Sunteți pe pagina 1din 8

Suedia (în suedeză Sverige; pronunție suedeză: Pronunție audio /ˈsvɛːrjɛ/) sau Regatul Suediei

(Konungariket Sverige) este un stat în Europa de Nord, situat în partea estică a peninsulei
Scandinave, la țărmurile Mării Baltice (Golful Botnic). Cuprinde și numeroase insule din Marea Baltică
(Gotland, Öland ș.a.). Are frontiera comună cu Norvegia la nord-vest (1.619 km lungime), Finlanda la
nord-est (586 km), Marea Nordului împreună cu strâmtorile daneze la sud-vest și Marea Baltică la
est. Are o suprafață de 449.964 km². Capitala Suediei este Stockholm.

Popoarele germanice au locuit în Suedia din vremuri preistorice, iar mai târziu s-au remarcat câteva
popoare precum goții (suedeză Götar), care fac parte din vechiul "popor nordic" din Scandinavia. Un
stat suedez independent a apărut la începutul secolului al XII-lea. După ce Moartea Neagră din
mijlocul secolului al XIV-lea a ucis aproximativ o treime din populația Scandinaviei,[7][8] Liga
Hanseatică a amenințat cultura, finanțele și limba Scandinaviei. Acest lucru a dus la formarea Uniunii
Kalmar în 1397,[9] din care Suedia a ieșit în 1523. Mai târziu, Suedia a fost implicată în Războiul de
Treizeci de Ani, și a început o extindere a teritoriilor sale, formând Imperiul Suedez. Acesta a devenit
una dintre marile puteri ale Europei până la începutul secolului al XVIII-lea. Teritoriile suedeze
situate în afara Peninsulei Scandinave au fost treptat pierdute în secolele XVII și XIX, culminând cu
anexarea Finlandei de către Rusia în anul 1809. Ultimul război în care Suedia a fost direct implicată a
fost în 1814, când Norvegia a fost forțată militar într-o uniune cu Suedia. De atunci, Suedia a fost un
stat pașnic, menținând o politică oficială de neutralitate în domeniul afacerilor externe.[10] Uniunea
cu Norvegia a fost dizolvat în mod pașnic în 1905. Deși Suedia a fost în mod oficial neutră în ambele
războaie mondiale, Suedia a ajutat prin eforturi umanitare, cum ar fi adoptarea de refugiați din
Europa de sub dominația nazistă.

După sfârșitul Războiului Rece, Suedia a aderat în 1995 la Uniunea Europeană, dar a refuzat aderarea
la NATO, precum și la zona Euro, în urma unui referendum. Este, de asemenea, un membru al ONU,
Consiliul Nordic, Consiliul Europei, Organizația Mondială a Comerțului și OECD. Suedia are un "sistem
nordic" de asistență socială, în care sistemul de sănătate și învățământul terțiar sunt universale
pentru toți cetățenii săi. Suedia este o țară dezvoltată, având a-l unsprezecea cel mai mare venit pe
cap de locuitor. De asemenea, se poziționează foarte bine în numeroase alte clasamente, precum
calitatea vieții,[11] sănătate,[12] educație,[13] protecția libertăților civile,[14] competitivitate
economică,[15] egalitate de venituri,[16] prosperitate,[17] ușurință în afaceri[18] și dezvoltare
umană,[19] având de asemenea un nivel foarte scăzut de corupție.[20]

Cuprins

1 Istorie

1.1 Preistorie

1.2 Epoca vikingă și Evul Mediu

1.3 Imperiul suedez

1.4 Istoria modernă

1.5 Istoria recentă


2 Geografie

2.1 Relief

2.2 Rețea hidrografică

2.3 Climă

2.4 Vegetație

2.5 Resurse naturale

2.6 Împărțire administrativă

2.7 Orașe principale

3 Demografie

3.1 Populație istorică

3.2 Limba vorbită

4 Economie

5 Cultură

5.1 Muzica

5.2 Religie

6 Sărbători naționale

7 Sistem politic

8 Bibliografie

9 Vezi și

10 Note

11 Legături externe

Istorie

Articol principal: Istoria Suediei.

Preistorie

Preistoria Suediei începe în era caldă Allerød, cca 12.000 î.Hr., atunci când taberele unor vânători de
reni, aparținând culturii Bromme din Paleoliticul Târziu, au fost găsite la marginea gheții în ceea ce
este acum provincia cea mai sudică a țării. Această perioadă a fost caracterizată de mici grupuri de
vânători-culegători-pescari, care foloseau tehnologia cremenii.

