1.2.1.drept Civil-Persoanele PDF

SIDONIA CULDA
DREPT CIVIL. PERSOANELE

- Manual de studiu individual -
2017-2018
SIDONIA CULDA
DREPT CIVIL
PERSOANELE
- Manual de studiu individual -
2
CUPRINS
INTRODUCERE 5
Unitatea de învăţare 1
Noțiuni introductive. Persoana fizică.................................................................................................9
1.1. Introducere ....................................................................................................................................9
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .........................................................................10
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ....................................................................................................10
1.3.1. Noțiune, reglementare, clasificare......................................................................................11
1.3.2. Personalitatea juridică a omului .........................................................................................12
1.3.3. Drepturile personalității .....................................................................................................16
1.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................16
Unitatea de învăţare nr. 2

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice – început, conţinut, sfârşit ........................................19
2.1. Introducere ..................................................................................................................................19
2.4. Îndrumar pentru autoverificare ...................................................................................................22

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice......................................................................................25
3.1. Introducere ..................................................................................................................................25
3.3.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu..............................................................................................26
3.3.2 Capacitatea de exerciţiu restrânsă .......................................................................................30
3.3.3. Capacitatea de exerciţiu deplină ........................................................................................32

Identificarea persoanei fizice ............................................................................................................37
4.1. Introducere ..................................................................................................................................37
4.3.1. Definiția și caracterele atributelor de identificare. Numele ...............................................38
4.3.2. Domiciliul ..........................................................................................................................46
4.3.3. Starea civilă ........................................................................................................................47

Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă și curatelă ...........................................................................52
5.1. Introducere ..................................................................................................................................52
5.3.1. Definiție. Noțiuni introductive ...........................................................................................53
5.3.2. Caracterele tutelei; principii, deschiderea, exercitarea şi închiderea tutelei. .....................54
5.3.3. Curatela ..............................................................................................................................55
3
Ocrotirea persoanei fizice prin punerea sub interdicţie ................................................................59
6.3.1. Punerea sub interdicție .......................................................................................................60

Persoana juridică ...............................................................................................................................68
7.1. Introducere ..................................................................................................................................68
7.3.1. Definiție, noțiuni introductive. Conceptul de persoană juridică ........................................69
7.3.2. Clasificarea, elementele constitutive, înființarea persoanei juridice ..................................70
7.3.3. Capacitatea persoanei juridice............................................................................................71
7.3.4. Reorganizarea, transformarea, încetarea persoanei juridice...............................................72
4
INTRODUCERE
Disciplina Drept civil. Persoanele este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor
cu caracter teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că ea reprezintă partea absolut necesară pentru
studiul următoarelor aspecte ale dreptului civil – respectiv: drepturile reale, obligaţiile civile,
contractile şi succesiunile şi chiar procedura civilă.
Dreptul civil - persoanele este dreptul de fiecare zi, el cuprinzând totalitatea raporturilor
juridice patrimoniale şi nepatrimoniale care se stabilesc între participanţii la circuitul civil.
În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât el
contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) ale persoanelor fizice şi juridice. De
asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte.
Un aspect important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc
constă în poziţia sau funcţia sa de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. În acest sens, art. 2
alin. 2 din Codul civil stabileşte că “prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care
constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritual dispoziţiilor
sale”.
Având în vedere aceste aspecte, cunoştinţele de drept civil, persoane sunt absolut necesare în
exercitarea profesiei de jurist.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
dreptul civil, persoane. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de particularităţile
diferitelor instituţii ale dreptului civil, cum ar fi: capacitatea civilă, identificarea persoanelor fizice
şi juridice, ocrotirea persoanei fizice, persoana juridică. Parcurgând această disciplină studenţii îşi
vor putea însuşi modul în care sunt reglementate principalele instituţii ale dreptului civil, iar în anii
următori de studio al dreptului civil vor aprofunda sau completa unele dintre noţiunile însuşite la
acest curs.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi
specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 cunoașterea şi să folosirea corectă a noţiunilor despre principalele instituţii de drept civil;
 demonstrarea capacității de folosire adecvată a noţiunilor de drept civil, persoanele;
5
 înţelegerea importanţei studiului textelor alese de către cadrul didactic titular;
 demonstrarea capacității de analiză şi interpretare a unor situaţii practice prin termenii
învăţaţi;
 însușirea abilităţii de folosire a instituţiilor şi în alte situaţii asemănătoare (cazuri practice);
 dezvoltarea deprinderii de utilizare corectă a cunoştinţelor teoretice şi practice;
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum

şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii juridice;
 realizarea de conexiuni între elementele de Drept civil. Persoanele;
 argumentarea unor enunţuri în faţa celorlalţi participanţi la circuitul civil sau la
realizarea actului de justiţie;
 capacitatea de analiză şi sinteză a instituţiilor studiate.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 relaţionări între elementele ce definesc fiecare instituţie de drept civil studiată;
 descrierea unor instituţii de drept civil, persoanele;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul juridic;
 capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi juridice;
 capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul unei
organizaţii internaţionale.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific/
cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de
valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în
activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor
ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi
similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
întrebările clienţilor;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina Drept civil. Persoanele;
 acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform
legislaţiei în vigoare;
 capacitatea de a avea un comportament etic în faţa celorlalte subiecte de drept;
 capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei juridice;
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,
necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în
6
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de
antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei
grupe:
1. Introducere. Capacitatea civilă a persoanelor (1 oră)
2. Identificarea persoanelor (1 oră)
3. Mijloacele de ocrotire a persoanei fizice (1 oră)
4. Persoana juridică (1 oră)
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1 Noțiuni introductive. Persoana fizică
Unitatea de învăţare 2 Capacitatea de folosință a persoanei fizice (început,

conţinut, sfârşit)
Unitatea de învăţare 3 Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice (început,
conţinut, sfârşit)
Unitatea de învățare 4 Identificarea persoanei fizice
Unitatea de învăţare 5 Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă și curatelă

Unitatea de învăţare 6 Ocrotirea persoanei fizice prin punerea sub interdicție
Unitatea de învăţare 7 Persoana juridică
Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor
avea următoarele subiecte:
1. Persoana fizică – capacitate şi măsuri de ocrotire (2 ore)
2. Persoana juridică (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
1. E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, București, 2012

2. G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Bucureşti, 2011
3. E. Lupan, I. Sabău, Tratat de drept civil, Bucureşti, 2006
4. G. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 2007
5. I. Reghini. Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Cluj-Napoca, 2008
6. G. Răducan, G.T. Maravela, Drept civil. Culegere de speţe, Bucureşti, 2008
7. Colecţia revistei „Fiat Justitia”
8. V. Hanga, M. D. Radu – Limba latină pentru jurişti, Edit. Albastră, Cluj-Napoca, 2006
7
9. Noul cod civil. Note, Corelaţii, explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011
10. E. Lupan, Drept civil, Persoana Fizică şi persoana juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
11. Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
12. I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Editura C.h. Beck, Bucureşti, 2007
13. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
14. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu. Drept civil. Persoanele în reglementarea
noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011
15. G. Răducan, M. Voineag, C. M. Niță, M. Dinu, R. C. Ilie, Teste grilă pentru concursuri
și examene, Editura Hamangiu, 2015
16. F. Baias ș.a., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012
17. N. Roș, Dreptul muncii, Curs universitar, Editura Pro Universitaria, București, 2017
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso, ţinându-se
cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
8
Unitatea de învăţare 1
Noțiuni introductive. Persoana fizică
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noțiune, reglementare, clasificare
1.3.2. Personalitatea juridică a omului
1.3.3. Drepturile personalității
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Normele juridice reglementează statutul legal al omului
în calitatea sa de persoană, căreia îi aparţine orice drept.
Din punct de vedere juridic, oamenii apar în raporturile
dintre ei, ca titulari de drepturi şi obligaţii. Aşadar, persoanele
sau fiinţele umane sunt subiecte de drept, fiind aşa cum scria şi
Ihering destinatarii oricăror drepturi, pentru că orice drept
corespunde unui interes al omului.
Sintagma subiect de drept desemnează pe de o parte
participantul la raporturile juridice (titularul de drepturi şi
obligaţii), iar pe de altă parte vocaţia unui asemenea titular de a
participa la raporturile juridice civile, materializată în
aptitudinea de a-şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile
reglementate de către dreptul obiectiv.
Subiectele dreptului civil se împart în următoarele două
categorii: persoanele fizice şi persoanele juridice (anumite
colectivităţi, grupări de persoane).
Etimologic1, cuvântul „persoană” derivă din latinescul
persona care înseamnă masca actorului din antichitate, ceea ce
1
În dreptul civil francez pentru persoana fizică se întrebuinţează termenul de personne physique, iar pentru persoana
juridică se utilizează expresia personne morale
În dreptul german persoana fizică este denumită natürliche Personen iar persoana juridică juristische Personen.
9
exprimă, în mod alegoric fireşte, ideea că oamenii sunt priviţi ca
şi actori ai vieţii sociale. Precizăm faptul că în lucrarea de faţă
vom utiliza termenul de „persoană” cu referire la persoana fizică.
Noţiunea de subiect de drept a suferit de-a lungul istoriei
o serie de modificări, evoluând de la societatea romană în care
nu se recunoştea oricărui om calitatea de subiect de drept, la
etapa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Se impune a fi subliniat faptul că evoluţia dreptului
persoanelor a fost profund influenţată de curentele filosofice,
sociologice şi psihologice ale secolului al XX-lea.
Obiectivele unităţii de învăţare:

- cunoaşterea părţii introductive a disciplinei;
- definirea termenilor juridici utilizaţi;
- cunoaşterea caracteristicilor termenilor şi instituţiilor
analizate;
- definirea conceptelor utilizate.
Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii vor putea să definească termeni precum
persoana fizică, personalitate juridică, capacitate civilă;
- studenţii vor putea să descrie particularităţile şi
caracteristicile termenilor studiaţi;
- studenţii vor putea să identifice instituţiile studiate.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare nr.1, timpul alocat este de 4

ore.
În dreptul englez se face distincţie între natural person şi artificial person (sau conventional person). E. Lupan, op. cit., p.32
10
1.3.1. Noțiune, reglementare, clasificare
Prin persoană fizică vom înțelege subiectul individual de
drepturi și obligații civile, participant la circuitul juridic civil.
Această participare poate avea loc în condițiile în care subiectul
de drept are și capacitate juridică civilă.
Calitatea de subiect de drept nu este condiționată de
existența discernământului.
Reglementările interne legale în vigoare privitoare la
persoana fizică sunt cuprinse în diferite acte normative, dintre
care principale sunt: Constituţia României (art. 16, 25, şi
altele), Codul civil, Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind
dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice, Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 119/1996 cu privire
la actele de stare civilă și altele.
Dintre convenţiile internaţionale amintim Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului,
ratificat de România în anul 1974, Convenţia cu privire la
drepturile copilului, ratificată în anul 1990.
Din punct de vedere al vârstei distingem:
- minorii care nu au împlinit 14 ani;
- minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani;
- majorii, adică persoanele care au împlinit 18 ani sau care
s-au căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
După cum au sau nu au capacitate de exercițiu
persoanele fizice se clasifică în:
- persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu (0-14
ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească);
- persoanele fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă
(între 14-18 ani);
- persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină
(peste 18 ani).
În funcție de activitățile pe care le desfășoară persoanele

fizice se împart în:
- profesioniști;
- neprofesioniști.
În funcție de cetățenia persoanelor fizice distingem:

- persoane fizice cu cetățenie română;
- persoane fizice cu cetățenie străină;
- persoane fizice fără cetățenie (apatrizi).
11
După domiciliul pe care îl au persoanele fizice sunt:
- persoane fizice cu domiciliul în România;
- persoane fizice cu domiciliul în străinătate.
1.3.2. Personalitatea juridică a omului
Subiectelor de drept (civil) le este inerentă personalitatea
juridică. Aceasta înseamnă aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile.
Noţiunile de personalitate juridică şi capacitate juridică
nu se confundă, deosebirea dintre ele fiind aceea că
personalitatea juridică este o aptitudine generală de a participa
la viaţa juridică, în timp ce capacitatea stabileşte condiţiile
concrete ale acestei participări pentru fiecare persoană.
Reglementările interne legale în vigoare privitoare la
persoana fizică sunt cuprinse în diferite acte normative, dintre
care principale sunt: Constituţia României (art. 16, 25, şi
altele), Codul civil, Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind
dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice, Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului și altele.
Dintre convenţiile internaţionale amintim Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului,
ratificat de România în anul 1974, Convenţia cu privire la
drepturile copilului, ratificată în anul 1990.
Raportat la existenţa persoanei fizice, apreciem necesar a
face câteva precizări legate de corpul uman. De la început se
impune să precizăm că există o disociere clară între persoană şi
corpul uman.
Într-o opinie s-a spus despre corpul uman că poate şi
chiar trebuie să fie considerat un lucru, însă unul care este în
afara comerţului, adică a circuitului civil.
O altă opinie, cu mai mulţi adepţi, vede asupra propriului
corp un drept al personalităţii, unul dintre drepturile
primordiale ale individului.
Într-o mare măsură, trebuie să recunoaştem, fiecare om
este stăpânul corpului său, însă această putere este limitată de
ordinea publică şi bunele moravuri.
Protecţia corpului uman este asigurată prin mai multe
acte normative cu caracter intern şi internaţional. Dintre cele
interne amintim Legea nr. 95/2006 care reglementează
prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane. Din
perspectiva acestei reglementări, se desprind următoarele
12
principii: fiecare om are dreptul la respectarea corpului său; corpul uman este inviolabil; corpul
uman şi elementele sale (organe, ţesuturi) nu pot face obiectul unui drept patrimonial.
Legea reglementează condiţiile în care se poate efectua

