ORGANE LIMFOIDE

Sistemul imun este alcătuit din celule și structuri distribuite în întreg organismul. Celulele SI sunt
reprezentate în principal de limfocite, dar și de celule aparținând sistemului fagocitar mononuclear sau
celule prezentatoare de antigen. Ele se găsesc la nivelul țesutului limfoid, în circulația sangvină sau
limfatică și în țesutul conjunctiv cu diferite localizări.
Țesutul limfoid este compus dintr-o stromă conjunctivă alcătuită din celule
reticulare și fibre de reticulină (dublu reticul) în ochiurile căreia se găsesc limfocite,
macrofage, celule prezentatoare de antigen.
Organele limfoide sunt structuri anatomice distincte, încapsulate, alcătuite
predominant din țesut limfoid - timusul, splina și ganglionii limfatici. În afara acestora,
țesutul limfoid poate fi prezent în mucoasa sau submucoasa sistemului digestiv
(amigdale, plăci Peyer, apendice ileo-cecal) și a sistemelor respirator și urinar, purtând
denumirea generică de țesut limfoid asociat mucoaselor (MALT - Mucosal-Associated
Lymphoid Tissue).
Limfocitele au originea în măduva osoasă hematopoietică. O parte din ele
migrează și își continuă procesul de maturare în timus, fiind denumite limfocite T,
celelalte, denumite limfocite B, își încheie procesul de maturare tot la nivelul măduvei
hematogene (denumirea de limfocite B provine de la Bursa lui Fabricius, organ prezent
numai la păsări, la nivelul căruia are loc maturarea acestui tip de limfocite). Din acest
motiv, timusul și măduva osoasă hematogenă sunt denumite organe limfoide primare
(sau centrale), maturarea limfocitelor producându-se fără contact cu antigenele non-
self. Limfocitele migrează apoi din organele limfoide primare în organele limfoide
secundare (sau periferice) - ganglioni limfatici, splină, țesut limfoid asociat mucoaselor
- unde întâlnesc antigenele non-self, proliferează și se diferențiază în celule efectorii ale
răspunsului imun. Prin urmare, organele limfoide secundare sunt teritoriul pe care se
derulează etapele inițiale ale răspunsului imun.
Sistemul imun are rolul de a proteja organismul față de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi,
paraziți) sau față de propriile molecule / celule modificate. Acesta poate face diferența între moleculele și
celulele proprii organismului (self) și cele străine (non-self). Noțiunea de non-self cuprinde orice
moleculă sau celulă (inclusiv cele proprii ce au suferit modificări) pe care organismul o va recunoaște și
împotriva căreia va elabora un răspuns imun.
Răspunsul organismului la prezența unor molecule sau celule non-self, denumit răspuns imun,
este de două feluri: răspuns imun (imunitate) celular(ă) și răspuns imun (imunitate) umoral(ă). RI celular
este mediat de limfocitele T, ce omoară microorganisme, celule străine (tumorale sau transplantate) sau
celule infectate viral. RI umoral este mediat de o categorie de glicoproteine serice denumite anticorpi,
produse de limfocite B diferențiate, denumite plasmocite, ce inactivează sau distrug substanțele străine.
Substanțele non-self capabile de a produce un răspuns imun al organismului sunt denumite
imunogene. Antigenele sunt acele substanțe ce pot fi recunoscute de anticorpi, chiar dacă ele însele nu
pot produce un răspuns imun.
Anticorpii, denumiți și imunoglobuline, sunt glicoproteine plasmatice produse de plasmocite
rezultate în urma proliferării și diferențierii limfocitelor B. Anticorpii au capacitatea de a se fixa specific de
antigenele corespunzătoare declanșând mecanisme efectorii în care sunt implicate alte elemente ale
sistemului imun. La om există cinci clase de imunoglobuline:
IgG - cea mai abundentă din imunoglobulinele serice (75%). Este compusă din două lanțuri grele
și două lanțuri ușoare unite prin legături disulfidice. Clivarea enzimatică a moleculei dă naștere unui
fragment Fc (cristalizabil), fără specificitate față de antigen, ce cuprinde porțiunile -COOH terminale ale
lanțurilor grele și unui fragment Fab (antigen binding), ce leagă antigenul și este compus din porțiunile -
NH2 terminale ale lanțurilor grele și din cele două lanțuri ușoare. Este prototipul celorlalte clase de
imunoglobuline.
IgA - se găsește în cantități mici în sânge, dar este principala imunoglobulină din lacrimi, salivă,
colostru, secrețiile nazale, bronhice, intestinale și vaginale, unde este prezent sub formă de IgA
secretorie. IgAs este alcătuită din două molecule de IgA unite prin lanțul J și dintr-un alt fragment
polipeptidic denumit componenta secretorie.
IgM - se găsește în proporție de 10% în ser, este o moleculă pentamerică, monomerii având
structură asemănătoare IgG, și, împreună cu IgD, este principala clasă de imunoglobuline de pe
suprafața limfocitelor B.
IgE - este un monomer, fiind implicată în reacțiile alergice.
La prima întâlnire cu un antigen, un limfocit B proliferează, jucând rolul de celulă progenitoare
pentru o populație de plasmocite ce vor produce imunoglobuline din clasa IgM. După stimularea
ulterioară cu același antigen, unele limfocite B rezultate în urma primului răspuns vor da naștere la
plasmocite ce produc anticorpi cu aceeași specificitate, dar aparținând unei alte clase, cum ar fi IgG, IgE
sau IgA. Procesul, denumit schimbare de clasă a imunoglobulinelor, este util deoarece clasele de
anticorpi diferă prin mecanismele efectorii pe care le declanșează în vederea eliminării agentului patogen
ce a declanșat răspunsul imun.

