Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE


SPECIALIZAREA DREPT

SILOGISMUL

Student:
Silogismul în forma sa completă nu-l regăsim foarte des în gândirea de zi cu zi. El ar
necesita o integelere a regulilor de validitate ce depăşeşte tendinţa naturală a minţii noastre.
Mintea noastră trebuie să ia decizii în condiţii de incertitudine având la dispoziţie informaţii
incomplete, în care necesitatea logică apare foarte rar.
În contextual gândirii naturală nu există însă scheme silogistice şi nici silogisme pure, ci
demonstraţii, argumentări şi respingeri concrete. Numai experimentele referitoare la acestea pot
surprinde mecanismul psihologic al raţionării silogistice şi, prin urmare, valenţele creative
propriu-zise ale acestor forme.1
În aceste condiţii la ce mai este bună gândirea de tip silogistic, nu cumva este doar un caz
excepţional la care apelăm atât de rar încât poate că ar fii mai bine să o înlocuim?! Categoric este
un caz excepţional, dar care tocmai prin acest caracter, este imposibil de înlocuit.
În viaţa de zi cu zi ne putem lipsi parţial de rigorile logicii fiind mai tentaţi să interpretăm
credibilitatea sursei decât să stabilim adevărul. Dar acolo unde vrem o explicaţie, reconstruirea
adevărului devine necesară. Ca să acţionezi corect, poţi gândi probabilistic bazându-te uneori
chiar pe logici lacunare. Dar dacă vrei o explicaţie, reconstrucţia de tip silogistic, este absolut
necesară. Ea-ţi pune în evidenţă scheletul pe care se construieşte o demonstraţie cu caracter
universal.
Împletirea virtuţii gândirii logice cu cea naturală creează beneficii nu numai în planul
înţelegerii ci şi în planul concret pragmatic. Atunci când oamenii i-au decizii simple de
achiziţionare, îşi bazează alegerea aproape exclusiv pe o raţionare de tip natural. Însă atunci
când, costul unor potenţiale pierderi este mare, demonstraţiile pas cu pas ( din care face parte şi
silogismul) sunt numai prezente în procesul decizional.
Silogismul aristotelic reprezintă tipul clasic al raţionamentului. Aristotel este cel care a
descoperit silogismul, l-a analizat, i-a determinat variantele şi i-a scos în evidenţă rolul în
procesul de cunoaştere. Silogismul poate fi considerat ca o inferenţă mediată.2
Spre deosebire de inferenţele imediate unde concluzia derivă nemijlocit din premise, în cazul
silogismului apare o a doua premisă care mijloceşte obţinerea concluziei din prima premisă.
Cu alte cuvinte, silogismul este inferenţa în care din două propoziţii categorice care au un
termen comun, se deduce drept concluzie o altă propoziţie categorică, ai cărei termeni sunt
1
Petre Bieltz, Bazele gândirii critice, Ed. Academiei române Bucureşti 2012, p27
2
Idem

2
termenii necomuni ai premiselor. În sens larg, silogismul poate fi considerat ca o inferenţă
mediată deductivă. Raţionamentul deductiv înseamnă raţionament riguros, strict, cert, astfel ca
premisele fiind date, concluzia să derive cu necesitate. Premisele trebuie să formeze o condiţie
suficientă pentru derivarea concluziei, iar concluzia să alcătuiască o consecinţă necesară
premiselor.
De exemplu: Premisa majoră: oamenii sunt muritori. Premisă minoră: Socrate este om.
Concluzia: Socrate este muritor.
Silogismul judiciar nu este neapărat o metodă de a descoperi adevărul, ci mijlocul de
verificare a soluţiei ipotetice. Modificarea hotărârii judecătoreşti aşează pe portativul logic al
silogismului judiciar, soluţia ipotetică şi o verifică astfel silogistic. Parafrazându-l pe Mircea
Manolescu, prin silogism judiciar se înţelege “acela folosit finalmente de judecător ca o
verificare a soluţiei probabile, întrezărite de acesta”. Judecătorul ajunge în felul acesta până la
urmă să dea soluţia pornind de la adevărul judiciar, rezultat din verificarea unei soluţii probabile,
a unei ipoteze, prin silogism, prin motivare. Deci, ipoteza pe care a construit-o şi a verificat-o
judecătorul, este o ipoteză care s-a născut din cocnirea între alte două ipoteze. Aşa se naşte
hotărârea judecătorească.3
Dreptul este făcut pentru a fi aplicat la speţe. A spune ca furtul este interzis, de pildă nu
poate să însemne altceva decât ca în fiecare caz particular în care el va fi constatat, se va aprecia
ca fiind interzis. După cum orice noţiune generală stabilită serveşte drept raţiune logică
cunoştinţelor care îi sunt subordonate, tot astfel orice normă generală va servi drept raţiune
logică fiecărei aprecieri individuale.
Se spune ca o persoană care a furat, a comis o acţiune nedreaptă, pentru ca orice furt, în
general este nedrept, şi acţiune acestei persoane reprezintă un furt. Se face astfel un silogism (o
deducţie) luându-se ca premise afirmaţii considerate prin ipoteză ca sigure. Premisă majoră este
propusă adevărată, iar premisa minoră este produsul unei constatări.4
Raţionamentul logic presupune în felul acesta, un adevăr general, probabil admis.
Problema care se pune aici este aceea de a şti cum se stabileşte acest adevăr, respective cum se
poate afirma în cazul din speţa ca furtul este în general interzis. Dacă nu s-ar fi constatat sau
imaginat un furt individual nu s-ar fi putut emite niciodată formula generală potrivit căreia furtul
este interzis.
3
P. Bieltz, op. cit., p.39
4
Idem

