Sunteți pe pagina 1din 2

Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

1. Încadrarea în curentul literar


Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea,
caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de creații, astfel
înglobând mai multe direcții artistice: suprarealismul, expresionismul, dadaismul etc. Anul
nașterii liricii moderne se consideră a fi 1857, când Charles Baudelaire publică volumul „Les
fleurs du mal”.
Dintre particularitățile specifice ale liricii moderniste pot fi menționate: apelul la
funcția simbolică a limbajului, preocuparea pentru o poezie a cunoașterii devenită o
modalitate de contemplare a lumii, cultivarea principiului disonanței și a fragmentarismului,
ambiguitatea limbajului, impunerea esteticii urâtului (prezentă în poezia lui Tudor Arghezi),
apariția metaforelor revelatorii (în poezia lui Lucian Blaga), intelectualismul emoției (în
poezia lui Ion Barbu), principiul sintaxei eliptice, dezinteresul poeților moderniști față de
gustul publicului comun, utilizarea tehnicii ingambamentului și preferința pentru versul alb.

2. Încadrarea în context și surse de inspirație


După volumul de povestiri intitulat „Poarta neagră”, apărut în 1930, ciclul „Flori de
mucigai” apărut în 1931, pare să reprezinte consecința lirică a aceleași experiențe de viață
– scurta perioadă de detenție, între 1918-1919, din motive politice, în închisoarea de la
Văcărești. Unitar, sub aspect tematic, ciclul arghezian reunește versuri care evocă, prin
imagini de o mare forța sugestivă, lumea stranie, dezolantă și contradictorie a universului
carceral.
Estetica urâtului este evidențiată chiar din titlul volumului, ce reia ideea propusă de
Charles Baudelaire in volumul „Les fleurs du mal”.

3. Semnificația titlului
Titlul se validează stilistic ca un oximoron, asociate fiind un cuvânt din sfera
semantică a frumosului –„flori”- cu unul din sfera opusă –„mucigai”. Sensul denotativ al
sintagmei ancorează imaginarul poetic în sfera spațiului închis, umed, specific închisorilor,
propice „florilor de mucigai”, pete de culoare în cadrul unui univers mohorât și dezolant. La
nivel conotativ, se subliniază ideea că, în orice existență sordidă, poate exista ceva frumos,
„floarea” devenind un simbol al nașterii frumuseții din urât. Astfel, titlul avertizează
asupra formulei lirice utilizate de Arghezi și anume estetica urâtului.
Volumul se deschide prin textul care poartă același titlu, evidențiindu-se astfel
caracterul său de artă poetică, deoarece exprimă concepția autorului despre creație și
despre rolul creatorului în univers.

4. Tematică
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului liric, chinuit de
frământări și de tulburări interioare. Tema creației este evidențiată în text prin motivul
stihurilor, cel al scrisului ca meșteșug și cel al imposibilității accesului la inspirația divină.
5. Structură și compoziție
Deși păstrează unele repere prozodice clasice (rima împerecheată), Arghezi propune
o structurare externă a textului de tip modern, poezia cuprinzând două strofe inegale,
care delimitează și cele două secvențe poetice. Astfel, prima strofă este polimorfă și redă
raportul eului creator cu universul limitat al temniței, în timp ce a doua secvență este un
catren ce transpune corespondența dintre spațiul interior și cel exterior, de asemenea
ostil.
Autorul apelează la un eu liric exprimat subiectiv și afirmă că versurile sale au fost
scrise „cu unghia pe tencuială”, imagine vizuală ce exprimă ideea efortului creator, dar și a
creației, văzută ca necesitate. Spațiul interior este redat fragmentar prin câteva repere,
cu valoare de simbol. Astfel „firida goală” devine o metaforă a unui univers în care
divinitatea lipsește cu desăvârșire, un univers prin excelență desacralizat. Motive precum
întunericul și singurătatea capătă o noua valoare în concepția argheziană. Dacă la romantici
întunericul configura un cadru protector, în cazul lui Arghezi, acesta devine apăsător și
angoasant. De asemenea, singurătatea nu mai este fertilă, necesară reveriei și regăsirii de
sine, precum în lirica eminesciană, ci este grea deoarece capătă valoare absolută,
sintetizând drama omului modern. Foarte expresivă este și enumerația de simboluri
religioase („Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca,
lui Marcu si lui Ioan”), prin care se evidențiază ideea inspirației de natură divină, pusă de
autor însă sub semnul negației. Practic, poetul construiește un spațiu închis, ostil și total
lipsit de sacralitate. Definindu-și creația, Arghezi o consideră atemporală („Stihuri fără
an”), dar transpunând suferința și lipsa oricărei posibilități de salvare. Deosebit de
sugestivă este și simbolistica unghiei îngerești, care s-a tocit și apoi nu a mai crescut.
Metaforic, poetul redă ideea că inspirația de factură divină nu mai poate fi recuperată,
deoarece ostilitatea lumii face acest lucru imposibil.
Spațiul exterior (prezentat în a doua secvență lirică) este redat tot fragmentar și
printr-o corespondență perfectă cu cel interior, prin ploaia care „bătea departe afară”. În
această lume total ostilă, omenescul dispare, lăsând loc dezumanizării, idee sugerată prin
comparația mâinii cu o gheară. Imaginea cu care se încheie textul este una ambiguă: mâna
stângă ar putea să redea direcția infernului, către care simte că se îndreaptă poetul, dar
ar putea fi și un simbol al esteticii urâtului.

6. Limbaj artistic și prozodie


Noua opțiune este evidențiată și la nivelul limbajului. Tudor Arghezi nu evocă doar o
realitate refuzată de vechea poetică, ci are curajul de a vehicula un registru lingvistic
considerat inestetic. În acest sens, poate fi menționat termenul „mucigai”, dar și structura
„stihuri de groapă”. În aceeași intenție de a obține discordanța, își asumă anumite licențe
poetice, prin accentuarea termenului „vultur” sau perturbarea topică: „sau nu o mai am
cunoscut”.
Din punct de vedere prozodic, sunt valorificate repere ale poeziei moderne prin
strofele inegale și măsura alternantă.

7. Concluzie
În concluzie, Tudor Arghezi reușește prin această poezie să inoveze și să surprindă,
plasându-și viziunea sub semnul modernității.

S-ar putea să vă placă și