A. CELULELE ȚESUTULUI LIMFOID

1. Limfocitele
Limfocitele descind din celula stem hematopoietică pluripotentă. Aceasta se
diferențiază, dând naștere unui precursor limfoid comun. Diferențierea în celule
imunocompetente și maturarea au loc în organele limfoide primare.
Există două tipuri principale de limfocite: limfocite T și limfocite B. Clasificarea se
bazează pe locul diferențierii (timus, respectiv măduva hematogenă) cât și pe
moleculele de suprafață pe care le exprimă. Ambele tipuri dispun de receptori
membranari pentru antigen. O a treia categorie de limfocite sunt limfocitele NK (Natural
Killer - natural ucigașe), ce nu exprimă receptori pentru antigen
Limfocitele exprimă un număr mare de molecule pe suprafața lor, ce pot fi folosite pentru a
distinge diversele subpopulații limfocitare, între care nu există diferențe morfologice. Moleculele de
suprafață pot fi recunoscute de anticorpi monoclonali (anticorpi cu o singură specificitate, obținuți in vitro).
Aceștia au fost sistematizați în grupe (cluster) ce au specificitate pentru aceeași moleculă de suprafață,
fiecărei grupe atribuindu-i-se un număr CD (Cluster Designation). CD3, de exemplu, desemnează o
proteină transmembranară specifică limfocitelor T. Folosirea anticorpilor monoclonali marcați enzimatic
sau fluorescent permite studierea prin variate metode imunohistologice a țesutului limfoid.

