Dacă privim problema conform titlului, eu zic că una
dintre şmecheriile din viaţa de toate zilele e să te prinzi ce câştigi când pierzi şi ce pierzi când câştigi. Nu de alta dar „pe direct” nu le vede chiar toată lumea. Dar oare la ce foloseşte să îţi baţi capul cu o atare perspectivă complicată? O să încep cu prima parte, cu ce pierzi când câştigi. E important, cred eu, să înţelegi care sunt tinichele de coada oricărui lucru. Sunt inerente, pentru că nu există act fără de consecinţe. De la înghiţitul unei aspirine şi până la schimbarea din carieră ori din relaţie. Existenţial vorbind, nimic nu vine gratis, ci contra unui preţ. Ce se petrece, însă, este că euforia generată de anticiparea bucuriei de a avea ce ţi-ai dorit, tinde să pună costul asociat în umbră. Exemplul cel mai la îndemână mi se pare cel cu antreprenoriatul, care tinde să poarte o aură romantică. Aud, de pildă, tot timpul remarci care reflectă idealizarea cu pricina, de genul – „ce marfă, faci ce vrei tu” sau „nu ai şef”. Poate… Doar că rareori mă întreabă cineva cât de teamă mi-a fost că nu o să reuşesc sau cum mă descurc fără şef, ce-i drept, dar şi fără subalterni. Nu mă înţelegeţi greşit – am sentimentul că am luat decizia corectă. Dar sentimentul cu pricina se iscă şi pentru că am conştientizat care e preţul pentru antreprenoriat. Acelaşi principiu e valabil pentru orice. Problema e ca idealizăm ce nu avem (şi ne-am dori) şi ne plictisim când primim. Ajungem la a doua parte a principiului – ce ai de câştigat când pierzi. Şi nu, nu vreau să spun că pierderea (de orice tip) ar fi lucru de glumă. Până şi atunci când ne pierdem cheile ni se complică existenţa, darămite atunci când ne lipsesc lucrurile importante, de valoare materială sau emoţională. Ideea este însă că, de vreme ce nu pot schimba realitatea pierderii, pot doar schimba felul în care relaţionez cu ea. Cu pierderea adică. Iar asta presupune, cu răbdare, să dau realităţii viitoare timp să mă surprindă. Aproape inevitabil, mă va surprinde pozitiv. Nu pentru că ar exista vreo conspiraţie universală ci pentru că, noi oamenii (şi păsările Phoenix, desigur) avem tot ce ne trebuie să facem tot ce putem cu ce avem sau ne rămâne disponibil (în cazul pierderii). Şi-n plus capacitatea de a nu greşi de două ori la fel. În temă cu cele de mai sus, pe mine mă inspiră, de fiecare dată, povestea calului pierdut si îmi aduce aminte că viaţa bate filmul şi că atât entuziasm cât şi speranţă există cât să fie pentru fiecare dintre noi... CALUL PIERDUT: CÂND O BINECUVÂNTARE POATE FI UN BLESTEM SAU CÂND UN BLESTEM POATE FI O BINECUVÂNTARE (Poveste originară din China) Demult, într-un sat din nordul Chinei, trăia un om care avea un cal minunat. Aşa frumos era calul său, că oamenii veneau de la mari depărtări doar să-l admire. Îi spuneau mereu ce binecuvântat este că-l are. – Se prea poate, răspundea el, dar ceea ce pare o binecuvântare poate fi și un blestem. Într-o zi, calul a fugit. A dispărut pur şi simplu. Oamenii veneau acum să-l compătimească pentru ghinionul său. – Așa o fi. Dar ce pare un blestem poate fi și o binecuvântare, spuse el. Câteva săptămâni mai târziu, calul s-a întors. Și nu era singur. Îl urmau 21 de cai sălbatici. După legea pământului, aceștia deveneau proprietatea lui. Avea, acum, o mulțime de cai. Vecinii veniră din nou să-l felicite pentru norocul ce dăduse peste el. – Cu adevărat, ești binecuvântat! – Se prea poate, dar ceea ce pare o binecuvântare poate fi și un blestem. Imediat după aceea, fiul său, unicul său fiu, a-ncercat să călărească unul dintre caii sălbatici. Calul l-a azvârlit cât colo, iar acesta și-a rupt piciorul. Din nou sosiră vecinii, de data aceasta să-i spună ce rău le pare. Cu siguranță că trebuie să fi fost blestemat în vreun fel. – Se prea poate, a răspuns el, dar ceea ce pare a fi un blestem poate fi și o binecuvântare. O săptămână mai târziu, regele ținutului trecu prin sat, luând pe fiecare tânăr apt de luptă la război împotriva locuitorilor din nord. A fost un război îngrozitor. Toți cei plecați din sat au fost uciși. Doar fiul omului nostru a supraviețuit, datorită piciorului său rupt. De atunci și până azi, în sat exista o vorbă: „Ce pare a fi o binecuvântare poate fi un blestem, iar ce pare un blestem, poate fi o binecuvântare.”