prelevarea de ţesuturi şi organe de la o persoană în viaţă sau
decedată, şi, pe de altă parte, transplantul acestora.
Legea nr. 95/2006 autorizează prelevarea de ţesuturi şi
organe de la o persoană în viaţă, însă stabileşte anumite condiţii
pentru ca prelevările să aibă caracter licit. Astfel, prelevarea nu
este posibilă decât de la o persoană majoră şi cu consimţământul
expres, exprimat în formă scrisă, liber, prealabil efectuării
oricărei intervenţii. Consimţământul poate fi revocat oricând,
fără vreo solemnitate anume.
Prelevarea nu este licită decât dacă are un interes
terapeutic pentru primitor.
O altă condiţie pentru ca prelevarea să fie licită este
aceea ca ea să nu pună în pericol viaţa donatorului.
Periculozitatea prelevării va fi apreciată in concreto de către
medicul specialist. Donaţia nu poate avea ca obiect organe
vitale sau unice.
Prelevarea de organe unice se va putea face numai de la
cadavre.
Legea interzice în mod expres prelevarea şi transplantul
de ţesuturi şi organe umane de la donatori minori şi de la
persoanele lipsite de discernământ. Există totuşi o excepţie, şi
anume este permisă prelevarea de măduvă osoasă şi de la un
minor, însă doar în beneficiul fratelui sau surorii sale.
În ceea ce priveşte prelevarea de ţesuturi şi organe de la o
persoană decedată, legea permite aceasta, însă numai după
constatarea morţii cerebrale, şi după ce membrii familiei/rudele
şi-au dat acordul în acest sens. Dacă, în timpul vieţii, persoana
aflată în moarte cerebrală şi-a exprimat acordul că nu doreşte
să doneze ţesuturi şi organe când nu va mai fi, operaţia nu va
putea fi efectuată chiar dacă familia ar consimţi.
Legea permite prelevările de organe nu doar de la
persoana majoră decedată ci şi de la minorul decedat, cu
consimţământul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali.
De la principiul inviolabilităţii corpului omenesc există o
singură excepţie, şi anume autopsia cadavrului, atunci când
prelevarea se face în scopul descoperirii cauzelor decesului.
În legătură cu transplantul de ţesuturi şi organe arătăm că
există şi aşa-numita intervenţie de urgenţă, pentru care nu este
13
nevoie de consimţământul cerut de lege, însă numai în situaţia în care primitorul se află în
imposibilitatea de a consimţi şi datorită unor împrejurări
obiective nu poate fi luată legătura, în timp util, cu familia sau
cu reprezentanţii legali. Este necesar ca întârzierea să conducă
în mod inevitabil la deces pentru a putea decide că suntem într-
adevăr în situaţia unei urgenţe medicale.
În cele ce urmează, având în vedere obiectul prezentului
curs – persoana fizică, vom face câteva scurte consideraţii
referitoare la procrearea asistată medical.
Legislaţia actuală din România nu oferă încă un cadru
juridic pentru desfăşurarea în mod licit a acestei tehnici, deşi la
noi în ţară s-au născut copii prin această tehnică. Ideea juridică
centrală a unei viitoare reglementări va trebui să fie aceea a
identificării naturii juridice a embrionului uman, şi pe cale de
consecinţă logico-juridică determinarea momentului din care
acea persoană există. Deși embrionul este un corp în devenire,
el nu este totuși o persoană decât după naștere. El nu are
personalitate distinctă de a mamei, dar legea îi recunoaște, în
anumite condiții, unele drepturi.
1.3.3. Drepturile personalității

În literatura juridică de specialitate este unanim admisă
ideea că există o serie de drepturi considerate că aparţin oricărui
individ prin faptul că este om.
Cele mai importante drepturi din această categorie, cu
relevanţă pentru dreptul civil sunt: dreptul la propria imagine,
dreptul la onoare, dreptul la propria voce, dreptul la demnitate,
dreptul la respectarea vieţii private.
Dreptul la propria imagine a fost la origine creaţia
jurisprudenţei, şi presupune că fiecare persoană este îndreptăţită
să se opună divulgării prin orice mijloace a elementelor vieţii
sale şi reproducerii imaginii sale fără consimţământul său. Acest
drept se extinde şi asupra locuinţei persoanei, iar în unele situaţii
este în legătură cu corpul uman, mai concret în relaţie cu
atentatul la pudoare prin privire, imagine, desenare, pictură, etc.
Titularul dreptului va putea solicita daune interese pentru
prejudiciul pe care l-a suportat şi totodată să ceară ca pe viitor
să înceteze orice încălcare a dreptului său la imagine.
Acest drept fiind unul al personalităţii s-ar părea că are
natură extrapatrimonială. În realitate gândindu-ne la faptul că
imaginea aflată pe un suport este evaluabilă patrimonial, vom
spune că dreptul este unul mixt.
14
Dreptul la onoare se referă la faptul că este interzisă orice atingere adusă onoarei unei
persoane de către un alt subiect de drept. Noţiunea de onoare are în vedere două laturi: cea
personală şi cea socială. Prima se referă la preţuirea în raport cu
propria persoană, iar cea socială are în vedere sentimentele şi
consideraţia de care se bucură o persoană în societate. Având
această latură socială, onoarea se extinde şi asupra familiei
celui lezat.
Dreptul la propria voce se creează o imagine sonoră a
personalităţii umane. Această imagine este necesar a fi
protejată împotriva oricărui ascultător neautorizat, precum şi
împotriva oricărei folosiri a vocii în scop de înregistrare sau
difuzare fără acordul persoanei.
Dreptul la demnitate ca drept al personalităţii este relativ
greu de definit, însă este general acceptat că el presupune cinste,
bună credinţă şi o bună reputaţie. Art. 1 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului statuează: „Toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”.
Demnitatea este un atribut inerent fiinţei umane, la care se
adaugă şi o serie de alte însuşiri de ordin etic dobândite în timpul
vieţii omului şi care formează împreună reputaţia unei persoane.
Dreptul la respectarea vieţii private este consacrat în art.
26 din Constituţia României unde se prevede: „Autorităţile
publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri”. Art. 8 din Convenţia europeană privind
drepturile omului stabileşte: „Orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie”.
Conţinutul acestui drept este unul complex, şi anume, se
includ în acesta: viaţa personală, viaţa de familie, viaţa
sentimentală, starea materială, starea de sănătate, etc.
Viaţa privată trebuie delimitată de viaţa publică, ceea ce,
în practică, nu este un lucru lipsit de dificultate. Aşa cum a
statuat şi Comisia europeană a drepturilor omului, întinderea
dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă dacă
persoana pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică.
Atingerile aduse tuturor acestor drepturi ale personalităţii
antrenează un prejudiciu nepatrimonial.
În acest sens art. 253 Cod civil stabilește faptul că
instanţa îl poate obliga pe autorul faptei să înceteze săvârşirea
acesteia, iar apoi îl poate obliga să îndeplinească orice măsuri
necesare pentru a ajunge la restabilirea dreptului atins. Dacă
15
autorul faptei nu îndeplineşte în termenul stabilit prin hotărâre faptele destinate să restabilească
dreptul lezat, instanţa de judecată va putea să-l oblige la plata,
în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere
socotită de la expirarea termenului menţionat.
Dorim să subliniem faptul că în cadrul sistemului mixt de
despăgubiri (băneşti şi nepatrimoniale) trebuie să aibă prioritate
reparaţia în natură.
Sinteza unităţii de învăţare nr. 1
Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de persoană, căreia îi

aparţine orice drept.
Din punct de vedere juridic, oamenii apar în raporturile dintre ei, ca titulari de drepturi şi
obligaţii. Aşadar, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de drept, fiind aşa cum scria şi Ihering
destinatarii oricăror drepturi, pentru că orice drept corespunde unui interes al omului.
Subiectelor de drept (civil) le este inerentă personalitatea juridică. Aceasta înseamnă
aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile.
Noţiunile de personalitate juridică şi capacitate juridică nu se confundă, deosebirea dintre ele
fiind aceea că personalitatea juridică este o aptitudine generală de a participa la viaţa juridică, în
timp ce capacitatea stabileşte condiţiile concrete ale acestei participări pentru fiecare persoană.
Reglementările interne legale în vigoare privitoare la persoana fizică sunt cuprinse în diferite
acte normative, dintre care principale sunt: Constituţia României (art. 16, 25, şi altele), Codul civil,
Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului și altele.
Din punct de vedere al vârstei distingem:
- minorii care nu au împlinit 14 ani;
- minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani;
- majorii, adică persoanele care au împlinit 18 ani sau care s-au căsătorit înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani.
După cum au sau nu au capacitate de exercițiu persoanele fizice se clasifică în:

- persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu (0-14 ani și persoanele puse sub interdicție
judecătorească);
- persoanele fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă (între 14-18 ani);
- persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină (peste 18 ani).
16
În funcție de activitățile pe care le desfășoară persoanele fizice se împart în:
- profesioniști;
- neprofesioniști.
În funcție de cetățenia persoanelor fizice distingem:

- persoane fizice cu cetățenie română;
- persoane fizice cu cetățenie străină;
- persoane fizice fără cetățenie (apatrizi).
După domiciliul pe care îl au persoanele fizice sunt:

- persoane fizice cu domiciliul în România;
- persoane fizice cu domiciliul în străinătate.
În literatura juridică de specialitate este unanim admisă ideea că există o serie de drepturi
considerate că aparţin oricărui individ prin faptul că este om.
Cele mai importante drepturi din această categorie, cu relevanţă pentru dreptul civil sunt:
dreptul la propria imagine, dreptul la onoare, dreptul la propria voce, dreptul la demnitate, dreptul
la respectarea vieţii private.
Concepte şi termeni de reţinut:

- persoana fizică – subiect de drept civil;
- personalitate juridică și capacitate civilă;
- persoane fizice: minori, cu capacitate restrânsă și deplină de exercițiu;
- drepturi ale personalității.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce semnificație au termenii de: persoană, subiect de drept, personalitate juridică, capacitate

civilă?
2. Clasificați persoanele fizice.
3. Enumerați principalele drepturi ale personalității.
17
Teste de evaluare/autoevaluare:
1. Nu constituie un drept transmisibil: a) dreptul la respectarea vieții private; b) dreptul de

creanță; c) dreptul la demnitate.
2. Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși: a) necondiționat; b) dacă nu
încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri; c) neîngrădit,
chiar dacă ar încălca drepturile altora pentru a se proteja pe sine.
3. Pot fi considerate atingeri aduse vieții private: a) intrarea sau rămânerea în locuință sau
luarea din aceasta a oricărui obiect; b) interceptarea unei convorbiri private, săvârșită prin
orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără
acordul acesteia.
4. Este interzisă: a) în toate cazurile utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată
medical pentru alegerea sexului viitorului copil; b) utilizarea tehnicilor de reproducere
umană asistată medical pentru alegerea sexului viitorului copil în scopul evitării unei boli
ereditare grave legate de sexul acestuia; c) crearea de embrioni umani în scop de cercetare.
5. Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice: a) nu este permisă,
întrucât încalcă dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei; b) poate fi efectuată în
cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale; c) nu poate fi efectuată în scopuri
medicale ori de cercetare științifică , chiar efectuate în condițiile legii.
Răspunsuri la teste:
1 - a, c; 2 - b; 3 - c; 4 - c; 5 – c.
3. C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol. I,
Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
5. E. Lupan, I. Sabău,– Tratat de drept civil, Bucureşti, 2006
18
6. Codul civil
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice – început,

conţinut, sfârşit
2.1. Introducere
2.3.1. Începutul capacităţii de folosință
2.3.2. Conţinutul capacităţii de folosință
2.3.3. Sfârşitul capacităţii de folosință
2.1. Introducere
Art. 34 NCC stabileşte că prin capacitate de folosinţă
înţelegem „aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii civile”.
Regula în privinţa începutului capacităţii de folosinţă
este aceea că ea se dobândeşte de la naştere, iar art. 36 NCC
prevede că drepturile copilului sunt recunoscute încă de la
concepţie (ca aptitudine de a dobândi drepturi).
În concret avem în vedere şi timpul legal al concepţiei –
şi anume perioada de timp cuprinsă între a trei sută şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
Caracterele capacităţii de folosinţă sunt: generalitatea,
inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea.
Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de totalitatea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
dat de moartea fizic constatată sau cea declarată judecătoreşte.

- cunoaşterea părţii introductive a disciplinei;
19
- cunoaşterea caracteristicilor termenilor şi instituţiilor analizate;
- studenţii vor putea să definească termeni precum
capacitatea civilă de folosință, conţinutul capacităţii
civile, timpul legal al concepţiei, moartea fizic
constatată;
Pentru unitatea de învăţare nr.2, timpul alocat este de 4 ore.
Art. 34 NCC stabileşte că prin capacitate de folosinţă

înţelegem „aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii civile”
Regula în privinţa începutului capacităţii de folosinţă este
aceea că ea se dobândeşte de la naştere, iar art. 36 NCC
prevede că drepturile copilului sunt recunoscute încă de la
concepţie (ca aptitudine de a dobândi drepturi). Dacă persoana
s-a născut într-o unitate sanitară, se va elibera un certificat
constatator al naşterii, pe baza căruia va fi înregistrată naşterea
copilului în registrul de stare civilă.
În această situaţie, momentul dobândirii capacităţii de
folosinţă va fi data naşterii înscrisă în acel act medical.
Naşterea copilului trebuie declarată în termen de 15 zile
de la data la care acesta s-a născut.
Dacă declaraţia s-a făcut tardiv, adică după mai mult de
15 zile de la naştere, dar înainte de împlinirea unui an,
înregistrarea se face pe baza aprobării date de primar, iar când
înregistrarea tardivă s-ar face după mai mult de un an de la
20
naştere, această înregistrare va putea fi realizată doar pe baza unei hotărâri judecătoreşti. Pentru a
stabili data naşterii, instanţa judecătorească apelează la o probă
tehnică de specialitate, şi anume expertiza medico-legală.
În concret avem în vedere şi timpul legal al concepţiei –
şi anume perioada de timp cuprinsă între a trei sută şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
Analizând prevederile art. 412 Cod civil rezultă că sunt
instituite două prezumţii:
1. prezumţia celei mai lungi gestaţii, de 300 zile, şi a
celei mai scurte gestaţii, de 180 zile.
Această prezumţie este o prezumţie irefragabilă, juris et
de jure, adică nu poate fi răsturnată prin proba contrarie.
2. prezumţia că era posibilă conceperea copilului în
oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300-a şi a 180-a
zi dinaintea naşterii.
Această a doua prezumţie a format obiectul controverselor

în privinţa naturii sale. Soluţia dominantă, pe care o împărtăşim,
este în sensul calificării acestei prezumţii ca o prezumţie juris
tantum. Aşadar, este permisă proba care urmează să demonstreze
faptul că a fost posibilă conceperea copilului într-o anumită
porţiune a intervalului de 121 de zile, cu excluderea celeilalte
părţi a intervalului cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea
naşterii.
Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă sunt:
generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi
universalitatea.
Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de totalitatea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
Pentru determinarea în concret a drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor care formează conţinutul capacităţii de
folosinţă sunt necesare anumite reguli, care se referă la:
sistemul legislativ, îngrădirile existente, izvoarele dreptului
civil şi ale altor ramuri de drept. Incapacitățile civile pot fi cu
caracter de sancțiune și cu caracter de protecție. Dintre acestea
din urmă amintim cele prevăzute la art.: 988, 146 alin.3, 990
alin.1, 991, 1047, 1653, 1654 C.civ.
Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
dat de moartea fizic constatată sau cea declarată judecătoreşte.
Odată survenită, moartea trebuie declarată la primăria din
circumscripţia unde a avut loc decesul.
21
Codul civil reglementează două categorii de cazuri de
declarare judecătorească a morții: cazul general și cazurile
speciale. Cazul general este reglementat de art. 49 din Codul
civil și are următorul conținut: „În cazul în care o persoană este
dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi
declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea
oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la
data primirii ultimelor știri sau indicii din care rezultă că este în
viață.” Cazurile special sunt reglementate de art. 50 C. civ, care
are următorul conținut: „Cel dispărut în împrejurări deosebite,
cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori
aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă
împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţește a se presupune
decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni
de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.”
Procedura declarării judecătorești a morții este una
judiciară, competența aparține judecătoriei. Judecata se va face
cu ascultarea obligatorie a concluziilor procurorului. Efectele
hotărârii judecătorești declarative de moarte sunt aceleași cu
ale morții fizic constatate. Principalul efect îl constituie
încetarea capacității de folosință a persoanei fizice. Hotărârea
judecătorească declarativă de moarte este susceptibilă de a fi
anulată sau rectificată.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 2
Art. 34 NCC stabileşte că prin capacitate de folosinţă înţelegem „aptitudinea persoanei de a

avea drepturi şi obligaţii civile”.
Regula în privinţa începutului capacităţii de folosinţă este aceea că ea se dobândeşte de la
naştere, iar art. 36 NCC prevede că drepturile copilului sunt recunoscute încă de la concepţie (ca
aptitudine de a dobândi drepturi).
În concret avem în vedere şi timpul legal al concepţiei – şi anume perioada de timp cuprinsă
între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
Caracterele capacităţii de folosinţă sunt: generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea,
egalitatea şi universalitatea.
Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor corelative.
22
Pentru determinarea în concret a drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor care formează
conţinutul capacităţii de folosinţă sunt necesare anumite reguli, care se referă la: sistemul legislativ,
îngrădirile existente, izvoarele dreptului civil şi ale altor ramuri de drept.
Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este dat de moartea fizic constatată sau cea
declarată judecătoreşte.
Odată survenită, moartea trebuie declarată la primăria din circumscripţia unde a avut loc
decesul.

