°,
posterior, sau cu denumiri particulare (axã scurtã, axã lungã orizontalã etc.)
-imagini tomografice:
A) SPECT: rotație de 180° (60 imagini) între incidența oblic anterior drept 45° și oblic posterior
stâng 135° (Fig.4.2 și 4.3)
B) PET. (Ștefănescu et al., 2007)
Fig. 19 Perfuzie miocardică normală în cursul unei sctintigrafii de perfuzie cu ajutorul SPECT;
primele patru rânduri reprezintă imagini in plan transversal (la stres – primele două și in repaus
următoarele două), rândurile cinci și șase conțin imagini în plan sagital (la stres și în repaus), în
timp ce ultimele două rânduri sunt realizate în secțiune coronală (Ziessman, 2001)
 Fig. 20 Scintigrafie de perfuzie cu 99mTc- sestamibi ce detectează o ischemie (imagini reci la
stres, rândurile 1, 5 și 7) în regiunea antero-laterală a ventriculului stâng (Ziessman, 2001)

IV.6 Mecanisme de fixare ale radiofarmaceuticelor cu tropism pulmonar

Explorarea radioizotopică pulmonară presupune studiul ventilației pulmonare (evaluarea

permeabilității căilor aeriene), cât și cel al circulației arteriale pulmonare (permeabilitatea arborelui
vascular), obținându-se informații despre morfologia plămânilor și funcția pulmonară. Cea mai
importantă indicație pentru realizarea scintigrafiei pulmonare este diagnosticul și urmărirea
evoluției emboliei pulmonare. (Fig. 4.5)
Gravitația influențează distribuția radiotrasorului, vârfurile plămânilor fiind mai slab perfuzate
și ventilate în comparație cu bazele. Zonele pulmonare bine ventilate sunt și bine vascularizate,
fiind valabilă și varianta opusă. Multe afecțiuni precum astmul, bronsitele, pneumonia și emfizemul
afectează ventilația plămânului. Un răspuns regional normal la hipoxie acută se manifestă prin
vasoconstricție, care mobilizează fluxul sangvin în alte regiuni ventilate ale pulmonului, rezultând
zone concordante (“matched”), cu perfuzie și ventilație reduse. În acest caz, ventilația rămâne
neafectată, spațiile alveolare menținându-se aerate. La polul opus, în caz de embolism pulmonar,
vor apărea imagini discordanțe (“mismatched”) în teritoriile afectate.
Acești parametri fiziologici stau la baza interpretării unei scintigrafii de ventilație- perfuzie.
Particulele radioactive injectate intravenos de dimensiuni optime studiului sunt prinse la nivelul
capilarelor în timpul primului pasaj, evidențiind astfel vascularizatia ariilor pulmonare. Pentru a
diferenția un defect de cauza vasculară de unul apărut în urmă unei ventilatii anormale, există
radiofarmaceutice administrate pe cale inhalatorie. (Kowalski, 2004)

IV.6.1 Radiofarmaceutice pentru studiul perfuziei pulmonare

Mecanismul principal care face posibilă vizualizarea perfuziei pulmonare este unul
mecanic, ce se referă la blocarea la nivelul capilarelor pulmonare, a unor particule marcate
radioactiv. Eritrocitele au un diametru de aproximativ 8 µm, capilarele între 7-10 µm și arteriolele
precapilare în jur de 35 µm. Pentru ca un agent de perfuzie să rămână blocat la nivel pulmonar
după primul pasaj, particulele injectate trebuie să aibă diametrul mai mare decât cel al capilarelor
dar mai mic decât diametrul unei arteriole central, pentru a nu fi sechestrate în etaje superioare,
determinând defecte exagerate sau artefacte. Cel mai folosit radiofarmaceutic în studiul perfuziei
pulmonare cu particule este serum albumina umană (Fig.4.4). În laborator, particulele sunt marcate
cel mai des cu 99mTc și se prezintă sub forme de macroagregate (diametru între 10-60 µm, MAA)
sau microsphere (diametru între 15-30 µm).

Fig. 21 Mecanismul de captare a radiotrasorilor HSA la nivel pulmonar (HSA= Human Serum
Albumin)
După injectarea intravenoasă, 99mTc MAA trece din atriul drept în venticulul drept, loc în care
particulele se amestecă cu sânge înainte de a fi pompate în circulația mică. Pe măsură ce MAA
trece prin vase cu calibru din ce în ce mai mic, este blocat la nivelul patului capilar pulmonar (în
proporție de peste 90% după primul pasaj), unde emit radiații gama detectabile cu ajutorul gamma
camerei. Ariile cu perfuzie scăzută sau absentă vor apărea pe scintigrafie ca zone “reci”. Timpul
de înjumătățire a particulelor este de 6 ore. În timp, acestea se degradează: se pot depune în vase
mici sau reintră în circulație, unde sunt fagocitate de către sistemul reticulo-endotelial, în special
la nivel hepatic. Este important de avut în considerare numărul de particule folosite pentru studiu.
Dacă doza este prea mică, schema distribuției nu va fi completă sau, dacă este prea mare, poate
obstrua (teoretic) o parte din vase. În practică, se administrează între 200 000-500 000 de particule,
doza scăzând în afecțiuni precum hipertensiunea pulmonară, șunt cardiac dreapta-stânga și la
femeile însărcinate (100 000-150 000 de particule).

