Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE INGINERIE

REFERAT SEMESTRIAL
la disciplina
ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR

Responsabil disciplină:
Prof. univ. dr. ing. MARIUS BIBU

Student:
Anul – I – ITT, TCM, SPD
Semigrupa:

2020 – 2021

STRUCTURI DE ECHILIBRU ALE ALIAJELOR FIER - CARBON

În vederea efectuării unei analize optice metalografice macro și microstructurale se


consideră o probă metalografică de dimensiuni  10 x 15 mm sau  15 x 15 x 15 mm,
elaborată din unul dintre aliajele Fe – C:
• oțeluri;
-otel hipoeutoctoid cu 0,43%C
• fonte albe;
• fonte cenușii.

Observație:
• Categoria și concentrația în carbon a aliajului Fe – C din care este elaborată proba
metalografică este repartizată individual studenților.
• Studenții au obligația de a nominaliza la începutul lucrării categoria și concentrația
în carbon a aliajului Fe – C alocat.

I.Realizaţi pentru aceasta, o tehnologie completă de pregătire în vederea analizei


optice metalografice microstructurale. Se vor evidenţia operaţiile şi materialele necesare
pentru:

a. - stabilirea locului pentru debitarea probei metalografice;


b. - posibilităţile de extragere a probei metalografice;
c. - înglobarea probei metalografice;
d. - realizarea suprafeţei plane de analiză a probei metalografice;
e. - şlefuirea probei metalografice;
f. - lustruirea probei metalografice;
g. - punerea în evidenţă a structurii probei metalografice (atacul chimic metalografic).

II. Elaboraţi o sinteză a aparaturii şi metodelor utilizabile practic în vederea efectuării


unei analize metalografice macro şi microscopice a probei considerate.

a. - stabilirea locului pentru debitarea probei metalografice;


b. - posibilităţile de extragere a probei metalografice;
c. - înglobarea probei metalografice;
d. - realizarea suprafeţei plane de analiză a probei metalografice;
e. - şlefuirea probei metalografice;
f. - lustruirea probei metalografice;
g. - punerea în evidenţă a structurii probei metalografice (atacul chimic metalografic).

III. Considerând proba metalografică menţionată anterior în stare de echilibru,


descrieţi detaliat şi în ordine:

a. - principalele caracteristici fizico-mecanice şi de compoziţie chimică ale aliajului


considerat (conform standardului);
b. - evidenţierea transformărilor izoterme de stare pe care aliajul analizat le parcurge la
răcire (din faza lichidă pâna în starea de echilibru la temperatura ambiantă),
corespunzător diagramei metastabile sau stabile în care poate fi încadrat;
c. - identificarea, încadrarea și definirea fazelor și constituenților metalografici ai aliajului
considerat, pe parcursul ciclului de răcire traversat de acesta;
d. - caracteristicile şi proprietăţile fazelor şi constituenţilor structurali omogeni şi
eterogeni, pe care aliajul analizat îl parcurge în timpul transformărilor din faza
lichidă în cea solidă;
e. - exemplificarea structurii metalografice a aliajului considerat la temperatura
ambiantă care ar putea fi practic observată prin analiza optică microstructurală
(schiță sau fotografie cu indicarea fazelor şi constituenţilor structurali existenți la
temperatura ambiantă).

CONŢINUTUL LUCRARII

PUNCTUL I
Oţelurile sunt aliaje fier-carbon care conţin între 0,02 şi 2,11% C.
În stare de echilibru structural au o structura ce corespunde
indicaţiilor diagramei de echilibru metastabil Fe-Fe3C.
-Oţeluri hipoeutectoide, care conţin sub 0,77% C şi au
structura alcătuită din ferită, perlită şi cementită terţiară;
Constituenţii structurali au proprietăţi specifice pe care le
transmit oţelurilor funcţie de cantitatea în care se găsesc în acestea.
Proporţia constituienţilor structurali variază cu concentraţia în carbon
conform diagramei de structură. În consecinţă, caracteristicile mecanice
şi fizice ale oţelurilor carbon variază în funcţie de conţinutul de carbon.
oţelurile hipoeutectoide având între 0,1 şi 0,4% C au în
structură grăunţi poliedrici de ferită şi perlită. Cementita
terţiară nu se mai observă, ea precipitând pe cementita
eutectoidă preexistentă
oţelurile hipoeutectoide având între 0,1 şi 0,4% C au în
structură grăunţi poliedrici de ferită şi perlită. Cementita
terţiară nu se mai observă, ea precipitând pe cementita
eutectoidă preexistentă

