Romanul "Ion" este interbelic deoarece a apărut în 1920.

Opera se încadrează în realism prin

temă, titlu, perspectivă narativă, repere spațiale și temporale; este un roman obiectiv datorită
tipului de narator specific romanului realist și tradițional prin faptul că ilustrează viața oamenilor
din mediul rural cu sărbători, munci ale câmpului și realități din viața lor.

Ca specie literară, romanul aparține genului epic,are acțiunea împărțită pe mai multe fire narative
și personaje numeroase, complexe și amplu caracterizate.

Tema romanului este viața oamenilor din Ardeal, la începutul secolului al XX-lea. Acestei teme
generale i se pot asocia și alte subteme: iubirea, moartea, banii, soarta românilor sub stăpânirea
asutro-ungară.

Reperele spațiale și temporale fixează acțiunea în Ardeal, în localități precum Pripas, Jidovița,
Armadia. Reperele temporale sunt indirecte și fac referire la sărbatori religioase sau la munci ale
câmpului. Totuși, există în roman două referiri care ne îndreptățesc să plasăm acțiunea la
începutul secolului al XX-lea: prima referire se face la alegerile organizate în Imperiul Austro-
Ungar în 1906, iar cealaltă referire este la organizarea Congresului Societății Culturale „Astra”
de la Sibiu din 1909.

Ca în orice roman realist, între incipit și final există o relație de simetrie. În opera lui Rebreanu,
simetria incipitului cu fianlul este asigurată de imaginea drumului care, la început, pătrunde în
sat, introducând cititorul în ficțiunea romanului, iar la final drumul părăsește satul, scoțând
cititorul din ficțiune și aducându-l înapoi în realitate. De asemenea, acestă simetrie este asigurată
și de imaginea satului care, la finalul acțiunii, pare la fel ca la început: „Satul a rămas înapoi
același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat.”.

Perspectiva narativă în roman este a unui narator obiectiv, care prezintă evenimentele la
persoana a III-a, dintr-un punct de vedere neutru, fără să se implice afectiv în prezentarea
evenimentelor și a personajelor; de asemenea, naratorul este omniscient și omniprezent.

În roman există două conflicte, unul exterior și unul interior, ambele avându-l în centru pe
Ion.Primul conflict, cel exterior, este între Ion și Vasile Baciu. Acesta este declanșat, pe de o
parte, de jignirea adusă de Baciu lui Ion, la horă, în fața tuturor, iar pe de altă parte,de setea de
răzbunare a lui Ion care face tot ce îi stă în putință să îl lase pe Baciu fără pământuri.

Al doilea conflict, cel interior, pune în opoziție cele două dorințe puternice din sufletul lui Ion:
averea și iubirea. Ion iubește mult pământul și pentru a-l căpăta se căsătorește cu Ana; inima lui,
însă, este cucerită de Florica, dar fata este săracă. Inițial, își satisface glasul pământului, dar,
pierzând averea, încearcă să asculte și de glasul iubirii. Încălcând o regulă morală străveche, Ion
este pedepsit de către destin, plătind în final cu viața.

Romanul începe cu o descriere amplă a drumului ce duce spre satul Pripas și a acestuia.

Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului se adună la hora
tradițională în curtea văduvei lui Maxim Oprea, Teodosia. Aici se pot găsi și fruntașii satului
familia învățătorului Herdele și preotul Belciug, precum și bogătașii satului, care cinstesc cu
prezența lor sărbătoarea.

În ritmurile fierbinți ale horei, se poate observa hotărârea lui Ion, fiul lui Alexandu și al Zenobiei
Pop, de a o cuceri pe Ana, fata urâtă, dar ce avea o zestre mare, a lui Vasile Baciu și de a o părăsi
pe Florica ce frumoasă, dar fără avere, a Teodosiei.

Intriga acțiunii este marcată de apariția lui Vasile Baciu, ce se înfurie la vederea fetei sale
împreună cu ”sărăntocul” de Ion al Glanetașului. Jignirea adusă țăranului mându și ambițios, îl
înfurie și declanșează în sufletul său dorința de răzbunare, care se va termina într-un mod tragic
pentru toate personajele.

