Sunteți pe pagina 1din 62

Conspect Psihologia dezvoltarii

Sursa: Universitatea Spiru Haret din Bucuresti - www.spiruharet.ro


Coordonator de disciplina: Lect. univ. dr. Gratiela Sion

Subiecte psihologia dezvoltarii

1. Clarificari conceptuale
2. Teorii ale dezvoltarii: Behaviorismul
3. Teoria invatarii sociale
4. Teoria cognitiv-constructivista a dezvoltarii a lui J.Piaget
5. Teoria procesarii informatiei si relevanta ei pentru dezvoltare
6. Abordarile etologice cu privire la dezvoltare
7. Abordari psihanalitice
8. Teoria dezvoltarii psihosexuale (Sigmund Freud). Etapele psihosexuale
9. Teoria dezvoltarii psihosociale (Erick Erikson)
10. Perioada prenatala si factorii care influenteaza dezvoltarea
11. Nasterea
12. Primul an de viata
13. Principalii factori de risc in primul an de viata
14. Cresterea si dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani
15. Nevoile copilului de la 1 la 3 ani
16. Principalele achizitii psihice de la 1 la 3 ani
17. Dezvoltarea afectiva a copilului de la 0 la 3 ani (teoria lui H. Wallon)
18. Teoria atasamentului (John Bowly)
19. Debutul personalitatii
20. Caracterizare generala a perioadei prescolare (3-6 ani)
21. Dezvoltarea limbajului
22. Dezvoltarea afectiva a copilului de la 3 la 6 ani
23. Dezvoltarea personalitatii de la 3 la 6 ani
24. Jocul si invatarea. Teorii psihologice despre joc (Jean Piaget)
25. Teoria dezvoltarii cognitive a lui J. Piaget din perspectiva moderna (limitele teoriei lui Piaget)
26. Principalele perspective teoretice asupra invatarii
27. Teoria inteligentei multiple (Howard Gardner)
28. Dezvoltarea moralitatii. Teoria cognitivista asupra dezvoltarii morale
29. Adolescenta. Substadiile adolescentei
30. Dezvoltarea fizica, psihica, intelectuala la pubertate si adolescenta. Dezvoltarea psihosociala (Erikson)
31. Identitate si personalitate in adolescenta (Identitatea de sine. Imaginea de sine. Stima de sine)
32. Identitatea sexuala in adolescenta

partea a 2-a

1 www.esential.info © Copyright 2018 – Ludmila Rotaru – All right reserved


33. Tineretea. Etapele perioadei de tinerete
34. Problematica rolurilor in perioada de tinerete
35. Alegerea carierei si elemente de consiliere vocationala
36. Perioada adulta. Schimbarile fiziologice
37. Etapele varstei adulte (White, Gould, Schiopu, Verza)
38. Aspecte caracteristice ale gandirii si invatarii in perioada adulta (operatiile postformale, invatarea
transformativa)
39. Teorii cu privire la dezvoltarea in perioada adulta (Erikson, Levinson)
40. Caracteristicile personalitatii la varstele adulte (criterii de maturitate - Allport)
41. Dinamica si tranzitia rolurilor (subidentitatilor) in perioada adulta (rolurile din perioada anterioara si
dupa)
42. Mecanismele de aparare (G.E. Vaillant)
43. Caracteristicile perioadei adulte din perspectiva subidentitatilor maritale si parentale
44. Caracteristicile componentelor legate de functionarea rolurilor in cuplu
45. Perioada batranetii. Regresia biologica
46. Probleme de natura psihoafectiva si comportamentala
47. Stadiile batranetii. Dinamica subidentitatilor. Dezvoltarea psihosociala (Erikson)
48. Problematica retragerii din viata activa. Noi roluri in familie
49. Problematica (atitudinea) in fata mortii. Etapele pierderii / doliului (E. Kubler-Ross)
50. Familia. Aspecte definitorii
51. Casatoria si familia in societatea contemporana
52. Climatul familial
53. Relatiile parinti-copii
54. Familia monoparentala
55. Conflictul intre responsabilitatile profesionale si cele familiale
56. Saracia – factor de risc in dezvoltarea copilului
57. Abuzul asupra copilului

Bibliografie:

 Sion Gratiela, Psihologia dezvoltarii, Editura Fundatiei de Maine, Bucuresti, 2014


 Sion Gratiela, Psihologia varstelor, ed. a 6-a, Editura Fundatiei de Maine, Bucuresti, 2014

Alte surse:

 Vasile Diana Lucia, Introducere in psihologia familiei si psihosexologie, ed. a 5-a, Editura Fundatiei de
Maine, Bucuresti, 2008
 Hoffman K., Cooper G., Powell B., Cum sa cresti un copil sigur de sine, Editura Trei, Bucuresti, 2017
 Niels P. Rygaard, Tulburarile severe de atasament in copilarie, Editura Polirom, Bucuresti, 2011
 Erikson H. Erik, Copilarie si societate, Editura Trei, Bucuresti, 2015
1. Clarificari conceptuale

Studilul Psihologiei dezvoltarii se realizeaza pe patru mari coordonate:

 descrierea - (descrie principalele caracteristici ale etapelor de varsta-aspecte specifice dezvoltarii fizice,
psihice, afective, cognitive);
 explicarea – (explica corelarea unor factori ce au influenta asupra modului in care fiinta umana isi
construieste functiile si procesele psihice, precum si caracteristicile dominante);
 diagnoza – (persupune determinarea gradului dezvoltarii in functie de indicatorii de medie);
 consilierea – (cuprinde un set de recomandari ce au la baza studiul dezvoltarii umane).

Psihologia dezvoltarii - are ca obiect de studiu schimbarile psihologice care au loc incepand de la nastere, pana
in perioada batranetii.

Psihologia copilului - este centrata asupra studiului copilului, are ca scop descrierea si explicarea dezvoltarii
copilului de la nastere pana la adolescenta.

Psihologia genetica - este o stiinta a dezvoltarii, centrata asupra aspectului evolutiv al comportamentelor si
asupra genezei lor.

Cresterea – modificari fizice, care sunt cantitative si dimensionale, implicand adaugiri si nu transformari (masa
somatica, masa musculara si masa nervoasa)

Maturarea – schimbari genetice sau fiziologice. Viteza maturatiei difera de la un copil la altul, rezultatul
maturarii in final fiind acelasi.

Principiile generale ale dezvoltarii guverneaza evolutia fiintei umane de la stadiul de zigot pana la stadiul de
individ matur la varsta de 18-20 de ani, capabil de a trai independent in societate:

 continuitatea procesului dezvoltarii de la conceptie la maturitate;


 corelatia cresterii (legaturile ce se stabilesc in organism intre toate partile, functiile si procesele sale in
timpul cresterii si maturarii);
 variatia vitezei de dezvoltare.

In toate aspectele dezvoltarii umane exista o interactiune intre maturare si invatare. Dezvoltarea este procesul
complet prin care individul se adapteaza la mediul sau. Adaptarea se face prin crestere, maturare si invatare.

Diferenta dintre invatare si dezvoltare:


 invatarea presupune adaptare imediata pe termen scurt,
 dezvoltarea presupune adaptare treptata intr-o perioada indelungata.

Debutul studiilor despre copil este legat de numele lui John Locke si J.J.Rousseau. Ei pun bazele studiilor
privind copilul si copilaria, avand conceptii total diferite despre copilarie. Insa psihologia copilului ca stiinta
incepe cu primele observatii sistematice atribuite unor cercetatori precum Darwin si Stanley Hall.
2. Teorii ale dezvoltarii: Behaviorismul

Teoria behaviorista are un punct de vedere total diferit de psihanaliza, avand conceptul de “tabula rasa” a lui
J.Locke asupra intelectului uman. Contributia initiala in behaviorism a fost adusa de John B.Watson, care
sustine ca orice studiu trebuie sa se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli si raspunsuri
comportamentale, si nu pe structurile inconstientului.

J.Watson a aplicat teoria conditionarii in cresterea copilului – forta suprema in dezvoltarea lui este mediul;
copilul poate fi modelat de adult in orice directie daca sunt controlate atent asociatiile stimul-raspuns. El
recomanda parintilor sa nu se manifeste afectiv. In opinia sa copiii nu trebuie imbratisati, sarutati, tinuti pe
genunchi, ci sa fie tratati ca tineri adulti, cu gesturi care se rezuma la o strangere de mana, bataie pe umar sau
mangaiere pe crestet. Dupa Watson, behaviorismul american a urmat cateva directii de dezvoltare.

Clark Hull propune teoria reducerii conduitei, conform careia organismul actioneaza continuu pentru
satisfacerea nevoilor fiziologice si reducerea starilor de tensiune. Cand sunt satisfacute nevoile primare:
foamea, setea si sexul, acestora li se asociaza o mare varietate de stimuli, care devin conduite secundare sau
conduite invatate. De exemplu, sugarul cauta apropierea si atentia adultilor care il hranesc.

Burrhus Frederic Skinner propune teoria conditionarii operante. El sustine ca comportamentul unui copil
poate fi imbunatatit, daca este urmat de orice fel de intarire, pe langa hrana si bautura, altele cum ar fi: lauda,
zambetul, o jucarie noua. Dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii,
dezaprobarea parentala sau izolarea in camera sa. El a aplicat aceasta teorie pentru a-si creste propria fiica.

Sigmund Freud, Erik Erikson, Jean Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixa de etape
carora le corespund varste aproximative.

Freud – pune accentul pe dezvoltarea pesonalitatii.


Erikson – considera dezvoltarea drept competenta sociala.
Piaget – accentueaza dezvoltarea intelectuala.

In contrast cu acestea, abordarile behavioriste – numite si abordari despre dezvoltare in baza invatatrii – nu
descriu etape de dezvoltare, in schimb se concentreaza pe comportamentul imediat al copilului si pe fortele de
mediu care influenteaza comportamentul.

3. Teoria invatarii sociale

Teoria invatarii sociale ia nastere cand domeniul dezvoltarii copilului a intrat intr-un mediu de laborator
controlat stiintific.

Robert Sears este deschizatorul de drumuri, in domeniul teoriei sociale, in dezvoltarea personalitatii. Fiind
studentul lui Hull, mai apoi si coleg, a adoptat teoria lui despre comportamentul insusit al copilului datorita
asocierii cu reducerea conduitei primare. Hranirea promta precum si satisfacerea altor necesitati de
dependenta ale copilului sunt considerate ca baza a invatarii sociale ulterioare. Treptat, acestea duc prin
asociere la conduite secundare cum ar fi obtinerea apropierii fizice, atentiei, aprobarii parintilor.

Dupa Sears modul in care parintii satisfac nevoia de hrana, caldura si afectiune a copilului este esential pentru
dezvoltarea acestuia. De aceea, cercetarile lui Sears se ocupa de practicile de crestere a copilului – hranire,
pedepsire, metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea, comportamentul dependent si
autocontrolul copiilor.

Albert Bandura este un alt teoretician al invatarii sociale, care a studiat invatarea observationala numita
modelare - reprezinta baza unor mari varietati de comportamente insusite ale copilului cum ar fi agresiunea,
conduita personala si imitatia conduitei sexuale. Inca de la varste foarte timpurii copilul “achizitioneaza” multe
din raspunsuri ascultandu-i pe ceilalti din jur, fara pedepse sau recompense directe. Ei “imita comportamentul
anumitor modele”, reiesind din atractia lor fata de modele calde si puternice si care poseda obiecte dorite de
ei sau alte trasaturi.

4. Teoria cognitiv-constructivista a dezvoltarii a lui J.Piaget

Teoriile de dezvoltare cognitiva incearca sa explice progresele intelectuale, cantitative si calitative, ce au loc in
timpul dezvoltarii. Cel mai mare impact dintre teoriile de dezvoltare cognitiva a avut teoria psihologului
elvetian Jean Piaget, care a elaborat o teorie originala asupra genezei si mecanismelor gandirii, denumita
teoria operationala. Jean Piaget (1896 – 1980), psiholog, biolog, pedagog si filosf elevetian, este considerat
fondatorul epistemologiei genetice. Piaget a avut un contact permanent si nemijlocit cu indivizi in dezvoltare,
prin prisma celor trei copii ai sai.

Piaget a delimitat patru stadii si serii de operatii ale inteligentei. Orice stadiu (faza) corespunde cu un mod de
intelegere a lumii de catre copil si se schimba in functie de varsta si experienta. El a afirmat ca, in general,
copiii trec prin aceasta serie faze separate, care difera nu doar prin informatia cantitativa acumulata in fiecare
faza, ci si prin calitatea cunostintelor si a modului de intelegere. Trecerea de la o anume faza la urmatoarea
apare in momentul in care copilul atinge un nivel corespunzator al maturitatii si a fost expus la tipuri de
experiente relevante. Piaget a demonstrat, pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite
varste, ca actiunile mintale (operatiile mintale) se nasc prin interiorizarea actiunilor reale.

Cele patru faze (stadii) stabilite de Jean Piaget sunt:

 stadiul senzorio-motor (nastere – 2 ani) – are 6 substadii;


 stadiul preoperator (2 – 7/8 ani) – are 2 substadii;
 stadiul operatii concrete (7/8 – 11/12 ani);
 stadiul operatiilor formale (11/12 – 15/16 ani).
 Stadiul senzorio-motor (nastere – 2 ani)

Este dominanta interactiunea simturilor, indeosebi a vazului, tactului si auzului, cu motricitatea, mai ales cu
miscarile obiectuale ale mainilor. Copilul dispune doare de perceptii si motricitate. Principalele achizitii ale
acestui stadiu este aparitia inteligentei, iar odata cu aparitia limbajului si aparitia gandirii. Inteligenta copilului
este practica, tinde spre reusita, nu spre enuntarea de adevaruri.

Acest stadiu are 6 substadii. Primele patru substadii sunt parcurse in primele 11/12 luni, urmatoarele doua
substadii ale dezvoltarii inteligentei sunt parcurse incepand cu primul an de viata pana la al doilea an de viata:

 exercitiile reflexelor (0 – 1 luna) – reflexul suptului si cel palmar;


 primele deprinderi si reactii circulare primare (1 luna – 4,5 luni) – suptul degetului;
 reactiile circulare secundare si deprinderea “...spectacolelor interesante” (4,5 luni – 8/9 luni) –
coordonarea intre vedere si apucare, apare prehensiunea, apuca un obiect doar daca este in campul vizual.
 coordonarea schemelor secundare si aplicarea lor la situatii noi (8 luni -11/12 luni) – se contureaza
scopul actiunilor, creeaza scheme de actiune pentru a atinge scopul;
 reactiile circulare tertiare si descoperire de mijloace noi prin experimentare activa (11/12 luni-18 luni) –
conduita sforii (trage sfoara); conduita covorului (trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul sau
trage fata de masa pentru a-l cobori);
 inventarea de mijloace noi prin combinari mentale (18 – 24 luni) – gaseste solutie la probleme nu numai
la nivel practic, dar si la nivel mental; conduita bastonului (apropie un obiect cu bastonul); sfarsitul
inteligentei senzorio-motorii.

 Stadiul preoperator (2 – 7/8 ani)

Acest stadiu se caracterizeaza prin dezvoltarea schemelor si structurilor verbale ale limbajului. Debuteaza in
jurul varstei de doi ani prin aparitia reprezentarilor mentale si a posibilitatilor de evocare verbala si mentala
caracteristice. Aceasta perioada este marcata de trei mari achizitii: aparitia functiunii semiotice (sau
simbolice), apogeul gandirii egocentrice, inceputul decentrarii cognitive.

Acest stadiu este caracterizat prin inteligenta prelogica, care cuprinde 2 substadii:

 stadiul gandirii simbolice (semiotice) si preconceptuale (2-4 ani) – posibilitatea inlocuirii unei ralitati cu o
lata realitate (simbolul); utilizarea simbolurilor se regaseste in mai multe conduite ale copilului: imitatia
amanata, jocul simbolic, imaginea mentala, desenul, limbajul; gandirea preconceptuala se refera la faptul
ca el utilizeaza cuvinte cu valoare de concept, fara a constientiza generalitatea lor;
 stadiul gandirii intuitive (4 - 6/7 ani) – gandirea copilului se construieste pana in pragul aparitiei
operatiilor, insa, se bazeaza pe rationament intuitiv.
 Stadiul operatiilor concrete (7/8 – 11/12 ani)

Acest stadiu se caracterizeaza prin intrarea in functie a structurii operatorii porpriu-zise, cu proprietatile sale
specifice - reversibilitatea, tranzitivitatea, asociativitatea. Operatiile gandirii sunt definite de Piaget ca actiuni
intreriorizate, caracterizate prin reversibilitate si coordonare in structuri. La varsta de 7/8 ani apar operatiile
concrete (permit operarea logica). Dintre operatiile generale ale gandirii sunt frecvent utilizate comparatia,
analiza si sinteza. Principalele achizitii ale stadiului operatiilor concrete sunt: structura operatorie concreta,
reversibilitatea, imbogatirea limbajului, scriere, clasificare, structuri operatorii de clase si de relatii.

Stadiul operator marcheaza preponderenta aspectului operativ al gandirii asupra aspectului figurativ. La
sfarsitul acestui stadiu, inteligenta ajunge la un palier de eschilibru, unde raporturile intre asimilare si
acomodare s-au echilibrat. Copilul a trecut de la absenta logicii la logica, prin intermediul unei prelogici.

 Stadiul operatiilor formale (11/12 – 15/16 ani)

Acest stadiu se caracterizeaza prin comutarea structurii operatorii pe un suport intern (limbajul intern).
Principalele achizitii ale acestui stadiu sunt: gandirea abstracta, formala si logica. Gandirea nu mai este legata
de evenimentele observate in mediu, ci face uz de tehnici logice in vederea rezolvarii problemelor. In acest
stadiu gandirea copilului se detaseaza de concret si ii permite sa formuleze ipoteze nu numai asupra realului,
ci si asupra posibilului.

Aparitia gandirii operational-formale este utilizata prin modul de abordare a “problemei pendulului”, nascocita
de Piaget. Fiind intrebat care sunt cauzele ce determina viteza de oscilare a pendulului (raspunsul fiind
lungimea firului), copiii aflati in stadiul operatiilor concrete abordeaza problema la intamplare, fara un plan
logic de actiune. Cei aflati in stadiul operatiilor formale o abordeaza in mod sistematic. Desi acest tip de
gandire apare in timpul adolescentei, se pare ca multi indivizi nu ating niciodata aceasta faza; majoritatea
studiilor arata ca doar 40-60% dintre studenti si adulti absolventi de facultate au atins complet aceasta faza.