Fig.22 Scintigrafie de perfuzie pulmonară cu 99mTc-MAA (imaginile de pe primul rând descriu un

plămân normal, în timp ce în cele de jos se observă defecte de perfuzie cauzate de embolismul
pulmonar)
Ca alternative la 99mTc MAA, pentru studiul perfuziei pulmonare se folosește 133Xe injectat
intravenous, care ajunge în proporție de 90% prin difuziune în alveole în timpul primului pasaj și
se elimină tot prin difuziune capilară pulmonară. De aceea, pentru a obține imagini relevante,
pacientul este rugat să efectueze o apnee de câteva secunde. Următoarele respirații permit
distribuția xenonului în toate ariile unde gazul poate pătrunde, chiar și în zonele cele mai slab
perfuzate. Eliminarea gazului se face timp de 3-4 minute, timp în care este monitorizat: o persoană
sănătoasă elimina (90% din gaz în timpul primului pasaj pulmonar, în timp ce restul de 10% mai
rămâne în circulația sistemică și părăsește corpul la următoarele pasaje pulmonare. Se formează
astfel, un grafic cu două curbe exponențiale, ce corespund fazelor de eliminare a gazului. Dacă se
regăsesc mai mult de două curbe, pot există probleme la difuziunea prin membrană alveolo-capilară
sau la nivelul căilor respiratorii.

IV.6.2 Radiofarmaceutice pentru studiul ventilației pulmonare

Un radiofarmaceutic ideal pentru studiul ventilației pulmonare poate fi utilizat după studiul
perfuziei, dacă situația o impune. Acesta trebuie să nu fie toxic sau iritant pentru mucoasa bronșica,
și să fie capabil să pătrundă până la periferia pulmonului (Fig.4.6) și în condiții speciale precum
restricția aerului sau flux aeric turbulent. Există trei clase de radiofarmaceutice utilizate în
scintigrafia pulmonară de ventilație: gaze radioactive (133Xe, 127Xe, 81mKr) și aerosoli (Technegaz
și Pertechnegaz, 99mTc DTPA).

Fig.23 Scintigramã pulmonarã de ventilație - aspect normal

IV.6.2.1 Gazele radioactive

Distribuția lor la nivel pulmonar se realizează prin difuzie, în urma administrării pe cale
inhalatorie și este omogenă, dacă există o permeabilitate la nivelul căilor respiratorii superioare.
Prin urmare, și imaginea scintigrafică va fi corespunzătoare. Distribuția eterogenă apare un cazul
unui obstacol la nivelul căilor aeriene, cum ar fi, de exemplu, în cazul BPOC.
Cele mai importante gaze radioactive folosite în studiul ventilației pulmonare sunt 133Xe și
81mKr, ambele difuzând rapid prin membranele celulare și prin barierele tisulare, fără absorbții
semnificative în circulația sistemică, care va fi ulterior eliminate la treceri multiple ale sângelui
prin plămân pe baza gradientului de concentrație.
Xenonul (133Xe)
Este un gaz inert din punct de vedere fiziologic și biologic, care se fixează la nivelul bronhiilor.
Pacientul expiră tot aerul din plămâni, după care inhalează adânc gazul radioactiv indicându-i-se
să își țină respirația 10-15 secunde (până la acumularea a cel puțîn 100 000 de particule). În timpul
primului inspir, scintigramele evidențiază adevărata distribuție a ventilației, care este direct
proporțională cu distribuția gazului radioactiv. Această etapă este urmată de cea în care se țintește
atingerea unui echilibru, pacientul respirând normal, dar într-un circuit închis. La echilibru, se obțin
două imagini secvențiale (fiecare a câte 90 de secunde). Ultima etapă presupune întreruperea
circuitului, persoană inspirând aer ambient dar expirând în continuare într-un spirometru, timp în
care se achiziționează imagini seriate a câte 45 de secunde (posterior, oblic drept posterior și oblic
stâng posterior și încă o imagine posterioară la final) și se monitorizează modul de evacuare al
gazului până la îndepărtarea lui.

Kryptonul (81mKr)
Fiind considerat gazul ideal în studiul ventilației pulmonare, se poate folosi imediat după studiul
perfuziei pulmonare deoarece are energia radiației gamma mai mare decât cea a 99mTc, permițând
obținerea de imagini în condițiile existenței unei activități remanente de technețiu.

