Moara cu noroc

Ioan slavici
- nuvela realista de analiză psihologică -

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condițiile social-istorice ale secolului al XIX-lea,
realismul se impune ca termen pentru o nouă orientare estetică, definită ca expresie a banalității cotidiene.
Curentul se caracterizează prin reprezentarea veridică a realității, prin absența idealizării personajelor și a
circumstanțelor în care acționează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care
trăiește și cu care este în interdependență. Profund influențat de pozitivismul teoretizat de A. Comte și de
științele naturii cu contribuția revoluționară a lui Charles Darwin, realismul propune o viziune obiectivă și
imparțială asupra lumii. Destinul uman este supus unor legități precise și a unei cauzalități adesea previzibile.
Adept al esteticii realiste, Ioan Slavici, scriitor ardelean, este unul dintre marii clasici ai literaturii
române alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă, care se remarcă în literatura română prin
introducerea filonului popular al povestirii și a universului satului transilvănean de la sfârșitul secolului al XIX-
lea. După cum el însuși mărturisește în lucrarea sa „Educația morală”, Ioan Slavici este un împătimit adept al
filozofului chinez Confucius de la care preia crezul artistic de a-și ghida operele după principalele virtuți morale:
sinceritatea, demnitatea, buna-credință, franchețea, cinstea și chibzuința. Astfel, Ioan Slavici creează o operă
bazată pe cunoașterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, orice abatere de la principiile etice
fiind grav sancționate de scriitor.
După această conduită scriitoricească este construită și nuvela realistă de factură psihologică „Moara
cu noroc” apărută în anul 1881în volumul de debut „Novele din popor”. Astfel, opera dispune de personaje
puține, dar bine individualizate și de un singur fir narativ ce urmărește o intrigă riguros construită, cu fapte
verosimile, evidențiindu-se o tendință spre obiectivizarea perspectivei narative și detașarea naratorului față de
acțiune prin expunerea evenimentelor la persoana a III-a. Fiind o nuvelă realistă, scriitorul surprinde
determinismul social, categorii sociale reale (cizmari, cârciumari, porcari, preoți, oameni ai legii, slugi, hoți) și
caractere umane (tipul personajului diabolic, cu un caracter puternic este reprezentat de Lică; tipul personajului
slab, influențabil este întruchipat de Ghiță), cu ajutorul tehnicii detaliului în descriere și portretizare, realizând o
adevărată frescă socială.
O trăsătură esențială pentru evidențierea caracterului realist al nuvelei este plasarea acțiunii într-un
context spațio-temporal veridic, reperabil în plan geografic și istoric. Spațiul descris este real, situat aproximativ
în zona comunei Șiria din Ardeal, fiind surprins de la începutul capitolului al doilea: de la Ineu, drumul de țară o
ia printre păduri și peste țarini… Ca o noutate în proza românească, Slavici propune ca spațiu al desfășurării
epice câmpia deluroasă, un fel de stepă lipsită de sentimente, topos necunoscut, propice acumulării de averi,
asemănător câmpiei Vestului Sălbatic, unde cele cinci cruci sunt semne care-l vestesc pe drumeț că a scăpat
norocos, deoarece unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie, ori a scăpat altul de o primejdie. Timpul

1
se încadrează în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moment al apariției și dezvoltării relațiilor
capitaliste, iar mai concret, de la sărbătoarea Sfântului Gheorghe până la Paște.
