Sunteți pe pagina 1din 8

Muntenegru (în sârbă/muntenegreană: Crna Gora / Црна Гора; pronunție muntenegreană:

Pronunție audio /t͡sr̩ː̂ naː ɡɔ̌ra/, care înseamnă "Munte Negru") este un stat suveran din Europa de
Sud-Est, pe coasta Mării Adriatice, și care se învecinează cu Croația la vest, cu Bosnia și Herțegovina
la nord-vest, cu Serbia la nord-est, cu Kosovo[a] la est și cu Albania la sud-est. Este unul dintre
statele succesoare ale fostei Iugoslavii, declarându-și independență în anul 2005. Capitala și cel mai
mare oraș este Podgorița, în timp ce Cetinje este desemnat ca Prijestonica, adică fosta Capitală
Regală a Orașului.[4]

În secolul al IX-lea, pe teritoriul Muntenegrului existau trei principate sârbești: Duklja,


corespunzătoare aproximativ jumătății sudice a țării, Travunia, în vest, și Rascia(d), în nord.[5][6][7]
În 1042, arhontele Stefan Vojislav condus o revoltă care a dus la independența Dukljei și la stabilirea
dinastiei Vojislavljević. Duklja și-a atins apogeul sub Voislav, fiul lui Mihailo(d) (1046-81), și nepotul
lui Bodin (1081-1101).[8] În secolul al XIII-lea, Zeta înlocuise Duklja ca nume al țării. La sfârșitul
secolului al XIV-lea, partea de sud a Muntenegrului (Zeta) a intrat sub conducerea familiei nobiliare
Balšić, apoi a familiei nobiliare Crnojević(d), și până în secolul al XV-lea, Zeta era deja mai frecvent
denumită Crna Gora (în venețiană: monte negro). Mari porțiuni a căzut sub controlul Imperiului
Otoman din anul 1496 până la 1878. Unele părți au fost controlate de Veneția și apoi de succesorii
ei, Primul Imperiu Francez și Austro-Ungaria. Din 1515 până în 1851, conducătorii statului au fost
domnii-episcopi (vlădicii din Cetinje). Familia Petrović-Njegos(d) a condus țara până în 1918. Din
1918, a fost o parte a Iugoslaviei. Pe baza unui referendum privind independența ținut la 21 mai
2006(d), Muntenegru și-a declarat independența la 3 iunie în același an.

Clasificat de Banca Mondială drept o țară cu venituri medii-superioare, Muntenegru este stat
membru al ONU, NATO (de la 5 iunie 2017), al Organizației Mondiale a Comerțului, al Organizația
pentru Securitate și Cooperare în Europa, al Consiliului Europei, al Acordului Central European de
Liber Schimb și membru-fondator al Uniunii Mediteraneene. Muntenegru este și stat candidat(d) de
negociere pentru a adera la Uniunea Europeană[9] și NATO.[10]

Cuprins

1 Etimologie

2 Istoria

2.1 Antichitate

2.2 Evul Mediu

2.3 Lupta împotriva dominației otomane și vlădicatul

2.4 Principatul Muntenegrului

2.5 Regatul Muntenegrului (1910-1918)

2.5.1 Unificarea și Răscoala de Crăciun

2.6 Regatul Iugoslaviei


2.7 Al Doilea Război Mondial

2.8 Muntenegru în Iugoslavia Socialistă

2.9 Dizolvarea Iugoslaviei Socialiste și formarea RF Iugoslavia

3 Geografia și mediul înconjurător

3.1 Biodiversitatea

4 Politica

4.1 Relațiile externe al Muntenegrului

4.2 Simboluri naționale

4.3 Armata

4.4 Împărțirea administrativă

5 Economia

5.1 Infrastructura

5.2 Turismul

6 Demografie

6.1 Componența etnică

6.2 Structura lingvistică

6.3 Structura religioasă

7 Educație

7.1 Educația elementară

7.2 Învățământul secundar

7.3 Învățământul terțiar

7.4 Studiile postuniversitare

8 Cultura

8.1 Bucătăria

8.2 Mass-media

8.3 În cultura populară

8.4 Sport

8.5 Sărbători legale

9 Note

9.1 Referințe

9.2 Surse
10 Lectură suplimentară

11 Link-uri externe

Etimologie

Mască din necropola Doclea(d).