5. Teoria procesarii informatiei si relevanta ei pentru dezvoltare

O importanta abordare pentru studierea cunoasterii copilului este procesarea informatiei (o abordare
generala, in care fiinta umana este vazuta ca un sistem prin care trece un flux de informatii). Informatia este
activ transformata, codificata si organizata intre momentul stimularii (input) si cel al raspunsului (output).

Procesarea informatiei este vazuta ca un camp de texte, scheme si grafice. De la input si output, procesele de
control intern sau strategiile mentale actioneaza asupra informatiei pentru a o inregistra, stoca in memorie si a
o utiliza in vederea generarii de raspunsuri. Analogia cu coputerul nu inseamna ca psihologii cred ca sistemul
uman de procesare a informatiei este identic cu acela al computerului, dar, pornindu-se de la procesarile
informatiei de catre un computer, se pot obtine date semnificative privind gandirea umana.
Astazi, abordarea dezvoltarii copilului din perspectiva procesarii informatiei cunoaste o mare diversificare a
cercetarilor, inclusiv studii privind atentia, memoria, intelegerea, limbajul si rezolvarea de probleme. Nu exista
nicio presupunere a unor etape de dezvoltare, pentru ca procesul studiat se aplica la toate varstele.

6. Abordarile etologice cu privire la dezvoltare

Etologistii sugereaza ca pentru anumite comportamente, constante la animale, se gasesc paralelisme cu


comportamentele umane.

Etologia are la origine studiul biologic al comportamentelor animalelor, iar parintele domeniului este
considerat Konrad Lorenz. El elaboreaza teoria intiparirii (imprinting), care corespunde unei invatari foarte
rapide a unui comportament de catre un animal tanar in cursul unei perioade critice, cand este predispus
particular catre aceasta invatare, care va orienta dezvoltarea sa ulterioara. Lorenz descopera ca prin
fenomenul “imprinting”, boboceii de gasca urmeaza orice obiect sau animal se intampla sa fie pentru prima
data in preajma lor.

Psihologul Harry Harlow a explorat apoi legatura mama-bebelus prin studierea puilor de maimute. Intaia sa
descoperire a fost ca maimutele crescute in laborator si izolate de alte maimute deveneau retrase, nu puteau
socializa normal cu alte maimute si aveau comportamente nefiresti de spaima si agresiune. Harlow a elaborat
teoria atasamentului social al puilor de animale sau a bebelusilor. Nevoia de contact social, de atasamant fata
de mama sa sau de un semen se datoreaza satisfacerii nevoilor primare (de ex. nevoia alimentara) si este
considerata o caracteristica innascuta a speciei.

In 1960 ia nastere un curent numit etologie umana in care John Bowlby, psihiatru si psihanalist englez, este
cel mai de seama reprezentant. Chiar dupa al Doilea Razboi Mondial, Bowlby ia parte la cercetarile derulate de
Organizatia Mondiala a Sanatatii, privitoare la orfanii celui de-al Doilea Razboi si la copiii spitalizati. Aceste
cercetari au demonstrat ca chiar daca acesti copii primeau cele mai bune ingrijiri, ei nu faceau progrese.
Bowlby a presupus ca bebeluzii pot fi inclinati sa se ataseze de persoana principala care le ofera ingrijire
datorita unei tendinte instinctive, izvorata din evolutie, care are rolul de a sprijini perpetuarea speciei. Pe baza
dovezilor ca absenta atasamentului in copilaria timpurie poate fi daunatoare copilului, John Bowlby impreuna
cu Mary Ainsworth si-au dedicat a doua jumatate a sec 20 studiului acestuia.

Observatiile lui Bowlby cu privire la copiii orfani institutionalizati si descoperirile lui Konrad Lorenz au pus
bazele
teoriei atasamentului.

7. Abordari psihanalitice

Abordarile psihanalitice sunt cele care incearca sa identifice forte inexistente, de regula in plan inconstient,
adanc inradacinate in individ. Aceste forte in interactiune cu mediul au ca rezultat dezvoltarea personalitatii.

Sigmund Freud (1856-1939) este considerat parintele psihanalizei. Intreaga functionare a psihicului uman se
datoreaza urmatoarelor principii:
 principiul placerii – guverneaza viata psihica a omului, conducand actiunile lui in directia procurarii
placerii se evitarii durerii);
 principiul realitatii – procurarea imediata a placerii; acceptarea amanarilor si deturnarilor inerente
realitatii.

Peronalitatea, dpv psihanalitic, este organizata dupa un model dinamic si stratificat ierarhic:

 inconstientul – rezervor al pulsiunilor si energiilor instinctuale;


 subconstientul – loc al “cenzurii” asupra pulsiunilor venite din inconstient;
 constientul – realizeaza schimbul de informatii cu lumea reala, externa, cat si cu lumea interioara, din
sfera inconstientului.

Organizarea dinamica a personalitatii presupune urmatoarele mecanisme: catharsisul, sublimarea,


simbolizarea, refularea si cenzurarea.

Din teoria clasica psihanalitica freudiana s-au desprins teoriile lui A.Adler si C.G.Jung, Ana Freud, W.Stekel,
O.Rank.

8. Teoria dezvoltarii psihosexuale – Sigmind Freud. Etapele psihosexuale

Printre ideile fundamentale ale lui Freud este notiunea de comportament uman si, in consecinta, directia pe
care o ia dezvoltarea personalitatii deriva din doua tendinte foarte puternice:

 pornirea de supravietui (are importanta secundara – este legat de mediu/realitate)


 pornirea de a procrea (are importanta primara).

Sexualitatea este folosita de Freud intr-un sens foarte larg: sunt toate activitatile care pot fi legate de
comportamentul sexual, indiferent cat de primar ar fi (de ex. suptul degetului, fumatul). Freud le confera
dorintelor sexuale termenul de libido.

Freud a dezvoltat ideea de trei nivele ale personalitatii: ID, Ego si Superego

 ID-ul / SE
Nou-nascutul are o personalitate simpla, nedezvoltata, ce consta numai din dorinte primitive, care reprezinta
sursa energiei psihice. Nou-nascutul are o personalitate ID – toate pornirile pe care le mostenim, care sunt in
primul rand sexuale.

Copilul este un cumul de instincte (tendinte innascute), reflexe si pulsiuni. Satisfacerea imediata a lor este
imperativa, ID-ul cere o gratificare imediata. Insa apare un conflict intre ID si realitate, pentru ca nu
intotdeauna pulsiunile pot fi satisfacute imediat.
 Ego-ul / Eu
Conflictul dintre ID si realitate dezvolta al doilea nivel al personalitatii: EGO. Ego-ul este nivelul rational al
personalitatii umane, orientat catre realitate. El cuprinde intelegerea faptului ca scopurile pe termen lung
impun uneori refuzarea scopurilor pe termen scurt, canalizand dorintele in directia cea mai profitabila pentru
individ.

ID si Ego nu sunt in opozitie, ele conlucreaza catrea atingerea aceluiasi scop – satisfacerea trebuintelor si
instinctelor individului.

 Superego-ul / Supraeu
Al treilea nivel al personalitatii – Superego – se afla in opozitie cu primele doua. El se refera la aspectele
morale ale personalitatii. Ca si Ego-ul, se formeaza prin contactul cu realitatea, desi priveste mai mult
realitatea sociala decat cea psihica. Superego-ul nu apare din primii ani ai copilariei, ci rezulta dintr-un proces
de identificare cu parintii, in special cu parintele de acelasi sex. In sens freudian a identifica inseamna a incerca
sa fii ca altcineva, sa adopti valorile si credintele acestuia, precum si comportamentul sau. Astfel, prin
identificarea cu parintii, copiii invata regulile culturale si religioase care guverneaza comportamentul lor, care
devin, mai apoi, parte a Superego-ului.

ID – inconstient – energie psihica – instincte + reflexe + pulsiuni = gratificare imediata

EGO – subconstient – realitate psihica – realitate = scopuri pe termen lung

SUPEREGO – constient – realitate sociala – reguli culturale+sociale+religioase = aspecte morale ale


personalitatii.

Etapele psihosexuale

Ideile lui Freud sunt relevante pentru intelegerea schimbarilor motivationale produse odata cu dezvoltarea
individului. El imparte schimbarile de motivatie intr-o succesiune de etape:

 etapa orala - (pana la 8 luni) centrarea copilului pe zona orala si pe activitatea suptului; personalitatea
copilului este reprezentata de ID);
 etapa anala - (catre sfarsitul primului an de viata) - aria gratificarii sexuale trece la zona anala, copilul
isi extrage placerea din tranzitul intestinal; incepe sa-si dezvolte un ego, un simt al realitatii, o
constientizare a faptului ca unele lucruri sunt posibile in timp, altele nu);
 etapa falica - (pana la varsta de 6 ani) - aria de sexualitate se muta in zona genitala, la falus; copiii
obtin gratificare erotica prin manipularea organelor lor genitale, prin masturbare frecventa; evolutia
baietilor trece prin complexul Oedip - o doreste pe mama, iar fetele prin complexul Electra; baietii
dezvolta sentimente de ambivalenta fata de tata (dragoste-ura); Freud spune ca oamenii isi aleg
parteneri de viata care seamana cu parintele de sex opus ca fiind rezultatul unor tendinte ramase din
etapa falica de dezvoltare);
 etapa latenta – (6 – 11 ani) - se pierde interesul sexual, e o perioada de neutralitate sexuala; copilul se
identifica cu parintele de acelasi sex, imitand comportamente si incorporand convingeri ale lui; incepe
sa se dezvolte un Superego; baietii devin interesati de alti baieti, evitand contactul cu fetele, la fel si
fetele, astfel, in primii ani de scoala copiii nu sunt afectati de lipsa legaturilor cu colegii de sex opus);
 etapa genitala – (aproximativ 11 ani) - copilul intra in etapa sexualitatii adulte; gratificarea sexuala se
exprima prin functii eliminatorii si masturbare, care sunt universale la aceasta varsta; copilul stabileste
relatii heterosexuale; Superego-ul devine mai sensibil si mai putin rigid)

9. Teoria dezvoltarii psihosociale – Erick Erikson

Cautand sa urmareasca cursul dezvoltarii sociale, o serie de teoreticieni au analizat modul in care societatea si
cultura prezinta provocari, ce se modifica pe masura ce individul se maturizeaza. Urmand aceasta cale,
psihanalistul Erik Erikson a dezvoltat una dintre cele mai importante teorii care au atins zona psihosociala a
dezvoltarii umane si a cuprins intreg parcursul unei vieti ale omului. Studii mai recente asupra teoriei lui
Erikson conduse de Block (1971, 1981) au sprijinit teoria lui Erikson conform careia, schimbarile de
personalitate apar si in perioada adulta.

Erikson a delimitat opt stadii (faze) ale dezvoltarii psihosociale. Trecerea prin fiecare faza necesita rezolvarea
unei crize sau conflict, in consecinta, fiecare din cele 8 faze este reprezentata ca o imperechere a celor mai
pozitive si celor mai negative aspecte ale crizei corespunzatoare acelei perioade.

Erikson foloseste cuvantul versus pentru a indica lupta vitala dintre doi poli.

Stadiul Principala achizitie Factorii sociali determinanti

stadiul infantil (0 – 1 ani) incredere versus neincredere mama sau substitutul matern

copilarie mica (1 – 3 ani) autonomie versus dependenta parintii

copilarie mijlocie (3 – 6 ani) initiativa vs retragere, vinovatie mediul familial

copilarie mare (6 – 12 ani) sarguinta, eficienta vs inferioritate scoala si grupul de joaca

adolescenta (12 – 18/20 ani) identitate versus confuzie modelele si covarstnicii

tanarul adult (20 – 30/35 ani) intimitate versus izolare prietenii, relatia de cuplu

adultul (35 – 50/60 ani) realizare versus rutina familia si profesia

batranetea (peste 60 ani) integritate versus disperare pensionarea, “apusul vietii”


Etapele dezvoltarii epigenetice:

 Stadiul infantil (nastere – 18 luni) - construirea increderii versus pierderea increderii

Aceasta perioada se caracterizeaza prin criza construirea increderii versus pierderea increderii.

Importanta psihologica se axeaza pe relatia “a lua” – “a da in schimb”. Punctul central in aceasta criza este
relatia cu mama.

Esenta acestui stadiu este dezvoltarea increderii in lumea inconjuratoare si a increderii in sine. Copilul
exploreaza lumea prin intremediul gurii. Sugarul se afla initial confruntat cu conflictul dintre neincrederea
intr- o lume despre care stie foarte putin si tendinta de a dezvolta o atitudine de incredere in acea lume.

In aceasta etapa bebelusul este nelamurit in relatie cu lumea in care traieste. Pentru a-si solutiona aceasta
dilema, isi indreapta atentia catre parinti sau catre cei in grija carora se afla, in speranta ca va gasi stabilitate.
Daca nevoile copilului sunt satisfacute, increderea in mediu si in sine va fi cu mult mai mare decat in caz
contrar. Sentimentului de incredere ii urmeaza sentimentul de confort si securitate. Daca copilului nu i se
asigura confortul si este manuit cu insensibilitate si gesturi aspre, copilul nu va avea incredere in ceilalti.
Senzatiile fizice devin primele experiente sociale si sunt generalizate in mintea individului ca repere viitoare de
referinta.

Sensul increderii este necesar copilului pentru a se extinde catre urmatoarea etapa a copilariei.

 Perioada copilariei mici (18 luni – 3 ani) - autonomie versus indoiala

Perioada copilariei mici se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza - autonomie versus indoiala.

Descrierea psihologica a stadiului se axeaza pe relatia “a pastra” – “a lasa” (sa plece, a elibera). Punctul central
in aceasta criza este relatia cu parintii.

Esenta acestui stadiu este dezvoltarea autonomiei si a independentei, aceasta nevoie fiind determinata de
dezvoltarea motorie si verbala a copilului. La aceasta varsta, copilul se afla in criza determinanta de conflictul
dintre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber.

Parintii care reusesc echilibrul intre a lasa copilul sa exploreze singur, dar, in acelasi timp, asigura o
supraveghere omniprezenta, care se exprima prin indrumare, reusesc sa construiasca la copiii lor autonomia
necesara. Parintii foarte restrictivi si drectivi construiesc la copiii lor un sentiment de slabiciune si lipsa de
capacitate, o credinta de incompetenta si neputinta.

Sensul autonomiei si independentei este necesar copilului pentru a se extinde catre urmatoarea etapa.

 Perioada copilariei mijlocii (3 – 6 ani) - initiativa versus sentimentul de vina


Perioada copilariei mijlocii se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – initiativa versus sentimentul de
vina.
Descrierea psihologica a stadiului se axeaza pe relatia “a lua” – “a da in schimb”. Punctul central in aceasta
criza este mediul familial in general.

Esenta acestui stadiu este dezvoltarea initiativei. Copilul devine mai agresiv si mai viguros in explorarea
spatiului social si fizic. Simtul initiativei creste simtitor, copilul poate descoperi acum ce fel de persoana poate
deveni. Parintii care pedepsesc copiii pentru initiative ii pot face sa se simta vinovati pentru natura lor atat in
aceasta perioada, cat si mai tarziu in viata.

 Perioada copilariei mari (6-12 ani) – sarguinta, eficienta versus inferioritate

Perioada copilariei mari este caracterizata prin trecerea la criza – sarguinta, eficienta versus inferioritate

Criza este determinata de opozitia intre nevoia de a produce si sentimentul de inferioritate sau credinta de
incapacitate. Relatiile ce determina solutionarea crizei sunt cele legate de mediul scolar.

Intrarea in scolaritate este un pas enorm pentru copii, creste influenta profesorilor si a colegilor si descreste
influenta parintilor. Copiii doresc acum sa construiasca lucruri. Succesul aduce cu sine un sentiment de
incredere in fortele proprii, iar esecul construieste o imagine de sine negativa, un sentiment de inadecvare si
de incapacitate. Esecul poate fi doar imaginar relativ la asteptarile celor din jur sau la raportarea la anumite
standarde.

 Perioada adolescentei (12 – 18 ani) - construirea identitatii versus confuzia de rol

Perioada adolescentei se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – construirea identitatii versus confuzia
asumarii de rol, avand axa psihologica “a fi sau a nu fi tu insuti”. Factorii sociali determinanti si relatiile
determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator
sau de condus.

Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina raspunsurile la intrebarile referitoare la


cine sunt, cum sunt si ofera perspective pentru intrebari referitoare la cine pot deveni. Esecurile pot
determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor, cu consecinte pentru viata adulta.

Adolescentul cauta confirmari din partea colegilor care sunt, de asemenea, intr-o perioada de schimbari si, mai
ales, cauta aprobare. Erikson mai arata ca o functie majora a adolescentei prelungite este aceea ca ofera un
interludiu in care adolescentii pot experimenta o multitudine de roluri in cautarea propriei identitati.

 Perioada tanarului adult (20 – 30/35 ani) - intimitate si izolare

Tineretea are caracteristica trecerea de la criza anterioara la noua criza intimitate versus izolare, prin care
individul invata sa faca fata noilor roluri si noilor responsabilitati, atat in relatiile personale (prieteni, familie,
copii), cat si in cele profesionale si educationale (scolare, academice)
Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea, prietenia, sexualitatea. Axa
psihologica – descoperirea si pierderea sinelui in celalat.

Rezolvarea crizei intimitate versus izolare, prin preluarea noilor roluri si responsabilitati (personale, familiale si
profesionale), dupa ce criza de identitate de sine vs. confuzie de rol (din adolescenta) a fost (sau nu) depasita
corespunzator. Practic, Erikson considera ca modul in care aceste etape au fost parcurse este reflectat atat de
increderea in sine, cat si de modul in care individul gestioneaza relatiile interumane, precum si rezolvarea
situatiilor problematice din viata lui

 Perioada adulta (35 – 50/60 ani) – generativitate versus stagnare (realizare versus rutina)

Perioada adulta se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – generativitate versus stagnare , avand axa
psihologica “a avea grija de”/”a se ocupa de”. Factorii sociali determinanti sunt familia si profesia, relatiile
determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca.

