Sunteți pe pagina 1din 15

Unitatea de învăţare 1 -

 EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ  
 
                        Epistemologia psihanalitică, după Jean Laplanche, se desfăsoară în ordinea a patru
„spaţii” aflate în interacţiune reciprocă, la care vom mai adăugă, din raţiuni didactice, unul
(psihopatologic, care este reductibil la cel al teoriei):
1. Istoria psihanalizei: psihanaliza este domeniu dinamic al cunoașterii care evoluează în raport cu
realitatea clinică și socială, pe care o reflectă prin instrumente specifice.
2. Teoria: psihanaliza este un sistem teoretic întemeiat pe principii fundamentale: trecerea de la
descriptiv la cauzal, continuitatea dintre normalitate şi patologie, existența fenomenelor inconștiente,
continuitatea psyche-soma, explicația metapsihologică, principiile funcționării psihice (al constanței, al
plăcerii, al realității, al datoriei, al vieții, al morții);
3. Clinica/tehnica: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a fenomenelor
psihice profunde și de tratare a tulburărilor psihice; presupune principii de amenajare a relației: cadrul
analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
4. Psihopatologie psihodinamică: în care tulburarea psihică este înțeleasă într-un complex ansamblu
metapsihologic ceea ce conferă psihanalizei unicitate pentru că a generat o psihopatologie etiologică și
nu una descriptivă, precum cea psihiatrică.
5. Psihanaliza aplicată: psihanaliza este un instrument care permite înțelegerea extensivă atât a
fenomenelor psihice cât și a celor culturale; este o antropologie întemeiată pe cunoașterea evoluției
fenomenelor psihice.
 
