Sunteți pe pagina 1din 12

Croația (în croată Hrvatska, pronunție croată: /xř̩ʋaːtskaː/), oficial Republica Croația (în croată

Republika Hrvatska Despre acest sunet pronunție (ajutor·info)), „este un stat al bunăstării
democratice, unitar și indivizibil”[5] din Europa, situată în nord-vestul Peninsulei Balcanice, pe
țărmul Mării Adriatice. Capitala și cel mai mare oraș al țării este Zagreb. Țara este împărțită în 20 de
diviziuni administrative („županije”) și orașul Zagreb. Croația acoperă 56.594 km² și are o climă
diversă, predominant temperat continentală și mediteraneană. Coasta croată a Adriaticii are peste o
mie de insule. Populația țării este de 4,29 milioane de locuitori, majoritatea croați și majoritatea
romano-catolici.

Între secolele V-VII, „croații albi” s-au stabilit în Croația actuală. Statul lor era la sfârșitul secolului al
IX-lea organizat în două ducate. Tomislav a devenit primul rege în 925, ridicând Croația la rang de
regat. Regatul Croației și-a păstrat suveranitatea aproape două veacuri, atingând maxima
expansiune în timpul domniei regelui Peter Krešimir al IV-lea și a lui Dmitar Zvonimir. Croația a intrat
într-o uniune personală cu Ungaria în 1102. În 1527, în fața cuceririi otomane, parlamentul croat l-a
ales pe Ferdinand I din Casa de Habsburg pe tronul croat. În 1918, după Primul Război Mondial,
Croația a fost pentru scurt timp inclusă în Statul Slovenilor, Croaților și Sârbilor care și-a declarat
independența față de Austro–Ungaria și a co-fondat apoi Regatul Iugoslaviei. Un stat croat
independent a existat pentru scurt timp în timpul celui de al Doilea Război Mondial ca stat-
marionetă fascist. După război, Croația a devenit membru-fondator și republică federală
constituentă a RSF Iugoslavia, sub denumirile de Republica Populară Croația și Republica Socialistă
Croația. În iunie 1991, Croația și-a declarat independența, care a intrat în vigoare la 8 octombrie în
același an. Războiul de Independență al Croației a durat patru ani după declararea independenței și a
fost câștigat.

Croația de astăzi are un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat. Fondul Monetar Internațional
clasifică Croația, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, în categoria economiilor
emergente și dezvoltate, în timp ce în clasificarea Băncii Mondiale este inclusă în categoria
economilor cu nivel mare al veniturilor (peste 12.480 US$/locuitor). Croația este membră a Uniunii
Europene, a Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a NATO, a Organizației Mondiale a
Comerțului, a CEFTA și membru-fondator a Uniunii pentru Mediterana. Ca participant activ la forțele
ONU de menținere a păcii, Croația a contribuit cu trupe la misiunea condusă de NATO în Afganistan
și a deținut un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU în 2008–2009.

Sectorul serviciilor domină economia Croației, fiind urmat de industrie și agricultură. Turismul este o
sursă importantă de venituri în timpul verii, Croația clasându-se pe locul 18 în clasamentul celor mai
populare destinații turistice din lume. Statul controlează o parte din economie, având un nivel
substanțial al cheltuielilor guvernamentale. Uniunea Europeană este cel mai important partener
comercial al Croației. Începând cu 2000, guvernul croat a investit în infrastructură, mai ales în
dezvoltarea infrastructurii de transport situată pe traseele coridoarelor pan-europene. Croația își
asigură cea mai mare parte din necesarul energetic și de electricitate din surse interne, diferența
fiind importată. Croația are un sistem public de sănătate universal, precum și un sistem educațional
care asigură gratuitatea învățământului primar și gimnazial, susținând cultura prin numeroase
instituții publice și prin investiții corporatiste în mass-media și edituri. Croația este o țară cu
importante contribuții culturale, artistice, științifice și în domeniul sportului, la nivel mondial. Ea este
totodată renumită pentru gastronomia tradițională și calitatea vinurilor locale.

