Atunci când comunismul s-a prăbușit în toată Europa de Est, procesul a fost unul

rapid și surprinzător de pașnic. Decenii de teroare și tiranie s-au încheiat brusc,

și abia dacă s-a mai auzit câte un foc de armă: guvernele au demisionat,
frontierele s-au deschis, zidurile au căzut, scrie revista conservatoare The
Federalist, într-un eseu despre prăbușirea comunismului în România, pe baza
mărturiilor președintei unei asociații caritabile americane care activează în
România- Reborn Romania.

„O singură țară s-a dovedit a fi excepția. Săptămâna aceasta se împlinesc 30 de ani

de când cetățeni ai României au fost uciși cu sutele atunci când au ieșit în stradă
pentru a cere eliberarea de sub brutalul lor regim comunist. Tulburările începute
pe 16 decembrie în orașul sud-estic Timișoara s-au răspândit curând în întreaga
țară, alimentate de vestea că protestatarii erau secerați de gloanțele poliției
secrete.
Dictatorul Nicolae Ceaușescu, revenit dintr-o călătorie peste granițe împreună cu
soția sa Elena, a încercat să potolească haosul tot mai mare printr-un discurs
ținut de la balconul lui din București pe 21 decembrie. În timp ce privea peste
obișnuita mulțime forțată la adulație obligatorie - oameni dispuși în rânduri
ordonate purtând lozinci marxiste și portrete ale cuplului Ceaușescu -, bătrânul
despot nici nu începuse bine să vorbească când a fost întrerupt de un cor tot mai
puternic de huiduieli, fluierături și strigăte.
Era un lucru deopotrivă fără precedent și de neimaginat. Camerele televiziunii au
transmis pentru o clipă întregii țări chipul uimit al lui Ceaușescu, înainte ca
transmisiunea să fie întreruptă brusc. Pentru prima dată poporul i-a sesizat
vulnerabilitatea. Era începutul sfârșitului.
Cei doi Ceaușescu au fugit a doua zi din București și au fost capturați de proprii
lor oameni pe un drum de țară. În ziua de Crăciun - o sărbătoare care fusese
suprimată vreme îndelungată de regimul ateu al lui Ceaușescu - dictatorul și soția
sa au fost judecați de un tribunal militar extrajudiciar. Au fost condamnați rapid,
escortați în curte și executați sumar prin împușcare”, se arată în comentariul
revistei citate, preluat de RADOR.

Cum am făcut eu cunoștință cu România

Am pus pentru prima dată piciorul în România cinci ani mai târziu, o tânără
absolventă de liceu aflată la prima ei călătorie la mare depărtare de casă. Atunci
când am ajuns, Ion Iliescu - comunistul reprofilat care pusese mâna pe putere în
haosul care a urmat căderii lui Ceaușescu - încă mai era președinte. Cicatricile
proaspete ale comunismului încă mai erau evidente: orașe pline de structuri gri,
urâte, din beton; copii zdrențăroși cerșind la colț de stradă; o penurie de
activitate comercială, frumusețe și viață civică.
Pe măsură ce mi-am petrecut mai mult timp în România - un an în 1997 și ulterior
două decenii în calitate de șefă a unui ONG pentru îngrijirea orfanilor - am
început să discern cicatricile mai puțin vizibile ale comunismului. Ele sunt
omniprezente și devastatoare, mai cu seamă pentru cei mai vulnerabili membri ai
societății. Deși mulți percep conservatorismul ca fiind lipsit de compasiune, eu am
dezvoltat o credință chiar și mai puternică în libertatea și capitalismul în stil
american tocmai ca urmare a muncii mele non-profit cu copiii abandonați din
România.
Iată ce am învățat: există o simetrie sumbră între promisiunile marxismului și
rezultatele lui în lumea reală. Mai simplu spus, ideologia marxistă promite anumite
virtuți, dar înfăptuiește fix opusul lor. (Vă asigur, nici un comunist nu ajunge la
putere promițând cozi la pâine și lagăre de detenție.) Rezultatul este o suferință
umană care ar trebui să mâhnească orice om capabil de compasiune. Permiteți-mi să
vă spun doar trei dintre tarele societale pe termen lung la care am fost martoră.

Marxismul promite includere, dar generează izolare

Dorința de a aparține de ceva mai mare decât tine însuți este o trăsătură umană
universală. Marxismul apelează la această dorință predicând colectivizarea, prin
care drepturile individului se subordonează societății în întregul ei. Sună bine și
just pe hârtie, mai cu seamă pentru aceia care tânjesc ca viața lor să aibă un sens
mai înalt. Nu ar trebui să ne dăm deoparte interesele individuale pentru binele
comun?
Însă ce au realizat comuniștii în România a fost o distrugere totală a comunității
coezive. Nu numai că au demolat sate - strămutând forțat țăranii în apartamente
mizerabile de blocuri la oraș -, ci au demolat la figurat și sentimentul românilor
de încredere unii în alții și de sprijin reciproc.
Grupările informale din cadrul comunității sunt întotdeauna o amenințare la adresa
guvernelor comuniste, care nu pot permite o loialitate mai presus decât cea față de
partid, iar România nu a fost cu nimic diferită. Spioni și informatori s-au
infiltrat în aproape orice relație și la orice întrunire. Cei dispuși să-și denunțe
prietenii apropiați și rudele primeau favoruri speciale.
Cum nu puteau avea încredere în nimeni, românii au devenit profund izolați unul de
celălalt. Acest sentiment înrădăcinat al neîncrederii reciproce continuă să fie un
obstacol major în calea unirii românilor pentru a-și rezolva problemele societale.

Marxismul promite egalitate, dar generează lipsuri - pentru toți, cu excepția

elitelor
Pe lângă caracterul lui colectivist, marxismul este în primul și în primul rând o
ideologie a invidiei. Averea și prosperitatea sunt un joc de sumă zero și toată
lumea se află în competiție pentru ele. Oricine are mai mult decât am eu ia în mod
evident ceva de la mine. Guvernul ar trebui să ne asigure egalitatea tuturor, nu
numai în privința șanselor, ci și a rezultatelor.
În realitate, ceea ce înfăptuiește marxismul, în România și oriunde, este penuria.
Lipsindu-le motivația necesară de auto-îmbunătățire care alimentează majoritatea
realizărilor umane, economiile comuniste din Europa de Est au început să
șchioapete. Dacă întregul bloc sovietic suferea din punct de vedere economic,
determinându-l pe Gorbaciov să inițieze reforme care aveau să impulsioneze rapid
revoluții, suferința României a fost deosebit de gravă.
Prietenii mei români din clasa mijlocie de vârsta mea își pot aminti foarte bine
momentul în care au văzut pentru prima oară o banană sau o portocală (unul dintre
ei nu știa ce trebuie să facă cu banana, așa că a mâncat-o cu tot cu coajă.) Alți
prieteni mi-au împărtășit amintirile lor de când stăteau ore în șir la coadă, în
fiecare săptămână, pentru a primi niște rații jalnice de alimente. Atunci când am
trăit în România în acei primi ani post-comuniști, am învățat să mă descurc fără
băcănii, fără fructe pe timp de iarnă și fără apă caldă în permanență. Dacă toți
cetățenii erau egali pe vremea comunismului, erau egali în sărăcia lor.
Dar adevărul este că nu erau egali. Exista o cale către avuție și prosperitate care
le era deschisă numai câtorva: elitelor Partidului Comunist. Dacă românii nu erau
departe de pragul înfometării, și dacă jumătate de milion de copii au fost jefuiți
de copilăria lor în orfelinate, Ceaușescu și-a construit cel mai mare palat din
lume, grotesc și zguduitor de opulent.
De la balconul acestui palat (sic!) și-a ținut el ultima cuvântare, înflorită cu
laude aduse socialismului și „poporului muncitor”. Aceasta e ipocrizia pe care
marxismul nu reușește niciodată să n-o înfăptuiască.