Capitolul 1

Construcţia europeană

1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman,

marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de
interese paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi
Germaniei.

Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de

unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe
atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi
anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în
cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi
oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii
europene.
Declaraţia afirma o serie de principii:
 Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan
unic.
 Animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie
eliminată;
 Producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă
imediat sub controlul unei Înalte Autorităţi comune.
 Fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea
nivelului de trai şi la constituirea unei comunităţi europene.
 Deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre.

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19511, Planul Schuman

a fost acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania,
Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii

1
Tratatul CECO intră în vigoare la 25 iulie 1952.
2 Instituţii şi politici europene

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru

50 de ani2.
Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră
patru instituţii:
 Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supra-
naţională. Ea era alcătuită din nouă membri desemnaţi pentru şase
ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Instituţia
avea independenţă financiară şi politică în raport cu statele
membre. Principala sa misiune, în conformitate cu declaraţia
Schuman, era „de a asigura în cel mai scurt timp:
- modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale;
- furnizarea, în condiţii identice, a cărbunelui şi oţelului atât pe piaţa
franceză şi germană, cât şi pe cele ale celorlalte ţări aderente;
- dezvoltarea exportului comun către alte ţări;
- egalizarea condiţiilor de viaţă a muncitorilor din aceste
industrii“.
 Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize
de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era
format din şase miniştri ai afacerilor externe.
 Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi
de către parlamentele naţionale.
 Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în
ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferen-
delor.
CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri
supranaţionale. Meritul său este dublu:
 pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-
germană şi a deschis calea către o Europă comunitară;
 pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin
liberalizarea producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune
şi oţel) fundamentale pentru industrie.

B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice

2
În anul 1997, s-a decis ca după 23 iulie 2002 (data la care tratatul expiră), CECO să fie
folosită ca un instrument de finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria minieră.
Construcţia europeană 3

La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei,

Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele3 prin
care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).

cTratatul CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost

enumerate în preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:
- determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai
strânse între popoarele europene;
- decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi
social al popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;
- hotărâte să-şi unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor
esenţial: ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a popoa-
relor lor;
- preocupate să-şi întărească unitatea economiilor lor şi să asigure
dezvoltarea armonioasă prin reducerea disparităţilor dintre regiuni şi a întâr-
zierilor zonelor mai puţin favorizate;
- hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse,
apărarea păcii şi libertăţii, apelând, totodată, şi la alte popoare ale Europei
care împărtăşesc idealul lor şi care doresc să se asocieze eforturilor lor.
Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor
politici concrete:
- politica agricolă comună;
- politica comercială comună;
- politica de concurenţă;
- unitatea vamală industrială.
Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic şi rapid. El a reprezentat
fundamentul economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari
puteri comerciale ale lumii.

 c Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea condi-

ţiilor necesare dezvoltării unei puternice industrii nucleare“.
Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică
(CEE) şi una a energiei atomice (EURATOM), care urmau să funcţioneze
pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituţional similar cu
cel al CECO. Astfel, principalele instituţii ale CEE şi EURATOM erau:
Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie.

3
Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958.
4 Instituţii şi politici europene

C. Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb

În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca,

Norvegia şi Portugalia au semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960,
un tratat prin care se constituia Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS). La această organizaţie au aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) şi
Liechtenstein (1991)4.

AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la produ-

sele industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele
pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal
extern comun şi fără politici comune.

D. Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a

executivelor, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată,
cele trei comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu
instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor
aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare Comunitatea Europeană a
„Celor Şase“.

1.3. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene

(1972–2013)
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)

Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Şase“

către nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semnează
Tratatele de aderare5 între „Cei Şase“ şi alte patru state europene6: Danemarca,
Irlanda, Regatul Unit şi Norvegia7.

4
În prezent, AELS numără patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia.
5
Aceste tratate intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.
6
Aceste state îşi depuseseră cererile oficiale de aderare la Comunităţile Europene încă din
1961 (Irlanda - 31 iulie, Regatul Unit – 9 august, Danemarca – 10 august) şi 1962 (Norvegia
– 30 aprilie). Cererile au fost reînnoite în 1967.
7
Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europene (53% dintre
norvegieni au spus „NU“ aderării).
Construcţia europeană 5

În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea

celor trei ţări mediteraneene8 – Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986) –
care, la sfârşitul anilor ’60, au ieşit dintr-o lungă perioadă de regim autoritar.

B. Actul Unic European (1986)

Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga,

Actul Unic European (AUE)9 care modifică tratatele de bază ale
Comunităţii (Tratatele de la Paris şi de la Roma). El relansează construcţia
europeană care avea nevoie de un nou imbold:
 atât economic (desăvârşirea pieţei unice, punerea în practică a unei
politici de cercetare şi tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar
European etc.),
 cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate,
creşterea rolului Parlamentului European etc.).

C. Constituirea Uniunii Europene (1992)

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 199210, este tratatul

de constituirea Uniunii Europene11. După AUE, el reprezintă cea de-a
doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic
celor trei comunităţi – CECO, EURATOM şi CEE.

Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Econo-

mice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o
dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea de competenţe
politice.
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un
templu sprijinit de trei piloni şi dominat de un fronton:
8
Grecia şi-a depus oficial cererea de aderare la Comunităţile Europene la 12 iunie
1975, Spania la 9 februarie 1962 (şi a reînnoit-o la 28 iulie 1977), iar Portugalia la 28
martie 1977.
9
AUE intră în vigoare la 1 iulie 1987.
10
Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
11
Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri:
 Un drapel: doisprezece steluţe galbene pe fond albastru.
 Un imn: „Oda bucuriei“ a lui Ludwing van Beethoven.
 O zi: 9 mai este ziua Europei, în amintirea Declaraţiei Schuman din 1950.
 O monedă unică: la 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.
Bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie la 1 ianuarie 2002.
 O deviză pentru Europa: „Unitate în diversitate“ (4 mai 2000).
 6 Instituţii şi politici europene

 Frontonul indică obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică,

integrare economică, politică externă comună.
 Pilonul central este format din cele trei comunităţi europene
iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară,
politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a
mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea Monetară.
 Pilonii laterali au în vedere politica externă şi de securitate
comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.

