Sunteți pe pagina 1din 14

CURSUL 7

Baza legala:
- Ordonanta Guvernului nr. 81 din 28 august 2003 privind reevaluarea şi
amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice cu modificarile
ulterioare;
- Ordinul ministrului finantelor publice nr. 1.917/2005 Normele metodologice
privind organizarea si conducerea contabilitatii institutiilor publice, planul de conturi
pentru institutii publice si instructiunile de aplicare a acestuia

7.1 Evaluarea patrimoniului

Evaluarea patrimoniului se face după anumite principii contabile:


Principiul permanenţei metodelor - Metodele de evaluare trebuie aplicate în mod
consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.
Principiul prudenţei - Evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă şi în special:
- trebuie să se ţină cont de toate angajamentele apărute în cursul exerciţiului
financiar curent sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai
între data bilanţului şi data depunerii acestuia;
- trebuie să se ţină cont de toate deprecierile.
Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii - Componentele
elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate separat.

Reguli generale de evaluare


Pentru evaluarea elementelor din bilanţ, se stabilesc următoarele reguli de evaluare:
a) evaluarea la data intrării în instituţia publică;
b) evaluarea cu ocazia inventarierii;
c) evaluarea la încheierea exerciţiului financiar;
d) evaluarea la data ieşirii din unitate.

a) Evaluarea la data intrării în instituţia publică


La data intrării în patrimoniu bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate
la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă (costul istoric), care se stabileşte astfel:
- la cost de achiziţie - pentru bunurile procurate cu titlu oneros;
- la cost de producţie - pentru bunurile produse în instituţie;
- la valoarea justă - pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit.
Costul de achiziţie al bunurilor cuprinde: preţul de cumpărare, taxele de import şi alte
taxe (cu excepţia acelora pe care instituţia publică le poate recupera de la autorităţile
fiscale), cheltuielile de transport, manipulare şi alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct
achiziţiei bunurilor respective.
Reducerile comerciale acordate de furnizor nu fac parte din costul de achiziţie.
Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al materiilor prime şi
materialelor consumabile şi cheltuielile de producţie direct atribuibile bunului.
Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor, precum şi costul de producţie al
activelor fixe cuprind cheltuielile directe aferente producţiei, şi anume: materiale directe,
energie consumată în scopuri tehnologice, manopera directă şi alte cheltuieli directe de
producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca
fiind legată de fabricaţia acestora.
Următoarele elemente reprezintă exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul
stocurilor, ci sunt recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit:
- pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste
limite normal admise;
- cheltuielile de depozitare, cu excepţia cazurilor în care aceste costuri sunt necesare în
procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricaţie;
- regiile (cheltuielile) generale de administraţie care nu participă la aducerea stocurilor
în forma şi locul final;
- costurile de desfacere.
Prin activ cu ciclu lung de fabricaţie se înţelege un activ care solicită în mod necesar o
perioadă substanţială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sau pentru vânzare.
Valoarea justă a unui bun reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de
bunăvoie între două părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii cu preţul
determinat obiectiv.
Pentru bunurile care au valoare de piaţă, valoarea justă este identică cu valoarea de
piaţă.
b) Evaluarea cu ocazia inventarierii
Evaluarea elementelor de activ şi pasiv cu ocazia inventarierii se face la valoarea
actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea
bunului, starea acestuia şi preţul pieţei, conform normelor emise în acest scop de
Ministerul Finanţelor Publice.
c) Evaluarea la încheierea exerciţiului financiar
La încheierea exerciţiului financiar, elementele de activ şi de pasiv de natura datoriilor
se evaluează şi se reflectă în situaţiile financiare anuale la valoarea de intrare, pusă de
acord cu rezultatele inventarierii.
În acest scop, valoarea de intrare se compară cu valoarea stabilită pe baza inventarierii,
respectiv valoarea de inventar. În acest caz, se vor avea în vedere printre altele:
- pentru elementele de activ, diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar
şi valoarea contabilă netă se înregistrează în contabilitate pe seama unei ajustări pentru
depreciere sau pierdere de valoare, atunci când deprecierea este temporară, aceste
elemente menţinându-se la valoarea lor de intrare.
Prin valoare contabilă netă se înţelege valoarea de intrare, mai puţin amortizarea şi
ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare, cumulate.
- pentru elementele de pasiv de natura datoriilor, diferenţele constatate în plus între
valoarea de inventar şi valoarea de intrare se înregistrează în contabilitate, pe seama
elementelor corespunzătoare de datorii.
La fiecare dată a bilanţului:
- elementele monetare exprimate în valută (disponibilităţi şi alte elemente asimilate,
cum sunt acreditivele şi depozitele bancare, creanţe şi datorii în valută) trebuie evaluate şi
raportate utilizând cursul de schimb comunicat de Banca Naţionala a României, valabil la
data încheierii exerciţiului financiar. Diferenţele de curs valutar, favorabile sau
nefavorabile, între cursul de la data înregistrării creanţelor sau datoriilor în valută sau
cursul la care au fost raportate în situaţiile financiare anterioare şi cursul de schimb de la
data încheierii exerciţiului financiar, se înregistrează la venituri sau la cheltuieli
financiare, după caz;
- pentru creanţele şi datoriile, exprimate în lei, a căror decontare se face în funcţie de
cursul unei valute, eventualele diferenţe favorabile sau nefavorabile, care rezultă din
evaluarea acestora se înregistrează la venituri sau cheltuieli financiare;
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi înregistrate la costul istoric
(active fixe, stocuri) trebuie raportate utilizând cursul de schimb de la data efectuării
tranzacţiei;
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută (active fixe, stocuri) şi
înregistrate la valoarea justă trebuie raportate utilizând cursul de schimb existent la data
determinării valorilor respective.
Prin elemente monetare se înţelege disponibilităţile băneşti şi activele/datoriile de
primit/de plătit în sume fixe sau determinabile.
d) Evaluarea la data ieşirii din unitate
La data ieşirii din instituţie sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se scad din
gestiune la valoarea lor de intrare.

7.1.1. Evaluarea activelor necurente (Corporale, necorporale si financiare)

Evaluarea iniţială
Activele fixe necorporale trebuie să fie evaluate la:
- costul de achiziţie, pentru cele procurate cu titlu oneros;
- costul de producţie, pentru cele construite sau produse de instituţie;
- valoarea justă pentru cele primite gratuit (ex. donaţii, sponsorizări).
Valoarea justă se determină pe baza raportului întocmit de specialişti şi cu aprobarea
ordonatorului de credite, sau pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de evaluatori
autorizaţi.
Un element necorporal raportat drept cheltuială într-o perioadă nu poate fi recunoscut
ulterior ca parte din costul unui activ necorporal.
Cheltuieli ulterioare
Cheltuielile ulterioare efectuate cu un activ fix necorporal după achiziţionarea,
finalizarea acestuia sau primirea cu titlu gratuit care au drept scop menţinerea
parametrilor funcţionali stabiliţi iniţial, se înregistrează în conturile de cheltuieli atunci
când sunt efectuate.
Cheltuielile ulterioare vor majora costul activului fix necorporal atunci când au ca efect
îmbunătăţirea performanţelor faţă de parametrii funcţionali stabiliţi iniţial.
Evaluarea la data bilanţului
Un activ fix necorporal trebuie prezentat în bilanţ la valoarea de intrare mai puţin
ajustările cumulate de valoare.
Ajustările de valoare cuprind toate corecţiile destinate să ţină seama de reducerile
valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanţului, indiferent dacă acea reducere
este sau nu definitivă.
Ajustările de valoare pot fi ajustări permanente, denumite şi amortizări, şi/sau ajustări
provizorii, denumite în continuare ajustări pentru depreciere, în funcţie de caracterul
permanent sau provizoriu al deprecierii activelor fixe necorporale.

7.1.2. Evaluarea activele financiare

Evaluarea iniţială
Activele financiare se evaluează la costul de achiziţie sau valoarea determinată prin
contractul de dobândire a acestora.
Evaluarea la data bilanţului
Activele financiare trebuie prezentate în bilanţ la valoarea de intrare mai puţin
ajustările cumulate pentru pierderea de valoare.

Evaluarea activelor curente (circulante)


Activele circulante (curente) cuprind:
- stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factura;
- creanţe;
- investiţii pe termen scurt;
- casa şi conturi la bănci.

Evaluarea iniţială
Stocurile se înregistrează în contabilitate la costul de achiziţie, costul de producţie sau
valoarea justă, după caz.
Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei şi prelucrării,
precum şi alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul în care se
găsesc.
Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor, precum şi costul de producţie al
activelor fixe cuprind cheltuielile directe aferente producţiei, şi anume: materiale directe,
energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă şi alte cheltuieli directe de
producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca
fiind legată de fabricaţia acestora.
Costul stocurilor unui prestator de servicii cuprinde manopera şi alte cheltuieli legate
de personalul direct angajat în furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu
supravegherea, precum şi regiile corespunzătoare.
În funcţie de specificul activităţii, pentru determinarea costului pot fi folosite, de
asemenea, metoda costului standard, în activitatea de producţie sau metoda preţului cu
amănuntul, în comerţul cu amănuntul.
Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor şi consumabilelor,
manoperei, eficienţei şi capacităţii de producţie. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic
şi ajustate, dacă este necesar, în funcţie de condiţiile existente la un moment dat.
Diferenţele de preţ faţă de costul de achiziţie sau de producţie trebuie evidenţiate
distinct în contabilitate, fiind recunoscute în costul activului.
Repartizarea diferenţelor de preţ asupra valorii bunurilor ieşite şi asupra stocurilor se
efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel:
Soldul iniţial al + Diferenţele de preţ aferente
diferenţelor de intrărilor în cursul perioadei
preţ la preţ de înregistrare,
cumulat de la începutul
exerciţiului financiar
până la finele perioadei de
referinţă
Coeficient = ------------------------------------------------------ x 100
de repartizare Soldul iniţial al + Valoarea intrărilor în cursul
stocurilor la preţ perioadei la preţ de
de înregistrare înregistrare, cumulat de la
începutul exerciţiului
financiar până la finele
perioadei de referinţă

* La calcularea procentului mediu de adaos comercial, soldul iniţial al contului de


mărfuri şi valoarea intrărilor de mărfuri nu vor include TVA neexigibilă.

Acest coeficient se înmulţeşte cu valoarea bunurilor ieşite din gestiune la preţ de


înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au
fost înregistrate bunurile ieşite.
Coeficienţii de repartizare a diferenţelor de preţ pot fi calculaţi la nivelul conturilor
sintetice de gradul I şi II, prevăzute în planul general de conturi, pe grupe sau categorii de
stocuri.
La sfârşitul perioadei, soldurile conturilor de diferenţe se cumulează cu soldurile
conturilor de stocuri, la preţ de înregistrare, astfel încât aceste conturi să reflecte valoarea
stocurilor la costul de achiziţie sau costul de producţie, după caz.
Diferenţele de preţ se înregistrează proporţional atât asupra valorii bunurilor ieşite, cât
şi asupra bunurilor rămase în stoc.
Metoda preţului cu amănuntul este folosită în unităţile de desfacere cu amănuntul
pentru a determina costul stocurilor cu articole numeroase şi cu mişcare rapidă, care au
marje similare şi pentru care nu este indicat să se folosească altă metodă.
În această situaţie, costul bunurilor vândute se calculează prin deducerea valorii marjei
brute din preţul de vânzare al stocurilor. Orice modificare a preţului de vânzare
presupune recalcularea marjei brute.

Evaluarea la ieşirea din gestiune


La ieşirea din gestiune, stocurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate prin
aplicarea uneia din metodele:
a) metoda primul intrat - primul ieşit (FIFO);
b) metoda costului mediu ponderat (CMP);
c) metoda ultimul intrat - primul ieşit (LIFO);

a) Metoda "primul intrat - primul ieşit" (FIFO) - potrivit acestei metode, bunurile ieşite
din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al primei intrări (lot). Pe
măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie
sau de producţie al lotului următor, în ordine cronologică.
b) Metoda costului mediu ponderat (CMP) - presupune calcularea costului fiecărui
element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la
începutul perioadei şi a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul
perioadei. Media poate fi calculată periodic sau după fiecare recepţie.
c) Metoda "ultimul intrat - primul ieşit" (LIFO) - potrivit acestei metode, bunurile
ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al ultimei intrări
(lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de
achiziţie sau de producţie al lotului anterior, în ordine cronologică.
Metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvenţă pentru elemente similare de natura
stocurilor, de la un exerciţiu la altul. Dacă, în situaţii excepţionale, ordonatorii de credite
decid să schimbe metoda pentru un anumit element de stocuri, în notele explicative
trebuie să se prezinte următoarele informaţii:
- motivul schimbării metodei; şi
- efectele sale asupra rezultatului.
O instituţie trebuie să utilizeze aceleaşi metode de determinare a costului pentru toate
stocurile care au natură şi utilizare similare. Pentru stocurile cu natură sau utilizare
diferită, folosirea unor metode diferite de calcul a costului poate fi justificată.

Evaluarea la data bilanţului


Activele de natura stocurilor nu trebuie reflectate în bilanţ la o valoare mai mare decât
valoarea care se poate obţine prin utilizarea sau vânzarea lor. În acest scop, valoarea
stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă, prin reflectarea unei ajustări
pentru depreciere.
Prin valoare realizabilă netă se înţelege preţul de vânzare estimat ce ar putea fi obţinut
pe parcursul desfăşurării normale a activităţii, minus costurile estimate pentru finalizarea
bunului, atunci când este cazul, şi costurile estimate necesare vânzării.

Investiţiile pe termen scurt la instituţiile publice se prezintă sub forma


obligaţiunilor emise şi răscumpărate. În scopul asigurării surselor de finanţare, unităţile
administrativ-teritoriale pot emite în condiţiile legii, obligaţiuni cu dobândă sau cu
discount pe care le răscumpără la termen (conturile 505 şi 509).

Evaluarea iniţială
La intrarea în patrimoniu, investiţiile pe termen scurt se evaluează la costul de
achiziţie, sau la valoarea stabilită potrivit contractelor.
Evaluarea la bilanţ
La bilanţ, investiţiile pe termen scurt trebuie prezentate la valoarea de intrare mai puţin
ajustările cumulate pentru pierderea de valoare.

La finele perioadei, disponibilităţile în valută şi alte valori de trezorerie


(acreditive, depozite pe termen scurt în valută) se evaluează la cursul de schimb în
vigoare la acea dată, iar diferenţele de curs rezultate se înregistrează în contabilitate ca
venituri sau cheltuieli din diferenţe de curs valutar, după caz.
Evaluarea iniţială
Creanţele şi datoriile instituţiilor publice se înregistrează în contabilitate la valoarea
nominală.
Operaţiunile în valută trebuie înregistrate în momentul recunoaşterii iniţiale în moneda
de raportare, aplicându-se sumei în valută cursul de schimb dintre moneda de raportare şi
moneda străină, la data efectuării tranzacţiei.
Creanţele şi datoriile în valută se înregistrează în contabilitate atât în lei, la cursul de
schimb de la data efectuării operaţiunilor comunicat de Banca Naţională a României, cât
şi în valută.

Evaluarea la momentul decontării


Diferenţele de curs valutar ce apar cu ocazia decontării creanţelor şi datoriilor în valută
la cursuri diferite faţă de cele la care au fost înregistrate iniţial pe parcursul perioadei sau
faţă de cele la care au fost raportate în situaţiile financiare anterioare trebuie recunoscute
ca venituri sau cheltuieli în perioada în care apar.
Atunci când creanţa sau datoria în valută este decontată în decursul aceluiaşi exerciţiu
financiar în care a survenit, întreaga diferenţă de curs valutar este recunoscută în acel
exerciţiu. Atunci când creanţa sau datoria în valută este decontată într-un exerciţiu
financiar ulterior, diferenţa de curs valutar recunoscută în fiecare exerciţiu financiar, ce
intervine până în exerciţiul decontării, se determină ţinând seama de modificarea
cursurilor de schimb survenită în cursul fiecărui asemenea exerciţiu financiar.

Evaluarea la data bilanţului


La data întocmirii situaţiilor financiare, creanţele şi datoriile în valută se evaluează la
cursul publicat de Banca Naţională a României, valabil pentru data întocmirii situaţiilor
financiare, respectiv pentru ultima zi a exerciţiului financiar.
Creanţele şi datoriile aferente fondurilor nerambursabile primite de la Comunitatea
Europeană se evaluează la cursul publicat de Banca Centrală Europeană, valabil pentru
ultima zi a lunii în care se întocmesc situaţiile financiare.
La data bilanţului, evaluarea creanţelor şi a datoriilor se face la valoarea lor probabilă
de încasare sau de plată. Diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar
stabilită la inventariere şi valoarea contabilă netă a creanţelor se înregistrează în
contabilitate pe seama ajustărilor pentru depreciere.

7.2. REEVALUAREA PATRIMONIULUI

- reevaluare - operaţiunea de actualizare a valorii contabile a activelor fixe corporale


aflate în patrimoniul instituţiilor publice;
- diferenţe din reevaluare - plusul de valoare rezultat din reevaluarea activelor fixe
corporale şi activelor fixe corporale în curs, care depăşeşte valoarea contabilă;
Reevaluarea activelor fixe corporale se efectuează cu scopul determinării valorii
juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de
preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă.
Prin acţiunea de reevaluare a activelor fixe corporale existente în patrimoniul
instituţiilor publice se realizează actualizarea valorii elementelor patrimoniale respective
în situaţiile financiare anuale ale anului în care s-a efectuat reevaluarea.
Reevaluarea activelor fixe corporale se efectuează cu scopul determinării valorii
juste a acestora la data bilanţului, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea
acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea
justă.

7.2.1. Reguli generale privind reevaluarea activelor fixe corporale aflate în


patrimoniul instituţiilor publice
 Prin acţiunea de reevaluare a activelor fixe corporale existente în patrimoniul
instituţiilor publice se realizează actualizarea valorii elementelor patrimoniale respective
în situaţiile financiare anuale ale anului în care s-a efectuat reevaluarea.
 Reevaluarea activelor fixe corporale se efectuează cu scopul determinării valorii
juste a acestora la data bilanţului, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea
acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea
justă.
 Valoarea justă a unui bun este definită la pct. 2.8 „Reguli generale de evaluare“
din cap. II „Aprobarea, depunerea şi componenţa situaţiilor financiare“ din Normele
metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul
de conturi pentru instituţiile publice şi instrucţiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.917/2005, cu modificările şi completările
ulterioare. Pentru bunurile care au valoare de piaţă, valoarea justă este identică cu
valoarea de piaţă.
 Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de
evaluatori autorizaţi conform reglementărilor legale în vigoare.
 În situaţia în care valoarea justă nu se determină în baza evaluărilor efectuate de
evaluatori autorizaţi, valoarea justă la data bilanţului se determină de o comisie numită de
conducătorul instituţiei publice.
 Instituţiile publice, indiferent de sursa de finanţare a cheltuielilor şi de
subordonare inventariază activele fixe corporale aflate în patrimoniul lor, care urmează să
fie reevaluate.
 Inventarierea se efectuează în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului
finanţelor publice nr. 1.753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi
efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv, cu modificările ulterioare.
 În cazul reevaluării efectuate de specialişti din cadrul instituţiilor publice, pentru
desfăşurarea în bune condiţii a operaţiunilor de inventariere şi reevaluare, în comisii vor
fi numite persoane cu pregătire corespunzătoare economică şi tehnică în domeniu, care să
asigure efectuarea corectă şi la timp a inventarierii activelor fixe corporale şi să poată
aprecia starea, respectiv gradul de uzură fizică şi morală, utilitatea şi valoarea de piaţă a
acestora.
 Pentru elementele de active fixe corporale la care s-au constatat deprecieri,
comisia de inventariere face propuneri pentru înregistrarea ajustărilor pentru depreciere în
formularul „Lista de inventariere“ (cod 14-3-12), formular prevăzut în anexa 1 la
Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv,
aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.753/2004, cu modificările
ulterioare.
 În vederea realizării în bune condiţii a operaţiunilor de reevaluare, ordonatorii de
credite superiori pot sprijini cu specialişti instituţiile subordonate.

 Activele fixe corporale ale instituţiilor publice se reevaluează după cum urmează:
a) activele fixe corporale aflate în patrimoniu: terenuri şi amenajări la terenuri,
construcţii, instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii, mobilier,
aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active
fixe corporale;
b) activele fixe corporale date în concesiune, cu chirie, în folosinţă gratuită persoanelor
juridice fără scop patrimonial, precum şi cele date în administrarea regiilor autonome;
c) capacităţile puse în funcţiune parţial, de natura activelor fixe corporale pentru care încă
nu s-au întocmit formele de înregistrare ca active fixe corporale;
d) activele fixe corporale la care s-au efectuat lucrări de investiţii (modernizări, reparaţii
capitale, reabilitări, consolidări etc.) care au majorat valoarea de înregistrare în
contabilitate a acestora, indiferent de sursa de finanţare a investiţiilor.
Reevaluarea se efectuează separat pentru valoarea de înregistrare de la data intrării în
patrimoniu sau data ultimei reevaluări şi separat pentru valoarea investiţiei, prin aplicarea
indicilor de preţ corespunzători perioadelor când acestea au intrat în patrimoniu sau au
fost reevaluate şi când au fost efectuate investiţiile.
Valoarea actualizată a activelor fixe corporale modernizate se determină prin însumarea
valorilor actualizate ale valorii de înregistrare în contabilitate cu valoarea actualizată a
investiţiilor;
e) activele fixe corporale achiziţionate de instituţiile publice în cadrul contractelor de
leasing financiar;
f) activele fixe corporale aflate la reprezentanţele diplomatice, comerciale, militare din
străinătate, în zonele de conflict. Acestea se inventariază şi se reevaluează de instituţiile
publice în patrimoniul cărora sunt înregistrate.
(2) Investiţiile efectuate la activele fixe corporale închiriate de instituţiile publice se
reevaluează de operatorii economici/instituţiile publice care au efectuat investiţiile.
Nu se reevaluează:
a) activele fixe corporale care au intrat în patrimoniul instituţiilor publice în cursul anului
în care se efectuează reevaluarea şi au fost înregistrate în contabilitate la costul de
achiziţie, de producţie sau la valoarea justă, după caz;
b) activele fixe corporale care la data reevaluării au durata normală de funcţionare
expirată;
c) activele fixe corporale aflate în conservare, precum şi rezervele de mobilizare care sunt
evidenţiate în contabilitate ca active fixe corporale;
d) activele fixe corporale pentru care au fost întocmite documentele, dar nu s-au obţinut
aprobările legale de scoatere din funcţiune, şi care nu au fost demontate, demolate sau
dezmembrate.
e) activele fixe corporale în curs de execuţie.
 Pentru determinarea diferenţelor din reevaluarea activelor fixe corporale aflate în
patrimoniul instituţiilor publice, respectiv a valorii rămase actualizate, se vor avea în
vedere următoarele:
a) valoarea de înregistrare în contabilitate a activelor fixe corporale care se reevaluează;
b) data intrării în patrimoniu.
Data intrării în patrimoniu se consideră:
– data înscrisă în documentele de achiziţie întocmite pentru activele fixe corporale
procurate cu titlu oneros, care nu au mai fost reevaluate;
– data înscrisă în documentele întocmite pentru activele fixe corporale construite sau
produse de instituţiile publice, care nu au mai fost reevaluate;
– data înscrisă în documentele transmise de donator, pentru activele fixe corporale
dobândite cu titlu gratuit, care nu au mai fost reevaluate;
– data înscrisă în documentele de intrare în patrimoniu prin alte modalităţi de dobândire
(transfer, expropriere, hotărâre judecătorească etc.), care nu au mai fost reevaluate;
c) data ultimei reevaluări, pentru activele fixe corporale care au fost reevaluate anterior;
d) amortizarea calculată până la finele lunii când se efectuează reevaluarea evidenţiată în
contabilitate în creditul contului 281 „Amortizări privind activele fixe corporale“;
e) rata inflaţiei (indicele preţurilor de consum) comunicată de Institutul Naţional de
Statistică.
Indicii preţurilor de consum pot fi accesaţi de pe site-ul Institutului Naţional de Statistică,
la adresa: www.insse.ro Se parcurg următorii paşi:
– se merge în dreapta paginii: Indicele preţurilor de consum;
– se merge în stânga paginii: Indicele preţurilor de consum lunar;
– se introduce numele persoanei juridice;
– se selectează domeniul de interes: Indicele preţurilor de consum (IPC – total);
– se selectează perioada de interes;
– se selectează perioada curentă (anul şi luna când se efectuează reevaluarea);
– se selectează perioada de referinţă (anul şi luna intrării în patrimoniu/data ultimei
reevaluări);
– se afişează Indicele lunar al preţurilor de consum: total, mărfuri alimentare, mărfuri
nealimentare şi servicii;
– se selectează IPC – total;
– se imprimă rezultatele;
f) valoarea de înregistrare în contabilitate actualizată (valoarea reevaluată la data când se
efectuează reevaluarea), determinată prin înmulţirea valorii de înregistrare în contabilitate
cu rata inflaţiei (indicele preţurilor de consum).
 Diferenţele din reevaluare aferente activelor fixe corporale se stabilesc ca diferenţă
între valoarea de înregistrare în contabilitate actualizată (valoarea reevaluată) şi valoarea
de înregistrare în contabilitate, astfel:
a) în cazul reevaluării efectuate cu ajutorul indicelui preţurilor de consum, pe baza
datelor din:
– Situaţia diferenţelor din reevaluarea activelor fixe corporale din domeniul privat care se
amortizează, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1a);
– Situaţia diferenţelor din reevaluarea activelor fixe corporale din domeniul public care
nu se amortizează, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1b);
– Situaţia diferenţelor din reevaluarea activelor fixe corporale din domeniul privat care nu
se amortizează, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1c);
b) în cazul reevaluării efectuate de evaluatori autorizaţi, pe baza datelor din:
– Situaţia diferenţelor din reevaluarea activelor fixe corporale din domeniul privat care se
amortizează, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1d);
– Situaţia diferenţelor din reevaluarea activelor fixe corporale din domeniul public care
nu se amortizează, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1e);
– Situaţia diferenţelor din reevaluarea activelor fixe corporale din domeniul privat care nu
se amortizează, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1f).
 În situaţia în care instituţiile publice au în patrimoniu bunuri aparţinând atât
statului, cât şi unităţilor administrativ-teritoriale, vor întocmi situaţii distincte pentru
bunurile aparţinând statului şi pentru bunurile aparţinând unităţilor administrativ-
teritoriale.
 Pentru reevaluarea investiţiilor efectuate la activele fixe corporale se utilizează
situaţiile menţionate la alin. (2).
 În cazul în care, ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, valoarea unui activ fix
corporal este determinată pe baza reevaluării activului respectiv, valoarea rezultată din
reevaluare va fi atribuită activului, în locul costului de achiziţie/costului de producţie sau
al oricărei alte valori atribuite înainte acelui activ. În astfel de cazuri, regulile privind
amortizarea se vor aplica activului având în vedere noua valoare a acestuia, determinată
în urma reevaluării.
 Diferenţa dintre valoarea rezultată în urma reevaluării şi valoarea de înregistrare în
contabilitate conduce la creşterea sau descreşterea rezervelor din reevaluare.
 Evidenţa rezervelor din reevaluare se ţine cu ajutorul contului 105 „Rezerve din
reevaluare“.
 Creşterea sau descreşterea de valoare a activului fix corporal amortizabil rezultată
în urma operaţiunii de reevaluare se înscrie în coloanele „Debit“ sau „Credit“, după caz,
din formularul „Fişa mijlocului fix“ (cod 14-2-2). După fiecare reevaluare, rezervele din
reevaluare aferente activelor fixe amortizabile (preluate din soldul contului 105 „Rezerve
din reevaluare“) se înscriu într-o coloană distinctă, în fişa mijlocului fix respectiv.
Reevaluarea activelor fixe corporale trebuie făcută cu suficientă regularitate, astfel
încât valoarea contabilă să nu difere semnificativ de cea care ar fi determinată folosind
valoarea justă la data bilanţului.
 Dacă rezultatul reevaluării activelor fixe corporale neamortizabile este o creştere a
valorii contabile, aceasta se tratează ca o creştere a rezervei din reevaluare care se
transferă concomitent în creditul conturilor de fonduri (conturile 101, 102, 103, 104, după
caz).
 Dacă rezultatul reevaluării activelor fixe corporale neamortizabile este o
descreştere a valorii contabile, aceasta se tratează ca o diminuare a rezervei din
reevaluare care se transferă concomitent în debitul conturilor de fonduri (conturile 101,
102, 103, 104, după caz).
 Dacă rezultatul reevaluării activelor fixe corporale amortizabile este o creştere a
valorii contabile nete (valoarea contabilă, mai puţin amortizarea cumulată), aceasta se
tratează astfel:
– ca o creştere a rezervei din reevaluare, prezentată în cadrul capitalurilor proprii, dacă nu
a existat o descreştere anterioară, recunoscută ca o cheltuială aferentă acelui activ (contul
105);
– ca un venit care să compenseze cheltuiala cu descreşterea recunoscută anterior la acel
activ (contul 7813).
 Dacă rezultatul reevaluării activelor fixe corporale amortizabile este o descreştere
a valorii contabile nete (valoarea contabilă, mai puţin amortizarea cumulată), aceasta se
tratează astfel:
– ca o scădere a rezervei din reevaluare, prezentată în cadrul capitalurilor proprii, cu
valoarea minimă dintre valoarea acelei rezerve şi valoarea descreşterii (contul 105);
eventuala diferenţă rămasă neacoperită din rezervele din reevaluare existente se
înregistrează ca o cheltuială (contul 6813);
– ca o cheltuială cu întreaga valoare a descreşterii, dacă în rezerva din reevaluare nu este
înregistrată o sumă aferentă acelui activ (contul 6813).

La reevaluarea activelor fixe amortizabile, amortizarea cumulată la dată reevaluării


se tratează într-unul din următoarele moduri:
a) recalculată proporţional cu schimbarea valorii contabile a activului fix (înregistrată în
contul 2xx), astfel încât valoarea contabilă a activului fix, după reevaluare, să fie egală cu
valoarea sa reevaluată. Această metodă este folosită deseori în cazul în care activul fix
este reevaluat prin aplicarea unui indice (de exemplu, indicele preţurilor de consum –
total);
b) eliminată din valoarea contabilă a activului fix (înregistrată în contul 2xx), iar valoarea
netă astfel obţinută devine valoarea reevaluată a activului fix. Metoda de reevaluare este
bazată pe valori nete, respectiv la fiecare reevaluare amortizarea calculată este eliminată
din valoarea contabilă a activului fix. Această metodă este folosită deseori pentru clădiri
care sunt reevaluate la valoarea lor de piaţă.
Diferenţele din reevaluare evidenţiate în contul 105 „Rezerve din reevaluare“
urmează să fie trecute asupra contului 117.15 „Rezultatul reportat reprezentând surplusul
realizat din reevaluare“ în situaţia în care activele fixe sunt amortizate integral, scoase din
funcţiune, transferate cu titlu gratuit, vândute etc. prin înregistrarea: 105 = 117.15.
 Începând cu data de 1 ianuarie 2008, activele fixe corporale de natura
construcţiilor şi terenurilor aflate în patrimoniul instituţiilor publice se reevalueaza cel
puţin o dată la 3 ani de o comisie numită de conducătorul instituţiei publice sau de
evaluatori autorizaţi conform reglementărilor legale în vigoare, rezultatele reevaluării
urmând a fi înregistrate în contabilitate până la finele anului în care s-a efectuat
reevaluarea.
 În situaţia în care reevaluarea construcţiilor şi terenurilor se efectuează de o
comisie numită de conducătorul instituţiei publice, se procedează în mod similar cu
reevaluarea celorlalte active fixe corporale.
Reevaluarea activelor fixe corporale se face la valoarea justă. Valoarea justă se
determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de profesionişti calificaţi, membrii
ai unui organism profesional în domeniu.
În cazul în care, ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, valoarea unui activ fix corporal
este determinată pe baza reevaluării activului respectiv, valoarea rezultată din reevaluare
va fi atribuită activului, în locul costului de achiziţie/costului de producţie sau al oricărei
alte valori atribuite înainte acelui activ. În astfel de cazuri, regulile privind amortizarea se
vor aplica activului având în vedere valoarea acestuia, determinată în urma reevaluării.
Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să
nu difere substanţial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă la data
bilanţului.
Diferenţa dintre valoarea rezultată în urma reevaluării şi valoarea la cost istoric trebuie
prezentată la rezerva din reevaluare (contul 105).
Reevaluarea se efectuează pe baza normelor metodologice elaborate de Ministerul
Finanţelor Publice sau de către evaluatori autorizaţi.
Rezultatele reevaluării se înregistrează în contabilitate in contul 105.