Comportament pro si antisocial

1. ALTRUISMUL SI COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

1.1. Perspective teoretice
Granita dintre ajutorul interesat si ajutorul dezinteresat este foarte greu de stabilit, dar atunci
cand beneficiile celui care ajuta nu sunt directe si previzibile, cand actiunile sunt in favoarea
celuilalt, comportamentele pot fi consirderate prosociale. In cadrul lor, altruismul adevarat ar
fi varianta maximala a dezinteresului, deorece in acest caz, in afara unei satisfactii spirituale
pure, lipsita de orice alta compensatie, alte beneficii nu exista.
1.2. Ajutorarea altuia ca proces decizional stadial
Observatii asupra unor evenimente din derularea vietii de zi cu zi, ca si investigatii expres
proiectate, au sugerat ca exista mai multe stadii in luarea hotararii de a interveni sau nu intr-o
imprejurare de urgenta, in care calculul costurilor si beneficiilor este doar unul. Inspirati de
modelul initial a lui J.Darley si B.Latane (1968), cei mai multi autori considera ca patru mari
faze pot fi desprinse in respectivul proces decizional. Ele sunt reprezentate grafic in figura 1.
Vom comenta in continuare succint aceste faze.
In legatura cu perceptia nevoii de ajutore, de notat ca unele situatii apar clar ca solicitand
asistenta urgenta (un batran ce a cazut si nu se poate ridica, un individ ce este pe punctul de a
se ineca, o casa ce ia foc s.a.), in timp ce altele sunt ambigue (un zgomot de cazatura noaptea
in apartamentul vecin sau pe scari). Apoi, in aceste cazuri perceptia propriu-zisa este totdeuna
insutita de interpretari si definiri ale contextului.
Intr-un experiment (Shotland, Straw, 1976), un lot de studenti au fost rugati sa vina seara la
facultatea de psihologie pentru a completa niste chestionare. Lucrand fiecare intr-o camera
separata, la un moment dat au auzit cum pe coridor are loc o incaierare intre un barbat si o
femeie (erau de fapt studenti de la teatru, complici de-ai experimentatorului). Femeia striga
intr-una “lasa-ma in pace, ia mana de pe mine”. Dar intr-o conditie experimentala (de
casatoriti), ea adauga:”nici nu stiu de ce m-am maritat cu tine”, pe cand in cealalta conditie
(de necunoscuti), replica suplimentara la “lasa-ma in pace…” era “nu te cunosc”. Pentru
prima conditie, numai 19% din studentii subiecti au intervenit, in vreme ce pentru cea de-a
doua, 65%. Desi situatia era aproape identica in continutul ei fizic, subiectii au perceput ca
femeia are mai multa nevoie de ajutor cand a fost vorba de un barbat strain.
NU exista probleme

1.3. Interactiunea personalitate -; situatie

1.3.1. Caracteristici ale ofertantului de ajutor
Psihologii sociali si-au pus intrebarea daca exista anumite trasaturi de personalitate care
obstacoleaza sau faciliteaza conduitele prosociale. S-a constatat ca nu se poate stabili un profil
de personalitate general a celui ce sare in ajutor la nevoie, cat mai degraba o corelatie intre
anumite atribute personale, tipul de ajutor acordat si conditiile in care el se desfasoara. S-a
confirmat experimental, de pilda, ca adultii cu o mare nevoie de aprobare sociala sunt mult
mai caritabili comparativ cu cei ce au astfel de nevoie mai mica, dar numai cand actele lor au
fost nemijlocit inregistrate (vazute) de altii (Satow 1975).
Atitudinea si starea emotiva vizavi de un episod ce ar necesita asistenta influenteaza
comportamentul prosocial. D. Batson (1981) crede ca in fata cuiva care este in necaz si in
suferinta, doua modele atitudinal -; emotive contradictorii functioneaza : 1) preocuparea
empatica, adica centrarea pe intelegerea si suferintele celuilalt; 2) preocuparea fata de
propriile stari psihice cauzata de o situatie incarcata emotional (in care cineva este agresat sau
i se intampla ceva neplacut). Prima reactie duce la ajutorarea celui cu probleme, a doua
(centrarea pe sine) poate conduce la asistenta prosociala, dar din motive egoiste, pentru a-si
rezolva propriul discomfort emotional. Insa, de regula, oamenii incearca sa se elibereze din
tensiunea produsa de episoade si scene dramatice, dar nu implicandu-se, ci parasindu-le. De
altfel, Batson si-a bazat constructia sa teoretica pe studii concrete, care arata ca atitudinea
empatica angajeaza cu mai mare probabilitate acte de ajutorare.
O multitudine de studii s-a concentrat asupra importantei dispozitiei sufletesti in acordare de
ajutor. Starea de buna dispozitie (ai obtinut o nota mare la examen, ai primit o scrisoare de la
cel drag etc.) indeamna la conduite prosociale la generozitate. Nu este destul de clar ce
mecanisme psihosociale sunt implicate, dar se pare ca norma echitatii ar juca un rol :
constatarea contrastuli dintre bucuria ta si necazul altuia te trimite in numele justitiei sociale
(vezi 1.1.2. ) la acte care sa se refaca cat de cat echilibrul interuman. Efectele dispozitiilor
sufletesti negative sunt mai variate decat cele ale dispozitiilor pozitive. O proasta dispozitie
afectiva obstacoleaza interventia prosociala, intrucat persoana in cauza este concentrata asupra
necazurilor personale si are, deci, mai putine preocupari empatice, dar in acelasi timp,
dezvolta compasiune pentru semenul aflat in dificultate, prin efectul similaritatii. Apoi, o stare
de suparare ar putea fi contrabalansata prin multumirea ca ai facut un bine. Trecerea in revista
a rezultatelor cercetarilor pe aceasta tema (Sears si altii 1991) arata in mare disens cu privire
la rolul dispozitiilor sufletesti negative.
1.3.2. Contextul de interventie prosociala
Contextul concret in care o anumita imprejurare cere ajutor are o importanta cruciala daca el
va fi acordat sau nu, si in ce masura. De altfel, contextul este locul de intersectie a atributelor
donatorului si primitorului de asistenta si caracteristicilor de ambianta exterioara, actiunea
prosociala fiind rezultanta interactiunii dintre factorii de personalitate a subiectilor umani
implicati si a unor variabile situationale. Intrucat primii au fost analizati anterior, sa ne oprim
acum asupra celor din urma.