Agricultura și creșterea animalelor, alături de ceremonii funerare, topoare lucrate de cremene și


ceramică decorată, au ajuns în Suedia de astăzi de pe Continent, aduse de cultura Funnel-beaker din
cca. 4000 î.Hr. Treimea de sud a Suediei a fost inclusă în aria agrară și de transhumanță a culturii
nordice din Epoca Bronzului, mare parte din ea aflându-se la periferie față de centrul cultural danez.
Perioada a început în jurul 1.700 î.Hr., cu începerea importurilor de bronz din Europa. Minele de
cupru nu au fost folosite în această perioadă, iar Scandinavia nu avea depozite de cositor, astfel încât
toate metalele trebuiau importate. Odată adus, metalul era prelucrat conform tradiției locale.

Epoca Bronzului din Nord a fost în întregime pre-urbană, oamenii locuind în cătune și pe ferme cu
niște case lungi de lemn, cu un singur etaj.

Gravuri în piatră din Tanum, Bohuslän. Aceste petroglife sunt răspândite în toată Scandinavia, numai
în Suedia găsindu-se mai multe mii.

Nefiind ocupată vreodată de romani, Epoca de Fier în Suedia a durat până în preajma anului 1100,
când au fost introduse clădiri de piatră și ordine monahale. Majoritatea surselor scrise din această
perioadă au o credibilitate scăzută. Asta e deoarece fragmentele scrise datează dintr-o perioadă
mult mai târzie decât perioada pe care o descriu, sau au fost scrise în cu totul altă regiune, sau sunt
mult prea scurte.

Situația climaterică s-a înrăutățit, obligându-i pe fermieri să își țină bovinele într-un loc acoperit pe
durata iernii, ceea ce a avut ca efect pozitiv acumularea anuală de îngrășământ ce putea fi folosit
pentru îmbunătățirea solului.

O încercare a romanilor de a muta frontiera imperială de pe Rin până pe Elba a fost întreruptă în
anul 9 d.Hr., când germanicii, educați militar de romani, au înfrânt legiunile lui Varus în Bătălia de la
Pădurea Teutoborg. La această vreme, se petrecea o schimbare majoră în cultura materială a
Scandinaviei, reflecție a contactului sporit cu romanii.

Începând cu secolul II d.Hr., mare parte din suprafața agricolă a sudului Suediei a fost divizată,
folosindu-se ziduri de piatră. Pământul a fost împărțit, de o parte a zidului în câmpuri încercuite și
pășuni pentru furaj pe timp de iarnă, și de cealaltă în meleaguri unde pășteau bovinele. Principiul
acesta al organizării peisajului a durat până în secolul XIX. Pe timpul romanilor a avut loc prima
expansiune masivă a activității agrare până pe coasta baltică, aparținând celor două treimi nordice
ale țării.

Suedia intră în proto-istorie odată cu opera lui Tacit Germania, din 98 d.Hr. În Germania 44, 45, el îi
menționează pe suedezi (suiones), ca fiind un trib puternic (recunoscut nu doar pentru luptătorii și
armele sale, dar și pentru navele puternice), care dispunea de corăbii care aveau o proră la ambele
capete. Nu se cunosc regii (kuningaz) care i-au condus pe suiones, dar în mitologia nordică se
regăsește o dinastie lungă de regi legendari și semi-legendari, mergând până la ultimele secole de
dinaintea erei noastre. Cât despre sistemul lor de scriere, alfabetul runelor a fost inventat de elitele
din sudul Scandinaviei în secolul II. Cu toate acestea, tot ce a supraviețuit de pe vremea romanilor
sunt inscripții pe artefacte, în special de nume bărbătești, care demonstrează că oamenii din sudul
Scandinaviei vorbeau atunci o limbă proto-nordică, o precursoare a suedezei și a altor limbi nord-
germanice.