Numele țării în cele mai multe limbi vest-europene reflectă o adaptare a denumirii venețiene
Montenegro (din latină, mons „munte” + niger „negru”), aproximativ „Muntele Negru”. Alte limbi, în
special cele apropiate și inclusiv în română, utilizarea reprezintă o traducere directă a acestei
sintagme. Alte astfel de exemple sunt numele albanez, Mali i Zi, cel grecesc de Μαυροβούνιο, dar și
cel chinez de "黑山" (Heishan), și cel turcesc, Karadağ, toate însemnând „Munte Negru”. Numele
autohton este Crna Gora, denumirea fiind extinsă la o parte mai mare a țării în secolul al XV-lea.[11]
Inițial, el făcea referire numai la o mică fâșie de pământ deținută de clanul Paštrovići, dar în cele din
urmă a ajuns să fie folosită pentru regiune muntoasă mai mare, după numele familiei Crnojević din
Zeta Superioară.[11]

Regiunea sus-menționată a devenit cunoscut sub numele de „Muntenegrul Vechi” (Stara Crna Gora),
prin secolul al XIX-lea, pentru a se distinge de tritoriul nou-dobândit Brda („înălțimile”). Muntenegru
și-a mărit și mai mult dimensiunile până în secolul al XX-lea, ca rezultat al războaielor împotriva
Imperiului Otoman, care au dus la anexarea Vechii Herțegovine(d) și a unor părți din Metohija și din
Raška(d) de sud. Granițele s-au mai schimbat puțin de atunci, pierzând Metohija și câștigând Golful
Kotor(d).

Codul ISO Alpha-2(d) pentru Muntenegru este ME și codul Alpha-3(d) este MNE.[12]

Istoria

Antichitate

Pliniu, Appian și Ptolemeu menționau că Docleatae trăiesc într-o regiune maritimă, care deține
orașul Doclea (aflat pe locul actualului Podgorița)

Orașul ilir și roman Doclea(d).

Ilirii au fost primii locuitori atestați ai regiunii, ajungând aici la sfârșitul Epocii Fierului. Până la anul
1000 î.e.n.(d), aceste triburi formaseră o limbă iliră și o cultură comune, care s-au răspândit în mare
parte din Balcani. Interacțiunea dintre grupuri nu a fost întotdeauna prietenoasă – cea mai frecventă
formă de așezare erau așezările întărite de pe dealuri – dar au evoluat forme de artă specific ilire,
cum ar fi bijuteriile de chihlimbar și bronz. În timp, ilirii au format o federație de triburi centrată în
ceea ce este astăzi Macedonia și nordul Albaniei. Grecii au creat colonii pe coaste pe locurile unor
așezări ilire aproximativ pe la 400 î.e.n. Ulterior, cultura elenă cultură s-a răspândit treptat din
centrele grecești, în special de la Bouthoe (Budva).

Romanii au urmat după aceștia. Impulsul inițial pentru incursiunile romane a venit atunci când, în
228 î.e.n., grecii au cerut romanilor protecție față de o iliră pe nume Teuta. Ea a fugit la Risan, după
ce a fost obligată să plece din fortăreața ei de către romanii care au hotărât să rămână în regiune,
atrași de resursele sale naturale. Ilirii au continuat să opună rezistență romanilor până în 168 î.e.n.,
când a fost învins ultimul rege ilir, Gentius(d). Romanii au profitat de această oportunitate pentru a
absorbi complet Balcanii în provinciile lor prin 100 î.e.n. Ei au construit rețele de castre, drumuri și
rute comerciale de la Dunăre la Marea Egee, ceea ce a accelerat procesul de romanizare. Cu toate
acestea, în afara orașelor, cultura dominantă a rămas cea iliră.[13]

Vechi vile romane din mozaicuri de Risan.