Istoria psihanalizei - repere elementare
Psihanaliza este o ştiinţă care s-a constituit şi dezvoltat prin recul empiric, prin efortul de a elabora, de a
conferi sens, fenomenelor intrapsihice şi intersubiective ale clinicii. De aceea, din momentul naşterii
psihanalizei şi al contextului social-istoric de sfârşit de secol 19 şi până astăzi, psihanaliza a evoluat prin
resursele clinice specifice şi a dobândit o bună diversitate în interiorul graniţelor sale.
Întrucât corpusul teoretic construit de Freud a fost generat şi remaniat în raport cu observaţia clinică, orice
critică a psihanalizei pentru a fi validă, trebuie să folosească aceleaşi metode de cercetare. 
Freud şi-a întemeiat cunoaşterea pe fondul paradigmatic existent şi, în acest sens, putem observa „urme”,
uneori consistente, ale unor autori sau domenii de cercetare, cum ar fi sugestiologia şi ştiinţa hipnozei.
Influenţele gândirii freudiene din zona terapeuticii medicale au fost multiple. Începând de la precursorul
Franz (Friedrich) Anton Mesmer, la James Braid, pionier al studiilor ştiinţifice asupra hipnozei, la
gânditori precum fondatorul „Şcolii Sugestiei” de la Nancy Ambroise-Auguste Liebault sau Hippolyte
Bernheim, părintele teoriei sugestivităţii. Pornind de la experimentele de sugestie post-hipnotică ale lui
Hippolyte Bernheim (la care a participat în anul 1889) în care subiectul executa, la ieșirea din starea
hipnotică, comenzile administrate în transă fără a putea spune motivul, Freud a explorat motivele pentru
care subiectul uită evenimentele traumatice.
Însă personalitatea care avea să îl influențeze în mod decisiv pe Freud a fost neurologul și psihiatrul Jean
Martin Charcot și a sa apetență pentru realitatea clinică, mai mult decât pentru teorie: „la theorie, c’est
bien, mais ca n’empeche pas les faits d’exister”[4]. Timp de un semestru, între 13 octombrie 1885 și 28
februarie 1886, Freud a participat la celebrele lecții clinice de marți, ținute de Charcot în Spitalul
Universitar Salpetrière.
Chiar dacă Charcot a demontat prejudecata relaţiei necesare isterie-feminin, a curentului uterin, Charcot
și a fost primul care a remarcat influența sexualității în problematica isteriei, a refuzat să îi confere un loc
de referință în etiologie. A rămas primul care a indicat, pentru isterie, o altă etiologie psihogenă, decât cea
organică.
Mergând pe calea deschisă de Charcot, Freud a continuat – cu mult curaj pentru morala victoriană a
epocii sale  –  direcţia etiologică deschisă de Charcot.
Psihanaliza a pornit în perioada sa „preistorică”, pe care o putem situa cu aproximaţie între 1882-1897;
astfel a pornit din registrul „biologic” al neurologiei, din care Freud a început să restituie treptat
psihismului locul principal, în special în ceea ce priveşte conţinuturile aflate sub incidenţa „legii”
sociale şi, de aceea, cenzurate.
Prin textul Studii asupra isteriei (1895), Freud propune în etiologia maladiei isterice și a nevrozei, în
genere, un „alt fel” de cauzalitate: sexualitatea.
De aici, concluzia, de mare curaj: Nevroza are o etiologie traumatică în care sexualitatea
are rolul central. În această etapă a explorării, Freud a considerat că realitatea psihică
este determinată de realitatea externă. De aceea, a înțeles etiologia sexuală a nevrozei ca rezultat al
unui context traumatic real, respectiv seducerea copilului de către adult.
Teoria seducției infantile a fost expresia unui model al psihismului în care realitatea psihică, internă se
află într-o relație „directă” cu cea externă. Freud a renunțat la această perspectivă, în anul 1997, pentru
că înțeles faptul că realitatea internă este constituită prin prelucrarea, în diferite grade (uneori
până la a eludare) a celei externe. Realitatea internă este o construcţie (în care fantasma este priritară)
ale cărei legi de fundamentare Freud şi-a propus să le înţeleagă.
Din acest punct, teoria traumei s-a dezvoltat în două direcţii:
1. teoria libidoului şi dinamica inconştientului, începând cu fenomenele rezistenţei şi funcţionarea
proceselor primare, condensarea, deplasarea etc;
2. teoria transferului şi modalitatea de definire a relaţiei terapeutice.
Pentru că s-a considerat a fi un „hipnotizator mediocru” şi „nu a reuşit niciodată să îi impună unui bolnav
o scenă la care se aştepta”[5] Freud a căutat o altă cale spre traumă. Aceasta cu atât mai mult cu cât
hipnoza, chiar dacă permitea accesarea contextului traumatic, era o metodă care nu asigura rezultate
profunde întrucât simptomele reveneau în mod frecvent. Însă repere minuscule ale hipnozei se regăsesc în
amenajarea psihanalitică: prin divan şi prin regula liberei asociari, cadrul analitic a păstrat condiţiile
instaurării unei stări de sorginte hipnoidă.
Din perspectivă clinică, psihanaliza este rezultatul remanierilor tehnice, a capacităţii de a învăţa de la
pacienţi.
După cum arătam, iniţial, Freud a încercat să înţeleagă psihismul folosind modelele biologice ale
neurologiei. De aceea, Freud a folosit metoda catarctică, dezvoltată Joseph Breuer, care consta în
„interogarea” pacientului aflat sub hipnoză, pentru a căuta elementul traumatic, pentru a facilita legătura
cu afectul specific şi a provoca abreacţia. Efectul terapeutic consta în descărcarea afectului generat de
traumă.
Catarsisul, descărcarea este expresia modelului neurologic al arcului reflex, care arată faptul că o
excitaţie externă, dacă este prelută printr-o cale neuronală senzitivă, va genera în organism un cuantum de
energie care va fi descărcat motoriu. Pornind de la aceast model, Freud a considerat în Proiect de
psihologie  (1895), că există tendinţa implicită a reţelei neuronale de a evacua total energia (principiul
inerţiei).
Freud a putut observa din cazul Anna O., pe numele real, Bertha Pappenheim, ceea ce Breuer nu a reuşit,
în relaţia sa cu pacienta: erotismul. În relaţia medic-pacient „infiltrarea” erotismului era un fenomen cu
totul reprobabil, de aceea, Breuer, aflat sub incidenţa „legii” etice nu a putut să re-cunoască dorinţele pe
care le avea pacienta sa.
Fondul relaţiei şi trairile sale în raport cu ceea ce va urma să fie conceptualizat ca transfer erotic, a fost
ceea ce l-a determinat pe Breuer să încheie tratamentul prin metoda catarctică[6]. Pentru Freud acest
indiciu a fost suficient pentru a-şi pune problema importanţei sentimentelor pe care pacientul le are faţă
de medic, deschizând astfel calea teoretizării transferului.
Freud va renunţa la hipnoză pentru a folosi sugestia simplă, în combinaţie cu presarea frunţii pacientului,
în scopul de a susţine şi stimula regăsirea amintirilor patogene ale pacientul. A aplicat această tehnică, pe
care o putem numi asociaţie impusă, pacientelor cunoscute sub numele de Miss Lucy şi Elisabeth von
R.
Prin tehnica asociaţiei impuse, Freud înţelege atât motivul pentru care trauma nu poate fi rememorată
(prin dificultatea de a elabora evenimentului traumatic, ce este fie dureros, dezagreabil sau în contradicţie
cu morala), cât şi faptul că există o forţă care se opune rememorării. Ca urmare, descoperă
fenomenul rezistenţei, care are aceeaşi sursă cu forţa care blochează rememorarea.
Din pricina fenomenului rezistenţei, asociaţia impusă şi orice formă de impunere nu mai putea fi o
tehnică utilă în reconstituirea traseului spre traumă. Reacţia celebrei paciente Emmy von N., la tehnica sa
(„Nu vă mişcaţi ! Nu mai vorbiţi ! Nu mă atingeţi !”) i-a permis lui Freud să se situeaze într-o poziţie
diferită în demersul terapeutic, prin care să ofere pacientului „spaţiu”, să îi permită să vorbească liber.
Debutul acestei metode, care a devenit asociaţia liberă, este 1 mai 1889. Prin această remaniere
tehnică, atingerea fizică a fost înlocuită cu un alt ordin de „atingere”, cea mental-asociativă iar planul
fizic a fost înlocuit cu cel simbolic. Pentru a facilita „atingerea” mentală, asocierea liberă, este necesar ca
descărcarea prin comportament, prin act, să fie limitată.
Graţie „curei prin vorbire”, ca etapă necesară în devenirea psihanalizei, Freud a realizat valoarea
terapeutică a cuvântului, ca reprezentant criptat, derivat al inconştientului, ceea ce îl va orienta în
direcţia explorarii psihismului ca „arheologie a profunzimilor”.
Sub aspect tehnic, asocierea  liberă se îndepărtează de metoda catartică întemeiată pe modelul descărcării
imediate. Asociaţia liberă permite totodată, prin reculul elaborărilor teoretice, trecerea de la modelele
simpliste ale acumulării şi descărcării energiei, la dinamicile complexe ale transformării sale, care
presupum acumularea şi procesarea energiei psihice.
Prin metoda asociaţiei libere, Freud descoperă rolul sexualităţii care justifică abandonarea teoriei traumei:
„nici un simptom isteric nu porneşte doar dintr-o singură experienţă reală, ci de fiecare dată, amintirea
trezită prin asociaţie, acţionează împreună cu o experienţă mai timpurie în calitate de cauză determinativă
a simptomului”; „indiferent de la ce caz sau de la ce simptom pornim, în final ajungem pe tărâmul trăirii
sexuale”. [7]
De aceea, conflictul se mai joacă între uitare şi rememorare, ci între forţe represive şi forţe
pulsionale.
Remarcabila lucrare dedicată visului[8] (1900) deschide următoarea etapă a teoretizării freudiene, în care
psihismul profund, conţinutul latent, (tran)scris într-un cod diferit, este diferit de psihismul
superficial, de conţinutul manifest. Astfel, apare prima topică tripartită care reuneşte conştientul,
preconştientul şi inconştientul.
Apariţia, în anul 1905, a celor Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii   poate fi considerat punctul din
care teoria libidoului şi a sexualităţii devine axul de studiu predilect. Concepte fundamentale ale
psihanalizei precum pricipiile plăcerii şi ale realităţii, se conturează, deschizând porţile spre
teoretizarea refulării, a triangulării timpurii etc.
Etiologia patologiei psihice este înţeleasă în perspectiva stadială a dezvoltării, pe ale cărei
puncte de discontinuitate Freud le va conceptualizate prin traumatism, fixaţie etc. Sensul curei
psihanalitice constă, astfel, în remanierea punctelor de discontinuitate ale dezvoltării, care devin
accesibile numai prin „regresie”.
Pe măsură ce cadrul analitic este stabilit şi importanţa fenomenului transferului devine cardinală,
interpretarea este instrumentul tehnic fundamental, care nu a fost necesar în metoda catarctică sau
asociaţia impusă: interpretarea este mijlocul de reconstituire a istoria infantile a pacientului.
Teoria transferului permite reorganizarea relaţiei terapeutice, a cadrului. Transferul se poate manifesta cu
claritate dacă anumite condiiţie de cadru sunt respectate; amenajările tehnice permit dezvoltarea
transferului şi numai în anumite condiţii, analiza transferului. De aceea, Freud şi-a dat seamă că pacientul
nu poate fi invitat la masă şi că nu este recomandată nici o altă interacţiune cu pacientul în afara
cadrului[9].
 
Teoria psihanalitică
Principii fundamentale
1. Trecerea de la descriptiv la cauzal
Perspectiva psihanalitică se caracterizeză prin faptul că trece dincolo de descrierea fenomenelor psihice,
graţie unei abordări dinamice: „o dată cu admiterea sistemelor psihice [Ics, Pcs, Cs], psihanaliza a făcut
un pas mai departe faţă de psihologia descriptivă a conştiinţei […]. Ea se deosebeşte de psihologie în
principal printr-o concepţie dinamică a proceselor psihice; la aceasta se adaugă faptul că ea ia în
consideraţie şi topica psihică[10]”.
 
2. Principiul continuităţii
A. Între normalitate şi patologie. Continuitatea palierului normalității cu cel al patologiei, sub
aspectul calității proceselor psihice, a fost expresia gândirii integrative freudiene.
Teoria psihanalitică are ca fundament continuitatea dintre procesele psihice aflate în zona normalității
în raport cu cele din zona patologiei, pentru că între cele două categorii de fenomene există exlusiv o
diferență de grad și nu una de natură. De exemplu, atât un psihopat antisocial cât și un cetățean
onorabil pot să resimtă, intern, agresivitate, însă numai primul le va trece, fără să ţină cont de contextul
social, în act. Sursa comportamentului agresiv este unitară, ţine de mişcările pulsionale iar diferenţele
rezultă din modul în care expresia pulsionale este amenajată psihic.
B Între somatic şi psihic. Psihanaliza nu separă corpul de psihic, înţelegând atât faptul că
metabolismul biologic este întotdeauna însoţit de unul psihic, cât şi continuitatea psyche-soma sub
aspectul energetic. Perspectiva psihosomatică presupune această continuitatea, care se reflectă atât în
simptomul conversiei, cât şi în somatizare. În cazul somatizării energia se descarcă direct în corp
întrucât există un deficit de procesare psihică, Sub acest aspect, J. Cain arată în Psihanaliză şi
psihosomatică faptul că boala psihosomatică pare „să scape” domeniului simbolic.
 