În secolul VI Jordanes a făcut referire la două triburi, pe care le-a numit suehans și suetidi, care
conform lui, locuiau în Scandza. Se consideră că sunt de fapt două nume pentru același trib.
Suehanii, afirmă el, aveau căi foarte buni, la fel ca tribul Thyringi. Snorri Sturluson a scris că regele
Adils (Eadgils) din timpul său, avea cei mai buni cai pe care îi cunoscuse el. Suehanii erau cei care
aprovizionau piața romană cu piele de vulpe neagră. Se consideră că suetidi este forma latină a lui
svitjod. Scrie că suetidi sunt cei mai înalți dintre oameni, alături de dani, cu care erau înrudiți. Mai
târziu menționează că și alte triburi scandinave aveau aceeași înălțime.

Epoca vikingă și Evul Mediu

Pietrele Ale din Scania, sudul Suediei. Reprezintă un monument funerar din perioada Vendel, cel mai
probabil din secolul VII.

Epoca vikingă a Suediei a durat aproximativ între secolele VIII și XI. Se consideră că în această
perioadă suedezii s-au răspândit pornind din estul Suediei, încorporându-i pe geatas (a nu se
confunda cu geții), care locuiau mai la sud[21]. Este probabil ca vikingii suedezi și gotlandezii să fi
călătorit în special spre est și sud, ajungând în Finlanda, țările baltice, Rusia, Belarus, Ucraina, Marea
Neagră și chiar Baghdad. Rutele lor treceau pe la râul Nipru, coborând spre Constantinopol (Imperiul
Bizantin), care a fost supus de multe ori raidurilor acestora. Împăratul bizantin Theophilos le-a
consemnat abilitățile războinice, și i-a invitat să facă parte din garda lui personală, cunoscută ca
garda varegă. Vikingii suedezi, denumiți rusii (sau varegii rus), sunt considerați și fondatorii Rusiei
kievene. Călătorul arab Ibn Fadlan i-a descris pe vikingi cum urmează :

„I-am văzut pe ruși cum vin în călătoriile lor de negoț, făcându-și tabără pe Itil. Nu am văzut indivizi
cu o mai bună construcție fizică, înalți precum palmierii, blonzi și rumeni; nu purtau tunici sau
caftane, dar bărbații poartă o haină care le acoperă o parte a corpului, lăsându-le un braț liber.
Fiecare bărbat are un topor, o sabie și un cuțit, pe care le țin pregătite mereu. Săbiile sunt late și
canelate, precum cele ale francilor.”[22]

Aventurile acestor vikingi suedezi sunt comemorate pe multe rune din Suedia, precum runele
grecești și cele varegiene. Ei au participat și în expediții spre Vest care sunt comemorate de exemplu
pe runele englezești. Ultima expediție majoră a vikingilor suedezi pare că a fost trista expediție a lui
Ingvar cel Lung-Călător, către Serkland, regiunea la sud-est de Marea Caspică. Membrii acelei
expediții sunt comemorați pe runele Ingvar, care nu menționează niciun supraviețuitor. Nu se știe
exact ce s-a întâmplat cu echipajul, dar se crede că au murit de pe urma unei îmbolnăviri.

Nu se știe când și cum a fost fondat regatul Suediei, dar lista monarhilor suedezi este compusă din
primii regi care au guvernat Svealand (Suedia) și Götaland (Gothia), alături de Erik cel Victorios.
Suedia și Gothia erau două țări diferite cu mult înainte de asta. Nu se știe cât de mult au durat țările,
dar Beowulf a descris războaie semi-legendare între suedezi și goți, în secolul VI d.Hr.

Visby, un oraș medieval din Gotland

În etapa timpurie a epocii vikinge din Scandinavia, au existat două centre înfloritoare de comerț,
Ystad în Scania și Paviken în Gotland, în ceea ce astăzi este Suedia. Ruine a ceea ce se consideră că a
fost un târg mare s-au găsit în Ystad, și datează din 600-700 d.Hr. În Paviken, un important centru de
comerț în regiunea baltică, în secolele XI-X, s-au găsit resturi ale unui mare port din epoca vikingă, în
care se construiau corăbii și se desfășurau activități meșteșugărești. Între 800 și 1000 d.Hr., comerțul
a făcut ca o cantitate mare de argint să ajungă în Gotland, și, conform unor erudiți, populația din
Gotland a adunat mai mult argint decât restul populațiilor din Scandinavia combinate.[23]