IV.6.2.2 Aerosolii
Definesc un ansamblu de particule, solide sau lichide, aflate în dispersie într-un mediu gazos. Sunt
produși de nebulizatori ce permit obținerea unor aerosoli de tip nanoparticule ce sunt gata de
inhalat.
Distribuția aerosolilor:
5-10% din doză administratã se fixeazã la nivelul mucoasei cãilor
respiratorii inferioare și a peretelui alveolar,
50-60% se regãșește în suspensie în aerul intrapulmonar, care este
eliminat dupã câteva minute de respirație,
30-45% se fixeazã la nivelul mucoasei cãilor respiratorii superioare.

99mTc-DTPA
 Diametrul ideal al particulelor este de 0.1-0.5 µm, cele mai mari de 1-2 µm tinzând să se așeze
la nivelul căilor respiratorii superioare, precum traheea și bronhiile principale, limitând calitatea
studiului. Agregarea particulelor în acest fel apare și la paciențîi cu astm sau BPOC, sau la
persoanele necooperante. Aerosolii sunt repede absorbiți de plămâni prin difuziune pasivă,
traversând membrană alveolară. Particulele sunt apoi îndepărtate fie prin activitatea cililor și prin
deglutitie, fie prin intrarea în circulație la nivelul membranei alveolo-capilare și eliminare renală.

Technegaz
99mTc,
Este format din particule ultrafine de grafit marcate radioactiv cu care se află într-o
suspensie de argon.Odată inhalate, particulele adera de pereții alveolari.Spre deosebire de 99mTc

DTPA, acestea ajung până la periferia pulmonilor, fără a formă agregate la nivelul căilor aeriene
superioare, aspect evident adesea la pacienții cu BPOC.De asemenea, se pot obține multiple
imagini, fiind posibilă și imagistică SPECT. Gazul expirat este captat de un filtru atașat la un
ansamblu ce conține o serie de filtre. Este produs într-un generator în scurt timp deoarece trebuie
utilizat rapid pentru a nu forma agregate.

IV.7 Mecanisme de captare ale radiofarmaceuticelor cu tropism tiroidian

Din punct de vedere histologic, glanda tiroidă este formată din țesut epitelial glandular, care
sintetizează hormoni tiroidieni și îi stochează în lumenul folicular. Iodul este esențial pentru
formarea hormonilor: după ingestia orală, este absorbit la nivelul intestinului proximal în 60 de
minute. Ajunge în circulația sangvină printr-un mecanism similar cu trecerea clorului, fiind
considerat un ion extracelular. Este extras de către tiroidă, iar o parte de elimina la nivel renal.
Concentrația iodului în foliculi este de 25-500 ori mai mare decât în sânge. Mecanismul de
pătrundere al iodului la nivel folicular (Fig.4.7) este realizat cu ajutorul proteinei de simport a
natriu-iodului (proteină NIS) deorece transporta simultan către interiorul celulei un anion de iod și
doi cationi de sodiu. Captarea are loc la nivelul membranei plasmatice bazolaterale a tireocitului,
împotriva gradientului electric și al celui de concentrație. Proteină NIS este influențată de TSH prin
procese de up-regulation și down-regulation. De asemena, TSH determina creșterea absorbției și
organificarii iodului, precum și eliberarea hormonilor tiroidieni. Această reglare este realizată prin
intermediul axului hipotalamo-hipofizar prin feedback negativ. Captarea iodului poate fi blocată
competitiv de anioni monovalenti precum percloratul. (Ștefănescu et al., 2007)

Fig.24 Sistemul de transport tireocitar NIS de la nivelul tireocitului.

A: localizarea proteinei NIS la nivelul membranei plasmatice bazolaterale a
tireocitului. B: reprezentarea schematică a topologiei membranare a proteinei
NIS,. C: transportul 131 I din lichidul extracelular (sau plasmã) spre lumenul tiroidian follicular
(Duncan, 1990)

O tiroidă normală captează iodul, apoi îl supune procesului de organificare. Odată ajuns în
interiorul celulei tiroidiene, iodul anorganic este rapid oxidat în prezența peroxidului de hidrogen,
într-un reactiv intermediar, ce este, ulterior, încorporat în reziduurile de tirozină ale proteinelor
acceptoare, în special tiroglobulina (Tg). Iodinarea este catalizată prin peroxidaza tiroidiană, o
enzimă membranară. Iodinarea reziduurilor tirozinei ale Tg are că rezultat formarea
monoiodotirozinei și diiodotirozinei. Acestea sunt supuse cuplării oxidative pentru a forma
iodotironinele, ce rămân legate de Tg până când vor fi secretate. (Bittar, 1998)