3. Principiul constanței/homeostazia/Nirvana
Freud a preluat şi modelele fizicii care reprezentau expresia rigorii ştiinţifice. Unul dintre principiile
termodinamice surprinde maniera în care, într-un sistem închis, orice diferenţe de nivel energetic se
egalizează, pentru a echilibra sistemul. Acest principiu poate fi aplicat şi psihismului cu amendamentul că
în domeniul „viului” nu există sisteme închise: oricare ar fi forţele psihice aflate în interacţine, acestea
tind spre momente de echilibru dinamic. Momentele de echilibru dinamic sunt expresia unui  „nivel” al
energiei psihice pe care sistemul încearcă să îl menţină constant. Nivelul energiei psihice reprezintă un
„palier” constituit din excitaţie, pe care, în consecinţă, sistemul va încerca să îl menţină cât mai scăzut.
Principiul constanţei energetice a unui sistem a fost formulat de către medicul, fizicianul, psihologul,
întemeietor al psihologiei experimentale și al psihofizicii Gustav Theodor Fechner, în lucrarea Idei ale
istoriei creării și dezvoltării organismului[11] (1873). Fechener, ca și Freud a fost influențat de
perspectiva lui Ch. Darwin. Fechner a elaborat cinci principii emergente organizării și dezvoltării materiei
organice şi anorganice, stadii ale stabilităţii şi instabilităţii dinamice necesare în procesul (auto)organizării
sistemelor.
Ideea a fost preluată de fiziologul Walter Bradford Cannon sub forma conceptului de homeostazie. În
lucrarea Înţelepciunea corpului[12] (1932) Cannon descrie homeostazia prin patru principii, pe care le
redăm intergral avînd în vedere importanţa lor:
1. sunt necesare diferite mecanisme pentru ca un sistem deschis să îşi menţină constanţa;
2. constanţa presupune ca orice tendinţă la schimbare să fie contracarată de rezistenţa sistemului;
3. reglarea sistemică a homeostaziei presupune mecanisme complexe care operează simultam şi/sau
succesiv;
4. homeostazia nu este efectul hazardului, ci al organizării.
Echilibrul energetic a fost pentru Freud un pricipiu cardinal de organizare a sistemului psihic. Dezvoltarea
psihică presupune constituirea structurilor necesare pentru ca energia psihică să nu de descarce i-mediat,
ci să permită prin acumulare, existenţa fenomenelor psihice complexe.
Principiul subiacent consta în faptul că starea organică, procesele vieţii reprezintă „o derogare” de la
starea anorganică, ne-vie, în sensul în care, în lipsa structurilor necesare, energia nu poate fi acumulată şi
se descarcă direct şi total. Starea anorganică presupune, deci, că echilibrul energetic este realizat prin
descărcarea totală a energiei. Starea de zero energetic este cel mai stabil palier, în timp ce orice stare
energetică este supusă dinamicii şi instabilităţii, necesitând importante resurse reglatorii.
Întrucât descărcarea totală a energiei este cel mai stabil palier, Freud a considerat în Dincolo de
principiul plăcerii că scopul oricărei organizări vitale este starea anorganică, spre care tinde.
Ideea stării anorganice ca scop a reluat-o în 1912 celebra pacientă a lui Jung, Sabina Spielrein și a
publicat-o, în Distrugerea drept cauză a deveniri: „Nu din întâmplare, anumiţi filosofi greci, cum a
fost Anaxagora, au căutat în procesul diferenţierii fiinţei, plecând de la elementele originare, sursa răului
universal. Acest rău constă în faptul că fiecare particulă a fiinţei noastre tinde să revină la originea
sa”[13]. Chiar dacă lui Freud nu i-a părut consistență la vremea apariției sale teoria distrugerii propusă de
Spielrein[14], motivul distrugerii îl va însoți în opera sa. Regăsim această idee în Disconfort în
cultură  (1932), atunci când îl citează pe Goethe: „... tot ce se naşte şi devine, e vrednic să se
prăpădească. Astfel cum tot ce voi numiţi păcat, distrugere şi rău, e însuşi elementul
bun.”[15] În Problema economică a  masochismului (1924), Freud a preluat „principiul Nirvanei” al
Barbarei Low care postula tendinţa psihismului spre suprimarea excitaţiei interne: „orice neplăcere
trebuie să coincidă cu o creştere, fiecare plăcere cu o descreştere a tensiunii excitative existente în psihic,
principiul Nirvana ar sta pe de-a-ntregul în slujba pulsiunii de moarte […]”[16].
Astfel. pulsiunea de moarte, exprimă principiul suprimării tensiunii excitative ca formă de excelenţă
a echilibrului şi constanţei.  Pulsiunea de moarte este orientată spre reducerea totală a tensiunii
excitative, şi spre revenirea fiinţei vii către starea anorganică[17], întrucât, aşa cum arată Freud, „scopul
vieţii este moartea […] şi starea inanimată exista înaintea celei animate”[18].
Pulsiunile de viaţă au scopul de a amâna efectele pulsiunii de moarte prin deflectarea acesteia spre spre
exterior.
Sub aspect clinic Freud a observat fenomenele pulsiunii de moarte, în interiorul psihismului, prin
manifestarea masochismului originar şi sub forma deflectată, orientată spre exterior, pe care a denumit-
o pulsiune de distrugere, respectiv, agresivitatea distructivă umană, în genere[19].
Existenţa unei „mişcări interne orientate spre distrugere”, a unei pulsiuni de moarte situată în intimitatea
fiinţei umane nu a fost uşor acceptată de către comunitatea ştiinţifică. În cadrul schimbului epistolar
ocazionat de activitatea Institutul pentru colaborare spirituală, pe fondul ameninţării războiului, Freud
îi scria lui savantului Albert Einstein, în anul 1933, despre imposibilitatea de a evita tendinţa internă spre
distrugere: „Poate aveţi impresia că teoriile noastre ar fi un fel de mitologie, care nu mai este una fericită
în cazul nostru. Dar, în fond, nu provine oare orice ştiinţă a naturii dintr-o astfel de mitologie ? În fizica
de astăzi se întâmplă oare altfel ?”[20].
 