Aceasta perioada se caracterizeaza prin nevoia adultului de a fi productiv, de a-si exersa rolul profesional
si/sau parental. Este stadiul in care se simte nevoia de a avea un mostenitor, daca nu s-a putut realiza pana
acum acest lucru. De asemenea, adultul simte nevoia de a impartasi si altora din experienta ecumulata, de a
avea grija de altcineva

Insistenta la moda asupra dependentei dramatice a copiilor de adulti ne face adesea sa uitam de dependenta
generatiei mai in varsta de cea tanara. Omul matur are nevoie sa fie de folos, iar maturitatea are nevoie de
indrumare, precum si de incurajare pentru ceea ce a produs si are nevoie de ingrijire.

 Perioada batranetii (peste 60 ani) – integritatea eului versus disperare

Conform teorieiei lui Erikson, perioada batranetii (peste 60 de ani) se caracterizeaza prin trecera la o noua criza
– integritatea eului versus disperare – criza generata de pendularea intre integritatea eului si disperare. Axa
psihologica este capacitatea de a fatce fata la “a nu mai fi” / “a muri”.

Numai atunci cand o persoana s-a interesat de lucruri si de oameni, s-a adaptat la reusitele si dezamagirile
inerente existentei, a construit punctul de obarsie al altora sau a produs bunuri materiale si idei – numai
atunci se va putea vorbi despre integritatea Eului.

Absenta sau pierderea integritatii Eului dobandite anterior sunt reprezentate de frica de moarte: unilcul ciclu
de viata care ne este dat nu este acceptat ca fiind ultima treapta a vietii. Disperarea exprima sentimentul ca
timpul este acum scurt, prea scurt pentru incercarea de a incepe o viata noua si pentru a incerca si cai
alternative catre integritate.
10. Perioada prenatala si factorii care influenteaza dezvoltarea

Studiul dezvoltarii embrionului uman pune in evidenta fazele sau ciclurile embrionare, organogeneza,
dezvoltarea primara a sistemului nervos, precum si primele reactii si miscari fetale. Embriogeneza studiaza
factorii ce afecteaza dezvoltarea prenatala.

Dezvoltarea intrauterina a copilului este influentata de urmatorii factori.

 factorii genetici (anomalii cromozomiale, anomalii genetice etc.)


 factorii de conduita (conditia mamei, nutritia, varsta, paritatea, stresul emotional, anxietatea)
 factorii de mediu (teratogeni) (administrarea de medicamente, hormonii, fumatul, drogurile, alcoolul,
radiatiile, poluarea, boli ale mamei, Sida).

 Factorii de mediu (factori teratogeni) care influenteaza dezvoltarea prenatala

Factorii de mediu pot determina anomalii sau pot avea consecinte grave asupra dezvoltarii copilului. Efectele
depind de cantitate, durata expunerii, combinarea si interactiunea cu alti agenti, constitutia genetica a mamei
si fatului. Aceste efecte sunt greu de identificat pe perioada prenatala, fiind evidentiate in dezvoltarea
ulterioara a copilului. Influentele factorilor de mediu depind si de varsta embrionului sau a fatului in momentul
expunerii, mai ales daca sunt expusi in perioade critice, cand structurile anatomice se dezvolta cel mai rapid.

 Medicatia, somniferele, cofeina, vitaminele – deformatii fizice ale embrionului, nastere prematura sau
avort spontan.
 Narcoticele si dependenta mamei de droguri – nastere prematura, malformatii, tulburari respiratorii si
mortalitate la nastere.
 Fumatul – greutate scazuta la nastere a copiilor, numar mare de avorturi spontane, cresterea mortalitatii
prenatale in ultimul trimestru de nastere, malformatii congenitale (buza si val palatin despicat), nou-
nascuti cu diferente comportamentale (reactii mai lente, plang mai mult, IG mai scazut, probleme in primii
ani de scoala, crestere mai lenta)

 Alcoolul – sindrom alcoolic fetal (FAS), handicapuri, retard de crestere pre si postnatala, anomalii
particulare ale fetei, defecte ale dezvoltarii sistemului osos, organelor interne si creierului; retard mental,
probleme comportamentale (iritabilitate si hiperactivitate).
 Radiatiile - mutatii genetice, consecinte grave asupra dezvoltarii embrionului si fatului, avort spontan,
microcefalee, malformatii structurale severe (sistem osos, organe genitale, ochi), cancer infantil,
deteriorarea ireversibila a neuronilor.
 Poluarea – impactul asupra dezvoltarii intrauterine este relativ putin cunoscut si se limiteaza la avortul
spontan si anomalii structurale.
 Bolile maternale (virale sau microorganisme toxice) – avort spontan, malformatii, probleme
cardiovasculare si de auz, degenerarea tesutului nervos.
 Sida – infectarea intrauterina.
11. Nasterea

Perioada de nastere, pentru mama, sau perioada de lauzie este dificila doar daca aceasta a suferit unele
tulburari ale sarcinii, preeclamsie, hipertensiune arteriala, edeme, ingrasare excesiva. Aceste probleme impun
o perioada de refacere mai indelungata. In seria factorilor de risc intervin si probleme legate de starea psihica
caracterizata de neliniste, insomnie, depresie, ce pot evolua pana la forme grave. Forme de depresii
postpartum (usoare, severe).

Factorii ce pot determina depresia postpartum sunt:

 biologici (anemia, denutritia, boli cardiace, hepatice sau renale);


 sociali;
 genetici.

Cele mai frecvente sunt depresiile usoare, caracterizate de comportamentul dezorientat al mamei, nesigur,
asociat cu sentimentul ca este depasita de evenimente, sentimentul de teama, iar uneori sunt prezente
palpitatiile si starile de panica. Depresiile severe pot fi insotite de idei delirante a caror tema este copilul,
deliruri cu teme de vinovatie, autoacuzare.

12. Primul an de viata

 Nou-nascutul – aspecte generale

In general, impresia pe care o face nou-nascutul, mai ales parintilor sai, este aceea a unei fiinte vulnerabile si
neajutorate, care nu este capabila sa faca nimic altceva decat sa doarma si sa manance. Aceasta este doar o
aparenta, fiindca nou-nascutul este inzestrat cu o serie de abilitati care sunt puse in evidenta printr-un set de
reflexe innascute ce il ajuta pe copil sa se adapteze mediului, ele fiind procese de baza ale activitatii nervoase.
Reflexele arhaice (primitive) sunt reactii automate la modificarile de mediu si ele dispar la varsta de 3 luni,
cand sugarul incepe sa faca miscari voluntare.

Reflexe arhaice: suptul, reflexul “Moro” (se agata de mama), clipitul, apucarea sau agatarea, mersul reflex.

Pe langa reflexe, copilul mai dispune si de ciclul somn-veghe, de tipete si plans ca mijloc de comunicare. Wollf
(1969) a identificat 4 patternuri distincte ale plansului la nou-nascuti:

 plansul de baza, asociat cu foamea;


 plansul furios;
 plansul de durere;
 plansul pentru atentie (se dezvolta la cca trei saptamani)
Plansul copilului poate fi, de asemenea, indus de plansul altui copil.
 Sensibilitatea nou-nascutului

Gradul de dezvoltare a analizatorilor nou-nascutului prezinta o importanta majora, pe aceasta bazand-se


procesul echilibrarii si adaptarii organismului la conditiile noului mediu. Sunt foarte bine dezvoltate: gustul,
mirosul, auzul. Mai putin dezvoltat decat celelalte sisteme senzorielae este aparatul vizual, care se
maturizeaza in primele luni. Perceptia distantei este realizata cu ajutorul auzului cat si al vederii.

13. Principalii factori de risc in primul an de viata

Un mediu stimulativ, plin de afectiune si atentie raspunde nevoilor de dezvoltare a copilului, sprijinindu-i
propriile eforturi de explorare activa si achizitiile timpurii. Experienta timpurie a copiilor cu parintii lor
determina ceea ce sunt ei mai tarziu. Studiile efectuate in anii ’60 au aratat ca dezvoltarea motorie a copiilor
crescuti in institutii este intarziata. Copiii institutionalizati prezinta slabe raspunsuri de explorare, se angajeaza
in comportamente stereotipe de joc si sunt anxiosi in situatii noi de joc si explorare. In acelasi timp ei prezinta
un nivel de dezvoltare mentala mult inferior fata de cel al copiilor crescuti in familii.

Concluziile acestor studii conduc la ideea ca primul an de viata al copilului este o perioada sensibila in cursul
dezvoltarii. Lipsa stimularii poate conduce chiar la retard sever, iar copilul poate recupera aceste intarzieri in
dezvoltare numai inaintea varstei de doi ani. Teoria lui John Bowlby era aceea ca, in lipsa posibilitatii de a
dezvolta o relatie de atasament cu mama sau doica in primii ani de viata, copilul va prezenta mai tarziu
probleme sociale si/sau intelectuale.

14. Cresterea si dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani

Spre deosebire de primul an de viata, copilul dezvolta de la 1 la 3 ani un inceput de independenta, dezvoltand
mersul, vorbirea, manevrarea cu mai multa precizie a obiectelor din jur. Perioada se caracterizeaza prin
expansiune enorma a conduitelor motorii si verbale. O alta caracteristica - animismul si antropomorfismul, ca
si caracteristicicile generale ale gandirii copilului anteprescolar.

S-a dovedit ca primii ani de viata sunt vitali in stabilirea starii de bine fizic si emotionala, de mai tarziu si, in
cele din urma, pentru dezvoltarea intelectuala. Din aceasta cauza, mediul in care creste copilul trebuie sa fie
afectiv, sa ofere siguranta si sa fie stimulativ.

15. Nevoile copilului de la 1 la 3 ani

Cercetarile au pus in evidenta mai multe tipuri de nevoi ale copilului in primii ani de viata:

 nevoi fizice (hrana, protejare impotriva factorilor teratogeni, prvenirea bolilor);


 nevoi emotionale (familie unita, supraveghere, limite rezonabile, asigurare de stare de sanatate buna,
cultivarea sentimentului de respect);
 nevoi pentru dezvoltarea intelectuala (facilitati educationale, stimularea dezvoltarii intelectuale).

Nancy Donohue-Colletta propune o diferentiere a nevoilor copiilor in primii ani de viata pe 3 palete de varsta:

 nastere – 1 an (protectie fata de pericole, dieta, ingrijirea sanatatii, adulti fata de care sa dezvolte
atasament, dezvoltarea limbajului, explorarea mediului)
 1 an – 3 ani (suport pentru achizitiile motorii, de limbaj si gandire, dezvoltarea independentei,
invatarea limitelor, deprinderi de baza de autoindrijire)
 3 ani – 6 ani (dezvoltarea motricitatii fine, dezvoltarea limbajului, sens pozitiv al controlului,
cooperarea, activitati premergatoare scris-citit)

16. Principalele achizitii psihice de la 1 la 3 ani

Perioada anteprescolara se caracterizeaza prin trei achizitii importante: mersul, reprezentarea si limbajul.

Mersul – copilul este capabil sa alerge, sa se catare, sa apuce, sa invarte sau sa desfaca, sa impinga, sa ridice,
sa sparga, sa smulga; aceste achizitii ii permit un acces mai mare la mediul inconjurator.

Reprezentarea – la aceasta varsta copilul invata prin imitatie, care implica reprezentari mentale; la un an si
jumatate se face trecerea decisiva spre reprezentarea actiunii inainte de executarea ei reala, copilul are
capacitatea de a opera in plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare.

Limbajul – la trei ani si jumatate sunt active majoritatea functiilor limbajului: de comunicare, reglatorie si cea
ludica.

Majoritatea autorilor apreciaza ca, la aceasta varsta, copilul invata prin imitatie.

17. Dezvoltarea afectiva a copilului de la 0 la 3 ani (teoria lui H. Wallon)

Henri Wallon imparte etapa de la 0 la 3 ani in doua mari subetape:

 centripeta – de la nastere pana la 1 an - (centrata pe sine);


 centrifuga – de la 1 pana la 3 ani - (orientata catre lumea exterioara si catre construirea intelectuala)

 Varsta de la o la 1 an (perioada centripeta)

Cuprinde doua momente ale dezvoltarii: impulsiv si emotional.

Stadiul impulsivitatii motrice (apogeu la 2-3 luni pana la 6 luni). Satisfacerea nevoilor este total dependenta de
mediu, iar agitatia motrica a copilului devine un mijloc de exprimare a starii sale de tensiune.

Stadiul emotional (debut la 2-3 luni, apogeu la 6 luni, se incheie la un an). Se caracterizeaza prin
preponderenta expresiilor emotionale, care constituie un mod dominant de relatioanere a copilului cu
anturajul sau. Wallon spune ca primele semne ale vietii psihice sunt reactiile emotive.
Expresiile vocale si motrice ale copilului se vor diversifica, emotiile diferite vor contribui la relatiile acestuia cu
mediul si vor sta la baza sociabilitatii. Wallon considera emotia ca fiind prima forma de comprehensiune
(capacitate de a intelege ceva). Datorita emotiilor el va progresa in intelegerea lumii inconjuratoare.

 Varsta de la 1 la 3 ani (perioada centrifuga)

Este caracterizata de fuziunea cu mama, pe de o parte, si tendinta copilului de a se construi ca persoana, pe de


alta parte. Emotiile in aceasta perioada sunt nediferentiate, in care sunt implicate satri afective confuze
(copilul plange si rade in acelasi timp).

Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltarii afective este cea propusa de psihanaliza, descrisa de
Sigmund Freud prin cele 5 stadii de dezvoltare, in care energia sexuala (libidoul) este directionata spre diferite
parti ale corpului (stadiul oral, anal, falic, de latenta si genital). Fiecare stadiu aduce dupa sine un set de
probleme ce trebuie depasite in raport cu dezvoltarea de mai tarziu. Interpretarea freudiana a patologiei
adultului s-a facut prin referinta la aceste perime stadii ale vietii psihice, cand dezvoltarea se poate fixa intr-
unul dintre stadii.

Ca urmare a cercetarilor derulate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, privitoare la orfanii celui de-al Doilea
Razboi si la copiii spitalizati, John Bowlby elaboreaza in jurul anilor ’50 teoria atasamentului, teorie care
asimileaza concept din teoria psihanalista, din etologie si psihologia cognitiva. El arata ca nevoia de atasament
a copilului fata de mama sa evidentiaza o nevoie innascuta, structurala, nevoia de contact social, care este o
nevoie primara.

18. Teoria atasamentului (John Bowly)

“Atasamentul (legatura emotionala) cu alte fiinte umane reprezinta axul in jurul caruia guverneaza viata
noastra si dezvoltarea noastra, nu doar in prima copilarie si in anii de scoala, dar si in adolescenta si la varsta
adulta.” John Bowlby

Teoria atasamentului si a tulburarilor de atasament a fost dezvoltata incepand cu anul 1950 de catre John
Bowly. Bowly a sugerat ca atasamentul primar (0-3 ani) este un program comportamental innascut, prezent la
primate si in special la oameni. Ideea principala a lui Bowly era ca sistemul de comportament in ceea ce
priveste atasamentul a evoluat, pentru a spori gradul de protectie si sansele de supravietuire a copilului.
Aceasta protectie se bazeaza in principal pe proximitatea fizica si pe contactul dintre mama si copil in primii ani
de viata. Daca aceasta proximitate este deranjata sau tulburata, apar anumite comportamente caracteristice,
atat la parinte, cat si la copil, iar copilul dezvolta apoi o gama tipica de reactii si comportamente sociale
anormale.

In urma cercetarile derulate de Organizatia Mondiala sa Sanatatii, privitoare la orfanii celui de-al Doilea Razboi
si la copiii spitalizati, s-a constatat ca copiii orfani, chiar daca primeau cele mai bune ingrijiri, sufereau teribil de
lipsa confortului, a iubirii si a apropierii de o persoana principala de ingrijire. Bowly a presupus ca bebelusii
sunt inclinati sa se ataseze de o persoana principala de ingrijire datorita unei tendinte instinctive, izvorata din
evolutie, care are rolul de a sprijini perpetuarea speciei. Impreuna cu echipa sa, Bowly au demonstrat ca lipsa
atasamentului in copilaria timpurie poate fi daunatoare copilului, asa ca si-au dedicat a doua jumatate a
secolului 20 studiului acestuia.

John Bowly si Mary Ainsworth au identificat trei subsisteme (nevoi esentiale/de baza) din sistemul
atasamentului:

 a fi ingrijit – instinctul de a ramane in preajma cuiva care poate alina, proteja si organiza sentimentele
(nevoia de a avea un refugiu sigur (confort in situatii vulnerabile);
 a explora – instinctul de a-ti urma propria curiozitate si de a deveni competent (nevoia de a avea o baza
de siguranta de la care copiii se indreapta catre parintii lor);
 a oferi ocrotire – instinctual de a oferi grija si de a forma o legatura cu bebelusul (ingrijirea pe care o
ofera parintii).

Bowlby imparte dezvoltarea atasamentului in 4 etape:

 etapa de preatasament (de la nastere la 6 sapt.) – comportamentul este un raspuns reflexiv, determinat
genetic cu valoare de supravietuire;
 etapa atasamentului de actiune (6 sapt. - 6/8 luni) – copiii se orienteaza si raspund marcand mai mult
preferinta fata de mama;
 etapa atasamentului delimitat (6/8 luni – 18 luni/2 ani) – este foarte evident atasamentul fata de mama,
copiii manifesta anxietate de separare;
 etapa formarii unei relatii reciproce (de la 18 luni/2 ani) – copilul construieste o reprezentare interna a
figurilor de atasament care ii va permite sa suporte din ce in ce mai bine absenta si sa anticipeze
intoarcerea lor; la 3 ani scade anxietatea de separare (suporta mai usor intrarea in gradinita).

Caracteristica principala a copiilor care prezinta tulburari de atasament este aceea ca au o capacitate scazuta
de a reactiona adecvat pe plan emotional si social. Pe scurt, tulburarile de atasament acopera un ansamblu de
probleme de comportament care se observa frecvent la copiii care nu au primit suficienta atentie in primii ani
de viata.
Informatii suplimentare: Hoffman K., Cooper G., Powell B., Cum sa cresti un copil sigur de sine, Editura Trei, Bucuresti, 2017 / Niels P.
Rygaard, Tulburarile severe de atasament in copilarie, Editura Polirom, Bucuresti, 2011

19. Debutul personalitatii

Dezvoltarea afectiva pana la 3 ani este esentiala pentru structurarea persoanei in mediul din care face parte,
ea fiind definitorie pentru dezvoltarea personalitatii.