- capacitatea de folosinţă a persoanei fizice;
- conţinutul capacităţii de folosinţă;
- timpul legal al concepţiei;
- moartea fizic constată.
1. Care este definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

2. Care este conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
3. Care este sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Teste de autoevaluare:
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este: a) o capacitate de drept civil -

specializată b) o capacitate generală.
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe de la a) naştere; b) concepţie; c) de la
vârsta de 18 ani.
3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este format din: a) drepturi şi
obligaţii civile; b) acţiuni sau inacţiuni la care dau naştere drepturile subiective civile şi
obligaţiile corelative; c) îngrădirile legale ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
4. Capacitatea de folosință a persoanei fizice: a) este reglementată expres de Codul civil; b)
este aptitudinea persoanei de a avea drepturi civile; c) începe la nașterea persoanei și
încetează odată cu moartea acesteia.
23
5. Drepturile copilului: a) nu sunt recunoscute de la concepție, ci de la nașterea sa, atunci când
începe capacitatea de folosință a persoanei fizice; b) sunt recunoscute de la concepție, însă
numai dacă se naște viu; c) sunt recunoscute de la concepție, însă numai dacă el este viabil.
6. Cel care a fost declarat mort: a) poate cere, după anularea hotărârii declarative de
moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea
lor prin echivalent; b) poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale în natură chiar și de la dobânditorul cu titlu oneros, care este obligat să le
înapoieze chiar de nu se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că
persoana declarată moartă este în viață; c) poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a
declarat moartea.
7. Cel declarat mort poate fi socotit că a încetat din viață: a) la data pe care hotărârea
rămasă definitivă a socotit-o ca fiind aceea a morții; b) la data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții sau la data la care se probează existența
indiciilor privind survenirea decesului; c) în ultima oră a celei din urmă zile a termenului
de 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că este în viață.
8. Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane care reapare ulterior
hotărârii declarative de moarte: a) întotdeauna este valabilă și liberatorie; b) de regulă,
este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă
a mențiunii privitoare la deces; c) este valabilă și liberatorie, dacă cel care ar fi făcut plata a
cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață.
1 - a; 2 - b; 3 - a; 4 - a,c; 5 - b; 6 - a,c; 7 - a,c; 8 - b.

2. G. Răducan, M. Voineag, C. M. Niță, M. Dinu, R. C. Ilie, Teste grilă pentru
concursuri și examene, Editura Hamangiu, 2015
24
6. Codul civil
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
3.1. Introducere
3.3.1. Lipsa capacității de exercițiu
3.3.2. Capacitatea de exercițiu restrânsă
3.3.3. Capacitatea de exercițiu deplină
3.1. Introducere
Capacitatea de folosinţă nu este suficientă pentru ca
persoana fizică să încheie acte juridice civile. Legea apreciază
că pentru încheierea acestora este necesar ca persoana fizică să
ajungă la o anumită maturitate psihică, căci numai aşa este
conştientă de consecinţele actelor juridice pe care le-ar încheia.
Fără îndoială discernământul este o chestiune care ţine de
vârsta persoanei fizice.
Capacitatea de exerciţiu este reglementată în NCC în art.
37-48.
Prin capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice înţelegem
aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi
de a-şi asum aşi executa obligaţiile civile prin încheierea de
acte juridice civile.
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu sunt:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea şi
egalitatea.
Capacitatea de exerciţiu are trei faze: lipsa capacităţii,
capacitatea restrânsă de exerciţiu, capacitatea deplină de
exerciţiu.
25
Conţinutul este determinat practic de actele pe care persoana fizică la poate încheia în fiecare
interval de vârstă.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu coincide cu cel al capacităţii de folosinţă.

- cunoaşterea părţii introductive a unităţii de învăţare;
analizate;

- studenţii vor putea să definească termeni precum:
capacitatea de exerciţiu, capacitatea restrânsă de
exerciţiu, conţinutul capacităţii de exerciţiu;

Pentru unitatea de învăţare nr. 3, timpul alocat este de 4 ore.
3.3.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice presupune
două premise:
- existenţa capacităţii de folosinţă;
- existenţa discernământului.
Prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei fizice

de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice ale manifestării
sale de voinţă, discernământ care se apreciază în raport cu
vârsta şi starea sănătăţii mintale.
26
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se formează în mod diferit, în funcţie de gradul de
discernământ.
Capacitatea de folosinţă este o premisă a capacităţii de exerciţiu, care însă nu este suficientă,
deoarece pe lângă aceasta mai este necesară şi existenţa
discernământului, adică facultatea omului de a-şi reprezenta
corect consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă.
Această premisă se apreciază în raport cu vârsta, precum şi cu
starea sănătăţii minţii.
Capacitatea de folosinţă este acordată omului necondiţionat,
acesta putând avea drepturi şi obligaţii indiferent de izvorul lor
concret – eveniment, acţiune omenească sau act juridic
(manifestare expresă de voinţă în scopul de a produce efecte
juridice). Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, cea de
exerciţiu este acordată având în vedere discernământul şi se referă
în mod exclusiv la actele juridice civile, ea neavând legătură cu
faptele juridice stricto sensu.
Legea reglementează în materia capacităţii de exerciţiu
trei situaţii:
- lipsa capacităţii de exerciţiu;
- capacitatea de exerciţiu restrânsă;
- capacitatea de exerciţiu deplină.
În categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu

se includ: minorii sub 14 ani şi alienaţii ori debilii mintali puşi
sub interdicţie judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă este situaţia specifică
minorilor între 14 şi 18 ani.
După împlinirea vârstei de 18 ani, persoana fizică este
considerată ca având capacitate deplină de exerciţiu, adică
deplină maturitate psihică pentru a putea participa la viaţa
juridică. Prin excepţie, femeia care se căsătoreşte înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani, în condiţiile legii, dobândeşte
capacitatea de exerciţiu deplină.
Legalitatea – înseamnă că unicul izvor al reglementării
tuturor aspectelor capacităţii de exerciţiu este legea. Normele
legale în materie au caracter imperativ, persoanele fizice
neputând deroga de la ele.
Generalitatea – se referă la conţinutul acesteia şi constă
în aptitudinea abstractă a persoanei fizice de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
27
Trebuie să reţinem faptul că gradul de generalitate al capacităţii de exerciţiu diferă după cum
aceasta este restrânsă ori deplină. Precizăm faptul că nici chiar lipsa capacităţii de exerciţiu nu
comportă absenţa totală a conţinutului capacităţii de exerciţiu,
întrucât persoanei aflată într-o astfel de situaţie i se recunoaşte
dreptul de a încheia acte juridice zilnice, mărunte, care nu o
prejudiciază.
Inalienabilitatea – este imperativă, ceea ce înseamnă că
actele juridice civile încheiate cu nesocotirea ei sunt lovite de
nulitate absolută.
Intangibilitatea – nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile
stabilite de lege. Aşadar, o eventuală lipsire a unei persoane
fizice de capacitatea de exerciţiu poate fi admisă doar ca şi
excepţie, fiind prevăzută expres de lege.
Egalitatea – regula potrivit căreia sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea, precum şi orice asemenea
împrejurare nu au nici o înrâurire asupra capacităţii de exerciţiu.
Egalitatea în drepturi este consacrată şi în art.16 din
Constituţia României, în conformitate cu care „Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege”.
Din perspectiva documentelor internaţionale, acest
caracter este prevăzut în art. 3 şi 26 din Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice ale omului, şi în art. 14 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor
recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără
nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională
sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie”2.
Nu au capacitate de exerciţiu:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie.
Raţiunea instituirii lipsei capacităţii de exerciţiu pentru

minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti are în vedere lipsa
discernământului şi corespunde principiului ocrotirii celor
lipsiţi de discernământ.
2
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 888-918.
28
În cazul minorului este vorba despre o insuficientă dezvoltare psihică, iar în cazul persoanei
pusă sub interdicţie judecătorească suntem în situaţia unei incapacităţi datorată unor tulburări
psihice.
Actele juridice care pot fi încheiate valabil de

persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu
Cu toate că persoana fizică lipsită de capacitate de
exerciţiu nu poate încheia personal acte juridice, astfel cum se
arată în mod constant în doctrină, acest principiu trebuie aplicat
numai în măsura în care el este necesar şi util. Aşa se explică
faptul că persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, atât
minorii sub 14 ani cât şi cei puşi sub interdicţie judecătorească,
au posibilitatea să încheie acele acte juridice care nu sunt de
natură să le vatăme interesele.
Legea civilă nu reglementează aceste categorii de acte,
însă doctrina şi jurisprudenţa admit în mod constant soluţia
valabilităţii a două categorii de acte pe care persoanele fizice
lipsite de capacitate de exerciţiu le pot încheia, şi anume:
- acte de conservare; ele au ca rezultat preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil patrimonial. Spre exemplu:
somaţia, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu,
întreruperea unei prescripţii prin cererea de chemare în
judecată. Din exemplele arătate rezultă faptul că acest fel de
acte nu poate prezenta nici un pericol, fiind întotdeauna
avantajoase.
- acte juridice mărunte zilnice, a căror încheiere este
necesară în vederea satisfacerii necesităţilor elementare ale
traiului. De exemplu: achiziţionarea de alimente, cumpărarea
de bilete pentru un spectacol.
Valabilitatea acestor acte este susţinută de însăşi caracterul

lor obişnuit şi de stricta necesitate de a fi încheiate. În legislaţie nu
există un „plafon” care să permită caracterizarea actului ca fiind
mărunt, ceea ce înseamnă că acest aspect va fi apreciat in
concreto, în funcţie de circumstanţele de fapt.
Aşadar, nu putem vorbi despre o lipsă totală a capacităţii
de exerciţiu în cazul minorilor sub 14 ani şi a interzişilor
judecătoreşti. Există totuşi un anumit „conţinut” al acestei
situaţii de lipsă a capacităţii de exerciţiu, concretizat prin cele
două categorii de acte juridice civile anterior amintite.
29
Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
Starea juridică a lipsei capacităţii de exerciţiu încetează, în funcţie pe persoana incapabilă, în
următoarele situaţii:
Pentru minorul sub 14 ani:

- la împlinirea vârstei de 14 ani, când acesta dobândeşte
capacitate de exerciţiu restrânsă;
- prin moartea fizic constatată sau declarată
judecătoreşte.
Pentru interzisul judecătoresc:

- prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti, deoarece au
încetat cauzele care au determinat-o; persoana în cauză va
deveni fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, fie cu
capacitate restrânsă de exerciţiu;
- prin moartea fizic constatată sau declarată
judecătoreşte.
3.3.2 Capacitatea de exerciţiu restrânsă

Minorul, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, are
capacitate de exerciţiu restrânsă. Aşadar, începutul capacităţii
de exerciţiu restrânse este marcat de împlinirea efectivă a
vârstei de 14 ani. Pentru a fi aplicabilă această regulă este
necesar ca minorul să nu fi fost pus sub interdicţie. În această
situaţie, minorul este lipsit de capacitate de exerciţiu, iar
împlinirea vârstei de 14 ani nu aduce nici o modificare. Dacă
minorul pus sub interdicţie judecătorească are vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe la
data când hotărârea judecătorească de ridicare a interdicţiei
rămâne definitivă.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse

Pentru determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu
restrânse este necesar să avem în vedere faptul că acest „tip” de
capacitate este unul intermediar, între starea caracterizată prin
lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu deplină.
Este necesar să reţinem că actele juridice civile pe care le
încheie valabil minorul sub 14 ani, pot fi încheiate şi de către
minorul care are vărsat de 14 ani, însă acestea nu fac parte din
conţinutul specific al capacităţii de exerciţiu restrânse. Nici
actele interzise minorului între 14-18 ani nu intră în conţinutul
30
capacităţii de exerciţiu restrânse, acte juridice ce pot fi încheiate valabil de persoana care a împlinit
vârsta de 18 ani.
Subliniem încă o dată ideea că minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie personal
acte juridice, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. Deci nu mai avem un minor
reprezentat, ci doar asistat legal.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, suntem în prezenta
reprezentării minorului, în timp ce după împlinirea vârstei de
14 ani vorbim despre ocrotitorul legal al minorului, tocmai
datorită faptului că actele juridice civile se încheie personal de
către minor.
În literatura de specialitate este recunoscută unanim
următoarea clasificare a actelor juridice civile, pentru
determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse:
- actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le
încheie valabil, personal şi singur, fără vreo încuviinţare
prealabilă;
- actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le
încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă, fie numai a
ocrotitorului legal, fie cu dublă încuviinţare: a ocrotitorului
legal şi a autorităţii tutelare;
- acte juridice civile interzise minorului; pe care nu le
poate încheia chiar dacă ar exista încuviinţare.
Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le

poate încheia valabil, personal şi singur
- actele pe care le putea încheia până la împlinirea vârstei
de 14 ani: actele juridice de conservare şi actele mărunte;
- contracte de depozit bancar
- actele de administrare a patrimoniului, dacă nu sunt
lezionare.
- minorul care a împlinit vârsta de 14 ani exercită singur
drepturile și obligațiile izvorâte din actele juridice referitoare la
munca îndeletnicirile artistice sau sportive.