UNIUNEA EUROPEANĂ
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Obiectivele UE

Domeniul politicii externe şi al securităţii comune (PESC)Domeniul comunitar

CECO
CEE
EURATOMDomeniul cooperării pentru afaceri interne şi justiţie (JAI)CEI TREI
PILONI AI UE
Figura nr. 1.1. Structura Tratatului de la Maastricht

Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile

trebuie adoptate de către autorităţile publice cele mai apropiate de
cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate
şi lipsite de realitate.

Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea

Europeană îşi propune următoarele obiective:
 dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a
popoarelor europene;
 promovarea progresului economic şi a echilibrului social.
Construcţia europeană 7

 afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în

practică a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv a
unei politici comune de apărare;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii (care nu
înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un
număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni);
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afa-
cerilor interne.

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare

europeană. Astfel, el:
- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul
final al logicii procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;
- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii
statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot şi la
eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul
de recurs în faţa mediatorului european;
- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de
codecizie cu Consiliul de Miniştri;
- a introdus doi noi „piloni“ de natură interguvernamentală;
- a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii;
- a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.

D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a
c
stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii
Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume
obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care
le implică aderarea.
În cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea
la Uniunea Europeană:
a) criteriul geografic12 (apartenenţa geografică, economică sau
culturală la bătrânul continent);
b) criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supre-
maţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor,
abolirea pedepsei cu moartea);
12
Criteriu neformal.
8 Instituţii şi politici europene

c) criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capaci-

tatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul
Uniunii);
d) adoptarea acquis-ului comunitar.

Acquis-ul comunitar13 cuprinde:

a) dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE
şi EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului de
instituire a CE, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale
tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind
aderarea noilor membri;
b) regulamentele, directivele şi deciziile emise de către instituţiile
Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte
adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii,
strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi altele
de acest fel;
c) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE,
precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre
ale Uniunii Europene şi, după caz, Comunitatea Europeană sunt părţi,
desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;
d) jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.

În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în

c
contextul strategiei de preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea
gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de
piaţă, adaptarea structurilor administrative şi constituirea unui mediu econo-
mic şi monetar stabil.
13
Pentru un stat candidat la aderare, importanţa acquis-ului comunitar decurge din
faptul că acesta trebuie să preia şi să aplice legislaţia comunitară în ritmul în care doreşte
să se apropie de momentul admiterii ca membru al UE. Sentimentul general este că
aderarea ar trebui să se producă cât mai repede. Fireşte însă că, în condiţiile existenţei a
câtorva mii de acte normative comunitare care trebuie preluate în legislaţia statului
candidat şi aplicate, acest lucru nu este cu putinţă imediat. Preluarea şi aplicarea legislaţiei
comunitare implică cunoaşterea şi înţelegerea acesteia, pentru a stabili succesiunea
transpunerii, modalităţile cele mai potrivite, corespunzătoare realităţilor proprii, influenţa
pe care o exercită costurile aplicării, legătura de cauzalitate care există adesea între diferite
acte normative comunitare (impunând deci o anumită secvenţialitate), posibilităţile tehnice
de transpunere etc.
Construcţia europeană 9

De asemenea şefii de state şi de guvern au hotărât să adauge celor patru

criterii de la Copenhaga încă unul:
e) criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului
comunitar.

E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)

Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii

parteneri oficiali ai UE, erau nemulţumite de faptul că sunt îndepărtate de
marea piaţă interioară care se constituia în cadrul Europei „Celor
Doisprezece“. Deşi au negociat crearea între cele două ansambluri a unui
„spaţiu economic european“14, ele au cerut şi au obţinut adeziunea lor
deplină la UE15. Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia,
Norvegia şi Finlanda16 şi au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la
1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ
(52% fiind împotrivă). Norvegia nu a intrat în UE.

F. Tratatul de la Amsterdam (1997)

La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra unui

acord politic privind un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la Amsterdam17 –
care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“
pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se refereau la:
 plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor
în „inima“ Uniunii.
 suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea
securităţii.

14
Spaţiul Economic European ia fiinţă prin semnarea Tratatului de la Porto la 2 mai
1992, tratat care intră în vigoare la 1 ianuarie 1994. Spaţiul Economic European
reprezintă o piaţă de aproape 400 milioane de consumatori, incluzând cele 15 state membre
ale UE şi trei din ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Prin
intermediul SEE au fost extinse la cele trei state membre ale AELS (fără Elveţia) cele
patru libertăţi care stau la baza pieţei unice a UE (libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi a capitalului). Însă SEE nu acoperă toate domenii de activitate ale UE:
politica agricolă comună, moneda Euro, politica externă şi de securitate comună,
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
15
Excepţie face Elveţia, care a respins prin referendum Tratatul SEE.
16
Cererile oficiale de aderare la UE au fost depuse astfel: Austria – 17 iulie 1989, Suedia –
1 iulie 1991, Norvegia – 25 noiembrie 1992, Finlanda – 18 martie 1992.
17
Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
10 Instituţii şi politici europene

 crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine
auzită vocea în lume.
 creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în
vederea viitoarelor lărgiri.

G. Agenda 2000

La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental,

în care Comisia Europeană a propus liniile majore de reformă a politicilor
Uniunii Europene ca răspuns la problemele ridicate de perspectiva
extinderii acesteia.
Agenda 2000 este formată din trei volume:
1. Volumul I – Pentru o Uniune Europeană mai puternică şi mai
extinsă prezintă trei provocări supuse dezbaterii Uniunii Europene.
2. Volumul II – Caracterizarea extinderii – se referă la întărirea
strategiei de preaderare şi descrie obiectivele, metoda, mijloacele financiare şi
instrumentele juridice ale acesteia din urmă.
3. Volumul III – Avizul Comisiei pentru cererile de aderare – conţine
rezumatele şi concluziile a zece avize elaborate de către Comisia Europeană
asupra cererilor de aderare la Uniune, prezentate de către ţările candidate.