IV.7.1 Iodul radioactiv 121I/131I

A fost unul din primele radioelemente utilizate pentru aplicații in vivo și rămâne până astăzi
singurul radioelement utilizat simultan pentru diagnostic și terapie. bIodul are o absorbție
intestinală rapidă, iar organificarea acestuia se face în decurs 20-30 de minute (timpul necesar
pentru a ajunge în lumenul folicular). Captarea tiroidiană crește progresiv în primele 24 de ore, în
timp ce mici concentrații ajung și în glandele salivare și stomac, organe în care iodul nu se
concentrează și nici nu este captat. Este excretat la nivel digestiv și renal. Mecanismul de
pătrundere în celulă tiroidiană este același cu al iodului nemarcat radioactiv, cu ajutorul proteinei
NIS. (Gottshalk, 1988)

IV.7.2 99mTc-pertechnetat (99mTcO4-)

Este utilizat ca alternativă la iodul radioactiv deoarece poate fi obținut rapid și cu ușurință
în generatoare. Se administrează prin injectare intravenoasă și este captat de tiroidă prin același
mecanism prezentat la iod, dar nu este organificat sau încorporat în hormonii tiroidieni (Fig.4.8) .
Rămâne o perioada intratireocitar (între 30-45 de minute după atingerea concentrației maxime la
10-15 minute de la administrare), după care, ionul pertechnetat se întoarce în circulație prin
transport pasiv. Achiziția imaginilor trebuie făcută în momentul în care absorbția este maximă.

Fig. 25 Tiroida normală a unei femei de 25 de ani, în urma injectării cu 99mTc-pertechnetat

(stânga) și adenom toxic tiroidian (dreapta), cu prezența unui nodul cald la nivelul lobului drept
tiroidian, ce suprimă activitatea în restul tiroidei (Kowalski, 2004)

Precauții și interacțiuni
Iodul prezent în alimente și medicamente interferă cu studiile tiroidei. Prin urmare, ingestia de iod
simplu determină un procent redus de iod radioactiv, acesta nemaifiind captat corespunzător
datorită competiției la nivelul proteinei de simport. Achiziția unor imagini scintigrafice optime se
poate realiza doar prin supresia oricărei surse externe de iod.(Early et al., 1995)

IV.8 Mecanisme de captare ale radiofarmaceuticelor cu tropism renal

Explorarea radioizotopică a aparatului renal evaluează două aspecte: funcția de filtrare
glomerulară și eliminarea radiofarmaceuticului la nivelul căilor urinare, obținând o nefrogramă sau
scintigrafie renală dinamică și localizarea, morfologia și gradul de captare a rinichilor, obținând o
scintigrama renală. Pentru studiul filtrării glomerulare se folosesc radiotrasori care sunt filtrați
glomerular (radiofarmaceutice glomerulare), în timp ce pentru obținerea de informații referitoare
la morfologie se utilizează radiotrasori ce sunt captați la nivel celular (de tip static). Alegerea unui
radiofarmaceutic potrivit se face în funcție de posibilitatea acestuia de a măsură clearance-ul renal
și procentul de extracție renală. Dintre toate clasificările, cea mai importantă este clasificarea în
relație cu mecanismul de captare și eliminare renală, aspect corelat concomitent cu starea funcției
renale pe care îl evidențiază cel mai bine radiofarmaceuticul (Fig. 4.9). Prin mecanisme diferite de
captare se înțelege fixarea radiotrasorilor în diferite părți ale nefronului, culegând astfel informații
complexe, care sunt în relație cu mecanismul de fixare și tipul de explorare renală. În continuare,
este prezentat câte un reprezentant pentru fiecare mecanism de captare.

Fig.26 Radiofarmaceutice utilizate în explorãrile renale în relație cu mecanismul și situsul de

fixare al acestora (Elgazzar et al. 2001)

IV.8.1 Radiofarmaceutice eliminate prin filtrare glomerulară

Pentru a oferi o mai mare acuratețe a studiilor, radiofarmaceuticele eliminate prin filtrare
glomerulară trebuie să conțînă molecule care îndeplinesc următoarele condiții:
Au o greutate moleculară mai mică de 60-70 kDa
Se leagă foarte puțin sau foarte slab de proteinele plasmatice.
De asemenea, radiotrasorii trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
Să nu fie toxici
Să nu fie excretati extrarenal
Să nu se lege de proteinele plasmatice
Să nu interfere cu funcția renală
 Să fie filtrați liber și să nu existe secrete și reabsorbție la nivel tubular.
Rata filtrării glomerulare guvernează intensitatea captării radiotrasorului. (Merrick, 1998)

IV.8.1.1 99mTc DTPA (acidul dietil-triamino-pentaacetic)

