POVESTE BRAZILOR SI A HARTIEI

DE DEMOSTENE BOTEZ

I.La poalele muntelui, spre rau, pe unde creste iarba azi si nalbele pana la brau, au fost
candva paduri de brazi. Dar e demult de cand stapanul Ie-a doborat si pus pe foc, si cum era
zgarcit, hapsanul, alti brazi n-a mai plantat la loc.
Si muntele-a ramas astfel, plesuv cum n-a fost niciodata; Vezi doar un card de oi pe el,
cani mari si un cioban pe-o cioata.
De-atunci trecura ani si ani, zburand ca pasarile stol; s-au perindat stani si ciobani si
muntele-a ramas tot gol. Pe coasta muntelui, urata, fara-adaposturi, fara vetre, Vedeai ciobani
proptiti in bate si oile ca niste pietre. Doar buciumul din cand in cand scotea in linistea adanca
Un urlet ca de lup flamand iesit dintr-un culcus de stanca. Si de cand oamenii mai stiu altaceva
nu e nimica. Si muntele e ca pustiu, si nu-i picior de pasarica, si toti credeau in sinea lor ca de
acum asa va fi: Un munte gol ca un ulcior... dar iata ca-ntr-o buna zi!...

II. Era in toamna ca acum, cand intr-o zi de dimineata, Carute isi taiara drum printre
vlastari si prin verdeata. Si toate-au poposit aproape de matca raului din vale, Si coborara
tarnacoape, lopeti si sape si cazmale. Si oameni au venit multime cu traistele-n bat pe umar, De
nu putea sa stie nime, cati or fi fost atunci la numar. Si din carute descarcara mii de braduti
zburliti si mici, De dimineata pana seara, parca-ar fi fost niste arici! Au inceput sa sape gropi in
sir, pe coasta, tot mai sus, Gropi mici ca pentru pus cartofi, dar nu cartofi in ele-au pus,
Ci brazisorii-atunci adusi din nu stiu ce pepiniera, Zburliti ca niste pui de ursi, crescuti
acolo ca-ntr-o sera. Orice bradut ca-ntr-un zabun, plantat in muntele pustiu, Parea gatit ca de
Craciun, atat era de brumariu. Si era vesel fiecare, - De parca se-ntorsese-acasa, -C-un mot de-un
verde crud, in soare, si-o blana deasa, artagoasa.
Si se uita in partea stanga, si imprejurul lui, si-n fata, Sa vada cei plantati pe langa, cu
care va trai o viata, in zorii primei diminete, brumati de neguri si de roua, Parca-si dadeau tacuti
binete, voiosi de viata asta noua. Muncira oameni si baieti vreo nu stiu cate luni in sir, De au
plantat mii de puieti in linii drepte, fir cu fir. Parea ca-n urma lor, spre creasta, se catara mii de
copii, Ce urca insirati pe coasta, din fundul vaii, mii si mii...

