Sunteți pe pagina 1din 7

Republica Turcia (limba turcă: Türkiye) este o țară întinsă pe două continente.

97% din suprafața țării


se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3% în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are
granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran
(Persia) la est; Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al cărei
sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și
Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.

Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e
situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee și Marea Marmara la
vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale,
politice și istorice. Datorită poziției sale geografice între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost
o răscruce istorică, patria și câmpul de luptă a mai multor mari civilizații și un centru de comerț.

Turcii selgiucizi au început să migreze în locul numit acum Turcia în secolul al XI-lea. Procesul a fost
accelerat de victoria selgiucizilor asupra Imperiului Bizantin la Bătălia de la Manzikert. Sultanatul de
Rum al turcilor selgiucizi a controlat mare parte din Anatolia centrală până la invazia mongolă din
1243. Începând cu secolul al XIII-lea, turcii otomani au unit Anatolia și au creat un imperiu ce
cuprindea Europa de sud-est, Asia de sud-vest și nordul Africii. După ce Imperiul Otoman s-a
prăbușit, în urma înfrângerii din Primul Război Mondial, părți din el au fost ocupate de aliații
victorioși. O grupare a tinerilor ofițeri din armata turcă, grupare condusă de Mustafa Kemal Atatürk,
a organizat rezistența față de aliați; în 1923 ei au instaurat Republica modernă Turcia, cu Atatürk ca
prim președinte al acesteia.

Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare importanță
geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea populației, existând însă și o
minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă în Turcia este Islamul, iar limba oficială a țării
este turca.

Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire culturală și


istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenența vestică în organizații ca
Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și economiile majore G-20. Turcia a început negocierile
complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al Comunității Economice Europene încă din anul
1963 și a atins acordul uniunii vamale în 1995. Turcia, de asemenea, a promovat relațiile culturale,
politice, economice și industriale cu lumea de Est, în particular cu Orientul Mijlociu și cu statele
turcice ale Asiei Centrale, prin apartenența în organizații ca Islamic Conference and Economic
Cooperation Organization. Având în vedere așezarea strategică, economia dezvoltată și armata
modernizată, Turcia este clasificată ca o putere regională de oamenii politici și economiștii mondiali.

Cuprins

1 Etimologia
2 Istoria

2.1 Antichitate

2.2 Turcii și Imperiul Otoman

2.3 Republica Turcia

3 Politică

3.1 Relațiile externe

3.2 Armata

4 Împărțirea administrativă

5 Geografie

5.1 Clima

6 Economie

7 Demografia

7.1 Orașe

7.2 Limbă

7.3 Religie

8 Cultură

8.1 Patrimoniu

9 Sport

10 Note

11 Legături externe

12 Vezi și

Etimologia

Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care înseamnă
„puternic” sau „măreț” în turca veche și, de obicei, semnificând locuitorii Turciei sau un membru al
turcilor sau oameni turci, mai târziu formează „Tukin”, un nume dat de chinezi oamenilor care
locuiesc în Munților Altay din Asia Centrală mai devreme de 177 î.Hr.E; și sufixul abstract –iye
(derivat din sufixul arab –iyya), dar, de asemenea, asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.

Prima referință folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în inscripțiile
Orkhon a lui Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul englezesc „Turkey” derivă din latina
medievală, Turchia (c. 1369).[6]

Istoria
Articol principal: Istoria Turciei.

Antichitate

Articole principale: Istoria Anatoliei și Tracia.

Partea din pereții legendarei Troiei (VII), identificate ca locul unde a avut loc războiul troian (cca.
1200 î.Hr.)

Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi
locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Çatalhöyük, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar,
Gobekli Tepe și Mersin sunt considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume.[7]

Fațada bibliotecii Celsus din Efes

Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă până în Epoca de Fier. Istoric, anatolienii vorbeau
limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt,
având în vedere vechimea limbii Indo-Europene hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca
centru ipotetic de la care provin limbile indo-europene.[8] Hitiții au fost un popor antic care au locuit
în Anatolia Centrală, documente dovedind acest fapt datează încă din cca. 2300.

Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au
colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost
cucerit de dinastia Caldeea în Babilon. [9][10] Urmând colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-
european, au realizat ascendența până ce regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr.[11]
Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-
europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită și
elenistică.

Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și ionieni. Numeroase
orașe importante au fost fondate de acești coloniști, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și
Byzantium (mai târziu Constantinopol și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în
timpul sec. V și VI î.Hr. și, mai târziu, a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare, în 334 î.Hr.
[12] Anatolia a fost, ulterior, împărțită într-un număr mic de regate care au fost cucerite de
Republica Romană la mijlocul sec. I î.Hr.. [13]

În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului Roman,
redenumindu-l „Roma Nouă” (mai târziu, Constantinopol și Istanbul). După căderea Imperiului
Roman de Apus, devine capitala Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit). [14]

Turcii și Imperiul Otoman


Articol principal: Imperiul Otoman.

