Satira eminesciana

In istoria literaturii satira eminesciana nu a avut parte de un

tratament la obiect care sa ii stabileasca resursele, fundamentele si
formele de manifestare. Atunci cand a fost tratata satira s-a redus
doar la nivel tematic si psihologizant. Aproape deloc nu s-a vorbit de
satira in poetica, de spiritul satiric eminescian.

Dimitrie Popovici in studiul Romantismul romanesc,

departaja creatia romantica dupa 2 tipuri: unul sceptic-elegiac depresiv care duce la solitudinea
poetului in cetate si alt tip, activ –potestatar, radical care amplaseaza creatorul in plina istorie si
eveniment.
Din aceste doua tipuri rezulta doua aspecte lirice si estetice la eminescu. Pentru primul tip, avem un
lirism vizionar constructor de imagini ample (o cosmogonie originala, o metafizica a iubirii, a vietii
si a mortii) iar pentru al doilea tip, avem un lirism activ si protestatar prin proiectia poeziei
realului intr-o satira literar. Deci, satura eminesciana apartine celui de al doilea tip de lirism.
In cazul lui Emi. satira a acumulat o traditie inca din perioada pasoptista prin Ion Heliade
Radulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail K. , Cezar Boliac.
Eminescu aduce insa cateva mutatii estetice si literare ale satirei prin multiplicarea
resurselor satirei, si amalgamarea formelor pana la obtinerea unor structuri hibride.Ca in orice
satira componentele structurale organizeaza textul eminescianpe cele 3 roluri:
>Un subiect satiricreprezentat de poetul revoltat
>Un obiect satirizat in ipostaza generalizata a unei tinte (colective de regula)
>Un mesaj satiric decodificat de catre destinatar.
Primul si ultimul rol raspund unui comandament moral incat cei doi (subiectul si destinatarul) fac
front comun impotriva tintei.
Satiristul este un opozant, un revoltat si protestatar fata de o realitate aflata in moment de
criza. Obiectul satirizat provoaca prin criza si ruptura lui revolta satiristului, acesta semnaleaza in
obiect o abatere de la norma sociala, morala sau politica. In functie de obiectul satirei avem 2
categorii de satira:
a) generala – in care obiectul il formeaza grupuri, institutii, valori ideologice, partide, orientari
culturale.
b) personala -in care obiectul este marcat istoric si identificat nominal prin individualitati cunoscute
sau anonime.
La nivelul poeziei eminesciene sarcasmul si invectiva ca instrumente ale satirei alimenteaza un
lirism al revoltei si indignarii. Eul poetic are vocatia de razboinic capabil sa angajeze reactia
multimii.
Satira eminesciana apartine acestui gen genus irritabile adica un lirism profetic si misionar. Cele mai
multe din satirele eminesciene sunt scrise simultan cu angajarea proiectului in presa timpului astfel
ca, intreaga paleta a formelor satirei se gaseste in zona prozei publicistice ex: invectivele din
portretul caricatural si anatema din partea a doua a scrisorii 3 au fost folosite in articolele de
presa ;expresii sarcastice precum „stalpi de cafenele”, „cracanatii si cocosatii” ,”hidoasa pocitura”,
„stransura de palavragii” „preotul minciunii”, acestea revin in scrisoarea 3 partea a doua, in
caricatura liberalilor „Incat pomfii si flecarii, gagautii si gusatii/ Balbaiti cu gura stramba sunt
stapanii astei natii”.

O prima resursa a satirei eminesciene revine prin satira formala in versuri. Lirismul ei
consta in folosirea epitetului si metaforei negative sarcastice care compun un tablou grotesc pana la
desfigurare. In acest tablou caricatura este unul din procedeele satirice cele mai fregvente. Satira se
dubleaza de un comic satiric, un comic buf in care personajele bufoni joaca cea mai sinistra scena in
teatrul public. Comicul satiric rezulta din constrastul intre pozitia sociala politica si morala a
guvernantilor si practicile ilicite, haosul economic si furtul din avutia tarii.
Verbul eminescian transpune in satira o lume pe dos, o situatue rasturnata. Texte precum ai nostrii
tineri, scrisorile, sonetul satiric, juni corupti , epigonii folosesc toate instrumentele prozodice
specifice satirei formale in versuri : Alexandrinul, Exametrul, Dactilul si ritmul iambic.

