Marile Puteri vecine Țărilor Române: 

Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman au

exercitat presiuni asupra domnitorilor români pentru a-și impune stăpânirea politică. Au pretins
drepturi de suzeranitate asupra domnitorilor, pe care îi considerau vasali. Relațiile suzerano-vasalice
erau stabilite pe baza tradiției și pe baza puterii politice și militare. Titlurile înalte de regi, duci sau
împărați trebuiau recunoscute nu doar de supușii din interior, ci și de conducătorii vecini.
Țările Române s-au aflat în punctul de întâlnire a sferelor de influență a celor trei mari puteri ce și-au
disputat dominația în regiune. Domnitorii au echilibrat pretențiile suzerane ale acestora, asigurându-
și o durată mare a domniei. Pretentile de suzeranitate erau văzute ca drepturi naturale de către
rege, moștenite din generație în generație.
Suzeranitatea otomană s-a legitimat prin autoritatea puterii. Țările Române au fost învinse, nu
cucerite, iar domnitorii români au fost nevoiți să se închine sultanului pentru a nu pierde domnia și
țara. Soluția de compromis a fost benefică românilor, care au scăpat de cucerire și de transformarea
în pașalâc. Cauzele acestui compromis al otomanilor se află în vecinătatea Țărilor Române cu cele
două mari puteri: Ungaria și Polonia. Disputa dintre puterile creștine și Poartă a asigurat statutul
autonom al Țărilor Române.
Din perspectiva maghiară, țările române se aflau între hotarele regatului, iar regele era obligat să
recupereze ținuturile mărginașe ale egatului din mâna oricărui răzvrătit, să numească domnitori
cărora să le confere însemnele puterii, iar domnitorii celor două țări aveau datoria de a jura credință
și loialitate coroanei maghiare. Drepturile suzerane ale regelui maghiar se transmiteau ereditar, iar
între acesta și domnitor se încheiau înțelegeri scrise ce trebuiau respectate. Domnitorul, ca vasal,
era obligat să acorde sprijin militar regelui, prin trupe sau aprovizionarea oastei maghiare. Era
obligat să acorde sfaturi regelui, să-l informeze de pericolele externe, să plătească dări, să depună
omagiul personal și obediență (din secolul al XV-lea, se duceau delegații să depună omagiul în locul
domnitorului). Regele trebuia să-și apere vasalul, sub forma unei intervenții militare, fie diplomatice,
să-i asigure garda personală permanentă. Se încheiau alianțe antiotomane în anumite forme, de
vasaliate. Dacă domnitorii nu recunoșteau suzeranitatea regilor maghiari erau catalogați ca
necredincioși, trădători și răzvrătitori, erau acuzați de complot, de încălcarea credinței și regii
considerau că aveau dreptul de-ai înlătura sau pedepsi.
Din pespectiva poloneză, vasalitatea Moldovei de exemplu, era recunoscută pe plan internațional
prin depunerea omagiului la graniță de câte ori cerea suzeranul. Domnitorul român jură după rit
răsăritean, deși regele polonez era catolic. Și boierii depuneau omagiu și semnau un act separat.
Obligațiile domnitorului vasal erau sprijinul militar, să aducă sfat și să-l înștiințeze pe suzeran de
pericolele externe, să plătească tribut și nu avea voie să-și schimbe suzeranul. Supușii moldoveni
nu aveau drept de apel la scaunul de judecată al regelui, suzeranitatea nu era reflectată în titulatură,
iar drapelul Moldovei se află între însemnele heraldice ale regilor polonezi. Suzeranul polonez
trebuia de asemenea să-și apere vasalul politic și militar.
Din perspectiva otomanilor, Țările Române erau țări prietene. Condiția era plata unui tribut în funcție
de valoarea estimativă a teritoriului țării (Moldova plătea un tribut mai mic decât Țară Românească,
și ambele plăteau mai puțin decât alte state balcanice). În Țară Românească, s-a instituit practica
investiturii, prin care se confirma alegerea domnitorului de către boieri, însă câteodată, turcii își
impuneau propriul candidat. Printr-un act scris, se reglementau raporturile dintre Țările Române și
Poartă, principala obligație a sultanului fiind sprijinul militar. Schimbarea tratatului permitea
introducerea treptată a unor noi obligații, mai dure decât cele anterioare și treptat, creșterea gradului
de dependență față de Imperiul Otoman.
Din perspectiva românilor, încoronarea domnitorului era o problema internă, ce nu necesită acordul
pretinșilor suzerani. Înțelegerile scrise și jurămintele de omagiu erau des încălcate în funcție de
interesele domnitorului sau în cazul în care un suzeran nu-și respecta angajamentele. Românii au
încercat să găsească un echilibru între pretențiile marilor puteri vecine, profitând de conflictele de
interese.