Sunteți pe pagina 1din 70

UNIVERSITATEA ,,PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific
Lect.univ.drd. Drugă Dan Florin Absolvent
Diaconu Constantin

Iulie 2015
UNIVERSITATEA ,,PETRE ANDREI” DIN IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT

CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE

Coordonator ştiinţific
Lect.univ.drd. Drugă Dan Florin Absolvent
Diaconu Constantin

Iulie 2015

2
CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Consideraţii generale prinvind individualizarea pedepselor

Sectiunea I – Noţiunea de individualizare a pedespselor

Sectiunea a II a - Formele de individualizare a pedepselor

Capitolul al II-lea – Individualizarea juridică a pedepselor

Sectiunea I – Cadrul de reglementare şi criteriile generale de individualizare

Sectiunea a II a – Criteriile generale de individualizare juridică prevăzute in Noul Cod


Penal

Capitolul al III-lea – Conceptul de circumstanţe, clasificarea circumstanţelor, noţiunea şi


caracterizarea circumstanţelor atenuante

Sectiunea I – Conceptul de circumstanţe

Sectiunea a II-a - Clasificari ale circumstanţelor

Sectiunea a III-a – Notiunea şi clasificarea circumstanţelor atenuante

Capitolul al IV-lea – Circumstanţe atenuante legale şi judiciare. Efectele circumstanţelor


atenuante

Sectiunea I – Circumstanţele atenuante legale generale

Sectiunea a II-a – Circumstanţele atenuante judiciare

Sectiunea a III-a – Efectele circumstanţelor atenuante

Capitolul al V-lea – Circumstanţele atenuante în reglementarea Noului Cod Penal

Concluzii

Abrevieri

Bibliografie

3
Introducere

Împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune nu li s-au acordat totdeauna


importanţa cuvenită. De-a lungul istoriei dreptului penal, împrejurările au fost şi continuă să
fie privite încă, în funcţie de înţelesul ce se dă noţiunii de infracţiune, de criteriile de stabilire a
vinovăţiei şi de scopurile urmărite prin aplicarea pedepsei.
Uneori, acordarea circumstanţelor atenuante era în funcţie de anumite întâmplări,
deseori cu caracter mistic, ca de exemplu, ruperea frânghiei în timpul executării condamnatului
prin spânzurătoare, creştinarea infractorului sau declaraţia unei fete că se căsătoreşte cu cel
osândit, s.a. Alteori, aplicarea circumstanţelor atenuante era lăsată la bunul plac al
judecătorului.
În plan teoretic, chestiunea lăsării magistatului pentru a alege aplicarea pedepselor este
foarte veche. Legiuitorul noului Cod penal a adoptat şi el sistemul enumerării unor împrejurări
care constituie circumstanţe atenuante. Fiind enumerate în articolul 75 din Codul penal, aceste
circumstanţe sunt legale şi obligatorii pentru instanţele de judecată.1
Caracterizarea prin lege a acestor circumstanţe ca atenuante constituie un mijloc de
individualizare legală a sancţiunilor penale, iar posibilitatea acestei caracterizări decurge din
natura şi semnificaţia invariabilă a acestor circumstanţe. Circumstanţele atenunate legale au o
sferă de aplicabilitate generală, în sensul că influienţa lor asupra pedepsei are loc în cazul
săvârşirii oricărei infracţiuni.
Mi-am ales această temă din prisma faptului că Dreptul penal a fost materia ce m-a
influienţat cel mai mult în timpul facultăţii, atât partea generală cât şi partea specială.
Individualizarea pedepsei în circumstanţe atenuante şi agravante mi-a atras atenţia pentru că
este unul din modurile prin care legea jonglează cu sancţiunile ducând la cea mai corectă
soluţionare a infracţiunilor.

1
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., Noul Cod penal comentat. Partea generală, Vol. I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.549;

4
Pentru ca pedeapsa să poată îndeplini funcţiile de constrângere şi de reeducare a
condamnatului şi să realizeze scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, trebuie să
corespundă gravităţii infracţiunii şi nevoilor de îndreptare a infractorului.
Când legiuitorul stabileşte pedeapsa pentru o anumită infracţiune, este necesar să ţină
seama de pericolul social abstract al acelei infracţiuni, iar instanţa, în aplicarea pedepsei,
trebuie, de asemenea, să aibă în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite şi
periculozitatea făptuitorului. Dacă nu se realizează o concordanţă între pedeapsa prevăzută de
lege pentru o infracţiune şi pericolul social abstract al infracţiunii respective, acea pedeapsă nu
poate duce la realizarea prevenţiei generale. De asemenea, eventuala disproporţie între
pedeapsa aplicată de instanţă, pe de o parte, şi gradul de pericol social concret al faptei săvârşite
şi periculozitatea infractorului, pe de altă parte, pot face ca o astfel de pedeapsă să îşi piardă
inevitabil din aptitudinea funcţională şi să determine rezultate contrare celor urmărite prin
aplicarea şi executarea ei.
Individualizarea pedepselor este un instrument de o importanţă capitală în practică,
însemnând de multe ori diferenţe cuantificabile în ani de detenţie sau chiar pragul dintre
privarea de libertate şi aplicarea unei pedepse suspendate condiţionat sau sub supraveghere.
O justă individualizare se poate realiza doar atunci când există un echilibru între
reprimarea infracţiunilor şi reprimirea infractorului în cadrul societăţii după executarea
sancţiunii, sau chiar în cursul acesteia, în funcţie de modalitatea de executare pentru care
optează instanţa.
Ideea individualizării pedepsei ca formă a constrângerii are drept premiză nu numai
ideea că faptele antisociale sunt foarte diferite ca gravitate, dar şi ideea că infractorii sunt foarte
diferiţi între ei, atât în raport cu personalitatea lor, cât şi în raport cu modul cum percep
constrângerea şi cu modul în care aceasta le influienţează comportamentul. Noţiunea de
individualizare a pedepsei, referindu-se la individ ca persoană fizică, tinde să fie înlocuită cu
aceea de personalizare a pedepsei, în măsura în care nu numai persoana fizică, dar şi cea
juridică este suceptibilă de sancţiunea penală (sau, persoana juridică nu este un individ, ci o
entitate colectivă care potrivit legii poate să fie subiect de drepturi şi obligaţii şi să aibă un
patrimoniu, distinct de cel al persoanei fizice).
Conceptul de individualizare deşi exprimă, într-un sens restrâns, ideea adaptării
pedepsei în raport cu individualitatea, persoanlitatea fiecărui infractor, are şi un sens mai larg,

5
desemnând operaţia de adaptare generală a pedepsei, în funcţie de toate realităţile din
perspectiva cărora trebuie evaluată natura şi intensitatea constrângerii (faptă, persoană,
împrejurările în care a acţionat).
Lucrarea a fost făcută pe baza vechiului Cod penal, legea nr.286/2009, mergând în
concordanţă cu noul Cod penal actualizat prin Legea nr. 187/2012 intrată în vigoare la data de
1 februarie 2014.

6
Capitolul I

Consideraţii generale privind individualizarea pedepselor

Secţiunea I: Noţiunea de individualizare a pedepselor

Săvârşirea infracţiunii şi stabilirea răspunderii penale pentru aceasta au drept consecinţă


inevitabilă aplicarea sancţiunilor de drept penal2 prevăzute de lege, pentru restabilirea ordinii
de drept, pentru constrângerea şi reeducarea infractorului.
Pentru ca o pedeapsă concretă să-şi atingă scopul preventiv, ea trebuie astfel aleasă şi
dozată încât, prin fiecare din funcţiile ei, să realizeze un efect preventiv maxim.
Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infractor,
în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de
individualizare a pedepsei.3
O definiţie dintr-un dicţionar juridic arată că noţiunea de individualizare a pedepsei
desemnează:,, un principiu al răspunderii penale care constă în faptul că pedeapsa care se aplică
pentru o infracţiune săvârşită în concret trebuie să fie corespunzătoare nivelului de
periculozitate social pe care acesta îl prezintă.ˮ4
Cadrul de reglementare al individualizării pedepsei este articolul 72 din Noul Cod Penal,
format din trei alineate după cum urmează:
,,1. La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a
acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează
răspunderea penală.
2. Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama
de dispoziţiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative,
cât şi pentru proporţionalizarea acesteia.

2
Sancţiunile de drept penalce pot fi aplicate în cazul săvârşirii de infracţiuni sunt pedepsele şi măsurile
educative.;
3
J.Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.76;
4
http://legeaz.net/dictionar-juridic/individualizarea-pedepsei;

7
3.La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ţine seama de
dispoziţiile părţii generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială
pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau
agravează răspunderea penală.ˮ5
În doctrina penală individualizarea pedepsei a fost definită ca fiind:,, acea operaţie de
adaptare sau dozare a pedepsei în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii şi cu
persoana infractorului, în aşa fel încât pedepsa să îşi poată îndeplini cu maximă eficienţă
funcţiile şi sa-şi realizeze scopul.ˮ6
Astfel, s-a exprimat ideea că după criteriile în raport cu care instanţa de judecată este
chemată să adapteze sancţiunea penală la fapta comisă, la persoana infractorului şi la
împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală a acestuia, au în aceleşi timp şi
caracterul de instrumente sau mijloace de pătrundere în mecanismele care influienţează
comportamentul infractorului, pentru orientarea sa în direcţia favorabilă respectării ordinii de
drept. Astfel, într-o asemenea viziune, lege penală în procesul individualizării pedespei se
bazează şi pe un sistem de reguli şi metode de influienţare a comportamnetului infracţional
susceptibile să modifice modul de comportamentare în viitor al infractorului în societate. 7
Putem astfel conchide că aşa cum orice infractor pe baza ideii de mai sus poate fi îndreptat prin
orice factor coercitiv, la fel şi omul neinfractor influienţat de mediul social în care trăieşte poate
fi transformat sau adaptat pentru a corespunde exigenţelor acestuia.
Se poate vorbi astfel, ca o necesitate impetuoasă a individualizării pedepselor. Pentru
ca pedeapsa să poată îndeplini funcţiile de constrângere şi de reeducare a condamnatului şi să
realizeze scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, trebuie să corespundă gravităţii
infractiunii şi nevoilor de îndreptare a infractorului.8
,,Când legiuitorul stabileşte pedeapsa pentru o anumită infracţiune este necesar să ţină
seama de pericolul social abstract al acelei infracţiuni, iar instanţa, în aplicarea pedepsei,
trebuie, de asemnea, să aibă în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite şi
periculozitatea infractorului, pe de altă parte, pot face ca o astfel de pedeapsă să îşi piardă

5
Codul Penal şi 10 legi usuale, ediţia a 17-a, actualizat la 17 septembrie 2012, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2012, p.32;
6
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.372;
7
Ion Ristea, Regimul circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.11;
8
C. Bulai, C. Bulai, op. cit, p.372;

8
inevitabil din aptitudinea funcţională şi să determine rezultate contrare celor urmărite prin
aplicarea şi executarea ei.ˮ9
Astfel putem spune că: ,,întrucât o serie de particularităţi ale persoanei infractorului,
care ar putea avea o influienţa în stabilirea cuantumului sau duratei necesare a pedepsei aplicate,
nu pot fi cunoscute decât în cursul executării pedepsei, când persoana este supusă regimului de
deţinere şi reacţionează în raport cu aceasta, este necesar ca în continuarea şi executarea
pedepsei, sau, dimpotrivă, prin îmblânzirea acestuia, când condamnatul dă dovezi temeinice de
îndreptare şi reeducare, făcând, în felul acesta, ca deţinerea lui în continuare sau deţinerea în
aceleaşi condiţii să devină inutilă, iar uneori dăunătoare.ˮ10
Individualizarea pedepsei este un pricipiu a dreptului penal, iar daca în general prin
principiu se înţelege o idee conducătoare sau călăuzitoare care reflectă trăsăturile esenţiale ale
unei categorii de fenomene sociale şi relaţii sociale care îndrumă condiţia oamenilor în
conformitate cu o evolutie istorică legală. Acestea fiind spuse principiul individualizării
,,domină în primul rând, procesul elaborării normelor juridice penale, fiind puse în slujba
realizării obiectivului prioritar al politicii penale – prevenirea - trebuie în mod necesar să creeze
condiţiile unei bune individualizăti judiciare şi administrative a pedepselor, fără de care acest
obiectiv nu ar putea fi atins. Individualizarea domină întraga activitate a legii penale,(...)
punându-se spune că judecata în ansamblul său, prin toate mecanismele sale, tinde către
individualizarea pedepsei, punctul său final şi însăşi raţiunea sa. Apare astfel ca o linie
directoare a întregului drept penal, cu o legătură organică cu scopul legii penale, străbate, mai
mult sau mai puţin evident, ansamblul reglementării juridice penale, iar la realizarea lui
concură, direct sau indirect, toate normele şi instituţiile care disciplinează răspunderea
penală.ˮ11
Ca o concluzie la ansamblul de cuvinte de mai sus, ca o idee ce concentrează cele
enunţate îl cităm pe Ilie Pascu care ne spune că: ,,individualizarea pedepsei este una dintre
instituţiile de bază ale dreptului nostru penal. Principiul individualizării pedepsei, căruia această
instituţie îi dă expresie, constituie un principiu fundamental al politicii penale a statului nostru

9
Ilie Pascu, Drept penal. Partea general, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.376;
10
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială,
Vol II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970,p.98, apud Ilie Pascu, op.cit., p.376;
11
Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, ediţia a II-a, Ed. Juridică. Bucureşti,
2004, pp.70-71,

9
la realizarea căruia, direct sau indirect, îşi aduc contribuţia toate normele şi instituţiile care
reglementează răspunderea penală.ˮ12

Secţiunea a II-a: Formele de individualizare a pedepselor

După cum am văzut individualizarea pedepselor presupune în primul rând adaptarea


limitelor sancţiunii prevăzute de lege periculozităţii atingerii aduse valorilor sociale ocrotite.
Teoretic, limitele pedepselor ar trebui să reflecte importanţa valorii sociale ocrotite. Practic,
după 1996 în Codul Penal au fost agravate limitele pedepselor astfel încât limitele maxime ale
sancţiunilor prevăzute pentru infracţiuni contra vieţii sunt similare cu cele prevăzute contra
patrimoniului. În al doilea rând, presupune individualizarea şi adaptarea cuantumului pedepsei
aplicate pentru fapta concretă periculozităţii infractorului, urmărilor faptei, scopului urmărit,
schimbării compotamentului celui condamnat sub influienţa sancţiunii. Şi în ultimul rând,
presupune adaptarea modului de executare a sancţiunii în raport cu conduita celui condamnat
la locurile de executare a pedespelor.13
Din alineatul scris mai sus vedem expuse formele de individualizare a pedepsei şi
anume individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.
În funcţie de organele care realizează individualizarea pedepsei, aceasta poate fi:
,,1. legală - se realizează de către legiuitor însuşi prin prevederea de pedepse variate ca natură
şi cuantum în funcţie de nivelul abstract de periculozitate socială pe care îl poate prezenta o
anumită categorie de fapte incriminate, precum şi prin prevederea de pedepse alternative.
2. judiciară - realizată de instanţă prin folosirea criteriilor generale de individualizare prevăzute
de art. 72 C. pen. (dispoziţiile părţii generale ale codului penal, limitele de pedeapsă fixate de
partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală).