Sfântul Ansgar (Oscar) a adus creștinismul în 829, dar noua religie nu a înlocuit complet credințele
păgâne decât în secolul XII. În secolul al XI-lea, creștinismul a devenit religia predominantă, iar din
1050 Suedia a fost considerată o țară creștină. Perioada dintre 1100 și 1400 a fost caracterizată de
lupte interne pentru putere, și de concurență între regatele nordice. Regii suedezi au început să
controleze și teritorii finlandeze, intrând în conflict cu varegii rus, care nu mai aveau pe atunci vreo
legătură cu Suedia.[24]

În secolul al XIV-lea, Suedia a fost afectată de ciuma bubonică. Totuși, a fost o perioadă în care
orașele suedeze au început să primească mai multe drepturi, și au fost profund influențate de
negustorii germani din Liga Hanseatică, care era activă în special la Visby. În 1319, Suedia și Norvegia
au fost unite de regele Magnus Eriksson, iar în 1397, regina Margareta I a Danemarcei a reușit
uniunea personală a Suediei, Norvegiei și Danemarcei, în ceea ce s-a numit Uniunea de la Kalmar. Cu
toate acestea, urmașii Margaretei, care au avut sediul regal în Danemarca, s-au dovedit a fi incapabili
de a controla nobilimea suedeză. Puterea s-a aflat de cele mai multe ori în mâna unor regenți (în
special cei din familia Sture), regenți aleși de parlamentul suedez. Regele Christian al II-lea al
Danemarcei, care și-a cerut drepturile asupra Suediei în urma unor victorii pe câmpul de luptă, a
ordonat masacrul de la Stockholm împotriva nobililor suedezi, în anul 1520. Masacrul a ajuns să fie
cunoscut ca „baia de sânge de la Stockholm”, și a determinat restul nobililor suedezi să organizeze o
nouă rezistență, și, pe 6 iunie (care în prezent e ziua națională a Suediei), 1523, l-au numit rege pe
Gustav Vasa. Proclamarea lui Gustav Vasa ca rege e considerat actul fondator al Suediei moderne. La
scurt timp după, regele a respins catolicismul, și a încurajat reforma protestantă în Suedia. De altfel,
Gustav Vasa este considerat „tatăl națiunii” în această țară.

Imperiul suedez

Imperiul Suedez în urma Tratatului de la Roskilde din 1658 (perioadǎ maximǎ expansiune)

În secolul al XVII-lea, Suedia a devenit o mare putere europeană. Înainte de formarea imperiului
suedez, Suedia era o țară nordică foarte săracă, foarte puțin cunoscută, fără o putere sau o reputație
deosebită. Suedia a crescut în putere pe continent în timpul domniei regelui Gustav Adolf, mulțumită
teritoriilor câștigate în dauna Rusiei și Poloniei-Lituaniei, și mulțumită războiului de treizeci de ani.
Aceste victorii militare au transformat Suedia în liderul țărilor protestante pe continentul european,
până la destrămarea imperiului suedez în 1721.

Războiul purtat de Gustav Adolf împotriva Sfântului Imperiu Romano-German a fost unul costisitor;
pe durata războiului de treizeci de ani, o treime din populația imperiului romano-german a murit, iar
imperiul și-a pierdut statutul de cea mai puternică țară din Europa. Suedia a reușit să cucerească
aproximativ jumătate din teritoriul imperiului. Gustav Adolphus avea planuri să devină noul împărat
roman, domnind peste o Scandinavie unită și statele care compuneau Sfântul Imperiu Romano-
German; cu toate acestea, în urma morții sale din 1632, în Bătălia de la Lützen, planul s-a năruit.
După Bătălia de la Nördlingen, singurul dezastru militar al Suediei, sentimentul pro-suedez în rândul
statelor germane s-a diminuat considerabil. Aceste provincii germane s-au separat de puterea
suedeză una câte una, lăsând Suedia cu doar câteva provincii din nordul Germaniei : Pomerania
suedeză, Bremen-Verden și Wismar.

La mijlocul secolului al XVII-lea Suedia era a treia țară din Europa ca suprafață de uscat, întrecută
doar de Rusia și Spania. Suedia a ajuns la cea mai mare întindere teritorială a sa în timpul domniei lui
Carol al X-lea (1622-1660), în urma tratatului de la Roskilde din 1658[25][26]. Succesul suedez din
acea perioadă este datorat schimbărilor majore efectuate de Gustav I în economia suedeză, precum
și încurajării protestantismului[27] . În secolul XVII Suedia a fost implicată în multe războaie, de
exemplu cu Polonia-Lituania, luptând pentru teritorii ce astăzi aparțin statelor baltice, dezastruoasa
Bătălie de la Kircholm fiind un moment important al acelui război[28].