Panoramă a domului din Moscheea Hagia Sofia din Istanbul.

Teritoriile otomane cucerite între anii 1481 și 1683

Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la periferia Lumii
Musulmane, nordul mărilor Caspice și Aral, în Yabghu Khaganate a confederației Oğuz,[15] în secolul
al X-lea. În secolul al XI-lea, selgiucizii au început să migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea
estică a Anatoliei, care a devenit noua patrie a triburilor turci Oguzi. Mai târziu, în 1071, a avut loc
Bătălia de la Manzikert.

Victoria selgiucizilor a dat naștere unui nou stat: Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni, care s-a dezvoltat
ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc - care avea teritorii în Asia Centrală, Iran, Anatolia și
Asia de Sud-Vest.[16]

În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului, ușor, s-a dezintegrat.
Mai apoi, unul din principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat, peste 200 de ani, în
Imperiul Otoman, care s-a extins prin cuceririle din Anatolia, Balcani și Levant.[17] În 1453, orașul
Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane ale lui Mehmed II și a devenit, sub numele
Istanbul, capitala Imperiului Otoman.

În timpul secolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul, fiind unul din cele mai puternice din
lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai puternic și prestigios în timpul
domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman a fost, de multe ori, în conflict cu Sfântul Imperiu
Roman și statul polono-lituanian, cauza fiind dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul
Europei.[18] Pe mare, imperiul a susținut războaie cu Liga Sfântă (din care făceau parte Spania
Habsburgică, Republica Veneția și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta) pentru controlul Mării
Mediterane. În Oceanul Indian, după descoperirea de către portughezi, în 1488, a Capului Bunei
Speranțe, marina otomană se confrunta, frecvent, cu o nouă concurență - flota portugheză, în scopul
de a-și apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale maritime între Asia de Est și Europa de
Vest. În plus, turcii au fost, ocazional, în stare de război cu Persia, din cauza disputelor teritoriale sau
diferențelor religioase.[19]

În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut, treptat, teritorii, putere
militară și bogății. Acesta a intrat, în Primul Război Mondial, de partea Puterilor Centrale și a fost, în
cele din urmă, învins. Într-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor, prin recucerirea cel puțin
a unora dintre teritoriile pierdute și de punere sub semnul întrebării a autorității britanice asupra
canalului Suez, triumviratul condus de ministrul de război Enver Pașa a hotărât ca Turcia să se
alăture Puterilor Centrale în timpul Primului Război Mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva
succese în primii ani de război.[20][21][22][23][24][25] În urma armistițiului din Mudros, care a avut
loc la 30 octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă între ele, prin Tratatul de la Sèvres[17]
din 1920, teritoriile Imperiului Otoman.

Republica Turcia

Pentru mai multe detalii, vedeți Reformele lui Atatürk.

Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie 1923 din rămășițele Imperiului Otoman. Originile
Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia, în secolul al XI-lea. În urma
înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să
devină o forță importantă în regiune. În secolul al XVI-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul
Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est și Caucazul. După
înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, puterile învingătoare au urmărit, prin Tratatul de la
Sèvres, împărțirea imperiului . Cu sprijinul Aliaților, în conformitate cu Tratatul, Grecia a invadat și a
ocupat orașul Izmir. La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk Pașa - un comandant
militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli - a fost inițiată o mișcare naționalistă. Kemal
Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare
segment al societății turcești în ceea ce a devenit cunoscut ca războiul turc de independență (în
turcă: Kurtuluș Savașı).

La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara eliberată. A urmat
abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În
1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit
supranumele de Atatürk (însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a
instituit mai multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au modernizat Turcia,
desprinzând-o de trecutul ei otoman.

O perioadă de transformări, între 1923 și 1938, a definitivat organizarea statului turc de astăzi.
Fondarea sistemului de învățământ public (gratuit și obligatoriu), acordarea dreptului la vot egal
pentru toți cetățenii, introducerea alfabetului latin, interzicerea poligamiei, democratizarea și
modernizarea administrației și libertatea religioasă au fost reformele ce au consolidat Turcia
modernă.

Politică

Tayyip Erdoğan

Sistemul politic al Turciei este pluripartidic. Alegerile în Turcia au loc la fiecare patru ani. Principalele
formațiuni politice sunt CHP (de stânga) și AKP (de dreapta).

Din 2014 președintele Turciei este Recep Tayyip Erdogan, ales din partea formațiunii conservatoare
islamice AKP.
Relațiile externe

Articole principale: Relațiile străine ale Turciei și Aderarea Turciei la Uniunea Europeană.

Turcia este membru fondator al OECD si al G20

Turcia este un membru fondator al Națiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973),
ECO (1985), BSEC (1992) și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost
aleasă ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Turcia este un
membru eficient al consiliului de la începutul lunii ianuarie 2009. Turcia a mai fost membru al
Consiliului de Securitate al ONU în 1951-1952, 1954-1955 și 1961.