STABILIREA LOCULUI PENTRU DEBITAREA PROBEI METALOGRAFICE


Prima fază de pregătire a probei metalografice constă in stabilirea locului de
unde se extrage proba. Acesta trebuie ales astfel încât sa nu modifice structura
probei. În cazul pieselor turnate, probele vor fi extrase din fiecare zonă
caracteristică de solidificare.
POSIBILITATI DE EXTRAGERE A PROBEI METALOGRAFICE
Locul de extragere a probei este stabilit prin unele standarde generale sau de
produs, conform STAS 4203-74. Pentru extragere probelor din piesele casante se
pot lua probe prin lovirea acestora cu ciocanul.În mod obișnuit, probele
metalografice supuse cercetarii microscopice sunt de formă cilindrică sau
paralelipipedică, cu o dimensiune a laturii de 10-15 mm.
REALIZAREA SUPRAFETEI PLANE
In general, obținerea suprafeței plane se realizează prin pilire, frezare, polizare
sau cu mașina pentru debitarea probelor metalografice. În timpul procedeului de
polizare, proba se ține cu mâna și se răcește din când în când cu apă. Se recomandă
ca înălțimea probei să fie mai mică decât dimensiunile în pan orizontal, ușurându-
se astfel obținerea suprafeței plane la operațiile de prelucrare ulterioare.
Dacă este necesară examinarea structurii până la marginea acesteia sau daca
dimensiunile acesteia sunt prea mici, se procedează la montarea acesteia in cleme
metalice(inele), fixarea in rășini sintetice(duracryl, dentar, nestrapol) sau aliajele
ușor fuzibile, care se toarna într-un cadru metalic.
SLEFUIREA PROBEI METALOGRAFICE
Şlefuirea se execută cu ajutorul hârtiilor metalografice (particule
abrazive de carbură de siliciu sau electrocorindon pe suport de hârtie
sau pânză) notate conform STAS 1753 - 90 după mărimea liberă a
ochiului sitei în sutimi de mm sau după notaţia internaţională: număr de
ochiuri/ţol liniar.
Şlefuirea are ca scop obţinerea unei suprafeţe perfect plane, fără
zgârieturi, cu grad înalt de luciu. Şlefuirea se poate executa manual sau
mecanic, uscat sau umed.
În cazul şlefuirii manuale hârtia metalografică se aşează pe o
placă de sticlă, montată, prin intermediul unei plăci de cauciuc, pe un
suport de lemn. Proba uşor apăsată se mişcă numai într-o singură
direcţie printr-o mişcare alternativă. Şlefuirea se execută pe minim 8
hârtii metalografice pornindu-se de la granulaţia 150 sau 180 până la
800-1000
La fiecare schimbare a hârtiei proba va fi ştearsă şi rotită cu 90º,
astfel ca rizurile noi să formeze un unghi drept cu cele precedente. Se
trece la următoarea hârtie metalografică, atunci când s-a constatat, că
au dispărut toate rizurile de la şlefuirea anterioară.
Hârtia de şlefuit se curăţă prin scuturare de praful metalic ori de
câte ori se foloseşte; nu se admite utilizarea aceleiaşi hârtii pentru
materiale feroase şi neferoase.
La sfârşitul operaţiei, proba va fi spălată sub jet de apă pentru a
îndepărta urmele de abraziv sau praf metalic şi se usucă prin ştergere.
În cazul şlefuirii mecanice, se folosesc maşini de şlefuit
verticale sau orizontale la care hârtia metalografică este fixată pe
discuri rotitoare .