4.Principiul fenomenologic al inconştientului
Psihanaliza este o psihologie a inconştientul, mai precis, în ordinea evoluției conceptuale a acestei științe,
este o psihologie a Se-lui.
Definiţie: Se-ul reprezintă instanţa personalităţii care are drept conţinuturi expresia psihică inconştientă,
înnăscută sau / şi dobândită prin refulare, a pulsiunii.
Prime caracteristici: În textul din 1915, care se situează în prima perioadă evoluţiei
teoretice, Inconştientul,  Freud rezumă caracteristicile proceselor inconştiente[21]:
 sunt atemporare – nu au nici o relaţie cu timpul. Relaţia temporară este legată de activitatea
sistemului preconştient.
 substituie realitatea exterioară prin cea psihică, sunt supuse principiului plăcerii;
Din perspectivă gnoseologică, o ştiinţă a inconştientului reprezintă o întreprindere dificilă întrucât
obiectul cunoaşterii este şi parte a subiectului cunoaşterii.
„Ceea ce numim inconştient, cele mai adânci mişcări pulsionale, nu cunoaşte nimic negativ, nici o negaţie
– contrariile se unesc în el – şi astfel nu cunoaşte nici propria moarte, căruia nu îi putem da decât un
conţinut negativ.”[22] – în faţa unei astfel de constatări empirice, logica raţiunii, specifică ştiinţei, în
genere, este pusă în dificultate şi aceasta cu atât mai mult cu cât, per se, „procesele inconştiente” sunt de
necunoscut, „acoperite” fiind, timpuriu de alte procese psihice. De aceea, fenomenele inconştiente nu pot
fi cunoscute decât prin intermedii, fenomene de interferenţă, precum actul ratat, visul sau prin simptomul
nevrotic.
 
Precizări terminologice
Trecerea de la prima topică la cea de a doua (1920), corelativă trecerii de la „inconştientul” substantival la
o instanţa complexă, impersonală, das Es şi la folosirea advectivală a termenului „inconştient” este
efectul remanierii întregului sistem teoretic psihanalitic.
În limba română, în traducerea termenului Id, au existat două propuneri: „Sine” şi  „Se”. Criteriul electiv a
fost exprimarea caracterului impersonal, în consecinţă, autonom de personalitate, al acestei instanţe.
Prima, prin alegerea termenului „Sine”, a fost efectul traducerii Vocabularului Psihanalizei (1994), a
cărui menire a fost şi aceea de a statua în limba română terminologia psihanalitică.
Cea de a doua, corespunde traducerii primului volumul al Tratatul
ui de Psihanaliză Contemporană al reputaţilor cercetători ai Universităţii din Ulm, Helmut Thomä, Horst
Kächele (1999) care propune, prin aportului lui Vasile Dem. Zamfirescu, o echivalenţă prolifică semnatic
a termenului „das  Es”, prin forma substantivată a pronumelui impersonal „Se”.
Tablouri semantice produse prin această alegere se situează aproape de realitatea clinică pe care Freud a
dorit să o reflecte: dorinţa  Se  trăieşte, durerea  Se  suferă (= Se-ul mă suferă pe mine). Termenul „Se”
a fost preluat şi în traducerea lucrării Dicţionarul Psihanalizei[23].
De aceea, pentru a ne situa lingvistic în proximitatea pronumelui impersonal german das Es sau de
omologul francez Ça, optăm pentru termenul „Se”.
 
Coordonate ale Se-ului
Coordonate metapsihologice ale Se-ului[24]
- Psihogenetic este cea mai importantă şi veche instanţă a personalităţii.
- Topic reprezintă fundamentul celorlalte instanţe, faţă de care păstrează zone de intersecţie.
- Dinamic seaflă în conflict cu celelalte două instanţe ale personalităţii, Eul şi Supraeul.
- Economic ste principalul rezervor energetic-libidinal al personalităţii.
 
Coordonate psihologice ale Se-ului
- Funcţionează în ordinea proceselor primare, în care energia psihică circulă liber, fără constrângeri între
reprezentări, după principiul „mecanismelor” deplasării şi al condensării, ceea ce permite reinvestirea
energiei în reprezentările halucinatorii primitive, în scopul satisfacerii substitutive a dorinţei.
- Funcţionează conform principiul plăcerii, respectiv al evitării neplăcerii (înţeleasă drept creştere a
cantităţii de excitaţie) şi al căutării plăcerii (respectiv de reducere a cantităţii de excitaţie).
- Funcţionează dincolo de principiul plăcerii, conform fenomenului clinic de compulsiune la
repetiţie, conţinutul pulsional al Se-ului, reflectând caracterul conservator al pulsiunii. Conservatorismul
pulsional este nuanţat exprimat de F. Nietzsche prin eterna reîntoarcere[25].
- Este organizat prin complexe[26], ansambluri de reprezentări şi amintiri intens investite afectiv.
- Este spaţiul de confruntare a celor două categorii ultime pulsionale, ale vieţii şi ale morţii.
 
Coordonate logice ale Se-ului
Întrucât conţinuturile Se-ului se situează dincolo de spaţiul-timp prin faptul că energia psihică se
deplasează şi condensează liber, fără a se fixa de o reprezentare şi a genera, implicit o structură, nu se
supune principiilor logicii clasice-aristoteliene ale identităţii, non-contradicţiei, terţului exclus.
Identitatea (principiul identităţii) este efectul „secundarizării” psihice, a investirii unei reprezentări şi
a legării energiei psihice de aceea reprezentare.
Identitatea este, în perspectiva lui Freud, corelativă trecerii de la reprezentarea lucrurilor la cea
a cuvintelor. Imaginea mnezică, pentru a fi conştientă trebuie să fie asociată cu o imagine verbală şi
aceasta este esenţa procesualităţii secundare.
 
Metapsihologia
Metapsihologia reprezintă zona cu cea mai mare elevaţie a teoriei psihanalitice. Este constituită dintr-un
ansamblu de modele care reflectă triaxial realitatea clinică, sub forma dinamicii procesuale şi structurilor
psihice. Înţelegerea metapsihologică a unui fenomen clinic presupune precizarea aspectelor sale dinamice,
economice şi topic-structurale.
Principalele scrieri cu caracter metapsihologic sunt Formulări asupra celor două principii ale
funcţionării psihice (1911), Dincolo de principiul plăcerii  (1920), Eul şi Se-ul (1923).
După cum am văzut, Freud a conferit psihanalizei un caracter ştiinţific prin faptul că a făcut apel la
paradigmele „tari” ale timpului său, importând modele ale fizicii (cu precădere termodinamicii) şi
biologiei.
A abordat realitatea clinică într-o manieră raţională şi reducţionistă, în sensul de „reduce”, de a „decupa”
fenomenele complexe în părţi mai simple. Prin elaborarea metapsihologică Freud a dorit să confere
psihanalizei, fără exhivoc, un caracter ştiinţific, respectiv să definească precis entităţile studiate, relaţiile
dintre aceastea şi, drept consecinţă, să permită predicţii care să poate fi probate experimental.
 
Conflict şi pulsiune
Viaţa psihică presupune o continuă dialectică (etimologic – a fi în contră) a forţelor psihice care sunt
întemeiate în registrul biologic. De aceea, nu există viaţă psihică în afara conflictului, înţeles în sensul
dinamicii, al opoziţiei, dintre pulsiune, dorinţă şi „Lege”, mecanisme de apărare. Orice fenomen psihic,
un act ratat, un simptom sau fenomenele conştiinţei sunt expresia conflictului şi reprezintă echilibrul
dinamic al unor forţelor psihice. Vom reveni asupra acestei teme fundamentale.
Psihanaliza s-a întemeiat pe o dimensiune biologică şi, de aceea a preluat şi modele ale biologiei.
Psihanaliza este o psihologie a pulsiunii şi nu a instinctului, întrucât se referă la reprezentarea psihică a
funcţiilor somatice şi la modul în care acestea sunt elaborate psihic. Pulsiunea este reprezentantul psihic
al instinctului şi, prin faptul că este un concept liant între psihic şi somatic, este expresia principiului
continuităţii. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud definişte acest concept:  „Pulsiunea este un
concept limită între psihic şi somatic, ca reprezentant psihic al stimulilor care izvorăsc din interiorul
corpului şi ajung în suflet, ca o măsură a cererii de travaliu care este impusă psihicului, ca urmare a
legăturii sale cu ceea ce este corporal.”[27] Pulsiunea se diferenţiază de stimul (care este provocat din
exterior şi se descarcă printr-o acţiune în spre afară.) prin faptul că nu provine din lumea exterioară,
ci din interiorul organismului şi prin faptul că nu acţionează niciodată ca o forţă momentană,
ci este mereu constantă[28].
Explicația metapsihologică este completă dacă fenomenul psihic este analizat sub aspect  dinamic,
ecomonic și topic-structural.
 