H. Strategia de la Lisabona

c În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, şefii de

state şi de guverne s-au pus de acord asupra unui scop ambiţios: să facă din
UE „economia cea mai competitivă şi mai dinamică din lume până în 2010,
o economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere sustenabilă cu mai
multe locuri de muncă şi o mari mare coeziune socială“. Pentru atingerea
acestui scop, ei s-au concentrat asupra câtorva obiective: educaţia şi formarea,
mai multe locuri de muncă (şi mai bune), dezvoltarea unei strategii active de
ocupare a forţei de muncă, modernizarea protecţiei sociale.
Strategia de la Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona)
reprezintă un set de obiective, domenii prioritare de acţiune, ţinte şi măsuri
care trebuiau:
- să pregătească tranziţia spre o economie şi o societate bazate pe
cunoştinţe prin politici mai bune pentru societatea informaţională şi
pentru cercetare-dezvoltare;
Construcţia europeană 11

- să accelereze reformele structurale pentru competitivitate şi inovare

şi pentru întregirea pieţei interne;
- să modernizeze modelul social european, investind în oameni şi
luptând împotriva excluderii sociale;
- să susţină o viziune economică sănătoasă şi să încurajeze
perspectivele de creştere favorabile prin aplicarea unei politici
macroeconomice adecvate.

La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste

condiţii, Strategia a fost reînnoită de către Consiliul European de la
Bruxelles din 22-23 martie 2005, scopul rămânând îmbunătăţirea creşterii
economice şi a locurilor de muncă; o atenţie sporită a fost însă acordată
protecţiei mediului înconjurător.

Cu ocazia întâlnirii informale de la Hampton Court din octombrie

2005, şefii de stat şi de guvern ai UE au dat un nou elan politic acestei strategii
revizuite, insistând îndeosebi asupra modului în care valorile europene pot
sprijini modernizarea economiilor şi a societăţilor în era mondializării.
La 25 ianuarie 2006, Comisia a prezentat Consiliului European raportul
său anual pentru 2006, destinat strategiei de la Lisabona revizuite, sub forma
unei comunicări intitulate „Necesitatea de a accelera ritmul – Noul parteneriat
pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă” (30/2006). În acest raport,
Comisia a stabilit patru domenii de acţiune prioritare, însoţite de propuneri
specifice, care au primit acordul Consiliului European cu ocazia reuniunii din
23 şi 24 martie 2006:
 investiţii sporite în cunoaştere şi inovaţie
 deblocarea potenţialului întreprinderilor
 răspunsuri aduse problemelor legate de mondializare şi de
îmbătrânirea populaţiei,
 evoluţia către o politică energetică europeană eficientă

Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru

creştere economică şi ocupare a forţei de muncă, lansată în 2000. Această
strategie a fost înlocuită cu strategia Europa 2020, care își propune să creeze
mai multe locuri de muncă și să asigure condiții de viață mai bune. Strategia
ne arată că Europa este în măsură să asigure o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii, să găsească mijloace pentru a crea noi locuri de muncă
și să imprime o direcție clară societăților noastre.
Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci obiective
măsurabile care vor ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective
12 Instituţii şi politici europene

naționale: ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările

climatice și energia, educația și combaterea sărăciei.
Aceste obiective sunt interconectate și sunt cruciale pentru reușita
noastră generală. Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia
Europa 2020 la situația sa specifică, Comisia propune ca aceste obiective ale
UE să fie transpuse în obiective și traiectorii naționale. Obiectivele sunt
reprezentative pentru cele trei priorități - o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii - dar nu sunt exhaustive: pentru a sprijini realizarea
acestora, va fi necesară întreprinderea unei game largi de acțiuni la nivelul
național, al UE și internațional.

I. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)

c În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi de

guvern din ţările membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a
Uniunii18 şi au pus bazele unei aşa-numite strategii întărite de preaderare,
care prevedea:
 intensificarea asistenţei nerambursabile din partea Uniunii.
 focalizarea eforturilor pe priorităţi prin intermediul parteneriatelor
pentru aderare. Parteneriatele pentru aderare constituie
documente strategice evolutive, fiind modificate anual, în funcţie de
îndeplinirea obiectivelor cuprinse în versiunile precedente şi
reflectă de fiecare dată evaluările cuprinse în rapoartele pe care
Comisia le întocmeşte privind progresele fiecărui candidat în parte;
 aprofundarea dialogului tehnic cu administraţiile statelor candi-
date prin examinarea analitică a modului în care acestea au preluat
şi aplicat acquis-ul comunitar;
 aprofundarea dialogului politic pe anumite domenii prin convoca-
rea la nivel de şefi de stat şi de guvern ai statelor membre şi ai celor
candidate a Conferinţei Europene, practic, Consilii Europene
lărgite, dar care se întrunesc numai în anumite condiţii, în funcţie
de intenţia diferitelor preşedinţii ale Uniunii de a da un impuls
politic mai puternic procesului de extindere.

18
Cronologic, cererile oficiale de aderare la Uniunea Europeană pentru cele 13 state
candidate de la acea dată erau: 14 aprilie 1987 – Turcia; 3 iulie 1990 – Cipru; 16 iulie
1990 – Malta; 31 martie 1994 – Ungaria; 5 aprilie 1994 – Polonia; 22 iunie 1995 –
România; 27 iunie 1995 – Slovacia; 27 octombrie 1995 – Letonia; 24 noiembrie 1995 –
Estonia; 8 decembrie 1995 – Lituania; 14 decembrie 1995 – Bulgaria; 17 ianuarie 1996 –
Republica Cehă; 10 iunie 1996 – Slovenia.
Construcţia europeană 13

Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru. Ele încep negocierile19 la 31 martie
1998 în cadrul Conferinţei de la Londra.

c Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a

reafirmat faptul că toţi candidaţii vor fi judecaţi pe baza aceloraşi criterii şi
potrivit performanţelor proprii, însă – pentru a face ca procesul să fie
cuprinzător – a marcat o nuanţare în raport cu Consiliul European de la
Luxemburg, desfăşurat cu doi ani mai devreme: numai îndeplinirea
criteriului politic este necesar pentru începerea negocierilor, celelalte
criterii rămânând necesare (numai) pentru aderare.
Astfel, li se permite începerea negocierilor şi celorlalte state care
doreau aderarea. Cele „Şase de la Helsinki“: Slovacia, România, Bulgaria,
Lituania, Letonia şi Malta încep negocierile pe data de 15 februarie 2000 în
cadrul Conferinţei de la Bruxelles.

