Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Tudor Arghezi
3. Semnificația titlului
Titlul se validează stilistic ca un oximoron, asociate fiind un cuvânt din sfera
semantică a frumosului –„flori”- cu unul din sfera opusă –„mucigai”. Sensul denotativ al
sintagmei ancorează imaginarul poetic în sfera spațiului închis, umed, specific închisorilor,
propice „florilor de mucigai”, pete de culoare în cadrul unui univers mohorât și dezolant. La
nivel conotativ, se subliniază ideea că, în orice existență sordidă, poate exista ceva frumos,
„floarea” devenind un simbol al nașterii frumuseții din urât. Astfel, titlul avertizează
asupra formulei lirice utilizate de Arghezi și anume estetica urâtului.
Volumul se deschide prin textul care poartă același titlu, evidențiindu-se astfel
caracterul său de artă poetică, deoarece exprimă concepția autorului despre creație și
despre rolul creatorului în univers.
4. Tematică
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului liric, chinuit de
frământări și de tulburări interioare. Tema creației este evidențiată în text prin motivul
stihurilor, cel al scrisului ca meșteșug și cel al imposibilității accesului la inspirația divină.
5. Structură și compoziție
Deși păstrează unele repere prozodice clasice (rima împerecheată), Arghezi propune
o structurare externă a textului de tip modern, poezia cuprinzând două strofe inegale,
care delimitează și cele două secvențe poetice. Astfel, prima strofă este polimorfă și redă
raportul eului creator cu universul limitat al temniței, în timp ce a doua secvență este un
catren ce transpune corespondența dintre spațiul interior și cel exterior, de asemenea
ostil.
Autorul apelează la un eu liric exprimat subiectiv și afirmă că versurile sale au fost
scrise „cu unghia pe tencuială”, imagine vizuală ce exprimă ideea efortului creator, dar și a
creației, văzută ca necesitate. Spațiul interior este redat fragmentar prin câteva repere,
cu valoare de simbol. Astfel „firida goală” devine o metaforă a unui univers în care
divinitatea lipsește cu desăvârșire, un univers prin excelență desacralizat. Motive precum
întunericul și singurătatea capătă o noua valoare în concepția argheziană. Dacă la romantici
întunericul configura un cadru protector, în cazul lui Arghezi, acesta devine apăsător și
angoasant. De asemenea, singurătatea nu mai este fertilă, necesară reveriei și regăsirii de
sine, precum în lirica eminesciană, ci este grea deoarece capătă valoare absolută,
sintetizând drama omului modern. Foarte expresivă este și enumerația de simboluri
religioase („Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca,
lui Marcu si lui Ioan”), prin care se evidențiază ideea inspirației de natură divină, pusă de
autor însă sub semnul negației. Practic, poetul construiește un spațiu închis, ostil și total
lipsit de sacralitate. Definindu-și creația, Arghezi o consideră atemporală („Stihuri fără
an”), dar transpunând suferința și lipsa oricărei posibilități de salvare. Deosebit de
sugestivă este și simbolistica unghiei îngerești, care s-a tocit și apoi nu a mai crescut.
Metaforic, poetul redă ideea că inspirația de factură divină nu mai poate fi recuperată,
deoarece ostilitatea lumii face acest lucru imposibil.
Spațiul exterior (prezentat în a doua secvență lirică) este redat tot fragmentar și
printr-o corespondență perfectă cu cel interior, prin ploaia care „bătea departe afară”. În
această lume total ostilă, omenescul dispare, lăsând loc dezumanizării, idee sugerată prin
comparația mâinii cu o gheară. Imaginea cu care se încheie textul este una ambiguă: mâna
stângă ar putea să redea direcția infernului, către care simte că se îndreaptă poetul, dar
ar putea fi și un simbol al esteticii urâtului.
7. Concluzie
În concluzie, Tudor Arghezi reușește prin această poezie să inoveze și să surprindă,
plasându-și viziunea sub semnul modernității.