O clasa importanta de variabile ce opereazain asistenta prosociala sunt cele ecologice (de
mediu fizic si demografic). Dintre acestea, starea generala a vremii conteaza destul de mult.
Numeroase studii de teren si laborator au confirmat ideea populara ca o vreme placuta (senin,
temperatura comfortabila) incurajeaza actele prosociale. Datele unor asemenea cercetari au
aratat si ca un zgomot mai puternic afecteaza acordarea de ajutor. Dar nu atat intensitatea in
sine conteaza, cat diferenta ei fata de cea a zgomotului obisnuit al unui context. S-ar parea ca
o intensitate mai mare decat cea normala alarmeaza oamenii si ii indeamna, prin urmare, sa
neglijeze persoanele aflate la necaz. Marimea localitatii are, de asemenea, importanta in actele
prosociale, in sensul ca acestea sunt, proportional, mai frecvente in asezarile mai mici decat in
marile orase. Probabil ca explicatia este in legatura cu aprobarea si dezaprobarea celorlalti,
contextul d anonomat specific marilor aglomerari urbane micsorand simtul responsabilitatii
personale. Faptul daca individul care este pus in situatia de a ajuta este sub presiunea timpului
sau nu, are o mare semnificatie in decizia de a actiona prosocial. Factorul de timp este
determinant fata de alte variabile, si ele importante.
Intr-un experiment (Darley, Batson 1973), mai multi studenti de la teologie au fost rugati,
individual, sa mearga intr-o cladire apropiata pentru a avea o discutie cu un specialist. Unora
li s-a spus ca tema convorbirii este cea a Bunului Samaritean din Biblie (cazul altruistului
pur), altora ca ea se refera la ce sanse profesionale au ei dupa absolvire (neutra prosocial).
Apoi, unora li s-a comunicat ca discutia icepe doar peste cateva minute bune, iar altora ca
trebuie sa se grabeasca, deoarece specialistul ii asteapta deja. Pe traseul dintre cele doua
cladiri au intalnit un individ cazut jos, saracacios imbracat, ce tusea si gemea. Numai 10% din
cei ce se grabeau au oferit ajutor, comparativ cu cei 63%, dintre cei care nu erau sub presiunea
timpului. Rezultatul este, desigur, de asteptat. Dar destul de surprinzator este faptul ca natura
subiectului discutiei nu a produs diferente in a ajuta sau nu; cei ce mergeau sa discute despre
exmplarul altruist nu s-au angajat in mai mare masura in a oferi asistenta. Constrangerea de
timp a pus in umbra preocuparea fata de cel aflat la nevoie.
Mai mult decat factorii fizici de mediu, intrventia psihosociala depinde de prezenta altor
oameni in context. Prezenta celorlalti poate stimula respectiva interventie, dar o poate si
inhiba. O stimuleaza in masura in care a face bine este dezirabil social si, in consecinta,
comportamentul tau, va fi aprobat si pretuit de cei din jur.
Mai mult decat factorii fizici de mediu, interventia psihosociala depinde de prezenta altor
oameni in context. Prezenta celorlalti poate stimula respectiva intentie, dar o poate si inhiba.
O stimuleaza in masura in care a face bine este dezirabil social si, in consecinta,
comportamentul tau va fi aprobat si pretuit de cei din jur. O inhiba in mai multe conditii si
prin mai multe mecanisme si anume:
• ceilalti influenteaza in masura considerabila definirea situatiei, interpretarea ei ca grava sau
nu. Atunci cand imprejurarile apar ambigue, mai putin structurate, daca altii nu intervin,
inseamna pentru prezumtivul donator de ajutor ca nu este o situatie critica.
• chiar daca situatia apare evident una care necesita ajutor, din moment ce ceilalti nu se
amesteca, ai si tu o retinere cauzata si de grija de a nu-i ofensa pe ceilalti. Te gandesti ca
neangajarea celorlalti are la baza evaluarea de catre ei a situatiei ca fiind periculoasa sau una
care nu merita interventia. Dorinta de a evita dezaprobarea celor pezenti face putin probabila
actiunea de ajutorare.
• cu cat mai multi indivizi asista la o intamplare ce pretinde o interventie de ajutorare, cu atat
mai mult are loc o difuzie de responsabilitate. Fiecare din martorii la o atare scena banuiesc ca
ceilalti au facut deja ceva (au chemat pollitia, de pilda), sau ca sunt pe punctul de a o face.
Daca o singura persoana se gaseste in fata unei situatii de ajutorare, toata responsabilitatea, ca
si gratificatia ulterioara, ii revin numai lui, pe cand daca mai multi indivizi sunt prezenti,
responsabilitatea, ca si eventualele recompense (de aprobare sociala), se disipeaza, sunt
difuze. Asistarea mai multor martori oculari la un eveniment critic induce o stare de
neangajare (“bystander effect”, Latane & Darley 1970). Acest efect nu functioneaza atunci
cand unul din cei prezenti este perceput ca mai competent in a oferi ajutor. Dimpotriva,
responsabilitaea se centreaza pe el si este, prin urmare, cumva obligat sa actioneze.
Acordarea de asistenta celui aflat la nevoie are, in general, consecinte pozitive asupra
acestuia. Dar si aici depinde mult contextul de ajutorare. In multe cazuri, cel ajutat, prin faptul
ca este pus, mai mult sau mai putin explicit, intr-o situatie de inferioritate si de obligatii fata
de binefacatorul sau, traieste un discomfort puternic. Discomfortul dispare sau se reduce
simtitor cand ajutorul este reciproc, sau cand el nu vine de la o alta persoana. Acest din urma
fapt a fost dovedit experimental (Karabenik & Knapp 1988). Niste studenti aveau de realizat
sarcini dificile la computere. La jumatate dintre ei li s-a spus ca pot fi ajutati de un specialist,
iar la cealalta jumatate, de catre un computer. Numai 36% din prima categorie au cerut
asistenta, in vreme ce, din cea de-a doua, 86%.
