Când câştigi ceva, pierzi ceva.

Şi viceversa

Dacă privim problema conform titlului, eu zic că una

dintre şmecheriile din viaţa de toate zilele e să te prinzi ce
câştigi când pierzi şi ce pierzi când câştigi. Nu de alta dar
„pe direct” nu le vede chiar toată lumea.  Dar oare la ce
foloseşte să îţi baţi capul cu o atare perspectivă
complicată?
O să încep cu prima parte, cu ce pierzi când câştigi. E
important, cred eu, să înţelegi care sunt tinichele de coada
oricărui lucru. Sunt inerente, pentru că nu există act fără
de consecinţe. De la înghiţitul unei aspirine şi până la
schimbarea din carieră ori din relaţie. Existenţial vorbind,
nimic nu vine gratis, ci contra unui preţ. Ce se petrece,
însă, este că euforia generată de anticiparea bucuriei de a
avea ce ţi-ai dorit, tinde să pună costul asociat în umbră.
Exemplul cel mai la îndemână mi se pare cel cu
antreprenoriatul, care tinde să poarte o aură romantică.
Aud, de pildă, tot timpul remarci care reflectă idealizarea
cu pricina, de genul – „ce marfă, faci ce vrei tu” sau „nu
ai şef”. Poate… Doar că rareori mă întreabă cineva cât de
teamă mi-a fost că nu o să reuşesc sau cum mă descurc
fără şef, ce-i drept, dar şi fără subalterni. Nu mă înţelegeţi
greşit – am sentimentul că am luat decizia corectă. Dar
sentimentul cu pricina se iscă şi pentru că am
conştientizat care e preţul pentru antreprenoriat. Acelaşi
principiu e valabil pentru orice. Problema e ca idealizăm
ce nu avem (şi ne-am dori) şi ne plictisim când
primim. 
Ajungem la a doua parte a principiului – ce ai de câştigat
când pierzi. Şi nu, nu vreau să spun că pierderea (de
orice tip) ar fi lucru de glumă. Până şi atunci când ne
pierdem cheile ni se complică existenţa, darămite atunci
când ne lipsesc lucrurile importante, de valoare materială
sau emoţională. Ideea este însă că, de vreme ce nu pot
schimba realitatea pierderii, pot doar schimba felul în
care relaţionez cu ea. Cu pierderea adică. Iar asta
presupune, cu răbdare, să dau realităţii viitoare timp să
mă surprindă. Aproape inevitabil, mă va surprinde
pozitiv. Nu pentru că ar exista vreo conspiraţie universală
ci pentru că, noi oamenii (şi păsările Phoenix, desigur)
avem tot ce ne trebuie să facem tot ce putem cu ce avem
sau ne rămâne disponibil (în cazul pierderii). Şi-n plus
capacitatea de a nu greşi de două ori la fel.
În temă cu cele de mai sus, pe mine mă inspiră, de fiecare
dată, povestea calului pierdut si îmi aduce aminte că
viaţa bate filmul şi că atât entuziasm cât şi speranţă există
cât să fie pentru fiecare dintre noi...
CALUL PIERDUT: CÂND O BINECUVÂNTARE POATE FI UN
BLESTEM SAU CÂND UN BLESTEM POATE FI O
BINECUVÂNTARE (Poveste originară din China)
Demult, într-un sat din nordul Chinei, trăia un om care avea un cal
minunat. Aşa frumos era calul său, că oamenii veneau de la mari
depărtări doar să-l admire. Îi spuneau mereu ce binecuvântat este că-l
are.
– Se prea poate, răspundea el, dar ceea ce pare o binecuvântare poate
fi și un blestem.
Într-o zi, calul a fugit. A dispărut pur şi simplu. Oamenii veneau
acum să-l compătimească pentru ghinionul său.
– Așa o fi. Dar ce pare un blestem poate fi și o binecuvântare, spuse
el.
Câteva săptămâni mai târziu, calul s-a întors. Și nu era singur. Îl
urmau 21 de cai sălbatici. După legea pământului, aceștia deveneau
proprietatea lui. Avea, acum, o mulțime de cai.
Vecinii veniră din nou să-l felicite pentru norocul ce dăduse peste el.
– Cu adevărat, ești binecuvântat!
– Se prea poate, dar ceea ce pare o binecuvântare poate fi și un
blestem.
Imediat după aceea, fiul său, unicul său fiu, a-ncercat să călărească
unul dintre caii sălbatici. Calul l-a azvârlit cât colo, iar acesta și-a
rupt piciorul. Din nou sosiră vecinii, de data aceasta să-i spună ce rău
le pare. Cu siguranță că trebuie să fi fost blestemat în vreun fel.
– Se prea poate, a răspuns el, dar ceea ce pare a fi un blestem poate fi
și o binecuvântare.
O săptămână mai târziu, regele ținutului trecu prin sat, luând pe
fiecare tânăr apt de luptă la război împotriva locuitorilor din nord. A
fost un război îngrozitor. Toți cei plecați din sat au fost uciși. Doar
fiul omului nostru a supraviețuit, datorită piciorului său rupt.
De atunci și până azi, în sat exista o vorbă: „Ce pare a fi o
binecuvântare poate fi un blestem, iar ce pare un blestem, poate fi o
binecuvântare.”