La Summitul de la Nisa20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un

c
acord de compromis care permitea o reformă instituţională a Uniunii şi
trecerea la o extindere treptată începând cu 2004.
Statele membre au adoptate o poziţie comună referitoare la alocarea
locurilor în Parlamentul European, la ponderea voturilor în Consiliul UE şi la
structura Comisiei, a Comitetului Economic şi Social, precum şi a Comitetului
Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.

c În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie

2002) are loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau
aderarea la UE. Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia,
Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta vor deveni membre ale UE din
2004. De asemenea, în cadrul acestui summit:
- s-a stabilit o dată-ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei la
UE. Negocierile s-a stabilit a se încheia până la sfârşitul anului 2004, iar data-
ţintă pentru aderare este 1 ianuarie 2007;
- s-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari pentru
România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele zece state ce vor
intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de euro până în 2006.
Pentru aceste fonduri, UE a trasat ţării noastre priorităţi de alocare: justiţia,

19
Negocierile de aderare sunt prezentate în Anexa 2.
20
Tratatul de la Nisa este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003.
14 Instituţii şi politici europene

afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura de transport şi

de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale;
- României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator
în Parlamentul European ales în 2004.

c La 16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la

UE a Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei,
Lituaniei, Letoniei şi Maltei.

c La 1 mai 2004, cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin
membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o
problemă care constă în trei cifre: „Trecând de la 15 la 25 de state, suprafaţa
UE a crescut cu 34%, populaţia cu 29%, dar bogăţia doar cu 8%.“

J. Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A cincea extindere (2007)

c Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la

Bruxelles (17-18 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a
Uniunii Europene, luându-se în acest sens decizii referitoare la fiecare dintre
ţările candidate. Şefii de state şi de guverne au reiterat obiectivul comun de
aderare a Bulgariei şi României la UE în ianuarie 2007, prin încheierea
negocierilor până la sfârşitul anului 2004 şi semnarea Tratatului comun de
Aderare în 2005.
c În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16-17 decembrie
2004 are loc încheierea negocierilor de aderare ale României 21 şi Bulgariei
la UE.

c La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de

aderare ale României şi Bulgariei la UE.

La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi

c
Bulgaria intră în marea familie a Uniunii Europene. De acum putem vorbi
de Europa celor Douăzeci şi Şapte.

K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)

21
8 decembrie 2004 este momentul propriu-zis al încheierii negocierilor de aderare.
Construcţia europeană 15

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară

candidată: Croaţia22, hotărându-se organizarea unei Conferinţe Interguverna-
mentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005.

De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

 Croaţia – 17 martie 2005. Această dată a fost amânată deoarece
guvernul de la Zagreb nu a reuşit să-l predea Tribunalului Penal
Internaţional pe generalul Ante Gotovina, inculpat pentru crime de război în
timpul conflictului cu fost Iogoslavie.
 Turcia23 – 3 octombrie 2005.

c La 4 octombrie 2005, în cadrul Consiliului European de la

Luxemburg, Turcia şi Croaţia încep oficial negocierile de aderare la UE.
Negocierile de aderare cu Croaţia au fost încheiate în iunie 2011. În
conformitate cu articolul 49 din TUE, Comisia a acordat avizul său favorabil
privind capacitatea Croației de a adera la Uniunea Europeană. Pe data de 9
decembrie 2011 Croația a semnat Tratatul de aderare la UE. La 23 ianuarie,
peste 67% dintre croați au spus, în cadrul unui referendum, "DA" aderarii
statului lor la UE, Croatia urmând să devina al 28-lea stat membru al Uniunii
Europene. Parlamentul croat a ratificat în martie 2012, in unanimitate, Tratatul
de aderare a tarii la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare în iulie 2013,
dupa ratificarea documentului de către toate statele UE.
c După ce procesul de ratificare de către statele membre s-a
finalizat, Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 iulie
2013.

L. Viitorul Uniunii Europene

În ceea ce priveşte Turcia, se estimează că negocierile cu această ţară vor

dura între 10 şi 15 ani (aderarea nu va avea loc înainte de 2015).
În ciuda dezvoltării economice accelerate, în principal în jurul marilor
sale metropole, Turcia rămâne o ţară intermediară între lumea în curs de
dezvoltare şi cea industrializată. Ea este un partener important pentru UE, însă
dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline într-un viitor foarte apropiat.

22
Croaţia şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data de 21 februarie 2003.
23
Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană după 18 ani de
aşteptare.
16 Instituţii şi politici europene

De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat

reforme permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu
moartea24, a oferit drepturi culturale minorităţii kurde şi a avansat în rezolvarea
diferendului cipriot. Totuşi, datorită diferenţelor religioase şi culturale în
relaţie cu Europa, Turcia se loveşte de o opoziţie puternică din partea
guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre, în special Franţa,
Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia.

cConsiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie 2005 a

acordat Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei25 statutul de ţară candidată,
dar Comisia nu a recomandat încă deschiderea negocierilor de aderare.

La 17 iulie 2009, Islanda şi-a înaintat cererea de aderare la UE,

după ce parlamentul său a susţinut planul guvernului de a începe negocierile
de aderare, o perspectivă considerată imposibilă înainte de izbucnirea crizei
financiare globale care a ruinat economia insulei nordice în 2008.
- Muntenegru a depus cererea de aderare la UE în decembrie 2008,
iar în decembrie 2010 Muntenegru a primit statutul de ţară candidată la
aderarea la Uniunea Europeană.
Serbia a depus oficial cererea de aderare la UE la 22 decembrie 2009,
iar la 1 martie 2012 statele UE au decis în unanimitate sa acorde Serbiei
"statutul de candidat" la aderarea la Uniunea Europeana, dupa ce Romania
blocase in prealabil luarea unei hotarari in acest sens. Serbia a obtinut, astfel,
mult ravnitul statut de tara candidata la Uniunea Europeana, dupa ce liderii
europeni au decis sa recompenseze Belgradul pentru eforturile sale de pace cu
provincia independenta Kosovo si in urma arestarii lui Ratko Mladic
Statutul fostei provincii sârbe Kosovo și proclamarea independenței
acesteia a creat numeroase probleme. Nici măcar în interiorul spaţiului
comunitar nu există o poziţie comună: în timp ce 22 de ţări au recunoscut
independenţa statului Kosovo, România, Spania, Grecia, Ciprul şi Slovacia
susţin poziţia Serbiei de a nu recunoaşte noul stat. În special Spania şi Ciprul
se tem că independenţa fostei provincii sârbe ar putea deveni un precedent
pentru mişcările separatiste din propriile ţări.
Începând din 19 decembrie 2009, guvernele din UE au decis să ridice
vizele pentru cetăţenii Serbiei, Macedoniei şi Muntenegrului. "Ridicarea

24
În ianuarie 2004 Turcia a semnat protocolul 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului cu privire la abolirea pedepsei cu moartea inclusiv pe timp de război.
25
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data
de 22 martie 2004.
Construcţia europeană 17

vizelor oferă cetăţenilor noştri un drept de care se bucură deja ceilalţi cetăţeni
ai UE. Acesta garantează libertatea de mişcare ţi afilierea la familia
europeană", au afirmat ministerele de externe ale celor trei ţări într-o declaraţie
comună.