Limfocitele T
Reprezintă 65 - 75% din limfocitele sangvine. Au pe suprafață receptorul pentru
antigen - TCR (T-cell Receptor). Limfocitele T recunosc antigenul numai dacă acesta
este asociat, pe suprafața unor celule, cu antigenele de histocompatibilitate HLA de
clasa I sau clasa II.
Există patru subpopulații funcționale principale de celule T, ce pot fi identificate
numai pe baza markerilor membranari:
• Limfocite T ajutătoare (T helper - Th) - stimulează activitatea altor celule ale
sistemului imun, ajutând limfocitele B să prolifereze și să se diferențieze în
plasmocite. Au ca marker de suprafață CD4, și pot recunoaște antigenele
numai dacă acestea sunt prelucrate și prezentate în asociere cu molecule
HLA clasa II.
• Limfocite T citotoxice (Tc) - au ca principală funcție liza celulelor infectate
viral, a celor transformate malign sau a celor transplantate de la altă
 specie/individ. Se identifică prin prezența moleculelor CD8 și recunosc
antigenele asociate pe memebrana celulelor țintă cu molecule HLA clasa I.
• Limfocite T reglatorii (Tr) - modulează răspunsul imun. Aparțin subsetului de
celule CD4 pozitive, dar există și celule cu activitate inhibitorie ce exprimă pe
suprafață CD8.
• Limfocitele T de memorie - sunt cele ce au venit anterior în contact cu un
anume antigen, au durată de viață relativ mare și, la reîntâlnirea aceluiași
antigen, se pot activa sau diferenția rapid, stimulând mecanismele efectorii
ale imunității celulare. Limfocitele T de memorie recirculă între sânge și
organele limfoide secundare, oprindu-se în final în zone specializate din
acestea, unde se vor reîntâlni cu antigenele
Morfologic, se pot distinge două tipuri de limfocite T circulante, neactivate:
limfocite mici, fără granulații, cu raport nucleocitoplasmatic mare și limfocite mai mari,
cu raport nucleocitoplasmatic mai mic, conținând în citoplasmă granulații azurofile.
Ultimele sunt denumite și limfocite mari granulare (LGL - Large Granular Lymphocytes).
Majoritatea limfocitelor Th și jumătate din Tc sunt limfocite mici. La microscopul
electronic poate fi identificată în citoplasma acestora o structură denumită corp Gall,
alcătuită dintr-un grup de lizozomi primari și o picătură lipidică. Restul limfocitelor T
circulante au aspect de LGL, microscopia electronică punând în evidență în citoplasma
acestora mulți lizozomi primari (granule electronodense), și un aparat Golgi bine
dezvoltat.
După interacțiunea cu antigenul corespunzător, prezentat pe suprafața unor
celule specializate, limfocitele T se activează. Procesul duce la sinteza de proteine,
expresia de noi molecule de suprafață, dar și la schimbări morfologice. Celula T
activată (blast) are dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, mai multe mitocondrii
și poliribozomi liberi. Blaștii pot fi, la rândul lor, granulari sau agranulari.

Limfocitele B
Reprezintă aproximativ 15% din limfocitele sangvine. Au pe suprafață forma
membranară a IgM și/sau IgD, ce constituie, în asociere cu alte molecule, receptorul
pentru antigen al acestor celule. La întâlnirea cu antigenul specific, în unele situații fiind
necesară și intervenția potențatoare a limfocitelor Th, se activează și se diferențiază fie
în plasmocite, celule producătoare de imunoglobuline, fie în limfocite B de memorie.
Ultimele rămân în anumite zone din organele limfoide secundare unde, la o întâlnire
ulterioră cu același antigen, proliferează și se diferențiază rapid în plasmocite.
Celulele B în repaus (neactivate) circulante seamănă foarte mult cu celulele T
mici circulante, cu deosebirea că nu au în citoplasmă corpi Gall. Limfocitele B activate
(imunoblaști) au dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, corespunzând dezvoltării
reticulului endoplasmic rugos, a poliribozomilor liberi și a aparatului Golgi, vizibile în
microscopie electronică.
Unii dintre blaștii B se localizează în centrii germinativi ai foliculilor limfoizi
secundari. Aceste celule au citoplasmă bogată, nucleul mai mare, eucromatic, clivat, cu
un nucleol situat excentric. La ME se pot observa în citoplasmă poliribozomi liberi și
foarte puține cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Din acest tip de celulă pot lua
naștere limfocitele B de memorie, responsabile de răspunsul imun anamnestic.
Plasmocitul are aspectul cunoscut la microscopul optic (citoplasmă intens
bazofilă cu halou perinuclear, nucleu cu aspect în “cadran de ceas”), iar la ME se
observă straturi concentrice de cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Plasmocitele
se întâlnesc foarte rar în circulație, fiind situate mai ales la nivelul organelor limfoide
secundare (cordoanele medulare din ganglionii limfatici, cordoanele splenice), dar și în
măduva osoasă. Prin urmare, ultima poate fi considerată organ limfoid primar, dar și
secundar.
Proporțiile limfocitelor T și B diferă în sânge și în organele limfoide, după cum
rezultă din tabelul următor:

Localizare % limfocite T % limfocite B

Timus 100 0

Măduvă osoasă 10 90

Splină 45 55

Ganglioni limfatici 60 40

Sânge 80 20

Limfocitele NK
Provin dintr-un precursor limfoid, se maturează în măduva osoasă, nu au pe
suprafață receptori pentru antigen și, morfologic, majoritatea sunt limfocite mari
granulare. Au capacitatea de a liza celule țintă (infectate viral sau maligne) cu care nu
au venit anterior în contact, de unde și denumirea lor. Morfologic, aparțin clasei de
limfocite mari granulare. În sânge, se găsesc în proporție de 10-15%.