III. Pe urma, oamenii s-au dus si a venit o iarna grea. Si brazisorii, pana sus, s-au
incotosmanat in nea. Sub lungi troiene de zapezi, stateau ca-n vata, la caldura, Si nici nu mai
puteai sa-i vezi, si parca toti taceau din gura. Deasupra lor treceau dihanii, pornite noaptea dupa
prada; Treceau schiorii ca pe sanii zvarlind cu stele de zapada. Suflau viforniti fara rost purtand
zapezile in vant; Bradutii toti, ca-n adapost, strangeau caldura din pamant. Trosneau afara brazi
batrani, vuind ca marea in furtuna, Dar ei parca-si suflau in mani in puful lor de nea si luna.
IV. Dar intr-o zi porni o boare de aer cald peste nameti, Si de sub ei iesi la soare mot
verde de bradut istet. Si-n primavara timpurie incet-incet, bradutii toti Si-au pus voiosi la palarie
un ciucure intreg de moti. Pe urma, parca-un stol de fete, tot asternura printre ei, Ca niste scoarte
violete, un camp intreg de brebenei.
Asa trecura veri si toamne pe calendar stiut de soare... Ca niste elegante doamne veneau
la iarba caprioare. Iar uneori pe la amiaza, dormeau pe-acolo iezii blanzi, Dar toti aveau privirea
treaza, de teama lupilor flamanzi.
 V. Trecura anii: doi, trei, zece... cu ierni, cu toamne si cu veri, Cu frunze moarte pe
potece... si parca toate au fost ieri... Bradutii erau brazi inalti si o padure laolalta,
Cum n-aveau muntii ceilalti o coama verde mai inalta. Erau ca peria de desi si nu era nici
unul rupt. De parca ar fi fost alesi. Era ca noaptea dedesubt! Cand se urca-n munti, primavara,
veneau aici privighetori; Cantau de cum incepea seara si toata noaptea pana-n zori. O pajura cu
gatul gol in cate-o zi pe la amiaza, Facand pe sus un rotocol, se aseza pe-un varf, de paza. In
trunchiuri brazii au tot scris, in cercuri anii, ca pe-un disc. Si anii au trecut ca-n vis, cum au
trecut norii pe pisc. O suta... Codrul e-ncheiat, a-i socoti nimeni nu poate, Ca oamenii ce i-au
plantat nici nu-i mai stie lumea-n sate.
VI. Dar intr-o zi, nepotii lor venira iarasi cu carute
Si brazii toti, intr-un fior, simteau ca n-au venit sa-i crute. Au coborat in graba mare, ca
sa-i doboare si sa-i taie, Si barde scurte si topoare, si joagare si fierastraie. Taiau parca-ar fi fost
cosasi... si brazii ca plecati de-un vant Ca niste oameni uriasi cadeau cu pieptul la pamant. Cand
se rupeau, scoteau un geamat ca de un om voinic ranit.
Si rasuna departe-un freamat in stancaria de granit. Pe urma ramurile grele se linisteau
incet-incet... De sus privea uimit la ele intregul codru de bradet. Taiatul trunchi tot mai zvacnea
de seva umed, ca de roua, Ca seva inca mai urca un ultim pic de viata noua. Din fundul codrilor
pustii, treziti de larma de departe Se ridicau ursi cafenii ca sa se mute-n alta parte. Si buha se
trezea acus cu ochii ei holbati si mari, Sa-si care-aiurea un culcus intr-un alt codru, de stejari. Si
ciutele si capriorii isi fulgereau grabitul salt, Ca sa-i apuce maine zorii in varful muntelui inalt.
Ramasera, intinsi pe jos ca pe un camp de batalie, Care de care mai frumos, brazi mari si falnici,
poate-o mie... Iar oamenii cu o secure s-au pus sa-i curete apoi Si-n majestatea din padure au
aparut deodata goi. Si trunchiul gol, indurerat ca niste trupuri dezbracate Sub ceru-nalt si instelat
sta-ntins si neclintit, pe spate. Si seva-n ei se linistise, si crengile zaceau alaturi, Acuma fara zvon
si vise, netrebnice ca niste maturi, in nu stiu cate nopti la rand i-a tot privit din ceruri luna, Cu
zambetul ei pal si bland si trista pentru totdeauna, Pe-aici n-a mai facut popas nici lup si nici o
caprioara Si nici o urma n-a ramas din viata cea de-odinioara.
VII. Iar intr-o zi-au pornit la vale, sunand sonor, bustenii duri, Trezind iar gemete de jale
si-n departatele paduri. La rau toti s-au oprit gramada incalecati sau dedesubt, Cum au putut si ei
sa cada pe coasta muntelui abrupt.
VIII. Spre seara se-auzira pasii de oameni stransi in jurul lor; Venisera din sat plutasii,
purtand pe umar un topor. De sus, din munti, de pe Bargau, incinsi cu lat chimir la brau, Veni
flacau dupa flacau sa-nchege plutele pe rau. Venira multi - intreg norod - si-au taiat, si-au
mesterit, Pana-au facut pod langa pod pe cursul apei intetit. Le-au ferecat grozav feciorii cu
cangi, cu scoabe si piroane, Sa poata tine piept valtorii pe unde-i stanca si bulboane. Pe urma le-
au pornit la vale, la carma cate doi carmaci Voinici, ca imbracati in zale, si pe masura de dibaci.
A inceput o lupta crunta cu apa-n spuma si valtoare; Carmacii-abia cu greu infrunta mania apei
ca o mare. Pe urma au scapat la larg, si-abia alunecand alene, Ca niste navi fara catarg, s-au
strecurat printre poiene. Trecu incet, veni incoace, adapostit sub o movila Un sat de case cu
cerdace si-acoperisuri de sindrila. Au lunecat leghe cu leghe, drum lung din munte pana-n vale,
Cu cate un carmaci de veghe, cu schimbul, randuit in cale.
IX. Pe ploi, sub cer ca de cristal, trecu a lor calatorie, Cand intr-o zi-aparu pe mal
uzina noua de hartie. Spre tarm plutasii se-ndreptara cu plutele ca de-obicei, Si au aliniat spre
seara intregul sir, ca la un chei.
Si parca ar fi poposit in seara ceea de april,
La tarm, enorm si linistit, ca in povesti, un crocodil.
 Apoi au desfacut din fiare butucii, pana la amiezi.
Si pan-la asfintit de soare i-au si cladit pe mal, gramezi.
X. Au stat asa o vreme-n ploaie, in arsita si in zapada, Pana i-au dus la fierastraie pe
rand, gramada cu gramada. Mai miroseau inca-a rasina cand incepura sa-i sfasie, Cu colti de
fiara, o masina, sa fabrice din ei hartie.
in cazi cu suluri si cutite, ii astepta uzina-ntreaga, Din trunchiurile lor zdrelite sa scoata
orice pic de vlaga. Trecand prin bai, esenta lor, din brazii mari crescuti pe coasta,
Prin ape tulburi ca un nor, au distilat un fel de pasta. Din ce a fost candva surcea a aparut,
pe suluri groase, Hartia alba ca de nea, ca niste panze de matase. Era-n albeata ei zapada din ierni
si ierni de altadata, Cand incepea pe brazi sa cada, si brazii o sorbira toata.
XI. Atatia oameni, mii si mii, au tot trudit pe indelete Sa scoata suluri de hartii ce
trebuiesc pentru caiete. Si pentru fel de fel de carti si milioane de ziare, Albume in culori si harti
sa-nvete carte fiecare.
Iar orice coala de hartie, pe care-o folosim noi azi, E munca ce de-abia se stie a celor ce
plantara brazi. Si e-a naturii truda lunga de-un veac sau numai jumatate, Sa creasca-nalta ca sa
ajunga cu varfu-n ceruri instelate. Alti oameni au venit apoi sa-i taie in paduri, sa-i care, Sa-i
vare-n fabricile noi si sa-i farame-n malaxoare. De aceea cand te-apuci sa scrii pe albe coli ca de
zapada, Nu te-apuca sa scrii prostii...! nici n-arunca hartia-n strada!