poate încheia valabil, numai cu încuviinţarea ocrotitorului
legal
- actele de administrare, atât cele privitoare la un bun
singular, cât şi cele care privesc patrimoniul său.
Actele de administrare a patrimoniului sunt acele acte

care în raport cu un anumit bun sunt de dispoziţie, însă privite
31
în raport cu întreg patrimoniul au o finalitate de utilizare judicioasă a acestuia, spre exemplu
înstrăinarea bunurilor supuse pierii ori stricăciunii.
Se observă că actele de administrare sunt indicate atât la
categoria de acte pe care minorul le poate încheia singur, cât şi
la categoria actelor pentru care acesta are nevoie de
încuviinţarea ocrotitorului legal. Între aceste două situaţii nu
există contradicţie, deoarece regula este că minorul de 14-18
ani trebuie să încheie actul de administrare cu încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorului legal; dacă îl încheie fără această
încuviinţare şi actul este lezionar, el este anulabil pentru
leziune; în cazul în care îl încheie singur, fără încuviinţare, dar
actul nu este lezionar, acesta va fi valabil.

poate încheia personal, dar cu dublă încuviinţare (a
ocrotitorului legal şi a instanței de tutelă)
- actele juridice de dispoziţie, spre exemplu: înstrăinarea
unui bun, grevarea cu o sarcină reală, renunţarea la un drept,
tranzacţia, acceptarea unei succesiuni.
Actele juridice civile interzise minorului de 14-18 ani

- donaţiile şi garantarea obligaţiilor altuia (art. 146
alin. 3 C.civ.).
- actele juridice civile încheiate între tutore, soţul, o rudă
în linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui, pe de o parte şi
minor pe de altă parte (art. 147 C.civ.)
Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse

Situaţia capacităţii de exerciţiu restrânse are o durată
determinată în timp, respectiv până la:
- împlinirea vârstei de 18 ani;
- dacă minorul se căsătorește înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani;
- dacă pentru motive temeinice instanța de tutelă îi
recunoaște minorului de 16 ani capacitate deplină de exercițiu;
- punerea minorului sub interdicţie judecătorească,
situaţie care îl face să fie lipsit total de capacitate de exerciţiu;
- decesul constatat fizic sau declarat judecătoreşte.
3.3.3. Capacitatea de exerciţiu deplină
32
Încă de pe vremea romanilor s-a considerat că persoana fizică poate avea o viaţă juridică
proprie deplină numai de la împlinirea unei anumite vârste.
În doctrină capacitatea de exerciţiu deplină este definită ca fiind aptitudinea omului de a
dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi exercita
obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur, a tuturor
actelor juridice civil.
Prin conţinutul capacităţii de exerciţiu depline înţelegem
acele acte juridice civile pe care persoana fizică majoră le
poate încheia personal şi singur, pentru a dobândi şi exercita,
respectiv pentru a-şi asuma şi executa drepturile şi obligaţiile
civile.
Determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu deplină
trebuie să pornească de la caracterul de generalitate al acesteia.
Aşadar, în principiu se poate afirma că persoana fizică cu
capacitate deplină de exerciţiu are aptitudinea de a încheia
orice fel de act juridic civil, cu excepţia celor prohibite de lege
printr-o limitare expresă şi limitativă a capacităţii de folosinţă.
La analizarea conţinutului capacităţii depline de exerciţiu se
impune să avem în vedere şi existenţa actelor juridice civile
atipice, nenumite, care ţin de nevoile şi dorinţele subiecţilor de
drept civil, astfel încât sunt imposibil şi inutil de inventariat.
În concluzie, pentru corecta înţelegere a conţinutului
capacităţii de exerciţiu deplină este necesar să se arate că nu
intră în conţinutul acestei capacităţi acele acte care sunt
interzise de lege, printr-o limitare a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice.
Încetarea capacităţii de exerciţiu deplină

În mod obişnuit capacitatea de exerciţiu deplină este
păstrată pentru toată viaţa.
Încetarea sa poate fi definitivă sau temporară.
Cazurile în care încetează capacitatea de exerciţiu deplină
sunt:
- moartea fizic constatată;
- declararea judecătorească a morţii. În acest mod
încetarea poate fi vremelnică sau definitivă, în funcţie de faptul
că cel declarat mort reapare sau nu, după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat moartea.
- punerea sub interdicţie. Şi în acest mod încetarea poate
fi definitivă sau numai temporară. Este definitivă atunci când
cauza care a determinat luarea măsurii nu dispare (alienaţia sau
debilitatea se menţin) şi interdicţia nu poate fi ridicată. În
33
situaţia dispariţiei cauzei care a determinat punerea interdicţiei, persoana fizică îşi redobândeşte
capacitatea de exerciţiu deplină, dacă a împlinit 18 ani.
- constatarea sau pronunţarea nulităţii căsătoriei înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani.
Sinteza unităţii de învăţare 3

Capacitatea de folosinţă nu este suficientă pentru ca persoana fizică să încheie acte juridice
civile. Legea apreciază că pentru încheierea acestora este necesar ca persoana fizică să ajungă la o
anumită maturitate psihică, căci numai aşa este conştientă de consecinţele actelor juridice pe care
le-ar încheia.
Fără îndoială discernământul este o chestiune care ţine de vârsta persoanei fizice.
Capacitatea de exerciţiu este reglementată în NCC în art. 37-48.
Prin capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice înţelegem aptitudinea omului de a dobândi şi
exercita drepturile civile şi de a-şi asum aşi executa obligaţiile civile prin încheierea de acte
juridice civile.
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea,
intangibilitatea şi egalitatea.
Capacitatea de exerciţiu are trei faze: lipsa capacităţii, capacitatea restrânsă de exerciţiu,
capacitatea deplină de exerciţiu.
Conţinutul este determinat practic de actele pe care persoana fizică la poate încheia în fiecare
interval de vârstă.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu coincide cu cel al capacităţii de folosinţă, având şi moduri
fireşti (împlinirea vârstei) pentru situaţia lipsei capacităţii de exerciţiu sau a capacităţii restrânse de
exerciţiu.
Concepte şi termeni de reţinut

- capacitatea de folosinţă;
- capacitate de exerciţiu;
- capacitate restrânsă de exerciţiu;
- conţinutul capacităţii de folosinţă;
- conţinutul capacităţii de exerciţiu.
1. Care este definiţia capacităţii de folosinţă?

2. Care este definiţia capacităţii de exerciţiu?
3. Cum se determină conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice?
34
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Capacitatea de folosinţă începe de la: a) momentul naşterii; b) momentul concepţiei, cu

îndeplinirea unor condiţii; c) împlinirea vârstei de 14 ani.
2. Capacitatea de exerciţiu este restrânsă în intervalul de vârstă: a) 0-12 ani; b) 14-18 ani;
c) peste 16 ani.
3. Sfârşitul capacităţii de folosinţă este: a) la decesul persoanei, b) odată cu moartea
declarată judecătoreşte; c) odată cu sfârşitul capacităţii de folosinţă.
4. Nu au capacitate de exercițiu: a) minorul care nu a împlinit 14 ani; b) interzisul
judecătoresc; c) persoana lipsită temporar de discernământ.
5. Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur: a) acte de conservare și
acte de administrare care nu îl prejudiciază; b) numai acte de conservare; c) acte de
dispoziție de mică valoare, cu caracter urgent și care se execută la data încheierii lor.
6. În cazul capacității depline de exercițiu, aceasta: a) se dobândește numai la împlinirea
vârstei de 18 ani; b) încetează prin anularea căsătoriei, în cazul celei putative, chiar dacă
minorul a fost de bună-credință; c) poate fi dobândită de minor, la împlinirea vârstei de 16
ani, pentru motive temeinice.
7. Dobândește capacitate de exercițiu anticipată, minorul: a) prin încheierea căsătoriei, b)
care a împlinit 16 ani, dacă i se recunoaște capacitatea de exercițiu de către instanța de
tutelă; c) care a împlinit vârsta de 14 ani, dacă i se recunoaște capacitatea de exercițiu de
către instanța de tutelă.
8. Când este necesară încuviințarea sau autorizarea actelor minorului: a) aceasta poate fi
dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului; b) poate fi dată și ulterior semnării actului
de administrare sau de dispoziție; c) poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii
antecontractului de vânzare-cumpărare, în care cumpărător este un minor de 15 ani.
35
1 – b; 2 – b; 3. a,b,c; 4 - a,b; 5 - a,c; 6 - c; 7 - b; 8 - a,c.

3. V. Stoica, L. Dragu, C. Fălcușan, Teste grilă pentru admiterea la INM, avocatură și
notariat. Drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2016
7. Codul civil
36
Identificarea persoanei fizice
4.1. Introducere
4.3.1. Definiţia şi caracterele juridice ale atributelor de
identificare, Numele
4.3.2. Domiciliul
4.3.3. Starea civilă
4.1. Introducere
Prin identificarea persoanei fizice înţelegem individuali-
zarea omului, în cadrul raporturilor juridice civile la care
participă, cu ajutorul anumitor atribute sau calităţi.
Atributele de identificare au natura juridică a unor drepturi
nepatrimoniale, fiind absolute,inalienabile, imprescriptibile, cu
caracter personal.
Numele este acel atribut de identificare care constă într-
un cuvânt sau mai multe cuvinte, utilizate pentru a
individualiza persoana fizică în familie şi în societate. Numele
este format din nume de familie şi prenume.
Numele se dobândeşte şi se modifică în anumite condiţii,
şi poate fi schimbat şi pe cale administrativă. (Ordonanţa nr.
41/2003).
Pseudonimul este un nume fals pe care şi-l atribuie persoana
singură, spre deosebire de porecla pe care o atribuie alţii.
Domiciliul este acea locuinţă statornică şi principală.
Poate fi: voluntar, legal, şi convenţional.
Starea civilă sau statutul civil al persoanei desemnează
acea sumă de calităţi personale, care prin consecinţele pe care
legea le stabileşte, contribuie la individualizarea omului în
familie şi în societate.
37
Folosinţa stării civile se numeşte posesie de stat şi ea rezultă din întrunirea a trei elemente:
nomen, tractatus şi fama.

analizate;

- studenţii vor putea să definească termeni precum: nume,
domiciliu, poreclă, pseudonim, stare civilă, posesie de stat.

4.3.1. Definiția și caracterele atributelor de
identificare. Numele
A „identifica” persoana fizică înseamnă a constata
identitatea acesteia, adică a individualiza omul în societate, în
ansamblul relaţiilor sociale la care participă.
Identificarea persoanei fizice nu are o reglementare
generală care să cuprindă toate elementele cu ajutorul cărora ea
se realizează. Fiecare atribut cu ajutorul căruia se identifică
persoana fizică are o reglementare concretă.
38
Identitatea omului are în prezent o mare importanţă, atât din perspectiva proprie a fiecărei
persoane fizice, cât şi din punct de vedere al relaţiilor cu ceilalţi, relaţii în care este foarte
importantă ideea protejării intereselor fiecăruia. Dreptul la
identitate este prevăzut în reglementările interne şi
internaţionale: art. 8 din Convenţia cu privire la drepturile
copilului consacră dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
cetăţenia, numele şi relaţiile de familie; art. 8 alin. 1 din Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului prevede faptul că orice copil are dreptul la stabilirea şi
păstrarea identităţii sale.
Identitatea fiecărei persoane, privită în raport cu ceilalţi,
necesită o protecţie specială. Astfel, aspectele legate de
controlul şi verificarea persoanelor fizice a determinat
elaborarea unor acte normative care să îmbine necesitatea
protejării libertăţii individuale cu interesul public.
Din punct de vedere al jurisprudenţei CEDO se apreciază
că identitatea unei persoane face parte din viaţa privată a
acesteia, însă ţine şi de interesul general reflectat de organizarea
evidenţei populaţiei de către fiecare stat.
Persoana fizică are vocaţia de subiect de drept în toate
ramurile de drept. În aceste circumstanţe este absolut necesară
desemnarea corectă a titularului dreptului subiectiv sau a
subiectului ţinut la executarea unei obligaţii.
În dreptul civil, definim identificarea persoanei fizice ca
fiind individualizarea acesteia, cu ajutorul unor elemente
(atribute) care îi sunt proprii în ansamblul raporturilor de drept
civil în care participă în calitate de subiectiv activ ori pasiv.
Natura juridică a identificării persoanei fizice

Individualizarea omului nu se realizează numai în
raporturile de drept civil, ci în toate celelalte raporturi juridice
în care el apare ca titular de drepturi şi obligaţii.
Având în vedere acest aspect, putem afirma că
identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică complexă,
fiind vorba practic despre totalitatea normelor juridice care
reglementează individualizarea omului în toate raporturile
juridice la care participă.
Doar o fracţiune din întreaga instituţie juridică a
identificării persoanei fizice aparţine dreptului civil, şi anume
aceea formată din normele juridice care reglementează
mijloacele de individualizare a persoanei fizice în raporturile
civile la care participă.
39
Necesitatea identificării persoanei fizice
Este unanim acceptat, în doctrină şi în practică, faptul că identificarea omului este o
necesitate.
Nu doar în raporturile de drept civil este absolut necesară
identificarea persoanei fizice, ci şi în raporturile guvernate de alte
ramuri de drept: în dreptul constituţional, în materie electorală,
spre exemplu, se impune identificarea persoanelor fizice; în
dreptul fiscal apare necesară identificarea contribuabilului.
În dreptul civil, necesitatea identificării omului este
permanentă. De la naştere şi până la deces oamenii participă la
diferite raporturi juridice, unde se impune identificarea celor
implicaţi.
Nevoia individualizării este de ordin personal, adică
fiecare om, în calitatea sa de subiect activ sau pasiv în diferite
raporturi juridice, este direct interesat să se poată individualiza
în aceste raporturi.
Mijloacele de identificare a persoanei fizice

Din punct de vedere terminologic sintagma „mijloace de
identificare” (elemente de identificare sau atribute de
identificare) are două sensuri.
Primul sens desemnează acele atribute sau calităţi,
reglementate prin lege, care servesc la individualizarea omului.
Aceste elemente sunt reglementate de dreptul civil şi de alte
ramuri de drept. În acest sens, putem vorbi despre un adevărat
„sistem al mijloacelor de identificare”, care face posibilă
determinarea poziţiei omului în viaţa juridică. Spre exemplu:
numele, domiciliul, starea civilă.
Într-un al doilea sens, prin „mijloace de identificare” se
înţeleg acele mijloace (înscrisuri) prin care se dovedesc
drepturile subiective care individualizează persoana fizică.
Exemple: actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti.
Atributele de identificare a persoanei fizice

Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei
fizice
Este unanim admis că atributele de identificare a
persoanei fizice se încadrează în categoria drepturilor
personale nepatrimoniale.
Caracterele juridice ale atributelor de identificare,
comune tuturor drepturilor nepatrimoniale, sunt următoarele:
40
- sunt drepturi civile absolute, deci opozabile faţă de oricine (erga omnes), care au ca
obligaţie generală a nu face nimic pentru a stânjeni exercitarea lor;
- sunt inalienabile, şi în consecinţă nu pot fi înstrăinate
prin acte juridice şi nici transmise prin moştenire;
- ele sunt drepturi subiective civile imprescriptibile,
extinctiv sau achizitiv, adică nu se sting prin neuz şi nu pot fi
dobândite prin uz, indiferent de timpul cât ar dura starea
respectivă, cu unele excepţii în materia anumitor acţiuni de
stare civilă supuse unor termene de prescripţie extinctivă;
- sunt insesizabile;
- drepturile subiective civile nepatrimoniale sunt strâns
legate de persoana titularului, având caracter personal, şi
neputând fi, în principiu, exercitate prin reprezentare;
- aceste drepturi subiective civile aparţin tuturor persoanelor
fizice, fiind drepturi generale şi având caracter de universalitate.
În afară de aceste caractere juridice care sunt comune

tuturor drepturilor subiective civile nepatrimoniale, există şi
anumite caractere proprii fiecărui drept nepatrimonial care este
atribut de identificare a persoanei fizice.
Numele persoanei fizice

Din cele mai vechi timpuri, numele a constituit unul
dintre elementele de bază prin intermediul căruia persoana
fizică s-a individualizat în toate relaţiile interumane.
În dreptul roman, numele persoanei fizice era alcătuit din
trei elemente: nomen, care era comun membrilor aceleiaşi ginţi;
praenomen, identifica persoanele între ele în cadrul aceleiaşi
ginţi şi cognomen, ce însemna porecla. Spre exemplu, numele
marelui orator roman Cicero era Marcus (prenumele), Tullius
(numele de familie), Cicero (porecla).
În legislaţia noastră nu este definită noţiunea de nume, dar
sunt reglementate structura, stabilirea, modificarea sau
schimbarea lui.
În literatura de specialitate numele a fost definit ca fiind
acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în
dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi în societate,
prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Aşadar, numele este apelativul care serveşte la
desemnarea unei persoane fizice în viaţa juridică şi socială, în
vederea exercitării drepturilor şi onorării obligaţiilor sale.
41
Stricto sensu prin nume se înţelege doar numele de familie, care este desemnat prin sintagma
„nume patronimic”. Lato sensu, termenul de nume desemnează împreună numele de familie şi
prenumele.
Conţinutul juridic al dreptului la nume
Conţinutul dreptului la nume presupune, pentru titularul
acestui drept subiectiv civil nepatrimonial, următoarele
prerogative: dreptul de a folosi numele, dreptul de a cere
îndreptarea greşelilor de scriere a numelui şi dreptul de a se
opune la folosirea numelui de către o altă persoană.
Dreptul de a purta (folosi) numele se referă la prerogativa
titularului de a se individualiza în viaţa socială.
Dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a
numelui în orice act, este o consecinţă a existenţei dreptului la
nume. Titularul acestuia va putea cere oricând rectificarea
oricărei erori cu privire la numele său.
Dreptul de a se opune la folosirea numelui de către o altă
persoană, face de asemenea parte din conţinutul juridic al
acestui drept nepatrimonial. O persoană are interes să se opună
la folosirea numelui său de către altcineva nu pe ideea că
numele este un drept de proprietate exclusivă, ci având la bază
aspecte care ţin de filiaţie, trecut şi memoria antecesorilor.
Caracterele juridice ale dreptului la nume

Opozabilitatea faţă de toţi este un caracter juridic propriu
al dreptului la nume, care este un drept absolut.
Inalienabilitatea exprimă ideea că persoana fizică nu
poate renunţa la nume, nu-l poate dona sau vinde. În situaţiile
în care numele este transmis prin filiaţie, căsătorie sau adopţie,
acea transmisiune se realizează prin efectul legii, dreptul la
nume, în sine, rămânând inalienabil.
Imprescriptibilitatea numelui înseamnă că oricât ar dura
neexercitarea lui, acesta nu se pierde (imprescriptibil extinctiv),
sau oricât s-ar folosi un nume, el nu poate fi dobândit decât în
condiţiile legii (imprescriptibil achizitiv).
Personalitatea se referă la ideea că numele este strâns
legat de persoana omului. În principiu, acest drept nu poate fi
exercitat decât personal. Doar în cazul schimbării numelui pe
cale administrativă pentru minor, este admisă reprezentarea.
Universalitatea exprimă ideea că toţi oamenii au dreptul
la nume.
Legalitatea înseamnă că numele se dobândeşte, se
modifică sau se schimbă doar în condiţiile stabilite de lege,
42
voinţa persoanelor fizice neavând, din acest punct de vedere, nici o relevanţă.
Se observă că legalitatea este însoţită de obligativitatea
numelui la persoana fizică. Datorită funcţiilor sociale pe care le
are numele apare nu doar ca un drept subiectiv ci şi ca o
instituţie de evidenţă a persoanelor fizice.
Unitatea numelui desemnează acel caracter după care,
deşi este alcătuit din numele de familie şi prenumele, acestea
împreună individualizează persoana fizică. Acest caracter
juridic nu trebuie confundat cu unicitatea acestui atribut de
identificare, ceea ce înseamnă că la un moment dat o persoană
nu poate avea, alternativ sau cumulativ, mai multe nume (nume
de familie şi prenume), ci doar numele unic stabilit potrivit
legii. Unicitatea nu exclude numele multiplu.
Folosirea profesională şi comercială a numelui

Practica socială a impus folosirea profesională şi comercială
a numelui, de către persoanele care exercită anumite profesii
liberale (avocat, notar, medic, arhitect), şi de comercianţi.
Numele de familie
Dobândirea numelui de familie
Terminologia folosită în legislaţia noastră pentru a
desemna „stabilirea numelui de familie şi a prenumelui” nu este
unitară. Astfel, uneori este utilizată sintagma „dobândirea
numelui”, alteori „determinarea numelui”.
Stabilirea sau dobândirea numelui de familie şi a
prenumelui semnifică ideea de a alege un nume, pentru copilul
care nu are încă nume, iar modificarea numelui de familie ori
schimbarea acestuia sau a prenumelui presupun că persoana
fizică are deja un nume.
Cu ajutorul numelui de familie persoana fizică se
individualizează în societate.
Stabilirea numelui de familie se întemeiază, în principiu,
pe filiaţie, aşa cum prevede expres Ordonanţa nr. 41/2003.
Din punct de vedere al filiaţiei, copilul la naştere se
poate găsi în trei situaţii, pe care le vom analiza în continuare,
şi anume:
- situaţia copilului ai cărui părinţi sau măcar unul sunt
cunoscuţi;
- situaţia copilului din părinţi necunoscuţi;
- situaţia copilului din căsătorie sau din afara căsătoriei.
43
Modificarea numelui de familie a persoanei fizice poate avea loc ca urmare a schimbării stării
civile a persoanei, în condiţiile stabilite de lege.
Situaţiile în care schimbările de stare civilă determină sau
pot determina modificarea numelui de familie pot fi grupate,
având în vedere succesiunea lor normală, astfel:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări generate de adopţie;
- schimbări determinate de instituţia căsătoriei.
Schimbarea numelui pe cale administrativă este posibilă

numai în cazurile şi cu respectarea condiţiilor stabilite de lege,
având în vedere caracterul de legalitate al numelui.
În prezent schimbarea numelui este reglementată prin
Ordonanţa nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe
cale administrativă a numelui persoanelor fizice.
Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui)
se înţelege înlocuirea, la cerere, a numelui de familie/
prenumelui cu un alt nume de familie/prenume, prin decizie
administrativă sau prin hotărâre judecătorească, după
urmarea procedurii legale.
În articolul 4 alin. 2 şi 3 din Ordonanţa nr. 41/2003 sunt
enumerate situaţiile care constituie motive temeinice ce justifică
cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă.
Retranscrierea numelui de familie

Retranscrierea numelui de familie este reglementată de
art. 20 din Ordonanţa nr. 41/2003.
Conform textului indicat, persoana al cărei nume de
familie a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă
limbă decât cea maternă sau cu ortografia altei limbi, poate
cere înscrierea prin menţiune pe aceste acte, a numelui de
familie retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubrica
privind pe titular, cât şi la cele privind pe părinţii săi.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public
care păstrează registrele de stare civilă, şi va fi aprobată de
către primar. După primirea aprobării din partea primarului se
va efectua menţiunea pe marginea actelor de stare civilă
respective. Efectele se extind şi asupra copiilor minori, iar
atunci când soţii nu au nume comun şi asupra celuilalt soţ, dacă
acesta îşi dă consimţământul. În cazul în care soţii nu se înţeleg
cu privire la extinderea efectelor aprobării asupra copiilor
44
minori, decide autoritatea tutelară, care va verifica interesul superior al copiilor.
În situaţia respingerii cererii, petiţionarul poate ataca

soluţia la instanţa competentă, potrivit Legii nr. 554/2004.
Prenumele este acea parte a numelui lato sensu, care
individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu
numele de familie, în societate.
Persoana fizică are asupra prenumelui un drept subiectiv
nepatrimonial, care are acelaşi conţinut ca şi dreptul la numele
de familie.
Caracterele juridice ale prenumelui sunt identice cu cele
ale numelui de familie, adică: legalitatea, egalitatea.
Prenumele nu se transmite prin filiaţie descendenţilor, ci
se stabileşte potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din Ordonanţa nr.
41/2003, care prevede: „Prenumele se stabileşte la data
înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de
persoana care declară naşterea”. În cazul copilului găsit, născut
din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia copilului
abandonat de către mamă în spital, cu identitatea nestabilită în
termen de 30 de zile de la constatarea abandonului, se prevede
că numele de familie şi prenumele „se stabilesc prin dispoziţia
primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială a fost găsit
copilul ori s-a constatat abandonul acestuia, în condiţiile Legii
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă”(art. 2 alin. 3).
Pseudonimul este alături de nume un mijloc de identificare

a persoanei fizice, care constă într-un cuvânt sau un grup de
cuvinte, pe care cineva şi-l întrebuinţează pentru a ascunde
publicului adevărata sa identitate.
Pseudonimul individualizează persoana fizică în societate
într-un anumit domeniu de activitate (literar-artistic, tehnico-
ştiinţific, etc.).
Porecla este o denumire atribuită unei persoane fizice de
către alţii, în legătură cu o trăsătură caracteristică a fizicului sau
psihicului său ori a activităţii sale, determinată în special de
unele defecte ale persoanei.
Porecla nu se confundă cu pseudonimul, deoarece porecla
nu beneficiază de protecţie juridică şi este atribuită persoanei
de către alţii.
Porecla prezintă importanţă juridică în materia cazierului
judiciar.
45
4.3.2. Domiciliul
Din punct de vedere al dreptului civil, domiciliul este un
atribut de identificare în spaţiu a persoanelor fizice.
Etimologic, cuvântul domiciliu provine din sintagma
latină domum colere, ceea ce desemnează „casa pe care o
locuieşte cineva”.
Ca orice drept personal nepatrimonial, domiciliul are
următoarele caractere juridice: opozabilitate erga omnes,
inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate.
La acestea se adaugă şi anumite caractere juridice
specifice: stabilitatea, unicitatea, obligativitatea, inviolabilitatea.
Stabilitatea caracterizează domiciliul de drept comun şi pe
cel legal, fiind exprimată prin sintagma „locuinţă statornică”.Acest
caracter juridic îl deosebeşte de reşedinţă, şi dă siguranţă şi
certitudine raporturilor juridice la care participă persoana fizică.
Unicitatea este acel caracter juridic care exprimă ideea că
fiecare persoană fizică are un singur domiciliu.
Unicitatea nu exclude schimbarea, în timp, a domiciliului.
Obligativitatea decurge din funcţia social-juridică a
acestuia de a servi ca mijloc de individualizare a persoanei
fizice în spaţiu, funcţie care prezintă atât un interes particular
cât şi unul general.
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută expres în
normele constituţionale (art. 27) şi interzice, în principiu,
pătrunderea în domiciliul unei persoane fără acordul acesteia.
Felurile domiciliului
În funcţie de modul în care acesta s-a stabilit, domiciliul
este de trei feluri:
- domiciliul de drept comun (sau voluntar);
- domiciliul legal;
- domiciliul convenţional.
Domiciliul de drept comun

Domiciliul de drept comun este un drept civil subiectiv
nepatrimonial care permite individualizarea în spaţiu a
titularului său, fiind locul unde persoana fizică poate fi găsită.
Titularul domiciliului de drept comun este, în principiu,
persoana fizică care are capacitate deplină de exerciţiu.
46
În mod excepţional, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate avea domiciliu de drept
comun. Dovada domiciliului se poate face cu: acte privind titlul locativ; declaraţia scrisă de primire
în spaţiu a găzduitorului, însoţită de actul de proprietate al
acestuia; declaraţia pe proprie răspundere a solicitantului,
însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică,
prin care se certifică existenţa unui imobil şi faptul că
solicitantul locuieşte efectiv la adresa indicată; documentul
eliberat de primării din care rezultă că solicitantul, sau după
caz, găzduitorul acestuia figurează în Registrul Agricol pentru
mediul rural.
Domiciliul legal
Domiciliul legal este acel domiciliu stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane.
Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre
părinţi la care el locuieşte statornic. Domiciliul copilului
încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane
rămâne la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii
separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul
copilul, decide instanţa judecătorească. Domiciliul minorului în
cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în
cazul în care se află sub tutelă precum şi domiciliul persoanei
puse sub interdicţie este la reprezentantul legal
În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor
celui care a dispărut, cel dispărut are domiciliul la curator, în
măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte.
Dacă un custode sau curator a fost numit asupra unor
bunuri succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la
custode sau curator, în măsura în care acesta este
Domiciliul convenţional (ales)

Legea permite, în vederea încheierii şi executării actelor
juridice dintre persoane aflate la distanţă, alegerea unui
domiciliu special, fie în locul unde se află domiciliul de drept
comun al uneia dintre ele, fie în alt loc deosebit.
4.3.3. Starea civilă