Gustav Adolf

În această perioadă a avut loc și ceea ce polonezii au numit „potopul suedez” (potop szwedzki),
invazia Poloniei-Lituaniei de către Suedia. După mai mult de jumătate de secol de război prelungit,
economia suedeză se deteriorase. A devenit atunci misiunea vieții lui Carol al XI-lea (1655-1697) să
redreseze economia și să modernizeze armata. Moștenirea lăsată fiului său Carol al XII-lea a inclus
unul din cele mai bune arsenale militare din lume, o armată terestră numeroasă, și o flotă
redutabilă. Cel mai mare inamic al Suediei din acel timp, Rusia, avea mai mulți soldați, dar era
inferioară în ceea ce privea antrenarea și echiparea lor.

După Bătălia de la Narva din 1700, una din primele din Marele Război al Nordului, armata rusă a fost
decimată, iar Suedia a avut șansa de a invada Rusia. Cu toate acestea, Carol a decis să nu urmărească
armata rusă, preferând să atace Polonia-Lituania și înfrângându-l pe regele polonez Augustus al II-lea
(și pe aliații lui saxoni) în Bătălia de la Kliszow din 1702. Această ofensivă i-a dat timp țarului Rusiei să
reorganizeze și să își modernizeze armata. După succesul din campania poloneză, Carol a decis să
invadeze Rusia, dar a fost înfrânt decisiv la Bătălia de la Poltava, din 1709. După un lung marș în care
au fost expuși atacurilor cazacilor, precum și tacticii lui Petru cel Mare de „pârjolire a lanurilor de
grâu” și climei foarte reci din Rusia, suedezii au fost slăbiți considerabil și demoralizați, fiind de altfel
și în inferioritate numerică față de armata rusă la Poltava. Acea înfrângere a suedezilor a marcat de
altfel începutul declinului pentru imperiul lor.

Carol al XII-lea al Suediei

Carol al XII-lea al Suediei a încercat să invadeze Norvegia în 1716; cu toate acestea, a fost împușcat
mortal în cetatea Fredriksten, în anul 1718. Suedezii nu au fost înfrânți militar la Fredriksten, dar
întreaga structură și organizare a campaniei norvegiene s-a destrămat după moartea regelui, așa că
armata s-a retras. Obligată să cedeze teritorii extinse în urma Tratatului de la Nystad din 1721,
Suedia și-a pierdut statutul de imperiu, precum și cel de stat dominant în zona baltică. Odată cu
pierderea statutului Suediei, a fost posibil pentru Rusia să devină un imperiu, și una din puterile
europene.

În secolul al XVIII-lea, Suedia nu a avut destule resurse să își păstreze teritoriile cucerite din afara
Scandinaviei, acestea fiind în mare majoritate pierdute, totul culminând cu pierderea Suediei de Est
în favoarea Rusiei (1809), acel teritoriu devenind Ducatul Finlandei în cadrul Imperiului Rus, cu un
statut semi-autonom.

În interesul reinstaurării dominației suedeze în zona baltică, Suedia s-a aliat împotriva Franței, care în
mod tradițional era protectoarea și aliatul ei, pe timpul Războaielor Napoleonice. Rolul Suediei în
Bătălia de la Leipzig i-a conferit autoritatea de a obliga Danemarca-Norvegia, aliate cu Franța, să
cedeze Norvegia în favoarea regelui Suediei, pe 14 ianuarie 1814 (prin Tratatul de la Kiel), în
schimbul unor provincii nord germane. Încercările norvegiene de a-și menține statul suveran au fost
respinse de Carol al XIII-lea al Suediei. Acesta a lansat o campanie militară împotriva Norvegiei, pe 27
iulie 1814, care s-a terminat prin Convenția de la Moss, care a obligat Norvegia să intre într-o uniune
personală cu Suedia, sub coroana suedeză, situație care a durat până în 1905. Campania din 1815 a
fost ultimul război în care a participat în mod oficial Suedia. Trupe suedeze au mai fost angajate
totuși în luptă și după aceea.