Orizontul realist al nuvelei este redat și de o serie de mărci ale anticipării conflictelor și destinelor
personajelor. Astfel, titlul face trimitere către un topos al măcinării destinelor, care înșală așteptările personale
de ascensiune socială. Acesta ilustrează prin procedeul antifrazei ironia fină a lui Slavici, titlul fiind construit cu
scopul de a scoate în evidență conotațiile antinomice ale termenilor. În simbolistica mitologică se interpretează
faptul că moara este un loc prielnic atragerii duhurilor necurate. Sugestia locului diabolizat de moară părăsită se
manifestă prin destinul tragic al protagonistului a cărui dorință onestă de a evolua pe treapta socială degenerează
în lăcomie pentru bani. Ghiță „își pierde măsura, apoi și sensul existențial, minte, fură, ucide și moare, cârciuma
însăși mistuindu-se într-un incendiu” (Doina Ruști-„Dicționar de teme și simboluri din literatura română”). În
final, „Moara cu noroc” se dovedește a fi „moara cu ghinion”, un loc al patimilor și al pervertirii sufletești în
care se degradează lent principiile promovate de lumea satului și care aduce, nenorocirea pentru că ușurința
câștigătorilor ascunde abateri etice grave precum nelegiuirea și crima.
O altă marcă a anticipării o reprezintă intervenția bătrânei din incipitul nuvelei. În stilul inconfundabil
al lui Slavici, nuvela se deschide cu un preambul gnomic cu rol de prolog: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Din punct de vedere filozofic, „sărăcia” ar
putea însemna destinul care i-a fost hărăzit fiecărei persoane în parte și numai acceptarea lui poate aduce ordine
și armonie în viața interioară. Astfel, prin intermediul bătrânei, personaj care reprezintă chiar un alter-ego al
scriitorului moralizator, se subliniază ideea centrală a nuvelei: cumpătarea ca singură modalitate de a atinge tihna
sufletească. Aceste cuvinte stau la baza întregii acțiuni și fixează destinul personajelor în funcție de respectarea
sau încălcarea acestui precept moral, stabilind totodată și o relație de simetrie cu finalul operei care are valoare
de epilog. Finalul simbolic confirmă justețea principiului enunțat în incipit prin ultima replică a bătrânei: „Se
vede c-au lăsat ferestrele deschise […] Simțeam eu că nu are să iasă bine”. Descrierea finală a drumului („Apoi
ea luă copiii și plecă mai departe”) și replica personajului reflector („așa le-a fost data”) subliniază faptul că
tragedia celor doi soți este pusă sub semnul ciclicității vieții și al destinului implacabil.
O altă trăsătură ce subliniază factura realistă a nuvelei este specificul temei, care ilustrează consecințele
nefaste și dezumanizante ale patimii pentru înavuțire în contextul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Se poate spune că tema de profunzime a nuvelei este fatalitatea destinului ca forță imbatabilă. Însuși
Ghiță dezvăluie într-un moment de autoanaliză locul de pion într-un joc fatal prestabilit: "Așa vrea Dumnezeu!
…așa mi-a fost rânduit". Aceste teme sintetizează viziunea realistă despre lume a autorului izvorâtă din
mentalitatea omului din popor: cumpătarea în toate și frică de Dumnezeu.
Astfel, o scenă reprezentativă pentru tema degradării umane și pentru reflectarea trăsăturilor și
relațiilor dintre personaje este cea a perturbării echilibrului familiei prin apariția lui Lică Sămădăul, personajul
antagonist. Secvența ilustrează inițial coeziunea familiei. Întrebată unde este cârciumarul, bătrâna, care se află
alături de Ana, răspunde sugerând această unitate: Noi suntem. Lică vrea să îl cunoască pe Ghiță, considerat
autoritatea familiei. Dialogul are la început aparența unui interogatoriu condus de Lică. Acesta e interesat de

2
trecerea a trei oameni, care mâncaseră la han fără să plătească. Ghiță, dând dovadă de precauție, răspunde
chibzuit și chiar hotărât, încercând să-și impună punctul de vedere: De cârciumar să nu întrebi niciodată, căci el
vede și aude atât de multe, încât trebuie să uite degrabă și să nu mai ție nimic minte. Tensiunea e generată de
intervenția bătrânei: Cum nu?! strigă bătrâna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atât de mult și n-au plătit.