Cuprins

1 Istorie

1.1 Preistorie și antichitate

1.2 Evul Mediu

1.3 Imperiul Habsburgic și Austro-Ungaria

1.4 Regatul Iugoslaviei și al Doilea Război Mondial

1.5 Republica Federală Iugoslavia și independența

2 Geografie

2.1 Clima

2.2 Biodiversitate

3 Politică

3.1 Împărțire administrativă

3.2 Politica externă

3.3 Forțele Armate

4 Economie

4.1 Turism

4.2 Infrastructura

5 Demografie

5.1 Limbi

5.2 Educația

5.3 Sănătatea

6 Cultura

6.1 Artă și literatură

6.2 Mass media

6.3 Bucătăria

6.4 Sport

6.5 Patrimoniu mondial


7 Note

8 Bibliografie

9 Legături externe

Istorie

Inscripția Branimir

Originea termenului de „croat” „Croația” este incertă, fiind vehiculate mai multe teorii, cele mai
cunoscute afirmând că el reprezintă fie o denumire gotică fie una indo-ariană dată unui trib slav.[6]

Prima atestare certă a unui termen amintind de Croația este o găsim în așa numita „Inscripție
Branimir”, săpată într-un ancadrament de piatră, descoperit printre ruinele unei biserici din secolul
al IX-lea. Inscripția în limba latină, din 888, face referire la „BRANIMIRO COM[MES] … DUX
CRUATORVM COGIT[AVIT]….”, un „Branimir, duce al Croaților”.[7]

Mai există și un hrisov din 852 atribuit ducelui Trpimir(d), tot în limba latină, în care Trpmir se
autointitulează „... din mila lui Dumnezeu Duce al Croaților”( „Dux Chroatorum iuvatus munere
divino”) iar domeniul său „Regatul Croaților” („Regnum Chroatorum”).[8] Originalul s-a pierdut, fiind
păstrată doar o copie din 1568, ceea ce face să existe îndoieli privind autenticitatea sa.[9]

Cea mai veche mențiune scrisă, în limba croată, a termenului „croat” (xъrvatъ) este întâlnită în
tăblița Baška, care îl menționează pe „Zvonimir, rege croat” (zvъnъmirъ kralъ xrъvatъskъ).[10]<

Preistorie și antichitate

Tăblița B de la Tanais, cu numele Khoroáthos evidențiat.

Pe teritoriul de astăzi al Croației au fost descoperite urme de locuire umană datând din perioada
preistorică. Fosile de neanderthalieni datând de la jumătatea paleoliticului au fost găsite în nordul
Croației, cel mai celebru și mai bine conservat sit fiind cel de la Krapina.[11] Rămășițe din mai multe
culturi neolitice și calcolitice s-au găsit în toate regiunile țării.[12] Cea mai mare parte din situri se
află pe văile râurilor din Croația de nord, iar cele mai importante culturi descoperite sunt Starčevo,
Vučedol și Baden.[13][14] Din Epoca Fierului s-au păstrat urme ale culturii ilirice timpurii Hallstatt și
ale culturii celticeLa Tene.[15]

Mult mai târziu regiunea a fost colonizată de liburni(d) și iliri, în vreme ce primele colonii grecești au
fost înființate pe insulele Korčula, Hvar[16] și Vis.[17] În anul 9 e.n. teritoriul Croației de astăzi a
devenit parte din Imperiul Roman. Împăratul Diocletian a construit un mare palat la Split când s-a
retras în anul 305.[18] În secolul al V-lea unul din ultimii împărați ai Imperiului Roman de Apus, Julius
Nepos, și-a condus micul imperiu din acel palat.[19] Perioada ia sfârșit cu invaziile avarilor și slavilor
în prima jumătate a secolului al VII-lea și distrugerea aproape tuturor orașelor romane.
Supraviețuitorii romani s-au retras în poziții mai favorabile pe coaste, pe insule și în munți. Orașul
Dubrovnik a fost înființat de astfel de supraviețuitori din Epidaurum.[20]

Etnogeneza poporului croat este un aspect încă neclarificat pe deplin, fiind vehiculate mai multe
teorii, dintre care cele mai cunoscute sunt cele care susțin originea croaților ca fiind slavă sau ariană.

Cea mai răspândită dintre aceste teorii afirmă că strămoșii croaților sunt un trib slav cunoscut sub
numele de „Croații Albi” care între secolele V-VII au migrat din regiunea Silezia (Polonia de astăzi), la
solicitarea împăratului bizantin Heraclius (610-641) de a coloniza coasta Dalmației, care fusese masiv
depopulată în urma invaziilor popoarelor migratoare, intenția împăratului fiind ca astfel să
întărească apărarea acestei frontiere a imperiului în fața puternicului Regat Avar. Cu timpul, noii
sosiți au intrat în contact cu autohtonii iliri și cu locuitorii romanizați rămași aici (vlahii),
amestecându-se cu aceștia, rezultatul sintezei fiind croații actuali.[21]

Cea de-a doua teorie, mai puțin susținută, afirmă că la origine croații ar fi un trib de origine ariană,
din ramura alano-sarmatică, care la un moment ulterior în timp a fost slavizat și a ocupat teritoriul
de astăzi al Croației. Această teorie se bazează pe așa numitele Tăblițe de la Tanais, inscripții în
piatră, în limba greacă din anticul oraș Tanais (lângă orașul Rostov pe Don din zilele noastre), datând
din secolul III e.n. Aceste inscripții conțin trei nume proprii, care au fost interpretate ca având
legătură cu etnonimul „croat”: Χορούαθ[ος], Χοροάθος și Χορόαθος (Horoúathos, Horoáthos și
Horóathos).[22]

Evul Mediu

Tăblița de la Baška, cea mai veche dovadă a scrierii glagolitice.