Doua remarci generale ar merita retinute referitor la tratarea psihosociala a altruismului si
conduitelor prosociale. In primul rand, in manualele si tratatele de specialitate (mai ales cele
americane), varietatea actiunilor prosociale este destul de mult redusa la situatiile de
inteventie foarte specifica de acordare de ajutor unor persoane necunoscute (bani cersetorilor,
asistenta fizica unor persoane in varsta, lovite etc.). Aceasta, pe de o parte, pentru ca in
asemenea imprejurari beneficiile directe lipsesc aproape in totalitate -; si suntem astfel mai
aproape de altruismul autentic -; iar, pe de alta parte, pentru ca aceste situatii pot fi mai usor
proiectate experimental. Cuplarea rezultatelor strict experimentale, ce modeleaza contexte si
evenimente mai particulare si mai simple, cu date privitoare la comportamente prosociale mai
complexe si la scara de masa -; furnizate de sociologie si de antropologia culturala -; este un
deziderat ce incepe sa fie tot mai mult onorat de specialistii in domeniu.
In al doilea rand, datele empirice, cu explicatiile si interpretarile atasate lor, indica cat de
variabila si de complexa este motivatia si decizia de a actiona prosocial. Se subliniaza ca
actele de acest fel sunt rezultanta tensiunii dintre factorii ce blocheaza actiunea si cei ce trimit
inspre ea, si ca, deci, cele mai multe dintre ele sunt departe de a fi total dezinteresate. Aceste
preocupari nu trebuie sa umbreasca valoarea comportamentelor prosociale. Dincolo de
motivele ce le stau la baza, ele sunt, in contrast cu cele antisociale, benefice si umane.
2. AGRESIVITATEA SI COMPORTAMENTUL ANTISOCIAL
2.1. Natura agresivitatii
2.1.1. Agresivitatea ca trasatura innascuta
Cu deosebire dupa aparitia lucrarii de sinteza a lui Konrad Lorentz cu privire la agresivitate
(On Agression, 1966), s-a consolidat si popularizat ideea naturii biologice a acesteia.
Instinctul agresivitatii ofera sanse de supravietuire si reproducere mai mari pentru ca asigura,
in principiu, un mai mare acces la hrana, atat nemijlocit (la resursele date intr-un areal), cat si
prin dispersia indivizilor bataiosi pe un teritoriu mai mare si, deci, posibilitatea de a controla
noi resurse. Etologii, considerand ca valoarea adaptativa a agresivitatii interspecii este
evidenta, si-au concentrat atentia asupra celei dintre indivizii comuni unei specii
(conspecifica). Aici se vede bine cum agresivitatea are functii pozitive nu numai in competitia
pentru hrana, ci si in cea sexuala, a imperecherii. Indivizii mai agresivi si mai vigurosi,
castigand in competitia pentru femele, transmit o parte din bagajul lor genetic urmasilor si
astfel se reproduce inclusiv agresivitatea.
Luptele dintre membrii unei specii, prin faptul ca duc la grave raniri si la moarte, ar avea insa
si serioase efecte negative asupra speciei in cauza, micsorand drastic efectivul ei. De aceea, la
multe animale instinctul agresivitatii este dublat de unul care inhiba distrugerea totala a
adversarului. Tensiunea dintre agresivitate si oprirea ei se rezolva prin comportament agresiv
ritualizat, in care atunci cand in desfasurarea luptei (in particular dintre masculi) apare
evidenta superioritatea unuia, adversarul invins da semne ca se recunoaste ca atare si paraseste
scena, iar castigatorul, desi si-ar putea distruge oponentul, se opreste si el. Nu toate animalele
au dezvoltat insa asemenea mecanisme, ci doar acelea unde pericolul de distrugere
conspecifica era mare. Etologii cred ca, deoarece inainte de a inventa armele, oamenii nu
aveau un echipament natural capabil de frecvente raniri grave sau mortale, ei nu au ajuns nici
la mecanisme care sa controleze agresivitatea. Iata de ce, odata cu inventarea armelor - si mai
ales acelora ce pot omora la distanta, cand adversarul nu poate induce mila si retinere - la
oameni a crescut violenta conspecifica. Desigur, etologii si sociobiologii recunosc ca exista
factori sociali si culturali care ingradesc instinctul agresivitatii, dar ei subliniaza ca la om
lipseste conditia inhibativa innascuta in a-l tempera.
Principalele argumente care se aduc impotriva teoriei naturii instinctive (innascute) a
agresivitatii sunt: Chiar la nivel animalic, cercetarile arata ca, cel putin la mamiferele
superioare, nu functioneaza o matrice genetica rigida de agresivitate, comportamentele
competitive fiind flexibile si in mare parte, invatate. La om, e problematica existenta unui
instinct universal al agresivitatii, analize transculturale si pe scara timpului istoric indicand o
foarte mare variabilitate atat ca moduri de manifestare a violentei, cat si ca frecventa si
intensitate a ei. Daca agresiunea ar reprezenta o tendinta umana universala direct determinata
genetic, asemenea diferente si schimbari cu greu ar fi putut avea loc.
Psihologii sociali si sociologii, respingand ideea ca violenta este explicabila in primul rand
prin schema ei instinctual innascuta, nu neaga orice rol al factorilor biologici. Cromozomul y,
supranumerar, diferente in structurile neurologice si alti parametrii de natura biologica au
importanta in spectrul comportamentului prosocial si antisocial. S-a constatat, de exemplu, ca
indivizii arestati pentru crime violente au avut in proportie semnificativ mai mare usoare
accidente neurologoce in timpul perioadei prenatale decat cei ce nu au savarsit astfel de crime
(Baker, Mednik, 1984). Abordarea psihosociala, recunoscand un fundal biologic al
agresivitatii, arata ca rolul invatarii sociale, al factorilor cognitivi in evaluarea costurilor si al
beneficiilor, al structurilor sociale formale si informale este preponderent si in domeniul
comportamentelor.