2. Celule prezentatoare de antigen (CPA)

În acestă categorie sunt incluse mai multe tipuri de celule ce se găsesc în
majoritatea țesuturilor, constituind o populație heterogenă, cu puternică activitate
imunostimulatoare. Unele se dezvoltă din precursori de la nivelul măduvei osoase.
Celule prezentatoare de antigen sunt considerate celulele dendritice interdigitate,
celulele Langerhans, macrofagele, celulele epiteliale timice și limfocitele B.
Trăsătura lor comună este una funcțională: ele prezintă antigenele prelucrate
limfocitelor T. Receptorul pentru antigen al limfocitelor T nu recunoaște moleculele în
starea lor nativă, ci numai fragmente polipeptidice scurte, prezentate în asociere cu
molecule HLA clasa I sau II. CPA au capacitatea de a endocita și procesa (degrada)
molecule proteice în compartimentul endo/lizozomal, rezultând peptide pe care le
prezintă pe membrană cuplate cu HLA clasa II. Ansamblul va fi recunoscut de TCR +
CD4. O altă situație este cea a celulelor infectate viral sau transformate malign ce
sintetizează proteine anormale. Din degradarea acestora în citosol rezultă lanțuri
polipeptidice asociate HLA clasa I, ce vor fi recunoscute de TCR + CD8 de pe
limfocitele Tc sau Ts.
Sistemul celulelor dendritice: celule Langerhans, celulele dendritice localizate
înmajoritatea țesuturilor, celule cu văluri din circulația limfatică și celulele dendritice
interdigitate situate la nivelul organelor limfoide secundare, al TLAM și timusului.
 Celulele Langerhans din piele și din alte epitelii pavimentoase preiau antigenele
pătrunse local și apoi migrează sub forma celulelor “cu văluri”, prin vasele limfatice
aferente, în regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici (zone T-dependente). Acolo,
ele interacționează cu celulele T, putându-le activa pe cele naive, și sunt cunoscute
drept celule dendritice interdigitate. Celule dendritice interdigitate se întâlnesc și în
zonele T-dependente ale splinei și țesutului limfoid asociat mucoaselor.
Celulele interdigitate din medulara lobulului timic sunt de asemenea CPA,
jucând un rol foarte important în procesul de maturare al limfocitelor T.
Celulele dendritice foliculare din centrul germinativ al foliculilor limfoizi
secundari se înscriu într-o categorie diferită de CPA. Ele nu sunt mobile (nu migrează)
și nu au capacitatea de a endocita și prelucra antigenele. Localizate la nivelul centrilor
germinativi din foliculii limfoizi, capturează pe suprafață antigene și le rețin perioade
relativ lungi, astfel încât acestea pot fi recunoscute de limfocitele B. Celulele dendritice
foliculare joacă astfel un rol important în activarea și diferențierea limfocitelor B. Au un
aspect caracteristic.
Macrofagele exprimă puține molecule HLA clasa II, dar au activitate fagocitară
intensă, pot circula și prezenta antigenul limfocitelor T deja activate sau limfocitelor B.
Macrofagele se întâlnesc în calitate de CPA în medulara și corticala ganglionilor
limfatici, în foliculii limfoizi și sinusurile marginale ale splinei, în țesutul limfoid asociat
mucoaselor și în timus.
Limfocitele B exprimă HLA clasa II mai intens după activare, pot prelua și
prezenta antigene celulelor Th.