Conform lucrării De Administrando Imperio scrisă de împăratul bizantin din secolul al X-lea
Constantin al VII-lea, „croații albi” ajunseseră în Croația de astăzi la începutul secolului al VII-lea, dar
afirmația aceasta este contestată și alte ipoteze datează evenimentul în secolele al VI-lea și al IX-lea.
[23] În cele din urmă, s-au înființat două ducate—Ducatul Panoniei și Ducatul Dalmației, conduse de
Ljudevit Posavski(d) și de Borna, așa cum atestă cronicile lui Einhard(d) începând cu anul 818.
Înregistrarea reprezintă primul document despre pământurile croate, state vasale ale Franciei la
acea vreme.[24] Suzeranitatea francă a luat sfârșit în timpul domniei lui Mislav două decenii mai
târziu.[25] Conform lui Constantin al VII-lea, creștinarea croaților a început în secolul al VII-lea, dar
afirmația este contestată și în general creștinarea este asociată cu secolul al IX-lea.[26] Primul
conducător croat băștinaș recunoscut de Papă a fost ducele Branimir, pe care Papa Ioan al VIII-lea îl
numea Dux Croatorum („Ducele Croaților”) în 879.[9]
Zidurile Dubrovnikului, care au contribuit la apărarea orașului în Evul Mediu și la asediul din 1991–
1992

Tomislav a fost primul domnitor al Croației denumit rege într-o scrisoare de la Papa Ioan al X-lea,
datând astfel regatul Croației în anul 925. Tomislav a oprit o invazie maghiară și una bulgară, mărind
influența regilor croați.[27] Regatul Croat medieval a ajuns la maxima expansiune în secolul al XI-lea,
în timpul domniilor lui Petar Krešimir al IV-lea (1058–1074) și a lui Dmitar Zvonimir (1075–1089).[28]
Când Stjepan al II-lea a murit în 1091, stingându-se astfel dinastia Trpimirović, Ladislau I al Ungariei a
revendicat coroana croată. Opoziția față de revendicarea acestuia a dus la un război și la uniunea
personală între Croația și Ungaria în 1102, sub conducerea lui Coloman.[29]

În următoarele patru secole, Regatul Croației a fost condus de Sabor (parlament) și un ban numit de
rege.[30] În această perioadă a crescut amenințarea cuceririi otomane și s-a întețit lupta contra
Republicii Venețiene pentru controlul asupra zonelor de coastă. Venețienii au cucerit aproape toată
Dalmația înainte de 1428, cu excepția orașului-stat Dubrovnik care a devenit independent. Cuceririle
otomane au dus în 1493 la bătălia de pe câmpia Krbava și în 1526 la bătălia de la Mohács, ambele
luând sfârșit cu victorii otomane decisive. Regele Ludovic al II-lea a murit la Mohács și, în 1527,
Parlamentul de la Cetin l-a ales pe Ferdinand I din Dinastia Habsburg ca nou domnitor al Croației, cu
condiția ca el să apere țara de otomani respectându-i în același timp drepturile politice.[30][31] În
acea perioadă, țara a fost dominată de nobilimea autohtonă, între care familiile Frankopan(d) și
Šubić(d), din rândul cărora au fost numiți numeroși bani.[32]

Imperiul Habsburgic și Austro-Ungaria

Banul Josip Jelačić s-a luptat cu maghiarii în 1848 și 1849

În urma victoriilor otomane decisive, Croația a fost împărțită între teritorii civile și teritorii militare,
începând cu 1538. Teritoriile militare aveau să devină cunoscute ca Frontiera militară croată și erau
controlate direct de împăratul austriac. Înaintarea otomană în teritoriul croat a continuat până la
bătălia de la Sisak din 1593, prima mare înfrângere otomană, urmată de stabilizarea granițelor. În
timpul Marelui Război Austro-Turc (1667–1698), a fost recucerită Slavonia, dar Bosnia de vest, care
făcuse parte din Croația înaintea cuceririi otomane, a rămas în afara controlului croat.[31] Frontiera
actuală între cele două țări este o rămășiță a acelui rezultat. Dalmația, partea sudică a graniței, a fost
și ea definită similar de către al Cincilea și al Șaptelea Război Turco-Venețian.[33] Războaiele Croato–
Otomane au produs mari schimbări demografice. Croații au migrat către Austria și croații din
Burgenland de astăzi se trag din acei coloniști.[34] Pentru a-i înlocui pe croații refugiați, Habsburgii
au adus populații creștine ortodoxe din Bosnia și Serbia rămase în Imperiul Otoman, pentru a aduce
servicii militare în frontiera militară croată. Migrația sârbească în regiune a atins maximul în timpul
Marilor Migrații Sârbești din 1690 și 1737–39.[35]