LUSTRUIREA PROBEI METALOGRAFICE


Lustruirea are ca scop obţinerea unei suprafeţe plane cu luciu
oglindă. Lustruirea se poate executa mecanic, electrolitic sau chimic.
Lustruirea mecanică
Se face cu maşini de lustruit prevăzute cu un disc rotitor pe care
se fixează o pâslă de lână merinos, postav, fetru, catifea, în funcţie de
materialul probei.În tabelul urmator se prezintă condiţiile concrete de
lustruire pentru câteva metale şi aliaje frecvent utilizate.
Lustruirea se face cu agenţi de lustruire, cu care se impregnează
materialul pe care se lustruieşte. Cel mai frecvent se foloseşte alumina
(Al2O3), oxidul de magneziu (MgO) sau oxidul de crom (Cr2O3).
Alumina se găseşte cu trei grade de fineţe (1, 2, 3) corespunzătoare
unor durate de decantare 3, 12 şi 24 ore. Pentru a se evita apariţia
culorilor de revenire pe probă, se adaugă câteva picături de tartrat sau
hidroxid de amoniu .
Pentru metalele foarte dure (oţeluri călite, fonte albe, etc.) se
foloseşte ca agent de lustruire praful de diamant. Acesta se prezintă în
mai multe trepte de granulaţie (0,25; 1; 3; 6; 8 şi 15 µm), sub formă
de paste sau spray-uri. La lustruirea mecanică se evită încălzirea probei
prin răcire cu apă.
Pentru a obţine o suprafaţă uniform lustruită proba trebuie rotită
continuu şi deplasată în contra sensului de rotaţie a discului. În caz
contrar, în urma constituenţilor duri, pot apare zone nelustruite ca
umbre.
Lustruirea electrolitică
Este o metodă care prezintă următoarele avantaje: evită
ecruisarea probei, este rapidă, se pot lustrui suprafeţe de dimensiuni
mari. Această metodă se poate aplica numai materialelor metalice
monofazice (cupru, fier pur, alamă, bronz, etc.).
Lustruirea chimică
Procedeul poate fi aplicat numai materialelor deformate plastic şi
în cazul când nu se impun condiţii severe cu privire la calitatea probei.
Este un procedeu foarte rapid, care înlocuieşte şlefuirea şi lustruirea de
lungă durată.
La lustruirea chimică, proba şlefuită pe hârtie de granulaţie
150, este imersionată cu suprafaţa de lustruit într-o baie de acizi.
Are loc o dizolvare mai puternică a metalului, decât în cazul lustruirii
electrolitice, care conduce la nivelarea suprafeţei probei.
Aplicarea procedeului necesită o oarecare experienţă.
PUNEREA IN EVIDENTA A STRUCTURII PROBEI METALOGRAFICE
(ATACUL CHIMIC METALOGRAFIC)
Are ca scop punerea în evidenţă a constituenţilor structurali.
Developarea structurii se realizează prin atacul suprafeţei cu reactivi
chimici, în general soluţii de acizi. Se utilizează următoarele metode de
atac :
 atac chimic, când reactivul atacă limitele de grăunte, dizolvă
diferenţiat grăunţii cristalini, în funcţie de natura fazelor şi după
orientarea lor cristalografică