Replica bătrânei provoacă dezechilibrul protagonistului, care se simte nesigur de autoritatea sa: Pe Ghiță îl trecu
un fior de junghi prin inimă și, oricât de mult ținea la soacră-sa, acum el ar fi fost în stare să-i pună degetul pe
gură. Ca urmare, Lică îl abordează dintr-o perspectivă superioară și nu îi mai acordă dreptul la justificare.
Plecarea antagonistului este urmată de primul moment de nesinceritate din partea lui Ghiță, care, frământat
interior, nu-și exteriorizează gândurile, ci și le ascunde, atitudine conturată prin omnisciența naratorului: dorind
să ascundă înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseră.
În Moara cu noroc, conflictul se remarcă în mod deosebit, el fiind perceput din trei unghiuri: social,
moral și psihologic. Conflictul social antrenează două straturi ale societății din secolul al XIX-lea: breasla
micilor întreprinzători, reprezentați de Ghiță, și lumea răufăcătorilor, care trăiesc pe seama lor, prezentă în
nuvelă prin intermediul lui Lică Sămădăul. Micii comercianți încearcă să trăiască cinstit, după legi scrise,
oficiale, ceilalți își pun viața în slujba unor stăpâni puternici, care le acoperă fărădelegile. Sosit în pustietate,
Ghiță constat că nimic nu este sigur în viața lui, caută să ia măsuri, dar ele sunt inutile. Lică acționează asupra lui
Ghiță ca o forță a destinului, căreia nu îi poate ține piept, iar întâlnirea cu acesta este doar începutul unui drum
fără ieșire: Puteți să ne omorâți pe toți câți suntem aici și nimeni n-are să știe că voi ne-ați omorât; puteți să
luați ce vă pace și dacă suntem oameni cu minte, n-avem să ne plângem nimănui, fiindcă voi sunteți totdeauna
mulți, iar noi suntem totdeauna puțini și slabi. Cât privește conflictul psihologic, în sufletul lui Ghiță se înfruntă
permanent dorința de ase îmbogăți și aspirația de a rămâne în ochii celorlalți un om cinstit. Cele două porniri
coexistă până la intrarea în scenă a lui Lică Sămădăul, personaj care exercită asupra cârciumarului și nu numai,
o presiune malefică. Prăbușirea morală are loc după o neîncetată luptă între bucuria îmbogățirii și chinul
remușcării.
O altă secvență sugestivă pentru atât pentru tema realistă a dezumanizării, cât și pentru caracterizarea
personajelor este cea din deznodământ, prezent în capitolul al XVI-lea. Din dorință de răzbunare, Ghiță îi
cheamă pe Pintea, Marţi şi alţi doi jandarmi la Moara cu noroc pentru a-l pedepsi pe Sămădău. Văzându-l pe
Lică plecând, oamenii legii pornesc toţi în urmărirea lui, cu excepţia lui Ghiţă care merge la moară cu intenţia de
a-şi omorî soţia adulterină pe care el însușii o aruncase în brațele porcarului drept momeală. Înainte de a o ucide,
Ghiţă îşi precizează vina: „acu văd c-am făcut rău şi ...că eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui”. Sosesc
Lică şi Răuţ, iar acesta din urmă îl omoară prin împuşcare pe Ghiţă, ce era aplecat asupra Anei, pe care o
înjunghiase („Ana era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiță o ținea sub genunchi și apăsa
cuțitul mai adânc spre inima ei”). Crima din final semnifică disperarea unui om care nu mai are nimic de pierdut,
care încearcă să reducă la tăcere „glasul” propriei conştiinţe dominată de sentimentul vinovăției. În plan
simbolic, prin uciderea propriei soții, Ghiță elimină și ultimul martor al decăderii lui sociale și morale,

3
eliberându-se de puterea diabolică a porcarului. Omorul ia înțelesul unui act de dragoste, Ghiță îi anulează
păcatele soției sale, știind că nu mai există nicio cale de întoarcere nici pentru ea.