Istoria modernă

Pe durata secolelor XVIII și XIX populația Suediei a crescut considerabil, scriitorul Esaias Tegnér
afirmând în 1833 că aceasta era datorită „păcii, vaccinului împotriva variolei, și cartofilor”[29]. Între
1750 și 1850, populația Suediei s-a dublat. Conform unor erudiți, emigrarea în masă în America a
devenit atunci singura cale de a evita foametea și revoltele; mai mult de 1% din populație a emigrat
anual între anii 1880-1890[30]. Cu toate acestea, Suedia a rămas o țară săracă, având o economie
aproape exclusiv agrară, chiar într-o perioadă în care Danemarca și țările din Vestul Europei
începeau să se industrializeze[30][31]. Mulți suedezi de atunci au considerat că pot găsi o viață mai
bună în America. Se consideră că între 1850 și 1910, mai mult de un milion de suedezi au emigrat în
Statele Unite[32]. La începutul secolului XX, trăiau mai mulți suedezi la Chicago decât în Gothenburg,
al doilea oraș al Suediei ca mărime[33]. Majoritatea imigranților suedezi au ajuns în Vestul Mijlociu al
SUA, un număr considerabil stabilindu-se în Minnesota. Unii suedezi au ajuns în Delaware. O parte
din ei a ajuns în Canada, și, în număr mai mic, în Argentina.
În ciuda procesului lent de industrializare din secolul al XIX-lea, au avut loc multe schimbări
importante în economia agrară, mulțumită inovațiilor tehnologice și creșterii populației[34]. Aceste
inovații au inclus programe de încercuire finanțate de guvern, exploatarea agresivă a terenurilor
agricole, și introducerea unor culturi noi, precum a fost cea de cartof[34] . Datorită și faptului că
țăranii suedezi nu au fost niciodată șerbi[35], cultura agricolă suedeză a căpătat un rol important în
evoluția politică a Suediei, în timpurile moderne existând un Partid Agrar (acum numit Partidul de
Centru)[36] . Între 1870 și 1914, Suedia a început să își dezvolte economia industrializată care există
în ziua de azi[37].

Mai multe mișcări populare s-au manifestat în Suedia pe durata părții a doua a secolului XIX -
sindicate de comerț, grupuri de temperare, grupuri religioase independente - creând astfel o bază
pentru instaurarea principiilor democratice. În 1899 s-a fondat Partidul Social-Democrat suedez.
Aceste mișcări au accelerat trecerea Suediei spre o democrație parlamentară modernă, la care se
ajunsese deja pe timpul primului război mondial. Pe măsură ce revoluția industrială a progresat în
secolul XX, populația s-a mutat treptat la orașe pentru a lucra în fabrici, și au apărut sindicate
socialiste. O revoluție socialistă a fost evitată în 1917, în urma reintroducerii sistemului parlamentar,
și țara s-a democratizat.

Istoria recentă

Suedia a rămas o țară neutră în timpul celor două războaie mondiale. A continuat să stea nealiniată
în timpul Războiului Rece și nu este astăzi membră a nici unei alianțe militare (deși a participat la
antrenamentele NATO). Aderarea la Uniunea Europeană a fost susținută de partidele politice, și
referendumul privind aderarea a avut succes, trecând cu o majoritate de 52%, pe 13 noiembrie
1994. Suedia a aderat la 1 ianuarie 1995.

Pe durata Războiului Rece, țările nealiniate, cu excepția Irlandei, au considerat că nu e înțelept să


adere la Uniunea Europeană, deoarece predecesorul Uniunii, Comunitatea Europeană, fusese
asociată cu țările membre NATO. După sfârșitul Războiului Rece, Suedia, Austria și Finlanda au intrat
în UE, dar Suedia fără să adopte și moneda unică europeană. Suedia în continuare a rămas nealiniată
militar, cu toate că a participat la unele exerciții NATO, pe lângă colaborarea ei cu alte țări europene
în domenii precum tehnologii militare și industria de apărare. Printre altele, companiile suedeze
exportă armament, care este folosit de armata americană în Irak[38] . Suedia are de asemenea o
lungă tradiție de participare la operațiuni militare internaționale, cea mai recentă fiind în Afganistan,
unde trupele suedeze se află sub comanda NATO, dar și operațiuni de menținere a păcii sub
protectorat ONU, cum ar fi în Kosovo, Bosnia și Herțegovina, sau Cipru

Geografie