Este un agent de chelare cu caracter hidrofil, cu sarcină negativă, care nu poate traversa
membranele celulare, având o greutate moleculară mai mică de 50 kDa. Circulă liber în plasmă în
proporție de 90%, restul legandu-se slab de proteinele plasmatice. De asemenea, nu este nici
secretat tubular, nici reabsorbit. Nu poate trece barieră hematoencefalică, decât în cazul existenței
unui defect structural care permite difuzia radiotrasorului (fiind folosit așadar și pentru detecția
leziunilor vasculare și neoplazice de la nivel cerebral). Ca și caracteristică, este de menționat faptul
că după injectarea intravenoasă, ajunge în torentul sangvin și difuzează apoi în lichidul extracelular,
fără a intra în celule apoi, difuzează rapid din compartimentul vascular prin membrana capilară de
la nivel glomerular. Vârful de filtrare glomerulară apare la aproximativ 3-4 minute de la injectarea
radiofarmaceuticului, cu un procent de extracție renală de 20%, ceea ce necesită administrarea unor
doze mai ridicate în comparative cu alți radiotrasori, aspect important în cazul bolii cronice de
rinichi în stadii avansate. Timpul de înjumătățire este sub 2,5 ore, doză totală de radiotrasor fiind
eliminată la subiecții cu parenchim renal sănătos în timp de 24 de ore. În concluzie, aproape toată
cantitatea de radiofarmaceutic va fi eliminată la nivel renal, prin filtrare glomerulară. (Ștefănescu
et al., 2007)

IV.8.2 Radiofarmaceutice eliminate prin secreție tubulară

Aceste radiofarmaceutice sunt utilizate pentru studiul funcției tubilor contorti proximali,
captarea lor la acest nivel fiind dependentă de debitul plasmatic renal.

IV.8.2.1 99mTc-MAG3 (mercaptoacetiltriglicina)

În trecut, radiofarmaceutice renale precum 131I și 121I Hipuran erau folosite pentru a
cuantifica funcția renală și în scop imagistic. Hipuran prezintă o fracție de extracție foarte mare, de
aproximativ 85%, însă furnizează imagini de slabă calitate. De asemenea, fiind un agent tubular
marcat cu iod radioactiv, era necesară prevenirea fixării acestuia la nivel tiroidian prin
administrarea de soluție Lugol. Din aceste considerente, fiind mai ușor de folosit, 99mTc-MAG3 se
află în tendințele actuale (Fig.4.10)
 Fig.27 Scintigrafie cu 99mTc-MAG3 ce evidentiaza detalii corticale anatomice (A: multiple
defecte corticale în cadrul unui rinichi polichistic cu activitate redusă; B: absorbție asimetrică a
radiotrasorului, mai scăzută pe partea dreaptă, cu o cicatrice la nivelul polului drept superior la
un pacient cu istoric de reflux vezico-ureteral și infecție) (Ziessman et al., 2014)

99mTc-MAG3 se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 97%, fiind excretat aproape

în totalitate la nivel renal prin mecanisme de secreție tubulară. Restul de 3% trece prin glomerul și
arteriola eferentă înspre capilarele peritubulare, de unde va fi transportat activ către celulele
tubulare proximale. Fracția de extracție este de 60%, mai mare decât fracțiile radiotrasorilor
eliminate prin filtrare glomerulară, ceea ce înseamnă performanțe mai bune la nivel imagistic,
evidențiind cu acuratețe atât funcția, cât și detalii anatomice și o expunere mai mică a pacienților
prin administrarea de doze mai scăzute, util în cazul pacienților cu afecțiuni renale severe. Este
distribuit la o rată mai mare decat99mTc-DTPA în cadrul primului pasaj după injectarea
intravenoasă, nefiind captat de alte țesuturi în cantități semnificative. Peak-ul de activitate apare
după 3-5 minute, cu o perioada de înjumătățire de 6-10 minute, pacienții cu funcție renală normal
eliminând 90% din radiofarmaceutic în 3 ore. (Ziessman et al., 2014)

IV.8.3 Radiofarmaceutice care se fixează la nivelul celulelor tubilor proximali

Sunt ideale pentru vizualizarea și studiul parenchimului renal funcțional, întrucât se fixează
la nivelul rinichiului, în celulele tubilor proximali.Prin urmare, sunt denumite radiofarmaceutice
de tip static.
IV.8.3.199mTc DMSA (Acid dimercapto-succinic)
Imagistică folosită pentru a detecta cicatrici renale, pielonefrită acută sau pentru a vizualiza
morfologia rinichilor (Fig.4.11) folosește drept radiotrasor reprezentant 99mTc DMSA. Eliminarea
rapidă din organism a celorlalte radiofarmaceutice cu tropism renal, precum 99mTc DTPA sau99mTc-
MAG3 au ca și consecință furnizarea de imagini de o rezoluție mai joasă. În cazul 99mTc DMSA,
se produc imagini de calitate superioară, inclusiv prin utilizarea imagistii de tip SPECT.