În nuvela realistă se observă tendința de obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea
naratorului, narațiunea la persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere. Pe lângă perspectiva obiectivă a
naratorului omniscient, intervine tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, personajul
episodic cu care se identifică scriitorul, care exprimă mesajul moralizator al nuvelei prin cele două teze
referitoare la sensul fericirii și la forța destinului, enunțate în prolog și epilog. Prin intenția pilduitoare, dar și
prin simetrie, nuvela este realist-clasică.
„Moara cu noroc”este și o nuvelă psihologică, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea
personajelor și pe analiza minuțioasă a conflictului interior în care se convertește cel exterior, fiind considerată
de George Munteanu: prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale. Se insistă
pe schimbările caracteriale si comportamentale ale personajului și pe impactul evenimentelor asupra conştiinţei
protagonistului, toate fiind surprinse în manieră tipic realistă ca „felie de viață”, „dosar de existență”. Naratorul
omniscient, omnipotent și ubicuu pătrunde până în conștiința personajelor, notându-le stările febrile și
incertitudinile prin utilizarea tehnicilor de investigație psihologică: monologul interior („Ăștia nu prea îmi par
oameni buni”- nesiguranță și teamă), stilul indirect liber („De ce nu vine Răuț însuși?”- îndoială) și introspecția
(„Ce să-mi fac dacă e în mine un lucru mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are
cocoașe în spinare”).
Înzestrat cu un spirit realist desăvârșit, Ioan Slavici zugrăvește cu măiestrie tipuri de personaje care
ilustrează impecabil caractere morale și imorale ale societății și care amintesc de ideea lui J.J. Rousseau: „Omul
este bun de la natură, societatea îl strică”. Într-adevăr, Ghiță, protagonistul operei și cel mai important personaj
din nuvelistica lui Slavici, este prezentat inițial ca un cizmar cinstit, muncitor și onest, însă ajunge în final
agresiv, lacom și un împătimit al banului, parcurgând în sens regresiv drumul moralității. Ana, mamă și soție
iubitoare și supusă, este la început un simbol al liniștii și al echilibrului familial, dar se transformă în final într-o
femeie adulterină decăzută din punct de vedere etic. Spre deosebire de aceștia, Lică, antagonistul operei, își
păstrează ipostaza de hoț, tâlhar și criminal pe tot parcursul operei, întruchipând nelegiuirea și atracția malefică a
banului. Bătrâna, personaj secundar considerat de critica literară un alter-ego al naratorului, reprezintă
înțelepciunea populară și moralitatea, iar copiii sunt simbolul inocenței și al purității, motiv pentru care sunt
singurele personaje care supraviețuiesc incendiului purificator.
Moara cu noroc” este o bijuterie nuvelistică, individualizându-se prin asemănarea personajelor operei cu
tiparul personajelor tragediei grecești. Însușii criticul literar Dumitru Micu mărturisea că „totul se petrece ca
într-o tragedie greacă. Eroii apar ca victime și unelte ale fatalității oarbe”. Ghiță, Lică și Ana încearcă să forțeze
limitele unei sorți prestabilite și încalcă normele de conduită raportate nu doar la societate, ci și la un sistem mult
mai complex de valori morale și spirituale, fapt ce se dovedește fatal. Ei amintesc de hybrisul tragediei grecești
prin luptele cu destinul, prin confruntarea cu situațiile limită (lupta interioara sfâșietoare a lui Ghiță de a rămâne
cinstit în defavoarea câștigurilor necurate, orgoliul nemărginit a lui Lică și imposibilitatea acceptării înfrângerii

4
și lupta Anei de a menține echilibrul familial) și prin finalul tragic marcat de moartea cumplită a celor trei (Ana,
înjunghiată de soțul său, Ghiță, împușcat în ceafă de omul Sămădăului și Lică sinucis prin izbirea capului de un
copac). Totodată, bătrâna, considerată vocea naratorului, se aseamănă cu un corifeu din tragedia antică greacă,
deoarece apare în momentele cheie, nu se implică în acțiune și emite sentințe morale.