12
Ilie Pascu, op.cit., p.377;
13
Lavinia Valeria Lefterache, Francisca Maria Vasile, Fişe de indeividualizare a pedespei, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, p.6;

10
3. administrativă - realizată de organele de executare prin folosirea mijloacelor de sancţionare
şi stimulare a condamnaţilor, prin liberarea condiţionată, pe care o poate propune comisia de
propuneri şi pe care o dispune instanţa de judecată, prin graţierea individuală sau colectivă pe
care o poate acorda Preşedintele României.ˮ14
Aceste forme de individualizare a pedepsei sunt corespunzătoare celor trei etape
dinstinctive în opera de combaterii a săvârşirii de fapte penale. Să le luăm pe rând:
Individualizarea legală a pedepselor. Rolul hotărâtor îl are preocuparea legiuitorului de
a consacra şi a asigura, prin însăşi elaborarea normelor de drept penal, realizarea principiului
individualizării pedepselor şi aceasta se concretizează prin consemnarea expresă a principiului
individualizării pedespsei găsit în dispoziţiile art. 72 din Codul penal apoi, stabilirea cadrului
general al pedepselor aplicabile în sistemul nostru de drept penal în aticolele 53 şi 53¹ Codul
penal, fiind obligatoriu pentru întregul sistem de drept, precum şi stabilirea naturii şi limitelor
speciale ale pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, considerată cea mai importantă operaţie
de individualizare legală a pedespei, iar în ultimul rând stabilirea cadrului legal şi a mijloacelor
legale şi prevederea în lege a anumitor circumstanţe atenuante sau agravante.15
Trebuie amintit că de-a lungul timpului individualizarea pedepselor s-a confruntat cu
două concepţii extreme cu privire la internvenţia legiuitorului, astfel încât exista concepţia
legalismului excesiv prin care se susţinea o pedeaspsă fixă pentru fiecare infracţiune prevăzută
în Codul penal şi cea de-a doua este concepţia arbitrariului judiciar prin care judecătorul putea
stabili pedeapsa fără intervenţia legii. Majoritatea legislaţiilor nu au acceptat niciuna din aceste
concepţii ci le-au combinat pentru o optimizare cât mai bună în stabilirea pedepselor.
,,Prin acest sistem eclectic s-a recunoscut judecătorului o libertate parţială în fixarea
pedepsei, legiuitorul păstrându-şi totuşi dreptul de a introduce anumite îngrădiri în această
putere discreţionară a judecătorului.”16
O primă limitare este fixarea limitei speciale minime şi a limintei speciale maxime, care
nu poate fi depăşită de judecător decât în cazuri prevăzute de lege. Pe lângă limitele acestea mai
avem si un sistem de criterii de individualizare care sunt incluse şi cauzele modificatoare de
pedeapsă. Diferă de la o legislaţie la alta caracterul lor, în sensul că în unele sunt obligatorii

14
http://legeaz.net/dictionar-juridic/individualizarea-pedepsei;
15
Ilie Pascu, op.cit., pp.377-378;
16
Gheorghe Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.75;

11
pentru judecător precum în Codul penal român sau Codul penal italian, pe când în alte legislaţii
ele reprezintă de fapt nişte indicaţii generale, de exemplu, în Codul penal francez sau doar ţine
de cutuma sau jurisprudenţa unuei legislaţii ca în Common Low-ul engelz.17
Mai trebuie spus la individualizarea legală că ,,pedepsele variază după natura, regimul
durata şi cuantumul lor astfel: pedepse principale (detenţiunea pe viaţă, închisoare de le 15 zile
la 30 de ani, amenda de la 100 lei la 50.000 lei), pedepse complementare (interzcerea unor
drepturi de la 1 la 10 ani, degradarea militară) şi pedepsele accesorii (interzicerea drepturilor
prevăzute de articolul 64 Codul penal.)ˮ18
Individualizarea judiciară a pedepselor. Este de competenţa instanţei de judecată şi
constă în ,,stabilirea şi aplicarea pedespsei în limitele prevăzute de lege în cazul săvârşirii unei
infracţiuni determinate, ţinând seama de gradul de pericol social concret al faptei şi
periculozitatea infractorului, ca şi de împrejurările comiterii faptei. Pedeapsa astfel stabilită
reprezintă un antecedent penal pentru condamnat şi este consemnată în cazierul judiciar.ˮ19
Realizarea individualizării judiciare implică utilizarea unui complex de cauze de
agravare şi atenuare a pedepsei, în vederea realizării scopului pedepsei, prevenirea săvârşirii de
noi infracţiuni.20
Despre individualizarea judiciară vom avem un capitol distinct şi nu vom spune mai
multe ea.
Individualizarea administrativă a pedespelor. Aparţine organelor administrative de
executare a pedepselor şi se efectuează în faza executării pedepsei aplicate, reprezentând ultima
etapă în realizarea principiului individualizării pedepsei. Individualizarea administrativă
presupune adaptarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în raport cu
conduita condamnaţilor la locurile de executare a pedepselor. Această formă de individualizare
poate privi nu numai regimul de executare dar şi durata executării efective a pedepsei, prin
aplicarea dispoziţiilor privitoare la liberarea condiţionată sau la alte forme de executare sau
graţiere. Individualizarea administrativă a pedespsei este reglementată, în principal, prin Legea
privind executarea pedespelor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

17
Ibidem,p.75;
18
Ion Ristea, op.cit, p.43;
19
Ilie Pascu, op.cit., p.378;
20
Lavinia Valeria Lefterache, Francisca Maria Vasile, op.cit. p.6;

12
penal, dar şi prin unele norme cuprinse în Codul penal, care vor fi analizate mai mult cu prilejul
tratării executării pedespelor principale.21
Ca o concluzie cu privire la cele trei forme de individualizare a pedespei îi cităm pe
Ştefan Daneş şi Vasile Papadopol care spun că: ,,prin expresia individualizare legală nu este,
în esenţa sa, o individualzare propriu-zisă. Dacă individualizarea constă în operaţiunea de
adaptare a pedepsei şi a executării ei la cazul individual şi la persoana infractorului, în aşa fel
încât să se asigure aptitudinea funcţională şi realizarea scopului ei, adică în adecvarea pedespei
la o anumită faptă concretă şi la un adică în adecvarea pedespei la o anumită faptă concretă şi
la un anumit infractor concret, care trebuie reeducat, atunci operaţia de individualizare nu poate
fi decât o operaţie post delictum, care în mod necesar trebuie să se efectueze, în integralitatea
sa, după ce fapta a fost săvârşită şi constatată judecătoreşte. Atâta vreme cât nu s-a săvârşit încă
o infracţiune şi nu există răxpundere penală, nu se poate vorbi de o individualizare a pedepsei
în sensul propriu al acestei noţiuni, căci lipseşte atât obiectul supus operaţiei de adaptare, cât şi
unul dintre elementele faţă de care trebuie să se înfăptuiască adaptarea. De aceea
individualizarea pedepselor poate fi numai judiciară şi administrativă.ˮ22

21
Ibidem,p.378;
22
Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, op.cit., pp.79-80;

13
Capitolul al II-lea
Individualizarea juridică a pedepselor

Secţiunea I: Cadrul de reglementare şi criteriile generale de


individualizare

Individualizarea pedepsei, fiind o parte a activităţii de aplicare a legii penale, chiar


momentul ei final, nu se poate înfăptui decât în baza, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege.
Legiuitorul, care nu poate adapta el însuşi pedeapsa fiecărui caz concret, fixează, în schimb
anumite coordonate în cadrul cărora urmează a se realiza, de către judecători, operaţia de
stabilire şi aplicare a pedepsei concrete. Aceste coordonate alcătuiesc, împreună, cadrul legal
al individualizării judiciare.23
Această formă de individualizare completează opera de individualizare legală, ocupând
locul central în cadrul formelor de individualizare.
Codul penal în vigoare a consacrat institutiei pedepsei un întreg capitol, intitulat
Individualizarea pedepselor. Este vorba despre capitolul V din Titlul al-III-lea al Părţii
generale, în care au fost cuprinse numai acele dispoziţii generale care se referă în mod
nemijlocit la individualizarea pedepsei. Dispoziţiile capitolului al-V-lea este la rândul său
împărţit în şase secţiuni şi anume: secţiunea I intitulată Dispoziţii generale, care cuprinde un
singur articol (72) cu referire la criteriile generale de individualizare, secţiunea a-II-a numită
Circumstanţe atenuante şi agravante are nouă articole (73-80) şi cuprinde toate dispoziţiile
privitoare la circumstanţele atenuante şi agravante. Secţiunea a-III-a denumită Suspendarea
condiţionată a executării pedepsei are şase capitole (81-86) şi cuprinde dispoziţii la această
instituţie. În secţiunea a-III¹-a Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, se referă la
acest mijloc de individualizarea a pedepsei care a fost introdus prin legea nr.104/1992 şi are
şase aticole. Secţiunea a-III²-a este Executarea pedepsei la locul de muncă şi cuprinde acele
dispoziţii ce reglementează instituţia executării pedepsei la locul de muncă. Acestă secţiune

23
Ibidem, p.84;

14
cuprinde cinci articole. Şi ultima secţiune a-IV-a este dedicată Calculului pedepsei si îi sunt
alocate trei articole. Această ultimă secţiune cuprinde dispoziţii referitoare la modul de
calculare a pedepsei închisorii, în legătură cu executarea acesteia.
,,Noul Cod penal a rezervat instituţiei individualizătii pedepsei la fel ca şi în vechiul
Cod tot capitolul V din titlul al-III-lea al Părţii generale, intitulat Individulizarea pedepselor,
structurat pe şase secţiuni: prima secţiune, intitulată Dispoziţii generale, care cuprinde tot un
singur articol, în care sunt enumerate criteriile generale de individualizare a pedepsei. Secţiunea
a 2-a, intitulată Circumstante atenuante şi agravante, secţiunea a 3-a, intitulată Renunţarea la
aplicarea pedepsei, secţiunea a 4-a denumită Amânarea aplicării pedepsei, secţiunea a 5-a,
intulată Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, şi secţiunea a 6-a, intitulată
Liberarea condiţionată.”24
În continuarea vom evidenţia criteriile generale de individualizare a pedespselor din
Codul penal.
,,În afara unor excepţii destul de rare, de regulă pedeapsa prevăzută de codul penal
pentru infracţiuni este indicată între o limită maximă şi una minimă; judecătorul este cel care
apreciază, de la caz la caz, care este pedeapsa la care va fi condamnat infractorul. Puterea
judecătorului de a determina pedeapsa în concret este prin esenţă, discreţională, dar cu toate
acestea magistratul este obligat să-şi motiveze decizia în decretul de condamnare.”25
Ca o definiţie a criteriilor generale de individualizare a pedepselor îl cităm pe Ion Ristea
care spune că: ,,sunt acele categorii sau elemente prevăzute de lege, după care instanţa de
judecată trebuie să se orienteze în activitatea juridică a pedepsei.”26
Criteriile de individualizare se împart în generale şi speciale. Cele generale sunt
incidente, fără excepţie, cu ocazia efectuării oricărei operaţii de individualizare juridică.
Criteriile speciale trebuie luate în considerare doar la individualizarea şi aplicarea sancţiunii de
drept penal în unele cazuri particulare.
Se mai poate desoebi următoarea împărţire şi anume criterii care se aplică persoanei
fizice şi criterii care se aplică persoanei juridice. În cazul persoanelor fizice şi juridice, pe lângă
criteriile generale devin în anumite cazuri incidente şi unele criterii speciale.

24
Ilie Pascu, op.cit., p.379;
25
http://www.omnia-lex.eu/index.php/informatii-juridice;
26
Ion Ristea, op.cit, p.40;

15
,,Din modul de redactare a articolului 72 din Codul penal rezultă că aceste criterii au, în
primul rând, caracter obligatoriu pentru instanţă atât la alegerea pedepsei, cât şi la
proporţionarea ei. Stabilirea şi aplicarea pedepsei cu nesocotirea vreunuia dintre aceste criterii
fac ca hotărârea de condamnare să fie netemeinică şi nelegală. În al doilea rând, criteriile
generale de individualizare nu pot fi utilizate decât împreună, individualizarea pedepsei prin
folosirea numai a unuia sau a unora dintre aceste criterii atrage netemeincia sau nelegalitatea
hotărârii de condamnare. În al treilea rând, în ceea ce priveşte aria de incidenţă, aceste criterii
au caracter de generalitate, în sensul că de ele trebuie să se ţină seama nu numai la stabilirea şi
aplicarea pedespei principale şi complementare, dar şi în toate cazurile de luare şi determinare
concretă a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă.”27
Potrivit dispoziţiilor din Codul penal în vigoare, criteriile generale de individualizare a
pedepsei sunt: dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele pedepsei fixate în lege pentru
infracţiunea săvârşită (din partea specială a Codului penal), gradul de pericol social al faptei
săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea
penală.
,,Este lesne de observat că între aceste criterii generale se desemnează o desoebire de
conţinut. Primele două constau în elemente nespecifice operaţiei de individalizare propriu-zisă
a pedepsei, ele identificându-se, de fapt, ca baza legală a individualizării. Criterii specifice
instituţiei individualizării sunt doar ultimele trei, căci numai ele se referă la date şi elemente
care pot caracteriza fapta ce a provocat reacţia represivă şi persoana făptuitorului căruia
urmează să i se aplice pedeapsa.”28
Acum să examinăm fiecare criteriu general de individualizare:
1.Dispoziţiile părţii generale a Codului penal.
Potrivit acestui criteriu, la stabilirea şi aplicarea sancţiunii instanţa de judecată este
obligată să ţină seama de dispoziţiile legale a căror respectare asigură încadrarea juridică
corectă a faptei şi totodată asigură cadrul legal de stabilire a sancţiunii.29

27
Ilie Pascu, op.cit., p.380;
28
Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, op.cit., p.92;
29
Ion Ristea, op.cit, p.55;

16
Totuşi prevederile cuprinse în partea generală a codului sunt mult prea numeroase şi
eterogene, chiar unele fără nici o legătură cu pedeapsa şi stabilirea ei, pentru a se considera că,
în conformitate cu prevederile articolului 72 Codul penal, ele ar trebui să fie avute în vedere,
toate, la individualizarea pedepsei,
,,În doctrină s-a precizat că trebuie să se facă deosebire între dispoziţiile care stabilesc
cadrul individualizării şi dispoziţiile care servesc la determinarea concretă a pedepsei înlăuntrul
acestui cadru. Deşi, instanţa de judecată este datoare să aplice cu stricteţe dispoziţiile prin care
se asigură realizarea individualizării, totuşi prin aceasta ea nu şi-a început încă opera sa proprie
de individualizare.”30
La acest criteriu vor trebui avute în vedere următoarele: dispoziţiile în care este arătat
scopul pedepsei, dispoziţiile care reglementează sistemul pedepselor, condiţiile răspunderii
penale, modul de stabilire a pedepsei în anumite situaţii (ca participaţie, tentativă, pluralitate de
infracţiuni), normele privind cauzele de modificare a pedepsei, stările de atenuare sau de
agravare a pedepsei, mijloacele de individualizare a executării pedepsei, etc. Astfel, dacă
infracţiunea a fost săvârşită în participaţie, vor fi aplicabile dispoziţiile care reglementează
participaţia penală, în cazul în care făptuitorul a comis mai multe infracţiuni sau este recidivist,
pedeapsa va fi stabilită ţinând seama de dispoziţiile care vizează aplicarea pedepsei când există
concurs sau recidivă, precum şi alte exemple.31
2.Limitele de pedeapsă fixate în Partea specială a Codului penal.
,,Codul penal român a adoptat sistemul sancţiunilor relativ determinate, sistem în baza
căruia pentru fiecare infracţiune se prevede o limintă minimă şi o limită maximă. Limita minimă
reprezintă expresia gradului cel mai scăzut de pericol social, iar limita maximă denotă gradul
cel mai ridicat de pericol social care îl prezintă fapta comisă (încadrarea juridică a faptei reflectă
pericolul social abstract al infracţiunii).”32
La stabilirea pedespei, instanţa de judecată este obligată să pornească de la limitele
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită şi să nu depăşească aceste
limite, prin stabilirea unui plus sau a unui minus de pedeaspsă decât în situaţia existenţei unor
cauze de agravare sau atenuare care însoţesc săvârşirea faptei.

30
Gheorghe Ivan, op.cit., p.116;
31
Ilie Pascu, op.cit., p.380;
32
Ion Ristea, op.cit, p.57;

17
Cazurile în care limitele speciale ale pedepsei pot fi depăşite sunt riguros reglementate
de lege şi reclamă o motivare specială din partea instanţei.
Altfel spus limitele de pedeapsă ce urmează a fi luate în considerare la individualizare
sunt cele care, într-un caz concret sau specificat, corespund încadrării juridice a faptei săvârşite.
Dacă este vorba despre o infracţiunea consumată, săvârşită în forma tipică sau calificată, se va
avea în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă, ori respectiv, calificată a
infracţiunii, iar dacă fapta reprezintă tentativa unei infracţiuni, simple sau calificate, vor fi luate
în considerare jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată, în forma sa simplă sau, după caz, calificată, etc.33
3.Gradul de pericol social al faptei săvârşite.
,,Criteriul se referă la gradul de pericol social concret al faptei, pentru stabilirea căruia
trebuie să se cerceteze modul în care s-a realizat efectiv acţiunea sau incţiunea care constituie
elementul material al infracţiunii şi împrejurările care particularizează activitatea obiectivă,
caracterul şi importanţa obiectului juridic vătămat sau periclitat în concret prin sâvârşirea faptei,
caracterul şi gravitatea urmărilor acesteia, forma şi modalitatea vinovăţiei, mobilul şi scopul
infracţiunii. Prin evaluarea tuturor acestor date şi elemente, se ajunge la stabilirea gradului de
pericol social, ca rezultat al aprecierii în ansamblu a activităţii infracţionale şi a împrejurărilor
care contribuie la determinarea acestuia.”34
Astfel infracţiunea este în stransă legătură cu aplicarea pedepsei, determinându-o,
sancţiunea fiind consecinţa şi măsura gravităţii infracţiunii săvârşite.
Între gravitatea infracţiunii şi sancţiune există o legătură indisolubilă, atât în formularea
abstractă a normei penale cât şi în conştiinţă socială, care leagă întotdeuna sancţiunea de
gravitatea infracţiunii, într-o relaţie de la efect la cauză.35
4.Persoana infractorului.
,,Se ştie că aceiaşi sancţiune, identică ca gen şi cuantum, nu produce aceleaşi efecte
educative tuturor infractorilor, în cazul unora determină tranformări profunde ale conştiinţei
individuale şi repectiv modificări reale şi de durată ale comportamentului, în cazul altor
persoane, are doar un efect inhibator temporar, iar în cazul infractorilor recalcitranţi, sancţiunea

33
Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, op.cit., p.94;
34
Ilie Pascu, op.cit., p.381;
35
Ion Ristea, op.cit, p.57;

18
s-ar putea să nu aibă nici un efect. În aceste condiţii, pedeapsa trebuie adaptată nu numai în
raport cu fapta comisă, dar şi cu persoana infractorului. Acest criteriu este hotărâtor pentru
opera de individualizare, întrucât pedeapsa trebuie să fie adecvată şi proporţionată faţă de
fiecare infractor în raport cu trăsăturile sale specifice, cu periculozitatea sa socială şi cu orice
elemente de natură să caracterizeze personalitatea sa.”36
Ca o definiţie scurtă a acestui criteriu zicem că: ,,se referă la dezvoltarea psihofizică a
acestuia, atitudinea în familie şi în societate, la locul de muncă, vârsta, calitatea pe care o are
(medic, funcţionar public, rudă cu victima, etc.), că a acţionat în participaţie şi care a fost rolul
său, că este recidivist sau nu, că a comis un concurs de infracţiuni sau o pluralitate
intermediară.”37
Sau după cum spune Ilie Pascu referindu-se la acest criteriu e că, cunoaşterea trăsăturilor
de natură a caracteriza persoana infractorului şi a explica astfel cauzele care au dus la săvârşirea
infracţiunii este deosebit de utilă pentru determinarea periculozităţii acestuia şi, în consecinţă
pentru aplicarea unei pedepse eficiente. Individualizarea pedepsei în raport cu persoana
infractorului implică cercetarea şi evaluarea unor multiple date privind cum am spus mai sus
starea psihofizică, vârsta, expierenţa de viaţă, etc. Tot pentru cunoaşterea persoanei
infractorului, se va cerceta care a fost atitudinea acestuia după ce a săvârşit fapta, dacă şi-a
recunoscut sau nu vina, precum şi comportarea acestuia în faţa instanţei. De asemenea se va
ţine seama de comportarea infractorului faţă de persoana vătămată, dacă a reparat prejudiciul,
a acordat asistenţă victimei, etc.38
5.Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
,,Aceste împrejurări la care se referă legiuitorul prin dispoziţiile articolului 72 din Codul
penal sunt acele stări, situaţii împrejurări, date ale realităţii ce nu sunt cuprinse în conţinutul
agravant al infracţiunii şi care prin legătura lor accidentală cu fapta săvârşită ori cu făptuitorul
influienţează gradul de pericol social al faptei sau de periculozitate a infractorului şi determină
o atenuare sau agravare a pedepsei concrete. Sub denumirea de împrejurări care atenuează sau

36
Ibidem, p.71;
37
Conf. Univ. Dr. Ioan Lascu, Drept penal. Partea generală, ed.a3-a, Ed.,,Alma Mater”, Sibiu, 2010 ,p.502;
38
Ilie Pascu,op.cit., p.381;

19
agravează răspunderea penală sunt cuprinse atât stările cât şi circumstanţele de atenuare sau
agravare ale pedepsei.”39
Totuşi anumiţi autori spun că dispoziţiile articolului 72 din Codul penal nu privesc acele
stări, situaţii, calităţi, întâmplări, etc., pe care legiuitorul le-a inclus în conţinutul infracţiunii ca
elemente circumstanţiale ale variantei agravate şi atenuate. În aceste cazuri, nu se poate vorbi
de cirumstanţe propriu-zise, care au caracter accidental şi o semnificaţie valabilă de la caz la
caz, ci de elemente circumstanţiale care servesc la calificarea infracţiunii şi la stabilirea
pedepsei pentru această infracţiune.40
Articolul 72 a fost completat prin Legea nr. 278/2006, care a introdus un nou alineat,
alin.3, pentru persoana juridică, prin care criteriile de individualizare pentru persoana juridică
sunt comune cu ale individualizării pedepsei pentru persoana fizică, mai puţin criteriul privind
persoana infractorului.
,,Astfel în caz de circumstanţe de atenuare sau de agravare a răspunderii penale,
persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.”41

Secţiunea a II-a: Criteriile generale de individualizare juridică


prevăzute în Noul Cod Penal

,,Criteriile generale de individualizare judecătorească, în număr de şapte, sunt


enumerate de legiuitor în articolul 74 Codul penal şi au rolul de a forma instanţei convingerea
de ansamblu cu privire la gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, cât şi de
înrâurirea asupra lor a unor instituţii din partea generală a Codului penal, insanţa stabileşte
durata ori cuantumul pedepsei aplicabile în cauză.”42
În Codul penal anterior aceste criterii sunt prevăzute în articolul 72.