B. TIMUSUL – ORGAN LIMFOID PRIMAR

Este un organ limfoid primar, limfoepitelial, situat în mediastin. Are origine dublă:
un primordiu de natură epitelială, dezvoltat din endoderm este invadat de limfocite de
origine mezenchimală.
Este un organ încapsulat, capsula de natură conjunctivă trimițând septuri ce
compartimentează organul în lobuli. În lobuli, celulele limfoide T (timocite) se dispun
într-o zonă periferică mai închisă la culoare - corticala, și o zonă centrală, mai puțin
intens colorată - medulara.
Timusul involuează odată cu vârsta, cele mai afectate fiind regiunile corticale ale
lobulilor. Țesutul limfoid este înlocuit cu adipocite albe. Cu toate acestea, timusul
continuă să producă și să pună în circulație limfocite T și la adult, deși în număr redus.
Corticala, mai aglomerată, conține timocite mai tinere ce proliferează intens,
celule mici, cu nucleul tahicromatic. Majoritatea timocitelor din corticală mor prin
apoptoză, în urma a două procese ce conduc la selectarea unor limfocite T capabile să
recunoască antigenele non-self și areactive față de cele self. Aceste procese sunt
selecția pozitivă (trăiesc numai timocitele capabile să interacționeze cu moleculele HLA
proprii organismului) și selecția negativă (mor timocitele ce interacționează cu peptide
proprii organismului prezentate în contextul HLA). Tot aici se găsesc:
• celule epiteliale reticulare - de formă stelată cu nucleii mai palizi, pozitive
pentru citokeratină. Prelungirile acestor celule sunt unite între ele prin
desmozomi, alcătuind o rețea ce cuprinde timocitele corticale; intervin în
procesul de selecție pozitivă.
 • celule “doică” (nurse cells) - situate în cortexul extern, de natură epitelială.
Secretă, împreună cu primele factori solubili ce acționează în manieră
paracrină asupra timocitelor, creând un mediu favorabil proliferării acestora
(timozină, timulină, timopoietină, factorul umoral timic)
• Macrofage - fagocitează timocitele ce mor prin apoptoză, joacă și rol de CPA
La joncțiunea cortico-medulară se găsesc, pe lângă timocite, celule dendritice
interdigitate și macrofage, ambele prezentând antigene ce vor selecta timocitele,
modelând repertoriul lor antigenic.
În medulară, numărul timocitelor este mai mic, acestea fiind celule mai mature
din punct de vedere funcțional. Tot aici se găsesc celule reticulare epiteliale mai
numeroase decât în corticală și macrofage. Caracteristică zonei medulare a lobulului
timic este prezența corpusculilor Hassall. Sunt structuri ce conțin celule epiteliale turtite,
dispuse concentric, ce acumulează filamente de keratină, degenerează și, uneori, se
calcifică.
Vascularizația
Arterele pătrund pe la nivelul capsulei, se ramifică și pătrund în organ prin
septuri. Arteriole se desprind și pătrund în parenchim la nivelul joncțiunii cortico-
medulare. Din acestea pleacă vase capilare ce pătrund în corticală și apoi se arcuiesc
spre medulară, unde se deschid în venule. Medulara primește și ramuri direct din
arteriolele de la joncțiunea cortico-medulară.
La nivelul corticalei există o barieră sânge-timus, alcătuită din: endoteliul
nefenestrat și membrana bazală groasă a capilarelor, pericite, lamina bazală a celulelor
reticulo-epiteliale, precum și prelungiri ale acestora din urmă, ce învelesc capilarele.
Bariera împiedică contactul dintre antigene și timocitele în formare, nefiind prezentă în
medulară.

C. ORGANE LIMFOIDE SECUNDARE

Ganglionii limfatici sunt zonele în care este inițiat răspunsul imun împotriva
antigenelor pătrunse prin piele sau mucoase și vehiculate prin limfă. Splina răspunde la
antigenele prezente în circulația sangvină. Mecanismele efectorii în aceste situații sunt
în principal producerea de anticorpi sistemici și răspunsuri locale, mediate celular.
Țesutul limfoid asociat mucoaselor protejează organismul împotriva antigenelor
pătrunse prin suprafața mucoaselor, principalul mecanism efector fiind secreția locală
de IgA secretor. Datorită suprafeței mari a mucoaselor, țesutul limfoid asociat reprezintă
mai mult de jumătate din totalul țesutului limfoid al organismului, iar IgA este cea mai
abundentă imunoglobulină din organism.