Aşadar, trebuie să avem în vedere un ansamblu de calităţi
ale persoanei fizice, de care legea leagă anumite consecinţe
juridice prin intermediul cărora persoana se individualizează.
Este deci o stare juridică, un anumit statut civil al oricărei
persoane fizice.
47
Starea civilă face parte din categoria atributelor de
identificare a persoanei fizice şi este un drept subiectiv civil
nepatrimonial al cărui conţinut include: posibilitatea titularului
de a se individualiza în raport cu alţii prin starea civilă;
facultatea de a pretinde ca şi celelalte persoane să îl
individualizeze prin starea sa civilă; prerogativa titularului de a
apela, în caz de nevoie, la concursul forţei de constrângere a
statului.
Obiectul acestui drept subiectiv civil îl formează suma
calităţilor personale, care împreună formează starea civilă a
persoanei.
Efectele juridice care rezultă din calităţile personale de stare
civilă nu aparţin doar dreptului civil, ci şi altor ramuri de drept.
Conţinutul stării civile

Conţinutul stării civile este format din suma unor calităţi
personale, care servesc la individualizarea persoanei în familie
şi în societate, calităţi de care legea leagă anumite consecinţe
juridice.
Folosinţa stării civile este starea care rezultă din
întrunirea cumulativă a trei elemente: nomen, tractatus şi fama.
Nomen înseamnă individualizarea prin purtarea numelui
ce corespunde stării civile pretinse de o persoană.
Tractatus constă în tratarea, considerarea de către cei
apropiaţi, ca fiind persoana căreia îi aparţine, starea civilă
folosită.
Fama înseamnă recunoaşterea, în familie şi în societate,
ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită.
Posesia de stat produce următoarele efecte:
- prezumţia simplă că ea corespunde realităţii;
- unită cu actul de naştere concordant, creează prezumţia
irefragabilă (juris et de jure) de existenţă a acelei stări civile.
Starea civilă, ca ansamblu de drepturi subiective

nepatrimoniale, prezintă caracterele juridice ale unor astfel de
drepturi şi anume: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate,
personalitate şi universalitate.
La aceste caractere juridice comune se adaugă un caracter
specific, care este indivizibilitatea.
Acţiunile de stare civilă
48
Acţiunile de stare civilă (sau acţiunile de stat), sunt acele cereri de chemare în judecată care
au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
Sinteza unităţii de învăţare
Prin identificarea persoanei fizice înţelegem individualizarea omului, în cadrul raporturilor

juridice civile la care participă, cu ajutorul anumitor atribute sau calităţi.
Atributele de identificare au natura juridică a unor drepturi nepatrimoniale, fiind
absolute,inalienabile, imprescriptibile, cu caracter personal.
Numele este acel atribut de identificare care constă într-un cuvânt sau mai multe cuvinte,
utilizate pentru a individualiza persoana fizică în familie şi în societate. Numele este format din
nume de familie şi prenume.
Numele se dobândeşte şi se modifică în anumite condiţii, şi poate fi schimbat şi pe cale
administrativă. (Ordonanţa nr. 41/2003).
Pseudonimul este un nume fals pe care şi-l atribuie persoana singură, spre deosebire de
porecla pe care o atribuie alţii.
Domiciliul este acea locuinţă statornică şi principală. Poate fi: voluntar, legal, şi convenţional.
Starea civilă sau statutul civil al persoanei desemnează acea sumă de calităţi personale, care
prin consecinţele pe care legea le stabileşte, contribuie la individualizarea omului în familie şi în
societate.
Folosinţa stării civile se numeşte posesie de stat şi ea rezultă din întrunirea a trei elemente:
nomen, tractatus şi fama.

- nume;
- domiciliu;
- stare civilă;
- posesie de stat.

1. Care este definiţia numelui/domiciliului/stării civile?
2. Care sunt modalităţile de schimbare a numelui?
3. În ce constă folosinţa stării civile?
49
1. Numele se dobândeşte prin: a) naştere; b) căsătorie; c) desfacerea căsătoriei prin divorţ.

2. Domiciliul legal este: a) cel stabilit de către părinţi pentru copiii lor minori; b) stabilit de
lege pentru anumite categorii de persoane; c) stabilit de părţile unui act juridic pentru
comunicarea actelor de procedură.
3. Posesia de stat presupune: a) întrunirea cumulativă a 3 elemente; b) folosirea numelui de
familie şi a prenumelui; c) faptul de a fi recunoscut în societate sub un anumit nume.
4. Numele de familie: a) se dobândește prin efectul filiației; b) se dobândește prin efectul
filiației, exclusiv pe linie paternă; c) poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile,
în condițiile prevăzute de lege.
5. Starea civilă se poate dovedi înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de
probă, dacă: a) nu au existat registre de stare civilă, s-au pierdut ori au fost distruse, cu
condiția să se fi pierdut sau distrus în totalitate; b) nu este posibilă procurarea din
străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă; c)
întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
6. Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile:
a) este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală și/sau unde își are locuința
secundară; b) este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală; c) este acolo
unde aceasta declară că își are locuința principală, chiar dacă e vorba despre mai multe
locații principale.
50
1 - a; 2 - b; 3 - a; 4 - a,c; 5 - b,c; 6 - b;

3. V. Stoica, L. Dragu, C. Fălcușan, Teste grilă pentru admiterea la INM, avocatură și
notariat. Drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2016
6. E. Lupan, I. Sabău, Tratat de drept civil, Bucureşti, 2006
7. Codul civil
51
Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă și curatelă
5.1. Introducere
5.3.1. Definiţie, Noţiuni introductive.
5.3.2. Caracterele tutelei, principii, deschiderea, exercitarea
şi închiderea tutelei.
5.3.3. Curatela
5.1. Introducere
Tutela este un mijloc de ocrotire a minorului lipsit de
ocrotire părintească.
Sarcina tutelei poate fi refuzată numai pentru motive
strict prevăzute de lege. Tutela este gratuită sau remunerată și
personală.
Principiile tutelei minorului sunt următoarele:
- principiul generalităţii tutelei;
- principiul independenţei patrimoniale dintre copilul
minor şi tutore;
- principiul controlului permanent exercitat de către stat
asupra tutelei.
Conform prevederilor art. 113 NCC, tutorele este o
persoană fizică majoră, cu capacitate deplină de exerciţiu.
Legea prevede, în mod expres, interdicţiile de a fi tutore.
Tutela se deschide - art. 110 NCC, dacă:
- ambii părinţi sunt decedaţi;
- necunoscuţi;
- decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti;
- puşi sub interdicţie;
- dispăruţi sau declaraţi judecătoreşte morţi;
- în cazul desfacerii adopţiei, instanţa decide dacă este
în interesul minorului instituirea unei tutele (art. 40 din Legea
nr. 272/2004).
52
Pentru controlul şi supravegherea tutelei, NCC introduce instituţia Consiliului de familie (art.
124-132).
Tutorele are atribuţii atât cu privire la persoana minorului
cât şi cu privire la bunurile acestuia – patrimoniul său.
Încetarea tutelei este prevăzută în art. 156-163. Ea nu se
sfârşeşte decât din motive legate de minor.
Răspunderea tutorelui pentru neîndeplinirea sarcinilor
tutelei poate fi de mai multe feluri: îndepărtarea din tutelă,
răspunderea civilă şi penală.

analizate;

tutelă, exercitarea tutelei, consiliu de familie, instanţa de tutelă,
încetarea tutelei, curatela;


5.3.1. Definiție. Noțiuni introductive
Prin tutela copilului, se înţelege ansamblul dispoziţiilor
legale care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă
53
persoană decât părinţii săi, şi anume de către tutore, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea
instanței de tutelă.
Pe de altă parte, prin tutelă se înţelege mijlocul juridic de
ocrotire a copilului lipsit de ocrotire părintească.
Ca natură juridică, tutela este o instituţie juridică
complexă, în sensul că aparţine atât dreptului civil cât şi
dreptului familiei.
5.3.2. Caracterele tutelei; principii, deschiderea,

exercitarea şi închiderea tutelei.
Așadar, tutela este un mijloc de ocrotire a minorului

lipsit de ocrotire părintească.
strict prevăzute de lege. Tutela este gratuită sau remunerată,
personală.
minor şi tutore;
asupra tutelei.
Conform prevederilor art. 113 NCC, tutorele este o
persoană fizică majoră, cu capacitate deplină de exerciţiu.
Legea prevede, în mod expres, interdicţiile de a fi tutore.
- necunoscuţi;
nr. 272/2004).
Pentru controlul şi supravegherea tutelei, NCC introduce
instituţia Consiliului de familie (art. 124-132).
Tutorele are atribuţii atât cu privire la persoana minorului
cât şi cu privire la bunurile acestuia – patrimoniul său.
54
Răspunderea tutorelui pentru neîndeplinirea sarcinilor tutelei poate fi de mai multe feluri:
îndepărtarea din tutelă, răspunderea civilă şi penală.
5.3.3. Curatela
Curatela minorului
În dreptul roman, era reglementată curatela nebunilor şi a

risipitorilor, iar mai târziu legea Plaetoria reglementa curatela
minorilor, adică a tinerilor cu vârsta sub 25 de ani. Măsura îi
proteja pe tineri, dar le bloca practic posibilitatea de a încheia
acte juridice. Din raţiuni practice s-a obişnuit apoi ca minorul
contractant să aibă un curator permanent, şi nu doar pentru
ocazia încheierii actelor juridice.
În vechiul drept românesc, instituţia curatelei era regle-
mentată în Codul Calimach, în art. 357, pentru următoarele
situaţii: 1. asupra averii tânărului, cei nemişcătoare, ce se află
în ţară străină; 2. asupra celor ce, întru deosebită împrejurare,
nu se pot apăra de către tatăl sau epitropul lor; 3. asupra celor
în desăvârşită vârstă căzuţi în nebunie sau într-alte metehne a
minţii; 4. asupra celor vădiţi întru răpire; 5. asupra celor
zămisliţi; 6. şi uneori asupra celor surdo-muţi; 7. celor în
străinătate; 8. asupra celor osândiţi pentru o vinovăţie.
Noţiune şi conţinut
Curatela copilului este un mijloc juridic de ocrotire,
temporar şi subsidiar. Este un mijloc subsidiar deoarece
ocrotirea se realizează în principal prin părinţi şi tutelă.
Raportat la finalitatea sa, de ocrotire a copilului în situaţii
speciale, curatela se prezintă ca şi o tutelă ad-hoc. Cea mai
importantă consecinţă a acestui fapt este aceea că vor fi
aplicabile şi curatelei regulile de la tutelă.
Precizăm faptul că ocrotirea prin curatelă priveşte atât
persoana cât şi bunurile minorului. Pentru dreptul civil
interesează latura patrimonială a ocrotirii, care se referă la:
administrarea bunurilor copilului; reprezentarea în actele
juridice până la vârsta de 14 ani a copilului şi încuviinţarea
prealabilă a actelor juridice ale copilului între 14 şi 18 ani.
Referitor la încetarea curatelei Codul civil prevede că
dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei,
aceasta va putea fi ridicată.
Cazuri de instituire a curatelei minorului

55
Cazurile de instituire a curatelei minorului sunt regle-
mentate de Codul familiei, şi sunt:
1. Contrarietatea de interese între copil şi reprezentantul
sau ocrotitorul legal.
Prin contrarietate de interese se înţelege nu doar o stare
conflictuală actuală, ci şi situaţiile iminente, care pot genera un
viitor conflict de interese.
2. Cazul morții tutorelui;
3. Cazul îndepărtării din funcție a tutorelui;
4. Situaţia împiedicării vremelnice a părintelui ori
tutorelui minorului de a-l ocroti.
Curatela minorului se instituie de către instanţa de tutelă

de la domiciliul minorului (art. 182 NCC).
Încetarea curatelei are loc atunci când au încetat cauzele
care au determinat instituirea.

Sinteza unităţii de învăţare nr. 5
Tutela este un mijloc de ocrotire a minorului lipsit de
ocrotire părintească.
strict prevăzute de lege. Tutela este gratuită sau remunerată,
personală.
minor şi tutore;
asupra tutelei.

- necunoscuţi;
nr. 272/2004).
Pentru controlul şi supravegherea tutelei, NCC introduce
instituţia Consiliului de familie (art. 124-132).
56
Tutorele are atribuţii atât cu privire la persoana minorului cât şi cu privire la bunurile acestuia –
patrimoniul său.
Prin curatela minorului vom înţelege mijlocul juridic,
temporar şi subsidiar, de ocrotire a minorului.
Ca natură juridică curatela este o tutelă ad-hoc.
Ea are o latură personală şi una patrimonială.

- tutelă, principiile tutelei;
- consiliu de familie;
- tutore;
- curatelă.
1. Care sunt cazurile în care sarcina tutelei poate fi refuzată?

2. Care sunt atribuţiile Consiliului de familie?
3. Ce răspundere poate să aibă tutorele, după închiderea tutelei?
4. Care sunt cazurile de instituire a curatelei minorului?
1. Tutela poate fi refuzată de către: a) cel care are 60 de ani împliniţi; b) femeia însărcinată
sau mama unui copil mai mic de 8 ani; c) cel care mai are un copil în întreţinere.
2. Sunt principii ale tutelei: a) independenţa patrimonială dintre minor şi tutore; b) egalităţii
tutelei; c) generalităţii tutelei.
3. Tutela încetează prin: a) moartea tutorelui; b) îndepărtarea tutorelui; c) din alte motive
obiective.
4. Nu poate fi tutore: a) minorul, cel pus sub interdicție sau sub curatelă; b) cel aflat în stare
de insolvabilitate; c) cel cu rele purtări, precum și cel care exercitând o tutelă a fost îndepărtat din
aceasta.
57
5. Instanța de tutelă va numi un curator special: a) ori de câte ori între tutore și minor se
ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui; b) dacă
din cauza bolii, a lipsei timpului sau din alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un
anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează; c) pentru
motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale notariale.
6. Cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor se poate face
plângere la instanța de tutelă: a) caz în care minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat;
b) și de către minorul care a împlinit vârsta de 14 ani; c) care se soluționează de urgență, prin
încheiere executorie, de către instanța de tutelă, cu citarea părților și a membrilor consiliului de
familie.
7. Instanța de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa: a) numai după predarea
bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor; c) moment după care acesta nu va mai răspunde
pentru prejudiciul cauzat din culpa sa; c) însă aceasta va continua să răspundă pentru prejudiciul
cauzat din culpa sa.
1 - a, b; 2 - a, c; 3 - a, b; 4 - a, b, c; 5 - a; 6 - b, c; 7 - a, c.
58
Ocrotirea persoanei fizice prin punerea sub interdicţie
6.1. Introducere
6.3.1. Punerea sub interdicție
6.1. Introducere
Punerea sub interdicţie judecătorească este reglementată
în art. 164-177 NCC. Ea se aplică persoanelor lipsite de
discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale. Această
stare trebuie să fie permanentă.
Procedura punerii sub interdicţie este una judiciară şi
cuprinde două faze: o fază necontradictorie şi una contradictorie.
Efectele punerii sub interdicţie sunt: interzisul este lipsit
de capacitate de exerciţiu şi se va institui tutela.
Punerea sub interdicţie va fi ridicată dacă instanţa
constată prin hotărâre judecătorească irevocabilă că starea de
alienaţie sau debilitate mintală a încetat.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

analizate;
59
- studenţii vor putea să definească termeni precum: punere sub interdicţie, alienaţie,
debilitate, discernământ;


