Sunteți pe pagina 1din 6

PROFITUL

Profitul unei firme reprezintă diferenţa dintre veniturile obţinute din vânzarea
producţiei sale şi costul factorilor de producţie utilizaţi. Deoarece despre costul
total am vorbit în capitolul 6, vom discuta în continuare despre formele
profitului, încasările firmei şi maximizarea profitului.

1. Profitul şi încasările întreprinderii

Conform definiţiei, profitul total poate fi scris astfel:


Π=VT−CT
unde: Π = profitul, VT = venitul total şi CT = costul total.
Venitul total sau cifra de afaceri, depinde de cantitatea vândută, astfel avem:
VT=VT ( Q )
unde Q = cantitatea produsă.
Venitul total se obţine prin înmulţirea preţului de vânzare al bunului final (P) cu
cantitatea vândută: VT=P⋅Q .
Deoarece atât costul de producţie, cât şi încasările firmei depind de cantitatea
vândută, este normal ca şi profitul să depindă la rândul său de cantitatea vândută,
Π=Π ( Q ) .
Venitul total este reprezentat în graficul de mai jos. În partea stângă (a), presu-
punem că preţul este constant, adică el nu depinde de cantitatea vândută. În
acest caz, panta dreptei venitului total este egală cu preţul de vânzare. În
schimb, în cazul (b), preţul variază în funcţie de cantitatea cerută.

Graficul 1. Venitul total


74 Profitul

Pentru a înţelege mai bine, putem lua ca exemplu următoarea funcţie a cererii:
P=a−b⋅Q . În acest caz venitul total poate fi scris astfel:
VT=P⋅Q
2
VT=a⋅Q−b⋅Q
În analiza microeconomică, aşa cum ştim, întâlnim două tipuri de încasări:
medii (unitare) şi marginale. Pe cele medii le obţinem împărţind venitul total
la producţie, astfel:
VM=VT/Q  VM=P⋅Q/Q  VM=P.
Din relaţia de mai sus observăm că venitul mediu este egal cu preţul de vânzare.
Într-adevăr, venitul obţinut pentru fiecare unitate vândută reprezintă exact preţul său
de vânzare. Dacă funcţia cererii firmei, aşa cum am spus şi mai sus, este de forma
a⋅Q−b⋅Q2
P = a – b ·Q, venitul mediu este: VM = VT/Q = Q =a–b·Q
Venitul mediu, sau mai exact funcţia venitului mediu este identică cu funcţia
cererii firmei, pentru că, aşa cum ştim, cererea ne arată că între cantitatea cerută şi
preţ există o relaţie invers proporţională. În tabelul de mai jos putem observa că
venitul mediu este egal cu preţul, iar funcţia cererii are următoarea formă:
P=24−2⋅Q
Tabelul 1. Preţul, încasarea medie şi încasarea marginală

Cantitatea Preţul Venitul total Venitul Venitul


cerută mediu marginal
1 22 22 22 –
2 20 40 20 18
3 18 54 18 14
4 16 64 16 10
5 14 70 14 6
6 12 72 12 2
7 10 70 10 –2
8 8 64 8 –6
9 6 54 6 – 10

Încasarea marginală sau venitul marginal reprezintă un concept cheie în teoria


microeconomică, care trebuie să fie foarte bine înţeles. Venitul marginal ne arată
variaţia venitului total ca urmare a creşterii producţiei sau a cantităţii vândute cu o
unitate, astfel: Vmg = VT/Q. Dacă producţia se modifică foarte puţin, venitul
marginal poate fi scris ca fiind derivata venitului total în raport cu producţia, astfel:
Vmg = dVT/dQ. În tabelul de mai sus observăm că, la o creştere a cantităţii cerute de
la 1 la 2, venitul marginal este: (20 – 22) / (2 – 1) = 18.
75 Profitul

Profitul reprezintă avantajul realizat sub formă bănească din


exercitarea unei activităţi. Masa profitului (Pr) se determină ca diferenţă
între încasările firmei (CA) şi cheltuielile sale (CT): Pr = CA - CT.
Profitul mediu (PrM) este profitul pe unitate de produs şi se determină ca
diferenţă între preţul de vânzare al produsului (P) şi costul unitar (CTM):
PrM = Pr / Q =P-CTM.
Rata profitului (Pr’) se poate determina sub trei forme:
• în raport cu cifra de afaceri, ca un raport între masa profitului şi
încasări: Pr’ = Pr/ CA; dacă firma produce bunuri nediferenţiate această
rată mai poate fi determinată astfel: Pr’ = PrM/P
• în raport cu costul producţiei, ca un raport între profit şi costul
total: Pr’= Pr/CT; dacă produsele sunt omogene (nediferenţiate), această
rată devine: Pr’= PrM/CTM, cunoscută şi sub numele de rata
rentabilităţii;
• în raport cu capitalul utilizat (K), ca un raport între profit şi
capitalul utilizat: P’r = Pr / K. Capitalul utilizat este identic cu capitalul
total al firmei, dacă firma se află în primul an de funcţionare, deci vom
scrie: K = Kf + Kc, în care Kf este capitalul fix, iar Kc este capitalul
circulant. Dacă firma nu se află în primul an de funcţionare, în capitalul
utilizat inc1udem în întregime doar capitalul circulant, în timp ce din
capitalul fix inc1udem numai partea încă neamortizată:
K = Kc + Valoarea neamortizată din Kf.