A. Perspectiva dinamică
Dinamica psihică înseamnă mişcarea pulsională permisă în diferitele secvenţe ale evoluţiei psihismului.
Această perspectivă presupune o axa longitudinală, explicaţie diacronică, a originii şi evoluţiei forţelor şi
contraforţelor psihice, a manierei acestora de interacţiune care au ca efect descărcarea, inhibiţia sau
retenţia energiei pulsionale. De aceea, fenomenele psihice sunt studiate în contexul interacţiunii dialectice
dintre forţele de excitaţie şi inhibiţie.
Perspectiva psiho-dimanică este cu necesitate una genetic-evoluţionistă, care a fost proprie biologiei.
Psihanaliza propune un model a dezvoltării psihice în care progresia este posibilă în anumite condiţii. În
cazurile de disontinuitate ale progresiei, etapa respectivă din dezvoltare este „marcată” prin puncte de
fixaţie care vor determina modul de funcţionare după ce se produce regresia.
 
Retenţia pulsională.
Ovidiu, în Mertamorfoze, relatează povestea miticei păsări Phoenix a autoregenerării şi auto-
reînnoirii – metaforă a pulsiunii. Pasărea
Phoenix trăieşte pe tămâie și fructe, pe scorțișoară și smirnă pentru a se incinera, după o jumătate de
mileniu de inspirație și generativitate. Din cenușa pasării mamă, o pasăre tânără apare, destinată să
trăiască pentru încă o jumătate de mileniu.
Procesele pulsionale nu sunt segmentare, întrerupte, de aceea mitul păsării Phoenix trimite spre
sexualitatea umană, spre dorinţa care se autoregenerează în permanenţă. Sexualitatea umană diferă de
ceea a altor specii prin faptul că nu este sezonieră, încadrată în perioade de eostrus (rut), ci continuă şi de
aceea este forţă care s-a cerut continuu amenajată.
Pe de altă parte, dscărcarea directă a pulsiunii este incompatibilă cu rigorile culturale. De aceea, procesul
de umanizare a însemnat amorsarea și dezvoltarea mecanismelor de retenţie pulsională, în special în faţa
sexualităţii şi agresivităţii.
Relația socială este întemeiată pe procese sublimatorii, efect al retenției pulsionale. Retenția este efectul
constituirii Supraeului care se realizează pe fond grupal, în comunitate[29]. Pricipiul datoriei, norma
internă, care se opune descărcării directe şi principiului plăcerii, se instituie prin identificări actuale dar şi
prin influenţa genealogiei individului, prin care preia idealurile generaţiilor precedente.
Cultura poate fi definită ca ansamblu al proceselor prin care un individ preia de la generaţia anterioră
mecanismele de retenţie pulsională, care generează implicit şi căile de descărcare şi de inhibiţie. Vom
reveni şi asupra acestui aspect.
Perspectiva dinamică exprimă nuanţat modul în care omul s-a instalat în Cultură; de aceea, atributul de
psiho-dinamic exprimă necesitatea de a explora istoria modalităţilor în care un individ a negociat între
principiul plăcerii, al descărcării directe, principiul datoriei, al interdicţiei pentru a avea acces la realitate,
prin compromisul realizat de către Eul.
B. Perspectiva economică
Are ca element central de studiu energia psihică în contextul modalitălilor în care este gestionată, căile
de retenție, de descărcare etc.
Psihogeneza aparatului psihic este cosubstanțială dezvoltării şi evoluţiei mecanismelor de prelucrare a
energiei psihice. În perioade ale evoluţiei, precum pubertatea sau menopauza, se poate observa
comparativ, modul în care se realizează economia psihică, respectiv vicisitudinile sale. Dezvoltarea
explozivă din perioada pubertăţii indică dificultăţile şi efortul necesar pentru drenarea, elaborarea energiei
psihice.
Comportamentul, expresia motrică, „actul” sunt indicatorii ai descărcării energiei psihice, cu un ambitus
important de manifestări, începând de la forme de „inerţie” până la cele de descărcare imediată, în care
retenţia este imposibilă.
Descărcarea energiei este condiţionată de gradul în care este instalat principiul realităţii, funcţiile Eului şi
„testarea” realităţii în relaţie cu principiul plăcerii şi cu cel al datoriei.
Eul cu o bună priză a realităţii descarcă energia numai în condiţiile externe favorabile comportamentului,
în timp ce un Eu slab, nu va putea reţine energia şi o va descărca direct, indiferent de condiţiile realităţii
obiective.
Principiul realităţii impune forme de retenţie pulsională şi, sub acest aspect, este un factor al privaţiunii,
însă există modalităţii prin care se pot obţine forme de plăcere („funcţională”), consecutive controlului
exercitat asupra condiţiilor externe. Plăcerea funcţională este efectul economic al faptului că Eul nu mai
risipeşte energie prin angoasă întrucât (auto)controlul este eficient.
Pentru inhibarea energiei psihice, oprirea acesteia, sub aspect economic, sunt necesare forţe egale care să
acţioneze în sens opus. Energia se poate însă manifesta pe căi alternative,
prin deplasarea şi condensarea sa.
Modalitatea în care energia psihică poate fi „procesată”, respectiv elaborată sau/și legată  sunt
indicative pentru capacitatea Eului. Eul are limite în elaborarea energiei, dincolo de care, energia este
descărcată direct, în maniere „primitive”.
Debordarea Eului prin afluxuri de energie incontrolabilă produc alterarea sau chiar suspendarea
capacităţii de testarea a realităţii şi a stării de conştiinţă.
De aceea, starea de conştiinţă poate fi suspendată atunci când energia psihică nu mai poate fi
procesată în maniera abituală, întrucât există într-un cunatum mult prea mare. De aceea, capacitatea de
testare a realităţii, capacitatea de observare şi conştiinţa sunt posibile ca efect al evoluţiei capacităţilor de
retenţie şi elaborare pulsională. Eul şi conştiinţa nu sunt posibile dacă se menţin căile „primare” ale
descărcării energetice directe. Capacitatea de (auto)observare este un indicator al dezvoltării psihice iar în
patologiile severe aceasta dispare (episoade delirante, halucinatorii).
Prin urmare, energia psihică se poate:
1. descărca în modalităţi cursive;
2. descărca în modalităţi discontinui, pusee, raptus;
3. bloca, inhiba şi menţine în stare latentă în Se; caz în care se constituie procese de contra-investire prin
forţe egale, cu costuri energetice mari.
 
C. Perspectiv structurală
Constă în descrierea structurii sistemului psihic, a ansamblurilor componente şi a relaţiilor dintre acestea.
 