3
Cu alte cuvinte, normele generale nu se formează de la sine, ci numai prin experienţă,
prin constatări de acţiuni sociale în viaţa reală. Judecăţile individuale, uneori cu prilejul unor
acţiuni omeneşti bine determinate în concret, se află la baza oricărei generalizări juridice.
Propoziţiile generale ale logicii sunt majore de strictă rigurozitate. Aceasta pe când în
drept, majora se întreţine prin voinţa legiuitorului sau consacrarea jurisprudenţei, chiar când se
dovedeşte ca unul din cazurile, pe care a fost întemeiată, nu corespunde ci chiar o contrazice, în
logică ea devine caducă, dacă se dovedeşte nevalabilă, chiar pentru o singură împrejurare, dintr-
un miliard de împrejurări. Premisa minoră afirmă întotdeauna asemănarea între un caz nou şi
cazuri deja cunoscute. De pildă, aserţiunea: “X e om” se aseamănă cu majoră:” Toţi oamenii sunt
muritori” şi formează minora raţionamentului. Această asemănare se face cu ajutorul termenului
mediu “om” cu toate atributele conotate de acesta.
În drept, pentru valabiliatea silogismului, trebuie să avem grijă ca minoră, care constituie
cazul nou, să semene cu majora care i-o subsemnăm. Pentru aceasta, trebuie să cercetăm, dacă
are o punte de legătură, adică din punct de vedere logic, un termen mediu comun amândurora.5
Termenul mediu este în drept, calea prin care faptele comunică cu juridicitatea. Orice
construcţie pretinsă juridică, lipsită de punctul mediu de aplicare la realitate, este o simplă
închipuire, după cum orice fapt lipsit de termenul mediu de aplicare la realitate este o simplă
închipuire; după cum orice fapt lipsit de termenul mediu în ceea ce priveşte reclamarea lui
juridicităţii nu interesează dreptul ci aparţine altor domenii sau pur şi simplu materiei.
În civil, terrnenul mediu se numeşte elementul juridic al silogismului. În afara acestora,
silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui valabil şi nu se poate trage o concluzie de
condamnare.
Concluzia într-un silogism nu este altceva decât aplicarea formulei generale, cuprinsă în
majoră, la cazul particular din minoră. Acest lucru este valabil atât în logica pură cât şi în drept.
Concluzia, urmând să se conformeze schemei oricărui silogism, trebuie să conţină
termenul mic şi termenul mare, necuprinzând nimic altceva decât s-a afirmat în premise. În
logica juridică, concluzia prezintă următoarele caracteristici:
1.Este necesară, în sensul ca decurge în mod regulat din premise. Fundamentul logic al
concluziei, sau mai precis fundamentul juridic se află în majora fiindcă numai această ne