Fig. 28 Aspect normal al rinichilor la un copil, după injectarea de 99mTc

DMSA (Ziessman et al. 2014)
După injectarea intravenoasă, se fixează pe proteinele plasmatice și ajunge într-o ora de la
administrare în cortexul renal (celulele tubilor contorti proximali) prin intermediul primului pasaj,
în proporție de 40-50%, mărindu-și concentrația la acest nivel cu 4-5% la fiecare pasaj
ulterior.Achiziția de imagini se realizează după 2-3 ore.Mecanismul implicat în tropismul renal ar
fi legat de fixarea radiotrasorului pe proteinele din citosol.Absorbția 99mTc DMSA scade în
afecțiunile tubilor contorti proximali și în sindromul Fanconi, dar și în cazul administrării de
medicamente nefrotoxice, de exemplu gentamicina sau cisplatin. Pacienții cu boli renale severe, cu
o funcție renală degradată vor avea pe imagini un slab contrast între rinichi și restul țesuturilor
nemarcate, datorită incapacității secretorii de la nivelul tubilor contorti proximali, acestea nefiind
suggestive unui diagnostic de certitudine. (Ștefănescu et al., 2007)

IV.9 Mecanisme de captare ale radiofarmaceuticelor cu tropism osos

Scheletul osos este format din cristale de hidroxiapatită (Ca10(PO4)6(OH)2 ) și dintr-o
matrice organică ce conține colagen și vase de sânge. Osul răspunde la traumatisme sau afecțiuni
prin creșterea turnover-ului osos și tentative de auto-reparare. Acest proces fiziologic poate fi
dovedit imagistic, folosind radiotrasori care detectează zonele de osteoformare (Fig 4.12). Din
cauza unei specificități scăzute a scintigrafiei osoase, este esențială cunoașterea istoricului
pacientului explorat și corelat cu examene radiologice complementare. În acest caz, imagisticile de
tip SPECT și SPECT/CT și-au îmbunătățit senzitivitatea și specificitatea.

Fig. 29 Etapele procesului de rezorbție osoasã- Vizualizarea scintigraficã

este posibilã începând cu etapele 4-5, când densitatea osoasã nu este încã
modificatã semnificativ (De la Souchère, 2005)
Un radiofarmaceutic ideal pentru scintigrafia osoasă trebuie să fie ieftin, să fie rapid
localizat la nivelul scheletului și să nu fie reținut un timp îndelungat la nivelul altor țesuturi, pentru
a obține un contrast optim. Membrii familiei bifosfonatilor îndeplinesc aceste condiții și sunt
folosiți pe scară largă în medicină nucleară. Reprezentanții acestei clase de radiofarmaceutice sunt
:99mTc HMDP (hidroximetilen difosfonat) și 99m Tc MDP (metilen difosfonat).
Bifosfonatii prezintă o structura tridimensională ce poate lega coordinative metale bivalente
precum Că++,Fe++. Afinitatea mare pentru ionul de calciu stă la baza mecanismului de fixare a
bifosfonaților la nivel osos, atât pentru cei technetiați, cât și pentru cei netechnetiați. Pentru
scintigrafia osoasă, sunt folosiți cei marcați cu technețiu, fiind produși prin reducerea stanoasă a
99m
Tc, proces care permite formarea unui agent de chelare cu moleculă purtătoare de
metilenfosfonat.
Acțiunea bifosfonaților se regăsește la nivel tisular, celular și molecular. La nivel tisular,
aceștia scad turnoverul osos, determinând o scădere a rezorbției osoase, favorizând formarea de os
nou. La nivel celular, inhibă activitatea osteoclastelor prin scăderea recrutării acestora (inhibă
diferențierea celulară) în aria rezorbției osoase, aspect observat în tratamentul cronic cu doze
farmacologice de bifosfonați. La nivel molecular, inhibă secreția osteoclastelor de protoni necesari
disoluției materialului mineral osos, inactivând pompă de protoni ATP-dependență. De asemenea,
blochează activitatea metaloproteinazelor necesare în degradarea matricei osoase a metastazelor.
După injectare intravenoasă, 99mTc MDP se distribuie rapid în spațiul extravascular și este
absorbit la nivel osos. Fixarea are loc pe faza minerală a osului în cazul MDP și technetiul pe faza
organică a osului (pe colagenul imatur) și constă într-un schimb între grupările fosfat ale cirstalelor
de hidroxapatită în formare și moleculele de fosfat ale bifosfonaților la nivelul matricei osoase.
Absorbția de fosfat amorf de calciu se poate regăși și în alte zone din organism, în cazul osificării
unui țesut moale distrofic. Acumularea este corelată cu fluxul sangvin din regiunea de interes, dar
absorbția este în principal controlată de zonele cu activitate osteogenică. În consecință, zonele cu
formare activă de țesut osos sau în stadiul de reparație vor avea o concentrație mai mare de
radiofarmaceutic. O activitate osteogenică scăzută se remarcă în zone slab vascularizate sau
infarctizate, în timp ce o absorbție scăzută (imagini “reci”) se evidențiază în regiunile cu distructii
severe cauzate de metastaze. Există și o teorie care notează fixarea celulară a radiotrasorului la
nivelul osteoclastelor și a osteoblastelor prin pinocitoza sau fagocitoza la nivelul lacunei de
rezorbție.
Aproximativ jumătate din doza administrată se localizează la nivel osos, în timp ce restul
cantității este elimnată renal. Deși peak-ul osos se realizează la aproximativ o ora de la injectare,
cele mai bune imagini se obțin după 6-12 ore. Pentru a există un echilibru între durata de
înjumătățire de technețiului în organism (6 ore) și imagini sugestive, achiziția imaginilor începe
după 2-4 ore de la administrare. (Sharp, 2005)