Romanii au înființat provincia Dalmația, care cuprindea și ceea ce astăzi este Muntenegru. Cel mai
important oraș roman din această regiune a fost Doclea(d), fondat în jurul anului 100 e.n.
Descoperirile arheologice din Doclea (de exemplu, bijuterii și opere de artă) indică faptul că acesta a
fost un nod al unei rețele de comerț extinse și plină de viață. Chiar și cu această gamă largă de rețele
de comerț, Roma era în declin la începutul secolului al IV-lea, când împăratul Dioclețian a împărțit
imperiul în două jumătăți administrative. Invadatorii din nord și vest pătrundeau pe teritoriul roman
și în 395 Imperiul Roman a fost în mod oficial divizat, jumătatea de vest fixându-și capitala la Roma
iar cea estică, care în cele din urmă a devenit Imperiul Bizantin, și-a stabilit capitala la
Constantinopol. Muntenegrul modern cade pe falia între aceste două entități. După ce ostrogoții au
năvălit prin Balcani au cucerit părțile regiunii anterior deținute de romani, împăratul Iustinian a
restabilit controlul bizantin asupra Balcanilor după 537 și a adus cu el creștinismul.[13]

Evul Mediu

1080 e.n. Apogeul puterii Dukljei.

Duklja și-a câștigat independența față de Imperiul Roman de Răsărit în 1042. În următoarele câteva
decenii, ea și-a extins teritoriul cuprinzând statele vecine Rascia și Bosnia și a fost recunoscută ca
regat. Puterea sa a început să intre în declin de la începutul secolului al XII-lea. După moartea regelui
Bodin (în 1101 sau 1108), au urmat mai multe războaie. În timp ce nobilimea lupta pentru tron,
regatul a slăbit și la 1186 a fost cucerit de Ștefan Nemanja și încorporat în Regatul Sârb ca o
provincie pe nume Zeta. După ce Imperiul Sârb s-a prăbușit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea,
cel mai puternic familie din Zeta, Balšić, a devenit suverană în Zeta.

Constantin Bodin, primul conducător cunoscut al Dukljei


În 1421, Zeta a fost anexată de despotatul sârb dar, după 1455, o altă familie nobiliară din Zeta,
familia Crnojević(d), a devenit conducătoarea țării, aceasta ajungând ultima monarhie din Balcani
care nu căzuse în mâinile otomanilor, în anul 1496, și a fost anexată la sangeacul Shkodër. În timpul
domniei Crnojevićilor, Zeta a devenit cunoscută sub numele actual Muntenegru. Pentru o perioadă
scurtă de timp, Muntenegru a existat ca sangeac otoman separat între 1514-1528, o altă versiune a
acestei structuri existând din nou între 1597 și 1614. De asemenea, regiunea Vechea Herțegovină(d)
a fost alipită sangeacului Herțegovina(d).

Lupta împotriva dominației otomane și vlădicatul

Expansiunea Principatului Muntenegrului

În secolul al XVI-lea, Muntenegru a dezvoltat o formă unică de autonomie în cadrul Imperiului


Otoman, boierimea muntenegreană fiind liberă de anumite restricții. Cu toate acestea,
muntenegrenii au refuzat să accepte dominația otomană și în secolul al XVII-lea au declanșat
numeroase rebeliuni, culminând cu înfrângerea otomanilor în Războiul Ligii Sfinte de la sfârșitul
acelui secol.

Strategia militară muntenegreană a fost, ca și în cazul multor popoare europene mici care au fost
supuse invaziei otomane, tactica pământului pârjolit.

Muntenegrul consta din teritoriile controlate de clanurile războinice. Fiecare clan avea de obicei un
conducător (cneaz), care, de obicei, nu moștenea titlul, cu excepția cazului în care se dovedea a fi la
fel de demn de a fi lider ca și predecesorul său. Marea adunare a clanurilor muntenegrene (Zbor) se
ținea de obicei în fiecare an pe 12 iulie la Cetinje, și orice adult putea lua parte.[necesită citare]

Muntenegru a devenit o teocrație condusă de mitropoliți, înfloritoare, după ce Petrović-Njegoš au


devenit domni-episcopi tradiționali (cu titlul de „vlădică al Muntenegrului”). Republica Venețiană a
introdus guvernatori care s-au amestecat în politica Muntenegrului; când republica a fost desființată
și urmată de Imperiul Austriac, în 1797, guvernatorii au fost desființați de către vlădica Petar al II-lea
în 1832.