M. Potenţialii candidaţi

Oficialii de la Bruxelles iau în calcul şi alte ţări, potenţiale candidate la

UE: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Kosovo şi Comunitatea cipriotă
turcă.
- Albania a depus cererea de aderare la UE în aprilie 2009.
- Bosnia şi Herţegovina este, alături de Kosovo, una dintre ţările din
Balcanii de Vest care nu a făcut progrese în procesul de apropiere de NATO şi
Uniunea Europeană. Ea nu a depus cererea de aderare la UE. Întârzierea
înregistrată de Sarajevo este provocată de incapacitatea politicienilor locali de
a adopta reformele necesare pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor ţării,
adesea blocate din cauza divergenţelor etnice.
- În Kosovo, stabilitatea a fost menţinută, însă este în continuare
fragilă. Kosovo se confruntă cu provocări majore, printre care asigurarea
statului de drept, lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate,
consolidarea capacităţii administrative şi protejarea sârbilor şi a celorlalte
minorităţi.

1.4. Constituţia europeană

A. Prima Constituţie
c În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15
decembrie 2001, şefii de stat şi de guvern au arătat că Uniunea trebuie să
rezolve trei probleme majore:
 aducerea cetăţenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de
modelul şi de instituţiile europene;
 organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune
lărgită (Consiliul a subliniat hotărârea UE de a finaliza în 2002
negocierile de aderare cu ţările candidate care sunt pregătite, astfel
încât aceste ţări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004
pentru Parlamentul European);
 transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un
model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.
18 Instituţii şi politici europene

În urma reuniunii, şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea

unei Convenţii privind viitorul Europei.
c Convenţia pentru Viitorul Europei a prezentat în cadrul Consiliului
European de la Salonic, reunit între 19-20 iunie 2003, Proiectul de Tratat
privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.

cConsiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18

iunie 2004, a marcat o etapă istorică în procesul de integrare şi cooperare
în Europa: reprezentanţii „Celor Douăzeci şi Cinci“ au anunţat ajungerea la
un acord în ceea ce priveşte proiectul de tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa.

c „Cei Douăzeci şi Cinci“ semnează la Roma, în data de 29

octombrie 2004, Constituţia Uniunii Europene. Trebuie spus că această
Constituţie nu înlocuia constituţiile naţionale ale statelor membre, ci doar
principalele tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar.
Constituţia Europeană avea ca scop îmbunătăţirea gradului de transparenţă şi
eficienţă al deciziilor şi acţiunilor Uniunii Europene şi trebuia să ofere
flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.

Constituţia era împărţită în patru secţiuni:

(I) prima secţiune definea Uniunea Europeană, valorile sale,
obiectivele, prerogativele ei, modul de adoptare a deciziilor,
instituţiile sale, precum şi modul în care un stat membru poate
să părăsească Uniunea Europeană, dacă doreşte aceasta;
(II) a doua parte cuprindea „Carta Drepturilor Fundamentale“;
(III) a treia descria politicile şi modul de funcţionare a Uniunii
Europene;
(IV) a patra secţiune cuprindea prevederile finale, inclusiv proce-
durile de adoptare şi revizuire a Constituţiei.

Noutăţile aduse prin această Constituţie aveau în vedere:

1. Garanţia respectării anumitor valori şi a unui model de
societate:
 respectarea libertăţilor, a democraţiei, a egalităţii, a statului de
drept, a demnităţii umane şi a drepturilor omului;
 societatea bazată pe pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
nediscriminare.
2. Libertăţile fundamentale:
Construcţia europeană 19

 libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a

capitalurilor;
 nediscriminarea în ceea ce priveşte naţionalitatea.
3. Cetăţenia europeană. „Toate persoanele care au naţionalitatea unui
stat membru posedă cetăţenia Uniunii“.
Această cetăţenie se adaugă cetăţeniei naţionale şi conferă drepturi
suplimentare: dreptul de a circula şi de a locui în mod liber pe întreg teritoriul
Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile în Parlamentul
European, precum şi la alegerile municipale, protecţia consulară şi diplomatică
în ţările terţe, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, dreptul de a
recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor
consultative europene în limba sa şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă.
4. O cartă a drepturilor fundamentale. Respectarea demnităţii umane,
dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a durerilor sau a tratamentelor inumane sau
degradante, dreptul la libertate şi la siguranţă, respectarea vieţii private şi
familiale, libertatea de gândire, a conştiinţei şi a religiei, libertatea de expresie şi
de informare, dreptul la educaţie, dreptul la proprietate, egalitatea în drepturi,
respectarea diversităţii culturale, religioase şi lingvistice, egalitatea între bărbaţi şi
femei, integrarea persoanelor handicapate, dreptul la recurs în justiţie şi la un
tribunal imparţial, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare.
5. Solidaritatea. Dacă un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
este lovit de o catastrofă naturală sau de origine umană, Uniunea Europeană şi
statele sale membre acţionează de o manieră solidară – dacă este cazul şi prin
mijloace militare – pentru a veni în ajutorul acelui stat.
6. O îmbunătăţire a vieţii democratice a Uniunii. Instituţiilor euro-
pene le sunt impuse noi dispoziţii în materie de consultare a societăţii civile,
de transparenţă sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea, şi un
drept de iniţiativă populară (dacă cel puţin un milion de europeni o cer într-un
anumit număr de state, Comisia poate depune o propunere în sensul dorit de
aceştia).
7. Obiective comune:
 promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstării;
 spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere;
 o piaţă internă în care concurenţa este liberă;
 dezvoltare durabilă;
 progres ştiinţific şi tehnic;
20 Instituţii şi politici europene

 combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor şi promovarea

justiţiei, protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solida-
ritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului;
 coeziune economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritate
între statele membre;
 respectarea diversităţii culturale şi lingvistice şi protejarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european.
8. Constituţia europeană garantează europenilor un spaţiu unic de
„libertate, securitate şi justiţie“26. Iată ce înseamnă acest lucru:
 absenţa controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene.
Un european poate circula în mod liber, fără a fi controlat sau fără a fi
necesar să-şi arate paşaportul, în interiorul frontierelor celor 25 de
state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin);
 întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizează
frontierele cu ţările terţe (de exemplu, între Spania şi Maroc sau între
Polonia şi Ucraina), dar şi porturile şi aeroporturile internaţionale din
toate statele membre (de exemplu, de la sosirea vapoarelor din
America de Sud în portul Rotterdam sau a avioanelor din Asia pe
aeroportul din Budapesta). Aceasta se concretizează în special printr-o
politică comună de vize şi prin alte titluri de sejur de scurtă durată,
dispoziţii relative la controalele persoanelor care trec frontierele
exterioare şi introducerea progresivă a unui sistem integrat de gestiune
a frontierelor exterioare;
 o politică comună în materie de azil, care se referă la un statut
uniform de azil valabil în toate ţările Uniunii Europene, la proceduri
comune de acordare şi de retractare ale acestui statut şi la un parte-
neriat cu ţările terţe pentru a administra fluxul de cereri de azil.
Această politică trebuie să fie conformă cu Convenţia de la Geneva
asupra refugiaţilor;
 o politică comună în materie de imigrare, care urmăreşte să gestio-
neze mai bine fluxurile migratoare, asigurând, în acelaşi timp, un
tratament echitabil străinilor care vin în mod regulat în spaţiul Uniunii.
De asemenea, Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu ţările
terţe privind facilitarea întoarcerii în aceste ţări a străinilor aflaţi în
sejururi neregulate. Prin această politică se are în vedere şi lupta
împotriva migraţiei clandestine, precum şi a traficului de fiinţe umane
(în particular, femeile şi copiii);

26
Capitolul IV – Partea a III-a.
Construcţia europeană 21

 consolidarea cooperării judiciare în materie civilă are în vedere

recunoaşterea mutuală a deciziilor din justiţie, precum şi executarea
lor, cooperarea în materie de obţinere a probelor şi un mai bun acces
la justiţie;
 consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală
vizează în special o luptă puternică împotriva terorismului, a exploa-
tării sexuale a femeilor şi a copiilor, a traficului de droguri, spălării
banilor, a corupţiei sau a crimei organizate;
 crearea unui Parchet european care va permite combaterea într-o
măsură mai mare a criminalităţii internaţionale;
 consolidarea şi controlul mai bun din partea Europolului. Poliţiile
europene cooperează în cadrul Europolului. Domeniul de acţiune al
acestuia poate fi întins, de exemplu, asupra anchetelor sau asupra
acţiunilor de intervenţie comună. Europolul este, de asemenea, supus
controlului Parlamentului European, parlamentelor naţionale şi Curţii
de Justiţie.
După semnarea Constituţiei, statele membre au avut la dispoziţie doi
ani pentru a ratifica acest document fie prin vot în parlamentul naţional, fie
prin referendum. Condiţia obligatorie pentru ca acest act să intre în vigoare
era ratificarea lui de către toate statele membre.

La 29 mai şi la 1 iunie 2005, prin referendum, Franţa şi, respectiv,

Olanda, două ţări fondatoare ale UE, considerate a fi susţinătoarele principale
ale extinderii comunitare şi ale integrării politice a continentului, au respins
Tratatul Constituţional al Uniunii cu 55% şi, respectiv, 62% din voturi.
Respingerea Constituţiei de către francezi şi olandezi a avut un efect
devastant asupra euro-entuziaştilor. În decursul a trei zile memorabile,
aspiraţiile celor care erau convinşi că integrarea politică în cadrul marii Europe
este o inevitabilitate istorică au fost spulberate.
În Franţa, respingerea Constituţiei a fost rezultatul unei alianţe
nenaturale între extrema stângă comunist-socialistă, ultranaţionaliştii lui Le
Pen, tineretul nihilist şi protestatarii împotriva propriului guvern, a globalizării
şi a “invaziei străinilor”.
Refuzul franco-olandez a creat un climat incert, confuz şi derutant în
cercurile politice din ţările europene. Inevitabil, procesul integrării europene s-
a împotmolit.

Motivele refuzului27 au avut în vedere:

27
Filipescu, N. - Degringolada europeană, Revista 22, anul XIV (800) (5 iulie - 11 iulie
2005)
22 Instituţii şi politici europene

1. Ritmul ameţitor al extinderii UE a creat tensiuni intolerabile şi

resentimente puternice. Populaţiile din Europa Occidentală nu au fost suficient
de pregătite să renunţe la identitatea naţională, la cultura tradiţională şi la
“modelul social” clădit cu migală în perioada postbelică. Populaţia din statele
originale, fiind obligată să suporte cheltuielile extinderii, a devenit din ce în ce
mai contrariată, reticentă şi frustrată că nu poate participa la deciziile
comunitare, că nu este consultată cu privire la limitele expansiunii şi că este
presată să accepte deciziile liderilor fără dezbateri prealabile. Pentru unii
europeni, perspectiva făuririi unei Europe unitare, care ar putea deveni un
centru global de putere economică, politică şi militară, nu a fost suficient de
tentantă ca să accepte fără ezitări marşul spre integrarea politică a
continentului. Incertitudinea consecinţelor, aversiunea faţă de schimbări şi faţă
de birocraţia de la Bruxelles au contribuit substanţial la refuzul plebiscitar al
Constituţiei în Franţa şi Olanda.
2. Eşecul liderilor. O mare parte a eşecului constituţional se datorează
prăpastiei dintre aspiraţiile grandioase ale liderilor politici şi temerile
cetăţenilor preocupaţi de realităţile economice şi sociale din ţările respective.
Arhitectul ideii de integrare europeană, Jean Monnet, a recomandat liderilor
viitoarei Comunităţi “să evite birocratizarea, să călăuzească fără să impună şi,
mai ales, să evite regulamente omogenizante”. Contrar recomandărilor, UE a
creat la Bruxelles o birocraţie densă, necontrolabilă şi detaşată faţă de public.
În loc să inspire încredere, respect şi mândrie comunitară, instituţiile europene
şi-au creat o imagine negativă. În virtutea “convergenţei” comunitare,
eurocraţii de la Bruxelles au încercat să înregimenteze populaţiile UE prin
emiterea unor directive, regulamente şi legi detaliate, iritante. Previzibil, o
parte din electoratul francez şi olandez a profitat de referendumul
constituţional ca să-şi exprime dezaprobarea faţă de “aroganţa” autorităţilor
comunitare.
3. Perspectivele economice. Falimentar economic, socialismul dirijist
s-a prăbuşit în fosta Uniune Sovietică şi în sateliţii ei. O variantă mai civilizată
a socialismului a triumfat însă în Europa Occidentală. Progresul economic
impresionant din Europa Occidentală în anii ‘50, ‘60 şi ‘70 a fost stăvilit prin
îngrădirea progresivă a economiei “libere” în anii ‘80 şi ‘90. Obsedaţi de
“justiţie socială”, “redistribuire” şi “egalitarism”, liderii socialişti din Franţa şi
Germania au creat un model socio-economic etatist, pe care l-au denumit
“Piaţa Socială” sau modelul economiei sociale de piaţă. Acest stat al bunăstării
(wellfare state) a adus beneficii sociale generoase, dar a impus o fiscalitate
excesivă care a încorsetat activitatea economică prin elaborarea unor
regulamente paralizante. Consecinţele au fost previzibile: „scleroza”
economică, şomajul ridicat, tineret nihilist şi populaţie comodă, asistată, care
Construcţia europeană 23