39
Dr. Cristian Jipa, Dr. Alexandra Cristina Jipa, Curs de drept penal ( partea generală). Prezentare comparativă
a actualului Cod penal cu Noul Cod penal. Practică judiciară şi scheme recapitulative.,vol II, Ed. Orizonturi,
2011, pp.77-78;
40
Ilie Pascu, op.cit., pp.381-382;
41
Conf. Univ. Dr. Ioan Lascu, op.cit., p.504;
42
Traian Dima, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2014, p.535;

20
Un studiu comparativ între cele două Coduri penale, pune în evidenţă ,,două deosebiri
esenţiale între aceste două reglementări. Prima deosebire constă în renunţarea în noul Cod penal
şi menţinerea explicită, drept criteriu de individualizare, a dispoziţiilor Părţii generale şi ale
Părţii speciale a Codului penal, cât şi a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea
penală, pe considerentul că acestea conduc la stabilirea limitelor între care se va face
individualizarea judiciară a pedepsei sunt doar acele elemente ce urmează a fi avute în vedere
la stabilirea pedepsei între limitele speciale aşa cum au fost ele determinate prin aplicarea
tuturor prevederilor legale incidente. A doua deosebire vizează numărul mai mare de criterii
generale de individualizare a pedepsei în noul Cod penal, pe baza cărora judecătorul să poată
face o apreciere mai clară asupra semnificaţiei sociale a infracţiunii comise şi a persoanei
infractorului.”43
,,Criteriile generale de individualizare a pedepsei constituie, în sistemul regelementării
din noul Cod penal, orientări obligatorii pentru instanţa de judecată, ele indicând direcţia în care
trebuie să fie căutate datele şi elementele de individualizare. De respectarea acestor criterii
depinde justa aplicare a pedepsei şi deci, legalitatea acesteia. Stabilirea pedepsei cu nesocotirea
vreunuia dintre aceste criterii va conduce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate,
putând fi supusă cenzurii exercitate de către instanţele de control judiciar în cazul căilor
extraordinare de atac.”44
Criteriile generale de individualizare a pedepsei au o sferă largă de incidenţă, în sensul
că de aceste criterii trebuie să se ţină seama nu numai în toate cazurile de stabilire a duratei sau
cuantumului pedepsei, dar şi în toate cazurile de luare şi determinare concretă a măsurilor
educative.
Astfel, la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ţine seama de
dispoziţiile părţii generale a noului Cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru
persoana fizică, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează
răspunderea penală.45

43
Ilie Pascu, op.cit., pp.382-383;
44
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., Noul Cod penal comentat. Partea generală, Vol. I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.467;
45
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală conform Noului Cod Penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010,
p.460;

21
În continuare vom expune în câteva cuvinte fiecare criteriu general de individualizare
aşa cum îl găsim în Noul Cod penal:

Împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii şi mijloacele folosite.


Împrejurările sunt acele stări, date situaţii sau circumstanţe de fapt care pun în lumină
conţinutul concret al acesteia şi care îi imprimă o anumită gravitate, un anumit caracter (penal
sau extrapenal), o anumită coloratură şi semnificaţie proprie, specifică.
,,Modul de comitere a infracţiunii poate dezvălui şi gradul sporit de pericol al
infractorului şi al faptei sau dimpotrivă, poate releva o periculozitate mai mică a faptei şi
făptuitorului, iar mijloacele folosite pot dezvălui şi ele gravitatea infracţiunii”46, sub aspectul
naturii acestora, a aptitudinilor de a prezenta sau nu pericol public şi, mai ales, a măsurii în care
infractorul s-a servit în concret de astfel de mijloace.

Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită.


,,Sunt infacţiuni la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea
socială care constituie obiect de ocrotire penală cum ar fi securitatea naţională, siguranţa
circulaţiei pe căile ferate, siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor, etc. Aceste infracţiuni pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi
infracţiuni de pericol abstract.”47

Natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii.


Natura şi gravitatea rezultatului produs ori alte consecinţe ale infracţiunii, constituie nu
numai urmări ale acesteia, dar şi un criteriu menţionat de legiuitor care reflectă gravitatea faptei
şi periculozitatea infractorului. Consecinţele acţiunii sau inacţiunii făptuitorului exprimă
gravitatea infracţiunii şi concretizează gradul de pericol social al acesteia. Sunt situaţii când
întinderea urmărilor cauzate prin infracţiune influienţează încadrarea juridică a faptei,
agravându-o şi, pe cale de consecinţă, sporind şi pedeapsa aplicabilă.48

46
Traian Dima, op.cit., p.536;
47
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., op.cit., pp.468-469;
48
Traian Dima, op.cit., pp.537-538;

22
Motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit.
,,Motivul sau mobilul constă în impulsul interior al făptuitorului care a determinat luarea
deciziei de săvârşire a infracţiunii. Pot constitui motive ale infracţiunii, de exemplu: ura,
lăcomia, răzbunarea, gelozia, dorinţa de a obţine anumite avantaje, tendinţa de îmbogăţire fără
muncă, etc. Scopul urmărit prin infracţiune constă în finalitatea propusă de infractor, în
obiectivul faptei aflat în reprezentarea infractorului.”49

Natura şi fracvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului.


Acest criteriu indică faptul că la stabilirea gravităţii infracţiunii şi a periculozităţii
infracţiunii şi a periculozităţii infractorului, pentru stabilirea duratei pedepsei ori a cuantumului
acesteia, instanţa trebuie să observe şi antecedentele penale ale acestuia.
,,Rezultă că instanţa, în opera de individualizare a pedepsei, nu poate face abstracţie de
faptul că infractorul pe care-l judecă are sau nu antecedente penale, iar dacă are, care este natura
infracţiunii săvârşite anterior cât şi frecvenţa lor. Dacă infractorul nu are antecedente penale,
acest lucru poate caracteriza o persoană cu un grad mai redus de pericol social, faţă de o
persoană care are antecedente penale. De exemplu, starea de recidivă în care s-ar afla inculpatul,
atrage în mod automat o pedeapsă mai severă, deoarece recidiva constituie o cauză de agravare
a răspunderii penale.”50

Conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal.


Potrivit acestui criteriu general de individualizare a pedepsei, instanţa de judecată va
trebui să ia în seamă, pe de o parte, conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, iar pe de
altă parte, conduita acestuia în cursul procesului penal. Privitor la conduita infractorului după
săvârşirea infracţiunii, organul judiciar trebuie să stabilească în ce măsură a avut o atitudine
pozitivă faţă de persoana vătămată sau dimpotrivă, o atitudine negativă. O influienţă asupra
aprecierii periculozităţii infractorului o va avea comportarea acestuia în cursul procesului penal
prin recunoaşterea, sau dimpotrivă, negarea săvârşirii infracţiunii, prezentarea de bunăvoie la

49
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., Op.Cit., p.470;
50
Traian Dima, op.cit., p.540;

23
organele judiciare ori sustragerea acestuia, atitudinea infractorului faţă de eventuali participanţi
la săvârşirea infracţiunii.51

Nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.


Este un criteriu care nu figura în Codul penal anterior într-o asemenea redactare.
Introducerea acestui criteriu relevă faptul că legiuitorul a înţeles să pună în centrul atenţiei,
persoana infractorului, în funcţie de care, să aprecieze gravitatea infracţiunii şi periculozitatea
acestuia. În baza acestui criteriu, instanţa îsi poate da seama de personalitatea inculpatului şi
profilul moral al acestuia.52
,,Educaţia deţine un rol de bază la formarea perosnalităţii omului. Procesul de
învăţământ, pe lângă caracterul său informativ-formativ şi de cunoaştere, are şi un caracter
afectiv-educativ, adică de modelare a unor calităţi ale subiectului asupra căruia se exercită,
precum şi de formare a unui comportament demn şi civilizat. Când infractorul are un nivel de
educaţie mai ridicat, se presupune că acesta este mai receptiv la represiunea penală şi, în
consecinţă, i se poate aplica o pedeapsă mai redusă.”53
Vorbind despre vârsta şi starea de sănătate, în primul rând, vârsta contează pentru a se
stabili dacă făptuitorul răspunde penal. ,,Potrivit legii, minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu răspunde penal, iar minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani nu răspunde penal dacă
a săvârşit fapta fără discernământ. Referindu-ne la minori avem în vedere individualizarea
măsurilor educative prevăzute de lege în cazul săvârşirii de infracţiuni. Vârsta este strâns legată
şi de starea de sănătate a persoanei care a comis o infracţiune.”54Un infractor a cărei stare
psihofizică este alterată de o boală sau de alte cauze, poate avea o mai redusă capacitate psihică
de a înţelege şi a-şi dirija soarta.
Situaţia familială şi socială sunt de asemenea elemente pe care instanţa le are în vedere
la individualizarea pedepsei. ,,Situaţia familială constituie şi un criteriu special de stabilire a
cuantumului unei zile-amendă. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se
stabileşte ţinând seama şi de obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în
întreţinerea sa. Situaţia socială, respectiv mediul social, de existenţă a infractorului poate

51
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., op.cit., pp.471-472;
52
Traian Dima, op.cit., p.541;
53
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., op.cit., p.472;
54
Traian Dima, op.cit., p.542;

24
influienţa individualizarea pedepsei. Instanţa poate avea în vedere relaţiile infractorului cu
mediul social sub multiple aspecte: profesional, familial, cultural-obştesc,etc.”55
,,Metodologia dreptului nostru penal şi practica judecătorească nu admit izolarea
infractorului de infracţiune şi se sprijină pe unitatea lor indisolubilă. De aceea, la
individualizarea răspunderii penale, trebuie analizate ca un tot unitar fapta şi făptuitorul, precum
şi împrejurările în care el a acţionat, stabilindu-se în acest mod gradul de pericol social, urmând
sa se poată trece la fixarea pedepsei.”56
În concluzie, ca o notă comună, ambele articole din cele două Coduri, anterior şi prezent,
fac referire, atât la faptă, cât şi la persoană, criteriile de individualizare fiind prezentate în
aceeaşi ordine, în primul rând, criteriile ce se circumscriu faptei, gravităţii acesteia, iar apoi
criteriile vizând persoana infractorului, periculozităţii sale, ordine pe care de altfel magistratul
o are în vedere, în principal, în aplicarea pedepsei.57
,,Noul Cod penal se rezumă numai la criterii de fapt, aşa cum sunt enumerate în art.
74, fără a se mai preciza ca şi criteriu de drept, de individualizare, limitele de pedeapsă fixate
în partea specială. Judecătorul, însă, întotdeauna pentru a stabili cuantumul sau durata pedepsei,
primul lucru pe care-l face este să identifice textul din partea specială a Codului penal care
incriminează infracţiunea pentru care urmează a fi condamnat şi a observa care sunt limitele
maxime şi minime ale pedepsei pentru această infracţiune şi apoi, în funcţie de aceste limite,
stabileşte durata pedepsei. Este atât de intim legat textul de lege din partea specială a Codului
penal, ce vizează limitele în care se poate aplica o pedeapsă, de pedeapsa pe care o aplică
judecătorul care e obligat să respecte aceste limite pentru a pronunţa o pedeapsă legală şi just
individualizată, încât este greu de înţeles de ce nu a fost păstrat şi în Noul Cod penal.”58
Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt reglementate şi în alte legislaţii
penale într-o formulare apropiată Codului penal român sau într-o redactare specifică.
Codul penal italian, în art. 133 prevede că judecătorul trebuie să ţină cont în stabilirea
pedepselor de limitele stabilite de lege, de gravitatea infracţiunii rezultată: din natura, felul,
mijloacele, obiectul, timpul, locul şi orice altă modalitate de acţiune; din forma de vinovăţie şi
gradul acesteia; din gravitatea daunei sau a pericolului cauzat pentru persoana vătămată. De

55
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., op.cit., p.472;
56
Traian Dima, op.cit., p.543;
57
http://www.juridice.ro/268895/despre-pedeapsa-ii-2.html;
58
Ibidem;

25
asemenea, judecătorul trebuie să ţină seama de capacitatea de a comite delicte a vinovatului
rezultată: din motivele comiterii delictului; din antecedentele penale şi judiciare precum şi din
conduita vinovatului de dinaintea săvârşirii infracţiunii, din conduita simultană sau ulterioară
infracţiunii şi din condiţiile de viaţă individuală, de familie sau socială.
Codul penal german instituie obligaţia instanţei ca la stabilirea pedepsei să examineze
atât circumstanţele în favoarea infractorului, cât şi cele în defavoarea lui. Pentru aceasta se iau
în considerare: motivele şi scopurile făptuitorului; conduita, aşa cum rezultă din fapta şi intenţia
cu privire la faptă; măsura în care şi-a încălcat obligaţiile; modul în care a fost săvârşită fapta
şi consecinţele acesteia; antecedentele şi situaţia personală şi materială a făptuitorului, precum
şi conduita acestuia după săvârşirea faptei, în mod special, eforturile depuse de acesta pentru a
înlătura paguba pricinuită, cât şi eforturile făptuitorului de a ajunge la o înţelegere cu persoana
vătămată.
Codul penal francez prevede că instanţa, în limitele fixate de lege, pronunţă pedepsele
şi fixează regimul lor în funcţie de circumstanţele infracţiunii şi de personalitatea infractorului.
Atunci când instanţa pronunţă o pedeapsa cu amenda, ea stabileşte suma ţinând cont de
resursele autorului infracţiunii.