Geneza instanțelor
Se-ul este instanţa din care, Eul şi Supraeul, emerg prin detașare sub acțiunea condițiilor externe.
Starea narcisică primară, prin timp al existenței, metaforă a stării a-duale, a-relaționale este ipotetică,
întrucât ar presupune un sistem închis.
Pulsiunile de viață, care „deschid” sistemul psihic de la început, constituie lumea, „obiectul” şi transformă
energia libidinală narcisică, intoarsă spre sine, într-una relațională, obiectuală.
Cerinţele libidinale ale Se-ului nu pot fi satisfăcute în relaţia cu obiectul, întrucât obiectul este variabil,
poate lipsi iar pulsiunea se cere permanent satisfăcută, indiferent de realitatea extern-variabilă a
obiectului. Soluţia rezidă în introiecţia obiectului ca parte a Eului, În acest mod, obiectul extern,
devine obiect intern, aflat la dispoziţia Se-ului.
Constituirea obiectelor interne, iniţial prin încorporare, apoi prin introiecţie, reprezintă unica manieră de
renunţare la cele externe, renunţarea la obiect. Eului devine obiectul predilect de investiţia a Se-ului prin
faptul că acesta condensează caracteristicile obiectelor externe.
Sublimarea
Obiectul extern investit prin libido obiectul, devine obiect intern, investit cu libido narcisic. Astfel se
formează relaţia libidinală narcisică (secundară). Prin aducerea în Eu a obiectului extern, libidoul
obiectual este transformat în libido narcisic sublimat (desexualizat).
De aceea, procesul sublimativ se realizează prin intermediul Eului[30]. Freud precizează procesul
sublimativ în Declinul Complexului Oedip: „înclinaţiile libidinale ce aparţin complexului Oedip vor fi în
parte desexualizate şi sublimate, ceea ce se întâmplă la fiecare transpunere în identificare, în parte
inhibate în raport cu scopul şi transformate în impulsuri tandre”[31].
Supraeul se formează prin identificare: într-un prim timp al teoriei freudiene, cu tatăl şi apoi, prin
nuanţarea teoriei, direct cu Supraeul patern.
Obiectul intern rezultat din identificarea cu părintele de sex opus, prin caracteristicile sale diferite, nu
poate face parte din Eul. Prin conţinutul său reacţional, efect al mişcării pulsionale agresive a copilului
proiectată asupra părintelui, obiectul intern constituit se detaşează ca formaţiune aparte, care va păstra
caracteristicile obiectului originar, interdicţia.
Întrucât Supraeul s-a constituit prin identificare cu prototipul (Supraeul) parental şi pentru că identificarea
presupune desexualizare, sublimare, se produce o polarizare pulsională. Prin sublimare, componenta
erotică nu mai poate contracara, „lega” tendinţele distructive ale Supraeului, care devine expresia
pulsiunilor de moarte. Prin procesul sublimativ constitutiv, Supraeul devine dominat de „cultura pură a
instinctului morţii”[32].
Sublimarea pulsiunii, presupune desexualizarea care este forţa esenţială a legării pulsionale; de aceea,
prin sublimarea este asociată funcţiei de-legatorii a pulsiunii de moarte.
Fără transformarea pulsiunii prin sublimare, existenţa în Cultură a omului ar fi fost imposibilă.
Sublimarea înseamnă devierea scopului sexual al pulsiunii într-unul non-sexual care vizează obiecte
socialmente valorizate.
Procesul sublimator presupune efortul Eului de a-şi atinge idealul[33]. De-sexualizarea inerentă
procesului sublimativ implică de-legarea în timp ce socius-ul, relaţia socială, este rezultatul legării. De
aceea, procesul sublimativ presupune înţelegerea raporturilor complexe complexe dintre investirea
narcisică şi cea obiectuală[34]. Capacitatea sublimativă este o consecinţă a capacităţii Eului şi, de aceea,
pentru nevrotic, refularea şi nu sublimarea este predominantă. Procesul sublimator presupune dialectica şi
intricarea dintre narcisic şi obiectual în scopul constiturii capacităţii de a accede la Alteritate.
 
De la inconştient la Se
Prima structură, denumită „topică”, ca şi orice alt model psihanalitic, a fost treptat contituită începând din
anii 1895 şi este prezentă în lucrarea anului 1900, Interpretarea viselor.
Începând cu anul 1910, este pregătită remanierea primei topici, a cărei primă modificare, intermediară,
este pregătită în anul 1914 prin textul Pentru a introduce narcisismul.
În 1915, prin Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud schiţează dualismul agresivitate-sexualitate pe
care îl va preciza în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, prin conceptul clinic de compulsiune la
repetiţie şi îl va articula, în 1924, cu problematica masochismului. Conflictul, elementul de esenţă al vieţii
psihice se produce între pulsiunile narcisice (autoconservative) şi cele obiectale, alo-erotice,
care ţin de pulsiunea sexuală.
În noua topică, dualismul pulsional, ca expresie a structurii dialectice a teoriei analitice, este reformulat.
Noul model este integrat unui context teoretic amplu în care găsim aspiraţia de a dezluşi „misterul
biosferei”. Summum al generalizării dialectice, sunt pulsiunile de viaţă (denumite, graţie simpatiei lui
Freud pentru mitologia greacă, Eros) şi pulsiunea de moarte[35].
Până în anul 1920, pulsiunea sexuală, direcţionată spre obiect, se opunea celei narcisice, auto-
conservative, direcţionată spre subiect, spre Eu. Din 1920 pulsiunea sexuală şi cea auto-conservativă, nu
mai sunt nucleul dialecticii psihice şi al conflictului şi sunt integrate în sistemul pulsiunilor vieţii,
denumite Eros, care sunt opuse pulsiunii de moarte.
Toate diferenţierile dintre conştiinţă, preconştient şi inconştient sunt integrate instanţelor noi topici.
Caracteristicile inconştientului sunt remaniate şi parţial transferate Se-ului, care nu îi este moştenitor
exclusiv, întrucât atât Eul cât şi Supra-eul deţin paliere inconştiente. Se-ului preia unele caracteristicile
specifice ale funcţionării inconştiente  prin faptul că are drept element constitutiv pulsiunea, reprezentant
psihic al instinctului şi funcţionează prin condensarea şi deplasarea energiei psihice de la o reprezentare la
alta.
Dacă inconştientul primei topici corespunde în totalitate cu refulatul, în noua topică, atât o parte
a Eului, cât şi a Supraeul, se înscriu în Se. Inconştientul devine un atribut care se distribuie tuturor
instanţelor psihice.
Unul dintre efectele remanierii teoretice este cel al raportului discontinuu dintre natură şi cultură,
dintre Dorinţă şi Lege.
Relaţia natură-cultură are o expresie simetrică în cea dintre cultură-natură, întrucât există paliere ale
instanţelor personalităţii determinate socio-cultural, care înglobează structural natura umană, Se-ul.  De
aceea:
1. Omul este mult mai imoral decât crede întrucât are ca fundament fiinţial pulsiunea şi instinctul,
chiar dacă acest palier a fost supus filtrajului interdictiv al Supraeului.
2. Omul este mult mai defensiv decât ar dori să fie, prin mecanismele de apărare ale Eu-lui.
3. Omul este mult mai moral decât ştie prin caracterul nuclear inconştient al Supraeul care
funcţionează conform principiul datoriei şi al moralei heteronome a Eu-ului.
Începând cu textul Eul şi Se-ul (1923) Freud va contura perspectiva asupra Se-ului, pe care o va menţine
în opera sa, atât în cea de a treia prelegere din Noi conferinţe de psihanaliză (1932),
intitulată Diferitele instanţe ale personalităţii psihice, cât  şi în lucrarea rezumativă Compendiu de
psihanaliză (1938).
În 1923, Freud explică procesul de formare al Eu-lui, considerat ca o parte a Se-ului, modificată de lumea
exterioară, prin intermediul „sistemului percepţie-conştiinţă” (P – C). Supraeul este considerat ca un
nivel de diferenţiere în cadrul Eu-lui, realizată în perioada oedipiană. Refulatul este separat de Eu prin
rezistenţe (indicate prin cele două linii) şi există o zonă co-substanţială a Se-ului cu Eul, implicit
a Supraeului.
Conţinuturile Se-ului sunt formate din reprezentanţi psihici ai instinctelor şi din refulat, din tendinţe
pulsionale respinse de instanţele socializate. Se-ul este fundamentul personalităţi şi este unica instanţă la
ale cărei conţinuturi înnăscute, constituite dintr-un fond pulsional, se adăugă, prin ontogeneză, conţinuturi
dobândite prin refulare.
 