Foliculul limfoid
Formațiune caracteristică țesutului limfoid, prezentă în toate organele limfoide
secundare, circumscrisă, rotund-ovalară, cu dimensiuni variabile. Pot fi de două feluri:
primari (areactivi) și secundari.
Foliculii limfoizi (FL) primari sunt mai mici și au aspect omogen, fiind alcătuiți din
celule B naive, mici, cu nuclei tahicromatici. Limfocitele B ce recunosc la nivelul
organelor limfoide secundare antigenul și primesc și semnale pozitive din partea
limfocitelor Th se activează și determină apariția în foliculii limfoizi a centrilor
germinativi, zone mai palide, înconjurate de o manta de limfocite B naive, regiune mai
intens colorată (aspectul caracteristic al FL secundar).
Centrul germinativ are două populații celulare, uneori individualizate ca regiuni :
• Centroblaste – limfocite B mai mari, cu caracterele blaștilor: nucleu rotund, neclivat,
eucromatic cu 1-3 nucleoli periferici, citoplasmă bazofilă; centroblastele prezintă
numeroase mitoze și dau naștere centrocitelor (regiunea clară)
• Centrocite - celule cu dimensiuni în general mai mici. Prezintă un nucleu clivat,
caracteristic: contur neregulat, cu incizuri mici, cromatină fin granulară. Citoplasma
este redusă cantitativ.
În această regiune se găsesc multe celule dendritice foliculare, ce vin în contact cu
centrocitele.