Caracterizarea lui Ghiță
Ghiță este personajul principal al nuvelei care se impune în operă atât prin complexitate, cât și prin
putere de individualizare. Fiind prezentat în ipostază de soț al Anei, de ginere și de tată, Ghiță este un personaj
rotund care „nu poate fi caracterizat succint si exact" (E.M.Forster). Per total, Ghiță ilustrează magistral
consecințele distrugătoare pe care le înavuțirea asupra omului întrucât se abate de la norma morală enunțată la
începutul nuvelei („Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit”). Fostul cizmar parcurge un drum simbolic, lasă în urma drumul care „e bun” și se îndreaptă acolo
unde „locurile sunt rele”. Drumul semnifică o coborâre in infern, într-un univers malefic, al patimilor care-l
agresează continuu pe Ghiță, depersonalizându-l.
Fiind protagonistul unei nuvele psihologice, însușirile etice ale lui Ghiță sunt desprinse, în primul rând,
prin mijloacele de analiză psihologică la care apelează naratorul omniscient, omnipotent și ubicuu. Astfel, prin
monologul interior („Ăștia nu prea îmi par a oameni buni”) naratorul notează nesiguranța și teama
protagonistului, iar prin introspecție („Ce să-mi fac dacă e în mine un lucru mai tare decât voința mea? Nici
cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare”) naratorul surprinde un moment de autocompătimire ,
victimizare și vinovăție acerbă. Mai mult, prin stilul indirect liber în care vocea naratorului se confundă cu cea a
personajului este conturată îndoiala și tăgada lui Ghiță într-un moment de tensiune („De ce nu vine Răuț
însuși?”). Totuși, nu lipsesc mijloacele de caracterizare specifice prozei realiste, cea directă realizată de către
narator sau celelalte personaje, cea indirectă din faptele, comportamentul si gândurile lui Ghiță și
autocaracterizarea.
Statutul său social și moral este mobil și se schimba în sens regresiv pe parcursul nuvelei. Prin
caracterizarea în mod direct realizată de către narator sunt evidențiate cele două ipostaze ale personajului. La
începutul operei Ghiță era un simplu cizmar nemulțumit de condiția sa socială, dar animat de dorința firească a
unui trai mai bun și a prosperității familiei („un om harnic si sârguitor”, „era mereu așezat si pus pe gânduri”, „se
bucura când o vedea pe dansa vesela”). El ia în arendă cârciuma de la Moara cu Noroc și cade pradă mirajului
Sămădăului, devenind un om dominat de dorința de a avea bani si avere („acum el se făcuse de tot ursuz”, „se
aprindea pentru orice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca înainte”, „râdea cu hohot încât îți venea să te sperii de
el”).
Ghiță este sfâșiat de un conflict interior cauzat de două dorinţe contradictorii puternice: pe de-o parte el
vrea să rămână cinstit și fericit alături de familia sa având conștiința și integritatea neîntinate („liniștea colibei”),
dar pe de altă parte tinde să se îmbogățească fără efort alături de Lică Sămădăul. Trăsătura sa dominantă este
slăbiciunea pentru bani desprinsă în mod indirect din faptele sale: „vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau parcă ochii”, fiind în stare „să-şi pună, pe un an, doi, capul în primejdie” de dragul câștigului.

5
 Celelalte personaje ajută și ele la reliefarea personalității protagonistului. Ana care, ca soție, observă cel
mai bine schimbările prin care trece soțul acesteia, îl prezintă inițial ca fiind un om așezat și cumpătat („om
cuminte”), iar mai apoi o persoană imorală („om netrebnic si grozav”). Lică Sămădăul îi spune fățiș că este o
persoană a cărui suflet este deja corupt de forțele răului („Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și
ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine aș râde și de dracul și de mumă-sa, mă simt chiar eu mai
vrednic când mă știu alăturea de un om ca tine”).