6.3.1. Punerea sub interdicție
În dreptul roman, doar risipitorii erau interzişi; majorul
care se afla într-o stare obişnuită de imbecilitate, demenţă sau
furie ori care era surdo-mut sau avea altă infirmitate perpetuă,
avea doar un curator pentru administrarea bunurilor sale.
Furisoul aflat sub curatelă nu era interzis, aşa încât în
momentele sale de luciditate putea încheia acte cu privire la
administrarea bunurilor sale.
În vechiul drept românesc, Legiuirea Caragea indica
faptul că „fără minte numim pe cei care sunt adevăr lipsiţi de
minte, smintiţi”. Smintitul nu avea nici curator, nici tutore,
singura sa protecţie fiind că actele sale, cu titlu oneros sau
gratuit erau considerate a fi nule absolut, în exprimarea
legiuirii: „orice tocmeală sau dar vor face se socotesc drept
nimicu şi se strică”, şi în plus de acesta se mai prevedea că
„orice greşeală vor face nu se învinovăţesc”.
Codul civil român a consacrat şi el instituţia interdicţiei
judecătoreşti (art. 435-457), care era de două feluri: judiciară,
atunci când rezulta dintr-o hotărâre judecătorească civilă, prin
care interzisului i se ridica dreptul de administrare şi dispoziţie
asupra bunurilor sale şi legală, care rezulta din condamnarea
unei persoane la muncă silnică sau recluziune potrivit legii
penale şi avea aceleaşi efecte ca şi cea judiciară. În cazul în
care starea sănătăţii mintale nu impunea interdicţia
judecătorească, instanţa putea aprecia că persoana are nevoie
60
de asistenţa unui consiliul judiciar, ceea ce echivala cu o interdicţie parţială.
Punerea sub interdicţie presupunea convocarea

consiliului de familie pentru a da lămuriri, se întocmea o
expertiză medicală, iar cel care urma să fie pus sub interdicţie
era ascultat în mod obligatoriu.
Actele juridice încheiate după punerea sub interdicţie
erau lovite de nulitate relativă. În intervalele de luciditate,
interzisul putea încheia singur acte precum: căsătoria,
recunoaşterea unui copil natural, iar jurisprudenţa arăta că se
putea obliga pentru delictele şi cvasidelictele sale, săvârşite în
mod conştient.
Doctrina susţine în unanimitate faptul că interdicţia
judecătorească este măsura de ocrotire, de drept civil, care se
ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de
discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale
datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea
de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei.
Aşadar, ca şi trăsături caracteristice, interdicţia este o
măsură de ocrotire de drept civil, cu caracter judecătoresc, în
sensul că numai instanţa are competenţa de a dispune ca o
persoană să fie pusă sub interdicţie.
Delimitarea interdicţiei judecătoreşti de alte instituţii

În primul rând, interdicţia judecătorească nu se confundă
cu îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
indiferent dacă acestea sunt sancţiuni sau măsuri de ocrotire.
Aceste îngrădiri privesc doar conţinutul capacităţii de folosinţă
şi doar în mod indirect se răsfrâng şi asupra conţinutului
capacităţii de exerciţiu a persoanei, în timp ce interdicţia
judecătorească priveşte doar capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice. La aceasta mai putem adăuga şi ideea că de
cele mai multe ori îngrădirile speciale de folosinţă operează de
drept, în timp ce interdicţia este doar judecătorească.
În al doilea rând, instituţia interdicţiei judecătoreşti nu se
confundă cu tratamentul medical obligatoriu, prin internarea
într-o unitate de psihiatrie, potrivit Legii nr. 487/2002 legea
sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
din următoarele motive:
- interdicţia judecătorească este judiciară, pe când
tratamentul medical obligatoriu se dispune de către o autoritate
medicală pe cale administrativă;
61
- din punct de vedere al efectelor sale interdicţia
judecătorească duce la lipsirea de capacitate de exerciţiu, în
timp ce tratamentul medical obligatoriu nu produce nici un
efect cu privire la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.
În fine, interdicţia nu se confundă cu „obligarea la
tratament medical” sau „internarea medicală” reglementate de
Codul penal ca măsuri de siguranţă, principalele deosebiri fiind:
- măsurile de siguranţă sunt luate faţă de persoanele care
au comis fapte penale, şi au ca scop înlăturarea unei stări de
pericol, ceea ce nu se are în vedere la interdicţia judecătorească.
Condiţiile de fond cerute pentru punerea sub interdicţie

Pentru punerea sub interdicţie se cer a fi îndeplinite, în
mod cumulativ, următoarele:
a) Persoana să fie lipsită de discernământ. Ceea ce
înseamnă, la modul general, că este incapabilă de a-şi manifesta
conştient voinţa în anumite împrejurări concrete, adică nu are
reprezentarea actelor, faptelor sale şi a efectelor acestora şi nu-şi
poate controla şi dirija voinţa.
b) Cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori
debilitatea mintală. Prin alienaţie mintală se înţelege absenţa,
distrugerea sau alterarea parţială sau generală a funcţiilor
psihice, determinată de cauze psihologice, iar prin debilitate
mintală se înţelege forma de înapoiere mintală în care persoana
nu poate depăşi însuşirea cunoştinţelor primelor clase primare.
c) Lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să
se îngrijească de interesele sale, în cadrul circuitului civil.
Fiind o stare de fapt, această condiţie poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă. În cazul viciilor, alcoolismul cronic sau
jocurile de noroc nu justifică prin ele însele punerea sub
interdicţie, ci trimit spre o problemă mai delicată, aceea a
risipirii bunurilor. Nici comportamentul agresiv al unei
persoane, deşi neplăcut şi ameninţător pentru cei din jur, nu
poate îndreptăţi punerea sub interdicţie.
Procedura punerii sub interdicţie

Punerea sub interdicţie poate fi solicitată de orice
persoană care are interes. Această procedură are două faze: faza
necontradictorie şi faza contradictorie:
Faza necontradictorie cuprinde următoarele acte şi fapte
procesuale:
- după primirea cererii de punere sub interdicţie,
62
preşedintele instanţei ia masuri ca aceasta împreună cu înscrisurile anexate să fie comunicate
procurorului;
- acesta dispune efectuarea cercetărilor pe care le
apreciază ca fiind necesare, ia părerea unei comisii de medici,
iar în situaţia în care cel ce urmează a fi pus sub interdicţie este
internat va solicita părerea medicului curant;
- în funcţie de concluziile procurorului, instanţa poate
dispune internarea provizorie a persoanei în cauză, pe timp de
cel puţin 6 săptămâni, dacă este necesară observarea mai
îndelungată a stării mintale şi dacă aceasta nu se poate face
altfel;
- termenul de judecată va fi fixat după primirea
cercetărilor reprezentantului parchetului, avizul comisiei de
medici, a medicului curant, dacă este cazul, şi se va dispune
citarea părţilor precum şi comunicarea tuturor înscrisurilor
celui a cărui punere sub interdicţie este cerută.
Faza contradictorie se prezintă ca un proces civil
propriu-zis, însă cu o serie de particularităţi, cum sunt:
- reprezentantul parchetului participă la proces şi pune
concluzii cu privire la cerere;
- interogatoriul pârâtului este obligatoriu; expertiza
psihiatrică efectuată în timpul fazei necontradictorii poate fi
completată, în timpul procesului, dacă se impune.
Având în vedere probele administrate, instanţa va
pronunţa o hotărâre în sensul admiterii sau respingerii cererii.
Faza contradictorie se încheie la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii.
Efectele punerii sub interdicţie

Hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie
produce două efecte:
a) lipsirea de capacitate de exerciţiu;
b) instituirea tutelei interzisului.
De la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti,
cel pus sub interdicţie este prezumat a nu avea discernământ,
cu caracter de continuitate.
Lipsirea de capacitate de exerciţiu se manifestă diferit, în
funcţie de capacitatea pe care o avea persoana la data punerii
sub interdicţie:
- dacă este minor sub 14 ani, efectul punerii sub
interdicţie se va produce de la data când va împlini 14 ani;
- dacă este minor între 14 şi 18 ani, va trece de la
63
capacitatea de exerciţiu restrânsă la lipsa capacităţii de exerciţiu;
- în celelalte cazuri, persoana cu deplină capacitate de
exerciţiu devine o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu.
Tutela interzisului judecătoresc

Instanța de tutelă va numi, pentru cel pus sub interdicție,
un tutore. Regulile privitoare la tutela minorului care nu a
împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus
sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Conţinutul tutelei interzisului constă în obligaţia tutorelui
de a îngriji de persoana celui pus sub interdicţie, pentru a-i
grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Pentru
realizarea acestui scop se vor întrebuinţa veniturile, iar dacă se
impune, toate bunurile celui pus sub interdicţie. Între ocrotirea
părintească şi tutela minorului, se stabileşte următoarea
corelaţie: minorul care, la epoca punerii sub interdicţie, se afla
sub ocrotirea părinţilor, va rămâne sub această ocrotire până la
data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dacă la data
când minorul devine major el se află sub interdicţie, autoritatea
tutelară va numi un tutore. În cazul în care la epoca punerii sub
interdicţie minorul se află sub tutelă, autoritatea tutelară va
hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei
sau va numi un nou tutore.
Pentru situaţia în care între tutore şi interzis se ivesc
interese potrivnice, însă nu de natură a determina îndepărtarea
din tutelă, se va numi un curator special.
Efectele punerii sub interdicţie se produc de la data când
hotărârea a rămas definitivă. După rămânerea definitivă,
hotărârea se comunică de către instanţa judecătorească ce a
pronunţat-o, instanţei locului unde a fost înregistrat actul de
naştere al celui pus sub interdicţie, spre a fi transcrisă, într-un
registru anume destinat. Dacă sentinţa judecătorească a fost
atacată cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa de recurs va
comunica ea însăşi dispozitivul sentinţei. Incapacitatea celui
pus sub interdicţie nu va putea fi opusă terţilor decât de la data
transcrierii hotărârii, exceptând cazul în care terţul a cunoscut
interdicţia prin alte mijloace.
Date fiind acestea, un act juridic încheiat anterior
transcrierii hotărârii de punere sub interdicţie cu un terţ de
bună-credinţă, va putea fi anulat numai pentru lipsa
discernământului, şi nu pentru lipsa capacităţii de exerciţiu.
64
Ridicarea interdicţiei judecătoreşti
Atunci când au încetat cauzele care au dus la instituirea
interdicţiei, instanţa judecătorească se va pronunţa asupra ridicării
ei, după ascultarea prealabilă a concluziilor procurorului.
Cererea de ridicare a interdicţiei poate fi făcută de către
persoana în cauză, de către tutore, procuror sau orice persoană
interesată.
Procedura de ridicare a interdicţiei este aceeaşi care a fost
urmată la pronunţarea sa. Efectele se vor produce de la rămânerea
sa irevocabilă. Hotărârea va fi comunicată instanţei locului unde
s-a transcris hotărârea de punere sub interdicţie pentru a fi şi ea
transcrisă în registrul special. În acest fel hotărârea de ridicare a
interdicţiei va deveni opozabilă faţă de terţi.
Încetarea interdicţiei judecătoreşti

Aceasta are loc prin:
- moartea fizic constatată a interzisului;
- declararea judecătorească a morţii;
- ridicarea interdicţiei.
Sinteza unităţii de învăţare
Punerea sub interdicţie judecătorească este reglementată în art. 164-177 NCC. Ea se aplică
persoanelor lipsite de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale. Această stare trebuie
să fie permanentă.
Procedura punerii sub interdicţie este una judiciară şi cuprinde două faze: o fază
necontradictorie şi una contradictorie.
Efectele punerii sub interdicţie sunt: interzisul este lipsit de capacitate de exerciţiu şi se va
institui tutela.
Punerea sub interdicţie va fi ridicată dacă instanţa constată prin hotărâre judecătorească
irevocabilă că starea de alienaţie sau debilitate mintală a încetat.

- punere sub interdicţie;
- alienaţie sau debilitate mintală;
65
1. Care sunt etapele punerii sub interdicţie şi ce efecte produce aceasta?
1. Curatela este o măsură de ocrotire care se aplică: a) majorilor; b) minorilor; c)

alienaţilor şi debililor mintali majori.
2. Efectele punerii sunt interdicţie sunt: a) lipsa capacităţii de folosinţă; b) lipsa capacităţii
de exerciţiu; c) instituirea tutelei.
3. Interdicţia persoanei majore este: a) o sancţiune; b) o măsură de ocrotire; c) o
incapacitate.
4. Pot fi puși sub interdicție judecătorească: a) persoana care nu are temporar sau
permanent discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori
debilității mintale; b) persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele
sale, din cauza alienației sau debilității; c) minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.
5. În caz de nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție
judecătorească: a) autoritatea tutelară poate numi un curator special pentru îngrijirea și
reprezentarea celui a cărui punere sub interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea
bunurilor acestuia; b) instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și
reprezentarea celui a cărui punere sub interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea
bunurilor acestuia; c) autoritatea tutelară poate numi un curator special pentru administrarea
bunurilor celui a cărui punere sub interdicție se solicită.
6. Lipsa de capacitate a celui interzis: a) operează de la data când hotărârea judecătorească a
rămas definitivă; b) nu poate fi opusă unei terțe persoane decât de la data împlinirii formalităților de
publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă terțul a cunoscut punerea sub
interdicție pe altă cale; c) poate fi opusă unei terțe persoane de la data când hotărârea judecătorească a
rămas definitivă, chiar dacă terțul a cunoscut sau nu punerea sub interdicție pe altă cale.
7. Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească: a) sunt
anulabile, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ; b) sunt nule, chai dacă la
66
data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ; c) sunt nule sau anulabile, după cum ar fi vorba
despre acte de dispoziție, respectiv de administrare
1-a,c; 2-a,c; 3-b; 4-b,c; 5-b; 6-a, b; 7-a.
67
Persoana juridică
7.1. Introducere
7.3.1. Definiție, noțiuni introductive. Conceptul de persoană
juridică
7.3.2. Clasificarea, elementele constitutive, înființarea
persoanei juridice
7.3.3. Capacitatea persoanei juridice
7.3.4. Reorganizarea, transformarea, încetarea persoanei
juridice
7.1. Introducere
O persoană juridică, ca şi persoana fizică, se bucură de
personalitate juridică. Aceasta înseamnă că o grupare dacă este
dotată cu personalitate juridică este recunoscută ca persoană
juridică şi, prin aceasta, este aptă să dobândească drepturi şi să-şi
asume obligaţii.
În dreptul civil persoana juridică este definită ca fiind
colectivul de oameni care, îmbinând condiţiile cerute de lege,
este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Aşadar, o
persoană juridică este, atât din punct de vedere activ cât şi
pasiv, subiect de drept. Ea poate fi uzufructuară, creditoare,
debitoare, etc.
Noua reglementare a persoanelor juridice se află în NCC
– art. 187-251, în Cartea I „Despre persoane”, Titlul IV
„Persoana juridică”.
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil
şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii.
Pentru a participa la circuitul juridic civil, persoanele
juridice au capacitate juridică civilă. Aceasta este compusă din
capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
68
Datorită evoluției economice, sau din alte motive, pe parcursul existenței persoanei juridice
pot interveni: reorganizarea, transformarea sau încetarea
persoanei juridice.
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

analizate;

persoană juridică, participare la circuitul civil, elemente
constitutive, moduri de înființare, reorganizare, transformare,
încetare;