Distribuția normală și alterată a bifosfonaților la nivel osos

Scintigrafia osoasă variază în funcție de vârstă. La copii, scheletul în curs de creștere va
avea radiotrasor în cantități mai mari la nivelul centrilor de osificare. Aceste zone sunt țintă
tumorilor osoase și a osteomielitei. La adulți, centrele de creștere de la nivel osos dispar progresiv
în timp ce unele zone precum articulațiile sacro-iliace absorb în mod normal o cantitate mai mare
de radiofarmaceutic. Alte arii pot apărea mai intense doar pentru că sunt mai apropiate de camera
( de exemplu vertebrele lombare). Sternul prezintă adesea centre reziduale de osificare (Fig.4.13).
 Fig. 30 Scintigrafie osoasă cu 99mTc MDP normală la un adult (stânga) și la un copil (dreapta),
unde centrii de creștere încă persistă (Sharp, 2005)

De rutină, la pacienții cu osteoartrită, se observă schimbări în compartimentul mijlociu al

genunchiului, mâinii și la baza primului metacarpian, la nivelul umerilor și oaselor piciorului. În
cazul osteoporozei, există o absorbție ridicată în fracturile de compresiune, care se observă precoce
și este ulterior corelată cu radiografii. Fracturile la nivel sacral evidențiază absorbția crescută de
radiofarmaceutic în formă literei H, mai precis decât în cazul unui CT sau RMN.Politraumatismele
pot fi ușor observate pe o scintigrafie osoasă. O imagine clasică de trauma este absorbția pe
verticală a bifosfonaților, la nivelul mai multor coaste succesive. Leziunile metastatice (Fig.4.14)
însă, tind să se extindă la nivelul aceluiași os. În cazul fracturilor, formarea de calus osos pe CT se
remarcă la nivel scintigrafic prin creșterea absorbției la locul de fractură.
 Fig. 31 Stânga: multiple metastaze osoase cauzate de carcinom renal (imagine după
nefrectomie stângă); Dreapta: Osteoporoza, cu absorbție ridicată în fracturile de compresiune
(Ziessman et al. 2014)

IV.10 Mecanisme de captare are radiofarmaceuticelor cu tropism cerebral

Mecanismele care stau la baza folosirii unui radiofarmaceutic pentru scintigrafia cerebrală
sunt în relație cu capacitatea lor de a străbate barieră hemato-encefalică. Prin urmare, există două
categorii de radiotrasori folosiți în medicină nucleară: difuzibili și nedifuzibili. Cei difuzibili sunt
reprezentați de 99mTc HMPAO, 99mTc ECD (etil cisteinat dimer) și 18F FDG. Aceștia sunt capabili
să traverseze barieră hematoencefalică în orice condiție, spre deosebire de radiotrasorii nedifuzibili
(99mTcO4- și 99mTc DTPA), care ajung la nivel cerebral doar în cazul unei distrucții a barierei.

IV.10.1 99mTc-HMPAO (Exametazime)

Are o fracție de extracție la primul pasaj de 80%, 7% din doză găsindu-se la nivel cerebral
după un minut de la administrare. Are un caracter lipofil, dar odată trecut de bariera hemato-
encefalică și ajuns în neuron, devine o moleculă hidrofilă blocată intracelular în urma unei reacții
cu glutationul redus (GSH) (Fig.4.15). Deși 15% din doză este eliminate în primele 2 minute,
cantități semnificative rămân în țesutul cerebral în primele 24 de ore. Excreția se face la nivel renal
(40%) și gastrointestinal (15%). Achiziția de imagini se realizează după un interval cuprins între
20 de minute și 2 ore.

Fig. 32 Scintigrafie cerebrală cu 99mTc- HMPAO cu absorbția radiotrasorului și în miocard,

țesutul subcutanat și vezica urinară (Sharp et al., 1986)

IV.10.2 99mTc-ECD

Are un caracter lipofil, cu o fracție de extracție de 60-70%, peak-ul de activitate cerebrală

evidențiind însă doar 5-6% din doza administrată. Clearance-ul sangvin mai rapid decât în cazul
99mTc HMPAO permite un contrast mai bun între țesutul cerebral și restul țesuturilor. Intracelular,
radiotrasorul suferă o dezesterificare enzimatică, formând metaboliti polari, care nu pot străbate
bariera hematoencefalică. Captarea este proporțională cu fluxul sangvin cerebral și este, prin
urmare, mai mare la nivelul substanței cenușii comparativ cu substanța albă, cu un raport de captare
de 2:1. Cu toate acestea, o parte din substanță este eliminată progresiv, ajungând la un total de 25%
din substanță eliminată în decurs de 4 ore.
BIBLIOGRAFIE
Bandoli G, Dolmella A, Porchia M, Refosco F and Tisato F (2001) Structural overview of
technetium
compounds (1993 - 1999). Coord. Chem. Rev., 214, 43–90.
Bittar, E., Bittar, N., Mollecular and Cellular Endocrinology, JAI Press, 1998.
Bushberg J. T., Seibert J. A., Leidholdt E. M. Jr., Boone J. M., The Essential Physics of Medical
Imaging, Third Edition Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, PA, USA, 2012 16: 594-623.
De la Souchère M-C.La radioactivité. Mécanismes et applications. Ellipses Edition Marketing SA,
Paris, 2005.
Duncan G. Physics in the Life Sciences.Blackwell Scientific Publications, The AldenPress, Oxford,
1990.
Early P, Sodee B. Principles and Practice of Nuclear Medicine. 2nd ed, Mosby, St. Louis,
1995.
Elgazzar AH, Shebab D, Malki A, Abdulla M. Musculoskeletal System. In: Elgazzar A (edit)
The pathophysiologic basis of Nuclear Medicine. Springer-Verlag Berlin,Heidelberg, 2001.
Finn RD, Molinski VJ, Hupf HB, et al. Radionudlide Cenemtorsfor Biomedical Applications. Oak
Ridge, TN:US Department of Energy; 1983. NAS-NS.3202.
Friedlander G, Kennedy JW, Macias ES, Miller JM.Nuclear and radiochemistry. 3rd ed. New
York:Wiley; 1981.
Gopal B. Saha: Fundamentals of Radiopharmacy, 5th edn. Springer, Berlin 2010, 1-9.
Gopal. B. Saha. Physics and Radiobiology of Nuclear Medicine. 4th ed. New York: Springer; 2013,
11-19.
Gottschalk A, Hoffer PB, Potchen EJ, editors. Diagnostic Nuclear Medicine. 2nd ed,Williams and
Wilkins, Baltimore, 1988: 1011-1032.
Kardami, E., Hryshko, L., Cardiac Cell Biology, 1st edition, Springer, 2003.
Karesh S, Radiopharmaceuticals a tutorial. Chicago: Loyola University Medical Education
Network; 1996.
Kowalsky RJ, Falen, SW. Radiopharmaceuticals in Nuclear Pharmacy and Nuclear Medicine.
Washington, DC: American Pharmacists Association; 2004.).
Khalil, M., Basic Sciences of Nuclear Medicine, Springer, 2011, 27-33.
Merrick M. Essentials of Nuclear Medicine.2nd ed., Springer-Verlag; London Limited, 1998.
Sharp PF, Smith FW, Gemmell HG, et al. 'Technetium-99m HMPAO sterioisomers as potential
agents for imaging cerebral blood flow: human volunteer studies. 1 Nucl Med. 1986;27:171-7.
Sharp, P., Gemmell, H., Practical Nuclear Medicine, 3rd edition, Springer, 2005, 4.
Ștefănescu, C., Rusu, V., De la fizica și biofizica radiofarmaceuticelor la imagini funcționale și
moleculare, editura Tehnopress, 2007, 27-28.
Ștefănescu, C., Rusu, V., PET ŞI PET-CT: PRINCIPIU FIZIC ŞI APLICAŢII MEDICALE,Jurnalul
de Chirurgie, Iasi, 2007, Vol. 3, Nr. 2.
Vallabhajosula, S., Molecular Imaging-Radiopharmaceuticals for PET and SPECT, New York,
Springer 2009.
Wilson, W., MA.Textbook on nuclear medicine. Lippincott Raven, Philadelphia 1998.
Wiley Sons Ltd., Handbook of Radiopharmaceuticals. Radiochemistry and Applications, 2003.
Ziessman, H., O'Malley, J., Thrall, J. and Fahey, F. (2014). Nuclear medicine. 3rd ed. Philadelphia,
PA: Elsevier/Mosby, pp.365-373.