2.1.2. Agresivitatea ca trasatura invatata
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatare
sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare
directa - acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente- fie mai laes prin
observarea conduitelor si a consecintelor lor la altii. Experimentele lui A.Bandura (1963) au
demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului agresiv la copii. Dupa ce
au vazut cum un adult agreseaza o papusa, sau se joaca linistit cu ea, copiii au fost pusi in
situatia de a avea ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa respectiva. Cei
ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai
mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat; modelul
a fost de acelasi sex ca si copilul; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul (prieten de
familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca copii nu sunt educati expres spre a fi agresivi -
in multe culturi si asta se intampla - ei invata din experienta proprie prin reintarire, sau imita
persoanele semnificative si/sau autoritare.
Normele sociale elaborate in diferite contexte socio-culturale nu indica insa numai intensitatea
si modalitatile si conduitele agresive, ci si circumstantele in care ele trebuiau sa se desfasoare,
si anume: care persoane sau grupuri merita sa fie tinta agresivitatii; ce fel de actiuni ale
celorlalti justifica sau pretind a raspunde prin violenta; in ce situatii agresivitatea este o
modalitate sau nu. Inteleasa intr-un sens larg, perspectiva invatarii sociale leaga astfel actele
agresive de o arie mai extinsa de factori, cum ar fi: experienta trecuta a individului, reintaririle
prezente asociate acestor acte, evaluarea situatieii si a posibilelor consecinte. Ea apare deci,
mult mai complexa decat viziunea biologista, si este si mai convingatoare. Si dupa cum
remarca R. Baron si D. Byrne (1991) e si mult mai optimista, fiindca daca agresiunea este in
primul rand invatata, ea poate fi mult mai direct si usor controlata, deopotriva la nivel societal
si individual.
2.1.3. Agresivitatea instrumentala; costuri si beneficii
Dupa cum vom vedea in 2.2. si 2.3., conduitele agresive sunt induse motivational prin crearea
la indivizi a unei stari de manie si furie. Cat din aceasta stare este de origine biologica si cat
este invatat este greu de decelat; clar este ca in transpunerea unei porniri agresivve in acte
efective intervin o serie de parametri. Teoria invatarii sociale subliniaza ca indivizii invata
prin socializare cum si cand transpunerea poate avea loc. Cu toate ca ea face referiri si la
cognitiile cognitive prezente, accentul este pe ce s-a invatat in trecut.
Perspectiva cognitiva, in varianta ei mai specifica a costurilor si beneficiilor, sugereaza ca si
comportamentele agresive (antisociale) sunt rezultanta unui proces decizional, prin care, pe
baza unor informatii, indivizii tind prin actiunile lor sa-si maximizeze castigurile. Decizia de a
actiona agresiv si antisocial e functie de raportul dintre costurile si beneficiile anticipate.
Gradul de rationalitate in aceste decizii depinde de multe variabile. Am putea vorbi in acest
sens de un continuum, ce are la una din extreme reactii de agresivitate spontane, iar la cealalta
comportamente antisociale calculate pana in cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se
grupeaza acele acte agresive care urmaresc lezarea unor persoane sau grupuri in vederea
atingerii unor scopuri practice, si ele se subsumeaza conceptului de agresivitate instrumentala.
In asemenea cazuri, nu mania provocata de cineva determina reactia de violenta, ci pur si
simplu faptul ca prin agrsare se obtine un beneficiu. Diferite sporturi sunt exemple ilustrative,
dar si actele propriu-zis antisociale cum sunt furturile, crimele etc.
O forma particulara de agresivitate instrumentala este cea numita de Levine si Campbell
(1972) conflict realistic de grup. Aceasta se intampla atunci cand grupuri sociale de mai mica
sau mai mare intindere sunt in competitie pentru o resursa de existenta limitata (teritoriu,
locuri de munca etc.). experienta istorica ne arata insa ca angajarea in conflicte de masa
aduce, in general, mult mai multe pierderi decat castiguri pentru toate partile implicate direct.
Cooperarea si intelegerea prin compromisuri constructive sunt preferabile, atat din unghiul de
vedere al individului cat si al colectivitatii.
2.1.4. Tipuri de agresivitate si cauzalitate multipla
Oarecum in contrast cu agresivitatea instrumentala este cea numita ostila, a carui scop nu este
obtinerea de beneficii concrete de catre agresor, ci doar producerea de suferinta la victima.
Suntem aici, probabil, mai aproape de o pornire spontana spre violenta, poate una instinctiva.
Literatura de domeniu mai face distinctia intre agresivitatea reactiva -cea prin care se
raspunde unei provocari- si cea proactiva, initiata fara provocari prealabile. Importanta este,
de asemenea, diferentierea intre agresivitatea verbala si cea fizica, aceasta din urma fiind mult
mai grava, deopotriva prin consecintele asupra agresatului, cat si prin probabilitatea mai mare
de a declansa un raspuns agresiv si deci, de a duce la o escaladare a violentei.
De retinut este faptul ca nu orice agresivitate este comportament antisocial, dupa cum nu orice
act antisocial presupune agresivitatea. (Cele mai multe furturi, de pilda, au loc in lipsa
posesorului de bunuri sau fara stirea acestuia). Agresivitatea neintentionata nu este antisociala.
In acest caz marea problema este insa ca nu intotdeauna ea se dezvaluie, fara echivoc, ca
atare. In numeroase imprejurari, indivizii sau grupurile sociale, in lipsa unor informatii ferme,
atribuie intentionalitate sau nu unor comportamente de tip agresiv doar pe baza unor date vagi
si prin urmare, determina sau nu replici agresive. Dar si cea mai mare parte a agresivitati
instrumentale nu este considerata antisociala ci prosociala. Sanctiunile aplicate de parinti
copiilor, prinderea si pedepsirea raufacatorilor, raspunsul armat la provocari din exterior,
multe competitii sportive ce presupun si agresivitate fizica sunt incurajate de societate. De
fapt, criteriul daca agresivitatea este antisociala sau prosociala este in ce masura ea contravine
sau sustine normele sociale. Este adevarat ca nu intotdeauna aceste norme au claritatea
prezumata in teoriile din disciplinele socioumane si, mai ales, nu intotdeauna comportamente
specifice ce cuprind si secvente de agresivitate sunt transparente in a fi de un gen sau altul
(prosociale ssau antisociale).