Pe parcursul a celor doua stadii ale dezvoltarii afectivitatii, descrise de H. Wallon (vezi p.17), activitatea
senzorio- motorie se dezvolta in doua directii independente, dar complementare. Pe de o parte ia nastere
inteligenta practica, pe de alta parte – inteligenta discursiva. Aceasta opozitie intre doua forme de inteligenta
semnalizeaza trecerea de la senzorio-motricitate la stadiul reprezentarilor mentale (acesta fiind un punct de
dizacord cu teoria piagetiana).
Multi autori au legat aparitia identitatii de sine de momentul in care copilul se recunoaste in oglinda. Intre 18
si 24 de luni, copiii reusesc sa intelega ca in imaginea din oglinda este vorba tot de ei insisi, ca imaginea nu
prezinta un alt copil, stadiul urmator fiind cel in care inteleg ca este vorba de propria lor reflectie, aceasta fiind
doar o imagine. Acesta este momentul constituirii identificarii ca proces de structurare a personalitatii si care,
in etapa identificarii primare, se refera la imitatia comportamentelor adultilor care-l ingrijesc si la fuziunea
afectiva ce sta la baza imitatiei. Un moment esential al identitatii este acela in care copilul vorbeste despre
sine folosind pronumele “eu”.

Cercetarile arata ca relatiile satisfacatoare intre parinte si copil, stabilesc legaturi puternice de identificare
intre copii si parinti.

20. Caracterizare generala a perioadei prescolare (3-6 ani)

Perioada prescolara poate fi impartita in 3 subperioade:

 prescolarul mic (3 – 4 ani) – copilul exploreaza mediul; are loc trecerea de la satisfacerea necesitatilor
imediate spre necesitati mai complexe, mai ales de tip psihologic;
 prescolarul mijlociu (4 – 5 ani) – copilul manifesta o maxima receptivitate fata de mediul inconjurator;
are un ritm accelerat al socializarii; reactiile emotionale sunt mai controlate; se instaleaza mai evident
unele trasaturi caracteriale care contureaza viitoarea personalitate;
 prescolarul mare (5 – 6 ani) – copilul incepe pregatirea pentu scoala; perceptia transformata in observatie
devine pricepere; apar primele forme ale gandirii logice, orientate spre sistematizare si observarea
faptelor particulare; atentia voluntara devine de mai lunga durata.

Activitatea dominanta a acestei etape este jocul, care incepe sa coreleze cu sarcinile de ordin educativ.

Dezvoltarea psihomotorie – dezvoltarea miscarilor poate fi apreciata pe cateva mari directii: suplete, echilibru
si calitatea miscarilor. Cresterea este mai lenta.

Dezvoltarea senzoriala - ca o consecinta a dezvoltarii motorii, spatiul in care se misca copilul este din ce in ce
mai vast. Stimularea variata conduce la o accesntuata dezvoltare senzoriala, mai ales in ceea ce priveste
sensibilitatea vizuala si auditiva. Achizitia limbajului are un rol important in dezvoltarea perceptiei si
reprezentarilor. Perceptiile se formeaza in consecinta actiunii directe cu obiectele.

21. Dezvoltarea limbajului (3-6 ani)

Catre varsta de 3 ani, limbajul este in plina expansiune si au loc progrese spectaculoase privind constructia
frazei. Se dezvolta latura fonetica a limbajului, insa pronuntia nu este inca perfecta. Sunt posibile omisiuni
(cand e vorma de mai multe consoane alaturate), substituiri (“zoc” in loc de “joc”), inversiuni de sunete
(“prentu” in loc de “pentru”). La intrarea in scoala, copiii pronunta aproape toate sunetele, erorile fiind din ce
in ce mai rare. Volumul vocabularului creste si creste preponderenta vocabularului activ fata de cel pasiv.
Dpv al dezvoltarii codului lingvistic, acum limbajul copilului se imbogateste nu numai cu substantive, ci si cu
verbe, adjective, pronume. Mai intai sunt achizitionate pronume personale si posesive, verbe la timpul
prezent, prepozitii si adverbe ce exprima posesiunea.

Copilul foloseste intonatia chiar din primii ani pentru a da frazei sensul interogativ, afirmativ sau imperativ.

Pana la 5 ani se dezvolta limbajul intern, structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore, vorbirea interioara
avand o functie cognitiva, dar si de reglaj.

Concomitent cu devoltarea limbajului are loc si dezvoltarea celor mai importante functii ale sale:

 functia de comunicare;
 de fixare a experientei cognitive;
 de organizare a activitatii.

22. Dezvoltarea afectiva a copilului de la 3 la 6 ani

Varsta de la 3 la 6 ani se caracterizeaza prin faptul ca emotiile copilului sunt mai profunde, mai complexe si
apar stari emotive deosebite, cum ar fi cea cunoscuta sub numele “sindromul bomboanei amare” (o stare
afectiva complexa rezultata din primirea unei recompense nemeritate deplin). Are loc trecerea la emotii si
sentimente ca stari afective stabile si generalizate. Imitatia din ce in ce mai pregnanta are rolul de a dezvolta
stari afective noi, iar treptat se constituie memoria afectiva. Se dezvolta capacitatea copilului de a-si stapani
reactiile. Copilul devine curios fata de sexualitate, descoperind diferentele de sex.

Relatiile familiale au un impact major asupra dezvoltarii afective a copilului. Constanta atitudinilor, frecventa
interactiunilor si calitatea lor contribuie in primul rand la acest proces. Interrelatiile din triunghiul copil-mama-
tata plamadesc matritele afectivitatii pentru intreaga viata.

23. Dezvoltarea personalitatii de la 3 la 6 ani

Dezvoltarea personalitatii copilului, dupa H. Wallon, in persioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului.
Caracteristica stadiului respectiv este in continuare centripeta, copilul fiind centrat pe sine.

In cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii:

 perioada de opozitie ( 3 – 4 ani) – face parte din nevoia afirmarii personalitatii ce se naste acum; prin
opozitia fata de ceilalti, copilul castiga constiinta de sine);
 perioada de gratie (4 – 5 ani) – eul copilului tinde sa se valorizeze, cauta aprobare, ii place sa se dea in
spectacol si se vrea seducator pentru adultul din preajma, este o perioada de narcisism);
 perioada de imitatie (5 – 6 ani) – imita adultii nu doar la nivelul gesturilor, ci si la nivelul rolurilor,
personajelor, atitudinilor.
24. Jocul si invatarea. Teorii psihologice despre joc (Jean Piaget)

Majoritatea teoriilor psihologice considera jocul ca avand implicatii majore in dezvoltarea psihologica a
copilului. Teoriile contemporane apreciaza jocul ca forma fundamentala de activitate, acordandu-i o
importanta la fel de mare precum activitatilor de munca si de invatate. Jocul ca forma de activitate
caracterizeaza toate varstele, diferenta fiind legata de functiile jocului:

 pentru perioada copilariei – functii formative comlexe; este principala forma de activitate;
 pentru tinerete si varstele adulte – roluri complementare celorlalte activitati: functie de antrenare
psihologica, de preambul al activitatilor de munca propriu-zise, respectiv exersarea de strategii
antrenamentul pentru activitate, adaptarea la dificultati); are rolul de consum si canalizare a energiei (in
tinerete) sau functie recuperatorie relativa la activitatea de munca (varstele adulte).

Jocul indeplineste pentru toate varstele functii psihologice complexe, functii educative, printre care:
asimilarea de conduite, asimilarea de experienta si informatie, functii de dezvoltare fizica perin antrenarea
sau mentinerea capacitatilor fizice, functii sociale in dezvoltarea relatiilor sociale.

 Teorii psihologice despre joc: Jean Piaget

Piaget considera jocul ca o forma de activitate a carei motivatie este nu adaptarea, ci asimilarea realului la eul
sau, fara constrangeri sau sanctiuni. El face legatura intre dezvoltarea gnadirii si felul in care activitatea de joc
evolueaza pana in perioada adolescentei. Din teoria sa se desprinde ideea, pe de o parte, ca nivelul de
dezvoltare al copiilor se reflecta in activitatea de joc, iar pe de alta parte, ca activitatea de joc asigura in mare
masura dezvoltarea cognitiva.

Piaget face urmatoarea clasificare a jocurilor:

 jocurile exercitiu – presupun repetarea unei activitati in scopul adaptarii;


 jocurile simbolice – se bazeaza pe transformarea realului prin asimilarea lui la trebuintele eului (2/3 ani –
5/6 ani);
 jocurile cu reguli – transmit in cadrul social, de la copil la copil, importanta acestora crescand odata cu
dezvoltarea vietii sociale.
Piaget propune trei momente principale ale dezvoltarii activitatii de joc:

 deprinderea de joc sau jocul exercitiu – corespunde st. senzorio-motorii – jocul cuprinde manipulari de
tip repetitive, care au ca scop producerea miscarii in sine;
 jocul simbolic – corespunde st. preoperational – apare jocul propriu-zis, care constituie o asimilare a
realului la eu si la dorintele proprii;
 jocurile de constructie si jocurile cu regului – corespunde st. operational – marcheaza o obiectivitate a
simbolului si a sociabilizarii eului.
25. Teoria dezvoltarii cognitive a lui J. Piaget din perspectiva moderna. Limitele teoriei lui Piaget

Teoria lui Jean Piaget este considerata a fi la originea psihologiei genetice, Piaget fiind considerat si parintele
epistemologiei genetice. Majoritatea autorilor considera teoria sa ca fiind de orientare cognitiva si
constructivista. Opera lui este foarte valoroasa atat prin descrierile sale teoretice, cat si prin implicatiile
practice si aportul la dezvoltarea procesului educational.

Cu toate acestea, teoria sa a fost supusa unor noi evaluari din perspectiva cercetarilor moderne in domeniu.
Cateva din ipotezele sale caresunt considerate un esec:

 aprecierea abilitatilor de gandire ale prescolarilor – noi cercetari arata ca prescolarii sunt mult mai
“competenti” decat a constatat Piaget;
 gandirea egocentrica a prescolarului – numeroase experimente au demonstrat ca gandirea
prescolarului nu este atat de egocentrica pe cat considera Piaget;
 a fost combatuta ideea lui Piaget conform careia copiii au credinta, generalizata, ca obiectele sunt vii;
 a fost combatuta ideea lui Piaget ca copiii in stadiul preoperational nu pot intelege reversibilitatea;
 exista obiectii si cu privire la stadiile descrise de Piaget, considerate discontinue; majoritatea autorilor
sunt acum de acord ca schimbarile cognitive se desfasoara gradual si ca foarte putine abilitati sunt
absente intr-o perioada a dezvoltarii pentru ca apoi sa apara brusc in urmatoarea.

26. Principalele perspective teoretice asupra invatarii

Teoriile invatarii se impart, in mod general, in:

 teorii behavioriste – au tendinta de a limita invatarea la comportamente observabile; behavioristii sunt


interesati de felul in care experientele placute sau dureroase pot schimba comportamentul unui
subiect in decursul timpului; pentru behavioristi principiile invatarii trebuie sa fie acelea care pot fi
aplicate tuturor fiintelor vii; reprezentanti (Pavlov, Watson, Thorndike, Skinner).
 teorii cognitive – se indreapta aproape in exclusivitate in directia studierii invatarii umane si se
centreaza pe studiul proceselor mentale pe care indivizii le folosesc pentru a invata; reprezentanti
(Werheimer, Lewin, Tolman).

Clasificarea teoriilor invatarii dupa W.F. Hill

 teoriile conexioniste;
 teoriile cognitiviste;
 teoriile formale;
 teoriile informale.

27. Teoria inteligentei multiple (Howard Gardner)


De la inceputul sec.20 a existat o singura teorie asupra inteligentei, care a “produs” si alte teorii, avand in
comun
teoria inteligentei generale, care sustine aptitudinile umane.

Howard Gardner, profesor de psihologie la Universitatea Harvard si profesor de neurologie la Facultatea de


medicina din Boston (USA), publica in 1983 lucrarea “Frames of mind”. El propune o noua paradigma pentru
intelegerea inteligentei, contestand ideea ca indivizii ar poseda o inteligenta generala si fixa, care conduce la
ierarhizarea de tip IQ. Gardner porneste de la ipoteza ca inteligenta este capacitatea de a rezolva probleme
sau de a manevra obiecte.

Gardner avanseaza ideea unui intelect multiplu, care ar explica diferentele individuale prin profilurile unice de
inteligenta ale fiecaruia, incuzand in categoria inteligentei ceea ce in mod traditional este considerat doar
talent sau capacitate. El propune urmatoarea defintie pentru inteligenta:

Inteligenta este acea capacitate umana de a rezolva probleme si de a dezvolta produse care sunt valorizate de
cel putin o cultura.

Gardner prezinta 8 tipuri de inteligenta:

 inteligenta lingvistica - codul lingvistic;


 inteligenta logico-matematica – scheme logice si limbaj matematic;
 inteligenta spatial-vizuala – reprezentari spatiale si imaginea;
 inteligenta muzicala – capacitatea de a rezolva probleme cu ajutorul muzicii si a melodiei;
 inteligenta corporal-kinestezica- miscarea;
 inteligenta naturalista – rezolvarea problemelor cu ajutorul taxonomiilor si reprezentarilor din mediu;
 inteligenta interpersonala – interactiunea cu ceilalti;
 inteligenta intrapersonala – rezolvarea de probleme si dezvoltarea de produse perin cunoasterea de
sine.

Howard Gardner considera aceste tipuri de inteligenta ca fiind potentialul biologic brut care apar in forma lor
pura numai in cazurile exceptionale sau in manifestari fenomenale. Din perspectiva lui, scoala ar trebui sa
permita individului sa atinga obiectivele profesionale si personale care corespund evantaiului propriu de
inteligente. Gardner propune un invatamant individualizat, bazat pe cunoasterea elevului nu din perspectiva
personalitatii sale, ci din perspectiva inteligentelor pe care acesta le prezinta: fiecare individ are interese
diferite, talente diferite si invata in mod diferit.

O alta idee a lui este ca nimeni nu poate invata totul in contextul cultural contemopran; un invatamant
adecvat trebuie sa ofere materii de studiu diversificate si modele de instruire adecvate si diferite. Pentru
aceasta, ar trebui modificat rolul pe care il are profesorul, si anume:

 sa fie un specialist in evaluarea intereselor, capacitatilor si aptitudinilor copilului, disparand astfel


conceptul de inteligenta globala;
 sa fie consilier in programe – sa indrume elevul catre diferite domenii de invatamant;
 sa aiba functia de consilier pentru relatia scoala – comunitate.
In ceea ce priveste evaluarea rezultatelor scolare, Gardner considera ca ceea ce se intampla in invatamantul
de tip clasic, este o evaluare cu scopul ierarhizarii, ce duce la o societate de tip meritocratic. Evaluarea
unidemensionala ar trebui abandonata in favoarea evaluarii axate pe produs, care trebuie sa surpinda:

 felul in care copilul isi utilizeaza inteligenta;


 gradul de utilizare;
 maniera in care o face.

Aceasta formula nu poate fi aplicata tipurilor de evaluare cu “creionul in mana”, ci elevul trebuie observat in
activitate.

Continuturile trebuie abordate cu metode diferite, dintre care Gardner aminteste: expunerea logica,
cercetarea artistica, experimentarea practica, simularea.

Un alt principu in teoria inteligentelor multiple este acela al personalizarii invatamantului. Plecand de la ideea
ca toti suntem diferiti in spirit, ca si in inteligenta, programele educationale, metodele de invatamant ca si
formele de evaluare trebuie sa tina cont de diferentele existente intre indivizi si sa le ofere posibilitati de
dezvoltare. Gardner se pronunta impotriva aplicarii unor baterii de teste care sa duca la identificarea unui tip
sau altul de inteligenta, considerand ca aceasta este impotriva a tot ceea ce inseamna teoria sa.

Teoria inteligentelor multiple nu neaga factorul inteligenta generala, ci limiteaza importanta acestuia si pune
in discutie valoarea sa explicativa.

28. Dezvoltarea moralitatii. Teoria cognitivista asupra dezvoltarii morale

Copiii nu pot trai si creste decat daca sunt educati, in spiritul responsabilitatii morale, sa devina adulti
generosi. Determinantii moralitatii umane exista la nivele multiple :

 moralitatea are o componenta emotionala;


 moralitatea are o componeta sociala;
 moralitatea are o componenta comportamentala.

Traditional, aceste fatete diferite ale moralitatii au fost investigate separat:

 psihologii psihanalisti sa-u concentrat asupra emotiilor;


 psihologii dezvoltarii cognitive s-au concentrat asupra gandirii morale;
 behavioristii – asupra comportamentului moral.

Chiar daca cei mai importanti teoreticieni au scos in evidenta aspecte diferite ale moralei, exista un singur
punct asupra caruia sunt cu totii de acord: moralitatea copilului este impusa si controlata din exterior prin
instructiuni directe, supravegehere, recompense si pedepse din partea unor figuri autoritare.
Teoria cognitivista asupra dezvoltarii morale

Teoreticienii dezvoltarii cognitive considera ca exista o relatie pternica intre dezvoltarea cognitiva si
dezvoltarea morala. Aceasta orinetare este reprezentata de Jean Piaget si Lawrence Kohlberg.

Jean Piaget, in cercetarea dezvoltarii morale la copil, debuteaza perin studierea elaborarii si aplicarii regulilor
in jocurile de grup. El arata ca pana la varsta de 6 ani, nu exista reguli in adevarat sens al cuvantului. Deoarece
copilul mic si prescolarul nu pot intelege regulile, moralitatea nu poate exista la acestia. Abia la 12 ani copiii
joaca jocuri dupa seturi de reguli consacrate.

Stadiile morale ale lui Piaget incep cu varsta de 6 ani:

 moralitate heteronoma – regulile sunt exterioare, impuse de adulti; judecata morala coincide cu
decizia adultului;
 moralitate autonoma – regulile sunt vazute ca fiind consecinta intelegerilor reciproce (cooperare);
judecara morala se axeaza pe intentia actorului (scopul)

Lawrence Kohlberg a studiat si el, la fel ca si Piaget; felul in care copiii si adultii concep regulile care le
guverneaza comportamentul in anumite situatii. Referitor la stadialitatea morala, Kohlberg a realizat un studiu
asupra problemelor morale, discutand dilemele aparute la 3 nivele:

 nivelul preconventional – regulile sunt stabilite de ceilalti;


 nivelul conventional – regulile sunt adoptate si uneori subodonate propriilor nevoi sau nevoilor
grupului de aparteneta;
 nivelul postconventional – oamenii isi definesc in termeni proprii valorile pe care au ales sa le urmeze.