O a doua resursa a satirei eminesciene este parodia care se bazeaza pe medierea altui text
sau a unei situatii obisnuite din cu totul alta zona. Functia satirica a parodiei se bazeaza pe imitarea
stilului si ridiculizarea viciilor liberalilor. Satira creste in actiune cu cat referentul textual sau cel de
situatie se afla in tabara politicienilor ilustrii cu vechi stagii in politica si provenind din famililii de
aristocrati.
Parodia in satira eminesciana poate lua forma pastisiei satirice care utilizeaza fie de stilul
cronicaresc ca sugestie a unei politici anacronice si de suete, fie foloseste stilul biblic ca o parodie
de contrast ce vizeaza pe ministrul instructiunii publice din textul Preaosfintia sa M. Ghitu. In aceste
situatii parodia, construieste caricatura individuala iar liberalii devin obiectul unei parodii satirice.
Procedeul valorificat recurge la citatul bumerang prin care eminescu preia din presa liberala,
Romanul, expresii pentru a le folosi ca argument al atacului decisiv.

A treia resursa a satirei emi. este discursul polemic, el se bazeaza pe o retorica a

persuasiunii si demonstratiei logice. Partenerul din dialogul polemic este fie identificat, fie
imaginar. Discursul polemic porneste de la textul interlocutorului, pe care satiristul il demonteaza
in toate compartimentele sale de manifestar (logica, formule, viziune si stil). Polemica sminesciana
a impus in istoria presei romanesti un inalt grad de profesionalism al scrisului jurnalistic prin
organizarea superioara a ideilor si argumentelor si respingerea atacului la persoana. Polemica la
emi. mentine dialogul in sfera ideilor, aduce argumente logice si are o tinuta urbana „Ura noastra
pentru voi nu va fi un simtamant ci o ratiune, nu psihologie ci logica. Si e teribila ura cea surazanda
a logicei, ea e justificata caci e justitia”. De aceea si intrumentalul polemicii la emi. recurge la ironie
si satira ca acte de creatie ale eului creator si care descalifica instrumentarul celuilalt lipsit de
imaginatie, are recurge la invectiva si la atacul persoanei.

O a patra resursa satirica la emi. este pamfletul. Forma literara nascuta la granita dintre
literatura si publicistica. Pamfletul eminescian traduce o relatie angajata a eului creator avand ca
tinta un obiect satiric concret si individualizat. Ca principale tehnici ale satirei pamfletare sunt
caricatura si ridiculizarea obiectului tinta. Sub aspect formal, pamfletul eminescian se organizeaza
narativ in jurul unor nuclee epice alcatuite din scene din viata poetica si sociala. Terenul favorit este
spatiul politic, intalnirile parlamentare sau electorale. Ca personaje in aceste scene sunt politicienii
in special cei liberali sar si literatii, academicienii, profesorii
Satiristul este vocea pamfletarului justitiar care, intervine direct trimitand sageti in categoria
umana respectiva recurgand la invective, imprecatii si chiar blestem, cum apar in portretul
caricatural al liberalilor din scrisoarea 3 partea 2.

In alte texte portretul caricatural se foloseste de simbol si alegorie. In aceste texte eminescu
ataca politicieni precum C.A. Rosetti, Bră tianu, Petre Gră dișteanu.
Aceste texte pamphlet angajeaza o literatura de lupta, in care se intrec poetul si ziaristul, de aceea
lirismul protestatar eminescian.din pamflete are un puternic caracter subiectiv care, se foloseste de
instrumentul satirei sarcastice pentru a ataca tinta in mod direct anulandu-i orice posibilitate de
redresare.
 Alexanru Paleologu afirma intr-un studiu din 1974 calitatile geniale ale lui Eminescu in
folosirea invectivei ca instrument satiric in pamfletul emi „Invectiva poate fi vitriolanta in expresia
ei, dar trebuie sa fie sublima si pura in incandescenta ei pasionala. In pamflet trebuie gebiu.”
Juni corupti este una dintre primele satire versificate de emi. datand din perioada cat Eminescu se
gasea la scoala din blaj 1866. Aceasta satira este dupa Perpesicius expresia evenimentelor la care
este martor Eminescu „Evenimente istorice care trezeau ecouri adanci in sufletul adolescentului. Cat
si contrastul dintre marasmul vietii politice de la noi si renasceea poporului italian” .
Ca tip de satira, Junicorupti se inscrie in literatura angajata, angajamentul scriitorului satiric
transmite receptorului o viziune proprie asupra lumii dar si o reactie la eveniment care antreneaza
un patos al angajarii.
In acest castig literar consta fictionalizarea satirei eminesciene. Eul satiric isi asuma propriul text ca
satira si este prezent in text in mod explicit (folosirea pronumelui de persoana I si a verbelor la
persoana I plural, ceea ce inseamna si angajarea destinatarului in text). Pozitia satiristului fata de
obiectul tinta este una de detasare reflexiva in care satiristul este situat deasupra obiectului satiric
indicand o ascendenta in raport cu tinta „La voi cobor acuma”. Pasasind postul de observator eul
satiric se implica instrumentand satira cu un intreg arsenal de arme de lupta. Motivul angajarii in
aceasta batalie il constituie obiectul satirizat identificat aici in tinta adica Junimea corupta.