s-a obişnuit să aibă mari aşteptări din partea statului. Procesul invers, de
liberalizare economică, a fost început în Regatul Unit, de către guvernul
Margaret Thatcher, care a introdus reforme drastice şi a demolat sistemul
etatist impus de vechiul Partid Laburist, care dusese Regatul Unit la marginea
prăpastiei. Reforme de liberalizare urmate de progres economic au avut loc şi
în Irlanda şi Ţările Scandinave. Ignorând experienţa istorică, guvernele din
Franţa şi Germania au încorsetat activitatea economică prin cotizaţii sociale
excesive, au reglementat excesiv relaţiile de muncă distrugând, astfel,
dinamismul şi flexibilitatea necesare pentru menţinerea progresului economic.
Vest-europenii s-au obişnuit cu vacanţe lungi, săptămâna de lucru redusă,
ajutoare de şomaj comparabile cu salariile şi pensii generoase. Nefiind dispuşi
să renunţe la beneficii, francezii şi olandezii, votând împotriva Constituţiei, au
vrut să-şi exprime aversiunea faţă de “neoliberalismul” de tip anglo-american
şi dezaprobarea faţă de guvernele naţionale, care au fost incapabile să asigure
o creştere economică respectabilă şi să reducă şomajul. Din nefericire pentru
ei, “sistemul” lor, având contradicţii evidente, nu poate fi susţinut.
În era globalizării, modelul economic franco-german a devenit
anacronic şi retrograd. Fără liberalizare economică, ţările închistate în
socialism şi etatism nu vor putea face faţă presiunilor externe. Încercările de
“autoizolare” şi adoptarea unor măsuri “protecţioniste” nu duc decât la
dezastru.
4. „Invazia străinilor”. Vest-europenii sunt timoraţi de perspectiva
unei “invazii” a străinilor din Estul Europei, dispuşi să lucreze pe salarii mult
mai mici decât localnicii. Speriaţi că ar putea pierde locuri de muncă,
rezidenţii au votat împotriva Constituţiei ca să împiedice libera circulaţie a
forţei de muncă în cadrul UE. Majoritatea publicului european nu este de
acord cu admiterea Turciei în Uniune, spectrul unui influx masiv de turci şi al
unei influenţe politice din partea unui stat cu 70 de milioane de musulmani
înspăimântând electoratul occidental. Liderii guvernului de la Ankara au
încercat să deconecteze voturile negative franco-olandeze de perspectivele
Turciei de a intra în UE, dar în realitate, legătura dintre turcofobie şi
respingerea Constituţiei este incontestabilă.

Întrunirea şefilor de stat ai celor 25 de state UE de la Bruxelles din

iunie 2005 în loc să aplaneze criza comunitară, a agravat conflictele interne.
Neînţelegerile aparente au fost legate de contribuţiile bugetare şi de utilizarea
fondurilor comunitare. Încercând să găsească un compromis acceptabil,
membrii din Europa Centrală şi de Est s-au oferit să renunţe la o parte din
fondurile UE destinate ajutorării noilor membri. Insistând să contribuie cât mai
puţin şi să beneficieze cât mai mult, Regatul Unit, Franţa, Olanda, Finlanda,
24 Instituţii şi politici europene

Suedia şi Spania au stopat adoptarea bugetului comunitar 28 pentru perioada

2007-2013. Neînţelegerile dintre vest-europeni au contribuit la agravarea
crizei politice din UE.

B. Declaraţia de la Berlin şi Tratatul de la Lisabona

c La 25 martie 2007, liderii UE adoptă Declaraţia de la Berlin ce

marchează 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Aceasta a fost
semnată de „cei trei preşedinţi“ ai Uniunii: din partea Parlamentului European,
Hans-Gert Pöttering, din partea Comisiei Europene, José Manuel Barroso, iar
din partea Consiliului, cancelarul german Angela Merkel.