2. Funcţiile profitului sunt:


- constituie motivaţia activităţii, stimulează întreprinzătorii să-şi
asume riscul unei activităţi şi să adopte măsuri de eficientizare a
activităţii economice;
- este dovada şi măsura utilităţii unei activităţi; pentru că
produsele unei firme să se vândă ele trebuie să fie considerate utile de
către consumatori; în plus, consumatorii vor fi dispuşi să plătească cu atât
mai mult pe un bun, cu cât consideră că utilitatea acestuia este mai mare.
- exprimă sintetic rezultatele firmei şi implicit forţa sa
competitivă în raport cu celelalte firme de pe piaţă;
- este compatibil cu raţionalitatea social economică, fie şi numai
datorită faptului că din impozitul pe profit sunt finanţate alte domenii
utile societăţi, dar care nu urmăresc profitul (sănătate, cultură ş.a.);

3. Formele profitului sunt:


- profitul normal, este acela considerat suficient de o firmă
pentru a-şi continua activitatea; în acest profit vom include: salariul
întreprinzătorului, chiria pentru c1ădirile proprii, dobânda la capitalul
76 Profitul

propriu investit în firmă, rentă pentru terenul propriu pe care


funcţionează firma şi o primă pentru asumarea riscului. Cu alte cuvinte,
profitul normal include toate acele venituri pe care întreprinzătorul le-ar
fi obţinut în mod independent şi pe care le-a sacrificat în favoarea unei
activităţi pe cont propriu. Desigur, acest profit are o importantă
componentă subiectivă, pentru că depinde de aprecierea
întreprinzătorului;
- supraprofitul este partea din profit care depăşeşte profitul
normal; el este obţinut în primul rând de firmele aflate în concurenţă
imperfectă;
- profitul legitim, este cel cuvenit firmei ca factor de producţie
pentru contribuţia sa la activitatea economică (astfel, firma oferă locuri
de muncă, oferă bunuri pe piaţă, aduce venituri statului prin impozite ş.a.,
iar prin aceste fapte contribuie la dezvoltarea generală a ţării);
- profitul nelegitim (venit necâştigat), obţinut de firmă fără a
contribui în nici un fel la activitatea economică (de exemplu, firma poate
profita de inflaţie şi poate mări preţurile fără justificare în costuri);
- profit brut şi profit net; profitul net este partea din profit
rămasă firmei după plata impozitului pe profit; ea poate fi utilizată pentru
autofinanţare (creşterea stocului de capital, investiţii) şi pentru consumul
întreprinzătorului. Profitul net se mai numeşte şi admis.

4. Funcţia de producţie poate fi reprezentată simplu astfel: Q = f


(K,N,L), si exprimă dependenţa producţiei obţinute de factorii de
producţie capital (K), natură (N) şi muncă (L) consumaţi. Funcţia arată în
acelaşi timp că profitul întreprinzătorului depinde de cheltuielile sale cu
factorii de producţie. Cu cât întreprinzătorul repartizează o cotă mai mare
din cifra de afaceri celorlalţi factori de producţie, cu atât profitul său va fi
mai mic. Alături de preţurile factorilor de producţie, alţi factori de care
depinde profitul firmei sunt:
- costul de producţie; cu cât acesta este mai mare, profitul este
mai mic;
- cifra de afaceri cu care profitul este direct proporţional;
- preţul; cu cât este mai mare, şi profitul este mai mare ponderea
produselor de calitate superioară în structură producţiei; profitul este cu
atât mai mare cu cât ponderea este mai mare;
- volumul producţiei cu care profitul este direct proporţional;
- viteza de rotaţie a capitalului; cu cât numărul de rotaţii ale
capitalului este mai mare, iar durata unei rotaţii mai mică, cu atât profitul
este mai mare.
77 Profitul

Profitul economic faţă în faţă cu profitul contabil

Înainte de a defini profitul economic, respectiv cel contabil, trebuie să ne aducem


aminte de noţiunile de cost explicit, respectiv implicit. Aşa cum ştim, pentru contabili
important este costul explicit, care ne arată cheltuielile firmei cu achiziţionarea sau
închirierea factorilor de producţie de care are nevoie. Pentru economişti, şi costul
implicit are relevanţă. Acesta ne arată la ce a renunţat întreprinzătorul atunci când a
hotărât să întemeieze o afacere.
= cost explicit + cost implicit
CT economic { = suma tuturor costurilor de oportunitate
CT contabil = cost explicit + amortizarea
Economişti calculează profitul economic al unei firme ca diferenţă între înca-
sările totale şi costul de oportunitate.
Π economic = VT – costul economic
Atunci când o firmă decide să-şi diversifice producţia, trebuie să ia în calcul nu
numai costul efectiv, ci şi veniturile pe care le-ar fi încasat dacă, de exemplu, nu-şi
diversifica producţia, ci numai creştea volumul producţiei sale. Ea va opta pentru
diversificarea producţiei numai dacă veniturile prognozate sunt mai mari decât
cheltuielile aferente, şi în plus aceste venituri sunt superioare oricărei alte alter-
native de valorificare a banilor.
Contabilii calculează profitul contabil al unei întreprinderi ca diferenţă între
încasările totale şi costurile explicite.
Π contabil = VT – costurile explicite – amortizare
Profitul