Între acest joc al satiricului, un joc asumat gratuit, profetic chiar („Deşi ştiu c-a mea liră d-a
surda o să bată ” şi configurarea adversarului, prin închegarea unui portret colectiv desfigurat pâ nă
la distrugere şi descompunere definitivă , satira eminesciană înaintează gradual în intensitatea
tonului şi vervei pamfletare. Ca destinatar-ţintă, pe care-l provoacă direct, adversarul se găseşte
permanent descoperit în crizele sale de identitate. De aceea, figuraţia acestui portret caricatural
recurge dominant la metaforele descompunerii anatomice (fierea, vinele, ochii, fruntea, braţele,
sângele) printr-o disecţie a fazelor că derii în anorganic. Corupţia fizică şi corupţia morală, care duc la
moartea oricărui spirit de trezie sau a unei iniţiative de acţiune constructivă, duse până la dezagregare şi
golire de substanţă a obiectului satiric, culminează cu apelativul oximoronic „oameni morţi de vii”.
Coborâ t, cum am vă zut, pe terenul de bă tă lie al adversarului, eul satiric recurge la tehnica
bumerangului, acuzaţiile sunt întoarse împotriva obiectului. De aceea, acuzaţiile în cascadă de
imprecaţii copleşesc şi încercuiesc practic ţinta, nedâ ndu-i  altă alternativă decâ t trezirea şi lupta.
Atacul merge pâ nă acolo, încâ t devine înfierare şi stigmatizare definitivă , prin metafora animalieră
(„Blestemul îl invoc/ .../Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară / Cu fierul ars în foc”). Viaţa
plină de orgii, nopţile în beţii, ponegrirea sentimentelor tinereţii, sfâ rtecarea minţii şi sufletului,
aceste bombardamente ale acuză rii înaintează imperativ, conform creşterii tensiunii satirice, spre
provocarea unei reacţii şi atitudini în obiectul satiric. Imperativele „sculaţi-vă ”, „încingeţi-vă ”,
rostite ca ultimatum de eul satiric, sunt dublate de figurile argumentă rii, prin autoritatea istoriei
eroice a urmaşilor romani. Modelul italienilor, care au pornit pe calea libertă ţilor, renă scâ nd
idealurile din propria că dere, funcţionează aici ca argument-soluţie la starea  inertă şi coruptă a
tinerimii româ ne. Numai că satira eminesciană alunecă din revoltă şi imprecaţie în acelaşi
scepticism al celui singuratic care propovă duieşte în van idealul libertă ţii („În darn ră suna vocea-mi
de eco repeţită ”, „Şi stau singur şi caut”). Statutul eului satiric în acest poem de tinereţe complineşte
cele două funcţii ale scriitorului angajat, cea de pedagog „care vrea să instruiască , să facă cunoscută
şi înţeleasă realitatea, /.../ dar şi cea de tribun care dirijează mulţimea mobilizâ nd-o în jurul să u
prin forţa incandescentă a cuvâ ntului să u. Nu întâmplă tor, în caietele eminesciene de laborator al
acestei poezii apar bruioane care trimit la vocaţia prophetic oraculară a satiricului, printr-un semn
de echivalenţă între eul satiric şi imaginea profetului: (”Deşi stiu c-a mea liră / Câ ntarea-
mi=Profetul”)