29. Adolescenta. Substadiile adolescentei

In culturile vestice, tranzitia de la copilarie la maturitate necesita trecerea prin cativa ani de adolscenta,
perioada a vietii adeseori descrisa ca fiind cea mai tulburata, cea mai stresanta si cea mai deficila dintre toate
stadiile dezvoltarii. In numeroase studii, perioada adolescentei este divizata in mai multe etape sau stadii, iar
autorii nu ii acorda acelasi interval:

 J. Piaget considera adolescenta intre 15 si 8 ani;

 Gessell – intre 10 si 16 ani;

 Cole si Hall – intre 11 si 20 de ani, cu patru stadii:


 preadolescenta;
 adolescenta timpurie;
 adolescenta mijlocie
 adolescenta tarzie;
 UNESCO – intre 14 si 28/30 de ani;

 N. Radu – evidentiaza ca exista mai multe tendinte conferite adolescentei:


 tendinta de “topire” a adolescentei in copilarie;
 tendinta de contopire a adolescentei cu tineretea;
 tendinta de separare a adolescentei de alte varste.

30. Dezvoltarea fizica, psihica, intelectuala la pubertate si adolescenta. Dezvoltarea psihosociala (Erikson)

 Dezvoltarea fizica

Biologic, adolescenta semnifica perioada de la pubertate la maturitate, alteori, adolescenta este descrisa ca
incepand cu pubertatea si incheindu-se in perioada adulta. Perioada adolescentei este caracterizata de
schimbari rapide si cresteri explozive in greutate si in inaltime. Pubertatea, semnificand de fapt maturitatea
sexuala, se refera la acele schimbari care au ca rezultat maturitatea sexuala si, deci, cu capacitatea de
reproducere. In general, se considera ca maturitatea sexuala este de 12 ani la fete si 14 ani la baieti.

Datorita cresterii explozive si inegale, infatisarea adolescentului nu este intotdeauna armonioasa. Aceste este
un motiv pentru care majoritatea adolescentilor se preocupa intens de felul cum arata. Aparenta fizica este un
criteriu al maturizarii. Cresterea exploziva nu se realizeaza in ritmuri egale pentru toti adolescentii. Aceste
diferente au consecinte in planul dezvoltarii sociale si personale. Pentru baieti maturizarea precoce este un
avantaj, iar maturizarea tarzie este un dezavantaj in relatiile sociale. Baietii care se maturizeaza mai devreme
se adapteaza mai bine, sunt mai populari, mai increzatori in sine, mai agresivi si cu mult mai mult succes in
relatiile heterosexuale. Ei dezvolta o imagine de sine mai pozitiva decat ceilalti. Cei a caror dezvoltare este mai
lenta, au dificultati in adaptare, sunt nelinistitu, sunt mai neincrezatori in fortele proprii si dezvolta o imagine
de sine mai putin pozitiva.

Fetele in adolescenta au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. Daca maturizarea timpurie apare la
varsta adolescentei (si nu in anii pubertatii), ea devine un avantaj, ca si in cazul baietilor. In caz contrar
preocuparile fetelor pot deveni altele decat cele ale grupului de varsta.

 Dezvoltarea psihica

Dupa Maurisse Debesse, functiile adolescentei se pot exprima sintetic astfel:

 de adaptare la mediu;
 de depasire;
 de definire a personalitatii.
In consecinta, are loc acum un proces de dezvoltare la finalul caruia ne vom afla in fata unor structuri psihice
bine inchegate si cu un grad mai mare de mobilitate. Adolescentul se confrunta cu o serie de nevoi sau nevoile
din perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativa:

 nevoia de a sti – i se adauga nevoia de creatie, care se transforma in adolescenta in nevoia creatiei cu
valoare sociala;
 nevoia de a fi afectuos – ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvolta in “reciprocitate”
afectiva;
 nevoia de apartenenta la grup – isi pierde caracteristica neselectiva, devenind axata pe criterii si
preferinte;
 nevoie de independenta, de autodeterminare – devine nevoia de desavarsire, autodepasire,
autoeducare;
 nevoia modelelor, de imitatie – nevoia de a fi personal la pubertate, de a fi unic in prima perioada a
adolescentei ca apoi sa se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate.
Jean Rousselet identifica mai multe tipuri de conduite dezvoltate in adolescenta:

 conduita revoltei – contine refuzul de a se supune, manifestari de protest, de razvratire; revolta este
directionata, initial, impotriva familiei, apoi impotriva scolii, prin refuzul de a accepta o autoritate
recunoscuta pana atunci;
 conduita inchiderii in sine – este similara cu o perioada de introspectie, care conduca la un examen al
propriilor posibilitati si aptitudini, iar adolsecentul nu se sfieste sa-si accepte dovezile propriilor
slabiciuni; apar intrebari cu privire la imaginea de sine si la locul sau in societate;
 conduita exaltarii si afirmarii – survine in momentul in care tanarul se simte capabil de a valorifica
resursele dobandite prin informare si introspectie.

 Dezvoltarea intelectuala

Perioada adolsecentei si preadolescentei este perioada de maxima crestere a capacitatilor perceptive si


reprezentative. Se dezvolta atentia voluntara, iar atentia involuntara si postvoluntara isi modifica mult
aspectul, devin mai eficiente. Are loc o schimbare calitativa a memoriei: se imbogateste cu memoria ligica,
creste capacitatea de operare cu scheme logice. Memoria opereaza acum mai frecvent cu reprezentari si
notiuni din ce in ce mai bogate si mai complexe.

Cunostintele verbale se coreleaza puternic cu extinderea, varietatea si bogatia conceptelor individului, cel
putin in masura in care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte. Procesul de invatamant solicita foarte
mult adolescentul si dezvoltarea gandirii sale este mai antrenata, mai solicitata in probleme noi, mai complexe
si mai variate. Se dezvolta formele rationale abstracte ale gandirii.

In conformitate cu teoria lui Piaget, intrarea in adolescenta presupune desavarsirea stadiului operatiilor
formale. Operatiile de gandire devin formale in conditiile in care se opereaza asupra informatiei prin
generalizare si transfer. Adolescentul dezvolta acum numeroase instrumente de activitate intelectuala cum ar
fi: capacitatea de argumentare, contraargumentare, de demonstrare, elaborare de ipoteze.
 Dezvoltarea psihosociala a adolescentului (teoria lui Erikson)

Adolescenta aduce cu sine o crestere a abilitatilor sociale. Se dezvolta capacitatea de comunicare, care
anterior era mai dezvoltata la fete si care acum devine importanta si pentru baieti. Relatiile intre baieti si fete,
dar si relatiile in grupuri de acelasi sex capata o semnificatie profunda. Adolescenta este caracterizata de
declinul autoritatii parentale si familiale si cresterea importantei grupului de prieteni. Pentru copiii normali,
adolescenta este un moment de socializare intensa.

Conform teoriei lui Erikson, perioada adolescentei se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – construirea
identitatii versus confuzia asumarii de rol, avand axa psihologica “a fi sau a nu fi tu insuti”. Factorii sociali
determinanti si relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni si cele determinate
de pozitia de conducator sau de condus.

Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina raspunsurile la intrebarile referitoare la


cine sunt, cum sunt si ofera perspective pentru intrebari referitoare la cine pot deveni. Esecurile pot
determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor, cu consecinte pentru viata adulta.

Dezvoltarea sensului identitatii aduce cu sine victoria supra problemelor copilariei si o pregatire autentica
pentru a face fata provocarilor lumii adulte. Doar un sens al increderii era candva necesar copilului pentru a se
extinde catre urmatoarea etapa a copilariei. Acum, la fel de importanta este achizitia sensului identitatii
pentru a compune deciziile perioadei adulte, cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viata.
Adolescentul capata acum un sens al identitatii, precum si un coplesitor sentiment al dispersarii identitatii,
fapt ce reprezinta polaritatea acestei faze de dezvoltare. La un capat exista lupta cu privire la integrarea
tendintelor interne si externe, iar la capatul celalalt exista dispersia, legata de un sens al instabilitatii in
mijlocul unor solicitari externe si interne confuze. Aceasta polaritate trebuie rezolvata, in limitele perioadei
adolescentei, pentru a fi prevenite tulburari trecatoare sau de durata ale perioadei adulte. Siguranta sinelui
plasata in trecut sau in viitor asigura individului o incredere imediata si superioritatea sa fata de fazele
anterioare de dezvoltare.

Adolescentul cauta confirmari din partea colegilor care sunt, de asemenea, intr-o perioada de schimbari si, mai
ales, cauta aprobare. Erikson mai arata ca o functie majora a adolescentei prelungite este aceea ca ofera un
interludiu in care adolescentii pot experimenta o multitudine de roluri in cautarea propriei identitati.

31. Identitate si personalitate in adolescenta (Identitatea de sine. Imaginea de sine. Stima de sine)

Psihologii de orientare umanista considera sinele ca putand fi inteles doar din punctul de vedere unic al
individului, pentru ca Sinele este un concept ce descrie individul din interior si nu poate fi relevat sau cunoscut
din exterior fara a-i modifica aproape tot continutul.

 Identitatea de sine
Identitatea de sine include mai multe componente, printre care:

 identitatea fizica;
 identitatea psihosociala;
 identitatea vocationala;
 identitatea moral-spirituala.

Toate acestea exprimandu-se prin caracteristici psihologice si comportamente care afirma si intaresc sinele,
personalitatea individului. Autoperceptia si autoanaliza incep cu realitatea fizica, cu infatisarea exterioara,
conducand la formarea unei imagini mai mult sau mai putin subiective, mai mult sau mai putin complete
despre eul corporal-fizic. Autoperceptia se asociaza cu anumite judecati de valoare, conducand la judecati de
tip pozitiv si negativ. In al doilea rand, adolescentul se percepe ca realitate psihosociala sub aspectul
posibilitatilor, capacitatilor, aptitudinilor si trasaturilor caracteriale, formandu-si o imagine mai mult sau mai
putin fidela despre eul sau psihic, spiritual, despre statusul social.

Studii recente asupra teoriei lui Erikson au aratat ca adolescenta este o perioada foarte importanta in
dezvoltarea personalitatii. Stabilirea identitatii in adolescenta are importanta cruciala pentru relatiile intime de
mai tarziu.

 Imaginea de sine este

Imaginea de sine este rezultatul dezvoltarii ontogenetice si este un factor principal mediator intre starile
interne de necesitate si situatiile si solicitarile externe.

Imaginea de sine comporta mai multe dimensiuni:

 asa cum se percepe si se apreciaza subiectul la momentul dat (se include in veriga mediatoare in
organizarea si desfasurarea comportamentului situational curent, participand nemijlocit la formularea
scopurilor si alegerea mijloacelor);
 asa cum ar dori subiectul sa fie si sa para (sta la baza proceselor interne de automodelare si
autoperfectionare si a reglarii interpersonale);
 asa cum crede subiectul ca este perceput si apreciat de altii (sta la baza proceselor interne de
automodelare si autoperfectionare si a reglarii interpersonale).

Pe plan general, functia imaginii de sine, in unitatea celor trei fatete menttionate, rezida in obtinerea si
mentinerea identitatii, careia ii revine un rol esential in delimitarea solicitarilor interne de cele externe, in
stabilirea atat a punctelor de conscordanta, cat si a celor de incompatibilitate si opozitie dintre ele. A avea o
identitate inseamna, in mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumita pozitie in contextul social, a juca un anumit
rol, de a dispune de un anumit statut.

 Stima de sine (“self-esteem”)


Stima de sine (“self-esteem”) este foarte importanta in procesul de dezvoltare. Cele mai explicite lucrari
privind importanta identitatii in procesul dezvoltarii, sunt lucrarile lui Erick Erikson (1968). Dezvoltarea
sensului identitatii aduce cu sine victoria supra problemelor copilariei si o pregatire autentica pentru a face
fata provocarilor lumii adulte. Doar un sens al increderii era candva necesar copilului pentru a se extinde catre
urmatoarea etapa a copilariei. Acum, la fel de importanta este achizitia sensului identitatii pentru a compune
deciziile perioadei adulte, cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viata. Adolescentul
capata acum un sens al identitatii, precum si un coplesitor sentiment al dispersarii identitatii, fapt ce
reprezinta polaritatea acestei faze de dezvoltare. La un capat exista lupta cu privire la integrarea tendintelor
interne si externe, iar la capatul celalalt exista dispersia, legata de un sens al instabilitatii in mijlocul unor
solicitari externe si interne confuze. Aceasta polaritate trebuie rezolvata, in limitele perioadei adolescentei,
pentru a fi prevenite tulburari trecatoare sau de durata ale perioadei adulte. Siguranta sinelui plasata in trecut
sau in viitor asigura individului o incredere imediata si superioritatea sa fata de fazele anterioare de
dezvoltare.

Adolescentul cauta confirmari din partea colegilor care sunt, de asemenea, intr-o perioada de schimbari si, mai
ales, cauta aprobare. Erikson mai arata ca o functie majora a adolescentei prelungite etse aceea ca ofera un
interludiu in care adolescentii pot experimenta o multitudine de roluri in cautarea propriei identitati.

32. Identitatea sexuala in adolescenta

Cristalizarea identitatiis sexuale este un moment important al adolescentei. Identitatea sexuala se construieste
si se dezvolta in general pe prototipul primelor relatii erotice. Prima si cea mai dificila cucerire a adolescentului
il constituie accesul la propriul corp, acceptarea identitatii sale sexuale nou constientizate. Trezirea fiintei
sexuale il poate perturba emotional si chiar psihosomatic. In unele cazuri, un adolescent cu o mare fragilitate
psihica sau crescut intr-o atmosfera puritana si restrictiva, poate manifesta frica sau chiar repulsie, ura fata de
acest nou corp, care ii semnaleaza ca exista si altfel decat pana acum. Adolescenta este perioada de
autoconstientizare a identitatii sexuale, tanarul se acomodeaza cu propriul corp si noile sale trebuinte.
Imaginea de sine are la baza imaginea corporala. Felul in care se cristalizeaza imaginea corporala afecteaza si
autoperceptia din punct de vedere sexual. Modul in care adolescentii isi percep corpul si considera ca sunt
perceputi de ceilalti, structureaza calitatea si abilitatea interrelationarii si formarea unei identitati sexuale
detasate, necomplexate.

Identiatea sexuala se dezvolta si este influentata de modelele parentale, fiind la inceput subintegrata in
subidentitatea familiei. Un model parental cu masculinitate redusa conduce adolescentii baieti la dificultati de
identificare. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei, mai increzatori,
protectori, relaxati, exuberanti, calmi si chiar fericiti. Modele de rol feminin pot fi: traditionale, de tranzitie,
moderne. Fetele cu o identitate feminina traditionala sunt mai incarcate de conflicte. Daca modelul matern
este traditional, identificarea este mai pasionala si facila.
Foarte importante in dezvoltarea identitatii sexuale, si nu numai pentru aceasta, sunt relatiile romantice ale
adolescentei, relatiile intre sexe. Ele au un rol important in sprijinirea adaptarii sociale a adolescentilor. In
relatia romantica adolescentul exploreaza felul de a interactiona cu membrii de sex opus si incepe sa faca
primii pasi catre intimitatea matura. In esenta, relatiile de cuplu din aceasta perioada sunt exploratorii, dar au
rezonanta asupra felului in care adolescentii vor putea face fata viitoarelor relatii de cuplu adulte si reprezinta
deplasarea catre o intimitate matura.

Partea a 2-a (anul 2)

33. Tineretea. Etapele perioadei de tinerete. Dezvoltarea psihosociala (Erikson)

Perioada tineretii contine o serie de elemente generatoare de schimbari, atat pe plan psihic, cat si pe plan
social. Tranzitia care are loc dinspre adolescenta catre tinerete este una destul de dificila, deoarece pleaca de
la intrebarea Cine sunt eu?, itrebare ce provoaca schimbari psihologice furtunoase in viata individului.
Presiunea alegerii carierei profesionale si/sau educationale (adica deciziile intreruperii studiilor in favoarea
inceperii unei cariere profesionale sau invers) poate duce la aparitia altor intrebari, cum ar fi: Cum sunt? Cine
pot deveni? Aceste intrebari isi primesc raspunsul in timp, prin experimentarea rolurilor ocupationale, sociale
si sexuale.

 Etapele perioadei de tinerete

Perioadele delimitate de varsta sunt orientative, deoarece dezvoltarea psihosociala difera de la un individ la
altul, in functie de diversi factori, cum ar fi: mediul, educatia, bagajul genetic, cultura etc. Au existat mai multe
incercari de a o delimita de celelalte perioade precum si de a o imparti aceasta perioada, in functie de
elementele definitorii ale fiecarei etape.

 Ursula Schiopu si Emil Verza cansidera perioada adultului tanar, intre 25 – 34 ani, perioada in care
indivizii se casatoresc, apare rolul de parinte, se constituie gradele de autonomie si dependenta intre
soti, iar cresterea copiilor mici largeste sfera intimitatii.

 Gould imparte tineretea in doua etape:


- intre 18 – 22 ani – perioada parasirii familiei, in care tanarul se confrunta cu faptul ca parintii nu
pot oferi suport pentru totdeauna si simte ca este copilul nimanui; din acest motiv, caracteristica
principala a acestei etape este constituirea relatiilor de prietenie ca substitut al familiei;
- intre 22 – 28 ani – caracteristica este perspectiva construirii unei vieti functionale (efective).

 Levinson considera ca intre 20 si 45 de ani este perioada adulta timpurie, care se imparte, la randul ei,
in subetape.
Deoarece rolurile profesionale si cele personale interfereaza, apar schimbari pe plan psihosocial.
Stabilitatea/instabilitatea mediului socioeconomic este un factor important ce influenteaza major dezvoltarea
tinerilor.

 Dezvoltarea psihosociala a tanarului adult (Erikson)

E. Erikson a situat tineretea la sfaristul adolescentei si la inceputul stadiului adult, intre 20 – 30/35 ani, avand
ca definitorie criza intimitate si izolare, prin care individul invata sa faca fata noilor roluri si noilor
responsabilitati, atat in relatiile personale (prieteni, familie, copii), cat si in cele profesionale si educationale
(scolare, academice). Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea,
prietenia, sexualitatea. Axa psihologica – descoperirea si pierderea sinelui in celalat.