Desfășurarea acțiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluția sortii personajelor. După
horă, Ion se bate cu George Bulbuc,unul din bogații satului și rivalul său, la cârciuma lui Avrum,
motivul fiind Ana și bogăția de care este legată și renunță pentru o perioadă de timp la Florica,
acesta concentrându-și energia asupra Anei, ce reprezintă planul de răzbunare pe Baciu.

Ion reușește să o seducă pe Ana și o lasă însărcinată, forțându-l pe Vasile Baciu să fie de acord cu
căsătoria celor doi, iar pentru Ana urmează o soartă cumplită, aceasta fiind bătută și alungată de
tată și de soț. Faptul că Ion intră în posesia pământurilor, mai exact jumătate din averea lui
Baciu, și nașterea fiului său, Petrișor, nu rezolvă problemele.

Respinsă și umilită de toți, Ana, decide să își ia viața, precum cârciumarul Avrum, iar la scurt
timp moare și unicul său fiu, Petrișor. Niciuna din cele două morți cumplite nu trezesc în sufletul
lui Ion tristețe sau regrete, deoarece atât Ana, cât și copilul, erau simple garanții ale pământului
luat de la Baciu.

Punctul culminant este reprezentat de hotarârea lui Ion de a se întoarce la iubirea sa ,Florica, care
între timp se măritase cu George Bulbulc, vechiul său rival.

Deznodământul, destul de previzibil, constă în vizitarea Floricăi de către Ion, într-o noapte.
Acesta este surprins de George, care îl omoară cu o sapă. Criminalul este arestat, Florica
urmează să trăiască singură pentru toată viața sa, iar pământurile mult iubite de răposatul Ion,
ajung în posesia bisericii.

În planul secundar al romanului este rprezentat de destinul și necazurile familiei învățătorului

Herdelea.

Zaharia Herdelea își zidise casa pe lotul ce aparținea bisericii, cu învoirea preotului Belciug, dar
între timp, relațiile învățătorului cu preotul se degradaseră, iar acesta se temea că ar putea pierde
totă munca și familia i-ar rămâne pe drumuri.

Situația devine și mai tensionată când familia Herdelea îl ajută pe Ion la procesul împotriva lui
Simion Lungu, ce este susținut de preotul Belciug. În continuare sunt prezentate relaţiile
învăţătorului cu autorităţile maghiare, evoluţia lui Titu ca poet şi jurnalist, nunta Laurei cu
George Pintea, apoi cea a lui Ghighi, retragerea lui Zaharia la pensie şi instalarea unui proaspăt
învăţător, Zăgreanu.

Încă de la apariția cărții, personajul principal din primul plan narativ a atras atenția criticii
literare care a încercat sa îi surprindă esența. Aprecierile celor doi mari critici ai literaturii
române, Eugen Lavinescu și George Călinescu, sunt opuse ceea ce demonstrează complexitatea
personajului. În viziunea lui Lavinescu, Ion este inteligent și are o viziune puternică. George
Călinescu, însă, îl vede violent și pătimaș.

Deși opuse, ambele caracterizări acoperă personalitatea personajului. Ion este, într-adevăr,
impulsiv, capabil de cruzime și neomenie, brutal cu soția, socrul și părinții, dar tot el are, față de
aceștia și de alții, momente de respect și de omenie, ceea ce o face pe doamna Herdelea să
afirme: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț.”. Toate aceste trăsături se
subordonează dorinței de afirmare în plan social.

Ion trebuie să facă fața unui destin neprielnic încă de la început. Dorința lui de a avea pământ are
mai multe explicații.

În primul rând, această dorință are o motivație interioară: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: „trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”.

În al doilea, rând Ion știe că pământul este singura modalitate de a recăpăta respectul oamenilor
din sat. El nu vede pământul doar ca un mijloc de a trăi; tânărul percepe sărăcia în care el și
părinții lui se zbat ca pe o umilință continuă. În săptămâna dinaintea Crăciunului, când toți
sătenii, cu excepția Glanetașului și a țiganilor, tăiau cel puțin un porc, Ion își blestema viața care:
„l-a sortit să rămână de rușinea satului". Îi reproșează tatălui „mai bine să nu mă fi făcut, decât să
fiu batjocura oamenilor". Tocmai de aceea jignirea lui Baciu la horă o simte ca fiind nemeritată.
Ion este conștient de valoarea lui: hărnicia și puterea de muncă îi dau dreptul să-și dorească un
alt statut în sat.