Varianta finală a Declaraţiei este una de compromis între poziţii uneori

divergente29. În pofida opoziţiei unor membri, Declaraţia a fixat anul 2009 ca
28
Franţa a acuzat Regatul Unit că refuză să ia în considerare reducerea rabatului anual de 6
miliarde de dolari oferit de UE din perioada când avea dificultăţi economice, în 1984. În
schimb, Regatul Unit a blamat Franţa că nu acceptă diminuarea subvenţiilor agricole pe care le
primeşte de la UE, în valoare de 13 miliarde de dolari anual.
29
Regatul Unit, Polonia, Republica Cehă concep Uniunea Europeană drept o organizaţie mai
mult economică, bazată pe democraţie, statul de drept şi piaţa europeană unică, care asigură
stabilitate, progres şi pace în interiorul şi vecinatatea sa. Aceste state doresc să construiască
raporturile inter-statele în cadrul UE pe baza acestor principii. Euro-atlatismul caracteristic
acestor ţări, exclude ideea creării unui stat european unic, cu organe şi privelegii
supranaţionale în stare să pericliteze suveranitatea sau independenţa lor politică. Cu excepţia
Regatului Unit, acest lucru denotă persistenţa unei fobii în rândul fostelor state socialiste, care
consideră mai degrabă SUA garantul independenţei lor politice, decât UE. Această gândire
influenţează atât poziţia lor în ceea ce priveşte raţionalitatea Constituţiei europene, cât şi
comportamentul lor pe plan extern.
Spre deosebire de acestea, succesorii euro-continentalismului (Germania, Luxemburg, Italia,
Olanda, Belgia şi, într-o oarecare măsură, Franţa), numite şi ţări ale “Europei Vechi”, sunt de
părere că UE trebuie să devină mai mult decât o simplă organizaţie economică sau politică.
Aceste state insistă asupra unei integrări europene mai strânse şi acordării unor privilegii
supranaţionale mai mari Uniunii Europene. De aceea, nucleul “Europei Vechi” se confruntă cu
anumite probleme legate de noii membri ai UE. Unii dintre aceştia duc politici unilaterale cu
SUA, în defavoarea intereseleor UE, în ceea ce priveşte sistemul antirachetă american sau
dezacordul cu privire la Războiul din Iraq. Tendinţe de unilateralism se observă şi în domeniul
securităţii energetice europene. Din cauza importanţei acestui sector, unele din noile state
membre plasează propriile lor interese mai presus decât cele paneuropene. În acest fel, sunt
subminate proiectele energetice europene, lucru favorabil Rusiei (cum ar fi gazoductul
“Nabucco”).
Ţinând cont de aceste aspecte, unele state din “Noua Europă” se împotrivesc adoptării
Constituţiei Europene în versiunea ei iniţială pentru că nu doresc constituirea unui Minister
Unic al Afacerilor Externe, numirea unui Preşedinte, înfiinţarea unei Academii Unice a
Construcţia europeană 25

termen pentru încheierea reformei instituţionale a Uniunii şi, implicit, pentru

intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional European.
Textul reafirmă principiile şi idealurile care stau la baza construcţiei
europene: "Pentru noi, fiinţa umană este centrală, demnitatea sa este
inviolabilă, drepturile sale sunt inalienabile, iar bărbaţii şi femeile sunt egali în
drepturi. Noi aspirăm la pace şi libertate, la democraţie şi la statul de drept, la
respect reciproc şi la responsabilitate, la prosperitate şi securitate, la toleranţă,
dreptate şi la solidaritate".

cÎn cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie

2007, s-a stabilit forma finală a tratatului de reformă a Uniunii. Acesta va
înlocui vechiul tratat constituţional.
c La 13 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat
Tratatul de la Lisabona care va avea rol de „Constituţie europeană” şi care
aduce o serie de modificări actualei organizări a UE. El modifică Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le
înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele
juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor. El îşi propune să creeze30:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza
funcţionării UE stau trei principii democratice: egalitatea democratică,
democraţia reprezentativă şi democraţia participativă.
Tratatul de la Lisabona:
- confirmă principiul egalităţii democratice, afirmând că cetăţenii
trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor europene,
- consolidează democraţia reprezentativă prin acordarea unui rol mai
important Parlamentului European şi printr-o mai mare implicare a
parlamentelor naţionale şi
- dezvoltă democraţia participativă prin noi mecanisme de interacţiune
între cetăţeni şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa
cetăţenilor.
- În plus, Tratatul de la Lisabona clarifică natura relaţiilor dintre statele
membre şi Uniunea Europeană.

Diplomaţiei Europene şi ale altor organe caracteristice unui stat tipic.

Aceste diferenţe de atitudini printre europeni se datorează nu atât colapsului “Vechii
Europe” şi nici dezvoltării dinamice a „Noii Europe”, ci, mai degrabă, lacunelor de
comunicare între guvernele şi popoarele europene. Aceasta duce la înţelegerea confuză a
semnificaţiei Constituţiei Europene pentru viitorul UE.
30
http://europa.eu/lisbon_treaty
26 Instituţii şi politici europene

Se are în vedere:
 Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul
European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii
privind legislaţia, bugetul european şi acordurile internaţionale. Prin faptul că
se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor
europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu
Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei
mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
 O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele
naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii
Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure
că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel
comunitar (principiul subsidiarităţii).
 O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei
cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere
Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
 Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană
va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.
 Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit,
pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot
simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu
27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră
pentru Uniunea de astăzi.

Tratatul de la Lisabona31, semnat de către statele membre în decembrie

2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii 32, care se
va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.
De acum înainte vor exista șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări
aduce Tratatul de la Lisabona?
Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să
amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât
acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni:
31
http://europa.eu/lisbon_treaty
32
În Anexa 8 am prezentat legăturile formale care există în procesul de adoptare al deciziilor
la nivelul UE şi al statelor membre.
Construcţia europeană 27

 Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din

Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să
se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea
majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor
membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla
majoritate se obţine atunci când o decizie este adoptată prin votul a 55%
din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
 Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la
Lisabona :
-creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un
mandat de doi ani şi jumătate,
-introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi
rezultatele alegerilor europene,
-prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului
European şi la reducerea numărului de comisari şi
- include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile
financiare.
 O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona
ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate
majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,
securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva
criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii,
printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice,
serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică
comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi

siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor
fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de
solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
 Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi
consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori
sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să
arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
 Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul
de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod
special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor
fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se
referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
28 Instituţii şi politici europene

 Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona

menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică,
economică şi socială a cetăţenilor europeni.
 Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede
faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de
solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se
subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
 Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o
capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea
ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta
împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie
civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a
întări capacitatea Europei de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii
cetăţenilor europeni.
5. Europa ca actor pe scena internaţională. Europa ca actor pe
scena internaţională:
- instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât
în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici.
- Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu
partenerii săi din întreaga lume.
- De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene
pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor
membre în domeniul afacerilor externe.
 Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei,
va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
 Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului
Reprezentant sprijinul necesar.
 Uniunea are o personalitate juridică unică33, ceea ce îi întăreşte
puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un
partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
 Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza
păstrând unele modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o
cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

33
Are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi.