Liviu Neamţ

SOARELE CA SURSĂ DE ENERGIE

Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate celelalte planete, asteroizii, meteoriții,
cometele precum și cantitățile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuși, prin mărimea sa,
conține mai mult de 99% din masa întregului sistem solar.

Hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul este constituit din cantități mici de
elemente mai grele. Datorită acestei compoziții și a temperaturilor ridicate, pe Soare nu există o crustă (scoarță) solidă,
și nici materie în stare lichidă, toată materia solară fiind în întregime în stare de plasmă și gazoasă.

Soarele face parte din clasa spectrală G2V: temperatura la suprafață este de aproximativ 5.500 K (de aici rezultând
culoarea sa galbenă-portocalie şi este o stea aflată în fază principală.

Aceasta înseamnă că își generează energia prin fuziunea

nucleară a nucleelor de hidrogen în heliu (Este nevoie de
patru nuclee de hidrogen ca să se producă unul de heliu. În
urma fuzionării nucleelor de hidrogen se emite energie, iar
pentru că nucleul de heliu este mai ușor decât cele patru de
hidrogen, diferența de masă se transformă și ea în energie
după formula E=mc2) și că se află în echilibru hidrostatic,
adică nici nu se contractă nici nu se dilată.

În fiecare secundă, 564 de milioane de tone de hidrogen se

transformă în aproape 560 de milioane de tone de heliu în
centrul Soarelui, iar diferența, mai mult de 4 milioane de tone
pe secundă, se transformă în energie radiativă (în jur de 3,83
x 1026 W).
Temperaturi: nucleu 15.000.000 K, zona convectivă 130.000 K, fotosferă 5800 K.
Noţiunea de corp absolut negru.
Un corp absolut negru (numit și corp negru) este în fizică un model pentru sistemele
radiante de energie electromagnetică. Prin definiție, un corp absolut negru este un corp care
absoarbe integral radiația, fără să reflecte sau să transmită nicio fracțiune din energia
radiației incidente. El însă poate emite radiație. Spectrul electromagnetic al radiației emise
de corpul negru depinde numai de temperatura sa absolută. În natură, un asemenea obiect nu
există, el reprezentând o situație limită (absorbtivitate completă) a proceselor de emisie-
absorbție a radiațiilor. Conceptul a fost creat de către fizicianul german Kirchhoff în anul
1860. Etimologia termenului sugerează faptul că un asemenea corp va apare „negru”
(invizibil) fiindcă nici o rază de lumină nu va fi reflectată de pe suprafața lui
[https://ro.wikipedia.org/wiki/Corp_absolut_negru].
Descrierea completă a distribuției energetice în spectrul radiației corpului negru, realizată de Max Planck (1900):

h = 6,63x10-34 Js– este constanta lui Plank;

k = 1,38x10-23 J/K – constanta lui Boltzmann;
c = 299722458 m/s – viteza luminii în vid.

Corpul absolut negru la T=5777K se

echivalează cu soarele:

→ 6,4 % de energie este transportat în de

banda ultravioletă (λ = 0-0,38 μm),
→ 48,0 % este transportat în banda vizibilă
(λ = 0,38- 0,78 μm)
→ 45,6 % este transportat în banda
infraroşie (λ >0,78 μm)
→ energia undelor cu lungimea mai mare
de 2,5 μm poate fi neglijată.
 Radiaţia solară. Definiţii

• Iradianţa (iluminare), S, (eng. Irradiance) [W/m2] este densitatea de putere a radiaţiei solare.

• Iradierea (expunere), (eng. Irradiation) [KWh/m2] este densitatea de energie a radiaţiei solare. Iradierea este
integrala iradiaţiei pe o perioadă de timp. Se mai denumeşte simplu radiaţie solară. Se specifică totdeauna
perioada de timp la care se referă: orară, diurnă, lunară sau anuală. În calculul sistemelor fotovoltaice densitatea de
energie a radiaţiei solare, adesea este exprimată în ore solare de vârf, ceea ce înseamnă durata de timp în ore cu o
densitate de putere de 1 kW/m2 necesară pentru a produce o radiaţie solară diurnă echivalentă cu cea obţinută în
urma integrării densităţii de putere pe durata unei zile.

• Densitatea de putere a radiaţiei pe suprafaţa soarelui, determinată cu relaţia lui Planck, scade, parcurgând distanţa
Soare-Pământ (o unitate astronomică), la aşa numita constantă solară, S, care este energia primită de la soare
într-o unitate de timp de o suprafaţă perpendiculară pe direcţia razelor solare, amplasată la distanţa medie dintre
soare şi pământ, în afara atmosferei (la graniţa dintre atmosfera terestră şi spaţiul cosmic): S = 1367 W/m2.

• Masa convenţională de aer, m, caracterizează drumul parcurs de raza solară prin atmosferă până la nivelul mării.
Pentru spaţiul extraterestru sau dacă pământul nu ar avea atmosferă, m=0. În zona ecuatorului, când soarele se
află în zenit, raza solară parcurge cea mai mică distanţă, m = 1. Pentru unghiuri zenitale, θZ (unghi zenital dintre
unghiul verticala locului şi direcţia spre soare) cuprinse între 0 şi 700 masa de aer m poate fi calculată cu expresia:
1
m
cos  Z
Ex: θZ = 600, m = 2, raza solară va parcurge un drum prin atmosferă de 2 ori mai mare decât în cazul când θZ = 00
şi ea va transporta mai puţină energie.
 Radiaţia solară pe suprafaţa pământului

• Radiaţia incidentă pe o planetă sferică (la graniţa dintre atmosfera acesteia şi spaţiul cosmic) nu este egală cu
constanta solară a planetei. Pamântul interceptează de la soare un disc de radiaţie cu aria πr2 , unde r este raza
pământului. Cum suprafaţa pământului este egală cu 4 πr2 , cantitatea medie de energie pe unitatea de suprafaţă
este egală cu: S/4 = 342 W/m2.

• Radiaţia directă, B, (eng. beam or direct radiation) prezintă radiaţia primită de la soare fără a fi împrăştiată de
atmosferă. Umbra unui obiect apare numai atunci când este supus unei radiaţii directe.

• Radiaţia difuză, D, (eng. diffuse radiation). Raza solară trecând prin atmosferă este parţial absorbită de către
moleculele de ozon O3, apă H2O şi dioxid de carbon CO2 , parţial împrăştiată (difuzată) în toate direcţiile, restul
constituind radiaţia directă.
Radiaţia difuză este prezentă întotdeauna, chiar şi într-o zi
senină această componentă constituie circa 10 %. În acest caz
razele solare sunt împrăştiate de moleculele de oxigen, dioxid
de carbon, particule de praf, etc. şi cerul capătă culoarea
albastră. Dacă cerul este acoperit cu nori, atunci radiaţia directă
este egală cu zero, este prezentă numai radiaţia difuză. Datorită
radiaţiei difuze lumina pătrunde chiar şi prin fereastra orientată
spre nord.

• Albedo sau radiaţia reflectată, R, (eng. reflected radiation),

de suprafaţă pământului şi care cade pe colectorul solar sau
panoul fotovoltaic (are valori mici).

• Radiaţia solară totală sau globală, G, (eng. global

radiation) este suma celor trei componente:

G=B+D+R
 Distribuţia puterii radiante spectrale pentru două cazuri:

1 - m=0, radiaţie extraterestră, adică la graniţa de sus a atmosferei

2 - la nivelul mării pentru m=l,5 (unghiul azimutal θz = 48 °, unghiul de ridicare a soarelui deasupra orizontului α = 42 °)

Se constată o absorbţie puternică a radiaţiei ultraviolete în banda cu lungimea de unda mai mică de 0,3 um de către
moleculele de ozon (stratul de ozon este ecranul protector a biosferei de razele ucigătoare ultraviolete), o transparenţă
mare a atmosferei în banda vizibilă 0,4<λ<0,76 um şi o absorbţie puternică a radiaţiei în banda infraroşie a spectrului.
Altfel spus, atmosfera terestră este transparentă pentru radiaţia în banda vizibilă şi opacă în benzile UV şi IR.
Fiecare metru pătrat al învelşului exterior al atmosferei primeşte 342 W din care 31 % sau 106 W sunt reflectaţi în
spaţiu de către nori, atmosferă şi suprafaţa terestră. Restul, adică 236 W/m este absorbită de suprafaţa solului, apa
oceanului planetar şi parţial de către atmosferă, încălzindu-le. Suprafaţa pământului cedează în spaţiu aceiaşi
cantitate de energie (236 W/m2), dar în banda de undă infraroşie: parţial învelşului atmosferic, parţial norilor şi
vaporilor de apă, care condensându-se se răcesc şi transmit căldura atmosferei.

Datorită schimbului de energie dintre suprafaţa pământului şi existenţei gazelor cu efect de seră, atmosferă şi spaţiul
cosmic se menţine o temperatură medie globală constantă de circa 15 °C la nivelul mării şi care scade rapid cu
înălţimea atingând -58 °C în straturile de sus ale troposferei.