Reactivul chimic poate forma de asemenea, pe suprafaţa


grăunţilor cristalini depuneri de constituenţi, care determină colorarea
acestora. Astfel, acidul azotic formează pe suprafaţa grăunţilor
straturi de oxizi de grosime diferită, a căror culoare variază de la galben
deschis (strat subţire) la cafeniu închis (strat gros). Atacul chimic se
face prin imersionarea şi agitarea probei în reactiv, sau ştergerea
suprafeţei cu un tampon de vată înmuiat în reactiv, până la dispariţia
luciului oglindă. Proba se spală apoi în apă sau alcool şi se usucă prin
tamponare pe hârtie de filtru sau curent de aer cald.
Durata atacului variază de la câteva secunde la câteva minute în
funcţie de compoziţia chimică şi structura materialului probei.Reactivii
sunt numeroşi, în funcţie de materialul cercetat şi de scopul urmărit.
În cazul oţelurilor şi fontelor se foloseşte nitalul, care este o
soluţie de acid azotic 2 – 5%, în alcool etilic.
 atacul electrolitic se foloseşte în instalaţia de lustruire electrolitică
cu proba plasată la anod, într-un regim de electroliză adecvat.
 atacul prin formarea unei pelicule de oxid sau sulfură pe suprafaţa
lustruită a probei. Structura se evidenţiază, deoarece viteza de
oxidare sau sulfurare variază cu natura grăunţilor şi orientarea
lor. Pe acest principiu se bazează atacul prin culori de revenire.
Prin încălzire cu aer a probei lustruite se formează pe grăunţi straturi de
oxizi transparenţi, de grosimi diferite. Interferenţa razelor reflectate de
pelicula de oxid si de suprafaţa metalică determină colorarea diferită a
grăunţilor. Astfel la un oţel carbon încălzit la 280ºC, perlita se colorează
în albastru, iar cementita în roşu.
 fără atac, se pot evidenţia diferiţi constituenţi structurali prin
capacitatea lor diferită de reflexie, culoare, denivelările create la
lustruire, ca urmare a durităţii diferenţiate.
PUNCTUL II
Extragerea probelor
Prima fază a acestei operaţii constă în stabilirea locului de unde se extrage proba.
Nu există o regulă generală pentru alegerea locului respectiv, acesta stabilindu-se
pentru fiecare caz în parte în funcţie de natura, forma şi mărimea piesei, de
tratamentele termice sau mecanice la care a fost supus materialul precum şi de
scopul examinării.
Astfel, pentru piese tratate superficial (termic, termochimic sau mecanic)
secţiunea pregătită. a probei va trebui să permită compararea structurii stratului
superficial cu cea a straturilor inferioare; la piese care au cedat în serviciu se va
examina zona de rupere prin comparare cu epruvete din porţiunile învecinate
sănătoase etc.
Locul de extragere a probei este stabilit şi prin unele standarde generale sau de
produs. Astfel, STAS 4203-74 "Luarea şi pregătirea probelor metalografice"
prezintă locul de scoatere a probei pentru semifabricate şi bare, table, ţevi etc. sau
pentru diferite alte tipuri de piese (turnate, matriţate, cu defecte).
O importanţă deosebită o prezintă modul de scoatere a probei din piesă. Acesta
trebuie astfel ales încât să nu modifice structura probei deoarece în acest caz
cercetarea ar conduce la rezultate nereale. Se vor evita deci procedeele mecanice
care produc deformări puternice ale materialului: tăierea cu dalta, cu foarfeca etc.
Dacă astfel de procedee se impun din alte motive, este necesară îndepărtarea
ulterioară a stratului distorsionat prin strunjire, rabotare etc., cu răcire abundentă.
Trebuie de asemenea evitate procedeele de tăiere cu flacără de gaz care, prin
încălzirea puternică a materialului, conduc la modificări structurale pe zone largi.
Dacă totuşi acest procedeu se impune, zona influenţată termic va fi eliminată prin
prelucrări mecanice.
Pentru extragerea probelor din piesele metalice se recomandă prelucrarea prin
strunjire, frezare, rabotare sau tăierea cu fierăstrăul, operaţii pe parcursul cărora
se va asigura o răcire suficientă pentru evitarea încălzirii probelor. În cazul aliajelor
cu duritate mare, tăierea se poate efectua prin procedee neconvenţionale
(electroeroziune) sau cu discuri abrazive subţiri prin impunerea unei viteze de
avans mici şi răcire abundentă cu apă. Din materialele fragile se pot lua probe prin
lovire cu ciocanul.
Şlefuirea probelor
La şlefuirea probelor se impune realizarea prin pilire, frezare sau polizare a unei
suprafeţe cât mai plane, precum şi rotunjirea tuturor muchiilor suprafeţelor
respective ale probei sau suportului metalic astfel ca la operaţiile ulterioare de
şlefuire şi lustruire să nu se deterioreze hârtia abrazivă sau discul de lustruire.
Şlefuirea probelor se poate efectua manual, prin mişcări de translaţie numai într-o
singură direcţie pe hârtii abrazive de diferite granulaţii, din ce în ce mai fine,
aşezate pe o placă plană, sau se poate realiza mecanizat prin montarea hârtiilor
abrazive respective pe discuri rotitoare cu viteze periferice de până la 10 m/s
pentru materiale dure (oţel, fontă) şi până la 5 m/s pentru materiale moi (cupru,
aluminiu).
Şlefuirea începe de regulă cu hârtia abrazivă de granulaţie 20 sau chiar.12 (în
funcţie de calitatea prelucrării anterioare a suprafeţei probei) şi continuă, prin
schimbarea succesivă a hârtiei, până la granulaţia 4 a abrazivului.
În timpul şlefuirii, proba se ţine cu mâna (pentru a evita încălzirea accidentală a
probei peste 50-60°C) şi se apasă uşor, răcindu-se eventual periodic în apă.
Şlefuirea pe fiecare hârtie se execută numai într-o singură direcţie şi continuă
până la eliminarea zgârieturilor ce prezintă o altă direcţie decât cea imprimată de
hârtia cu granulaţia respectivă. La fiecare schimbare a hârtiei proba se spală
pentru îndepărtarea eventualelor particule de abraziv, se usucă prin tamponare şi
se roteşte cu 90° faţă de direcţia de şlefuire pe hârtia anterioară (se poate astfel
urmări mai uşor modul în care progresează şlefuirea şi momentul trecerii la hârtia
următoare, menţinându-se totodată planeitatea suprafeţei).
Este strict interzisă utilizarea aceleiaşi hârtii abrazive pentru şlefuirea aliajelor
feroase şi a celor neferoase.
Lustruirea probelor
Lustruirea probelor este operaţia prin care se urmăreşte eliminarea urmelor
şlefuirii şi imprimarea unui luciu perfect suprafeţei ce urmează a fi examinată.
Cele mai des utilizate procedee de lustruire sunt:
lustruirea mecanică;
lustruirea electrolitică.
3.3.1 Lustruirea mecanică a probelor se realizează pe un disc rotitor cu turaţia de
cca. 1000 rot/min pentru materiale dure, respectiv de cca. 400 rot/min pentru
materiale moi. Suprafaţa activă a discului se acoperă cu pâslă de lână merinos
(fetru) umezită continuu prin picurare sau pulverizare, cu un abraziv foarte fin în
suspensie în apă.
Ca abraziv se utilizează de obicei alumina (oxidul de aluminiu, Al2O3), dar uneori
se utilizează şi oxid de crom, oxid de magneziu, praf de diamant (pentru suprafeţe
foarte dure) etc.
Alumina se utilizează în suspensie 1:10 până la 1:20 în apă, granulaţia oxidului
corespunzând uneia din clasele: 1 - grosolană, pentru materiale dure, 2 - mijlocie,
pentru materiale de duritate medie şi 3 - fină, pentru materiale moi (neferoase).
În cursul lustruirii proba se apasă uşor pe discul rotitor şi în acelaşi timp se roteşte
în jurul axului propriu pentru a evita formarea unor "umbre" generate de
eventualele incluziuni nemetalice smulse de pe suprafaţa ce se lustruieşte. După
3...5 minute lustruirea se consideră terminată, verificându-se la microscop
realizarea unei suprafeţe perfect lucioase (oglindă) şi lipsite de zgârieturi.
După lustruire proba se spală cu apă şi apoi cu alcool etilic şi se usucă prin
tamponare cu vată pe hârtie de filtru sau în curent de aer cald.
Proba astfel pregătită se poate utiliza pentru studiul microscopic al incluziunilor
nemetalice (oxizi, sulfuri, nitruri, grafitul în fonte etc.) şi al porozităţilor,
microfisurilor, retasurilor etc. care nu reflectă lumina la analiza în câmp luminos şi
pot fi deci identificate fără atac chimic prealabil.
În cursul şlefuirii şi a lustruirii suprafaţa probei este supusă unei deformări la rece
astfel că, în special în cazul metalelor şi aliajelor moi şi a unei durate prea mari de
lustruire se formează un strat superficial de metal ecruisat, amorf (aşa-numitul
strat Beilby). În scopul înlăturării acestui strat, care denaturează sau acoperă
structura reală, se recomandă alternarea de două, trei ori a operaţiei de lustruire
cu cea de atac metalografic.
În fig. 3.5 se prezintă diferite faze ale pregătirii suprafeţei unei probe
metalografice din fontă cu grafit lamelar, în vederea examinării microstructurale.
Lustruirea electrolitică a probelor se bazează pe dizolvarea selectivă a
asperităţilor prin pierderea anodică de metal ce are loc într-un circuit electric de
electroliză în care proba metalică este legată la anod.
Avantajele acestui procedeu sunt următoarele:
necesită o şlefuire anterioară mai puţin pretenţioasă (de regulă doar până la
granulaţia 6 - 8 a abrazivului);
durata redusă a procesului (0,5...2 min);
eliminarea stratului Beilby care apare la lustruirea mecanică;
proba nu se încălzeşte, iar suprafaţa este ferită de impurităţi;
oferă posibilitatea efectuării, în cazuri speciale, a unui control microscopic
nedistructiv.
Lustruirea electrolitică impune însă stabilirea corectă a parametrilor procesului:
compoziţia şi temperatura electrolitului, tensiunea şi. densitatea curentului de
electroliză, durata.
Punerea în evidenţă a structurii (atacul metalografic)
Pentru a pune în evidenţă microstructura se procedează la tratarea suprafeţei
(pregătite prin şlefuire şi lustruire) cu reactivi chimici care dizolvă sau colorează
selectiv constituenţii structurali respectivi astfel încât să se poată distinge unul de
celălalt.
Acest tratament chimic, numit în mod obişnuit atac metalografic, se realizează fie
prin imersiune (cufundare), fie prin tamponarea suprafeţei probei cu vată
îmbibată în reactiv. Durata practică de atac variază de la câteva secunde până la
1...2 minute, în funcţie de material, stabilindu-se prin încercări repetate şi
observări la microscop. Proba se consideră atacată atunci când suprafaţa pregătită
şi-a pierdut luciul metalic, devenind uşor mată.
Reactivii metalografici sunt foarte numeroşi şi diferă după natura şi starea
materialului metalic, scopul cercetării etc. Tabelul 3.3 prezintă reactivii cei mai
frecvent utilizaţi în cercetarea microscopică, conform STAS 4203-88.
După atacul metalografic proba se spală în curent de apă, apoi cu alcool etilic şi se
usucă prin tamponare uşoară pe hârtie de filtru sau în curent de aer cald, fiind
astfel pregătită pentru examinarea microstructurală.
Pentru obţinerea unor contraste puternice se vor utiliza reactivi mai diluaţi şi un
timp de atac mai îndelungat.
Pentru analize microstructurale la măriri mari se va efectua un atac mai slab
(durată scurtă de atac) pentru a evita denivelările mari ale suprafeţelor, dar pentru
măriri mici acest atac va fi mai energic.
În fig. 3.10 se prezintă acţiunea reactivilor de atac asupra unei probe cu o
structură monofazică, cercetarea făcându-se în câmp luminos (iluminare
perpendiculară); dacă atacul este insuficient de energic, stratul ecruisat prin
lustruire nu este înlăturat şi suprafaţa probei se prezintă ca un câmp integral
luminos (fig. 3.10.a); la un atac mai puternic, suprafaţa grăunţilor apare luminoasă
iar limitele grăunţilor apar întunecate (limitele sunt mai sensibile la atac deoarece
dispun de o energie liberă mai mare şi posedă un potenţial de electrod mai
negativ decât restul grăuntelui, fig. 3.10.b); dacă atacul este foarte puternic,
grăunţii apar de nuanţe diferite, mai luminoşi sau mai întunecaţi, în funcţie de
orientarea lor .
Atacul prea puternic trebuie evitat deoarece poate determina apariţia unor figuri
de coroziune care denaturează structura reală.
Se menţionează că pentru punerea în evidenţă a microstructurii se pot utiliza şi
alte metode (în afara atacului cu reactivi chimici), cum ar fi: atacul electrolitic,
atacul prin oxidare la cald, evaporarea selectivă în vid, bombardamentul ionic etc.
BIBLIOGRAFIE