1. Ganglionii limfatici
Sunt organe limfoide încapsulate de formă ovoidală, distribuite de-a lungul
vaselor limfatice. Sunt o stație de filtrare importantă a lichidelor tisulare drenate prin
limfă, jucând un rol de apărare împotriva microorganismelor pătrunse în țesuturi și a
răspândirii celulelor maligne. Dimensiunile normale sunt de 3 – 25mm, mărirea
limfoganglionior peste 30mm fiind denumită adenopatie.
Au o față convexă și un hil prin care arterele pătrund, iar venele și vasele
limfatice ies. Capsula de țesut conjunctiv trimite în parenchim trabecule ce nu
compartimentează organul în lobuli, delimitând însă loje în regiunea corticală. Stroma
este formată din țesut reticular: celule reticulare și fibre de reticulină.
Ganglionul limfatic prezintă:
• zonă corticală externă, periferică, ce conține foliculi limfoizi secundari și primari
(zonă T - independentă). Între ea și capsulă se găsește sinusul subcapsular. Sinusul
este alcătuit dintr-o rețea de celule și fibre reticulare asociate cu macrofage și puține
celule limfoide. Sinusul subcapsular se continuă cu sinusurile intermediare
(parafoliculare), acestea deschizându-se în sinusurile medulare
• zonă corticală profundă (paracorticală) - zonă T-dependenta de țesut limfoid, nu
conține foliculi limfoizi; sunt prezente celulele dendritice interdigitate
• zonă medulară - cuprinde cordoanele medulare alcătuite din limfocite B, plasmocite
și macrofage, între care se găsesc sinusurile limfatice medulare. Sinusurile sunt
spații neregulate ce conțin limfă, parțial delimitate de celule scuamoase de tip
endotelial, celule reticulare și macrofage.
Circulația limfatică și sangvină
Vasele limfatice aferente pătrund prin capsula ganglionului și se deschid în
sinusul subcapsular. De aici limfa circulă în direcția sinusurilor intermediare și apoi
medulare. Circulația limfei se face cu viteză scăzută, în așa fel încât macrofagele și
CPA pot prelua marea majoritate a antigenelor și debriurilor vehiculate de aceasta.
Vasele limfatice eferente din hilul ganglionului colectează sinusurile medulare.
Vasele sangvine pătrund prin hil și dau, în final capilare dispuse în jurul foliculilor
limfoizi. Caracteristică este prezența la acest nivel a venulelor cu endoteliu înalt, locul
de pătrundere în țesutul limfoid a limfocitelor din sânge.
Limfocitele părăsesc circulația sangvină și pătrund în țesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) și în
țesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit și în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acțiunea unor factori solubili
eliberați de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafață
molecule de adeziune ce pot interacționa cu receptorii specifici de pe suprafața
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulație pot pătrunde în țesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează și pot participa la
un răspuns imun.
2. Splina
Este cel mai mare organ limfoid din organism, fiind, prin bogăția de celule
fagocitare, un filtru important în calea patogenilor pătrunși în circulație. Aici are loc, de
asemenea, distrugerea hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa de organ limfoid secundar,
splina este un loc în care limfocitele se activează și recirculă, dar și un important
producător de anticorpi.
Structură
Splina este înconjurată de o capsulă ce conține miofibroblaste, capsulă ce trimite
trabecule ce nu lobulează organul. Vasele sangvine intră/ies la nivelul hilului organului.
Pulpa splinei (parenchimul) nu are vase limfatice și este alcătuit dintr-un citoreticul în
care se găsesc limfocite, macrofage și celule prezentatoare de antigen.
Pulpa splinei apare macroscopic, în secțiune, de culoare roșie cu pete albe. De
aici de numirile date celor două zone, de pulpă roșie, respectiv albă.
Circulația intrasplenică
Artera splenică pătrunde în hil și dă ramuri trabeculare. Ramuri ale a. trabeculare
pătrund în parenchim și sunt imediat înconjurate de o teacă de țesut limfoid, denumită
teaca limfatică periarterială. Ramurile poartă denumirea de artere centrale (arterele
pulpei albe). Arterele centrale dau ramuri colaterale (arteriole foliculare) ce se distribuie
foliculilor limfoizi splenici (se deschid la nivelul sinusurilor marginale), terminându-se în
arteriolele penicilate ce au peretele format dintr-un endoteliu cu proprietăți contractile.
A. penicilate se deschid în sinusurile venoase splenice din pulpa roșie.
Există două căi prin care sângele ajunge din arteriole în sinusurile pulpei rosii:
• capilarele arteriale din zona perifoliculară se varsă direct în sinusuri prin vase de tip
bypass, circulația splenică fiind de tip închis. Circa 80% din volumul de sânge ce
circulă prin splină merge pe această cale rapidă.
• capilarele se deschid în spațiile cordoanelor pulpei roșii (cordoane Billroth), astfel
încât sângele este filtrat prin spațiile dintre celulele acestor cordoane, ca apoi să fie
colectat în sinusurile venoase - circulație de tip deschis. Este o circulație mai lentă,
reprezentând circa 20% din total.
Din sinusoidele splenice - venele trabeculare (nu au fibre musculare proprii în
medie) - venele splenice din hil.
Pulpa albă
Alcătuită din tecile limfatice periarteriale (zone T-dependente) și foliculii limfoizi
splenici (zone populate predominant de limfocite B). La limita dintre pulpa albă și cea
roșie se află zona marginală, alcătuită din sinusuri și ț. limfoid rar (lax). La acest nivel se
găsesc macrofagele zonei marginale, o populație particulară de macrofage: nu recirculă
și prezintă antigenele endocitate limfocitelor B din această zonă. În sinusurile zonei
marginale se deschid multe ramuri colaterale ale a. centrale, zona jucând un rol
important în filtrarea antigenelor din sânge și inițierea răspunsului imun. De asemenea,
zona marginală reprezintă locul prin care limfocitele B și T din circulație pătrund în
țesutul limfoid splenic. Tot aici se află celule dendritice interdigitate, capabile să prezinte
antigenele limfocitelor T.
Pulpa roșie
Reprezintă aproximativ 75% din parenchimul splenic, fiind alcătuită din
cordoanele Billroth situate înte spațiile vasculare (capilare și sinusuri venoase).
Cordoanele pulpei roșii sunt compuse dintr-o rețea de celule reticulare și fibre de
reticulină, în ochiurile căreia se află macrofage, plasmocite și multe elemente figurate
sangvine. Între cordoane se află sinusoidele, căptușite cu cel. endoteliale dispuse
paralel cu axul sinusului. Fibre de reticulină înconjoară celulele endoteliale. Lamina
bazală a endoteliului este discontinuă.