Principatul Muntenegrului

Bătălia de Grahovac(d) din 1858 cu victoria decisivă a muntenegrenilor asupra otomanilor

Răscoala antiotomană a muntenegrenilor(d)

Sub Nicolae I, principatul a fost extins de mai multe ori în urma unor războaie turco-muntenegrene și
a fost recunoscut ca stat independent în 1878. Sub domnia lui Nicolae I, s-au stabilit relații
diplomatice cu Imperiul Otoman. Cu excepția unor conflicte minore de frontieră, diplomația a adus
aproximativ 30 de ani de pace între cele două state până la detronarea lui Abdul Hamid al II-lea.[14]

Calitățile politice ale lui Abdul Hamid și ale lui Nicolae I au jucat un rol major în relațiile amiabile între
cele două state.[14] A urmat modernizarea statului, culminând cu proiectul Constituției din 1905. Cu
toate acestea, au apărut dispute politice între Partidul Popular(d), care sprijinea procesul de
democratizare și unirea cu Serbia, și cei din Adevăratul Partid Popular(d), care erau monarhiști.

În această perioadă, una dintre cele importante victorii ale Muntenegrului asupra otomanilor a avut
loc în bătălia de Grahovac(d). Ducele Mirko Petrović(d), fratele mai mare al cneazului Danilo(d), în
fruntea unei armate de 7.500 de oameni, i-a învins pe otomanii superiori numeric, care au avut
15.000 de soldați la Grahovac la 1 mai 1858. Gloria victoriei muntenegrene a fost curând imortalizată
în cântece și literatură de toți slavii sudici, în special de muntenegrenii din Voivodina, care pe atunci
făcea parte din Austro-Ungaria. Aceasta a forțat Marile Puteri să delimiteze oficial granița dintre
Muntenegru și Imperiul Otoman, recunoscând autonomia Muntenegrului. Independența țării a fost
recunoscută de către Imperiul Otoman prin Tratatul de la Berlin din 1878.

Prima constituție a Muntenegrului a fost proclamată în 1855; ea a fost cunoscută sub numele de
Codul lui Danilo.

Regatul Muntenegrului (1910-1918)

În 1910 Muntenegru a fost proclamat regat și, ca urmare a războaielor Balcanice din 1912 și 1913 (în
care otomanii au pierdut tot teritoriul din Balcani) s-a stabilit o frontieră comună cu Serbia, Shkodër
fiind acordat nou-înființatei Albanii.

Regele Nikola I Petrović-Njegos în costum național muntenegrean, cu soția lui, Regina Milena(d), fiii,
fiicele, nepoții, ginerii și norele.

Unificarea și Răscoala de Crăciun

Coperta săptămânalului italian La Tribuna Illustrata din 1919, intitulat „Lupte lângă Podgorița între
rebeli muntenegreni și armata sârbă”

Muntenegru a fost printre țările Antantei în timpul Primului Război Mondial (1914-18). Din 1916
până în octombrie 1918, Muntenegru a fost ocupat de Austro-Ungaria. În timpul ocupației, regele
Nicolae a fugit din țară și la Bordeaux a funcționat un guvern în exil. Când Antanta a eliberat
Muntenegrul, la a fost convocată Adunarea de la Podgorica(d) care a hotărât unirea cu Regatul
Serbiei în noiembrie 1918. În Răscoala de Crăciun(d), o parte din populația Muntenegrului, denumită
„Verzii(d)” s-au răzvrătit împotriva hotărârii și au luptat împotriva forțelor pro-unificatoare, Albii, dar
au fost învinși. Verzii au continuat un nivel scăzut de insurgență până în 1926.
Regatul Iugoslaviei

În 1922, Muntenegru a devenit Regiunea Cetinje a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor,


adăugându-i-se zonele de coastă din apropiere de Budva și Golful Kotor(d). În urma unei
restructurări în 1929, a devenit o parte a unei mai mari Banovine Zeta(d) a Regatului Iugoslaviei, care
ajungea până la râul Neretva.