Avand in vedere diapazonul larg de conduite agresive si raportul lor complex cu standardele
sociale ce le definesc antisociale sau nu, apare destul de limpede determinarea lor multipla.
Ceea ce inseamna, pe de o parte, ca in aproape orice act de violenta sunt implicati atat factori
de natura biologica si psihologica, cat de natura psihosociala, atat trimiteri spontan-emotionale
(probabil instinctuale) cat si modele comportamentale achizitionateprin invatare, precum si
evaluarea situatiei in termeni de costuri si beneficii. Pe de alta parte, cauzalitatea multipla
indica faptul ca in functie de tipurile de agresivitate, prezenta si ponderea respectivilor factori
este diferita. Analiza mai concreta a violentei si comportamentelor antisociale reclama luarea
un considerare si a unor conditii particulare ale desfasurarii lor.
2.2. Ipoteze si factori specifici privind violenta
2.2.1. Frustrarea si provocarea directa
Atunci cand ceva sau cineva se interpune in actiunea noastra de a realiza un scop, intervine
frustrarea. In conceptia clasica (Dollard si altii, 1939), agresiunea este totdeauna efectul
frustrarii, iar frustrarea conduce cu necesitate la o forma de agresiune. Desi chiar in aceasta
viziune, legatura frustrare-agresivitate nu este simpla (se prezuma si agresivitatea implicita,
din gandire), astazi putini psihologi accepta ca frustrarea este singura, sau cea mai importanta
cauza a violentei. S-a clarificat faptul ca nu toti indivizii raspund la sentimentul frustrarii prin
agresivitate -multi cad in resemnare si melancolie-, dupa cum nu toate actele de violenta au ca
substrat frustrarea - personalul militar in razboi si sportivii, de exemplu.
Frustrarea ramane insa si in viziunea contemporana din psihologia sociala un factor important
in explicarea violentei si a comportamentelor sociale. El a fost integrat intr-o schema mai
generala, cea a motivatiei ce trimete la agresivitate, motivatie in centrul careia se situeaza
mania si un nivel de activism neuropsihic (arousal) ridicat. Starea psihica de afectare negativa
indusa de evenimente, situatii si persoane adverse, insotita si de modificari fiziologice, este un
mobil puternic pentru a actiona violent, dar transpunerea lui in planul actiunii concrete
depinde de o serie de factori, printre care factori cognitivi (asocierea cu experiente trecute,
evaluarea consecintelor comportamentale etc.) sunt foarte semnificativi. Ipoteza frustrare-
agresivitate astfel modificata (Berkowitz, 1989), acopera un teritoriu mai extins din vasta
scena a vietii sociale. Totusi, prin asumptia ei ce leaga eveimentele neplacute de starile
afective negative si de aici, de agresivitate, ea sugereaza ca, intrucat asemenea evenimente
sunt la tot pasul, predispozitia la violenta, daca nu violenta insasi, este o realitate
cvasipermanenta (Baron, Byrne, 1991). Ceea ce nu numai ca nu este uman incurajator, dar
foarte probabil ca nici adevarat.
Provocarea directa (verbala sau fizica) din partea celorlalti este in cele mai multe cazuri o
sursa de manie si determina reactii violente. Nici aici insa relatia, nu este insa mecanica,
fiindca depinde de cine este agresorul, in ce situatiei, cum sunt interpretate intentiile sale.
Oricum, in general oamenii nu raspund la atacurile altora dupa perceptul biblic al “intoarcerii
celuilalt obraz”, ci mai mult dupa principiul mundan -functionand in multe culturi ca o norma
de conduita prosociala- al “ochiului pentru ochi”. Dupa mecanismul revansei, la scara sociala
mai larga sau in fragmente microsociale, o escaladare a violentei se instaureaza in multe
ocazii. Familia este un astfel de context, in care violenta domestica nu inseamna, de regula, un
agresor si o victima, cat mai degraba violenta mutuala in sanul cupului marital sau intre
parinti si copii (Straus si altii, 1981).
Ar fi naiv in acelasi timp sa ne inchipuim ca raspunsul la violenta are ca si cauza doar
inclinatia spre razbunare. Interese prozaice sunt implicate si aici, certurile si violenta in
familie se desfasoara in jurul unor motive ca: cine si cum cheltuie banii, repartizarea sarcinilor
casnice,, petrecerea timpului liber, neintelegeri erotice s.a. Tensiunile si conflictele interetnice
se explica in parte si prin legea talionului, dar mai sunstantial prin avantajele scontate (reale
sau imaginare) pe termen scurt, mediu sau mai indepartat. Ceea ce istoria ne invata, ca si
realitateacotidiana prezenta, este ca beneficiile sunt mai mult pentru elite, iar costurile, pentru
mase.
2.2.2. Alcoolul si drogurile
Faptul ca alcoolul si alte droguri determina o crestere a agresivitatii este o idee acceptata atat
la nivelul constiintei comune si a oficialitatilor, cat si al specialistilor ce studiaza expres
aceasta problema. Toate studiile experimentale de laborator au aratat diferente semnificative
in comportamentul agresiv al celor ce au consumat o cantitate mai mare de alcool si al celor
care au consumat foarte putin, deloc sau in conditii de placebo. Ceea ce cercetarile mai noi
evidentiaza este ca reactiile agresive sunt mediate si in starea de ebrietate de o serie de alte
variabile, dintre care mai importanta este prezenta altor oameni si in special aprobarea sau
dezaprobarea lor.
Intr-un experiment, subiectii ce bausera o cantitate insemanta de alcool trimiteau socuri
electrice catre un presupus oponent (de fapt acesta nu le primea) sunt asistati la un moment
dat de doi observatori. Acestia indemnau subiectii sa mareasca intensitatea socurilor si ii
aprobau cand o faceau. Comparandu-se conditia de asistati cu cea de neasistati, s-a observat
ca intensitatea este mult sporita in prezenta observatorilor incurajatori (Taylor, Sears, 1988).
Constatarea nu este deloc surprinzatoare, dar ea evidentiaza ca nici relatia alcool-violenta nu
este una cu totul liniara si ca oamenii in ipostaza de ebrietate nu au o pornire neconditionata
inspre conduite agresive si, cu atat mai mult, antisociale. Iar respectiva idee ar putea avea
consecinte in reconsiderarea pedepselor mult mai blande care se dau in cazul in care
condamnatul era sub influenta vadita a alcoolului (Baron, Byrne, 1991).
Explicatia cresterii agresivitatii datorita alcoolului se refera la efectele dezinhibitorii ale
acestuia. Controlul cortexului asupra pornirilor agresive slabeste. (este usor de remarcat ca
este presupusa in acest fel natura biologica a agresivitatii). Pe de alta parte, cresterea, prin
consumul de alcool, a apetitului sexual poate conduce si ea, dupa imprejurari la scene
violente. Dar, dupa cum am subliniat (2.1.3.), dispozitia si chiar urgenta de a actiona agresiv
este, in conditii normale, temperata si uneori anulata de evaluarea de catre individul in cauza a
consecintelor actelor sale. Or, dupa cum se stie, o cantitate mare de alcool reduce mult
luciditaea si realismul percceptiv. Asa incat, consumul exagerat de bauturi alcoolice
contribuie la potentarea ei directa, cat si prin neluarea in considerare a caracterisitcilor
agresatului (forta lui, daca va reactiona, raul provocat etc.) si a neplacerilor provocatr propriei
persoane si celor apropiati.
Desi exista mari diferente intre efectele diferitelor droguri privind violenta si actele antisociale
-intre marihuana si cocaina, de pilda -ele determina, in general, o crestere a acestora. Cauzele
si mecanismele sunt cele mentionate la alcool, acesta din urma fiind si el, de fapt un drog.
Trebuie insa adaugat un fapt esential: mai mult decat in cazul bauturilor alcoolice, dependenta
de drogurile propri-zise si, prin urmare, nevoia de a le procura cu orice pret, impinge pe
consumatorii lor la conduite antisociale permanente si grave: de la atacuri spontane a unor
persoane inocente pana la crime organizate ce afecteaza colectivitati mari de oameni si
societatea in ansamblul ei.
2.2.3. Violenta si mass-media
Un subiect mult controversat este daca mijloacele de comunicare in masa -in particular
cinematograful si televiziunea- produc sau sporesc violenta. Majoritatea oamenilor, inclusiv
dintre specialistii discilinelor socioumane, cred ca da. Experimentele ddde laborator si de
teren, atente studii de corelatie bazate pe anchete psihosociale constata si ele o oarecare
legatura pozitiva intre volumul expunerii la violenta mass-mediei si comportamentul deschis
de tip agresiv. Controversa este insa cat de semnificativa e corelatia, care este sensul cauzal al
ei si care sunt mecanismele ce opereaza.
Dorindu-se o replica stiintifica la discutiile aprinse ale publicului si politicienilor din SUA pe
marginea impactului TV-ului asupra violentei la copii, o comisie, cee astudiat minutios
problema, a dat publicitatii in 1972 un raport sintetic. Concluzia deprim plan a fost ca exista,
in mare, o relatie cauzala intre cele doua elemente, dar ca ea este concludenta numai la
anumiti copii (cei inclinati spre agresivitate) si devine operanta numai in anumite contexte.
Aceasta imagine, ce sugera lipsa unui temei real al ingrijorarii fata de influenta negativa a
televiuziunii, a fost destul de aspru criticata, in primul rand pe motivul ca multi din autorii
raportului erau angajati in reteaua institutionala TV si, deci, se punea la indoiala obiectivitatea
lor. Zece ani mai tarziu, in 1982, un alt comitet, format numai din cercetatori neangajati in
reteaua T.V., coincidea ca legatura dintre violenta televizata si comportamentul agresiv este
clara si evidenta (dupa Sears si altii, 1991). Studiile de laborator releva doar o influenta mica a
expunerii la scene vizuale violente asupra cresterii agresivitatii. Cercetarile in conditii de
observatie riguroasa asupra unor tineri delicventi (internati in institutii speciale) din SUA si
Belgia nu au ajuns la rezultate univoce; la acelasi timp si continut vizionat, la unele loturi s-a
inregistrat o asociere statistica pozitiva intre vizionare si conduita efectiva, la altele, nu (Parke
si altii, 1977). Intr-o investigatie multi-culturala (Statele Unite, Finlanda, Polonia si
Australia), coeficientulde corelatie intre optiunea pentru filme cu violenta si comportamentul
agresiv (evaluat de colegi si cunoscuti de aceeasi varsta) la preadolescenti a fost in medie de
0.21 (Eron, 1982).
In fostele tari comuniste - inclusiv in tara noastra - au crescut impresionant de mult actele de
violenta antisociale, cu deoseire in randul minorilor si tinerilor. Constiinta comuna, chiar la
nivelul educatorilor si profesorilor, a intelectualilor in general, tinde sa plaseze cauza majora a
respectivuluifenomen in liberalizarea mass-mediei, in violenta promovata de aceasta. Nu
trebuie omisi sau neglijati insa alti factori mult mai importanti, care sunt prezenti si ei nu
numai in aceasta perioada (de tranzitie), dar care sunt oarecum intrinseci societatilor
democratice si pluraliste, in centrul carora sta ca valoare fundamentala libertatea individuala.
Este vorba, in primul rand de faptul ca fata de regimurile totalitar-comuniste, violenta pare
acum mult mai accentuata pentru ca e recunoscuta si facuta public. Desprinderea de statul de
tip jandarmeresc a insemnat, apoi, slabirea dintr-o data a controlului social, atat ca si forte
specializate (politienesti) cat si ca libertate generala de miscare, intrunire, organizare, trecerea
dintr-o tara in alta. (Nu intamplator s-au inmultit mai ales crimele organizate, de grup.)
Accesul la mijloace de agresare (arme) este, de asemenea o cauza majora. In fine,
imprejurarea ca multi oameni sunt acum purtatori de insemnate sume de bani si bunuri
materiale mobile (autoturisme, aparate electronice etc.), sporeste considerabil probabilitatea
de acte antisociale violente.
In spatele diminuarii si intensificarii agresiunii fata de situatia din trecut, in caer violenta
mediatizata era mult mai redusa, sta un complex cauzal, in cadrul caruia e greu de stabilit
contributia exacta a fiecarui factor. Prin comparatie temporala si interculturala putem insa
estima importanta diferitelor variabile. Or, sunt sugestii ca influenta mass-media asupra
cresterii violentei in perioade de tranzitie este mult mai mica decat cea prezumata in
cunoasterea sociala comuna. Astfel, de exemplu, s-a constatat ca in anumite regiuni din SUA
unde s-a introdus pntru prima data televiziunea - si unde alti factori au ramas semnificativ
neschimbati -; nu s-a inregistrat o crestere a comportamentelor violente antisociale frecvent
prezentate de programele TV, cum ar fi furturile de masini, jafuri, talharii (Heningan si altii,
1982).
Majoritatea rezultatelor studiilor concrete ce privesc relatia dintre expunerea la violenta si
comportamenul agresiv par sa indreptateasca, asadar, afirmatia lui R. Liebert (1989) anume ca
violenta mass-mediala are un mare efect asupra unui mic procentaj de tineri, si un efect mic
asupra unui mare procentaj dintre ei. In cazul, fie ca admit o influenta slaba, fie una puternica
a mass-mediei asupra comportamenului agresiv efectiv, psihologii sociali se intreaba care sunt
mecanismele prin care respectiva influenta opereaza. Raspunsurile nu se ridica mult deasupra
“teoriei” simtului comun, anume aceea a imitarii, dar se aduc, totusi, unele clarificari si
nuantari. Figura 2 condenseaza impactul mesajelor violentei mass-media. Dupa cum usor se
observa, in afara de efectele catharsis, care in anumite conditii functioneaza (vezi 2.4.1)
reducand tendinta spre agresivitate (notata in diagrama cu semnul “-“), toate celelalte efecte
induse de consumul de violenta mass-mediala conduc la cresterea agresivitatii (notata cu “+”).
Pe scurt, iata cum:
*Prin dezinhibitie continutul incarcat de violenta promovat prin mijloacele de comunicare in
masa actioneaza in sensul ca desi multe acte agresive sunt prezentate ca reprobabile si autorii
lor pedepsiti, cele mai multe apar ca mijloace de satisfacere a unor interese, ca aducatoare de
castiguri. Mai mult, asociate cu personajele pozitive, cu eroi si eroine, astfel de
comportamente sunt gratificate material si psihosocial de colectivitate, fiind considerate, in
final, ca demne de urmat. La multi cititori, spectatori sau telespectatori, un atare continut
slabeste constrangerile fata de agresiune -; dobandite prin socializare si educatie.
*Expunerea la violenta prin mass-media inseamna, cu deosebire prin cinematograf si
televizor, contactul apropiat cu variate si numeroase tehnici de lupta si mijloace de agresiune.
Oameni care altfel niciodata nu ar fi avut acces la astfel de mijloace, le pot acum insusi, iar la
prima imprejurare favorabila, vor fi tentati sa le puna in aplicare. La copii si tineri indeosebi,
caracterul spectacular al multor scene violente este un element in plus ce trimite la
reproducerea lor in viata reala.
• Studiile experimentale arata ca vizionarea frecventa de filme si programe TV saturate de
agresivitate afecteaza procesele cognitive, responsabile la randul lor pentru actiunile noastre.
Incarcate cu continuturi informationale pe tema violentei, gandirea si memoria indivizilor este
orientata in sensul violentei. Prin recenta si relevanta lor, itemii si scenele de violenta
mobilizeaza cognitia -; constient sau subliminal -; la interpretari si actiuni in termeni de
agresivitate. La aceasta se adauga faptul ca expunerea la violenta prin mass-media presupune
si insusirea unor scenarii dupa care evenimentele se desfasoara. Intamplari identice sau
asemanatoare cu cele din filme vor degaja secvente actionale identice sau asemanatoare in
viata reala. In practica se transpun deci nu numai anumite procedee specifice de lupta si
agresiune, ci si scenarii mai complexe.
• Dupa cum se va arata in 2.3., initierea in continuarea agresiunii depinde si de evaluarea
disconfortului si raului produs victimei. Vizionarea sistematica a unor scene violente , in care
se arata nu doar ca oamenii sufera sau mor, dar se insista asupra actelor de cruzime si a
detaliilor lor fiziologice, are ca rezultat o desensibilizare emotionala; se stinge sau se reduce
atitudinea empatica, de mila fata de cei angajati. Cum se spune mai prozaic, oamenii se
obisnuiesc cu asemenea imagini. Desensibilizarea este suplimentata si de faptul ca personajele
ce practica violenta sunt infatisate, de regula, ca actionand cu sange rece. Ceea ce se intampla
pe ecran -; violenta fara ingradiri emotionale si morale -; are sanse sa se traduca in planul
realului cotidian.
Se pare ca desensibilizarea are un efect sporit in impactul mass-medial asupra cresterii
violentei sexuale.Pornografia asociata cu violenta, prezentata in atat de multe materiale
vizuale, potenteaza pornirile inspre acte propriu-zise de acest fel pentru ca la motivele
generale legate de influenta mass-mediei aupra comportamentului agresiv se adauga incitarea
libidoului sexual. In cazul promovarii violentei erotice prin mijloace de comunicare in masa
avem de-a face, deci cu un cumul ridicat de efect datorat interactiunii, asocierii pozitive dintre
sex si agresivitate. Iar desensibilizarea are un accent in plus potrivit urmatorului mecanism:
social (poate si genetic) suntem programati ca barbatul sa aiba grija, sa ocroteasca, sa nu
foloseasca forta fata de femei; or, expunerea de lunga durata si sistematica la scene de rapiri,
batai, violuri din partea barbatilor asupra femeilor conduce la o slabire a inhibitiei si
sensibilitatii emotionale si in acest domeniu.
2.3. Interactiunea agresor-victima-context
Comportamentele antisociale agresive concrete sunt rezultanta combinatiei caracteristicilor ce
tin de agresor, victima si situatie. Si, bineinteles, e vorba de caracteristici percepute si
atribuite. Sa subliniem insa ca aceste perceptii si atribuiri nu sunt pur personale si arbitrare.