Atmosfera pământului conţine câteva gaze, numite gaze cu efect de seră (GES): dioxidul de carbon CO2, metanul
CH4, oxidul de azot N2O şi vaporii de apă H2O. O proprietate comună ale GES constă în absorbţia de către
moleculele acestora a radiaţiei în banda infraroşie emisă de suprafaţa pământului, atmosferă şi nori. Molecula
respectivă începe să vibreze şi la rândul ei emite radiaţie în acelaşi spectru infraroşu, care este absorbită de alte
molecule GES. Astfel, fenomenul de absorbţie şi emisie conduce la păstrarea energiei în stratul de jos al
atmosferei. Altfel spus GES joacă acelaşi rol ca şi acoperişul de sticla al unei sere.
 Calculul radiaţiei solare disponibile
Pentru proiectarea unei instalaţii de conversie a energiei solare în energie termică sau electrică este necesar să
cunoaştem radiaţia solară disponibilă pe suprafaţa captatoare fie a colectorului solar, fie a modulului
(panoului) fotovoltaic. Totodată, radiaţia solară este o funcţie variabilă ce depinde de mai mulţi factori: latitudinea
şi altitudinea locului, anotimpul, ziua, ora, gradul de nebulozitate, conţinutul de praf, vapori de apă şi aerosoli în
atmosfei.
Definirea unor mărimi de bază

Pământul se roteşte pe parcursul unui an în jurul soarelui pe o orbită eliptică cu soarele în unul din focare. Totodată,
pământul se roteşte în jurul axei sale odată în 24 de ore. Axa de rotaţie a pământului are o direcţie fixă în spaţiu şi este
înclinală cu unghiul δo=23,5° faţă de perpendiculara pe planul orbitei. Unghiul dintre direcţia spre soare şi planul
ecuatorial, δ, se numeşte declinaţie şi variază pe parcursul anului de la +23,5 ° în momentul solstiţiului de vară (21
iunie) până la - 23,5 ° în momentul solstiţiului de iarnă (21 decembrie). La 20 martie, respectiv 22 septembrie
declinația δ = 0 ° şi duratele zilei şi nopţii sunt egale. Declinaţia poate fi calculată cu formula:

Unde n este numărul zilei din an, prima zi considerându-se 1 ianuarie.

• Latitudinea, Φ, - unghiul măsurat de la ecuator până la punctul de interes de pe suprafaţa pământului, se
consideră pozitiv pentru emisfera de nord şi negativ pentru cea de sud.

• Longitudine - este unghiul dintre proiecțiile pe planul ecuatorului ale direcțiilor de la centrul Pământului către
punctul dat și, respectiv, către un punct de pe Pământ ales convențional ca origine a longitudinii (longitudinea 0°
- punctul utilizat în prezent de toată lumea ca origine a longitudinii este observatorul astronomic din cartierul
Greenwich, Londra, Marea Britanie).
• Unghiul de înclinaţie a planului, β, - este unghiul dintre planul suprafeţei în cauză şi suprafaţa orizontală.

• Unghiul azimutal, γ, - unghiul dintre proiecţia pe planul orizontal a perpendicularei pe suprafaţa planului în
cauză şi meridianul local. Este egal cu zero pentru un plan orientat spre sud, negativ spre est, pozitiv spre vest.

• Unghiul azimutal solar, γs, - unghiul dintre direcţia sud şi proiecţia pe planul orizontal a radiaţiei directe (a
razei solare); unghiurile măsurate de la direcţia sud spre est este sunt negative, cele măsurate spre vest sunt
pozitive.

• Unghiul de înălţare a soarelui, αs, - unghiul dintre orizont şi linia ce legă soarele şi punctul de interes, altfel
spus, raza solară incidentă în punctul de interes .

• Unghiul zenital, θZ - unghiul dintre verticală şi linia ce legă soarele şi punctul de interes, altfel spus, unghiul
complementar unghiului αs.
• Unghiul orar, ω, - determină poziţia soarelui pe bolta cerească în momentul dat. Este egal cu zero în momentul
trecerii de către soare a meridianului local, altfel spus în momentul amiezii, pozitiv spre est şi negativ spre vest.
Respectiv, ωs, corespunde unghiului de răsărire, iar - ωs, celui de asfinţire a soarelui.