Daca pana acum adolescentii depindeau de suportul material si emotional al parintilor, de acum incolo incepe
un stadiu ce presupune noi roluri si din ce in ce mai multe responsabilitati, tanarul luand viata in propriile
maini, confruntandu-se cu primele obstacole, esecuri si incercari carora el trebuie sa le faca fata.

Rezolvarea crizei intimitate versus izolare, prin preluarea noilor roluri si responsabilitati (personale, familiale si
profesionale), dupa ce criza de identitate de sine vs. confuzie de rol (din adolescenta) a fost (sau nu) depasita
corespunzator. Practic, Erikson considera ca modul in care aceste etape au fost parcurse este reflectat atat de
increderea in sine, cat si de modul in care individul gestioneaza relatiile interumane, precum si rezolvarea
situatiilor problematice din viata lui

34. Problematica rolurilor in perioada de tinerete

Intrarea adolescentului in viata adulta vine cu o multitudine de roluri, atat in plan social, cat si in plan
personal, roluri care aduc cu ele responsabilitati aferente.

Eliberarea treptata de suportul afectiv si material al parintilor este insotita de o cantitate mare de stres,
deoarece chiar daca acestia isi doresc sa aiba libertatea de decizie, nu inseamna ca necunoscutul (situatiile noi)
nu provoaca dezamagiri, frustrari sau teama. Confruntarea cu primele obstacole, esecuri sau situatii-limita
poate destabiliza tanrul in incercarea lui de a face fata noilor roluri.

Rolul de parinte testeaza capacitatea individului de a gestiona largirea sferei intimitatii, precum si capacitatea
sa de a echilibra intrepatrunderea noului rol cu cel de partener de cuplu, precum si cu cel profesional. Aici, in
incercarea individului de a integra noul rol in cele deja existente si de a le modifica cu scop de echilibrare,
apare o serie de obstacole care pot fi trecute doar de adaptare eficienta la noua situatie.

35. Alegerea carierei si elemente de consiliere vocationala


Studii efectuate in ultimele decenii au evidentiat faptul ca piata muncii, aflata in schimbare tot mai accelerata,
are nevoie de oameni tineri, bine pregatiti din punct de vedere tehnic si practic, dar si cu o capacitate mare de
adaptare, ceea ce inseamna ca tinerii au nevoie de consiliere vocationala, pentru ca ei sa reuseasca in ceea ce-
si propun.

Borgen&Amundson&Tench (1996) au propus niste strategii de consilere pentru usurarea tranzitiei tinerilor
aflati la inceputul carierei lor:

 Dezvoltarea pe mai multe planuri. Multi tineri parasesc liceul cu un plan incert de actiune si cu putine
alternative. Dezvoltarea flexibilitatii in planificarea carierei cere capacitatea de a fixa un scop, abilitati de
rezolvare a problemelor, precum si cateva planuri.

 Abilitati de comunicare. Tinerii care se indreapta catre continuarea studiilor sau spre piata muncii trebuie
sa aiba capacitatea de a face fata anticiparii pentru ei insisi. Cu alte cuvinte, este necesar sa dezvoltam
abilitatile de comunicare, siguranta de sine, adaptabilitatea organizationala si eficienta in relationarea cu
ceilalti.

 Gestionarea schimbarii relatiilor. In aceasta perioada prietenii asigura suportul emotional, dar vine
timpul in care modelele (patternurile) de prietenie se schimba. Parintii sunt doriti pentru suport
emotional, material si informational, dar, in acelasi timp, exista conflictul latent intre nevoia de sprijin si
nevoia de autonomie. Ca urmare, e indicat sa le lase tinerilor suficient spatiu pentru a-si dezvolta singuri
propria identitate.

 Satisfacerea nevoilor de baza. Tinerii au o nevoie stringenta de colectivul (grupul) din care fac parte. Alte
nevoi centrale includ dorinta de a avea un rost in viata, securitatea fizica si emotionala si o structura de
baza in relatii si in viata. Tinerii trebuie sa-si stabileasca un scop si sa inteleaga cum vor satisface nevoile
actuale si viitoare, deci consilierii ii pot ajuta prin clarificarea acestor probleme. Fara acest tip de asistenta
pentru dezvoltare, tinerii au o lipsa de fexibilitate.

 A face fata stresului. Adolescenta este o perioada caracterizata de un stres considerabil. Gestionarea
optima a stresului este asociata cu o serie de competente, cum ar fi adaptabilitatea organizationala,
relatiile interumane, rezolvarea de probleme si increderea in sine.

 Gestionarea pierderii. Tinerii sunt influentati de diverse pierderi pe plan personal, in proportii destul de
mari. Aceste pierderi includ decesul in familie (de regula, decesul bunicilor) si experienta
separarii/divortului parintilor. Conform studiilor, impactul acestor pierderi asupra carierei este
considerabil, sugerand o nevoie clara a tinerilor de a dezvolta competente in gestionarea pierderii si a
suferintei/durerii asociate acesteia.

 Adaptabilitate la nivel organizational. Multor tineri le lipseste experienta practica in incercarea lor de a
intra pe piata muncii. In legatura cu aceasta preocupare, consilierii trebuie sa dezvolte experienta de lucru
si programele de educare a cooperarii.
 Informatii si acces la informatii. Provocarea din era informatiilor nu este doar despre Cum sa colectam
informatiile? ci si despre Cum transformam informatia in cunoastere relevanta pentru noi? Tinerii au
nevoie de informatii actualizate, de asemenea, ei trebuie sa dezvolte abilitati de evaluare a relevantei
informatiei.

36. Perioada adulta. Schimbarile fiziologice

Perioada adulta este perioada cea mai bogata si activa a ciclurilor de viata, caracterizata de activitate
profesionala intensa, relatii sociale si de munca in expensiune, precum si de extinderea responsabilitatilor
privind viata de familie. Pe toata durata stadiului adult exista – in linii mari – un echilibru functional la nivel
organic, echilibru ce asigura functionarea individului la un nivel optim. Totusi, pe fondul acestui echilibru,
incepand cu varsta de 40 de ani, apar unele modificari ale functionarii biologice, in ritmuri diferite de la o
persoana la alta, modificari ce produc – la randul lor – schimbari pe plan psihic.

Pe durata intregului stadiu exista la majoritatea indivizilor un nivel functional organic stabilizat ca o conditie de
fond a desfasurarii bune a tuturor activitatilor, pana catre 60 – 70 de ani. Pe fondul acestui echilibru organic se
inregistreaza unele modificari discrete incepand cu 40 de ani.

Schimbarile ce au loc pe plan fiziologic sunt urmatoarele: modificarea tensiunii arteriale, functionarea inimii
sau a aparatului respirator; declinul functiilor glandelor sexuale; pierderea de tesut osos; au loc schimbari
fizionomice cum ar fi aparitia ridurilor, incaruntirea si rarirea parului; scade sensibilitatea olfactiva, vizuala si
tactila; scade rapiditatea miscarilor.

37. Etapele varstei adulte (White, Gould, Schiopu, Verza)

Teoriile cu privire la dezvoltarea in perioada adulta propun diverse stadialitati care, intr-o mai mica sau mai
mare masura, coincid. Perioada adulta este una dintre perioadele cele mai pline de variatii, adultii trec prin
stadiile propuse pe paliere largi de varsta. Fiecare aspect al dezvoltarii adultului pe fiecare stadiu este trait
diferit, fiind afectat de contextul individual de viata si de propriile trasaturi de personalitate.

U. Schiopu si E. Verza (1981) propun urmatoarele subetape ale stadiului adult:

 35 - 45 ani – varsta adulta – stabilitate, implicare profesionala intensa, activitate cumulativa, creatoare;
 45 - 55 ani – varsta adulta propriu-zisa – continuarea planurilor profesionale si sociale, diminuarea
rolului marital si parental;
 55 - 65 ani – varsta adulta prelungita – diminuarea fortei fizice, denuclearizarea familiei, anularea
subidentitatii profesionale (retragerea din viata personala), ramane activa subidentitatea maritala si
cea social-culturala, are loc tranzitia catre varstele de regresie.

Dupa R.W. White (1975), perioada adulta dominata de tinerete este una din cele mai importante, datorita
multiplelor structuri ce se solidifica acum. Ca urmare, el identifica patru directii caracteristice de dezvoltare in
perioada adulta:
 stabilirea identitatii eului;
 independenta relatiilor personale;
 cresterea intereselor;
 umanizarea valorilor.

C. Gould propune urmatoarele stadialitati:

 16 – 18 ani – axa comportamentala este lupta pentru castigarea independentei;


 18 – 22 ani – perioada parasirii familiei, unde caracteristica este construirea relatiilor de prietenie ca
substitute ale familiei;
 22 – 28 ani – perioada construirii unei vieti functionale efective;
 29 – 34 ani – perioada crizei de evaluare;
 35 – 43 ani – criza relativa la incheierea perioadei de tinerete;
 43 – 50 ani – atingerea unei relative stabilitati;
 50 in sus – perioada maturitatii depline, cand adultul in varsta este axat pe valoarea activitatilor zilnice,
in detrimentul planurilor de lunga durata.

Criticile aduse majoritatii studiilor privind adultii si dezvoltarea lor, incepand cu Erikson si Levinson, au pus in
evidenta faptul ca dezvoltarea femeii este diferita in unele aspecte.

38. Aspecte caracteristice ale gandirii si invatarii in perioada adulta (operatiile postformale, invatarea
transformativa)

Conform studiilor recente, a fost pusa in discutie ideea lui Piaget conform careia dezvoltarea cognitiva se
incheie in adolescenta odata cu stadiul operatiilor formale. Studiile au aratat ca abilitatile cognitive continua sa
se dezvolte si in perioada adulta si a fost prezentat al cincilea stadiu al dezvoltarii cognitive, cel al operatiilor
postformale, care cuprinde trei tipuri de rationamente:

 gandirea relativista – presupune intelegerea cunoasterii ca fiind dependenta de perspectiva subiectiva


a celui care cunoaste;
 gandirea dualista – presupune abilitatea de a releva si rezolva contradictii survenite din viziuni/pareri
contrare;
 gandirea sistematica – presupune capacitatea de a gandi sau de a reflecta la toate sistemele de
cunoastere sau de idei.

Cercetatorii subliniaza faptul ca dezvoltarea adultului se situeaza pe un nou nivel care a primit diferite
denumiri: postformal, pragmatic, metacognitiv, stadiul dialectic, stadiul formularii de probleme.

Scade memoria mecanica intre 40 si 45 de ani, devenind mai rezistenta memorarea logica. Recunoasterea si
reproducerea devin mai putin promte dupa 55 de ani. Invatarea ca achizitie de cunostinte atinge maximum la
40/50 de ani si ramane stabila si deschisa ca posibilitate pana la 58/60 de ani.
Comparand invatarea la adulti cu invatarea la adolescenti, U. Schiopu si E. Verza (1997) arata ca, fata de
perioada anterioara, in perioada adulta invatarea castiga urmatoarele caracteristici:

 coeziune, capacitatea de imbinare a formelor de analiza concret/abstract;


 extragerea ideilor esentiale, sesizarea mai rapida a semnificatului;
 critica pragmatica a noului;
 atitudine clara de refuz a neclaritatilor, nevoia de precizie;
 evaluarea independenta a surselor de informare;
 cerinta de aplicare si practica;
 necesitatea de a completa informatia cu deprinderile, tehnicile, procedeele necesare domeniului.

Teoriile cu privire la invatare in perioada adulta sunt centrate in jurul educatiei permanente. Conceptul
gandirii transformative (tranformative learing) este pus in circulatie pe Jack Mezirow, care sugereaza ca
individul poate fi transformat in procesul invatarii prin reflectie critica.

Invatarea transformativa prin reflectie critica implica:

 a fi mai reflexiv si mai critic;


 a fi mai deschis la perspectiva celorlalti;
 a fi mai putin defensiv si mai deschis la ideile noi.

Conform teoriei lui Piaget, multitudinea de situatii la care adultul trebuie sa faca fata sunt rezolvate sau pot fi
rezolvate cu ajutorul operatiunilor logice formale, prin rationamente ipotetice deductive. Experientele
recente releva insa ca nu toti adultii sunt capabili de operatii logice formale. Aceleasi experimente pun in
evidenta ca nivelul intelectual nu este omogen. El este concret intr-un domeniu si operational in altul si ca nu
exista o corelatie directa intre nivelul de scolarizare si nivelul de dezvoltare a operatiunilor logice, desi o
scolarizare mai redusa poate implica un nivel logic mai deteriorat.

Plecand de la aceste date, putem confirma unele tendinte in caracteristici principale ale cunoasterii la adulti:

 fixarea supra concretului;


 generalizarea, extrapolarea abuziva;
 regruparea incorecta a notiunilor;
 explicatii tautologice (repetarea inutila a aceleiasi idei).

Concluzionand, invatarea are noi functii la varsta adulta, ea devenind nu numai necesitate sociala, ci si mijloc
de invingere a alienarii.

39. Teorii cu privire la dezvoltarea in perioada adulta (Erikson, Levinson)

Psihologia dezvoltarii varstelor adulte s-a extins relativ recent, investigatiile definind-o ca pe o serie de “etape”
legate atat de varsta, cat si de evenimente critice din viata, cum ar fi: casatoria, grija parentala, divortul,
somajul, pensionarea, pierderea partenerului, decesul.
 Erick Erikson

O teorie care cuprinde intreg parcursul vietii este aceea a lui E. Erikson. Studii mai recente asupra teoriei lui
Erikson conduse de Block (1971, 1981) au sprijinit teoria lui Erikson conform careia schimbarile de
personalitate apar si in perioada adulta.

Perioada adulta se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – generativitate versus stagnare , avand axa
psihologica “a avea grija de”/”a se ocupa de”. Factorii sociali determinanti sunt familia si profesia, relatiile
determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca.

Aceasta perioada se caracterizeaza prin nevoia adultului de a fi productiv, de a-si exersa rolul profesional
si/sau parental. Este stadiul in care se simte nevoia de a avea un mostenitor, daca nu s-a putut realiza pana
acum acest lucru. De asemenea, adultul simte nevoia de a impartasi si altora din experienta ecumulata, de a
avea grija de altcineva

Generativitatea este in esenta preocuparea pentru crearea si indrumarea generatiei viitoare, cu toate ca,
uneori, datorita unor adversitati sau unor talente deosebite si autentice in alte domenii, acest impuls nu se
aplica in cazul propriilor urmasi. Conceptul de generativitate este menit sa includa sinonime mai cunoscute
cum ar fi acela de productivitate sau cel de creativitate, acestea neputand totusi sa il inlocuiasca.

Generativitatea este un stadiu esential atat in dezvoltarea psihosexuala, cat si in cea psihosociala. Atunci cand
o astfel de crestere esueaza complet, are loc o regresie la o nevoie obsesiva pentru pseudointimitate, asociata
adesea cu un sentiment atotcuprinzator de stagnare si saracie personala. Astfel, deseori indivizii incep sa
devina permisivi cu ei insisi, ca si cum ar fi propiii copii; in cazul cuplului, ca si cum fiecare ar fi copilul celuilalt,
copil singur la parinti. Atunci cand exista conditii favorizante, o stare de invaliditate timpurire (fizica sau
psihologica), devine vehiculul unei griji excesive fata se sine.

Insistenta la moda asupra dependentei dramatice a copiilor de adulti ne face adesea sa uitam de dependenta
generatiei mai in varsta de cea tanara. Omul matur are nevoie sa fie de folos, iar maturitatea are nevoie de
indrumare, precum si de incurajare pentru ceea ce a produs si are nevoie de ingrijire.

 Daniel Levinson

Printre cele mai cunoscute teorii privind dezvoltarea la varsta adulta este teoria lui Daniel Levinson. El sustine
ca cei mai multi adulti considera ca viata incepe la 40 de ani, dar marea anxietate incepe tot acolo. Conform
acestei teorii, la aceasta varsta are se petrece tranzitia de la anii tineretii la perioada adulta si lucrul acesta se
intampla fara optimism si sperante mari de viitor.

Levinson a schitat patru “sezoane” de viata:

 copilaria si adolescenta
 perioada adulta timpurie (20 – 45 ani)
 perioada adulta mijlocie (40 – 65 ani);
 perioada adulta in regresie (de la 60 de ani in sus)
Levinson spune ca exista o succesiune de baza in etapele vietii adulte si ca fiecare “sezon” al vietii este
caracterizat de elemente specifice, iar experienta de viata a unei persoane este influentata de problemele
fiziologice si sociale, contextul de viata si de momentul sau sezonul de viata in care se petrece experienta
respectiva. De exemplu, intr-un fel se traieste experienta de a deveni parinte la 20 de ani si in alt fel etse traita
la 40 de ani. Chiar daca cercetarile s-au facut numai pe barabati, Levinson sugereaza existenta unui model
asemanator si in cazul femeilor.

In cercetarea sa Levinson se opreste asupra fenomenelor legate de schimbarile de rol social si de adaugarea
sau castigarea de noi roluri pentru perioada adulta.

Perioada adulta timpurie are cateva teme mari, sustine Levinson, una din ele fiind adaptarea la noile roluri, la
implicarea activa in noile roluri si desigur la acceptarea responsabilitatilor. Pana la 30 de ani se asteapta de la
adultul tanar insusirea comportamentului parental. In zilele de astazi, insa, la nivelul populatiei cuprinse intre
20 si 30 de ani se observa o tendinta de amanare a casatoriei, forma de cuplu cea mai frecventa fiind uniunea
libera. La fel, se observa o crestere a varstei la care tinerii devin parinti. Toate acestea indica o extindere a
varstei de tinerete si o amanare a intrarii in viata adulta.

Levinson sustine ca intre 28 si 30 de ani are loc o criza menita a pregati perioada adulta mijlocie. Criza se
caracterizeaza prin conflictul intre asimilarea scopurilor varstei adulte si ramasitele scopurilor varstei de
tinerete sau chiar ale adolescentei tarzii. Suportul in rezolvarea crizei este nevoie de independenta ca si vector
de dezvoltare a “visului”. Modul cum se relationeaza individul cu visul sau este considerat de levinson ca fiind
crucial, altfel spus, daca “visul” nu devine o parte a vietii sale, el poate muri, isi pierde simtul scopului in viata
si simtul responsabilitatii.