Eul
Personalitatea se constituie prin dialectica celor două categorii pulsionale, ale vieții și ale morții. Prin
pulsiunile de viață, se constituie obiectul și lumea, grație investirilor libidinale. Eu-l se formează din
emergenţa sa din Se; este inițial insular, fragil, și se consolidează odată cu istoria obiectelor investite şi
introiectate, față de care se apără, prin refulare.
Eul susține satisfacerea necesităţilor libidinale ale Se-ului, grație permanenţei interioare a obiectelor
introiectate și se impune drept obiect privilegiat, monopolizând investiţiile; astfel, lucrează în sensul
întreruperii investiţiilor exterioare, al de-legării. În acest sens, Eul reprezintă „un precipitat” al
investițiilor libidinale ale Se-ului, „o cronică” a alegerilor obiectale, pe care Eul le-a abandonat.
Dacă pulsiunile de viaţă permit investirea, cele de moarte, de-legarea, dez-investirea obiectuală, implicit
formarea şi întărirea Eu-lui, prin abandonarea obiectelor externe.
Pulsiunile de viață sunt cele care, manifestându-se la nivelul Se-ului, declanşează psihogeneza, prin
investiri libidinale exterioare, în timp ce pulsiunea de moarte, acționând contrariu, conduce la
constituirea Eu-lui prin emergența sa din Se și la transformarea libidoului obiectal în libido narcisic.
Eul este o instanţa de esenţă a personalităţii prin faptul că reflectă capacitatea de compromis, de a „lega”
tendinţe contrarii: Ego est pontifex oppositorum.
Eul realizează relaţie dintre pulsiune, realitate şi datorie, respectiv între Se şi Supraeu. Centrul Eului este
conştiinţa însă conţine procese preconştiente cât şi inconştiente (mecanismele de apărare). Eul are
următoarele funcţii autoconservative:
1. control pulsional;
2. percepţie;
2. control motric;
3. secundarizarea proceselor mentale: ordonare diacronică, anticipare;
3. testarea realităţii, diferenţierea realităţii interne de cea externă;
4. modificarea realităţii.
 
Supraeul
În viziunea lui Freud, Supraeul este o parte a Eu-lui, ale cărei conținuturi sunt primele fixaţii oedipiene,
ceea ce îi determină caracteristici normativ-interdictive. Geneza Supraeului este mediată de Eul deja
constituit (dar încă slab) şi are la origine activitatea Se-ului. Supraeul  pătrunde adânc în Se şi, de aceea,
este mai îndepărtat de conştiinţă decât Eul. În acest fel, sentimentul de vinovăţie, comandamentul moral a
priori, acţionează inconştient și supune Eul  „principiului datoriei”. Pulsiunea de moarte este
predominantă în Supraeu, întrucât prin sublimare Supraeul devine dominat de „cultura pură a instinctului
morţii”[36].
Supraeul este caracterizat prin forţa cu care limitează dorinţa şi constrânge Eul. Forţa Supraeului este
explicabilă ca efect al identificarii, intoiecţiei şi desexualizării. Prin investirea specifică triangulării
oedipiene şi a travaliului de sublimare (desexualizare), consecutiv introiecţiei şi transformării libidoului
obiectual într-unul narcisic, pulsiunile de viaţă sunt epuizate. Desexualizarea presupune „desfacerea”
(opusă intricării pulsionale) pulsiunilor de viaţă de cele de moarte şi prin urmare eliberarea acţiunii
distructive şi mortifere a pulsiunii de moarte. Formele de agresivitate ale Supraeului reprezintă
translatarea internă a agresivităţii (faţă de obiecte externe).  Prin procesul sublimării, libidoul obiectual
devine libido narcisic, ceea ce permite intricarea dintre narcisic şi obiectual care permite
existenţa alterităţii. Prin sublimare, Supraeul interiorizează comandamente specifice, idealul populaţiei
de apartenenţă.
Funcţiile Supraeul sunt[37]:
1. ideal (din limba greacă, idea  = aparență, formă expresie);
2. conştiinţă morală;
3. autoobservare.
Dacă Eul îşi realizează idealul, Supraeul conferă Eului protecţie.
Freud nu împărţit Supraeul în sub-instanţe, chiar dacă a schiţat acestă posibilitate prin folosirea temenilor
de Eu ideal sau Ideal al eului.
În Descompunerea personalităţii psihice (1931), Freud foloseşte, exclusiv într-o manieră funcţională,
termenul de Idealul al eului, care exercită funcţia de „ideal” a Supraeului. După Freud, diferiţi autori au
nuanţat structura Supraeului, divizânud-l în Eul ideal şi Idealul eului. Cele două formaţiuni ale
Supraeului generează câmpul narcisic[38]:
1. Eul ideal este centrat spre lumea interioară, refuză alteritatea şi, dea ceea, este atotputernic şi magic;
este asemănător cu eul-plăcere-purificat[39] din textul din 1911, Formulări despre cele două
principii ale funcţionării psihice.
2. Idealul eului este deschis spre lumea exterioară, spre obiect.
Aşa cum am arătat, Supraeul este corelat părinților și presupune identificarea cu aceștia, mai precis
Supraeul are origini paterne, existând o „transmisie a Supraeului”. Centrul Supraeului se formează nu prin
identificare cu părintele, ci prin identificarea cu Supraeul acestuia.
Există în individ o formă de „conştiinţă vinovată”, care trimite spre ideea de păcăt[40]. Supraeul, legea,
principiul datoriei reprezintă formațiunea culturală esențială. De aceea regăsim paralelismul dintre individ
și grup uman, în ceea ce privește efectele Supraeului pentru că „în ideologiile Supraeului, trecutul
continuă să trăiască, tradiţia rasei şi a poporului nu cedează decât treptat locul influenţelor prezentului,
noilor modificări[41]. Societatea evoluează similar individului.
Grupul uman este posibil datorită existenţei idealului comun; funcţia de ideal a Supraeului este
fundamentală în dimensiunea culturală şi socială a individului pentru că  idealul eului are „pe lângă partea
sa individuală, şi una socială, el fiind de asemenea idealul comun al unei familii, al unei categorii sociale,
al unei naţiuni”[42]. Astfel că enculturaţia presupune o formă de transmitere a idealului „nu printr-un
Supraeu cultural, ci prin cultură, prin obiectele culturale”[43]. Obiectele culturale ideale introiectate
produc alcătuirea Supraeului şi îi dau dimeansiunea colectivă, socială şi culturală.
În introiecţia obiectelor ideale se porneşte de la obiectele semnificative originare (familie) şi se continuă
treptat şi extensiv cu cele oferite de societate, respctiv, „se depărtează din ce în ce mai mult de părinţi şi
devine impersonal”[44]. Mama rămâne unul dintre obiectele fundamentale transmiţătoare ale Supraeului
„cultural” şi ale idealurilor grupului. Virulența Supraeului nu se află în relație explicită cu mediul afectiv
de dezvoltare al copilului[45].
 