Portretul fizic al lui Ghiță este aproape absent, redus la câteva detalii, la început („înalt și spătos”),
pentru ca, mai apoi, trăsăturile cârciumarului (expresia chipului, tonul, vocea) să reflecte transformările sale
sufletești.
Din punctul de vedere al relațiilor cu celelalte personaje (caracterizare indirectă), Ghiță este violent și
impulsiv cu Ana („îi lăsa urma vinete pe brațe”), precaut cu Lică întrucât își angajează o slugă, îşi cumpără
pistoale şi doi câini, și iresponsabil cu proprii copii. Totuși el are și mustrări de conștiință când ajunge să fie
bănuit de implicarea în furtul de la arendaş şi în uciderea tinerei doamne și depune mărturie falsă pentru a-l salva
pe Sămădău: „iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului.”
Ultima ipostază a decăderii îl înfățișează ca soț ucigaș al propriei soții, dominat de frica, de obsesia
pentru bani, fiind exploatat moral de Lică. Crima din final se naşte din disperarea unui om care nu mai are nimic
de pierdut, care încearcă să reducă la tăcere „glasul” propriei conştiinţe a vinovăţiei. Sincera dorință de a evolua
pe scara socială se transformă în lăcomie, „își pierde măsura, apoi și sensul existențial, minte, fură, ucide și
moare, cârciuma însăți mistuindu-se într-un incendiu" (Doina Rusti -„Dicționar de teme si simboluri din
literatura romana”).
Lică, antagonistul operei, este un personaj secundar, realist și static, un spirit satanic ce exercita asupra
celorlalte personaje o dominație fascinantă. El evoluează liniar pe parcursul operei căci își păstrează ipostaza de
hoț, tâlhar și criminal, întruchipând nelegiuirea și atracția malefică a banului în persoană. Statutul social este
exprimat prin numele personajului, sămădăul fiind o persoană care supraveghează peste porcari. Acest statut îi
conferă puterea de a guverna afacerile cu porci cinstite și necinstite din Câmpia Aradului. Lică este un om al
fărădelegilor, lipsit de scrupule, un criminal înrăit cu o inteligență malefică.
Portretul său fizic este realizat de narator: „un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față,
cu mustață lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dense și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă
dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă, ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu
codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur”. Portretul său moral este conturat de celelalte
personaje care îl consideră „om viclean”, „om rău din fire”.
Relația Ghiță - Lică Sămădăul
Relația dintre cei doi reflectă antiteza demon-înger, în cazul lui Ghiță putem vorbi despre ipostaza
îngerului căzut care amintește de ideea lui J.J. Rousseau: „Omul este bun de la natură, societatea îl strică”.
Acesta este constrâns să aleagă una dintre două tabere: pe de-o parte el vrea să rămână cinstit și fericit alături de

6
familia sa având conștiința și integritatea neîntinate („liniștea colibei”), dar pe de altă parte tinde să se
îmbogățească fără efort alături de Lică Sămădăul.
Relația dintre Ghiță cârciumarul și tâlharul Lică Sămădăul este o relație toxică de manipulat și
manipulator întrucât antagonistul, bun cunoscător al psihologiei umane, exploatează slăbiciunile lui Ghiță
transformându-l dintr-un om „harnic și sârguitor” într-unul „de tot ursuz” care „se aprindea pentru orice lucru de
nimic”. Lică își calculează abil fiecare mișcare, lovind în autoritatea sa de soț și părinte, în mândria, în
demnitatea lui și în imaginea de om cinstit. Ghiță este astfel un personaj tragic a cărui destin atrage atenția
asupra faptului că nimeni nu este mai presus de legea morală și că încălcarea ei se plătește cu viața.