1. Bibu, M. – Studiul metalelor, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 973 - 651 -
024 - 7, 2000. p. 415;
2. Bibu, M. – Metalografia aliajelor feroase şi neferoase, Editura Universităţii "Lucian Blaga"
din Sibiu, ISBN 973 - 651 - 027 - 1, 2000, p. 267;
3. Bibu, M. – Metode şi tehnici de analiză structurală a materialelor metalice, Editura
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 973 - 651 - 030 - 1, 2000, p. 195;
4. Bibu, M. – Studiul materialelor. Bazele teoretice ale ştiinţei şi ingineriei materialelor
metalice, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 973 - 651 - 824 - 8, 2004, p.
492;
5. Bibu, M. – Ştiinţa materialelor, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 973 - 651 -
826 - 4, 2004, p. 363;
6. Bibu, M. – Tehnici metalografice de bază în ingineria materialelor, Editura Universităţii
"Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978 - 606 - 12 – 0620 - 9, 2013, p. 209;
7. Bibu, M. – Ştiinţa materialelor, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978 - 606 -
12 – 0897 - 5, 2014, p. 380;
8. Bibu, M. – Analiza structurală a materialelor metalice, Editura Universităţii "Lucian Blaga"
din Sibiu, ISBN 978 - 606 - 12 - 1389 - 4, 2016, p. 206;
9. Bibu, M. – Materiale utilizate în construcţia de maşini, Editura Universităţii "Lucian Blaga"
din Sibiu, ISBN 978-606-12-1484-6, 2017, p. 221;
10. Bibu, M. – Materiale special utilizate în construcţia de maşini, Editura Universităţii "Lucian
Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-1581-2, 2018, p. 257;
11. Colan, H. ş.a., - Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
12. Domşa, A., Domşa, S. – Materiale metalice în construcţia de maşini şi instalaţii, Editura
Dacia, Bucureşti, 1981;
13. Gâdea, S., Petrescu, M., ş.a. – Metalurgie fizică şi studiul metalelor, vol.I, II şi III, E.D.P.,
Bucureşti, 1979, 1981, 1988;
14. Geru, N. – Metalurgie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
15. Geru, N., ş.a. – Analiza structurii materialelor metalice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991;
16. Geru, N., ş.a. – Materiale metalice. Structură, proprietăţi, utilizări, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985;
17. Mitelea, I., Radu, B. – Selecţia şi utilizarea materialelor inginereşti, Editura Politehnica,
Timişoara, 1998;
18. Mitelea, I., ş.a. – Ştiinţa materialelor în construcţia de maşini, Editura Sudura, Timişoara,
1999;
19. Truşculescu, M., ş.a. - Studiul metalelor - tehnici de laborator, Editura Facla, Timişoara,
1977.
20. *** Colecţia de standarde STAS, SR ISO, SR EN ş.a.

S-ar putea să vă placă și