Daca ar fi asa, nu am putea avea explicatii si predictii. Trebuie sa admitem ca exista un
referent real si ca exista intersubiectivitate. Si, pe de alta parte, in ciuda unei mari varietati de
posibile configuratii factoriale ce tin de personalitatea agresorului si a celui agresat, precum si
de situatie -; si cu atat mai mult de interactiunea dintre cele trei entitati -, se pot desprinde
cateva constatari generale. (Pentru buna lor intelegere e nevoie sa retinem observatia
fundamentala, anume ca de foarte multe ori violenta nu este o secventa simpla agresor-
victima, ci la agresiune se raspunde prin agresiune, in cele mai numeroase cazuri ajungandu-
se, pe termen scurt sau lung, la o escaladare a ei). a) Se pare ca dihotomia de tip personalitate
(si comportament) stabilita de D.Glass(1977) intre persoane ce pot fi caracterizate ca foarte
competitive, totdeauna grabite, iritabile si agresive (tipul A) si cele ce nu detin aceste trasaturi
(tipul B), este reala si operanta in descrierea si predictia comportamentului agresiv. Persoanele
de tip A nu numai ca reactioneaza cu violenta supradimensionata la acte minore de provocare
(intentionata sau nu), dar sunt inclinate in mai mare masura decat cele de tip B sa initieze
agresivitate atat instrumentala cat si ostila (vezi 2.1.4.). Totusi, aici se vede cum anumite
trasaturi de personalitate se manifesta in functie de situatie si de caracteristicile celui cu care
interactioneaza.
Intr-un studiu, R.Baron(1989) a rugat un grup mare de manageri sa indice frecventa
conflictelor avute cu subordonatii, cu cei ce aveau aceeasi functie ca ei (egali ca statut) si cu
superiorii. Indivizii clasificati ca tip A au mentionat mult mai multe conflicte cu subordonatii
si egalii lor decat tipul B, dar nu s-a constatat nici o diferenta intre cele doua tipuri in
conflictele cu superiorii. Aceasta asimetrie de comportament dovedeste cat de mult e legata si
agresivitatea de statutul social si, in ultima analiza, de putere. b) Cel ce agreseaza tine seama,
intr-o anumita masura, de reactiile celui agresat. Daca acesta din urma arata ingrijorare, frica,
durere, probabilitatea ca actiunea agresiva sa inceteze e mai mare. Aceasta pentru ca agresorul
si-a vazut cumva atins scopul, producand victimei suficient rau, intervenind, totodata, si
sentimentul de mila. Relatia nu este liniara nici aici: cand agresiunea este raspunsul la o
provocare severa, semnele ca provocatorul sufera nu intrerup si nici nu atenueaza agresiunea.
c) In mod obisnuit, potentialul agresor are in vedere, inaintea declansarii actiunii sale,
capacitatile de riposta ale agresorului. Studii riguroase de laborator, ca si viata curenta, ne
arata ca exista o relatie invers proportionala intre angajarea in acte agresive- si conduite
antisociale in general -; si posibilitatile (percepute) de reactie ale celui agresat. E in joc, din
nou, estimarea raportului dintre costuri si beneficii. Doar in stari de puternica manie, ebrietate
sau sub influenta drogurilor ori hipnoza, atunci cand ratiunea este mult obturata, subiectii
devin aproape indiferenti la caracteristicile persoanelor spre care agresiunea lor se indreapta.
d) Cel ce se afla intr-o situatie frustranta sau a avut un incident direct cu cineva este foarte
sensibil la motivele pentru care se afla intr-o asemenea situatie si la intentiile persoanei in
cauza. Daca el atribuie cauzele imprejurarii in care se afla unor factori “obiectivi”, ce nu se
inscriu in campul responsabilitatii persoanelor implicate, pornirea lui spre agresivitate va fi
mult redusa. Una este, de pilda, daca unui angajat i se spune -; sau deduce el -; ca a fost
concediat fiindca sefului nu-i place de el, si alta este daca ajunge la concluzia ca asta se
intampla din cauza recesiunii. Atunci cand atacul ori frustrarea provocate de o persoana sunt
percepute ca intentionate, mania si virtuala agresivitate sunt mult mai puternice decat in caz
contrar. Natura si intensitatea insasi a raului provocat trece pe planul doi in functie de intentie.
Acest lucru a fost demonstrat printr-un experiment efectuat de J.Greenwell si H.Dengerink
(1973). Subiectii au fost plasati intr-un context de competivitate cu oponenti fictivi, de la care
primeau si catre care trimiteau socuri (electrice). Un grup de subiecti a primit informatii de la
presupusul oponent (in fapt de la experimentator) ca acesta intentionat mareste nivelul
socurilor, celalalt grup ca, deliberat el mentine nivelul constant, la o cota moderata. Apoi, la
jumatate dintre subiectii din fiecare grup socurile primite au fost intr-adevar mai mari, iar la
ceilalti au ramas constante. Rezultatele arata ca intentiile oponentilor au contat mai mult in
intensitatea socurilor pe care subiectii le-au returnat acestora decat valoarea reala a intensitatii
socurilor primite de la ei (de la oponenti). e) Factorii de mediu fizic au influenta asupra
declansarii comportamentelor agresive si antisociale. In Statele Unite o comisie special creata
pentru a studia cauzele revoltelor si violentelor de strada deosebit de dese si dure in anii ’60 in
aceasta tara, a identificat printre alti factori si pe cel al temperaturii ridicate. Cercetari
corelationale ulterioare centrate special pe tema respectiva, analizand 102 din tulburarile
violente ce au avut loc in perioada mentionata, au gasit o asociere puternic pozitiva intre
intensitatea caldurii si frecventa tulburarilor (Carlsmith, Anderson, 1979). Explicatia ar consta
in aceea ca temperatura inalta determina o stare de iritare, care, la randul ei sporeste tendinta
de agresivitate. Studiile de laborator nu au ajuns la concluzii univoce in privinta relatiei dintre
temperatura si comportamentul agresiv, dar ele confirma ideea ca in conditii de stres fizic,
daca subiectii nu se pot extrage situatiei, ei sunt inclinati mai mult spre agresivitate decat in
conditii normale. Alaturi de temperatura s-a constatat ca avand o influenta semnificativ
agravanta asupra agresivitatii (tot prin mecanismul stresului), mirosurile neplacute si fumul de
tigara.