O scenă reprezentativă relației dintre cei doi este prima confruntare din capitolul al III-lea care
reprezintă debutul conflictului dintre cei doi și care anticipează totodată și relația tumultoasă a acestora care din
păcate se încheie tragic. Fire impunătoare și malițioasă, Lică, își expune încă de la început regulile şi pretenţiile
„Eu voiesc să știu întotdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca
nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles” (autocaracterizare). Dacă Lică este un om calculat și
ambițios, înzestrat cu o personalitate puternică și manipulatoare, nelăsându-se până nu obține ceea ce își dorește,
Ghiță este slab de caracter, vulnerabil lăsându-se ușor manipulat din cauza patimii sale pentru bani pe care
porcarul o intuiește încă de la această primă întâlnire („Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia
lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau ochii”). Pentru Ghiţă, el reprezintă ispita
malefică, tentaţia bogăţiei blestemate căreia inima lui slabă şi şovăitoare, unde scrupulele şi lăcomia se anulează
reciproc, îi prescriu cercul vicios al unei zbateri fără ieşire.
Deznodământul, prezent în capitolul al XVI-lea, este esențial pentru înțelegerea relației dintre Ghiță și
Lică Sămădăul. Din dorință de răzbunare, Ghiță îi cheamă pe Pintea, Marţi şi alţi doi jandarmi la Moara cu noroc
pentru a-l pedepsi pe Sămădău. Văzându-l pe Lică plecând, oamenii legii pornesc toţi în urmărirea lui, cu
excepţia lui Ghiţă care merge la moară cu intenţia de a-şi omorî soţia adulterină pe care el însușii o aruncase în
brațele porcarului drept momeală. Înainte de a o ucide, Ghiţă îşi precizează vina: „acu văd c-am făcut rău şi ...că
eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui”. Sosesc Lică şi Răuţ, iar acesta din urmă îl omoară prin împuşcare
pe Ghiţă, ce era aplecat asupra Anei, pe care o înjunghiase („Ana era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge
cald, iară Ghiță o ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei”). Crima din final semnifică
disperarea unui om care nu mai are nimic de pierdut, care încearcă să reducă la tăcere „glasul” propriei conştiinţe
dominată de sentimentul vinovăției. În plan simbolic, prin uciderea propriei soții, Ghiță elimină și ultimul martor
al decăderii lui sociale și morale, eliberându-se de puterea diabolică a porcarului. Omorul ia înțelesul unui act de
dragoste, Ghiță îi anulează păcatele soției sale, știind că nu mai există nicio cale de întoarcere nici pentru ea.
Simbol al „voinței de putere” (Magdalena Popescu) și al ideii de forță, orgoliosul Lică reprezintă
singurul personaj capabil să sfideze legile divine și umane și recurge la suicid („își ținti ochii la un stejar uscat
[…] scrâșni din dinți, apoi își încordă toate puterile și se repezi înainte”) ținând el însuși locul unui „Dumnezeu
sadic, pătimaș” ce-și desemnează propria sentință. (Magdalena Popescu).

7
 Nuvelele lui Slavici au un vădit caracter moralizator, autorul apelând la înțelepciunea omului simplu
pentru care toți cei care încalcă principiile morale sunt pedepsiți cu asprime în final de destinul neiertător. El își
răsplătește sau își pedepsește personajele în funcție de acțiunile și, mai ales, în funcție de gândurile lor, încât
finalul operei întregește de fiecare dată accentele moral-creștine ale scenariului epic.
În concluzie, Moara cu noroc de Ioan Slavici este o veritabilă nuvelă realistă și psihologică, ce se
remarcă prin conflictul său unic, prin faptele verosimile și personajele prezentate, a căror complexitate este
accentuată de evidențierea acelui „amestec de bine și rău ce se află la oamenii adevărați”. (G. Călinescu)