Nepotul lui Nicolae, regele sârb Alexandru I, domina guvernul iugoslav. Banovina Zeta a fost una
dintre cele nouă banovine care formau Regatul; acesta consta din Muntenegrul de astăzi, și din părți
din Serbia, Croația și Bosnia.

Al Doilea Război Mondial

Vânători de munte germani în Muntenegru, în iunie 1943.

În aprilie 1941, Germania Nazistă, Regatul Italiei și alte țări ale Axei au atacat și au ocupat Regatul
Iugoslaviei. Forțele italiene au ocupat Muntenegrul și au înființat aici un Regat al Muntenegrului, ca
stat-marionetă.

Vase capturate ale Marinei Regale Iugoslave(d) nave în Golful Kotor(d), 1941

În luna mai, ramura muntenegreană a Partidului Comunist din Iugoslavia a început pregătirile pentru
o revoltă planificată pentru mijlocul lunii iulie. Partidul Comunist și Liga Tineretului au organizat
6.000 de membrii ai lor în detașamente pregătite pentru războiul de gherilă. Cea de-a doua revoltă
din Europa ocupată de naziști a avut loc la 13 iulie 1941 în Muntenegru,[15]

În mod neașteptat, răscoala a avut succes, și până la 20 iulie 32.000 de bărbați și femei s-au alăturat
luptei. Cu excepția coastei și orașelor mari (Podgorița, Cetinje, Pljevlja și Nikšić), care au fost
asediate, Muntenegrul fusese în cea mai mare parte eliberat. Într-o lună de lupte, armata italiană a
pierdut 5.000 de soldați - morți, răniți și prizonieri. Revolta a durat până la mijlocul lunii august, când
a fost suprimată de o contra-ofensivă a 67.000 de trupe italiene aduse din Albania. Confruntându-se
cu noile și copleșitoarele forțe italiene, mulți dintre luptători au depus armele și s-au întors la casele
lor. Cu toate acestea, lupte intense de gherilă au continuat până în decembrie. Luptătorii care au
rămas sub arme s-au divizat în două grupuri. Cei mai mulți dintre ei au continuat să se alăture
partizanilor iugoslavi, grupare formată din comuniști și din cei înclinați spre rezistența activă. Cei
loiali dinastiei Karađorđević și anticomuniști, au devenit cetnici, și au recurs la colaborarea cu italienii
împotriva partizanilor; între aceștia s-au numărat Arso Jovanović(d), Sava Kovačević(d), Svetozar
Vukmanović(d), Milovan Đilas, Peko Dapčević(d), Vlado Dapčević(d), Veljko Vlahović(d), și Blažo
Jovanović(d). Războiul a izbucnit între partizani și cetnici în prima jumătate a anului 1942. Presat de
italieni și de cetnici, nucleul partizanilor din Muntenegru a plecat în Serbia și în Bosnia, unde s-a
alăturat altor partizani. Luptele între partizani și cetnici au continuat tot războiul. Cetnicii, cu ajutor
italian, au controlat cea mai mare parte a țării între jumătatea anului 1942 și aprilie 1943. Cetnicii
muntenegreni au primit statutul de „miliție anticomunistă” și au primit arme, muniții, rații
alimentare și bani din Italia. Cei mai mulți dintre ei au fost mutați la Mostar unde au luptat în bătălia
de pe Neretva împotriva partizanilor dar au suferit o grea înfrângere.

În timpul operațiunii germane Schwartz împotriva partizanilor în mai și iunie 1943, germanii au
dezarmat fără luptă un număr mare de cetnici deoarece se temeau că s-ar întoarce împotriva lor în
cazul unei invazii Aliate a Balcanilor. După capitularea Italiei, în septembrie 1943, partizanii au reușit
să preia mare parte din Muntenegru pentru o scurtă perioadă de timp, dar Muntenegru a fost
repede reocupat de forțele germane și luptele grele au continuat de la sfârșitul anului 1943 și în tot
anul 1944. Muntenegru a fost eliberat de partizani în decembrie 1944.