Perioada adulta mijlocie confrunta individul cu noi probleme. Tranzitia catre perioada adulta mijlocie se
realizeaza pe un interval de circa 5 ani, in jurul varstei de 40 de ani. Acum are loc o alta reevaluare din
perspectiva “visului” ca scop de viata, o reevaluare ce presupune compararea intre realizari si elementele
fixate in scopul de viata. Acum se petrec ajustari sau aducerea obiectivelor mai aproape de realitate si
posibilitati. Discrepantele survenite intre scopuri si realizari pot conduce individul la crize semnificative in
aceasta perioada. Evenimentul culminant al vietii adulte este catalizatorul concluziilor cu privire la raportul
dintre vis si realitate sau realizari.

Critici aduse teoriei lui Levinson:

 teoria sa s-a bazat pe studii realizate pe o populatie numai de barbati si toti nascuti in America crizei
economice din anii ’30;
 alte critici aduse arata ca un esantion pe o populatie care acum este la varsta adulta mijlocie nu ar mai
avea aceleasi caracteristici socioeconomice;
 prioritatile din viata femeilor difera de cele ale barbatilor, accentul cazand pe relatii mai mult decat pe
cariera profesionala.

40. Caracteristicile personalitatii la varstele adulte (criterii de maturitate - Allport)


Personalitatea sanatoasa la varsta maturitatii – spune Allport – isi stapaneste in mod activ mediul, manifesta o
anumita unitate a personalitatii si este capabila sa perceapa in mod corect lumea si pe ea insasi. Maturitatea
personalitatii nu are o relatie necesara cu varsta cronologica, dar expectanta sociala aliniaza varsta adulta cu
maturitatea.

Dupa Allport, exista sase criterii de maturitate ale personalitatii:

 extensiunea simtului eului – presupune dezvoltarea intereselor puternice in afara eului; ele se refera
la participarea autentica a persoanei in cateva sfere semnificative ale efortului uman: economic,
educational, recreational, politic, domestic si religios;

 raportarea calda a eului la ceilalti – in virtutea extensiunii eului, persoana matura este capabila de o
mare intimitate in capacitatea sa de a iubi; alaturi de intimitate se afla compasiunea, respectiv
intelegerea conditiei umane a tuturor oamenilor; in contrast, Allport sustine ca persoana imatura
doreste mai mult sa fie iubita decat sa daruiasca iubire;

 securitatea emotionala (autoacceptarea) – toleranta la frustrare, sentimentul securitatii, autocontrolul


caracterizeaza achizitia securitatii emotionale;

 perceptie realista, abilitati si sarcini – persoanele mature sunt centrate pe probleme; Allport arata ca o
persoana matura va fi in contact strans cu “lumea reala”, va vedea obiectele, oamenii si situatiile asa
cum sunt si va fi implicata intr-o activitate (munca) relevanta pentru sine;

 obiectivitatea eului: intuitie si umor – prezenta umorului ca si caracteristica a personalitatii mature


face individul capabil sa perceapa dezacordurile si absurditatile prezente inlauntru, propriile calitati si
valori;

 filosofia unificatoare a vietii – personalitatea matura reclama o intelegere clara a scopului vietii in
termenii unei teorii inteligibile.

Pe toata perioada continua modelarea personalitatii este legata de adaptarea profesionala si sociala. In a doua
perioada a varstei adulte se constientizeaza simtul reusitei si al implinirii sau al nereusitei si al neamplinirii.

Activitatea profesionala constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adulta. Viata profesionala si
integrarea in comunitate devin mai intense si mai pline de responsabilitati. Atat sfera profesionala, cat si cea
familiala, sunt presionate de noi adaptari de rol. Pentru ca si in viata de familie apar noi probleme, de multe
ori se ivesc conflicte de rol si se impun decizii privind prioritatile in viata adultului.

41. Dinamica si tranzitia rolurilor (subidentitatilor) in perioada adulta (rolurile din perioada anterioara si
dupa)
Rolul defineste comportamentul asteptat de la cel care ocupa un anumit status. Statusul si rolul sunt doua
aspecte ale aceluiasi fenomen. Statusul este un ansamblu de privilegii si indatoriri; rolul este exercitarea
acestor privilegii si indatoriri. Personalitatea influenteaza alegerea rolurilor, modul de exercitare a lor. In
acelasi timp, dobandirea unui nou rol produce modificari ale personalitatii. Fata de fiecare rol exista anumite
asteptari din partea celorlalti.

Femeile si barbatii trec prin perioada adulta si batranete in maniere personale si complexe, implicand
numeroase procese sociale, psihobiologice si biologice. Comportamentul de rol, identitatea de rol si
transformarea rolurilor de-a lungul vietii sunt componente majore ale acestor procese complexe.

Rolurile sunt dependente de contextul social si de caracteristicile psihologice ale individului. Adultul este
implicat intr-o serie de roluri, printre care cele din viata profesionala, viata familiala si cea sociala.

Perspectiva studiului longitudinal asupra rolurilor aduce o viziune noua cu privire la roluri si la dinamica
acestora, pe parcursul vietii axandu-se pe traiectoriile de rol si pe elementele implicite in tranzitia rolurilor.

Traiectoria de rol se refera la o directie, definita de procesul de imbatranire sau de miscarea care traverseaza
structura de varsta. Un curs individual de viata este compus din multiple traiectorii interdependente (sau
cariere) ale rolurilor sau relatiilor. Aceste directii ale “carierei” (evolutia profesionala, familiala, sociala, a
sanatatii) nu exista separat, sunt interdependente, astfel incat schimbarile produse intr-una dintre traiectorii
deseori le afecteaza pe toate celelalte. O schimbare brusca (cum ar fi vaduvia) poate conduce la o serie de alte
schimbari, mai mari sau mai mici.

Pentru intelegerea tranzitiei rolurilor in viata adultilor, sunt importante 4 concepte:

 coordonarea in timp – se refera la durata petrecuta in fiecare rol sau distanta in timp intre doua sau
mai multe tranzitii de rol;
 procesualitatea – se axeaza pe imbatranire, mai degraba ca pe o serie de tranzitii de rol decat ca pe un
eveniment singular; procesualitatea subliniaza ordinea tranzitiilor rolurilor de-a lungul cursului vietii;
 contextualitatea – optiunile si oportunitatile indivizilor de varste diferite sunt influentate de
circumstante individuale si sociale (educatia, relatiile sociale, statutul marital, marimea familiei, etnia,
rasa, varsta, contextul socioeconomic);
 legaturile de viata – presupun ca traiectoriile de viata ale indivizilor sunt strans legate de traiectoriile
de viata ale parintilor, sotilor, copiilor, prietenilor si colegilor de munca.

Legatura maritala este rolul-cheie pentru majoritatea indivizilor. Ea asigura un sens al comuniunii si al
suportului. Dinamica rolurilor parentale este si ea importanta si perioada adulta.

R.W. White (1975) a considerat ca ciclurile vietii se centreaza pe modificarea de pondere a unor subidentitati
ce coexista in structura personalitatii si se organizeaza in jurul rolurilor si statutului social (cuprinde activitati si
aptitudini, creativitate, interese, cunostinte). White se referea la subidentitatea de cariera – profesionala, cea
de parinte si de sot/sotie, analizand dezvoltarea lor in fazele adulte. Se poate observa ca exista o mare
fluctuatie si diversitate la limitele inferioare (adolescenta) si superioare ale stadiilor adulte si mai ales ale
primului dintre ele (tineretea).
Sunt doua grupuri majore de teorii care privesc dezvoltarea adulta:

 primul grup descrie dezvoltarea psihologica fiind un proces ce are loc stadial, ca o extensie a ideii de
cicluri de viata;
 al doilea grup descrie dezvoltarea ca fiind un proces care urmeaza ca raspuns la situatii sau factori
specifici de stres.

Realitatea arata ca dezvoltarea adultului este o combinatie de factori descrisi in ambele grupuri de teorii.

Procesul de baza in perioada adulta este castigarea independentei, respectiv adultul tanar paraseste familia de
provenienta si isi intemeiaza propria familie. Aceste schimbari de rol (de la rolul de copil la cel de parinte) sunt
dificile si cer reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. Factorii ce favorizeaza sau dimpotriva,
reduc adaptarea la propria viata de famile, au solicitat atentia multor cercetatori.

42. Mecanismele de aparare (G.E. Vaillant)

Studiul longitudinal condus de G.E. Vaillant (1955 – 1983) – cunoscut sub titlul de Grant Study – a incercat sa
puna in evidenta factorii adaptarii in viata adulta. Vaillant a pus in relatie adaptarea sanatoasa la viata adulta
cu experientele din copilarie, traite de subiecti. El a concluzionat ca episoadele singulare traumatice din
copilarie nu pot fi predictori pentru o adaptare slaba in viata adulta, dar dezvoltarea intr-o familie cu
probleme poate prevedea o slaba adaptare in viata adulta.

Cei mai buni predictori ai adaptarii sanatoase au fost cei de tipul mecanismelor de aparare sanatoase,
construite pana la varsta de 18 ani. Asadar, mecanismele de aparare sunt cele care construiesc abilitatea
individului de a face fata provocarilor evenimentelor din viata adulta.

Vaillant descrie o ierarhie a mecanismelor de aparare:

Narcisiste Imature Nevrotice Mature

(sunt folosite de copii si (sunt folosite de (sunt folosite de adulti in (sunt folosite de adulti cu
pacienti psihotici) adolescenti si pacienti cu situatii stresante) maturitate psihoafectiva)
depresii)

 negarea  introiectia  deplasarea  altruismul


 distorsiunea  hipocondria  disocierea  sublimarea
 proiectia  somatizarea  intelectualizarea  umorul
 separarea  regresia  rationalizarea  reprimarea
43. Caracteristicile perioadei adulte din perspectiva subidentitatilor maritale si parentale

Rolurile pe care individul le poate trai in viata de familie sunt cele de sot si parinte.

Schiopu si Verza propun urmatoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte, din perspectiva
subidentitatilor maritale si parentale:

 adult tanar – are loc consolidarea casniciei, un proces de adaptare activ; libidoul foarte activ, crescator;
creste intimitatea; familia este dominata de dorinta intretinerii confortului afectiv; se realizeaza
diferentierea rolurilor in familie, se constituie gradele de dependenta si autonomie intre soti, iar cresterea
copiilor mici largeste sfera intimitatii;

 adult 34 – 45 de ani – perioada este caracterizata de un rol parental mai incarcat, rolurile profesionale
sunt absorbante, apare erodarea intimitatii, libidoul este in continuare activ, se consolideaza identitatea
familiei, tendinta este spre confort afectiv; pot interveni unele crize maritale;

 adult 45 – 55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental, are loc fragilizarea sanatatii
mamei, temperarea descreta a libidoului, anularea capacitatii de procreare a femeii;

 adult 55 – 65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei; are loc dezangajarea
profesionala si, in consecinta, se produce o criza de identitate profesionala; legatura matrimoniala devine
una de securizare, pot interveni pierderea partenerului si aparitia nepotilor.

Ca si in cazul stabilirii stadiilor perioadei de varsta adulta, trebuie precizat faptul ca societatea contemporana
releva noi tendinte, cum ar fi cele de amanarea casatoriei pentru perioade de varsta mai inaintate, amanarea
momentului cand adultul tanar devine parinte, restrangerea numarului de copii etc. Ca urmare, chiar daca
stadiile propuse sunt inca relevante, intervalele de varsta pentru aceste stadii se coreleaza cu tendintele
mentionate.

Apar, de asemenea, numeroase modificari in interiorul rolurilor maritale si parentale. Cei mai multi autori
sunt de acord ca adaptarea la schimbarile ce intervin in perioada de adult tanar si perioada adulta mijlocie este
intr- o relatie directa cu adaptarea in viata de familie.

44. Caracteristicile componentelor legate de functionarea rolurilor in cuplu

Rolurile pe care individul le poate trai in viata de familie sunt cele de sot si de parinte. Chiar daca tendinta
actuala este accea de a intarzia casatoria, cuplurile (casatorite sau necasatorite) sunt susceptibile de a fi mai
mult sau mai putin trainice, in consecinta a trei componente:

 congruenta perceptiei rolurilor – presupune ca fiecare persoana isi percepe rolul aproape la fel cum
este perceput de celalalt;
 reciprocitatea performantei de rol – presupune implicarea in rol si folosirea lui pentru a intampina
solicitarile rolului celuilalt; performanta de rol si congruenta perceptiei rolurilor sunt interdependente;

 echivalenta functionarii rolului – se refera la principiul conform caruia gradul de satisfactie al fiecaruia
primit din partea celuilalt trebuie sa aiba acelasi grad ca si satisfactia oferita celuilalt; nevoile ce sunt
implinite in interiorul cuplului sunt: materiale, sexuale si psihologice.

Rolurile parentale sunt (conform celor mai multi autori) – intr-o mare proportie – o repetare a rolurilor la care
indivizii au fost expusi in copilarie. Parintii tind sa repete atmosfera din propria familie.

Rolurile parentale functionale prezinta o clara exprimare a limitelor. Insuficienta limitelor conditioneaza
independenta si autonomia copiilor. Limitele slabe caracterizeaza parinti supraprotectori sau, dimpotriva,
parinti indiferenti (slab implicati in rol).

Rolurile conjugale si cele parentale pot fi privite izolat, dar manifestarea lor este interdependenta si
disfunctionalitatile intr-un sector antreneaza disfunctionalitati si in celelalte. De aceea multi autori trateaza
rolurile parentale si maritale in complexul rolurilor familiale, aici enumerand:

 rolul sexual-afectiv si procreativ;


 rolul parental-educational;
 rolul organizatoric-administrativ.

Respectiv,exista mai multe disfunctionalitati de rol:

 adoptarea si exercitarea inadecvata a rolului specific sexual;


 adoptarea si exercitarea incompleta a rolului familial;
 adoptarea si exercitarea inautentica a rolului familal.

Rolurile conjugale sunt serios modificate de aparitia copiilor si deci, de extinderea pentru un nou rol, cel
parental. Statisticile arata ca o curba a satisfactiei maritale in forma de “U”, cu cele mai mari valori in perioada
dinaintea aparitiei copiilor, scade pe parcursul cresterii copiilor (pana la varsta de 6 – 13 ani), apoi are loc o
crestere usoara (pana la varsta de 21 de ani a copiilor). Perioada de 6 – 14 ani a copiilor este una de presiuni
economice, psihologice si cosiale, fiind corelata cu perioada adulta tanara, cand partenerii de cuplu sunt
preocupati de profesie. Problemele familiale raman mai mult in seama femeii, rolul de mama implicand boli
sarcini, pentru care femeia este mai mult sau mai putin pregatita, in functie de socializarea din familia de
provenienta. Rolul patern este dificil din cauza concurentei la atentia femeii, dar gratificant datorita
satisfacerii prin paternitate a orgoliului de patronaj.

45. Perioada batranetii. Regresia biologica


Procesul imbatranirii este reflectat printr-o serie de modificari biochimice si functionale ce au loc la nivelul
organismului, care – la randul lor – genereaza modificari la nivel psihologic, de exemplu, modificari ale
perceptiei despre sine, despre lumea din jur si despre viata, in general.

Perioada de batranete aduce cu sine numeroase schimbari importante in modul in care individul se percepe pe
sine si lumea din jur, respectiv au loc schimbari in viata profesionala, in relatiile cu familia si prietenii. Unele
din aceste schimbari au loc intr-o perioada specifica de timp si necesita o adaptare imediata.

In contemporaneitate, indivizii aflati in perioada de trecere spre batranete sunt in general intr-o stare
psihoafectiva mai buna, intr-o conditie de sanatate mai buna si cu o siguranta financiara mai buna decat
generatiile anterioare. Ei tind sa semene mai mult cu adultii de varsta mijlocie decat cu cei batrani.

Imbatranirea este un proces biologic complex, determinat genetic si modulat de mediu. E comun acceptat
faptul ca sistemul endocrin este in mare masura responsabil de procesul de imbatranire. Unele manifestari ale
procesului de imbatranire sunt legate de efectele declinului hormonal. Apare menopauza (scade productia de
estrogen) la femei si andropauza la barbati (scade productia de testosteron). In ansamblu, se produc o serie de
modificari biochimice (hormonale), trofice, de consistenta si functionale, ale structurii biologice ale
organismului. De asemenea, datorita antrenarii sociale si active mai reduse, se produc restructurari ale
caracteristicilor personalitatii si o modificare de stare a diferitelor functii psihice, a constiintei si dinamicii vietii
interioare.

46. Probleme de natura psihoafectiva si comportamentala

Perioada batranetii se caracterizeaza prin urmatoarele schimbari:

 sunt accentuate schimbarile fizice si senzoriale;


 descreste functionalitatea intelectuala mai ales dupa 70 de ani si, ca urmare, apar modificari
structurale ale sistemului nervos;
 se diminueaza memoria de scurta durata, iar memoria de lunga durata se pastreaza mai bine;
 scade interesul pentru activitati noi si se diminueaza cel pentru activitatile obisnuite;
 are loc scaderea capacitatii de concentrare a atentiei si sunt afectate mai ales activitatile intelectuale
care cer viteza de reactie;
 este afectata sever memoria, deseori fiind asociata cu boli de tipul Parkinson, Alzheimer,
arterioscleroza cerebrala.

Schimbarile de natura fiziologica au un impact real asupra starii si sanatatii psihice. Pe de o parte, frgilizarea
biologica aduce cu sine sentimentul de incapacitate, pe de alta parte, apar noi scheme de adaptare si noi
maniere de rezolvare a problemelor.

Pe scala evenimentelor celor mai stresante, pierderea partenerului de viata are un scor foarte ridicat,
indiferent de varsta persoanei care traverseaza aceasta situatie. Problema cu care se confrunta partenerul
ramas in viata este singuratatea, chiar daca acesta are suportul si compania familiei si prietenilor. Un numar
semnificativ de
persoane vaduve experimenteaza o depresie de lunga durata, care rezulta nu doar din pierderea partenerului,
ci si din cauza altor pierderi ce sunt frecvente pe perioada batranetii. Persoanele varstnice depresivese
confrunta deseori cu dificultatea in a lua decizii si devin mai incete in gandire, mod de a vorbi si miscari;
pierderea apetitului, pierderea in greutate, oboseala severa, lipsa de somn. Creste tensiunea si anxietate, care
pot contribui la construirea unor stari de agitatie. Depresia severa este deseori acompaniata de ganduri de
suicid, care poate aparea ca urmare a evenimentelor stresante, cum ar fi pensionarea, vaduvia, bolile sau
sentimentul esecurilor anterioare.