Între 1797 și 1809, Primul Imperiu Francez a ocupat treptat întreaga coastă a Adriaticii și o parte
semnificativă din teritoriul continental, punând capăt republicilor Veneția și Ragusa, înființând
Provinciile Ilire.[31] Ca răspuns, Marina Regală britanică a declanșat blocada Adriaticii, ducând la
bătălia de la Vis din 1811.[36] Provinciile Ilire au fost capturate de austrieci în 1813, și absorbite de
Imperiul Austriac după Congresul de la Viena din 1815. Aceasta a dus la formarea Regatului
Dalmației și la readucerea litoralului croat în granițele Regatului Croației, ambele sub aceeași
coroană habsburgică.[37]

Liderul HSS Stjepan Radić

Anii 1830 și 1840 au fost anii naționalismului romantic ce a inspirat renașterea națională croată, o
campanie politică și culturală ce susținea unitatea tuturor slavilor sudici din Imperiul Austriac. Scopul
său principal era standardizarea unei singure limbi drept contrapondere față de limba maghiară,
împreună cu promovarea culturii și literaturii croate.[38] În timpul revoluției maghiare din 1848,
croații au rămas de partea Imperiului Austriac, banul Josip Jelačić contribuind la înfrângerea forțelor
maghiare în 1849, și aducând o perioadă de germanizare.[39] Până în anii 1860, eșecul politicii a
devenit evident și, coroborat cu înfrângerea Austriei în Războiul Austro-Prusac, a dus la Compromisul
austro-ungar din 1867 cu divizarea Imperiului Austriac prin individualizarea în cadrul său a Regatului
Ungariei, aflat în uniune personală cu primul. Tratatul a lăsat în seama Ungariei problema statutului
Croației, acesta fiind rezolvat prin înțelegerea croato-maghiară din 1868, când regatele Croația și
Slavonia au fost unificate.[40] Regatul Dalmației a rămas de facto sub control austriac, în vreme ce
Rijeka a păstrat statutul de Corpus separatum introdus în 1779.[29] După ce Austro-Ungaria a ocupat
Bosnia și Herzegovina după Tratatul de la Berlin din 1878, frontiera militară croată a fost desființată,
iar teritoriul ei a revenit la Croația în 1881,[31] conform înțelegerii croato-maghiare.[41][42] Noi
eforturi de a reforma Austro-Ungaria, prin federalizare într-o structură în care Croația ar fi fost
unitate federală, au fost oprite de Primul Război Mondial.[43]

Regatul Iugoslaviei și al Doilea Război Mondial

La 29 octombrie 1918, Saborul Croației a proclamat independența țării și a hotărât unirea ei cu nou-
formatul Stat al Slovenilor, Croaților și Sârbilor,[30] care apoi s-a unit cu Regatul Serbiei la 4
decembrie 1918 și a format Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.[44] Constituția din 1921 care a
definit țara ca stat unitar, abolind unitățile administrative istorice, a pus capăt autonomiei croaților.
Noua constituție a întâmpinat opoziție din partea principalului partid politic național—Partidul
Țărănesc Croat (HSS) condus de Stjepan Radić.[45] Situația politică s-a deteriorat mai mult după ce
Radić a fost asasinat în parlamentul iugoslav în 1928, ceea ce a dus la dictatura regelui Alexandru în
ianuarie 1929.[46] Dictatura a luat sfârșit oficial în 1931 când regele a impus o constituție mai
unitaristă, și a schimbat numele țării în Iugoslavia.[47] Sub conducerea lui Vladko Maček(d), HSS
continuat să susțină federalizarea Iugoslaviei, ceea ce a avut ca rezultat acordul Cvetković–Maček din
august 1939 și crearea banovinei autonome a Croației. Guvernul iugoslav a păstrat controlul apărării,
securității, afacerilor externe, comerțului exterior și a transporturilor, în vreme ce restul problemelor
au fost lăsate în seama Saborului croat și a banului numit de rege.[48]