26
Capitolul al III-lea
Conceptul de circumstanţe, clasificarea circumstanţelor, noţiunea şi
clasificarea circumstanţelor atenuante

Secţiunea I: Conceptul de circumstanţe

,,Noţiunea de circumstanţe se deosebeşte de elementele constitutive ale infracţiunii,


adică de acele elemente prin care legiuitorul descrie în norma de incriminare conţinutul
infracţiunii. Lipsa uneia dintre aceste trăsături înlătură existenţa infracţiunii respective fie în
sensul că fapta ar putea să constituie o altă infracţiune, fie în sensul că fapta s-ar situa în afara
ilicitului penal putând constitui eventual o altă formă de ilicit, sau să devină o faptă licită. Spre
deosebire de elementele constitutive ale infracţiunii, circumstanţele nu influenţează existenţa
infracţiunii (în varianta de bază), lipsa lor nu atrage inexistenţa infracţiunii în forma tipică, ci
înlătură caracterul agravant sau atenuant al infracţiunii.”59
Altfel spus, circumstanţele influenţează numai calitatea şi cantitatea pedepsei care ar
putea fi aplicată într-o cauză determinată, nu şi existenţa formei tipice a infracţiunii.
Circumstanţele nu se confundă nici cu cauzele modificatoare ale pedepsei, cum ar fi stările de
agravare sau stările de atenuare ori de diferenţiere a pedepsei. Este adevărat că aceste stări,
situaţii, întocmai ca şi circumstanţele, nu contribuie la caracterizarea ca infracţiune a faptei şi
ca infractor a persoanei făptuitorului, deşi se răsfrâng asupra persoanei infractorului; ele sunt
relevante pentru periculozitatea socială a acestuia şi implicit sunt edificatoare cu privire la
gradul de pericol social al faptei săvârşite dar, spre deosebire de circumstanţe, stările de
agravare sau de atenuare îşi exercită aceste influenţe în mod autonom de sine stătător, ca
instituţii independente create de legiuitor în raport cu obiectivele sale de politică penală.
Acestea influenţează gravitatea faptei şi persoana făptuitorului fără o legătură
nemijlocită cu fapta concretă şi cu persoana făptuitorului.
Ca o definiţie a circumstanţei spunem că, circumstanţele fie ele atenuante sau agravante
sunt:,,fapte sau împrejurări anterioare, concomitente sau ulterioare săvârşirii unei infracţiuni,

59
Ion Ristea, op.cit, p.89;

27
în legătură cu persoana făptuitorului, a victimei sau cu modul de săvârşire a faptei, care nu intră
în conţinutul constitutiv al infracţiunii, dar care pot contribui la determinarea gradului de
pericol social concret al infracţiunii şi a periculozităţii sociale a infractorului.”60
Prin stare înţelegem modul în care se prezintă o entitate: o persoană (starea sănătăţii,
starea intelectuală, starea civilă etc.), un bun (starea materială, starea de uzură, valoarea de
întrebuinţare), o instituţie (utilare tehnică, sarcinile ce-i revin, reputaţia acesteia etc.).
Situaţia se referă la poziţia pe care o persoană, un lucru, o instituţie sau altă entitate o
are în cadrul relaţiilor sociale sau a realităţilor obiective (situaţia de cetăţean sau străin, de
persoană căsătorită, de rudă apropiată, de funcţionar sau situaţia de bun provenit din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală etc.).
Calitatea exprimă însuşirile esenţiale ale unor persoane, lucruri, obiecte, fenomene sau
procese, în virtutea cărora se deosebesc unele de altele (calitatea de magistrat, calitatea de
poliţist, calitatea de jandarm, calitatea de părinte, calitatea de soţ, calitatea de custode, calitatea
de funcţionar etc.).
Întâmplarea desemnează însuşiri şi legături neesenţiale, singulare, vremelnice ale
obiectelor şi proceselor, având însă totdeauna un caracter obiectiv şi o determinare cauzală.61
Prin orice alte date ale realităţii înţelegem alte date pentru caracterizarea faptei comise
sau pentru individualizarea persoanei infractorului (felul de viaţă, reputaţie, merite sociale).
Aşa cum rezultă din definiţie, aceste circumstanţe au un caracter accidental,
întâmplător, nu este obligatoriu să însoţească un act infracţional şi nu sunt legate de persoana
oricărui infractor, ci însoţesc întamplător pregătirea, săvârşirea sau consecinţele faptei. Astfel
caracteristic pentru modul de acţiune a stărilor de agravare şi de atenuare a pedepsei în raport
cu cea a circumstanţelor atenuante şi agravante este faptul că ele exercită o funţie de sine
stătătoare asupra pedepsei, influienţă la care se poate adăuga aceea a circumstanţelor care
însoţesc săvârşirea faptei sau care caracterizează persoana infractorului, atunci când ele
există.62
,,Spre deosebire de stările de agravare sau de atenuare, circumstanţele sunt legate de
fapta comisă, influenţează pedeapsa ca urmare a unor stări, situaţii, împrejurări care însoţesc

60
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.164;
61
V. Dongoroz şi colab., Expli caţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, Vol I,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1969, p.418;
62
Ilie Pascu, op.cit., p.383;

28
fapta săvârşită şi care contribuie la determinarea gravităţii acesteia, precum şi a situaţiei
infractorului. În acest înţeles, influenţa circumstanţelor asupra pedepselor se poate adăuga
influenţei pe care o exercită asupra pedepsei stările de agravare, stările de atenuare ori cele de
diferenţiere pe care le-am menţionat. Dacă, în sens tehnic, înţelegem prin circumstanţe numai
acele împrejurări de fapt care modifică limitele speciale de pedeapsă ale unei infracţiuni
determinate, trebuie să admitem că în această sferă nu pot intra cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei, în primul rând pentru că acestea nu acţionează decât indirect asupra pedepsei;
în mod direct, aceste cauze înlătură existenţa infracţiunii şi ca urmare a acestei influenţe,
înlătură răspunderea penală şi pe cale de consecinţă, înlătură pedeapsa. În al doilea rând, aceste
cauze chiar şi atunci când, indirect, acţionează asupra pedepsei, nu modifică limitele acesteia,
ci înlătură integral pedeapsa. Din aceleaşi motive, nici cauzele care înlătură răspunderea penală
sau cele care înlătură pedeapsa, nu au caracter de circumstanţă, în sens tehnic, chiar dacă
influenţează pedeapsa.”63
Conceptul de circumstanţe nu trebuie să fie confundat cu elementele circumstanţiale,
chiar dacă între cele două este o strânsă legătură.
În felul acesta, circumstanţele apar numai ca o parte din criteriile generale de
individualizare şi totodată ca o parte a împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea
penală, împrejurări care formează substanţa ultimului criteriu general de individualizare.
Instanţa, când constată existenţa unor circumstanţe, este obligată să le reţină şi să le
motiveze. Motivarea este obligatorie şi atunci când le înlătură.

Secţiunea a II-a
Clasificări ale circumstanţelor

O clasificare succintă ar fi cam aşa:


1. După efectul pe care îl produc asupra pedepsei avem: circumstanţe atenuante şi circumstanţe
agravante

63
Ion Ristea, op.cit, pp.89-90;

29
2. După sursa şi natura lor: circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare

3. După obiectul lor: circumstanţe reale şi circumstanţe personale

4. După cunoaşterea ei de către făptuitor: circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute.64

Să le luăm pe fiecare în parte astfel încât:


1.După efectul lor ,,circumstanţele sunt atenuante sau agravante, după cum ele
conduc la uşurarea sau înăsprirea tratamentului sancţionar. Caracterizarea unei circumstanţe ca
atenuante sau agravante decurge fie din însăşi natura circumstanţei, fie din semnificaţia pe care
fiecare o capătă în raport cu complexul de împrejurări în care s-a săvârşit o faptă concretă.
Datorită varietăţii condiţiilor în care se poate comite o infracţiune, este posibil ca o
circumstanţă care, în unele cazuri, are un caracter atenuant să devină alteori , în condiţii
schimbate o agravantă.”65
2. Clasificarea după izvorul lor în legale şi judiciare. Circumstanțe legale – prevăzute
în mod expres de normele legale, indiferent dacă este vorba despre circumstanțe atenuante sau
agravante. Circumstanțe judiciare – sunt stabilite de către instanță, în temeiul unei dispoziții
legale care îi conferă instanței această competență. Reținerea unor asemenea circumstanțe
judiciare este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, dar odată reținute, ele obligă instanța
judecătorească să le dea efectul agravant sau atenuant, după caz66
În cazul concursului real de infracțiuni, efectele circumstanțelor atenante judiciare se
pot întinde asupra tuturor infracțiunilor concurente sau numai asupra unora dintre ele, în raport
cu contingența pe care o au, în mod obiectiv, cu fiecare dintre infracțiunile aflate în concurs.
Circumstanțele atenuante legale nemijlocit de persoana făptuitorilor influențează gradul de
pericol social al tuturor infracțiunilor concurente, întrucât au fost comiste în aceleași condiții
și împrejurări și de aceleași persoane.
3.În funcție de obiectul la care se referă: Circumstanțe reale – au caracter obiectiv,
sunt legate de faptă și se răsfrâng asupra tuturor participanților, în măsura în care le-au
cunoscut. Circumstanțe persoanale – au caracter subiectiv, sunt în relație cu persoana
făptuitorului și nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți, în măsura în care le-au cunoscut.

64
Ioana Celina Paşca, Voicu Puşcaşu, Noul Cod Penal. Sinteze şi grile, Ed. Mirton, Timişoara, 2011, p.182;
65
Ilie Pascu, op.cit., p.384;
66
Cristian. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman, Partea generală, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic,
București, 2006, p. 378;

30
,,Sunt situaţii de fapt în care o circumstanţă, prin natura ei personală, să se convertească
într-o circumstanţă reală. De exemplu, premeditarea, deşi o circumstanţă personală, subiectivă,
se poate converti în circumstanţă reală, dacă se efectuează acte exterioare de pregătire, astfel
că şi alte persoane ar putea să cunoască scopul pregătirii. De asemenea pot fi cazuri în care
calitatea unui participant, deşi contituie o circumstanţă agravantă personală, să devină
circumstanţă reală, care să se răsfrângă asupra tututror participanţilor.”67
Circumstanţele reale sunt împrejurările (stări, situaţii, calităţi etc.) care stau împrejurul
faptei implicând o relaţie de la faptă către ambianţa acesteia, evidenţiind prin aceasta condiţiile
concrete în care se săvârşeşte fapta penală, condiţii care influenţează modul în care se
înfăţişează fapta, ca şi gravitatea acesteia. Circumstanţele privitoare la faptă, denumite şi reale
sau obiective, sunt exterioare persoanei participanţilor şi au în vedere obiectul şi latura
obiectivă a faptei prevăzute de legea penală. Constituie circumstanţe reale, de exemplu, cele
privitoare la mijloacele de săvârşire a infracţiunii, la locul şi timpul comiterii acesteia, la
situaţia sau starea persoanei împotriva căreia se săvârşeşte fapta, etc. Potrivit art. 28 alin. 2 C.
pen., circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în
care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Dacă participantul nu a cunoscut o circumstanţa
reală, aceasta nu îi este aplicabilă (de exemplu, săvârşirea furtului de către mai mulţi făptuitori,
dintre care unul, fără a avea o înţelegere prealabilă cu ceilalţi, acţionează cu violenţă faţă de
persoana care încercă să-l reţină, în timp ce ceilalţi participanţii se îndepărtau de la locul faptei;
în acest caz fapta constituie infracţiunea de tâlhărie numai pentru cel care a întrebuinţat violenţa
spre a-şi asigura scăparea, nu şi pentru ceilalţi, dacă aceştia n-au cunoscut şi nici nu au prevăzut
modul de comportare al unuia dintre ei. Aceşti participanţi vor răspunde numai pentru
infracţiunea de furt calificat). Cunoaşterea sau prevederea va fi dedusă din complexul datelor
de fapt care pun în lumină conţinutul material şi moral al contribuţiei fiecărui participant; unele
dintre aceste date vor putea conduce la constatarea că participantul a cunoscut în mod sigur
existenţa circumstanţelor reale; altele vor putea releva că participantul nu a avut efectiv
posibilitatea să cunoască şi să prevadă existenţa sau ivirea circumstanţei respective. În caz de
error in personam, dacă autorul a lovit sau a ucis o altă persoană decât cea aflată în
reprezentarea sa, sau în caz de aberratio ictus, când autorul a lovit sau ucis o altă persoană prin
devierea acţiunii, instigatorul şi complicele vor răspunde în raport cu fapta comisă de autor,

67
Ilie Pascu, op.cit., p.385;

31
întrucât eroarea sau greşeala autorului în aceste cazuri neavând caracter esenţial, nu
influenţează regimul juridic aplicabil acestuia, soluţia fiind valabilă şi pentru participanţi.
Potrivit art. 28 alin. 1 C. pen., circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu
se răsfrâng asupra celorlalţi, în sensul că nici nu le atenuează, nici nu le agravează situaţia.
Aşadar, când se stabileşte pedeapsa pentru fiecare participant, se ţine seama de circumstanţele
personale ale fiecăruia, făcându-se abstracţie de circumstanţele personale ale celorlalţi
participanţi. În raport cu natura circumstanţelor personale incidente (agravante sau atenuante)
se va stabili pedeapsa participantului; agravarea sau atenuarea pedepsei pentru un participant
nu va influenţa pedepsele celorlalţi participanţi. 68
Circumstanţele personale sunt stări, situaţii, calităţi, însuşiri etc. care se referă la
făptuitor, la persoana acestuia, caracterizându-1 sub raportul periculozităţii sale.
Circumstanţele personale sunt deci împrejurări care privesc persoana participantului şi
cuprind atât circumstanţele personale subiective, cât şi circumstanţele personale de
individualizare. Circumstanţele personale subiective privesc legătura dintre participant şi
atitudinea sa psihică în efectuarea actelor contributive la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală. Dintre aceste circumstanţe menţionăm: forma de vinovăţie cu care a acţionat
participantul (intenţie, culpă, praeterintenţie), scopul urmărit, mobilul care 1-a determinat,
manifestarea dorinţei de a se desista, căinţa activă şi alte asemenea atitudini şi comportări
relevante pentru pericolul social al făptuitorului.
Circumstanţele personale de individualizare privesc particularităţile persoanei
participantului la săvârşirea unei infracţiuni, şi se referă la: calităţile participantului (funcţionar,
militar, cetăţean român, educator etc), starea civilă a acestuia (căsătorit, văduv, divorţat etc),
antecedentele penale (condamnat, recidivist, amnistiat, graţiat etc), raporturile sale cu victima
(soţ, rudă apropiată, prieten, duşman etc.) şi orice alte date susceptibile să contribuie la
individualizarea persoanei (exemplu: felul de viaţă, reputaţia, merite sociale, decoraţii etc).69
4.În raport cu posibilitatea subiectului de a cunoaşte circumstanţele în care acţionează,
acestea se împart în circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute.
Sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului circumstanţele a căror existenţă el o
cunoştea sau a căror ivire trebuie să o vadă în momentul săvârşirii faptei. De asemenea, sunt

68
Ion Ristea, op.cit., p.92;
69
Ibidem, p.93;

32
considerate ca fiind cunoscute infractorului acele circumstanţe pe care el le-a prevăzut, dar a
considerat în mod neîntemeiat că nu se vor ivi şi de aceea nu a luat măsurile necesare de
preîntâmpinare.
Deosebirea dintre circumstanţele cunoscute şi cele necunoscute infractorului prezintă
interes în ce priveşte efectele circumstanţelor agravante în cazul erorii de fapt. Eroarea asupra
unei circumstanţe înlătură caracterul agravant al împrejurării respective. De asemenea,
clasificarea aceasta prezintă interes în legătură cu conţinutul articolului 28 alin. 2 Cod penal,
care prevede că circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau prevăzut sau ar fi putut să le prevadă. În sfârşit, în cazul infracţiunilor
din culpă, circumstanţele agravante necunoscute nu produc efecte decât în cazul când
necunoaşterea este rezultatul faptei. În cazul circumstanţelor atenuante, acestea produc
întotdeauna efect atenuant, indiferent dacă au fost sau nu cunoscute de infractor (de pildă,
infractorul va beneficia de circumstanţa atenuantă judiciară privind valoarea minimă a bunului
furat chiar dacă a urmărit sa sustragă un obiect foarte valoros).70
5. O altă clasificare este în raport cu săvârşirea infracţiunii, circumstanţele pot fi
anterioare, concomitente sau subsecvente.
Oricare dintre circumstanţe, fie reale, personale, atenuante sau agravante, poate intra
într-una din categoriile de mai sus deoarece fiecare dintre ele poate avea o anumită poziţie în
raport cu momentul sau intervalul în care fapta a fost săvârşită.
Sunt circumstanţe anterioare premeditarea, înţelegerea prealabilă, organizarea,
provocarea, antecedentele infractorului etc., sunt concomitente circumstanţele privitoare la
locul, timpul, modul de săvârşire a infracţiunii (loc public, în timpul nopţii, în timp de război,
prin escaladare, efracţie, cu ajutorul armelor, etc.), iar dintre circumstanţele ulterioare
menţionăm: prezentarea de bună-voie la organele de urmărire penală şi recunoaşterea
vinovăţiei, sustragerea de la urmărire penală, atitudinea infractorului faţă de victimă, repararea
de bună-voie a prejudiciului, etc.
6.Dar mai putem adăuga o clasificare după întinderea efectului astfel: Circumstanțe
generale – care sunt prevăzute în partea generală a Codului penal și își produc efectele asupra
tuturor infracțiunilor (spre exemplu, circumstanța atenuantă generală a depășirii limitelor
legitimei apărări).

70
Ibidem, pp.88-89;

33
Circumstanțe speciale – au o aplicabilitate restrânsă și sunt prevăzute de partea
specială a Codului penal (cum ar fi, spre exemplu, retragerea mărturiei mincinoase conform
art. 273 alin. 3 C. pen., când autorul nu se pedepsește, ori săvârșirea infracțiunii de ultraj, atunci
când o persoană săvârșește o infracțiune împotriva unui funcționar public care îndeplinește o
funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, care se
sancționează, potrivit art. 257, alin. 2 C. pen., cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Secţiunea a III-a

Noţiunea şi clasificarea circumstanţelor atenuante

Circumstanţele atenuante dunt definite ca fiind acele stări, împrejurări, întâmplări ori
date ale realităţii anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii unei infracţiuni, ce au
legătură cu fapta infracţională şi cu persoana infractorului şi care relevă un pericol social mai
scăzut al faptei sau periculozitate mai redusă a infractorului.71
Circumstanţele atenuante sunt exterioare conţinutului infracţiunii şi au un caracter
accidental, în sensul că nu însoţesc toate infracţiunile şi nu privesc pe orice infractor.
Circumstanţele atenunate nu trebuie confundate cu alte cauze de modificare a pedepsei,
cum sunt stările de agravare sau de diferenţiere a pedepsei (concursul de infracţiuni, recidiva,
infracţiunea continuată), care atrag o agravare a pedepsei ori care determină o atenuare a
pedepsei (minoritatea şi tenativa).
Caracteristic pentru modul de acţiune al stărilor de agravare şi de atenuare a pedepsei
în raport cu cea a circumstanţelor atenunate şi agravante este faptul că ele exercită o influienţă
de sine stătătoare asupra pedepsei, influienţă la care se poate adăuga aceea a circumstanţelor
care însoţesc săvârşirea faptei sau care caracterizează persoana infractorului, atunci când ele
există.
Putem clasifica circumstanţele atenuante, în funcţie de modul lor de reglementare, în:

71
Dr. Cristian Jipa, Dr. Alexandra Cristina Jipa, op.cit., p.80;

34
- legale, care sunt şi obligatorii şi pe care le regăsim reglementate în Codul penal, şi
- judiciare, facultative, reţinute de instanţa de judecată.
De asemenea, în funcţie de locul unde se regăsesc reglemetate, circumstanţele
atenuante pot fi:
- generale, cele din partea generală a Codului penal,
- speciale, regăsite în partea specială a codului sau în alte legi penale sau nepenale, dar care
prezintă dispoziţii penale.72
Din punct de vedere al reglementării legale, sediul materiei pentru circumstanţele legale
generale îl găsim la articolul 73 Codul penal, ce are ca titlu marginal ,,circumstanţe atenuante”.
Însă, nu toate circumstanţele atenuante beneficiază de o reglementare legală. De aceea, cele
care sunt reglementate poartă denumirea de circumstanţe atenuante legale, în timp ce restul
circumstanţelor, mai numeroase, au fost definite drept circumstanţe atenuante judiciare, aceasta
şi pentru că sunt stabilite de către judecător în timpul procesului penal.
În continuare vom enumera circumstanţele atenante legale şi pe cele judiciare, ca în
următorul capitol să vorbim detaliat despre acestea, precum şi efectul pe care le produc în
conformitate cu Codul penal.
Cirucmstanţele atenuante legale. Acestea fiind legale sunt şi obligatorii, art. 73 Cod
penal precizând că din această categorie fac parte:
 depăşirea limitelor legitimei apărări,
 depăşirea limitelor stării de necessitate,
 săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate
de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă printr-o atingere
gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Circumstanţele atenuante judiciare. Circumstanţele atenuante judiciare contau în
acele împrejurări de care instanţa poate sau nu să ţină seama în vederea îmbunătăţirii situaţiei
făptuitorului. Codul penal, în art. 74 indică cu titlu exemplificativ următoarele împrejurări ce
pot contitui circumstanţe atenuante:
 conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii
 stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba

72
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
p.231;

35
pricinuită,
 atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa
autorităţii, comportarea sinceră din cursul procesului penal, înlesnirea descoperirii sau
arestării participanţilor.
 alte împrejurări care pot constitui cirumstanţe atenunate.73
Observăm, prin urmare, că, spre deosebire de cadrul reglementării circumstanţelor
atenuante legale, care este riguros restrâns la un număr limitat de împrejurări, dar cu caracter
obligatoriu, cel al circumstanţelor atenuante judiciare nu este practic limitat, legiuitorul
enumerând doar cu titlu exemplicativ câteva asemenea împrejurări, dar incidenţa lor are un
caracter facultativ, deci este de aplicabilitate relativă, depinzând de aprecierea instanţei de
judecată.
De exemplu, Codul penal elveţian consacră prin art. 64 următoarele circumstanţe
atenuante legale cu caracter facultativ:
- atunci când vinovatul a lucrat cedând unui mobil onorabil;
- într-o stare de deprimare profundă;
- sub impresia unei ameninţări grave;
- sub ascendentul unei persoane căreia îi datora ascultarea sau de care depindea;
- atunci când a fost indus într-o tentaţie gravă prin conduita victimei;
- atunci când a fost atrenat de mânie sau de o durere violentă produsă printr-o provocare
injustă sau ofensă nemeritată;
- atunci când a manifestat prin actele sale un regret sincer, mai ales atunci când a reparat
paguba în măsura în care se putea aştepta de la el;
- atunci când, după săvârşirea infracţiunii s-a scurs un timp relativ lung, iar delicventul
s-a comportat bine în acest timp, şi
- atunci când autorul în vârsta de la 18 la 20 de ani nu poseda încă, în mod deplin,
facultatea de a aprecia caracterul ilicit al actului său (ultima soluţie fiind introdusă în
legislaţia elveţiană în anul 1971).
Sistemul de circumstanţe atenunate practicat de legislaţia elveţiană este, se pare, foarte
elaborat lăsând la o parte faptul că nu conţine împărţirea clasică în circumstanţe legale

73
Popa Gheorghe, Lupaşcu Adrian, Drept penal. Partea generală, Ed. PIM, Iaşi, 2011, pp.153-154;

36
obligatorii şi facultative, constituie un instrument extrem de larg şi elastic, organizând
circumstanţele atenuante pe situaţii şi împrejurări care sunt legate exclusiv de persoana şi
conduita infractorului.
În Codul penal italian, se prevede că: judecătorul independent de constatarea unei
dintre circumstanţele atenuante comune, prevăzute în art. 62 C.pen., poate să ţină seama şi de
alte circumstanţe care ar justifica o diminuare de pedeapsă. Dacă sunt mai multe asemenea
circumstanţe, ele vor fi tratate ca o singură circumstanţă şi va putea concura cu una sau multe
din circumstanţele prevăzute în art. 62 C.pen.

37
Capitolul al IV-lea
Circumstanţe atenuante legale şi judiciare. Efectele circumstanţelor
atenuante

Secţiunea I: Circumstanţe atenuante legale generale

Cu toate că în Codul penal nu se face nici o referire expresă cu privire la împărţirea


circumstanţelor în legale şi judiciare, există asemenea circumstanţe. Circumstanţele din art.73
sunt legale şi deci obligatorii, pe când cele din art.74 sunt judiciare, instanţa putând să le
considere ca atenuante. Cele din art.73 sunt, în acelaşi timp, generale, deoarece se aplică
oricărei infracţiuni. Instanţa doar le constată şi le aplică obligatoriu, fără a putea decide dacă au
un caracter atenuant sau nu, deoarece aşa îi este atribuit prin lege. În Partea specială a Codului
penal sau în legi speciale există şi circumstanţe atenuante legale speciale care au aceleaşi efecte
ca şi cele generale, însă numai cu privire la fapta respectivă. De exemplu, retragerea mărturiei
mincinoase (art.260 alin.3).74
Acum să le exemplificăm pe fiecare în parte:
Depăşirea limitelor legitimei apărări sau excesul scuzabil.
Este o circumstanţă atenunată legală generală, ce constă în săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală de către o persoană ce nu se află sub stăpânirea vreunei tulburări sau
temeri, prin depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul material, direct, imediat şi injust – exces scuzabil, iar
pentru a fi imputabilă acestă circumscripţie este necesară împlinirea tuturor condiţiilor atacului
de la legitima apărare (material, direct, imediat, injust, care să pună în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori împotriva unui interes obştesc), precum şi a celor ale apărării (să
constituie o faptă prevăzută de legea penală, necesară pentru respingerea atacului, îndreptată
împotriva agresorului, cu excepţia celei a proporţionalităţii apărării cu atacul, iar excesul de

74
Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butluc, Codul penal comentat.Partea generală,
vol I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 412;

38
apărare nu trebuie să fie determinat de existenţa unei stări de tulburare sau temere a persoanei
care a efectuat apărarea.75
,,Totodată, relativ la momentul începerii atacului, se cere ca infractorul să se fi aflat în
legitimă apărare, deci să nu fi creat el starea de pericol, dar ulterior, din varii motive, fie datorită
furiei, urii, răzbunării sau mâniei, să fi depăşit limitele unei apărări proporţionale cu atacul.
Prezenţa unei astfel de cauze de atenuare este determinată de atacul injust din partea victimei
şi pentru aceasta inculpatul va beneficia de un tratament sancţionar mai blând.”76
Legitima apărare este cuprinsă în articolul 44 din Codul penal, iar legiuitorul a exprimat
în cuprinsul acestui text de lege două categorii de cerinţe constitutive ale legitimei apărări.
Prima categorie se referă la condiţiile stării de legitimă aparare, iar a doua se referă la legitima
apărare. Din prima categorie fac parte: condiţia să existe atac material, direct, imediat şi injust
precum şi celelalte de la art. 44 alin. 2 C. pen. Aceste condiţii se referă doar la un anumit
segment al legitimei apărări şi anume la starea de legitimă apărare, adică la complexul
condiţiilor de realizarea cărora depinde în principiu existenţa legitmei apărări. Din a doua
categorie de cerinţe face parte condiţia ca apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului
şi cu împrejurăririle în care s-a produs atacul. Această condiţie este numai a legitimei apărări,
nu şi a stării de legitima apărare. Specificul acestei condiţii este că ea trebuie realizată după
împlinirea condiţiilor stării de legitimă apărare. 77
De asemenea trebuie spus că după îndeplinirea cerinţelor legitimei apărări se poate vorbi
despre depăşirea limitelor legitimei apărări. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru starea de
legitimă apărare vorbim despre o inexistenţă a legitimei apărări.
Cel mai frecvent caz pentru a evidenţia depăşirea legitimei apărări se referă la acea
condiţie care priveşte respectarea unei anumite proporţii între apărare şi gravitatea pericolului
precum şi cu împrejurările în care s-a produs atacul sau apărarea, iar Ion Ristea susţine că:
,,depăşirea limitelor legitimei apărări suferă de o dublă limitare. Mai întâi, că expresia
menţionată nu poate fi folosită decât în legătură cu nerespectarea ultimei condiţii a legitimei
apărări şi anume a proporţiei dintre apărare şi atac, numai în aceste limite s-ar putea vorbi de
un exces de apărare; a doua limitare a expresiei este determinată de analiza excesului de apărare

75
Mihail Udroiu, op.cit., p.165;
76
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op.cit.,p.232;
77
Ion Ristea, op.cit, pp.140-141;

39
scuzabil, deoarece numai primul exces de apărare este privit de legiuitorul român ca o
circumstanţă atenuantă legală.”78
În felul acesta, apărarea excesivă a fost desprinsă dintre cerinţele stării de legitimă
apărare şi privită ca o condiţie distinctă care poate fi realizată fie când cel care se apără
disproporţionat acţionează sub influenţa tulburării sau temeii (excesul justificat), fie fără a se
afla sub o atare influienţă (excesul scuzabil).
Deci, pentru existenţa depăşirii legitimei apărări, ca cirucumstanţă atenuantă legală, se
cer a fi întrunite cumulativ ca:
a. fapta infractorului să fi fost săvârşită în stare de legitimă apărare, instanţa constatând
că infractorul s-a aflat în legitimă apărare. În practica judiciară s-a decis că nu operează
dispoziţiile art.73 lit.a), teza I C.pen., dacă atacul victimei nu a prezentat un pericol grav pentru
inculpat, ori dacă inculpatul a lovit victima după ce atacul acesteia încetase.
b. fapta săvârşită în apărare să fi depăşit limita unei apărări legitime, în care actele de
apărare sunt vădit mai grave decât natura şi intensitatea atacului. În practica judiciară se ţine
seama de mijloacele folosite, raportul de forţe între agresor şi victimă, timpul în care se execută
atacul, etc.
c. excesul de apărare să nu fi fost determinat de existenţa unei stări de tulburare sau
temere a persoanei care a efectuat apărarea.79
Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge
asupra partcipanţilor. De asemenea poate fi reţinută în favoarea unui infractor persoana fizică
sau persoană juridică. Atrăgând răspunderea penală a persoanei care s-a apărat excesiv, va
diminua această răspundere, atenuându-o, în cadrul răspunderii penale pentru fapta săvârşită.80

Depăşirea limitelor stării de necesitate.


Este reglementată în dispoziţiile din art.73 lit.a, teza a II-a coroborate cu art.45 C.pen.
Depăşirea limitei stării de necesitate este acea împrejurare în care infractorul săvârşeşte fapta
pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat în alt mod viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia ori un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc,

78
Ibidem, p.142;
79
Ilie Pascu, op.cit., pp.386-387;
80
Dr. Cristian Jipa, Dr. Alexandra Cristina Jipa, op.cit., p.81;

40
dar prin săvârşirea faptei se pricinuiesc urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs
dacă pericolul nu era înlăturat, urmări de care autorul a fost deplin conştient. La instituirea
acestei circumstanţe, legiuitorul a ţinut seama de situaţia excepţională în care s-a săvârşit fapta
prin care s-au provocat urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat.81
Ca şi în cazul circumstanţei anterioare, se raportează la disproporţia vădită dintre starea
de pericol şi acţiunea de salvare, şi constă în faptul că la momentul înlăturării stării de pericol,
ce nu a fost creat de către infractor, acesta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave
decât dacă nu ar fi intervenit, dar cu toate acestea duce până la capăt acţiunea dăunătoare
valorilor sociale.
,,În situaţia în care făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că prin
fapta sa pricinuieşte astfel de urmări atunci fapta este săvârşită în stare de necesitate şi nu are
caracter penal.”82
Pentru a se reţine depăşirea limitelor stării de necesitate ca circumstanţă atenuantă,
trebuie să se constate întrunirea următoarelor condiţii:
a. fapta să fie săvârşită în stare de necesitate. Acesta presupune ca ea să fie comisă
pentru a salva valorile sociale arătate la art.45 alin.2 C.pen de la un pericol real, iminent,
inevitabil şi grav. Totodată, săvârşirea faptei să fi fost unica modalitate de înlăturare a
pericolului, iar făptuitorul să nu fi avut îndatorirea legală sau profesională de a înfrunta
pericolul.
b. fapta să fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce prin
neînlăturarea stării de pericol. Pentru ca o faptă, deşi comisă în condiţiile stării de necesitate,
să constituie totuşi infracţiune şi să atragă răspunderea penală, este necesar ca urmările produse
să fie vădit mai grave decât cele evitate. Disproporţia vădită dintre urmările produse şi cele
evitate trebuie să aibă un caracter obiectiv, numai credinţa făptuitorului că depăşeşte limitele
necesităţii, fără ca o asemenea depăşire să fi avut loc efectiv, nu este suficientă.
c. făptuitorul să îşi fi dat seama de existenţa disproporţiei în momentul comiterii faptei.
Cerinţa ca făptuitorul să îşi fi dat seama de disproporţia urmările evitate şi cele produse duce la
concluzia că, dacă el nu şi-a reprezentat lipsa vădită de proporţia dintre aceste urmări, chiar

81
Ilie Pascu, op.cit., p.387;
82
Dr. Cristian Jipa, Dr. Alexandra Cristina Jipa, op.cit., p.81;

41
dacă putea să aibă o asemenea reprezentare, se va considera că acţiunea de salvare a fost
întreprinsă în limitele necesităţii şi nu va exista infracţiune.83
,,Depăşirea limitelor stării de necesitate poate consta într-o infracţiune săvârşită ca
intenţie (directă sau indirectă), praeterintenţie ori culpa cu prevedere (uşurinţă). Poate fi reţinută
în favoarea unui infractor persoană fizică sau persoană juridică. De asemenea este o
circumstanţă atenuantă personală, efectele sale neprofitând şi participanţilor la săvârşirea
infracţiunii.”84

Provocarea. Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau


emoţii.
Starea de provocare este reglemetată în art.73 lit.b) din Codul penal şi există atunci când
infractorul a săvârşit infracţiunea sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinate de o acţiune provocatoare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.85
Prevederea acestei împrejurări ca circumstanţă atenuantă are la bază, pe de o parte, ideea
că acţiunea ilicită a provocatorului constituie cauza infracţiunii săvârşite şi că infractorul nu ar
fi comis fapta fără să existe acţiunea provocatoare, iar pe de altă parte, recunoscând provocarea
ca circumstanţă atenuantă, se dă un avertisment în plus provocatorului, care trebuie să ştie că
actul lui provocator poate primi o ripostă imediată şi că autorul ripostei va fi tratat mai blând.
S-a considerat că ameniţarea constă într-o faptă de constrângere morală, o acţiune prin
care se inspiră unei persoane temerea că ea sau altă persoană se găseşte expusă unui pericol
iminent. În acest caz, se confundă acţiunea provocatoare cu o cauză care face ca fapta să nu fie
infracţiune (constrângere morală), cu cea care este doar o circumstanţă atenuantă. Sunt deci acte
de executare fie consumate, săvârşite de către provocator (tentativa perfectă sau fapta
consumată), fie în curs de desfăşurare, dar care nu întrunesc condiţiile unui atac care să pună
persoana în faţa unei legitime apărări, aşa că reacţia provocatorului nu urmăreşte respingerea
acestora, ci răzbunarea.86

83
Ilie Pascu, op.cit., pp.388-389;
84
Mihail Udroiu, op.cit., p.166;
85
Prof. Univ. Dr. Valentin Mirişan, Drept Penal. Partea generală. Prezentare comparativă a dispoziţiilor a
Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, ed.a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.301;
86
Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butluc, op.cit., p.413;

42
În continuare vom enumera condiţiile pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere atunci
când se reţine provocarea deoarece starea de provocare nu se prezumă ci trebuie constatată, şi
cel mai bine şi complet le evidenţiază prof.univ.dr. Ilie Pascu astfel:
a. actul de provocare să fie produs de victimă prin violenţă, atingere gravă a demnităţii
persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Prin violenţă se înţelege atât violenţa fizică,
concretizată în acte de lovire sau alte violenţe, cu consecinţele acestora, cât şi violenţa psihică
sau ameninţarea. Când provocarea se realizează prin violenţă fizică, se pune problema
deosebirii acesteia de legitima apărare, având în vedere că ele au unele elemente comune, şi
anume: la ambele, iniţiativa aparţine victimei, iar săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
apare ca ripostă la agresiunea ei; în ambele situaţii victima săvârşeşte o faptă ilicită. Cu toate
acestea, cele două situaţii se deosebesc în mod hotărâtor prin faptul că, în timp ce la legitima
apărare făptuitorul se apără împotriva unui atac care nu s-a consumat, în cazul provocării el
ripostează la un atac deja consumat. Provocarea este incompatibilă şi cu depăşirea limitelor
legitimei apărări , întrucât, în cazul excesului scuzabil, fapta trebuie săvârşită în condiţiile
legitimei apărări, adică înainte ca atacul să se fi consumat, în timp ce starea de puternică
tulburare sau emoţie, caracteristică provocării, este totodată consecinţa unui atac care s-a
consumat.
b. atingerea gravă demnităţii persoanei poate constitui act de provocare. În mod
obişnuit, demnitatea unei persoane poate fi lezată prin insulte ori calomnii orale, scrise, prin
gesturi, etc., toate acestea dacă sunt de natură să umilească, să ridiculizeze, să ponegrească ori
să înjosească demnitatea celui la care se referă. De asemenea, provocarea se poate produce şi
prin orice acţiune ilicită gravă care, cel mai adesea, are caracter penal, cum ar fi, de exemplu:
lipsirea de libertate în mod ilegal, violul de domiciliu, violul, seducţia, etc., dar poate fi şi o
faptă ilicită extrapenală (de exemplu: faptul de a avea relaţii intime cu soţia infractorului)
c. actul de provocare să nu fie justificat de împrejurările în care a avut loc sau să nu
fie imputabil infractorului. Caracterul provocator al unei acţiuni este determinat de condiţiile
concrete în care acesta s-a desfăşurat, iar nu de simpla împrejurare că întruneşte condiţiile unei
anumite fapte ilicite. De aceea, instanţa trebuie să constate că pretinsul act de provocare, în
împrejurările în care a avut loc, nu a fost cu nimic justificat şi nici imputabil infractorului. În
practica judiciară s-a decis că nu constituie act de provocare fapta victimei de a interveni spre
a salva pe o rudă a sa lovită de fratele inculpatului, dacă actul victimei a constituit un act de

43
legitimă apărare. Nu se reţine act de provocare lovirea unei persoane de către paznicul bunurilor
sustrase, întrucât fapta acestuia are un caracter necesar pentru apărarea patrimoniului. Nu se
justifică reţinerea provocării în cazul în care inculpatul şi victima au convenit să tranşeze un
diferend între ei într-o luptă, în cursul căruia s-au aplicat lovituri reciproce, iar ulterior unul
dintre ei s-a înarmat cu un cuţit şi a lovit puternic victima.
d. Actul de provocare să fie îndreptat împotriva infractorului ori a altor persoane.
Legea penală nu limitează sfera persoanelor împotriva cărora trebuie să fie îndreptat actul de
provocare sau dacă acestea trebuie sau nu să aibă o anumită legătură cu infractorul. De regulă
tulburarea sau emoţia se reţine când actul de provocare a fost îndreptat nemijlocit împotriva
infractorului ori a unei rude sau persoane apropiate acestuia. Considerăm că nimic nu poate
împiedica instanţa să reţină existenţa provocării şi în situaţia în care actul de provocare este
îndreptat, de exemplu, împotiva unui bătrân, unui copil sau unei persoane infirme, deşi acestea
nu sunt rude apropiate sau prieteni a infractorului.
e. Infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii. Se
cunoaşte că emoţia sau tulburarea, la fel ca şi alte fenomene psihice, au o fază de creştere, ating
un maxim, apoi scad treptat, până ce provocatul se calmează. Pentru a se reţine provocarea, este
necesar ca persoana să comită fapta între aceste limite. Criteriile potrivit cărora instanţa
stabileşte că fapta a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii sunt
multiple. În practică se au în vedere, de regulă, modul de desfăşurare a faptelor, împrejurările
în care au fost săvârşite, temperamentul şi alte trăsături care îl caracterizează pe infractor,
intervalul de timp dintre momentul producerii actului provocator şi până s-a trecut la săvârşirea
infracţiunii, relaţiile anterioare dintre victimă şi autor etc.
f. Emoţia sau tulburarea să fi fost determinate de o provocare din partea victimei.
Aceasta presupune ca actul de provocare să fi avut însuşirea sau aptitudinea de a produce în
psihicul făptuitorului o tulburare sau emoţie care l-a determinat să acţioneze. Cu alte cuvinte,
trebuie să se stabilească faptul că între actul de provocare şi emoţie sau tulburare sub care a
acţionat infractorul există legătură de cauzalitate. În caz contrar, nu se va reţine circumstanţa.
g. Infracţiunea să fie comisă împotriva provocatorului. De esenţa provocării este ca
victima infracţiunii să fie persoana care a săvârşit actul provocator. De aceea, ori de câte ori
infractorul, deşi aflat în stare puternică de tulburare sau emoţie, comite o infracţiune prin care
lezează interesele unei alte persoane decât aceea care prin fapta ei a cauzat o asemenea stare

44
psihică, nu va putea beneficiade circumstanţa atenuantă a provocării. Poate exista totuşi
provocare în cazul în care infractorul săvârşeşte fapta împotriva altei persoane, numai dacă, în
condiţiile concrete în care el a acţionat, a confundat-o cu provocatorul. În practica judiciară s-a
decis că există provocare dacă victima, după ce a lovit o persoană aflată împreună cu inculpatul,
a încercat să îl lovească şi pe acesta, urmărindu-l insistent în acest scop, sau în cazul în care,
din conduita anterioară violentă a victimei, inculpata şi-a dat seama, observând victima că se
îndreaptă ameninţător către ea, că va fi supusă unor violenţe. Poate constitui act de provocare
nu numai violenţa fizică, dar şi cea psihică sau chiar o insultă gravă, dacă au produs inculpatului
o puternică emoţie sau tulburare. De asemenea, actul provocator al victimei poate consta şi
dintr-o altă acţiune ilicită, chiar dacă nu ar constitui o faptă penală, dacă este susceptibilă să
producă o puternică tulburare sau emoţie.87

Secţiunea a II-a: Circumstanţe atenuante judiciare

,,Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, în cazul cărora caracterul atenuant


al circumstanţei este stabilit de lege şi se impune instanţei în mod obligatoriu, circumstanţele
atenuante judiciare prevăzute în art. 74 C. pen. sunt împrejurări al căror caracter atenuant este
evaluat de judecător prin raportarea faptei concrete la ansamblul împrejurărilor în care aceasta
a fost comisă şi la persoana infractorului.”88
Numărul acestor circumstanţe nu este limitat şi variază de la caz la caz, pentru că, de
regulă circumstanţele judecătoreşti nu au o semnificaţie univocă, ci echivocă deoarece aceeaşi
împrejurare, după cum este raportată la situaţii concrete diferite şi la persoane deosebite, poate
avea uneori caracter atenuant, alteori poate fi nesemnificativă, iar în alte cazuri poate avea
caracter agravant. De aceea, legiuitorul nu le poate preevalua şi enumera, ci lasă constatarea şi
evaluarea lor la aprecierea instanţei de judecată. Ca urmare, caracterul atenuant al acestor
împrejurări nu poate fi stabilit decât ulterior de către instanţa de judecată care are obligaţia,
când le reţine, să le indice în mod concret şi să motiveze caracterul lor. Astfel, împrejurările

87
Ilie Pascu, op.cit., pp.388-391;
88
Ion Ristea, op.cit, p. 178;

45
susceptibile de a constitui circumstanţe atenuante sunt realităţi obiective care, atunci când
există, nu pot fi ignorate, dar constatându-le, instanţa nu este obligată să recunoască în mod
automat caracterul lor uşurător.89
,,Recunoaşterea existenţei în cauză a circumstanţelor atenuante judiciare trebuie să fie
expresia convingerii intime a instanţei de judecată, formată pe baza aprecierii dialectice a
faptelor şi în funcţie de conştiinţa juridică a judecătorilor, în formarea convingerii sale intime
cu privire la existenţa circumstanţelor atenuante, instanţa trebuie să ţină seama de faptele
comise, de gravitatea lor şi, totodată, să le raporteze la cerinţele faţă de diferitele genuri de
infracţiuni. Astfel, potrivit art. 79 C.pen., instanţa are obligaţia să indice în mod concret, în
cuprinsul hotărârii, împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante şi, desigur, să motiveze
caracterul lor uşurător. Obligaţia menţionată mai sus trebuie privită ca o sesizare a judecătorilor
asupra caracterului excepţional pe care trebuie să-l aibă reducerea pedepselor sub minimul
special prevăzut de lege şi ca o indicaţie ca această măsură să fie luată numai după o temeinică
reflexiune. Este de la sine înţeles că dacă prima instanţă a reţinut circumstanţe atenuante iar
instanţa de recurs le înlătură, decizia acesteia trebuie, şi ea, motivată.”90
Întrucât constatarea circumstanţelor atenuante este facultativă, instanţa, chiar atunci
când stabileşte existenţa obiectivă a unei împrejurări invocată ca circumstanţă atenuantă poate
să refuze aplicarea art. 74 C.pen. dacă, raportându-o la ansamblul faptei concrete şi la persoana
infractorului, ea nu-i apare suficient de uşurătoare pentru a justifica stabilirea pedepsei sub
minimul special. Legea nu cere în mod expres ca respingerea cererii de a se acorda
circumstanţelor atenuante să fie motivate.91
Codul penal enumeră în mod exemplificativ împrejurările care pot fi considerate
circumstanţe atenuante, în cuprinsul art.74, după cum urmează:
Conduita bună a infractorului.
,,Această circumstanţă priveşte aşadar atitudinea şi comportarea corectă a infractorului
în familie, societate, locul de muncă, înainte de săvârşirea infracţiunii. Conduita bună a
infractorului priveşte şi lipsa antecedentelor penale.”92

89
Ibidem;
90
Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, op.cit., p.188;
91
Ibidem;
92
Dr. Cristian Jipa, Dr. Alexandra Cristina Jipa, op.cit., p.82;

46
Comportamentul individual, este considerat pozitiv sau negativ, în funcţie de interesul
social, de nevoile publice generale astfel încât examinarea şi identificarea elementelor pozitive,
prin investigaţii la locul de muncă, domiciliu, precum şi prin consultarea cazirului judiciar,
obţine conduita bună a infractorului existentă înainte de săvârşirea infracţiunii – ca circumstanţă
atenuantă şi implicit să determine cuantumul pedepsei.
,,Conduita bună nu se reduce doar la absenţa antecedentelor penale, ci implică cerinţa
ca infractorul să fi avut o atitudine conştiincioasă şi o conduită corectă în relaţiile sociale, ceea
ce implică respectarea riguroasă a îndatoririlor ce-i revin faţă de membrii societăţii şi faţă de
familie. Se consideră că o conduită anterioară bună a infractorului trebuie apreciată diferenţiat,
şi în raport cu gravitatea faptelor comise. Existenţa unor antecedente cu relevanţă penală lipsite
de importanţă poate avea o semnificaţie redusă în contextul unei comportări prezente deosebit
de periculoase, sau, dimpotrivă, comiterea în trecut a unei infracţiuni grave, poate avea o
puternică rezonanţă în aprecierea periculozităţii persoanei infractorului, chiar dacă acesta în
continuare a avut o comportare bună.”93
,,Noul Cod penal a înlăturat acestă circumstanţă privitoare la conduita bună a
infractorului înainte de săvârşirea faptei şi a inclus-o la cadrul criteriilor generale de
individualizare”94

Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara


paguba pricinuită.
,,Este aşa-numita căinţă activă a infractorului – manifestată prin fapte care
exteriorizează acest regret. În practica judiciară au fost reţinute comportări care relevă căinţa
activă a infractorului, ca, de exemplu: autorul unei delapidări acoperă din proprie iniţiativă lipsa
produsă de el în gestiune sau ajutorul acordat victimei ori transportarea acesteia la spital, de
asemenea recunoaşterea vinei şi cererea de scuze victimei în cazul în care a adus atingere
demnităţii unei persoane prin insulte şi calomnii şi chiar stăruinţa pentru a stabili raporturi
normale cu persoana vătămată.”95

93
Ion Ristea, op.cit, p.180;
94
Conf. Univ. Dr. Ioan Lascu, op.cit., p.510;
95
Ilie Pascu, op.cit., p.391;

47
Exprimare legii, care se referă la înlăturarea rezultatului, iar nu la împiedicarea
producerii acestuia, arată că dispoziţia legală are în vedere un rezultat produs, pe care făptuitorul
se străduieşte să-l anihileze, şi nu un rezultat evitat datorită desisitării.
Atunci când actele îndeplinite până în momentul desitării constituie o altă infracţiune,
instanţa de judecată, stabilind pedeapsa pentru săvârşirea acesteia, în conformitate cu
dispoziţiile art. 22 alin. (2) C.pen. poate reţine ca circumstanţă atenuantă judiciară împrejurarea
că inculpatul a zădărnicit, în mod voluntar, producerea rezultatului specific infracţiunii a cărei
săvârşire o urmărise.96

Atitudinea pozitivă a infractorului după săvârşirea infracţiunii.


Acestă atitudine trebuie să rezulte din prezentarea de bunăvoie la organele judiciare, din
comportarea sinceră în cursul procesului penal, din înlesnirea descoperirii sau arestării
participanţilor etc.
,,Circumstanţa presupune o atitudine procesuală constant corespunzătoare, după
aspectele menţionate mai sus, căci dacă, de pildă, unei prezentări de bunăvoie în faţa organului
de urmărire penală, i-a urmat relatarea unor neadevăruri privitoare la aspecte esenţiale pentru
corecta soluţionare a unor neadevăruri privitoare la aspecte esenţiale pentru corecta soluţionare
a cauzei, prima manifestare, cu caracter pozitiv, a infractorului, îşi pierde orice semnificaţie
atenuantă.”97

Alte împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante.


,,Legea (art. 74 alin. 2 C. pen.) făcând menţiunea că împrejurările enumerate au caracter
exempificativ, se înţelege că instanţa poate reţine ca circumstanţe atenuante orice împrejurări
asemănătoare, dacă pot duce la aceleaşi consecinţe. În doctrina penală s-a arătat că starea de
beţie accidentală incompletă, cu privire la care nu se face nici o prezentare în lege, trebuie
considerată, de regulă, ca circumstanţă atenuantă. De asemenea, starea de beţie voluntară
completă poate constitui uneori o cirucumstanţă atenuantă. În practica judiciară au fost reţine
şi alte împrejurări ca circumstanţe atenuante. Astfel, împrejurarea că inculpata a săvârşit falsul
material pentru a evita violenţele soţului, sau că în momentul săvârşirii faptei inculpatul avea

96
Ion Ristea, op.cit, p.181;
97
Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, op.cit., p.190;

48
facultăţi mintale slăbite, că inculpatul avea un nivel de cultură generală redus, ori o redusă
experienţă de viaţă, sau o vârstă înaintată.”98
Împrejurările enumerate exemplificativ nu obligă instanţa de judecată să le considere
circumstanţe atenuante şi să le reducă sau să schimbe pedeapsa principală, recunoaşterea unor
asemenea împrejurări drept circumstanţe atenuante fiind lăsată la aprecierea judecătorului. În
acestă apreciere judecătorii vor ţine seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul
împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse ca şi de orice elemente de
apreciere privitoare la persoana infractorului.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că împrejurarea potrivit căreia, anterior săvârşirii
infracţiunii de omor constând în aplicarea cu intensitate a şapte lovituri de cuţit, inculpatul a
avut o comportare bună şi că are trei copii minori, nu justifică aplicarea circumstanţelor
atenuante judiciare, tot astfel, buna comportare a inculpatului în societate şi la locul de muncă,
lipsa antecedentelor penale, recunoaşterea faptei şi regretul manifestat în cursul procesului nu
justifică reducerea pedepsei în raport cu pericolul social concret al faptei comise de infractor
care, în timp ce îşi îndeplinea serviciul de conducător de tren, a permis în schimbul unei sume
de bani ca nouă persoane să călătorească fără bilet.”99
De asemenea, s-a decis că lipsa antecedentelor penale ale inculpatului nu justifică
reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 C. Pen. în condiţiile săvârşirii violului
asupra unei minore, cu deflorare şi cauzare a prin loviri a unor severe leziuni, faţă şi de
comportarea nesinceră în cursul procesului penal, sau în cazul inculpatului de 28 de ani, care a
atacat o persoană în vârstă pe stradă, în prezenţa trecătorilor şi a deposedat-o prin violenţă de
portofelul cu bani şi acte, de asemenea, în raport cu gradul de pericol social concret al
infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte şi modul în care fapta a fost comisă, nu se justifică
reţinerea ca circumstanţe atenuante a recunoaşterii faptei şi a lipsei antecedentelor penale, ori
valoarea redusă a bunului sustras prin violenţă nu poate avea eficienţa unei circumstanţe
atenuante.100
În practica judiciară s-a mai stabilit că circumstanţele atenuante personale trebuie
aplicate în raport cu toate infracţiunile aflate în concurs şi nu numai pentru unele din acestea,

98
Ilie Pascu, op.cit., pp.391-392;
99
Ion Ristea, op.cit, pp.181-182;
100
Ibidem, p.182;

49
instanţa fiind obligată să extindă acest efect asupra tuturor infracţiunilor concurente. Într-o
opinie contrară, s-ar putea susţine că reţinerea unei asemenea cirucumstanţe pune într-o lumină
favorabilă persoana făptuitorului numai în raport cu o infracţiune determinată şi cu condiţiile
obiective în care s-a comis o anumită faptă , această circumstanţă nu are caracter absolut, nu
produce automat efecte atenuante în raport cu toate infracţiunile concurente. De exemplu, lipsa
de experienţă a unui gestionar poate constitui o circumstanţă atenuantă în raport cu infracţiunea
de neglijenţă în serviciu pentru care ar fi chemat să răspundă ca gestionar, dar nu şi în raport cu
o infracţiune de ultraj concurentă reţinută în sarcina sa. Prin urmare, instanţa trebuie să
examineze, cu privire la fiecare infracţiune concurentă, posibilitatea ca o anumită circumstanţă
să dobândească sau nu caracter atenuant. Procedând în alt mod, s-ar restrânge nejustificat
dreptul de apreciere al judecătorilor, iar analiza concretă şi distinctă a fiecărei infracţiuni
concurente ar fi înlocuită cu scheme abstracte şi concluzii extrapolate din analiza altor situaţii
de fapt.101
Mai trebuie spus că: ,,articolul 74 C.pen. cuprinde împrejurări de fapt care raportate la
cauza pendinte (fapta şi persoana infractorului) pot dobândi prin aprecierea instanţei valenţe
atenuante. Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenauante nu
este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură
gravitatea faptei în ansamblu sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât
numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită
în concret satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.”102

Secţiunea a III-a: Efectele circumstanţelor atenuante

Cirucumstanţele atenuante, odată constatate şi reţinute, duc în mod obligatoriu la


micşorarea pedepsei, cu excepţia cazului în care vin în concurs cu circumstanţele agravante.
Acest efect se produce indiferent că este vorba despre circumstanţele atenuante legale prevăzute

101
Ibidem, pp.184-185;
102
Mihail Udroiu, op.cit., p.168;

50
de art. 73 C.pen. sau de cele judiciare reglementate în art. 74 C.pen., în ambele cazuri instanţa
are obligaţia de a fixa pedeapsa sub limita specială sau, atunci când legea prevede aceasta, să-i
substituie o pedeapsă mai uşoară.
Legea noastră penală fiind consecventă principiului pedepselor relativ determinate, nu
stabileşte pedepse fixe adică absolut determinate în cazul constatării circumstanţelor atenuante,
ci doar obligă la coborârea pedepsei sub minumul special. În acest fel, judecătorul are libertatea
să aplice o pedeapsă între un nou minim special şi un nou maxim special, iar în anumite cazuri
să se orienteze spre un alt gen de pedeapsă. Aceste noi limite speciale sunt stabilite în raport cu
pedeapsa legală, iar măsura în care pedeapsa concretă va fi fixată mai aproape de una din ele
depinde, de la caz la caz, de influienţa pe care circumstanţele atenuante reţinute, au exercitat-o
asupra gradului de pericol social al faptei sau asupra infractorului.103
Constatarea mai multor circumstanţe atenuante nu duc tot la atâtea reduceri de
pedeaspsă ci, considerate în complexul lor, toate circumstanţele atenuante reţinute vor
determina reducerea o singură dată a pedepsei, între noile limite speciale, dar prezenţa unei
multitudini de asemenea circumstanţe va fi evident de natură să atragă o uşurare mai accentuată
a răspunderii penale.
Efectele circumstanţelor atenuante sunt reglementate în dispoziţiile art. 76 C.pen.,
potrivit cărora în cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru
persoana fizică se reduce sau se schimbă, în condiţiile prevăzute la lit. a)-f).
,,Efectul atenuant nu este nelimitat, fiind fixate anumite limite sub care nu poate fi
coborâtă pedeapsa. De asemenea, se prevede şi o restrângere a efectelor circumstanţelor
atenuante în cazul unor infracţiuni grave.”104
Potrivit Prof. Dr. Pascu când vorbim despre efectele circumstanţelor atenunate trebuie
avut în vedere următoarele:
Caracterul obligatoriu al atenuării pedepsei ca efect al circumstanţelor atenuante.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 76 şi art.77 C.pen. circumstanţele atenuante,
indiferent dacă sunt legale sau judiciare, au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei concrete,
ceea ce presupune fie reducerea pedepsei sub minimul specia, dar nu mai jos de o anumită
limită, fie schimbarea acesteia în una mai uşoară.

103
Ion Ristea, op.cit, pp.185-186;
104
Prof. Univ. Dr. Valentin Mirişan, op.cit, p.307;

51
Limitele reducerii pedepsei sau a schimbării acesteia, când se reţin circumstanţe
atenuante
În temeiul art. 76 alin. (1) C.pen., modificat prin Legea nr. 278/2006, în cazul în care
există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce sau se
schimbă, după cum urmează:
a) Când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani.
b) Când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an.
c) Când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeaspsa se
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni.
d) Când minimul specialal pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub acest minim, până la minimul general.
e) Când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai
mică de 250 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi
mai mică de 200 lei.
f) Când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul ei
special, putând fi redusă până la 150 de lei, când minimul special este de 500 lei sau mai mare,
ori până la minimul general, când minimul special este sub 500 lei.
Efectele circumstanţelor atenuante în cazul infracţiunilor grave.
Potrivit art. 76 alin. (2) C.pen., în cazul infracţiunilor contra statului, al infracţiunii
contra păcii şi omenirii, al infracţiunii de omor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au
avut ca urmare moartea unei persoane sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe
deosebit de grave, dacă se constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsa închisorii poate
fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.
Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor complementare.
Legea prevede că, atunci când există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară
privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată, asta
conform cu art. 76 alin (3). Legiuitorul are în vedere situaţiile în care interzicerea unor drepturi
sau degradarea militară sunt obligatorii, nu şi pe acelea în care aplicarea lor este facultativă.

52
Efectele circumstanţelor atenuante în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dacă
există circumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani. (art. 77 C.pen.)

Efectele circumstaţelor atenuante în cazul persoanelor juridice.


Potrivit art. 76 alin. (4) C.pen., în cazul în care există circumstanţe atenuante, amenda
pentru persoana juridică se reduce după cum urmează:
a) Când minimul special al amenzii este de 10.000 lei sau mai mare, amenda se coboară
sub acest minim, dar nu mai mult de o pătrime, astfel se poate aplica o amendă între 7.500 lei
şi 9.999 lei
b) Când minimul special al amenzii este de 5.000 lei sau mai mare, amenda se coboară
sub acest minim, dar nu mai mult de o treime, astfel se poate aplică o pedeapsă între 3.334 lei
şi 4.999 lei.105
Mai completăm cu un exemplu faptul că: ,,pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea de tentativă de omor, prevăzută la art. 20 raportat la art. 174. C.pen., este
închisoarea de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. În condiţiile în care s-a dispus
condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 20 raportat la art. 174
C.pen., cu aplicarea art. 73 lit.b), instanţa de fond este obligată să facă aplicarea dispoziţiilor
art. 76 alin. (1) lit.b) şi alin. (2) C.pen. şi să coboare pedepasa sub minimul special de 5 ani, dar
nu mai jos de o tremie din minimul special. Cum minimul special prevăzut de lege în speţa
dedusă judecăţii pentru pedeapsa închisorii este de 5 ani, coborârea sub acest minim era
obligatorie pentru instanţă, neexistând un concurs înte circumstanţele agravante şi
atenuante.”106
În cazul infracţiunilor comise de inculpaţi minori, limitele pedepselor se reduc la
jumătate, potrivit dispoziţiior art. 109 alin. (1) C.pen., situaţie în care, urmare a reţinerii
circumstanţelor atenuante, coborârea pedepsei se face la jumătate. Aşa de pildă, pentru
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 cu aplicarea art. 99 si urm. C.pen., art.
74 şi art. 76 C.pen., s-a aplicat pedepsa de 2 ani de închisoare. În acest caz, limitele pedepselor
cuprinse între 5 ani şi 20 de ani se reduc la jumătate, fiind cuprinse înte 2 ani şi 6 luni de

105
Ilie Pascu, op.cit., pp.392-393;
106
Mihail Udroiu, op.cit., p.170;

53
închisoare şi 10 ani închisoare, iar ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 74 C.pen., pedeapsa
aplicată se situează sub minimul special redus.107
Spre deosebire de reglementarea de drept comun în materia circumstanţelor atenuante
asupra pedepsei închisorii, există şi o reglemetare de excepţie, care reduce efectul uşurător al
circumstanţelor atenuante, în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni, enumerate limitativ în art.
76 alin. (2) C.pen.
De asemenea, dacă pentru infracţiunea săvârşită legiuitorul prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, dispoziţiile art. 77 C.pen. devin incidente
numai în cazul în care instanţa, respectând prevederile art. 72 C.pen., s-a orientat la pedeapsa
detenţiei pe viaţă.
În cazul în care judecătorul a optat pentru pedeapsa închisorii – fiind prevăzut de lege
un minim special şi un maxim special – şi sunt reţinute circumstanţe atenuante, acestea vor
produce efectele reglementate de art. 76 C.pen., care se vor răsfrânge asupra pedepsei cu
închisoarea.108
În cazul în care aplicarea pedepsei complementare este facultativă, nu se pune problema
înlăturării acesteia, ca efect al circumstanţelor atenuante, pentru că, indiferent de existenţa
acestora, instanţa este îndreptăţită să o aplice sau să nu o aplice. Acestă concluzie se desprinde
din însăşi textul art. 76 alin. (3) C.pen., care prevede că pedeapsa complementară privativă de
drepturi, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită limitează sfera incidenţei sale la
cazurile de aplicare obligatorie a acestei pedepse.
În cazul degradării militare facultative, instanţa poate omite aplicarea pedepsei
complementare, chiar în absenţa circumstanţelor ateunuante, astfel că nu se poate vorbi de
producerea vreunui efect.109

107
Ion Ristea, op.cit, p.191;
108
Ibidem, p.193;
109
Ibidem, p.194;

54
Capitolul al V-lea
Circumstanţele atenuante în reglementarea Noului Cod Penal

În privinţa sferei circumstanţelor atenuante legale nu există diferenţe de fond între cele
două reglementări, fiind modificat doar modul de structurare şi ordinea acestora în
reglementare.110
Noul Cod penal reglementează circumstanţele atenuante legale şi judiciare în art. 75:
(1)Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:
a) asăvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o
atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
c) depăşirea limitelor stării de necesitate;
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai
beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra
persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi
mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra
siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase
şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de
luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a
infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind
prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a
infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare
sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic

Florin Streţeanu, Instituţii şi infracţiuni în Noul Cod Penal – manual pentru uzul formatorilor SNG,
110

Bucureşti, 2010,p.173;

55
al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice
civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind
protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist,
rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană,
privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.
(2) Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
În articolul 75 noul Cod penal sunt reglemetate atât circumstanţele atenuante legale, cât
şi circumstanţele atenuante judiciare. În Codul penal vechi, circumstanţele, după cum am văzut
mai sus sunt reglementate în articolul 73, iar circumstanţele atenuante judiciare în articolul 74.
Examinarea comparativă a art. 75 alin. (1) noul Cod penal şi art. 73 Cod penal vechi, ne conduce
la observarea că în amble texte, conţinuturile circumstanţelor atenunate legale sunt identice,
există deosebire numai în privinţa succesiunii acestora. În ceea ce priveşte alin. (2) al art. 75
noul Cod penal sunt prevăzute circumstanţele atenuante judiciare, iar comparând aceste
dispoziţii cu cele ale art. 74 vechiul Cod penal reţinem că în noua lege penală nu a mai fost
menţionată, ca circumstanţă atenuantă judiciară, conduita bună a infractorului înainte de
săvârşirea infracţiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în seamă cadrul
criteriilor generale de individualizare judciară a pedepsei. De asemenea, nu a mai fost
menţionată ca circumstanţă atenuantă judiciară nici atitudinea infractorului după săvârşirea
infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul
procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor, din aceeiaşi raţiune.111
Instanţa care a constatat existenţa circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 75 alin.(1)
noul Cod penal, nu are şi căderea de a stabili dacă ele constituie ori nu circumstanţe atenuante,
acestă stabilire fiind făcută prin lege, pe când alin. (2) din acelaşi articol în care sunt enumerate
circumstanţele atenuante judiciare, face să se înţeleagă că circumstanţele judiciare au caracter

Ilie Pascu, Petre Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală în vigoare.
111

Prezentare comparativă, Ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp.100-101;

56
facultativ. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată după ce le constată are facultatea de a le
da ori nu valoare de circumstanţe atenuante în soluţionarea unei cauze concrete.112
Atât circumstanţele legale, cât şi circumstanţele atenuante judiciare au o sferă de
aplicare generală, ele fiind posibile în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni. Constatarea în concret
şi reţinerea împrejurărilor care constituie circumstanţe atenuante este obligatorie pentru instanţa
de judecată. Circumstanţele atenuante nu trebuie confundate cu alte cauze care conduc la o
atenuare a pedepsei, cum este, de exemplu, rămânerea infracţiunii în stare de tentativă sau alte
cauze de reducere a pedepsei, cum sunt de exemplu, cele prevăzute în art. 411 noul Cod penal.
Aceste cauze de modificare sau reducere a pedepsei exercită o influienţă de sine stătătoare
asupra acesteia, influienţă la care se poate adăuga totdeauna aceea a circumstanţelor atenuante
care însoţesc săvârşirea faptei sau care caracterizează persoana infractorului.113
De asemenea, trebuie făcută deosebirea între circumstanţele atenuante şi elementele
circumstanţelor de atenuare ale unor tipuri de infracţiuni. De exepmlu, în art.190 noul Cod penal
este incriminată fapta de ucidere la cererea victimei, care constituie o variantă atenuantă a
infracţiunii de omor determinată de situaţia în care este săvârşită (la cererea explicită, serioasă,
conştientă şi repetată a victimei care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă,
atestată medical, cauzatoare de suferinţăe permanente şi greu de suportat), ori infracţiunea de
ucidere a nou-născutului, săvârşită de căre mamă, care constituie o variantă atenuantă a
omorului, determinată de starea în care se află mama (stare de tulburare psihică); sau
infracţiunea de facilitare a şederii ilegale în România prevăzută de art. 264 alin. (3) noul Cod
penal, fiind determinată de calitatea de alt străin aflat ilegal pe teritoriul României şi căruia
facilitează rămânerea ilegală în ţară, etc. În aceste cazuri starea, situaţia, împrejurarea prevăzută
de norma de incriminare are o singură semnificaţie şi anume aceea de a conduce la calificarea
sau încadrarea faptei în varianta atenuantă a unui tip de infracţiune.114
Să detaliem din prisma Codului penal în vigoare astfel încât:
A.circumstanţele atenuante legale sunt:
Starea de provocare. Este definită în art. 75 lit.a), ca fiind săvârşirea infracţiunii sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei

112
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., op.Cit., pp.455-456;
113
Ibidem, p.456;
114
Ibidem, p.456;

57
vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă
acţiune ilicită gravă. Pentru a se putea reţine circumstanţa provocării, trebuie să fie îndeplinite
condiţiile cumulative ale actului provocator şi, respectiv, a ripostei,
Condiţiile actului provocator sunt:
Actul provocator să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau
o altă acţiune ilicită gravă;
Actul provocator poate fi comis cu orice formă de vinovăţie, dar trebuie să fie perceput
ca fiind intenţionat de către persoana care ripostează (de exemplu, faptul că în autobuzul
aglomerat o persoană cade una peste alta – se va reţine actul provocator dacă această din urmă
persoană crede că prima a acţionat cu intenţie);
Actul provocator să determine o stare de puternică tulburare; aprecierea acestei condiţii
se face concret, în fiecare caz instanţa apreciind dacă acea persoană a fost sau nu în stare de
tulburare;
Actul provocator să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare de
provocare;
Condiţiile ripostei sunt:
- Trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de provocare;
- Să fie intenţionată;
- Să fie determinată de actul provocator, adică să existe o cauzalitate psihică între actul
provocator şi ripostă;
- Să se îndrepte împotriva provocatorului.115
Depăşirea limitelor legitimei apărări.
Pentru a fi circumstanţă atenuantă trebuie îndeplinite condiţiile:
Săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţa unui atac material, direct, imediat, injust
şi care să pună în pericol persoana sau drepturile ei;
Fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţionată (exces de apărare intensiv);
Excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care s-a aflat
infractorul (caz în care ne-am afla în prezenţa excesului neimputabil, prevăzut la art. 26 din
Codul penal în vigoare).

115
Florin Streţeanu, op.cit., p.175;

58
Depăşirea limitelor stării de necesitate.
Şi în acest caz trebuie verificate mai multe condiţii:
Fapta să constea într-o acţiune de salvare în faţa unui pericol iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel;
Urmarea cauzată de acţiunea de salvare să fie vădit disproporţionată faţă de urmarea pe care
ar genera-o pericolul;
Făptuitorul să-şi fi dat seama că există această disproporţie.116
Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul
nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii
faptei.
Această circumstanţă atenuantă legală a fost introdusă în Codul penal la art. 75 alin. (1)
lit.d) prin Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal. Ea nu se înscrie în
spiritul celorlalte circumstanţe atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit.a)-c), deoarece
acoperirea integrală a prejudiciului material prin infracţiune în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, până la primul termen judecată, nu poate să releve un pericol social mai scăzut al
faptei ori a periculozităţii mai reduse a infractorului. Nu se crede că un infractor care prin
săvârşirea unei infracţiuni care a creat o pagubă materială şi o acoperă integral în condiţiile
prevăzute de lege devine dintr-o dată mai puţin periculos pentru societate, iar fapta sa ar
prezenta un pericol social mai redus decât al altuia, care nu are posibilitatea să repare integral
prejudiciul creat.117
,,Această circumstanţă atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor
infracţiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme
informatice şi mijloace de plată electronice, ultaj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni
contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii
religioase şi respectul datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra
capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a
infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind
prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, a celor asimilate

116
Ibidem, p.176;
117
Traian Dima, op.cit., p.567;

59
infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereseor financiare ale Uniunii Europene, a
infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimurilor materiilor explozive, materialelor
nucleare, sau a altor materiale radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul
juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea de bani, privind activităţile
aeronautice civile, şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securităţii aeronautice,
privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter
fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de
origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor de la regimul
adopţiilor.”118
Probabil legiuitorul a introdus această circumstanţă atenuantă nu în baza temeiurilor
care stai la baza instituţiei cirucumstanţelor atenuante, ci din dorinţa de a găsi o modalitate
legală prin care persoanele, care prin săvârşirea de infracţiuni ce produc prejudicii materiale să
fie co-interesate să-l acopere sub recompensa reducerii pedepsei conform art. 76 C.pen. în
vigoare.
B.Circumstanţele atenuante judiciare sunt reglementate în art. 75 alin. (2) C.pen în
vigoare şi spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, caracterul lor atenuant este evaluat
de judecător prin raportarea faptei concrete la ansamblul împrejurărilor în care aceasta a fost
comisă şi la persoana infractorului.
,,Circumstanţele atenuante judiciare nu au un caracter echivoc întrucât este foarte
posibil ca aceiaşi împrejurare, după cum este raportată la situaţii concrete diferite, să aibă uneori
caracter atenuant, alteori să nu i se poată atribui nici o semnificaţie, iar în unele cazuri să aibă
chiar caracter agravant (de exemplu, starea de beţie voluntară, ocazională poate constitui
circumstanţă atenuantă în cazul unei infracţiuni de lovire, ori poată să nu aibă nici o semnificaţie
pentru cel care a săvârşit un furt sau un abuz de încredere, sau poate avea circumstanţă agravantă
în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de purtare abuzivă)”119
Din cele spuse mai sus vedem că circumstanţele atenuante judiciare pot varia de la caz
la caz, motiv pentru care legiutorul nu le poate preevalua şi enumera limitativ, lăsând

118
Ibidem, p.566;
119
Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun şi colab., op.cit., p.482;

60
constatarea şi evaluarea lor la aprecierea instanţei ulterior, având obligaţia, când le reţine să le
indice în mod corect şi să motiveze caracterul lor.
Împrejurările susceptibile de a constitui circumstanţe atenuante sunt realităţi obiective
care, atunci când există, nu pot fi ignorate, dar constatându-le, instanţa nu este obligată să
recunoască în mod automat, caracterul lor uşurător, care să conducă la reducerea limitelor
speciale ale pedepsei.
Împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante juidciare sunt:
Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii.
Această circumstanţă înseamnă părerea de rău a infractorului şi poate opera, mai ales,
în cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Se aseamănă cu împiedicarea producerii
rezultatului sau cu împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauze generale de nepedepsire, pentru că
atât în cazul circumstanţelor atenuante, cât şi în cel al cauzelor generale de nepedepsire,
infractorul revine într-un anumit fel, asupra hotărârii infracţionale iniţiale şi recurge la
împiedicarea producerii rezltatului sau înlăturarea acestuia. Deosebirea esenţială este dată de
momentul şi condiţiile în care operează cauzele generale de nepedepsire în raport cu
nepedepsirea.
În această circumstanţă, infractorul are o intervenţie activă după săvârşirea infracţiunii,
după ce rezultatul acesteia s-a produs ori este în curs de a se produce neavând relevanţă dacă
fapta a fost descoperită de o altă persoană sau chiar de autorităţi. Constituie circumstanţa
atenuantă judiciară descrisă mai sus, de exemplu, acordarea de ajutor victimei unei vătămări
corporale sau a unei tentative la infracţiunea de omor prin acordarea de îngrijiri medicale,
anunţarea sau chemarea unei ambulanţe, ori prin transportarea la unitatea medicală unde i s-a
acordat ajutorul medical victimei; restabilirea situaţiei anterioare; restituirea bunului sustras;
plata de bunăvoie a unor despăgubiri băneşti, etc.120
Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
Împrejurările care privesc fapta comisă sunt stări, calităţi, situaţii sau alte date ale
realităţii ce au legătură cu fapta, punând în lumină relaţia dintre acestea şi mediul în care a fost
săvârşită imprimându-i o anumită gravitate ori semnificaţie proprie, specifică. Sfera

120
Ibidem, p.483.

61
împrejurărilor legate de săvârşirea infracţiunii este foarte variată. Acestea pot viza locul sau
timpul săvârşirea infracţiunii; de exemplu, de o faptă de vătămare corporală săvârşită într-un
mediu privat poate fi apreciată ca fiind de o gravitate mai redusă în raport cu săvârşirea aceleiaşi
fapte cu prilejul unei manifestaţii publice televizate; ori sustragerea unui bun dint-un loc public
în raport cu săvârşirea aceleiaşi infracţiuni profotând de unele mişcări violente de stradă; sau
sustragerea ori distrugerea unor bunuri care au valoare, semnificaţie sau valoare de întrebuinţări
diferite, etc.
Pot fi avute în vedere şi alte împrejurări, ca de exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt asupra
unei singure persoane ori asupra mai multor persoane; sau infracţiunea a fost săvârşită de o
singură persoană ori prin cooperarea mai multor persoane; ori de o persoană în stare de
intoxicaţie accidentală incompletă; sau infracţiunea s-a comis fără a se lua anumite precauţiuni
de zădărnicire a descoperirii acesteia; ori s-au folosit mijloace mai puţin apte de a produce
consecinţe grave, etc.121
Vorbind despre efectele circumstanţelor atenuante, spre deosebire de reglementarea
din Codul penal anterior, noul Cod penal abordează diferit aceste efecte. Dacă în reglementarea
Codului penal anterior efectele circumstanţelor atenuante constau în faptul că reţinerea lor
obligă intanţa să reducă pedeapsa sau în unele cazuri să schimbe pedeapsa principală, noul Cod
penal stabileşte o altă reglementare.
Astfel, potrivit art. 76 C.pen.,efectele cirucumstanţelor atenuante constau:
a) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.
b) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
c) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor atenuante reţinute.
Efectele mai sus menţionate se răsfrâng asupra pedepsei ce urmează a fi stabilită şi
aplicată de instanţă, atât în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante legale, cât şi a
circumstanţelor atenuante judiciare.
Din reglementare art.76 C.pen.rezultă că în ipoteza constatării şi reţinerii într-o cauză
penală a mai multor circumstanţe atenuante (legale, judiciare sau combinaţia între ele), instanţa

121
Ibidem, p.483;

62
nu va putea reduce limitele minimă şi maximă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită
decât o singură dată, cu o treime. O circumstanţă atenuantă, odată constatată şi reţinută de
instanţa de judecată, are ca efect în mod obligatoriu reducerea pedepsei, în condiţiile prevăzute
de lege. În cazul în care, pentru infracţiunea săvârşită, legea prevede pedepse alternative,
instanţa trebuie să se fixeze mai întâi asupra uneia dintre aceste alternative, după care va stabili
efectele circumstanţelor atenuante prin raportarea la pedeapsa asupra căreia s-a fixat, făcând
abstracţie de existenţa celeilalte alternative.122
Din consultarea unor coduri penale străine reţinem că acestea reglementează
circumstanţele atenuante într-o formă sintetică sau într-una extinsă.
Codul penal francez reglementează circumstanţele care atrag reducerea pedepsei sau
scutirea de pedeapsă în art. 132. Potrivit acestui text, în cazurile prevăzute de lege durata
pedepsei privative de libertate de care este pasibilă persoana care a comis o crimă sau un delict
este redusă dacă, după ce a avertizat autoritatea administrativă sau judiciară a contribuit la
încetarea infracţiunii, la evitarea ca infracţiunea să provoace o pagubă sau a contribuit la
identificarea altor autori sau complicii lor.
Codul penal italian enumeră circumstanţele atenuante legale în art. 62, care prevede:
,,următoarele circumstanţe atenuează infracţiunea: să fi acţionat din motive de o deosebită
valoare morală sau socială; să fi acţionat din motive de o deosebită valoare morală sau socială;
să fi acţionat în stare de furie, determinată de o faptă nedreaptă a altuia; să fi acţionat la impulsul
unei mulţimi agitate, atunci când este vorba despre reuniuni sau aderări interzise prin lege sau
de autorităţi şi vinovatul nu este un delicvent sau un contravenient obişnuit ori care prezintă un
pericol social sau cu înclinaţii de delicvent; să fi cauzat delicte împotriva patrimoniului, având
o pagubă de valoare mică; înainte de judecată, să fi reparat în întregime paguba prin
despăgubirea victimei, prin restituiri sau, înainte de judecată, să se fi implicat voluntar şi
eficient pentru înlăturarea sau atenuarea consecinţelor păgubitoare sau periculoase ale
infracţiunii.”
În art. 63 sunt reglementate circumstanţele atenuante judiciare. Potrivit acestui text,
judecătorul, independent de circumstanţele prevăzute în art. 62, poate lua în considerare alte
circumstanţe, atunci când consideră că pot justifica o micşorare a pedepsei.

122
Traian Dima, op.cit., p.571;

63
Codul penal spaniol prevede circumstanţele atenuante legale în art. 21. Conform acestui
text sunt circumstanţe atenuante legale: cauzele care exonerează de răspundere penală
(prevăzute în art. 19 şi art. 20), când nu sunt îndeplinite toate cerinţele necesare pentru ca
făptuitorul să fie exonerat de răspundere penală în cazurile respective; când învinuitul
acţionează datorită consumului de alcool, droguri toxice, stupefiante sau alte substanţe care
produc efecte asemănătoare; când învinuitul acţionează din cauze sau stimuli atât de puternici
încât îşi pierde controlul sau se produce o tulburare mentală sau orice altă stare pasională
similară; când învinuitul îşi mărturiseşte fapta în faţa autorităţilor, înainte de a lua cunoştinţă
despre consecinţele juridice ale faptei sale; când învinuitul procedează la repararea daunei
provocate victimei sau la diminuarea efectelor acesteia, în orice moment al producerii şi anterior
judecării orale.
Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare orice alte împrejurări care au semnificaţie
analogă celor anterioare.
Codul penal german în art. 46, cu denumirea marginală ,,înţelegerea făptuitor-victimă,
despăgubiri” prevede că ,,dacă făptuitorul: 1.s-a recompensat pentru fapta săvârşită, prin
eforturile depuse pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vătămată, în totalitate sau în mare
măsură dacă s-a străduit în mod real să compenseze sau 2.a despăgubit persoana vătămată, în
totalitate sau în mare măsură în cazul în care despăgubirea impunea nişte eforturi considerabile
sau anumite renunţări personale considerabile, atunci instanţa poate dispune reducerea pedepsei
sau poate renunţa la pedeapsă, atunci când pedeapsa maximă pentru infracţiunea comisă este
pedeapsa închisorii de până la 1 an sau pedeapsa amnezii de până la 360 de tranşe zilnice.

64
Concluzii

Din cele spuse mai sus reiese că în doctrina penală s-a subliniat preocuparea
legiuitorului de a se asigura individualizarea pedepsei prin prevederea în lege a cauzelor de
modificare a pedepsei, agravante şi atenuante.
Aceste cauze modificatoare au fost prevăzute de legiuitor atât în partea generală a
Codului penal, cât şi în partea specială ori în legi speciale. Cauzele modificatoare prevăzute în
partea specială a Codului penal au primit denumirea de cauze generale, pe când cele prevăzute
în partea specială ori în legi speciale au primit denumirea de cauze speciale. În timp ce cauzele
generale îşi pot exercita influienţa asupra unor acţiuni diferite, cauzele speciale îşi restrâng
influienţa numai la o anumită infracţiune sau eventual, un grup de infracţiuni care au acelaşi
obiect juridic principal.
,,Stările de agravare ori de atenuare îşi produc efectele fiecare în parte asupra pedepsei,
acţionând succesiv atunci când vin în concurs, în timp ce concursul de circumstanţe nu are
acelaşi efect, producând o singură atenuare ori agravare oricâte ar fi astfel de circumstanţe.”123
Circumstanţele atenuante, astfel cum erau reglementate de Codul penal din 1969, erau
diferite situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date ale realităţii, care stăteau în afara conţinutului
infracţiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, atenuau
gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina, datorită
acestei influenţe o atenuare a pedepsei concrete124.
Circumstanţele atenuante existente în Codul penal din 1969 erau prevăzute de art.73 şi
art.74. Cele menţionate în cuprinsul art.73, fiind expres prevăzute de lege, constituiau
circumstanţe atenuante prin voinţa leguitorului, fără distincţie, în toate cazurile în care erau
incidente, iar cele enumerate în cuprinsul art.74 trebuiau evaluate ca circumstanţe atenuante de
către instanţa de judecată, din această distincţie rezultând şi clasificarea lor ca circumstanţe
atenuante legale şi judiciare.

123
Ibidem, p.549;
124
C.Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol.II, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992,
pag.57;

65
Evaluarea situaţiilor prevăzute de art.74 ca circumstanţe atenuante nu era obligatorie,
aceasta fiind atributul instanţei în raport de particularităţile fiecărei cauze, odată reţinută însă o
astfel de împrejurare ca circumstanţă atenuantă, efectul de atenuare al acesteia, stabilit de art.76
din Codul penal din 1969, devenea obligatoriu.
Similar Codului penal anterior, noua reglementare intrată în vigoare la data de 1
februarie 2014, în cuprinsul art.75, menţine aceleaşi categorii de circumstanţe atenuante, legale
şi judiciare, reunindu‐le într‐o singură dispoziţie legală.
În ceea ce priveşte circumstanţele atenuante judiciare se observă o restrângere a
numărului acestora, cele prevăzute de art.74 alin.1 lit. a) şi c) din Codul penal din 1969
nemaifiind preluate de noua reglementare, împrejurările care vizează persoana inculpatului
urmând a fi evaluate în procesul de individualizare a pedepsei, dar fără a li se reţine valoare de
circumstanţe atenuante.
Efectele circumstanţelor atenuante sunt reglementate diferit în cele două legi succesive
examinate.
Astfel, dacă art. 76 din Codul penal din 1969 obliga instanţa ca în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante să coboare pedeapsa sub minimul special prevăzut pentru
infracţiunea comisă, Noul Cod penal instituie în acest caz obligativitatea reducerii limitelor de
pedeapsă cu o treime.125
Identificarea şi aplicarea legii penale mai favorabile, ulterior intrării în vigoare a Noului
Cod penal şi a Legii nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a acestuia, a generat interpretări
doctrinare diferite.
Astfel, s‐au conturat două orientări doctrinare şi jurisprudenţiale, în sensul că, procesul
de aplicare a principiului mitior lex (legea mai blândă), astfel cum este prevăzut de art.5 din
Codul penal, se fundamentează pe criteriul aprecierii globale a instituțiilor juridice incidente
într‐o cauză, respectiv pe cel al aplicării instituţiilor în mod autonom, acestea fiind selectate
fiecare în parte prin raportare la legea mai favorabilă.
Astfel, doctrina a statuat în mod unanim faptul că circumstanţele în general şi implicit
şi cele atenuante nu pot fi analizate şi aplicate autonom de dispoziţiile care califică fapta şi
stabilesc pedeapsa126.

125
www.mpublic.ro/circumstante;
126
C.Bulai, op.cit., pag.103;

66
În consecinţă, legea mai favorabilă în cazul circumstanţelor atenuante, se va determina
în mod global, în cazul succesiunii de legi în timp nefiind permisă calificarea faptei şi alegerea
sancţiunii pe baza unei legi şi aplicarea circumstanţelor atenuante în raport de alta.127
Această concluzie se menţine şi cu privire la efectul de atenuare al circumstanţelor care
se va stabili potrivit aceleiaşi legi în raport de care s‐a ales pedeapsa şi circumstanţa atenuantă.

127
www.mpublic.ro/circumstante;

67
Abrevieri

alin.- aliniat
art.- articol
cf.- conform
colab.- colaborator
ed.- editura
op.cit.- opera citată
C.pen.- Codul penal
N.C.P.- Noul Cod penal

68
Bibliografie

1. Codul Penal şi 10 legi usuale, ediţia a 17-a, actualizat la 17 septembrie 2012, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012;
2. Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală. Legile de executare, actualizat la 17
martie 2015, Ed. Hamangiu, 2015;
3. Basarab, Matei, Butluc Cristian, Mateuţ Gheorghe, Paşca Viorel, Codul penal
comentat.Partea generală, vol I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
4. Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea general conform Noului Cod penal, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
5. Bulai, Costică, Drept penal român, Partea generală, vol.II, Casa de Editură şi Presă
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992;
6. Bulai, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007;
7. Buneci, Petre, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală în
vigoare. Prezentare comparativă, Ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed.Universul Juridic,
Bucureşti, 2011;
8. Daneş, Ştefan, Papadopol, Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, ediţia a II-
a, Ed. Juridică. Bucureşti, 2004;
9. Dima, Traian, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a revăzută şi adăugită, Ed.
Hamangiu, 2014;
10. Dima, Traian, Pascu, Ilie, Păun, Costică şi colaboratrii, Noul Cod penal comentat.
Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
11. Dongoroz, Vasile şi colaboratorii, Expli caţii teoretice ale Codului de procedură penală
român, Partea generală, Vol I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1969;
12. Dongoroz, Vasile şi colaboratorii, Expli caţii teoretice ale Codului de procedură penală
român, Partea specială, Vol II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970;
13. Grigoraş, J. Individualizarea pedepsei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
14. Ivan, Gheorghe, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007;

69
15. Jipa, Cristian, Jipa, Alexandra Cristina, Curs de drept penal ( partea generală).
Prezentare comparativă a actualului Cod penal cu Noul Cod penal. Practică judiciară
şi scheme recapitulative.,vol II, Ed. Orizonturi, 2011;
16. Lascu, Conf.Univ. Dr.Ioan, Drept penal. Partea generală, ed.a3-a, Ed.,,Alma Mater”,
Sibiu, 2010;
17. Lefterache, Valeria lavinia, Vasile Francisca Maria, Fişe de indeividualizare a pedespei,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
18. Lupaşcu Adrian, Popa Gheorghe, Drept penal. Partea generală, Ed. PIM, Iaşi, 2011;
19. Mastacan, Olivian, Vlădilă Lavinia, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti;
20. Mirişan, Prof.Univ. Dr.Valentin, Drept Penal. Partea generală. Prezentare
comparativă a dispoziţiilor a Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, ed.a IV-
a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
21. Mitrache, Cristian, Drept penal roman, Partea generală, ed. a 5-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2006;
22. Pascu, Ilie, Drept penal. Partea general, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
23. Paşca, Ioana Celina, Puşcaşu Voicu, Noul Cod Penal. Sinteze şi grile, Ed. Mirton,
Timişoara, 2011;
24. Ristea, Ion, Regimul circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2009;
25. Streţeanu, Florin, Instituţii şi infracţiuni în Noul Cod Penal – manual pentru uzul
formatorilor SNG, Bucureşti, 2010;
26. Udroiu, Mihail, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Ed.C.H.Beck,
Bucureşti, 2011;

Site-uri:

27. http://www.juridice.ro/268895/despre-pedeapsa-ii-2.html
28. http://legeaz.net/dictionar-juridic/individualizarea-pedepsei
29. www.mpublic.ro/circumstante
30. http://www.omnia-lex.eu/index.php/informatii-juridice

70

S-ar putea să vă placă și