ION C.

BRATIANU

Ion Constantin Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, jud. Argeș)
personalitate marcantă a vieţii politice din Romania în veacul al XIX-lea, membru de onoare
al Academiei Romane, a contribuit prin bogata sa activitate la constituirea statului român
modern.

A fost în centrul eforturilor de unificare a diverselor facţiuni de nuanţă liberală într-o singură
formaţiune politică, Partidul Naţional Liberal, fiind ales şi întâiul preşedinte al acesteia.

Brătianu s-a situat întotdeauna în prim planul evenimentelor istorice care au marcat destinul
poporului român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, cucerirea Independenţei de
stat. Una dintre personalităţile cu o bogată experienţă politică, Ion C. Brătianu a avut o
activitate guvernamentală impresionantă, deţinând cel mai lung mandat de prim-ministru al
României până în perioada comunistă. În timpul ministeriatelor sale, s-au adoptat măsuri
importante pentru modernizarea şi consolidarea statului român.

Studiile la Paris. Formarea ca om politic

Dând dovadă de calităţi intelectuale excelente, începând cu 1841 Brătianu decide să plece la

studii universitare în capitala Franţei, unde urmează cursurile Şcolii Politehnice. La Paris, a
găsit mediul intelectual şi social adecvat pentru formarea lui ca om politic. În acest mediu îl
cunoaşte pe C. A. Rosetti, de cei doi tineri legându-se o strânsă prietenie prin care vor acţiona
pentru aplicarea principiilor liberalismului. La Collége de France, cei doi audiază regulat
prelegerile marilor dascăli, Jules Michelet şi Edgar Quinet, care îşi vor pune amprenta asupra
dezvoltării lor personale. De la cei aceştia, viitorii lideri radicali vor căpăta ideea conştiinţei
naţionale şi valori democratice precum libertatea individului sau egalitate socială. Tot la Paris,
Brătianu se remarcă în cadrul acţiunilor „Societăţii studenţilor români” (1845) şi se înscrie în
două loji masonice ale radicalilor francezi, în cadrul căreia se formează ca revoluţionar. În
aceste cercuri, tinerii români conştientizează idealurile naţionale, fiind cuprinşi de un profund
sentiment patriotic. În februarie 1848, în momentul izbucnirii revoluţiei franceze, Brătianu se
angajează cu toată hotărârea în mişcările studenţeşti care acţionau pentru răsturnarea
regimului Monarhiei din Iulie.

Mișcarea revoluționara de la 1848. Exilul

Ion C. Brătianu se întoarce în ţară în momentul avântului revoluţionar. În scurt timp, el devine
unul dintre cele mai importante personaje ale revoluţiei din Muntenia. Este numit membru în
Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, secretar al guvernului provizoriu şi prefect al Poliţiei
Capitalei în acele zile de agitaţie. După înfrângerea mişcării revoluţionare, Ion C. Brătianu se
refugiază în exil la Paris. De aici continuă activitatea pentru sprijinirea cauzei naţionale a
românilor în faţa opiniei publice occidentale. De asemenea, se logodeşte cu Mathilde Kestner.
Aflând însă că părinţii ei nu ar accepta plecarea în România, el a renunţat la intenţii. Se va
căsători în ţară cu Pia Pleşoianu.
 Ascensiunea politica. Formarea curentului liberal

În iulie 1857 majoritatea paşoptiştilor sunt lăsaţi să revină în ţară. Brătianu se angajează din

plin în activităţi pentru susţinerea cauzei unioniste. Este ales membru al Divanului ad-hoc şi
al Adunării Elective de la Bucureşti, unde votează dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe
tronul Principatelor Unite. Împreună cu bunul său prieten C. A. Rosetti, Brătianu se afirmă ca
lideri ai curentului radical. Prin eforturile celor doi colegi şi prieteni se pun bazele valorilor şi
principiilor liberalismului românesc. Ei organizau reuniuni politice denumite ironic de
adversari „cursuri”, tocmai pentru caracterul lor instructiv asupra masei de participanţi relativ
neexperimentate. Domnitorul Cuza se arăta reţinut în implicarea radicalilor în afacerile ţării.
De aceea, în prima parte a regimului cuzist a obţinut doar portofoliul Finanţelor în
Guvernul Nicolae Golescu din Muntenia.