În aprilie 1941, Iugoslavia a fost ocupată de Germania și de Italia. După invazie, părți din Croația,
Bosnia și Herțegovina, și regiunea Syrmia au fost incorporate în Statul Independent al Croației (NDH),
un stat-marionetă susținut de naziști. Părți din Dalmația au fost anexate de Italia și regiunile nordice
Baranja și Cantonul Međimurje au fost anexate de Ungaria horthystă.[49] Regimul NDH a fost
condus de Ante Pavelić și de gruparea ultranaționalistă Ustaše. Regimul a introdus legi antisemite și
a efectuat o campanie de purificare etnică și genocid împotriva sârbilor și romilor din NDH, înființând
lagăre de concentrare ca cele de la Jasenovac și Stara Gradiška.[50] Se estimează că dintre cei 39.000
de evrei din țară, au supraviețuit doar 9.000; restul au fost uciși sau deportați în Germania, atât de
autoritățile locale, cât și de armata germană însăși.[51] Izvoarele sârbe și cele croate dau cifre
diferite.[52] Se estimează că au fost uciși în total între 320.000 și 334.000 de sârbi pe actualul
teritoriu al Croației și Bosniei și Herțegovinei, care corespunde aproximativ cu teritoriul NDH, din
diverse cauze - fie de către regim, fie ca membri ai rezistenței armate, fie uciși ca colaboraționiști.
[53] În total, numărul estimat al victimelor sârbe în toată Iugoslavia în timpul războiului a fost de
circa 537.000.[53] În același timp, circa 200.000 de croați au fost uciși în al Doilea Război Mondial,
tot astfel, din mai multe cauze.[52][53]

Franjo Tuđman, primul președinte al Croației

A apărut în curând o mișcare de rezistență. La 22 iunie 1941[54] s-a înființat primul detașament de
partizani lângă Sisak, ea fiind prima unitate militară formată de o mișcare de rezistență în Europa
ocupată de naziști.[55] Aceasta a declanșat începutul mișcării partizane iugoslave, o grupare de
rezistență comunistă, multi-etnică, condusă de Josip Broz Tito.[56] Mișcarea s-a extins cu repeziciune
și la Conferința de la Teheran din decembrie 1943, partizanii au fost recunoscuți de Aliați.[57] Cu
susținerea Aliaților în termeni de logistică, echipament, pregătire și acoperire aeriană, și cu ajutorul
soldaților sovietici care au luat parte la Ofensiva Belgradului din 1944, partizanii au recâștigat
controlul asupra Iugoslaviei și asupra regiunilor de frontieră ale Italiei și Austriei până în mai 1945.
Aspirațiile politice ale mișcării s-au reflectat în ZAVNOH(d) (Consiliul Național Anti-Fascist de
Eliberare Populară din Croația), care s-a dezvoltat în 1943 ca purtător al statalității Croației și
transformat apoi în parlamentul Croației în 1945, și de AVNOJ—organismul omolog la nivelul
Iugoslaviei.[58][59]

Republica Federală Iugoslavia și independența

Articole principale: Republica Socialistă Croația și Războiul Croat de Independență.

După al Doilea Război Mondial, Croația a devenit entitate federală socialistă a RSF Iugoslavia,
guvernată ca partid unic de comuniști, dar bucurându-se de o largă autonomie în cadrul federației. În
1967, scriitori și lingviști croați au publicat Declarația privind Numele și Statutul Limbii Croate
Standard, cerând o mai largă autonomie pentru limba croată.[60] Declarația a promovat mișcarea
națională care dorea drepturi civile sporite și descentralizarea economiei iugoslave, ceea ce a
culminat cu Primăvara Croată din 1971, suprimată de conducerea iugoslavă.[61] Chiar și așa,
Constituția Iugoslavă din 1974 a dat entităților federale o autonomie sporită, îndeplinind unul din
țelurile Primăverii Croate, și aducând o bază legală pentru independența republicilor federative
componente.[62]

Tanc iugoslav distrus în asediul Vukovarului


În anii 1980, situația politică din Iugoslavia s-a deteriorat, tensiunile naționale alimentate de
Memorandumul Academiei Sârbe de Științe și Arte din 1986 și de Loviturile de stat din 1989 din
Voievodina, Kosovo și Muntenegru.[63][64] În ianuarie 1990, Partidul Comunist s-a fragmentat pe
linii naționale, facțiunea croată cerând mai multă autonomie.[65] În același an, primele alegeri libere
ținute în Croația s-au soldat cu victoria radicalului Franjo Tuđman și a partidului său, Uniunea
Democrată Croată (HDZ), crescând și mai mult tensiunile naționaliste.[66] Sârbii din Croația au
părăsit Saborul și au declarat autonomia regiunilor ce aveau să devină cunoscute sub numele de
Republica Sârbă Krajina, cu scopul de a obține independența față de Croația.[67][68] Pe măsură ce
tensiunile au crescut, Croația și-a declarat independența în iunie 1991, dar declarația a intrat în
vigoare la 8 octombrie 1991.[69][70]

