Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Basmul cult este o specie a genului epic, in proza, o naratiune ampla ce implica
supranaturalul /fabulosul. Personajele sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele si raul in
diversele lor ipostaze.Conflictul dintre bine si rau se incheie , de obicei, prin victoria fortelor
binelui.
Eroul este ajutat de fiinte supranaturale , animale fabuloase sau obiecte magice,
confruntandu-se cu un adversar(antagonistul).El poate avea trasaturi omenesti, dar si puteri
supranaturale. Spre deosebire de protagonistul basmului popular, eroul din basmul cult nu
dovedeste trasaturi native.El va parcurge un drum initiatic , al maturizarii, presupunand un lant
de actiuni conventionale/ momentele subiectului.
In basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizeaza
elementele stereotipe conform viziunii sale artistice . Basmul cult imita relatia de comunicare de
tip oral din basmul popular,ceea ce confera oralitate stilului.
-repere spatiale si temporale vagi: timpul mitic, illo tempore, taramul acesta/taramul
celalalt;
-obiecte miraculoase;
Categorii estetice:
Povestea lui Harap-Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare în 1 august 1877.
Conform clasificării făcute de Jean Boutiere, aparţine grupului basmelor fantastice, alături de
Soacra cu trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos, fiul iepei şi Povestea
porcului. Meritul lui Ion Creangă este că a scos basmul din circuitul folcloric şi l-a introdus în
literatura cultă. Toate poveştile autorului sunt de fapt creaţii culte, pot fi considerate chiar
nuvele. Lumea descrisă de el în Povestea lui Harap-Alb este una ţărănească, personajul principal
nu are trăsături supranaturale. Totuşi se respectă schema narativă a basmului popular.
Definitia basmului…..
Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune
imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea. Naratiunea este dramatizata prin dialog, are
ritm rapid, iar individualizarea actiunilor si a personajelor se realizeaza prin amanunte.Dialogul
are o dubla functie, ca in teatru: sustine evolutia actiunii si caracterizarea personajelor.
Tema basmului este triumful binelui asupra raului. Motivele literare specifice sunt:
superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin viclesug, muncile , demascarea raufacatorului,
pedeapsa, casatoria.
Deşi Ion Creangă porneşte de la modelul popular şi păstrează teme şi motive specifice
basmului tradiţional, el complică situaţia, eroul trebuie să parcurgă mai multe probe decât Făt-
Frumos şi nu are puteri supranaturale. De asemenea, duşmanii în legătură cu care este avertizat
de tată nu sunt din altă lume (spre deosebire de basmele populare în care eroii se luptă cu zmeii)
ci sunt oameni însemnaţi, renumiţi pentru viclenia şi răutatea lor: „să te fereşti de omul roş, iar
mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi.”
Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moştenitori deoarece are
numai fete (motivul împăratului fără urmaşi) este elementul care declanşează situaţia iniţială
şi determină plecarea celui mai demn dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului) în
călătorie. Această călătorie trebuie pregătită, nu se poate realiza la întâmplare. Pentru că s-a
arătat milostiv cu bătrâna cerşetoare care era de fapt Sfânta Duminică, eroul primeşte de la ea
sfaturi care îl vor ajuta să-şi îndeplinească misiunea. Pentru a izbândi el trebuie să ia calul,
hainele şi armele tatălui său, realizându-se astfel un transfer de calităţi de la tată la fiu. La fel ca
şi părintele lui, fiul de crai trebuie să treacă prin diferite primejdii pentru a dovedi că este capabil
să conducă o împărăţie. Motivul animalului năzdrăvan din basmele populare se regăseşte şi
aici: calul nu este un animal oarecare, el are puteri supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar
ademenirea lui nu se poate realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic,
se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul
hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele; şi venind de-a
dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. [...] şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la
nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună şi iar se
lasă în jos mai iute decât fulgerul.
Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs)
care se află sub podul ce desparte împărăţia de lumea necunoscută. Este o probă menită să-i
testeze vitejia, bărbăţia şi curajul. Podul simbolizează întotdeauna o trecere de la o lume la alta,
de la cunoscut la necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate. Mezinul trece această probă cu
ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului”.