7.3.1. Definiție, noțiuni introductive. Conceptul de
persoană juridică
O persoană juridică, ca şi persoana fizică, se bucură de
personalitate juridică. Aceasta înseamnă că o grupare dacă este
dotată cu personalitate juridică este recunoscută ca persoană
juridică şi, prin aceasta, este aptă să dobândească drepturi şi să-şi
asume obligaţii.
colectivul de oameni care, îmbinând condiţiile cerute de lege, este
titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Aşadar, o persoană
juridică este, atât din punct de vedere activ cât şi pasiv, subiect de
drept. Ea poate fi uzufructuară, creditoare, debitoare, etc.
69
Noua reglementare a persoanelor juridice se află în NCC – art. 187-251, în Cartea I „Despre
persoane”, Titlul IV „Persoana juridică”.
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul
civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile
proprii.
În ceea ce priveşte fundamentul persoanei juridice, în
literatura de specialitate au fost formulate mai multe teorii:
teoria ficţiunii, teorii neopersonaliste şi teoria realităţii.
Dincolo de criticile aduse conceptului de personalitate
juridică, aceasta trebuie să rămână în sistemul nostru de drept.
După cum s-a arătat, ea trebuie să fie independentă de alte
instituţii; persoana juridică răspunde unor nevoi sociale, iar
mecanismul personalităţii juridice nu reprezintă decât
„modalitatea tehnică” prin care persoana juridică va putea să
apară pe scena juridică.
7.3.2. Clasificarea, elementele constitutive, înființarea

persoanei juridice
Cea mai importantă clasificare este aceea a persoanelor
juridice în:
- persoane juridice de drept public; exemple: statul,
unităţile administrativ-teritoriale, autorităţile administraţiei
publice locale, primăriile; regii autonome;
- persoane juridice de drept privat; exemple: societăţi
comerciale, societăţi agricole, asociaţii, fundaţii.
După felul proprietăţii, persoanele juridice pot fi:

- fundamentate pe proprietatea publică: cele mai multe
persoane juridice de drept public;
- fundamentate pe proprietate publică şi privată: statul,
unităţile administrativ teritoriale, societăţile comerciale cu
capital mixt;
- fundamentate exclusiv pe proprietatea privată:
societăţile comerciale cu capital privat, asociaţiile, fundaţiile.
După naţionalitatea lor:

- persoane juridice române: au sediul principal în
România;
- persoane juridice străine: au sediul principal în afara
graniţelor ţării.
După natura scopului urmărit:
70
- persoane juridice cu scop patrimonial: societăţi comerciale, regii autonome;
- persoane cu scop nepatrimonial.
Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:
organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu propriu și distinct
și un scop determinat și licit.
Forma clasică de înfiinţare a persoanelor juridice este o
operaţie juridică care constă, pentru autoritatea publică în a
afirma printr-un act existenţa lor. De pildă, persoanele juridice
de drept public sunt create prin dispoziţii legislative sau
reglementare.
Modurile de înfiinţare ale persoanelor juridice sunt
prevăzute de art. 194 NCC:
a) prin act de înfiinţare al organului competent;
b) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie,
autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte înregistrarea, aceasta este obligatorie

în cazul persoanelor juridice pentru care legea prevede aceasta.
În cazul în care condiţiile de înfiinţare a persoanei
juridice nu sunt respectate se va aplica sancţiunea nulităţii.
Art. 196 NCC prevede cazurile în care se va aplica
sancţiunea nulităţii; spre exemplu dacă lipseşte actul de înfiinţare,
au fost încălcate dispoziţiile legale privitoare la patrimoniul iniţial
şi capitalul social, nu s-a respectat numărul minim de fondatori.
Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în
termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia.
7.3.3. Capacitatea persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă
acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
În ceea ce priveşte data dobândirii capacităţii de folosinţă
avem mai multe situaţii (art. 205 NCC) – persoanele juridice
care sunt supuse înregistrării vor avea capacitate de la data
înregistrării lor. Celelalte persoane juridice vor avea capacitate
de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării lor sau de
la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art.
194 NCC).
Subliniem că persoanele juridice supuse înregistrării pot
să dobândească drepturi şi obligaţii chiar de la data actului de
71
înfiinţare, însă numai în măsura în care acestea sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia
naştere în mod valabil.
Persoana juridică cu scop nelucrativ poate avea orice drep-

turi şi orice obligaţii civile cu excepţia acelora, care prin natura lor
sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanelor fizice.
În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele
competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte
numai din momentul autorizării, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
Actele sau operaţiunile făcute fără autorizaţiile prevăzute
de lege sunt lovite de nulitate absolută iar persoanele care le-au
făcut răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciile cauzate.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea
parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei
juridice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de
a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte
juridice, de către organele de conducere.
Legiuitorul a considerat voinţa uneia sau mai multor
persoane din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa
subiectului colectiv de drept civil. Acest procedeu juridic
constituie reprezentarea legală a persoanei juridice, de către
organele de conducere. Aşadar, pentru persoana juridică
reprezentarea legală este nu numai necesară dar şi obligatorie.
Data dobândirii capacităţii de exerciţiu este data
constituirii organelor de conducere. Raporturile dintre persoana
juridică şi cei care alcătuiesc organele de conducere sunt supuse
regulilor mandatului,dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul
de înfiinţare sau statut.
Art. 211 NCC prevede care persoane nu pot face parte din
organele de conducere ale persoanei juridice, spre ex.
Incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
7.3.4. Reorganizarea, transformarea, încetarea

persoanei juridice
Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică
în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi
care are ca efect înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
După cum statuează art. 233 NCC reorganizarea
persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau
prin transformare.
72
Fuziunea presupune absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau
contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică noua.
Divizarea (art. 236 NCC) poate fi totală sau parţială. Ea

este totală când se face împărţirea întregului patrimoniu al unei
persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice
care există deja sau care se înfiinţează prin divizare. Ea este
parţială când constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul
unei persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest
mod.
Transformarea persoanei juridice are loc în condiţiile
legii, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa
concomitent cu înfiinţarea în locul ei, a unei alte persoane
juridice. În acest caz drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei
juridice nou înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin
care s-a dispus transformarea se prevede altfel.
Actele prin care s-a decis reorganizarea pot fi atacate prin
opoziţie de către creditori sau alte persoane interesate în termen
de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea
reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării
acesteia.
Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai
apelului.
Prin încetarea persoanei juridice vom înţelege sfârşitul
calităţii de subiect colectiv de drept civil.
Art. 244 NCC reglementează încetarea persoanei juridice.
În această materie trebuie să facem distincţie între
dizolvarea persoanelor juridice de drept privat şi a celor de
drept public.
Astfel, cele de drept privat se dizolvă dacă: s-a împlinit
termenul pentru care au fost înfiinţate, scopul nu mai poate fi
realizat, scopul urmărit sau mijlocele întrebuinţate au devenit
ilicite, prin hotărârea organelor competente.
Prin dizolvare persoana juridică intră în lichidare în
vedere valorificării activului şi plăţii pasivului.

colectivul de oameni care, îmbinând condiţiile cerute de lege,
este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
73
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile
asumate cu bunurile proprii.
Persoanele juridice pot fi clasificate după mai multe
criterii, dintre care amintim: după felul proprietății,
naționalitatea lor, natura scopului urmărit.
Modurile de înfiinţare ale persoanelor juridice sunt
prevăzute de art. 194 NCC:
a) prin act de înfiinţare al organului competent;
b) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie,
autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:

organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu propriu și distinct
și un scop determinat și licit.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă
acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea
parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei
juridice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de
a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte
juridice, de către organele de conducere.
După cum statuează art. 233 NCC reorganizarea
persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau
prin transformare.
Transformarea persoanei juridice are loc în condiţiile
legii, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa
concomitent cu înfiinţarea în locul ei , a unei alte persoane
juridice. În acest caz drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei
juridice nou înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul
prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.
Prin încetarea persoanei juridice vom înţelege sfârşitul
calităţii de subiect colectiv de drept civil.

- persoană juridică;
- persoane juridice de drept public/privat;
- persoane juridice române/străine;
- persoane juridice cu scop patrimonial/cu scop
nepatrimonial;
74
- moduri de înființare a persoanelor juridice;
- elemente constitutive ale persoanei juridice;
- capacitate de folosinţă;
- drepturi şi obligaţii;
- capacitate de folosinţă anticipată;
- organe de conducere;
- capacitate de exerciţiu;
- reprezentarea legală;
- fuziunea;
- divizare totală sau parţială;
- transformarea persoanei juridice;
- încetarea persoanei juridice.
1. Care este clasificarea persoanelor juridice?

2. Care este cea mai importantă persoană juridică participantă la circuitul civil?
3. Care este temeiul legal şi care sunt modurile de înfiinţare ale persoanelor juridice?
4. Care este sancţiunea în cazul nerespectării condiţiilor legale prevăzute pentru înfiinţarea lor?
5. Care sunt cele trei elemente constitutive ale persoanei juridice?
6. Care este definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi reglementarea legală?
7. Care este conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice?
8. Care este definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice?
9. Care este regula în raporturile dintre persoana juridică şi cei care compun organele sale
de conducere?
10. Care sunt definiţia şi efectele fuziunii?
11. Care sunt definiţiile divizării totale sau parţiale?
12. Care sunt definiţia şi justificarea transformării?
13. Care sunt cauzele dizolvării persoanelor juridice de drept privat?
14. Ce se înţelege prin încetarea persoanei juridice?
75
1. Statul în calitate de participant, persoană juridică, la raporturile juridice civile, este
subiect de drept în: a) raporturile juridice de proprietate; b) de obligaţii, c) succesorale.
2. Persoanele juridice cu sediul principal în România sunt: a) persoane juridice române; b)
persoane juridice mixte; c) persoane juridice cu scop patrimonial.
3. Care sunt subiectele participante la circuitul civil: a) persoane fizice; b) persoane
juridice; c) persoane fizice şi persoane juridice.
4. Persoana juridică poate fi înfiinţată prin: a) actul de înfiinţare al organului competenmt;
b) prin act notarial, c) prin orice alt mod prevăzut de lege.
5. Termenul de prescripţie pentru nulitatea relativă în materia persoanei juridice este
de: a) un an; b) trei ani; c) 18 luni.
6. Care este momentul dobândirii capacităţii de folosinţă pentru persoanele juridice
supuse înregistrării: a) data actului constitutiv, b) data înregistrării lor, c) data stabilită de părţile
semnatare ale actelor de înfiinţare.
7. Reprezentarea în cazul persoanelor juridice este: a) obligatorie, b) facultativă; c) cum
este prevăzut în lege, actul de înfiinţare sau statut.
8. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este: a) parte a capacităţii civile; b) parte a
capacităţii de folosinţă, c) parte a personalităţii juridice
9. În cazul fuziunii: a) ia naştere o persoană juridică nouă; b) nu ia naştere nici o persoană
juridică nouă, c) se contopesc două sau mai multe persoane juridice.
10. Reorganizarea persoanelor juridice presupune: a) o singură persoană juridică; b) două
sau mai multe persoane juridice, c) trei persoane juridice.
11. Transformarea presupune întotdeauna o persoană juridică: a) îşi încetează existenţa,
b) nou creată; c) două persoane juridice
12. Realizarea scopului unei persoane juridice de drept privat duce la: a) încetare, b)
fuziune, c) transformare.
13. Lichidarea unei persoane juridice este efectul: a) încetare; b) divizare parţială, c) fuziune
1 - a, b, c; 2 - a; 3 - c; 4 - a; 5 - a; 6 - b; 7 - a; 8 - a; 9 - a; 10 - a; 11 - a; 12 - a; 13 - a.
76
77

1.2.1.drept Civil-Persoanele PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.2.1.drept Civil-Persoanele PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SIDONIA CULDA

DREPT CIVIL. PERSOANELE

Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3

Unitatea de învăţare nr. 4

Unitatea de învăţare nr. 5

Unitatea de învăţare nr. 7

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1 Noțiuni introductive. Persoana fizică

Unitatea de învăţare 2 Capacitatea de folosință a persoanei fizice (început,

Unitatea de învăţare 5 Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă și curatelă

Teme de control (TC)

1. E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, București, 2012

Noțiuni introductive. Persoana fizică

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr.1, timpul alocat este de 4

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

În funcție de activitățile pe care le desfășoară persoanele

În funcție de cetățenia persoanelor fizice distingem:

Legea reglementează condiţiile în care se poate efectua

1.3.3. Drepturile personalității

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare nr. 1

Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de persoană, căreia îi

După cum au sau nu au capacitate de exercițiu persoanele fizice se clasifică în:

În funcție de cetățenia persoanelor fizice distingem:

După domiciliul pe care îl au persoanele fizice sunt:

Concepte şi termeni de reţinut:

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce semnificație au termenii de: persoană, subiect de drept, personalitate juridică, capacitate

1. Nu constituie un drept transmisibil: a) dreptul la respectarea vieții private; b) dreptul de

Unitatea de învăţare nr. 2

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice – început,

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr.2, timpul alocat este de 4 ore.

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Art. 34 NCC stabileşte că prin capacitate de folosinţă

Această a doua prezumţie a format obiectul controverselor

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Art. 34 NCC stabileşte că prin capacitate de folosinţă înţelegem „aptitudinea persoanei de a

Concepte şi termeni de reţinut:

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este: a) o capacitate de drept civil -

1 - a; 2 - b; 3 - a; 4 - a,c; 5 - b; 6 - a,c; 7 - a,c; 8 - b.

1. E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, București, 2012

Unitatea de învăţare nr. 3

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu

Prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei fizice

În categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu