Sunteți pe pagina 1din 5

LUMINIȚA-MIHAELA IACOB, MIHAELA BOZA

Unitatea de învățare 8.
TEORIA DEZVOLTĂRII PERSOANEI. H. WALLON
8.1. Caracterizare generală. Metodologie
8.2. Teze privind ontogeneza
8.3. Concepte cheie HENRI WALLON
8.4. Stadiile ontogenezei – scurtă prezentare (1879-1962)
8.5. Consideraţii evaluative filosof, medic neurolog,
psiholog francez

8.1. CARACTERIZARE GENERALĂ. METODOLOGIE

Unicitatea lui H. Wallon, şi în epocă, dar persistentă încă, are o dublă susţinere: în natura şi
obiectul teoriei sale şi în metodologia utilizată. Autorul francez este, în aprecierea lui R. Zazzo, "prin
excelenţă, psihologul copilăriei", deoarece, faţă de oricare dintre marile contribuţii explicative, el şi-a
propus, deliberat, ca ţintă, această vârstă (vezi, spre exemplu, deosebirea faţă de Watson, Freud,
Piaget, care au căutat în copil şi copilărie mijlocul de a se apropia de alte probleme: mecanismele
învăţării, patologia afectivă, geneza cunoaşterii de tip logic).
Maniera sa de a aborda copilăria este şi ea singulară. Wallon a avut ambiţia exhaustivităţii, a
trecerii dincolo de perspectiva parcelară. El s-a interesat, în mod egal, de dezvoltarea cognitivă,
afectivă, biologică şi socială a copilului, atât sub aspectul normalităţii cât şi al patologicului. Analiza
comparativă multidimensională, pe care a practicat-o ca metodologie, s-a bazat pe două forme
concomitente:
▪ comparaţii interne (la nivelul aceleiaşi vârste, între copii cu dezvoltare normală şi cei cu anumite
particularităţi ale dezvoltării1, sau între cei cu dezvoltare normală şi cei cu dezvoltare patologică);
▪ comparaţii externe (între vârste – copil-adult – sau realităţi diferite – copil-animal (maimuţă) şi copil-
om primitiv).
Analiza comparativă (susţinută de observaţie şi teste) – a fost în egală măsură şansa şi
neşansa teoriei sale. Şansă – pentru ideile de pionierat pe care i le-a permis (unele, anticipări
excepţionale ale unor rezultate extrem de recente şi actuale, spre pildă, imitația precoce), neşansă –
pentru imposibilitatea ca rezultatele sale, obţinute cu o astfel de metodologie, să fie luate în calcul de
teoreticienii experimentalişti.

8.2. TEZE PRIVIND ONTOGENEZA

1. Ontogeneza este o construcţie progresivă prin care se realizează integrarea, în diferite raporturi, a
două funcţii psihice fundamentale: a) afectivitatea (dimensiunea centripetă a psihismului) – legată de
sensibilitatea internă, orientată şi implicată în edificarea subiectului psihic prin autoreflectare. Ea este
răspunzătoare de construcţia persoanei ("cine sunt?"); b) inteligenţa (dimensiunea centrifugă) –
legată de orientarea externă a individului, de acţiunea acestuia asupra mediului înconjurător în
tentativele sale adaptive. Ea este implicată, ca principală resursă instrumentală, în cristalizarea
obiectului psihic ("ce este"?).
2. Dezvoltarea ontogenetică este stadială. Fiecare stadiu se constituie dintr-un ansamblu original de
conduite, caracterizate printr-un tip particular de ierarhie realizat între cel două funcţii: afectivitate şi
inteligenţă.
3. Construcţia stadială ontogenetică este guvernată de trei legi: a) Legea alternanţei funcţionale: un
stadiu cu o dominanţă centrifugă va fi urmat de unul cu orientare centripetă; b) Legea
preponderenţei funcţionale : în fiecare stadiu una dintre cele două funcţii va fi preponderentă, fără a

1 subiectul este relansat astăzi sub denumirea de profile atipice de dezvoltare (ex. autismul, ADHD-ul).

272
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

opri, totuşi, dezvoltarea celeilalte; c) Legea integrării : formele corespunzătoare stadiilor anterioare
nu dispar, ci se subordonează noilor achiziţii ale fiecărei funcţii.
4. Cele cinci stadii ontogenetice sunt: a) stadiul impulsiv şi emoţional (0-12 luni); b) stadiul senzorio-
motor şi proiectiv (1-3 ani); c) stadiul personalizării/personalismului (3-6 ani; d) stadiul categorial (6-
11 ani); e) stadiul adolescenţei (11-16 ani).

APLICAŢIE
Ţinând cont de legile enunţate, indicaţi, pentru fiecare din cele cinci stadia, tipul de dominanţă
funcţională: afectivă (A) sau a inteligenței (I).

5. Progresul realizat de copil în fiecare stadiu sprijină achiziţiile funcţiei alternative. Jocul acestor funcţii
este în acelaşi timp un progres de maturizare a raportului psihologic fundamental, cel dintre obiect şi
subiect (vezi figura 1).

EXPLICAŢIE: primele progrese (1) sunt în planul sistematizării


emoţiilor primare, existente la naştere, sub influenţa anturajului
4 social imediat, mama. Aceste competenţe (ex. sentimentul
punct de
2
contact iniţial siguranţei, ataşamentul etc.), odată câştigate, se răsfrâng în
orientarea energiei copilului spre actele de explorare
1
senzorială ca formă de dezvoltare cognitivă (2). Noile
3
competenţe cognitive vor fi utile la revenirea în prim plan a
5 dezvoltării afective din stadiul al treilea. Ciclul alternanţelor
continuă în aceeaşi manieră.
Subiect
Figura 1. Relația subiect –obiect și alternanța tipului de competențe
Obiect

6. Trecerea de la un stadiu la altul este discontinuă prin conţinutul dominant (A / I), fiind caracterizată de
un fenomen de clivaj, de întrepătrundere ("chevachement"). Prin complexitatea rezultată se asigură,
însă, unitatea procesului. Astfel, ontogeneza poate fi caracterizată ca fiind, în ansamblul său, o
unitate (stadială) în discontinuitate (afectiv/cognitiv) (vezi figura 2).
B
A
B
A
B Legendă:
A dezvoltare afectivă
B dezvoltare
A instrumentală (inteligenţa)
B A – poziţie dominantă
A B – poziţie secundă
Stadiul: 1 2 3 4 5
Figura 2.

7. Esenţială în dezvoltarea ontogenetică este textura socială, ce apare ca liant şi mediator între
necesităţile şi posibilităţile copilului şi logica lumii fizice care reclamă şi stimulează adaptarea. În
absenţa "logicii sociale" ontogeneza este profund afectată. "Prin schimburile interindividuale
debutează viaţa copilului şi acest tip de raporturi devansează de departe pe cele cu lumea fizică",
considera Wallon. Mediului social, în mod primordial, trebuie să i se adapteze copilul. Pentru

273
LUMINIȚA-MIHAELA IACOB, MIHAELA BOZA

supravieţuirea speciei şi evoluţia sa, solidaritatea este mai importantă decât competiţia. Ea are
caracter vital.

8.3. CONCEPTE WALLORIENE FUNDAMENTALE

a) EMOŢIA. Concept fundamental al întregii opere walloriene şi cu statut explicativ particular pentru
ontogeneză. Emoţia este privită de la H. Wallon ca fiind joncţiunea dintre biologic şi social, dintre
fiziologic şi psihologic. Reacţia afectivă, prezentă încă de la naştere, devine maniera privilegiată de
comunicare. Ea este internă şi externă în acelaşi timp, fiind expresia-impresiei. Fiziologicul (plăcere,
durere, foame etc.) capătă, prin expresia sa afectivă, "grai" şi formă psihologică, făcând ca ceea ce
este resimţit în interior să fie vizibil din afară. Ea activează pe cei din jurul copilului, îi incită şi îi
răsplăteşte. Emoţia leagă "natura" (nou-născutul) de cultură (mediul socio-familial), fiind primul
program ontogenetic funcţional comprehensibil reciproc.
b) MIŞCAREA. Principala formă de activitate, dar şi de exprimare a nou-născutului. Valoarea sa
psihologică interrelaţională este deosebită, deoarece primele mişcări ale bebeluşului sunt investite
cu semnificaţie expresivă de către anturajul social, întărite şi selectate. Mişcarea devine formă de
expresie şi primul mijloc de acţiune asupra semenului adult. Mişcările, integrate în posturi, sunt, în
acelaşi timp, acţiune şi expresie.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Imaginaţi-vă că în prima lună de la naştere copilul ar fi inexpresiv şi imposibil de „citit”. Cum credeţi
că ar influenţa acest fapt relaţiile sociale mamă-copil?

c) IMITAŢIA. Particularitatea imitaţiei primare este că reprezintă o acomodare la celălalt, un "ecou"


motric, un mimetism, o contagiune. Deşi apărute doar în prezenţa modelului, ele nu se adresează
acestuia, ci sunt necesităţi personale ale copilului. Această formă primară este în fapt "sâmburele"
esenţei psihice – reconstrucţie, reflectare a realităţii.
d) CADRUL SOCIAL. Acesta poate fi discutat pornind de la distincţia dintre grup şi mediu. Grupurile
determină locul şi rolul fiecăruia într-o constelaţie de indivizi. Mediul trimite la ansamblul
circumstanţelor fizice, sociale, ideologice care modelează viaţa grupurilor. Între copil şi grup
stimularea este reciprocă, raportul cu mediul este unilateralizat, date fiind pasivitatea şi limitele
naturale ale copilului. Importanţa determinismului social în faţa celui biologic sau fizic este norma de
specificitate a ontogenezei umane. Sensul acestui proces poate fi surprins doar cercetând omul în
contextul devenirii sale.

8.4. STADIILE ONTOGENEZEI – SCURTĂ PREZENTARE

1. Stadiul impulsiv (0-3 luni) şi emoţional (3-12 luni)


0-3 luni: La naştere şi până în jurul sfârşitului primului trimestru al vieţii postnatale, dominanta este cea
a impulsivităţii motrice. Deoarece satisfacerea necesităţilor sale nu mai este automată, ca în
stadiul intrauterin, atunci când apare starea de necesitate (foame, căldură, protecţie etc.) şi de
insatisfacţie (corelatul lor subiectiv), copilul reacţionează prin descărcări şi activări musculare.
Aceste reacţii impulsive devin repede expresie deoarece anturajul le întăreşte prin
satisfacerea trebuinţelor "reclamate". Aici este baza viitoarelor atitudini şi mimici comunicative
tot mai complexe.
3-12 luni: Substadiul emoţional (3-12 luni) se caracterizează prin preponderenţa expresiilor emoţionale
care devin mijlocul dominant de relaţionare cu anturajul. Ca prime semne observabile ale vieţii

274
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

psihice, supuse modelajului social, ele sunt principalul mecanism organizator al psihismului
infantil. Graţie experienţelor emoţionale (proprii şi ale anturajului) copilul îşi cristalizează o
formă globală de reprezentare a situaţiilor, ceea ce-i permite anticiparea. "Emoţia – afirmă
Wallon – este o primă formă de înţelegere şi diferenţiere".
2. Stadiul senzorio-motor şi proiectiv (1-3 ani)
1-2 ani: Reacţiile circulare sunt expresia ralierii mişcărilor copilului la datele senzoriale şi excitaţiile
provocate de mediu. Senzorio-motricitatea, ca tip de activitate dominantă, se dezvoltă în două
direcţii independente, dar complementare: a) activitatea manipulatorie de explorare (obiecte,
spaţiul proxim - care este bază pentru inteligenţa practică, prin acţiune şi b) activitatea
postural-imitativă, formă primară a inteligenţei discursive ce se va instala odată cu apariţia
funcţiei semiotice/simbolice (limbaj, imagine mentală).
3 ani: În cel de al treilea an, se face trecerea de la actele motorii la reprezentare. Saltul este mijlocit prin
actele imitative (copilul mai mult mimează decât vorbeşte!) ca forme de prezentare. Imitaţia
susţine interiorizarea, forma sa amânată (în absenţa modelului) fiind deja o evocare, un raport
de substituţie a ceea ce a fost cândva prezent.
3. Stadiul personalismului (3-6 ani)
Acest stadiu este o etapă centrală în stadialitatea walloniană, fiind la intersecţia a două faze
importante în devenirea personală: construcţia persoanei şi dimensiunea sa instrumentală. Este marcat
de exprimarea conştiinţei de sine a copilului, rezultată din parcurgerea conştientizării corporalităţii proprii
şi a diferenţei sale sociale faţă de alţii. Raportul sine-alţii este complex şi multifazic în acest stadiu. Se
disting trei faze:
3-4 ani: Perioada de opoziţie: afirmarea autonomiei ca premisă a personalităţii (ex.: "EU FAC!"; "EU
SPUN!"; "NU VREAU!")
4-5 ani: Perioada graţiei, a seducţiei: căutarea aprobării, a validării sociale. Ca urmare, copilul caută să
placă, să fie în centrul atenţie, narcisismului îl domină.
5-6 ani: Perioada imitativă a rolurilor de tip adult, de pe poziţii de adultism (un amestec de rivalitate şi
admiraţie faţă de adult).

EXEMPLE
Alegeți dintre amintirile dumneavoastră de familie comportamente infantile care să ilustreze fiecare din
cele trei faze.

4. Stadiul categorial (6-11 ani)


6-9 ani: Se produce o repoziţionare a intereselor: de la cele faţă de sine (din stadiul anterior, centripet),
către cele orientate spre exterior. În acest substadiu precategorial asistăm la o diminuare a
sincretismului (amestec, nediferenţiere în cunoaştere). Raportarea funcţională la realitate
(dominată de aflarea la ce serveşte, de ce este bun şi ce face ceva sau cineva) este înlocuită
cu cea categorială, în forma sa concretă însă.
9-11 ani: Substadiul categorial începe printr-o activitate comparativă de diferenţiere şi extragere a
asemănărilor şi deosebirilor dintre obiecte şi situaţii. Categorizarea abstractă îşi face treptat
loc. Are loc o dublă decentrare, intelectuală şi socioafectivă şi sub impulsul unui nou context
socio-cultural: şcoala.
5. Stadiul adolescenţei
Modificările fiziologice şi cele ale schemei corporale sunt punctul de start al crizei pubertare
centrată pe sentimentul schimbării. Revine în prim plan o nouă fază de opoziţie prin care exigenţele
construcţiei persoanei (trebuinţă centripetă) se fac simţite. Ambivalenţa egocentrism/egoism –
allocentrism/altruism poate fi prezentă şi deconcertantă. Grupul de covârstnici este atractiv, cu
autoritate, dimensiunea polivalentă a personalităţii fiind exersată de acest nou anturaj. În plan
intelectual, gândirea conceptuală permite unificarea reprezentărilor "insularizate", bazate pe interese

275
LUMINIȚA-MIHAELA IACOB, MIHAELA BOZA

concrete, specifice stadiilor anterioare. Se face saltul de la reprezentarea atomistă a realităţii spre cea a
legilor şi integrărilor succesive. În planul construcţiei personale, începe armonizarea asperităţilor prin
integrarea planurilor: cognitiv, afectiv, social sub presiunea cristalizării identităţii.

APLICAŢIE
Consultaţi un dicţionar psihologic pentru a vă fixa deosebirile dintre cele patru concepte: egocentrism,
egoism, allocentrism (heterocentrism), altruism.

8.5. CONSIDERAŢII EVALUATIVE

Din perspectiva abordărilor contemporane din psihologia dezvoltării, H. Wallon poate fi socotit
un precursor al abordării plurale a copilului (biologic, psihologic, social) şi, mai ales, a introducerii
dezvoltării sale într-un context socio-cultural.
Valorificarea sa în prezent este marcată de un paradox: pe cât de prezent şi divers utilizat
este în literatura de specialitate francofonă, pe atât de ignorat este în cea anglofonă, în principal din
cauza metodologiei sale nonexperimentale.
(Selecție și adaptare după J. Bideaud, O. Houdé, J-L. Pedinelli, L'homme en développement, PUF, Paris, 1993, pp. 67-76)

Pentru a vă construi propria părere despre autor, puteţi să apelaţi la două categorii de surse: - lucrările lui traduse
în limba română: De la act la gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, 1964; Evoluţia psihologică a copilului, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1975; - colecţia revistei ENFANCE, pe care a ”ctitorit-o” începând din 1948.

276