Pentru a se putea continua procesul de iniţiere, Harap-Alb este supus de către Spân la
trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre preţioase a cerbului
şi aducerea fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele ţin
de miraculos, iar adjuvanţii au puteri supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să
procedeze şi îi dă obiecte magice care să-l ajute în misiunea sa. Pentru înfrângerea ursului îi dă o
licoare cu „somnoroasă” pe care o toarnă în fântâna ursului provocându-i un somn adânc. În
plus, pentru a-l păcăli se serveşte şi de pielea de urs dăruită la plecare de tatăl său. Pentru a-şi
duce la capăt a doua sarcină, Sfânta Duminică îi dăruieşte alte obiecte magice, şi anume
obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, dar a doua şi
capacitatea de a mânui sabia , stăpânirea de sine şi respectarea jurământului în faţa ispitei pe care
o reprezintă pietrele preţioase.
A treia probă, cea mai complexă dintre toate, presupune un alt set de probe şi necesită
mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş îi va aduce lui Harap-Alb o serie de prieteni cu
puteri supranaturale fără ajutorul cărora nu ar fi posibilă îndeplinirea misiunii. În această etapă se
conturează adevăratele calităţi ale eroului care îl vor conduce spre tronul împăratului Verde.
Primii adjuvanţi ai săi vor crăiasa furnicilor şi căiasa albinelor. Trecând peste un pod el vede
o nuntă de furnici pe care decide să o lase să treacă pentru a nu pune în pericol viaţa acestora.
Dând dovadă de bunătate, este răsplătit de crăiasa acestora care îi oferă o aripă cu puteri magice:
„când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripii, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu
avem să-şi venim în ajutor.” Aceeaşi răsplată o primeşte şi de la crăiasa albinelor pentru că
fiindu-i milă de albinele pe care le întâlneşte le construieşte un stup: „pentru că eşti aşa de bun
şi te-ai ostenit să ne faci adăpost, vreu să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta, şi
când îi avea vrodată nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi viu întru ajutor.”
Tot prin bunătate şi toleranţă faţă de alte fiinţe îi câştigă drept prieteni devotaţi pe cei
cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Aceste cinci
personaje se integrează perfect în lumea basmului. Şi ei au trăsături umane: Gerilă este o
„dihanie de om”, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o nanie de om”, Ochilă „o
schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”, dar fantasticul în cazul
lor se produce prin exagerarea unei trăsături până la limita absurdului. Descrierile lor sunt
pitoreşti şi subliniază mai ales talentul autorului de a realiza descrieri inedite care se îmbină cu
umorul. Descrierea lui Gerilă este mai mult decât elocventă în acest sens: „omul acela era ceva
de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi debălăzate. Şi când sufla cu
dânsele, cea de deasupra se resfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna
în jos, de-i acoperea pântecele. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai
groasă de o palmă. Nu era chip să te aproprii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l
zghihuia dracul.”
La curtea împăratului Roş Harap-Alb este supus unor noi probe pe care le trece datorită
puterii supranaturale a ajutoarelor sale. Împăratul Roş, „vestit pentru bunătatea lui nepomenită
şi milostivirea lui cea neauzită”, le oferă găzduire într-o casă de aramă, probă de care grupul de
prieteni trece datorită lui Gerilă. Proba focului constă în înnoptarea în această casă menită să le
aducă pieirea, sub care se află un foc din 24 de stânjeni de lemne. Gerilă răceşte casa şi astfel
scapă cu viaţă. Proba mâncării şi a băuturii nu este mai prejos decât prima: peţitorii trebuie să
consume „12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin din cel hrănit”. Proba
va fi dusă la îndeplinire de către Flămânzilă şi Setilă. Urmează alegerea macului de nisip care se
realizează cu ajutorul furnicilor. Păzirea fetei împăratului transformată în pasăre este a patra
probă, care pune la încercare atât îndemânarea lui Ochilă care o vede cnd se ascund după lună,
cât şi îndemânarea lui Păsări-Lăţi-Lungilă care se întinde şi o prinde. Următoarea probă este
specifică basmului popular şi constă în ghicitul fetei dintre trei femei identice, şi va fi rezolvată
cu ajutorul albinelor. Fata de împărat impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei
trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, de unde se bat munţii în
capete.” Calul obţine obiectele magice prin vicleşug, furându-le de la turturică şi astfel fata
împăratului Roş este obligată să-l însoţească pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Această
călătorie reprezintă o nouă probă pentru erou, deoarece trebuie să-şi respecte jurământul faţă de
Spân deşi se îndrăgosteşte de fată. El nu îi mărturiseşte reala sa identitate, dar fiind „o
farmazoană cumplită” şi având puteri magice, ea ştie care este adevărul.
1. PERSONAJUL HARAP-ALB
Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are
trăsături supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din poveştile
autorului, Harap-Alb e omenos şi milostiv.
Încă de la începutul basmului, fiul cel mic al Craiului îşi va dovedi calităţile de erou, fiind
singurul dintre cei trei fraţi care este afectat de dojana tatălui şi mâhnit de faptul că reprezintă un
motiv de ruşine pentru acesta. Apoi se observă trăsăturile lui fundamentale, mila şi bunătatea,
care îl ajută să-şi facă ajutoare ce îl vor sprijini în călătoria sa, cum ar fi Sfânta Duminică şi calul
năzdrăvan. În acelaşi timp, este şi iute la mânie deoarece se cam repede la cerşetoarea din
grădină, neştiind că este Sfânta Duminică, şi loveşte calul care i se pare răpciugos. După ce trece
de capcana pe care i-o întinde tatăl şi care era menită să-i probeze vitejia, eroul pleacă în
călătoria sa iniţiatică. Dând dovadă de naivitate, dar şi de lipsă de experienţă de viaţă, fiul
craiului nu ascultă sfaturile date de tată la plecare şi se lasă păcălit de Spân. Neascultător cu tatăl,
se dovedeşte însă supus în relaţia cu Spânul, din al cărui cuvânt nu iese.
Personajul este caracterizat şi prin opoziţia cu personajul negativ, simbol al forţei răului.
Nici Spânul nu are trăsături miraculoase, dar el reprezintă omul rău, maleficul, inumanul. El
reuşeşte să-l păcălească pe erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut: Spânul
devine fiul de crai, iar acesta se transformă în sluga primului. Prima etapă a formări personajului
este coborârea în fântână, care echivalează cu o coborâre ad inferos, un botez în urma căruia
fiul craiului primeşte un nou nume, Harap-Alb, şi o nouă identitate, de slugă a Spânului. De
asemenea, Spânul are rolul unui iniţiator, este „un rău necesar”, fără de care nu s-ar fi putut
realiza iniţierea eroului pozitiv.
Probele la care este supus sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al
tronului unchiului său, dar şi în vederea căsătoriei.
Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase aşa cum se întâmplă de
obicei în basme, ci prin trăsturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de care dă dovadă încă
de la început îl situează în rândul personajelor care reprezintă forţele binelui. Pentru ca iniţierea
eroului să fie totală, el trebuie să primească din nou botezul morţii şi al învierii. În final, el
dobândeşte un set de valori morale care în viziunea autorului sunt necesare unui împărat: mila,
bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul.
Ion Creangă este un povestitor prin excelenţă cu un stil propriu şi inconfundabil. Prin
urmare, poveştile sale nu mai pot fi repovestite fără pierderi şi nici nu ar putea circula în
variante, ca în folclor. Ele trebuie citite ca orice operă cultă.
Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin: ritmul rapid al povestirii care
rezultă din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor etc., individualizarea
acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care particularizează şi prin dramatizarea acţiunii
prin dialog. La Creangă, dialogul are funcţie dublă, ca în teatru: prin el se dezvoltă acţiunea şi se
caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj.
O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Se creează
o legătură între narator şi cititor care capătă accente afective. Exprimarea afectivă este marcată
de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic. Această exprimare afectivă oferă şi
caracterul oral al basmului deoarece frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea
rezultă şi din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor. Impresia
de zicere este dată şi de expresiile narative tipice („şi odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi
apoi”, „după aceea”), a întrebărilor şi exclamărilor („Ei, apoi şagă vă pare?”, „ce-mi pasă
mie?”, „hai!hai!”).
Umorul este realizat prin mijloace diferite, cum ar fi: exprimarea mucalită (asocierea
surprinzătoare a unor cuvinte: „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i
împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi
milostivirea lui cea auzită.”), poreclele şi apelativele caricaturale („ţapul cel roş”, „farfasiţi”,
„Buzilă”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”),
diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), caracterizări pitoreşti
(descrierea celor cinci năzdrăvani), scene comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de
aramă), citate cu expresii şi vorbe de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.”).