Tensiunile au escaladat în Războiul Croat de Independență după ce Armata Populară Iugoslavă și


diferite grupări paramilitare sârbești au atacat Croația.[71] Până la sfârșitul lui 1991, un război foarte
intens dus de-a lungul unui front larg a redus controlul croat la circa două treimi din teritoriul țării.
[72][73] La 15 ianuarie 1992, Croația a fost recunoscută de membrii Comunității Economice
Europene și apoi și de ONU.[74][75] Războiul a luat sfârșit în 1995 cu o victorie decisivă a Croației în
august 1995.[76] Restul zonelor ocupate au revenit la Croația după acordul de la Erdut din noiembrie
1995, procesul luând sfârșit în ianuarie 1998.[77]

Geografie

Hartă topografică a Croației

Croația se află în Europa Centrală și de Sud-Est, se învecinează cu Ungaria la nord-est, cu Serbia la


est, cu Bosnia și Herțegovina la sud-est, cu Muntenegru la sud-est, cu Marea Adriatică la sud-vest și
cu Slovenia la nord-vest. Ea se află în principal între paralelele de 42° și 47° latitudine nordică și între
meridianele de 13° și 20° longitudine estică. O parte din teritoriul din sudul extrem din jurul
Dubrovnikului este o exclavă legată de restul teritoriului doar prin ape teritoriale, pe uscat fiind
separată de acesta printr-o fâșie ce aparține Bosniei și Herțegovinei, în jurul orașului Neum.[78]

Teritoriul acoperă 56.594 km², fiind format din 56.414 km² de uscat și 128 km² de apă. Este a 127-a
țară din lume ca mărime.[79] Altitudinea variază de la munții Alpilor Dinarici cu cel mai înalt punct în
vârful Dinara la 1.831 m la frontiera cu Bosnia și Herțegovina în sud[79] până la țărmul Mării
Adriatice care compune întreaga frontieră sud-vestică. Croația insulară constă din peste o mie de
insule și insulițe de diverse dimensiuni, dintre care 48 sunt locuite permanent. Cele mai mari insule
sunt Cres și Krk,[79] fiecare dintre ele cu o suprafață de 405 km².

Nordul deluros din Hrvatsko Zagorje(d) și câmpiile estice din Slavonia (parte a Câmpiei Panonice)
sunt traversate de marile râuri Sava, Drava, Kupa și Dunărea. Dunărea, al doilea fluviu al Europei ca
lungime, curge prin orașul Vukovar din estul extrem și formează o mare parte din frontiera cu Serbia.
Regiunile centrale și sudice de lângă coasta Adriaticii, precum și insulele, constau din munți de mică
altitudine și culmi împădurite. Resursele naturale găsite în țară în cantități destul de importante
pentru producție sunt petrolul, cărbunele, bauxita, minereul de fier inferior, calciul, gipsul, asfaltul
natural, silicatul, mica, argilele, sarea și hidroenergia.[79]

Relieful carstic compune aproape jumătate din Croația și în special se remarcă în Alpii Dinarici.[80] În
Croația există multe peșteri de mare adâncime, dintre care 49 sunt mai adânci de 250 m, 14 dintre
ele depășind 500 m și trei având peste 1.000 m. Cele mai celebre lacuri din Croația sunt lacurile
Plitvice, un sistem de 16 lacuri legate de cascade peste corpuri de dolomit și calcar. Lacurile sunt
celebre pentru culorile lor distinctive, de la turcoaz, la verde închis, cenușiu și albastru.[81]

Clima

Parcul Național Lacurile Plitvice, un loc în lista patrimoniului mondial UNESCO

Mare parte din Croația are o climă continentală moderat caldă și ploioasă, conform clasificării
climatice Köppen. Temperatura medie lunară se încadrează între −3 °C (în ianuarie) și 18 °C (în iulie).
Cele mai reci părți ale țării sunt Lika(d) și Gorski kotar(d) unde se găsește zăpadă la altitudini de
peste 1.200 m. Cele mai calde părți ale țării sunt coasta Adriaticii și mai ales zona din interiorul
continentului aflată în imediata apropiere, caracterizate de o climă mediteraneană, temperaturile
extreme fiind moderate de mare. În consecință, extremele termice sunt mai pronunțate în zonele
continentale—cea mai joasă temperatură, de −35,5 °C s-a înregistrat la 3 februarie 1919 în Čakovec,
iar maximul istoric de 42,4 °C s-a înregistrat la 5 iulie 1950 la Karlovac.[78]