Venirea lui Carol I. Mișcarea antidinastica

După acest eveniment, Ion C. Brătianu a jucat rolul decisiv în aducerea lui Carol I pe tronul
României. Refuzul lui Filip de Flandra i-a determinat pe liderii politici de la Bucureşti să se
reorienteze. Noua opţiune, prinţul Carol de Hohenzollern, a fost recomandată de însuşi
Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf
pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei
sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Abilitatea diplomatică a politicianului român nu dă greş,
astfel că tânărul Carol acceptă să devină noul „domnitor al românilor”. Mai mult, Brătianu a
avut misiunea grea de a-l însoţi spre drumul său la Bucureşti pe tânărul principe, care pe
paşaport figura drept cetăţean elveţian din cauza războiului ce se declanşase între Prusia şi
Imperiul Habsburgic. Personalitatea puternică a noului domn i-a luat încă de la început prin
surprindere pe radicali. Brătianu s-a numărat printre cei care au alimentat mişcările
antidinastice. În august 1870 este acuzat împreună cu alţi radicali de complicitate în
evenimentele de la Ploieşti, când un grup de răzvrătiţi proclamase republica. Ordinea a fost
restabilită în câteva ore, iar justiţia s-a pronunţat două luni mai târziu, achitându-i pe
participanţii civili, printre care şi Brătianu.

Fondarea Partidului National Liberal

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe

grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail
Kogălniceanu de sorginte tot moderată, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A.
Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent
disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau
necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea
Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.

 Înțelegerea de la Concordia. Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia”

din anul 1867. Aceasta reprezenta un program comun în unsprezece puncte care se
pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne
succesive de coaliţie radicală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Unele
neînţelegeri a radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care
 se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască”
va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire
a partidului. După acest prim eşec, radicalii rămân cei mai bine organizaţi şi încep să
acţioneze ca principala forţă de opoziţie, prin majorităţile parlamentare şi prin
manifestările populare.

 Coaliția de la Mazar-Pasa. Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr

Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor
reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns
rândurile. Încă din primul an liderii grupărilor au semnat împreună documentul
intitulat „Adresă la alegători”, semnând ca „membrii ai partidului liberal întrunit”.
Prin intermediul presei liberale aceştia expuneau principiile fundamentale ale
liberalismului. În planul conducerii politice liberalii se pronunţau pentru un guvern
românesc „prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională”,
dar pentru aceasta presa liberală trebuia să persevereze în a asigura triumful libertăţii
electorale, a libertăţii cuvântului, a presei, a întrunirilor, a învăţământului naţional, a
dreptului de petiţie şi pentru instruirea juriului. La 24 mai 1875 s-a fondat Partidul
Naţional Liberal. Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice.
Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea
moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la
guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare.

Ultimii ani din viata

Spre sfârşitul vieţii îi este recunoscută şi apreciată enorma contribuţie la modernizarea şi

consolidarea statului român. La 19 martie 1885, Academia Română îl alege membru de
onoare.
Contemporanii l-au numit „fondatorul dinastiei de la Florica”, reşedinţa familiei. Trei dintre
fii săi, Ionel, Vintilă şi Dinu, dar şi nepotul Gheorghe, au continuat opera politică a părintelui
lor. Ion C. Brătianu s-a stins din viaţă pe 4 mai 1891, la vârsta de 70 de ani. La moartea sa
exista un stat puternic, cu finanţe solide, un regat independent.

La 21 mai 1891, cotidianul francez „La Libert” îşi deschidea ediţia aducând un elogiu operei
politice a lui Ion C. Brătianu:

„Românii nu mai sunt un popor batjocorit ci o naţie respectată, pe care Europa va trebui să conteze. Toate
aceste rezultate par aproape de necrezut. Românii le datoresc unor oameni, primul dintre ei fiind Ion C.
Brătianu.”

Bibliografie:

-enciclopediaromaniei.ro