Clinica/tehnica psihanalitică: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a
fenomenelor psihice profunde și de tratare a tulburărilor psihice. De aceea, presupune un ansamblu de 
principii de amenajare a relației precum cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
Tehnica psihanalitică reprezintă efectul unui demers de cercetare pe care l-a întreprins cu deosebire Freud
prin faptul că a considerat psihanaliza un demers dinamic sub toate aspectele. Astfel a adaptat şi
reaadaptat modul în care s-a comportat în relaţia cu pacientul, ceea ce a generat dezvoltarea teoriei.
Cadrul analitic şi tehnica sunt fundamental intricate teoriei şi sursei acesteia – realitatea psihică, atât cât
poate fi acesta cunoscută în mod „asimptotic” obiectiv.
 
Cadrul analitic 
Este constituit dintr-un ansamblu complex de factori interni care se obiectivează extern în forme de
stabilitate spaţială şi temporală care permit susţinerea continuă a unui mediu securizant, propice
explorării elaborarăii şi dezvoltării. Cu cât cadrul este menţinut cu atât celelalte elemente de esenţă ale
travaliului pot fi susţinute.
Stabilirea programului săptămânal al şedinţelor (minumum trei şedinţe a 45 de minute), a modului în care
acestea sunt onorate (înclusiv în cazul absenţei), modul în care este întâmpinat pacientul şi este încheiată
fiecare şedinţă, a modului în care sunt stabilite vacanţele etc. sunt elemente oncstitutive ale cadrului
analitic.
Cadrul este, deasemenea, expresia Eului analistului întrucât presupune externalizarea unor limite-reguli.
Orice raport cu limita generează frustrare şi, de aceea, tehnica analitică presupune abilitatea de a „lucra”
cu afectele negative şi cu frustrarea în condiţiile în care remanierea echilibrului şi dinamicii psihice se
face prin dialectica dintre absernţă-prezenţă, permisiune-interdicţie, respectiv prin indicii de realitate care
să genereze posibilitatea de discriminare internă. De aici rezultă faptul că o relaţie terapeutică desfăşurată
în condiţiile preponderente ale trăirile pozitive nu poate antrena efecte profunde la nivelul Eului şi al
personalităţii.
 
Neutralitatea 
Este în esenţă efectul unei „funcţionări” fluide a psihanalitsului care se obiectivează într-o bună capacitate
de testare şi observare a realităţii care presupune raportarea echilibrată la realitatea pacientului.
Neutralitatea presupune capacitatea de „a răspunde” fără a bascula în comportamente verbale care au
potenţial excitativ sau intruziv, non-empatic.
 
Libera asociere 
Este expresia funcţionării psihice prin „lanţuri” şi  „arborescenţe” asociative în care fiecare reprezentare
antrenează în funcţie de un ansamblu complex de factori alte reprezentări. Libera asociere presupune
exerciţiul urmăriri suitei de reprezentări care apar în câmpul  intern şi punerea lor în cuvânte.
Libera asociere presupune transpunerea în cuvinte a activităţii interne aşa cum este, prin urmare fără a
angaja forme de prelucrare, filtrare ale acesteia, ceea ce se produce în mod firesc în comunicarea abituală,
socială. Libera asociere se află în relaţie cu capacitatea de obervare a Eului şi de aceea, pe parcursul
analizei, calitatea aceateia se modifică.
 
Abstinenţa 
Este o consecinţă a modelului dezvoltării psihice pe care Freud l-a realizat de-a lungul clinicii sale.
Sanogeneza presupune trecerea gradată de o funcţionare de tipul descărcării imediate şi a arcului reflex la
posilibitatea, treptat mai adapatată, de a amâna descărcarea şi obţinerea plăcerii, de a tolera frustrarea. De
altfel, funcţiile Eului, care culminează cu cele ale conştiinţei, sunt efectul acumulărilor „energetice”
consecutive amânării descărcării.
 
Psihopatologie psihanalitică
Direcţia preponderent descriptivă a psihopatologiei clinico-nosografice a întemeiat și a consolidat
câmpul psihiatriei și criterii taxomonice precum:
1. Predominanţă etiologică:
 exogenă - nevrozele ;
 endogenă – psihozele;
o Modalitate de raportare la trairile psihopatologice:
 critică  - nevrozele;
 necritică - psihopatiile, psihozele;
o Gradul de inserţie familială, socială, profesională, ca indice al necesităţii de
instituţionalizare:
 nespitalizabile – psihopatiile;
 spitalizabile – psihozele, nevrozele.
Criteriile care au permis constituirea taxonomiei psihanalitice au fost etiologice. În cadrul
direcţiei etiologice s-a încercat înţelegerea fenomenelor psihopatologice pornind de la trăirile
individului purtător de simptom şi ale cercetătorului în relația sa cu subiectul aceste fenomene
(dorinţă, transfer, contratransfer etc.).
Direcţia etiologică, care reprezintă, prin urmare, încercarea de a explica realitatea psihică și nu de a o
descrie, fie aceasta situată în contextual normalității sau al patologiei. De aceea, reprezintă o reacţie în
faţa „nihilismului” terapeutic, a tratamentului centrat preponderent pe simptom şi nu pe cauză.
Tocmai pentru că nu este o domeniu al cunoaşterii descriptive, teoria psihanalitică nu a cumulat o
nosografie de mare ambitus per se, ci o clafisicare a maladiilor din ordinea intrumentelor sale clinice
specifice, precum dinamică psihică, perspectiva genetică, fenomene transferențiale. Criterii:
1. raportul dintre actual şi infantil este un criteriul cu o putere separativă nuanţată întrucât separarea
perspectivei sincronice de cea diacronică nu se poate face radical:
1.
a. tulburări în care constelaţia psihopatologică este legată de imposibilitatea actuală de
descărcare a tensiunii sexuale – nevroze actuale;
b. tulburări în care există o problematică de dinamică psihică dobândită în perioada
infantilă. Aceste tulburări sunt specifice tratamentului analitic, întrucât permit
deconstrucţia şi reconstrucţia simptomului în cadrul transferului – nevroze de
transfer.
2. stadiul de dezvoltare la care se produce regresia şi consecinţele asupra capacităţii de investire
a obiectului:
a. nevroze narcisice;
b.       nevroze de transfer.
3. specific dinamic - dialectica se produce între:
a.       două instanţe psihice - nevrozele;
1.
o instanţă psihică şi lumea externă - psihozele ;
a.
conflictul conştient este absent - perversiunile;
b.
4. formaţiunea rezultată în urma conflictului:
d.      trăsătură de caracter (psihopatii) – nevroze asimptomatice;
e.       simptom nevrotic – nevrozele simptomatice;