Precipitațiile medii anuale se încadrează între 600 mm și 3.500 mm în funcție de regiunea geografică
și de tipul de climă. Cele mai puține precipitații se înregistrează în insule (Vis, Lastovo, Biševo(d),
Svetac(d)) și în zonele estice ale Slavoniei, deși în cazul celei din urmă, aceasta are loc în sezonul
vegetativ. Nivelele maxime de precipitații se întâlnesc în munții Dinara și în Gorski Kotar. Vânturile
predominante în interior sunt vânturi dinspre nord-est sau sud-vest, moderate, iar în zonele de
coastă domină vânturile facilitate de trăsături locale de relief. Viteze mai mari ale vânturilor sunt cel
mai adesea înregistrate în lunile mai reci, de-a lungul coastei, în general bora și Siroco(d). Cele mai
însorite zone ale țării sunt insulele, în special Hvar și Korčula, cu peste 2700 de ore de soare pe an,
urmate de zona sudică a coastei Adriaticii, cea nordică, și Slavonia, toate cu peste 2000 de ore de
soare pe an.[78]

Biodiversitate

Parcul natural Kopački Rit(d), una dintre cele mai mari zone umede din Europa

Croația poate fi împărțită în mai multe ecoregiuni din cauza climei și geomorfologiei sale, ea fiind
astfel una dintre cele mai bogate țări europene în termenii biodiversității. Exista patru tipuri de
regiuni biogeografice în Croatia—ce Mediteraneană de-a lungul coastei și în zona interioară
imediată, cea Alpină în mare parte din Lika și Gorski Kotar, cea Panonică pe Drava și pe Dunăre, și
continentală în restul teritoriului. Habitatele carstice conțin carsturi scufundate, cum ar fi cheile și
barierele de tuf Zrmanja(d) și Krka, precum și habitatele subterane. Geologia carstică cuprinde circa
7.000 de peșteri și avenuri, dintre care unele sunt habitat al singurului vertebrat acvatic de peșteră—
Proteul de peșteră. Pădurile sunt și ele prezente semnificativ în țară, ele acoperind 2.490.000 ha,
adică 44% din suprafața uscatului țării. Celelalte tipuri de habitat sunt zonele umede, pajiștile,
mlaștinile, bălțile, tufărișurile, precum și habitatele marine și de coastă.[82] În termeni fitogeografici,
Croația face parte din regatul Boreal, fiind împărțit între provinciile Iliră și Central Europeană din
cadrul regiunii Circumboreale și provincia Adriatică din regiunea Mediteraneană. World Wide Fund
for Nature împarte Croația în trei ecoregiuni—pădurile de amestec panonice, pădurile de amestec
din munții Dinarici și pădurile de foioase ilire.[83]

Carst în Parcul Național Sjeverni Velebit

Sunt cunoscute 37.000 de specii în Croatia, dar numărul lor real este estimat a fi între 50.000 și
100.000.[82] Afirmația este susținută de cei circa 400 de noi taxoni de nevertebrate descoperiți în
Croația în prima jumătate a anilor 2000.[82] Există peste o mie de specii endemice, mai ales în
munții Velebit și Biokovo, pe insulele din Adriatica și în râurile carstice. Legislația protejează 1.131 de
specii.[82] Cea mai gravă amenințare la adresa lor este pierderea și degradarea habitatelor. O altă
problemă o constituie apariția de specii străine, mai ales alge Caulerpa taxifolia(d). Invazia algelor
este monitorizată regulat, ele fiind periodic înlăturate pentru a proteja habitatul bentonic. Tipurile
indigene de plante cultivate și rasele de animale domestice sunt numeroase. Între acestea se
numără cinci rase de cai, cinci rase de vite, opt rase de ovine, două de porci și una de găini. Chiar
între speciile indigene se numără nouă care sunt amenințate cu dispariția.[82]

În Croația există 444 de zone protejate, cuprinzând 9% din suprafața țării. Printre acestea se numără
8 parcuri naționale, două rezervații stricte și 10 parcuri ale naturii. Cea mai celebră zonă protejată și
cel mai vechi parc național din Croația este Parcul Național Lacurile Plitvice, inclus în patrimoniul
mondial UNESCO. Parcul Naturii Velebit face și el parte din programul UNESCO Omul și Biosfera.
Rezervațiile stricte și speciale, ca și parcurile naționale și ale naturii, sunt gestionate și protejate de
guvern, în vreme ce alte zone protejate sunt gestionate la nivel de canton. În 2005, a fost înființată
Rețeaua Ecologică Națională, primul pas în pregătirea aderării la UE și la rețeaua Natura 2000.[82]

Politică

Banski dvori(d), fosta casă a banilor croați și actual sediu al guvernului

Croația este o republică parlamentară democratică și unitară. Odată cu prăbușirea partidului unic
comunist în RSF Iugoslavia, Croația a adoptat actuala sa constituție în 1990 și tot atunci a organizat
primele alegeri libere.[84] Și-a declarat apoi independența la 8 octombrie 1991, ceea ce a accelerat
destrămarea Iugoslaviei, independența fiindu-i recunoscută pe plan internațional de ONU în 1992.
[70][75] Conform constituției din 1990, Croația a funcționat o vreme ca sistem semiprezidențial,
până în 2000 când a trecut la unul parlamentar.[85] Puterile în statul croat sunt împărțite în ramurile
legislativă, executivă și judecătorească.[86] Sistemul legal din Croația este dreptul civil, puternic
influențat, în structura sa instituțională, de moștenirea practicii legale din Austro-Ungaria.[87] Până
la încheierea negocierile pentru aderarea la UE la 30 iunie 2010, legislația Croației a fost complet
armonizată cu acquis-ul comunitar.[88]

Președintele Zoran Milanović; și prim-ministrul Andrej Plenković(d)

Președintele (în croată Predsjednik Republike) este șeful statului, ales prin vot direct pe un mandat
de cinci ani, fiind limitat de constituție la maxim două mandate. Pe lângă rolul de comandant suprem
al forțelor armate, președintele are atribuția de a numi primul ministru, cu aprobarea parlamentului,
și are influență asupra politicii externe.[86] Ultimele alegeri prezidențiale au avut loc la 10 ianuarie
2010, și au fost câștigate de Ivo Josipović, care a preluat funcția prin depunerea jurământului la 18
februarie 2010.[89]

Guvernul (în croată Vlada) este condus de primul ministru, fiind format din patru vice-prim-miniștri și
17 miniștri cu portofoliu.[90] Puterea executivă are atribuțiile de a propune legi și bugetul, de a
aplica legile, și de a dirija politicile internă și externă ale republicii. Reședința oficială a guvernului
este Banski dvori(d).[86] Din 23 decembrie 2011, primul ministru al guvernului este Zoran Milanović.
[91]

Parlamentul (în croată Sabor) este corpul legislativ unicameral. O a doua cameră, Camera
Cantoanelor, înființată în 1993 în conformitate cu constituția din 1990, a fost desființată în 2001.
Numărul membrilor Saborului poate varia de la 100 la 160; ei sunt toți aleși prin vot popular pe
mandate de patru ani. Ședințele Saborului au loc între 15 ianuarie și 15 iulie, și apoi între 15
septembrie și 15 decembrie.[92] Cele mai mari partide politice din Croația sunt Uniunea Democrată
Croată și Partidul Social-Democrat din Croația.[93]

Croația are un sistem juridic cu trei niveluri, format din Curtea Supremă, Curțile Cantonale și cele
municipale. Curtea Constituțională decide în aspecte legate de Constituție. Pe lângă acestea, mai
există tribunale contravenționale, tribunale comerciale și de contencios administrativ.[94] Aplicarea
legii în Croația cade în responsabilitatea Poliției Croate, aflată sub controlul Ministerului de Interne.
În procesul de aderare la UE, poliția a trecut printr-o semnificativă reformă, cu ajutorul agențiilor
internaționale, între care OSCE, de la începerea misiunii sale în Croația la 18 aprilie 1996.[95]

Împărțire administrativă

Articol principal: Cantoanele Croației.

Croația a fost împărțită în cantoane încă din Evul Mediu.[96] Diviziunile s-au schimbat de-a lungul
timpului, pentru a reflecta pierderile teritoriale în fața cuceririi otomane și ulterior eliberarea
aceluiași teritoriu, schimbările statutului politic al Dalmației, Dubrovnikului și Istriei. Împărțirea
tradițională a țării în cantoane a fost abolită în anii 1920s, când Regatul Sârbilor, Croaților și
Slovenilor și ulterior Regatul Iugoslaviei au introdus regiunile și respectiv banovinele.[97] Croația
aflată sub control comunist, ca parte constituentă a Iugoslaviei postbelice, a abolit subdiviziunile
anterioare și a introdus comunele, împărțind Croația direct în circa o sută de comune. Cantoanele au
fost reintroduse în 1992, semnificativ modificate în termeni de teritoriu relativ la diviziunea dinainte
de anii 1920: în 1918, partea maghiară a Croației a fost împărțită în opt cantoane cu reședințele la
Bjelovar, Gospić, Ogulin, Požega, Vukovar, Varaždin, Osijek și Zagreb, iar legea din 1992 a înființat 14
cantoane în același teritoriu.[