În al treilea rând, dorința de a avea pământ izvorăște și din teama de viitor: cu ce își va întreține
familia? Cu ce își va hrăni copiii și mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? Și ei îl vor
învinovăți „precum blesteamă si el în clipele de deznădejde pe tatăl său pentru că a irosit
pământul ce l-a avut și pe mamă-sa pentru că nu i-a împotrivit.".

Aflat în imposibilitatea de a-l cumpara, Ion devine conștient că nu poate obține pământul mult
dorit decât căsătorindu-se cu o fata bogată care să-i aducă pământul prin zestre și, odată cu
acesta, bunăstarea dorită: hrană, casă, vite, garanția unei vieți îndestulate și respectate.

Ținând seama de tradiții, Ion nu știe o vreme cum să procedeze; abia după discuția cu Titu
Herdelea, Ion se hotărăște să îi ia pământurile lui Vasile Baciu prin constrângere. Fără nicio
remușcare distruge sub voința sa o străveche lege morală, astfel Ion se transformă într-o persoană
care tulbură ordinea, iar Ana devine o victimă. Urmarea imediată a încălcării unei străvechi legi
morale o constituie rușinea ce se abate asupra fetei și a familiei sale. Această atitudine este
detreminată de anormalitatea situației: un copil din afara căsătoriei reprezintă, în concepția
populară, un păcat. La fel gândește și preotul, afirmând că „de când este el în fruntea
credincioșilor, nu s-au mai pomenit copii din flori”. Tocmai pentru a înlătura rușinea ce apasă
asupra satului, preotul încercă să împace pe Ion cu Vasile Baciu. Tânărul știe foarte bine că a
încălcat rânduielile tradiționale. Regretul lui reiese din frazele rostite în fața lui Zaharia
Herdelea: „sunt ticălos, nașule! Suntem răi și proști, vai de păcatele noastre. M-a bătut
Dumnezeu, mai rău nu se poate..”.

La nunta lui George, Ion trăiește un moment, în care vocea iubirii lăsată într-un plan secund în
prima parte a romanului, răsună acum ca o irezistibilă chemare a destinului. Ana intuiește că
soțul ei „poftește pe Florica”, în timp ce George observă privirea lipită de mireasă ca într-o
sărutare. După moartea Anei și a copiluilui, atenția lui Ion se concentreză asupra Floricăi.
Prezentul și trecutul dispar, proiectându-se într-un viitor fericit. Ion se comportă ca și cum ar fi
redevenit flăcău și ignoră total faptul că Florica se căsătorise; pentru el, soțul Floricăi „parcă n-
ar fi fost pe lume”.

Moartea o primește ca pe o pedeasă meritată: „mor ca un câine, îi trecu deodată prin minte”.

Și Ion și George se bucură în egelă măsură de mila satului. Ion era lăudat că fusese harnic și bun,
nici pe George nu îl acuza nimeni și-i dorea să scape mai ușor din necazul ce a dat peste el. În
realitate, oamenii au credința împlinirii dreptății: Ion nu fusese un om rău, dar nu respectase
normele tradiției; el a fost pedepsit de destin prin brațul lui George.

Principala trăsătură de caractere a personajului este lăcomia vizibilă în secvențele narative în

care intră cu plugul pe pământul lui Simion Lungu și vrea toate pământurile lui Vasile Baciu.

Viziunea despre lume în romanul „Ion” are legatură cu părerea autorului despre literatură și
despre rolul ei. Pentru Liviu Rebreanu, literatura este „creație de oameni și de viață”, în timp ce
romanul „fixează curgerea vieții, fiind o oglindă selectivă”. Scriitorul renunță la a prezenta fidel
realitatea, încercând să surprindă aspectele importante ale realității. Rebreanu consideră că
strucura romanului, tema, relația dintre incipit și final și viața personajelor oferă o imagine a
lumii și o posibilitate de a-i descifra tainele.

Cu toate acestea, opera literară ”Ion” scrisă de Liviu Rebreanu, este un roman realist-interbelic,
care prezintă soarta tragică a unui personajmemorabil. Totodată, Rebreanu oferă cititorului o
viziune asupra satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, prezentând problemele
sociale și naționale.