• Este evident, că într-o oră soarele traversează pe bolta cerească un unghi egal cu 15°, iar poziţia lui la orice oră T
se determină cu expresia:

• Dacă cunoaştem unghiurile δ, ϕ şi ω, atunci uşor se determină poziţia soarelui pe bolta cerească în punctul de
interes pentru orice oră şi orice zi, folosind expresiile:
Exemplu:
Punerea problemei strict geometric!
Colectorul solar C este direcţionat spre sud (unghiul γ=0). Suprafaţa planului C
este înclinală faţă de orizont cu unghiul β. Ce valoare trebuie să aibă unghiul β
pentru a obţine o cantitate de energie maximă, dacă durata de exploatare este
perioada aprilie-septembrie? Dar pentru octombrie-martie? Dar pentru un an
întreg?
Radiaţia solară pe suprafaţa colectorului va fi maximă în momentul amiezei,
când unghiul de înalţare a soarelui, αs, va fi maxim, iar drumul parcurs de raza
solară minim şi unghiul orar ω = 0. Această situaţie va avea loc dacă radiaţia
directă cade perpendicular pe suprafaţa colectorului C => θz = β, iar din
expresia:

Baia Mare, România:

• latitudine, Φ = 47,60;
• declinaţie , δmed Apr-Sept = 14,750;
• declinaţie , δmed Oct-Mar = -14,750;
• unghiul optim de înclinare, βApr-Sept = 47,60 - 14,750 = 32,850
• unghiul optim de înclinare, βOct-Mar = 47,60 + 14,750 = 62,350
• unghiul optim de înclinare, βIan-Ian = 47,60 = Φ
Exemplu:
Punerea problemei considerând valorile iradiației incidente!

Se calculează nivelul iradianței pentru fiecare oră a anului (8760

valori) și pentru toate înclinațiile posibile ale colectorului (între
0o – 90o):

 Iradianța la nivelul mării în condiții de cer senin:

I  z   I 0  e csec  z 
d

  360  n  
 Iradianța extraterestră: I 0  I c  1  0.0334  cos  
  365.25  
 Constanta solară, IC = 1367 W/m2, iar c = 0,476 și d = 0,678 constante empirice.

 Iradianța incidentă (ϴ - unghiul de incidență) pe o suprafață este: I i  I  z   cos

 284  n 
 Declinația,   23.45sin  360   , n ziua anului
 365 
 Unghiul orar,   15  12  t  , t ora din zi
cos  sin   sin   cos  
 sin   cos  sin   cos  β=0
1
 cos  cos  cos   cos  cos z  sin   sin   cos  cos  cos 
sec z
 cos  sin   sin   cos  cos 
 cos  sin   sin   sin 
Important:
Unghiul de incidență, θ, este cuprins între 0 și 90º, altfel soarele este în spatele colectorului.
Iradiația totală este forțată zero pentru unghi zenital, θz, sub 0º.
 Raportul dintre radiaţia directă incidentă pe o suprafaţă înclinată şi cea pe o suprafaţă orizontală

În proiectarea şi calcularea performanţelor instalaţiilor solare este necesar să se calculeze radiaţia pe o suprafaţă
înclinată folosind măsurătorile sau estimările radiaţiei solare pe o suprafaţă orizontală.

Raportul dintre radiaţia directă incidentă pe o suprafaţă înclinată şi cea pe o suprafaţă orizontală denumit factor
geometric, Rb = Bβ / B, este:

Rb se calculează analitic fiind disponibil sub formă de nomograme

Radiaţia globală pe o suprafaţă înclinată în funcţie de valorile radiaţiei directă, B, difuzată, D, şi reflectată, R, de
suprafaţa orizontală:

Radiaţia globală pe o suprafaţă înclinată se mai poate estima direct în funcţie de radiaţia globală corespunzătoare
unui planului orizontal, prin factorul geometric global R: Gβ = RG
 Măsurarea iradianţei solare
• Instrumentul folosit la măsurarea iradianţei solare totale este piranometrul, care măsoară energia soarelui ce
vine dint toate direcţiile în semisfera aflată deasupra planului instrumentului. Rezultatul măsurării reprezintă
suma iradianţei solare directe şi difuze, adică iradianţa solară globală pe o suprafaţă orizontală. Cele mai
utilizate piranometre folosesc o pilă termoelectrică (mai multe termocuple legate în serie) ataşată la o suprafaţă
absorbantă neagră şi subţire, protejată împotriva pierderilor prin convecţie şi izolată împotriva pierderilor prin
conducţie. Când este plasată la soare, suprafaţa se încălzeşte, atingând o temperatură proporţională cu cantitatea
de energie radiantă incidentă la suprafaţă. Temperatura este măsurată şi convertită printr-o calibrare precisă într-
o indicaţie a iradianţei solare globale incidente pe suprafaţa absorbantă.

• Piranometrul este folosit atât la măsurarea iradianţei globale incidente pe suprafaţe orizontale cât şi pe suprafeţe
înclinate. În cel de-al doilea caz, măsurătoarea va include şi energia solară reflectată de către suprafeţele
înconjurătoare.
Utilizări ale energiei solare