5
Horia Ciocan, “Logica juridică -note de curs”, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, p.65

4
autorizează să luăm această dispoziţie pentru cazurile particulare ca şi pentru clasa de cazuri
asemănătoare prevăzute în ea;
2.Este legală, întrucât majora care o autorizează este un text de lege, sau legitimă, atunci
când majoră pe care se întemeiază este un principiu de drept;
3. Este firească sau normală, în sensul ca ea nu trebuie să contrazică constatările de fapt
din minora şi felul cum ele se leagă de majora prin termenul mediu.
Legile logicii juridice îşi găsesc aplicare şi în materie de judecată şi dacă aceste legi sunt
încălcate, hotărârea este viciată şi nu poate fi menţinută numai pe motivul ca este expresia
convingerii intime a judecătorului care a pronunţat-o.6

Funcţionarea consecinţei în silogismul judiciar:

Consecinţa este evidenţiată în judecata noastră de tragerea concluziei. Funcţionarea


consecinţei are un caracter demonstrativ în gândire. Restul silogismului aparţine în mare parte
intuiţiei.
Din punct de vedere logic, nimic nu este mai important decât a conchide. A interpreta o
propoziţie universală, un text, un principiu, o convenţie, înseamnă a extrage consecinţe din
ele. Aici este vorba de respectarea riguroasă a regulilor silogismului şi mai ales a celor
referitoare la tehnica consecinţei.
De aici porneşte cenzura exercitată asupra modului cum gândim şi asupra manierei în
care conchidem. În drept, în cea mai mare parte, controlul instanţei de casare se raportează, în
exclusivitate, la calitatea consecinţei în hotărârile judecătoreşti, consecinţă care este bine
cenzurabilă, având în vedere faptul ca trebuie să se supună unei tehnici precise, unor reguli
definitiv stabilite.
Astfel s-a remarcat ca intervenţia instanţei de control judiciar se rezumă la următoarele:
controlul normalităţii judecăţilor, verificarea consecinţei în motivare şi concluzii, înlăturarea
arbitrariului.
Ceea ce se cercetează de fapt este justeţea normală a intuiţiei principiilor şi faptelor.
Cenzura activităţii judecătoreşti nu se face de dragul silogismului, ci din voinţa de a se
înfăptui dreptatea. De aceea, atunci când soluţia instanţei de fond este dreaptă, dar motivarea
6
H. Ciocan, op. cit., p.71

5
nu este juridică în raport cu faptele constatate, instanţă de recurs este îndrituită ca menţinând
soluţia instanţei de fond, să-şi găsească o altă motivare (cea adevărată) şi să dea calificarea
corectă faptelor constatate ale procesului.7
Din punct de vedere legico-juridic, instanţă de control trebuie să intervină numai în
următoarele situaţii:
-În caz de eroare de fapt (cazul minorei)
-În caz de greşită calificare (încadrarea minorei)
-În caz de greşită consecinţă (concluzia ce trebuie trasă după încadrarea minorei în corpul
silogismului sub majora adecvată);
În această situaţie, motivele de desfintare sau de casare constau în violarea legii şi în
greşită interpretare. În plus, lipsa totală de motivare constituie de asemenea, un apel sau de
recurs.
În general, sesizarea minorei este lăsată suveranei aprecieri a instanţelor de fond, cu
excepţiile cunoscute. În ceea ce priveşte concluzia, atât violarea legii cât şi greşită interpretare
sunt numai două cazuri particulare ale unei eronate consecinţe. Pentru o mai bună
sistematizare, motivele de apel sau de recurs nu pot fi decât: nemotivarea, defectuoasă
sesizare, greşită consecinţă.
Expunerea silogistică nu este esenţială cugetării noastre. Dacă o facem totuşi uneori,
aceasta este numai pentru un mai bun control al cugetării. Neaducand nimic nou în spiritul
nostru, neimbogatind cunoaşterea cu nimic, logica poate totuşi să descopere în procesul de
creştere către obiect al acesteia, eroarea, sofismul şi iluziile. În acest sens, produsul logic al
silogismului va îndeplini un rol secundar, de verificator.
Obligaţia judecătorilor de a dezvolta silogistic rezultatul convingerilor asupra conflictelor
dintre particulari sau dintre particulari şi colectivitate, devine o garanţie ca judecata lor nu
este un act arbitrar, nemotivarea, adică neexpunerea deductivă a hotărârilor nereprezentand un
motiv legal de desfintare sau de casare a lor.

Bibliografie:

7
H. Ciocan, op. cit., p.85

6
 Horia Ciocan, Logica juridică -note de curs, Editura Universităţii din
Oradea, 2011
 Petre Bieltz, Bazele gândirii critice, Editura Academiei române Bucureşti
2012