3. Țesutul limfoid asociat mucoaselor

Agregate de țesut limfoid neîncapsulat pot fi găsite în lamina propria și, uneori,
submucoasa tracturilor digestiv, respirator și genitourinar. În funcție de localizarea sa,
TLAM a fost denumit țes. limfoid asociat intestinului (GALT – Gut-Associated Lymphoid
Tissue) sau bronhiilor (BALT – Bronhus-Associated Lymphoid Tissue). Țesutul limfoid
este organizat în foliculi limfoizi solitari sau agregați, prezentând centri germinativi
(foliculi secundari).
În anumite regiuni anatomice, țesutul limfoid este prezent în mod constant:
amigdalele palatine, linguale și faringiene (formează cercul amigdalian Waldayer),
plăcile Peyer de la nivelul ileonului terminal, apendicele vermiform.
Amigdalele conțin țesut limfoid (foliculi limfoizi agregați, cu zone interfoliculare T-
dependente) situat sub epiteliul de acoperire specific zonei. În profunzime, țesutul
limfoid este delimitat de o condensare a țesutului conjunctiv (pseudocapsulă).
Amigdalele palatine sunt organe pereche situate la limita dintre cavitatea bucală și
orofaringe. Sunt acoperite de epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat; acesta se
invaginează și formează cripte înconjurate de țesutul limfoid subiacent. În profunzime,
în vecinătatea amigdalei palatine se găsesc glande salivare mici, ale căror ducte se
deschid la suprafața epiteliului.
La nivelul ileonului, există zone în care se găsesc foliculi limfoizi secundari
agregați (mai mult de 5) în lamina propria până în submucoasă - plăcile Peyer.
Epiteliul intestinal ce acoperă plăcile Peyer este specializat în transportul
antigenelor de pe fața luminală spre ț. limfoid subiacent. Această funcție este îndeplinită
de celulele M ce prezintă pliuri numeroase la polul bazal (microfolds). Celulele M au
invaginări adânci ale porțiunii bazolaterale, ce formează “buzunare” în care se găsesc
limfocite T, B, macrofage și celule dendritice. Antigenele ajung prin transcitoză la țesutul
limfoid, unde determină un răspuns imun umoral, având ca principal mecanism efector
producerea și sinteza de IgAs. La acest nivel există o populație de limfocite T
intraepiteliale, cu caracteristici funcționale și fenotipice particulare. Țesutul limfoid
asociat mucoaselor conține celule dendritice interdigitate în zonele T-dependente, tot
aici se întâlnesc și venule cu endoteliu înalt.

4. Circulația limfocitelor
De la nivelul organelor limfoide primare, limfocitele migrează către organele
limfoide secundare. Aici, limfocitele T și B se dispun în zone distincte: zonele T-
dependente sunt regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici, teaca limfatică
periarterială a pulpei albe splenice, regiunile interfoliculare de la nivelul țesutului limfoid
asociat mucoaselor, iar cele populate în special de limfocite B (T-independente) sunt
foliculii limfatici din toate organele limfoide secundare.
De la nivelul organelor limfoide secundare, limfocitele pleacă prin sânge sau limfă
către alte organe limfoide sau către țesuturi. Limfocitele T recirculă mai mult decât cele
B.
Limfocitele părăsesc circulația sangvină și pătrund în țesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) și în
țesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit și în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acțiunea unor factori solubili
eliberați de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafață
molecule de adeziune ce pot interacționa cu receptorii specifici de pe suprafața
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulație pot pătrunde în țesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează și pot participa la
un răspuns imun.
Limfocitele activate, cu funcții de memorie sau efectorii părăsesc ganglionii
limfatici prin vasele limfatice eferente, de aici ajungând în circulația sangvină trecând
prin ductul limfatic toracic. Din splină, limfocitele trec direct în circulația venoasă.
Interacțiunile dintre limfocite și celulele endoteliale activate sunt responsabile și
de trecerea primelor din circulație în țesuturi. În cazul existenței unui proces inflamator,
celulele endoteliale exprimă anumite molecule de suprafață, specifice țesutului
respectiv, ce determină limfocitele ce dispun de receptorii corespunzători să
părăsească circulația și să se localizeze regiunile unde își vor exercita funcțiile.
Procesul are astfel specificitate, fiind demonstrat faptul că limfocitele recirculă
preferențial prin țesuturile prin care au trecut inițial.
Din țesuturi, limfocitele ajung la nivelul ganglionilor limfatici prin intermediul
vaselor limfatice aferente.
Aproximativ 1-2% din numărul total de limfocite recirculă în fiecare oră. În
ansamblu, procesul oferă ocazia unui număr mare de limfocite specifice unui imunogen
de a veni în contact cu antigenele corespunzătoare în microclimatul organelor limfoide
secundare. Acest lucru este foarte important, având în vedere faptul că limfocitele
posedă receptori cu o singură specificitate, prin urmare existând numai un număr relativ
mic de celule ce pot iniția sau susține un răspuns imun dirijat împotriva unui anumit
antigen.