Menținându-și orientarea pro-occidentală, relațiile cu Europa au fost întotdeauna partea centrală a


politicii externe a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în 1949,
candidând pentru asocierea ca membru în CEE (predecesor al UE), în 1959, și a devenit membru
asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia a candidat pentru statutul de membru
deplin al CEE, în 1987, și a devenit, în 1992, membru asociat al UE, semnând acordul Uniunii Vamale
cu UE ( în 1995) și a început, oficial, negocierile formale de aderare cu UE încă din 30 octombrie
2005. Procesul de aderare va avea, probabil, câteva decenii, pentru că persistă dezacordurile politice
și culturale dintre UE și Turcia.

Barack Obama se adresează Parlamentului Turc

Un alt aspect definitoriu al relațiilor externe ale Turciei au fost legăturile sale cu SUA. Bazat pe
amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în 1952,
asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington pe tot timpul Războiului Rece. În perioada de
după Războiul Rece, importanța geostrategică a Turciei s-a reorientat înspre apropierea de Orientul
Mijlociu, Caucaz și Balcani.

Independența statelor turcofone din Uniunea Sovietică în 1991 a permis Turciei (care are o
moștenire lingvistică și culturală comună cu acestea) să-și extindă relațiile politice și economice
adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent succes în relațiile sale cu aceste state e prelungirea (cu
multe miliarde de dolari) a conductelor de gaze naturale și petrol de la Baku, în Azerbaijan, la portul
Ceyhan din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan - așa cum mai este numită - a făcut parte din
strategia politicii externe a Turciei de a deveni conducta de energie spre vest. Totuși, frontiera
Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma ocupării teritoriului Azer în timpul
Războiului.

Armata

Articol principal: Forțele armate ale Turciei.


Trupe turcești

Forțele armate turcești se compun din armată, marină și forțele aeriene. Jandarmeria și Paza de
Coastă funcționează ca părți din Ministerul Afacerilor Interne pe timp de pace, deși ei sunt
subordonați Comandamentelor armatei și marinei, respectiv, pe timp de război, în timpul căruia ei
au de executat atât activități specifice privind atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne, cât și funcții
militare.

Forțele armate turcești sunt a doua mare forță armată existentă în NATO, după Forțele armate ale
SUA, cu o putere a 1.043.550 militari care lucrează în 5 specialități. Nu toți cetățenii turci masculini
sunt apți pentru serviciul militar, astfel că nu sunt obligați să satisfacă armata, care durează perioadă
variată de timp (de la 3 săptămâni la 15 luni), depinzând de nivelul studiilor și locul de muncă. Turcia
nu oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una din cele 5 state membre NATO care
sunt parte a politicii nucleare de partajare a alianței, împreună cu Belgia, Germania, Italia și Olanda.
Un total de 90 de bombe nucleare B61 sunt găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt
alocate folosirii de către Forțele Aeriene Turce.

În 1998 Turcia a anunțat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde dolari americani pe
o perioadă de 20 ani în variate proiecte care includ tancuri, avioane de luptă, elicoptere, submarine,
vase de război și mitraliere. Turcia este un contribuabil de Nivel 3 la programul JGF.

Turcia își menține forțele în misiuni internaționale sub comanda Națiunilor Unite și NATO încă din
1950, incluzând misiuni de menținere a păcii în Somalia și fosta Iugoslavie, și sprijin pentru forțele
coaliției în Primul Război din Golf. Turcia menține 36000 de trupe în Republica Turcă din N Ciprului și
a avut trupe desfășurate în Afganistan, ca parte a forțelor de stabilitate U.S. și autorizate ONU, sub
comanda NATO-ISAF încă din 2001. În 2006, parlamentul turc își desfășoară forțele de menținere a
păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei și în jur de 700 de trupe terestre ca parte a extinderii
Forțelor internaționale ale ONU în Liban, în urma conflictului dintre Israel-Liban.

Șeful Marelui Stat Major General este numit de președinte și răspunde în fața primului ministru.
Consiliul Ministerului este responsabil în parlament pentru măsurile de securitate națională și
pregătirea adecvată a forțelor armate pentru apărarea țării. Totuși, autoritatea care declară starea
de război și aprobă trimiterea Forțelor Armate Turcești în țări străine sau permite forțelor armate
străine să fie staționate în Turcia este parlamentul, care are atribuții exclusive în acest domeniu. În
funcția de comandant al forțelor armate și șef al Marelui Stat Major General au fost, succesiv, după
30 august 2008, generalul Ilker Bașbug, urmat de generalul Ișik Koșaner (care și-a înaintat demisia, la
sfârșitul lunii iulie 2011, motivând că Turcia a intrat într-o epocă în care Armata nu mai poate fi
garantul laicității, rol care îi fusese prevăzut de Kemal Atatürk, încă de la nașterea Republicii Turce,
și, apoi, reconfirmat prin constituția din 1982), înlocuit de Erdogan cu șeful Jandarmeriei, generalul
Necdet Ozel.