Depresia nu caracterizeaza imbatranirea, familia si prietenii unui varstnic depresiv fiind bine sa apeleze la
ajutor de specialitate. Unii varstnici devin suspiciosi asupra persoanelor si evenimentelor ce se petrec in jurul
lor. Ei ar putea dezvolta explicatii false sau ireale asupra lucrurilor care se intampla cu ei.

47. Stadiile batranetii. Dinamica subidentitatilor. Dezvoltarea psihosociala (Erikson)

Dupa U. Schiopu si E. Verza, perioada batranetii este impartita in urmatoarele substadii:

 trecerea spre batranete (65 – 75 ani);


 batranetea medie (75 – 85 ani);
 marea batranete (longevitatea, peste 85 ani).

In literatura de specialitate americana sunt enumerate doua mari stadii:

 batranetea timpurie (65 – 75 ani);


 batranetea tarzie (dupa 75 ani).

Perioada de trecere este cea in care are loc retragerea oficiala din viata activa si, ca urmare, are loc
micsorarea subidentitatii profesionale. Ramane esentiala subidentitatea maritala, iar in expansiune se afla
subidentitatea parentala, datorita aparitiei nepotilor. In perioada batranetii propriu-zise are loc contractarea
subidentitatii parentale, subidentitatea sociala ramane restransa, ca urmare a reducerii mobilitatii, creste
frecventa moortalitatii.

Longevitatea sau marea batranete este caracterizata de restructurari ale personalitatii si o modificare de stare
a diferitelor functii psihice, a constiintei si dinamicii vietii interioare. In functie de gradul de participare la viata
sociala, se poate stabili si o “varsta sociala” sau biosociala ce inglobeaza sintetic caracteristicile varstelor
biologice, psihologice si sociale.

 Dezvoltarea psihosociala (Erikson)

Conform teoriei lui Erikson, perioada batranetii (peste 60 de ani) se caracterizeaza prin trecera la o noua criza
– integritatea eului versus disperare – criza generata de pendularea intre integritatea eului si disperare. Axa
psihologica este capacitatea de a fatce fata la “a nu mai fi” / “a muri”.
Numai atunci cand o persoana s-a interesat de lucruri si de oameni, s-a adaptat la reusitele si dezamagirile
inerente existentei, a construit punctul de obarsie al altora sau a produs bunuri materiale si idei – numai
atunci se va putea vorbi despre integritatea Eului.

Este vorba despre acceptarea unicului ciclu de viata care ne este dat ca fiind ceva necesar. Posesorul
integritatii este pregatit sa apere demnitatea propriului stil de viata impotriva tuturor amenintarilor de tip fizic
si economic. Mentinerea integritatii umane este indestructibil legata de mentinerea tipului de integritate la
care participa. Tipul de integritate care se dezvolta in cadrul culturii sau civilizatiei din care provine, devine
astfel “mostenirea sufletului sau”, pecetea paternitatii sale morale. In fata unei asemenea consolidari ultime,
teroarea mortii dispare.

Absenta sau pierderea integritatii Eului dobandite anterior sunt reprezentate de frica de moarte: unilcul ciclu
de viata care ne este dat nu este acceptat ca fiind ultima treapta a vietii. Disperarea exprima sentimentul ca
timpul este acum scurt, prea scurt pentru incercarea de a incepe o viata noua si pentru a incerca si cai
alternative catre integritate.

Atata vreme cat varstnicii vor avea destula integritate pentru a nu le fi frica de moarte, copiilor sanatosi nu le
va fi frica de viata.

48. Problematica retragerii din viata activa. Noi roluri in familie

Pensionarea este incheierea perioadei oficiale de munca si un moment major in viata tuturor indivizilor.
Aceasta este vazuta de cei mai multi autori dreot o perioada de ajustari cruciale. Pentru cei mai multi adulti
aflati la varsta pensionarii, profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenta si cele mai
multe scopuri pentru viata. Viata individului pentru decade intregi era organizata in functie de orarul de lucru.
Retragerea din viata activa este momentul in care adultii se vad confruntati cu problema organizarii personale
si independente a programului.

Pensionarea poate fi intampinata cu mare dificultate pentru acei care nu au dezvoltat alte interese in afara
profesiunii. De asemenea, pentru femeile care au fost casnice poate fi dificila retragerea din activitate a
sotului, caci el se va afla acasa, adica in “spatiul de lucru” al femeii si aceasta necesita de asemenea unele
adaptari.

Batranii incep a avea probleme cu prorpii copii atunci cand experimenteaza primele serioase limitari fizice.
Foarte des copiii persoanelor in varsta, in intentia lor de a fi de ajutor si de a purta de grija parintilor batrani,
incearca sa ia decizii in locul parintilor lor, cand de fapt batranii sunt capabili inca sa decida pentru ei insisi.

Aparitia nepotilor este o alta mare schimbare in configuratia familiei pentru persoanele varstnice. Buncii care
au in ingrijire nepoti faca fata multor provocari, pe toate palierele propriei vieti, atunci cand isi asuma acest
rol. Ei sun expusi la probleme de natura psihologica si emotionala, tind sa neglijeze problemele lor psihice si de
sanatate, deoarece acorda prioritate nevoilor nepotilor.
Legatura intergenerationala reflecta o inalta valoare a gradului de coeziune familiala.
49. Problematica in fata mortii (etapele atutudinii in fata mortii)

Perceperea asupra mortii difera in functie de varsta, de la ignorarea ei in copilarie, pana la o familiarizare (daca
nu acceptare) in perioada batranetii tarzii. Moartea este considerata etapa terminala a vietii. Referindu-ne la
moarte, mai ades subintelegem moartea fiziologica, dar litereatura de specialitate vorbeste si de moartea
psihologica, precum si de moartea sociala.

Moartea fiziologica este un proces desfasurat in etape, ea decurge in mod treptat, avansand pe anumite linii,
ezitand in cuprinderea unor organe sau restrangandu-se din fata unor aparate sau sisteme, prin
reversibilitatea functiilor.

Moartea psihologica se exprima prin disolutia comportamentului, a constiintei de sine (identitatii) si a


relatiilor cu cei din jur.

Perspectiva cea mai cunoscuta asupra atitudinii indivizilor in fata mortii este cea propusa de E. Kubler-Ross in
lucrarea On Death and Dving. Trecand peste tabuurile profesionale de la acea vreme, Kubler-Rosss isi propune
sa abordeze temerile cele mai profunde ale pacientilor in stadiul terminal. Autoarea identifica cinci stadii ale
confruntarii cu ideea mortii, si anume: negarea si izolarea, revolta (furia), targuiala, depresia, acceptarea.

 Negarea si izolarea

Negarea descrie imposibilitatea individului de a face fata ideii mortii. Starea este aceea in care se contesta
rezultatele medicale sau se refac, sunt incercate tratamente experimentale sau alternative. Este momentul in
care individul, prin incercarile de a contesta diagnosticul, pe de o parte asteapta un raspuns favorabil, pe de
alta parte se acomodeaza treptat cu ideea.

Izolarea este caracteristica starii in care individul fata in fata cu ideea mortii este incapabil de relatii, caci ele ar
presupune o atitudine fata de moarte, atitudine pe care el nu o are inca constituita.

 Revolta (furia)

Revolta in fata mortii este cea care aduna resursele energetice si le directionaeaza catre dorinta de viata. Un
individ in stadiul revoltei este inca profund atasat de viata, el nu este pregatit sa renunte la beneficiile ei.

 Targuiala

Targuiala este stadiul in care individul incearca o negociere existentiala pentru a obtine vindecarea sau
prelungirea vietii.

 Depresia

Depresia este starea ce se instaleaza in urma epuizarii solutiilor si actiunilor. In momentul in care nu mai sunt
optiuni, depresia poate invada individul, care inceteaza sa mai lupte si se lasa cuprins de disperare.

 Acceptarea
Acceptarea este faza in care individul – desi stie ca nu mai este ceva anume de facut pentru a impiedica
moartea
– se poate bucura de momentele de viata pe care inca le traieste.

Erikson arata ca intreaga perioada de batranete este caracterizata de criza generata de pendularea intre
integritate si disperare, in confruntarea cu ideea mortii. Aceasta ultima criza poate fi surmonata in functie de
capacitatea individului de a face fata ideii de a nu mai fi, de a muri.

Confruntarea cu ideea mortii este dificila si pentru cei ce raman in urma persoanei decedate. Moartea – ca si
fapt social – confrunta indivizii de toate varstele cu existenta ei implacabila.

50. Familia. Aspecte definitorii

Familia este recunoscuta ca fiind cel mai puternic agent socializator in dezvoltarea copiilor, mai ales in
perioada copilariei mici. In primii ani ai dezvoltarii copilului familia este esentiala pentru dezvoltarea psihica a
copilului si este o sursa primara de dragoste si afectiune. Familia este cea care trebuie sa implineasca aproape
toate nevoile de crestere si dezvoltare, atat fiziologice, cat si psihologice ale copilului. In familie copiii castiga
aproape toate achizitiile (motorii, cognitive, afective), motiv pentru care evaluarea contributiei sau influentei
familiei in dezvoltarea copilului fata de alti factori, cum ar fi cei genetici si sociali, este dificil de decelat, ceea
ce este sigur fiind faptul ca familia este un factor esential in cresterea, dezvoltarea si educarea copilului.

Din perspectiva sociologica, familia poate fi definita ca un grup social constituit pe baza relatiilor de casatorie,
consanguinitate si rudenie, membrii grupului impartasind sentimente, aspiratii si valori comune. Astfel, familia
este un grup primar in care predomina relatiile directe, informale, nemediate.

Din perspectiva juridica, familia este un grup de persoane intre care s-au stabilit un set de drepturi si obligatii,
reglementat prin norme legale. Aceste norme stabilesc modul de incheiere a casatoriei, stabilirea paternitatii,
drepturile si obligatiile sotilor, relatiile dintre parinti si copii, modul de transmitere a mostenirii etc. Juridic,
familia este un grup formal, reglementat prin legi si alte acte normative. Perspectiva sociologica si cea juridica
se completeaza reciproc.

Familia apare ca un ansamblu de relatii sociale reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale difuze.

Familia exista ca o structura relativ independenta in sistemul social, dar in acelasi timp ea raspunde presiunilor
de tip social, economic, religios si ale mediului cultural-educational. In plus fata de raspunsul catre influentele
exterioare, familia functioneaza ca o retea de relatii in diada (mama – copil, tata – copil, mama – tata, copil –
copil). Aceste relatii sunt la randul lor dinamice si in permanenta miscare, in functie de cresterea si dezvoltarea
copiilor, dar si de maturizarea parintilor in rolurile parentale.

Din punct de vedere numeric deosebim:


 familii nucleare (sau conjugale) - formate din partenerii de cuplu si copiii lor inca necasatoriti (proprii
sau adoptati); este o structura bazata pe egalitate, consens si participare crescanda a copiilor;
 familii extinse – este familia cu un numar mare de membri, care cuprinde pe langa parinti si copii si
familia de origine a unuia sau altuia dintre parinti (cuprinde mai multe generatii).

Din punct de vedere al structurii rolurilor distingem:


 familii complete - formate din sot, sotie si copii;
 familii incomplete - monoparentale (rezultat al nasterilor in afara familiei sau al descompletarii
familiei).

Din punct de vedere generational intalnim:


 familii cu o generatie (sot si sotie);
 familii cu doua generatii (parinti si copii; bunici si nepoti);
 familii cu trei si patru generatii (bunici/strabunici, parinti, copii).

In decursul istoriei, familia a cunoscut o mare diversitate de forme:


 poliandria - o femeie are mai multi soti; descendenta este stabilita pe linie materna;
 poligamia - un barbat are mai multe sotii; descendenta se stabileste pe linie paterna;
 monogamia - forma cea mai raspandita de familie si cea mai persistenta de-a lungul istoriei, presupune
casatoria unui singur barbat cu o singura femeie si se intemeiaza pe relatiile socioafective.

51. Casatoria si familia in societatea contemporana

Familia nucleara (partenerii si copiii lor), reprezentativa pentru societatea contemporana, este caracterizata
de alegerea partenerului de baza de afectiune si libertatea optiunii, scopul sau fiind fericirea mutuala a
indivizilor. Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii, avand drept criteriu central iubirea si
exercitandu-si dreptul la autodezvoltare. In cazul in care criteriul central – iubire – dispare, uniunea conjugala
isi pierde ratiunea de a fi.

Functiile familiei nucleare sunt: functia biologic-sexuala, de procreare, economica, psihoafectiva, educationala.

Subfunctiile sunt: instructional-formativa, psihomorala, social-integrativa si cultural formativa.

O comparatie intre criteriul predominant in alegerea partenerului si functiile familiei arata o centrare excesiva
unilaterala. Prin opozitie cu familia moderna de tip democratic (incepand cu anii ’50), familia autoritara,
patriarhala, mic-burgeza a fost profund criticata.

Trasaturile distinctive ale familiei traditionale sunt urmatoarele:

 casatoria monogama impusa;


 fidelitatea conjugala;
 dependenta sociala;
 functia reproductiva a femeii;
 supunerea completa a copiilor;
 educatia antisexuala.

Wilhelm Reich – psiholog de orientare psihanalitica – propune familia naturala prin opozitia cu familia
patriarhala, care presupune dezvoltarea, apararea si practicarea urmatoarelor principii:

 egalitatea tuturor membrilor grupului familial;


 restabilirea sexualitatii si a puterii orgasmice in relatiile din interiorul cuplului;
 libertatea si autonomia sexualitatii infantile pe baza unui consimtamant deschis si sincer si nu doar
printr-o toleranta pasiva;
 recunoasterea exigentelor sexuale ale adolescentilor, cu implicatiile lor practice;
 confruntarea deschisa si rationala, militanta a grupului familial cu lumea exterioara, respectiv, cu
organizatiile, institutiile si instantele ce detin sau revendica puterea, ce exploateaza si intretin
alienarile, care impun ideologii si exercita violenta.

52. Climatul familial

Climatul familial este o formatiune psihosociala complexa, cuprinzand ansamblul de stari psihice, moduri de
relationare interpersonala, atitudini, nivel de satisfactie, ce caracterizeaza grupul familial o perioada mai mare
de timp.

Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca grup social mic. Acest climat, care
poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru intre influentele educationale exercitate de parinti si
achizitiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalitatii copiilor.

Climatul familial poate fi analizat dupa mai multi indicatori, cei mai importanti fiin urmatorii:

 modul de raportare interpersonal al parintilor;


 ansamblul de atitudini ale membrilor familiei, in raport cu diferite norme si valori sociale;
 gradul de coeziune al membrilor grupului familial;
 modul in care este perceput si considerat copilul;
 modul de manifestare a autoritatii parintesti;
 gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
 nivelul de satisfactie resimtit de membrii grupului familial;
 dinamica aparitiei unor stari conflictuale si tensionate;
 modul de aplicare a recompenselor si sanctiunilor;
 gradul de deschidere si sinceritate manifestat de mebrii grupului familial.

Climatul familial pozitiv favorizeaza indeplinirea tuturor functiilor cuplului conjugal si grupului familial la cote
inalte de eficienta.
53. Relatiile parinti-copii

Tipurile de interactiune parinti-copii se pot clasifica in functie de doua mari criterii:

 relatia autoritate – liberalism (constrangere – permisivitate);


 relatia dragoste – ostilitate (atasament – respingere).

In urma observatiilor facute asupra familiilor in conditii naturale de desfasurarea vietii, dar si observatiile de
laborator structurate, avand drept obiectiv relatia parinti – copii, au fost identificate doua dimensiuni
prevalente in comportamentul parintilor:

 controlul sau cerintele;


 responsivitatea.

Aceste doua dimensiuni caracterizeaza calitatea si tipul de socializare realizata in familie. Din combinatia
controlului si responsivitatii reies 4 tipuri de parint:

 Parintii autoritari caracterizati de fermitate

Acesti parinti fixeaza expetante foarte inalte copiilor lor, intarind comportamentele pozitive ale copiilor si
penalizand lipsa de obedienta, daca este necesar.

Relatia de acest tip dezvolta la copii nevoia de a raspunde cerintelor parintilor, ei fiind preponderent intr-o
dispozitie pozitiva, increzatori in propriile forte. Acesti copii mai dau dovada da autocontrol, reusind cu scucces
sa-si controleze comportamentele ce conduceau la dezaprobarea parintilor.

 Parintii autoritari care solicita supunere neconditionata

Acesti parinti sunt solicitanti, cer foarte mult de la copiii lor, dar ei valorizeaza in primul rand conformismul
copiilor si obedienta. Ei recurg la pedeapsa si masuri in forta pentru a infrange vointa copilului. In consecinta,
pot aparea lipsa de comunicare intre parinti si copii.

Copiii acestor parinti par sa fie anxiosi si nesiguri cand interactioneaza cu grupul de varsta si arata o tendinta
de a reactiona ostil cand sunt frustrati.

 Parintii permisivi

Acesti parinti sunt grijulii, comunicativi si toleranti, dar ei evita impunerea autoritatii sau impunerea oricarui
tip de control. Ei sunt foarte toleranti si permit copiilor sa-si urmeze aproape toate deciziile proprii

Acesti copii au aratat imaturitate, un interes scazut pentru activitatile scolare, dependenta fata de parinti si
solicita sprijin permanent din partea parintilor, comparativ cu copiii ai caror parinti exercita mai mult control
asupra lor.

 Parintii indiferenti

Sunt cei care dezvolta un comportament indiferent, combinat cu unul rejectiv. Ei sunt slab atasati de rolul lor
parental, fiind coplsiti deseori de multe probleme zilnice si factori de stres, motiv pentru care ei au timp si
energie redusa pentru a o imparti cu copiii lor. In extremal, acest comportament parental paote ajunge la
parametrii neglijarii, in special atunci cand se manifesta de timpuriu in viata copilului, putand conduce la
tulburari in foarte multe aspecte ale dezvoltarii.

54. Familia monoparentala

Una dintre formele noi catre care se indreapta evolutia familiei in perioada actuala, este familia cu un singur
parinte, care poate fi mama sau tata. Aceasta forma de familie ridica o multitudine de perobleme vizand un
nou stil de viata si de interactiune, noi solicitari pe linia ajustarii si acomodarii, atat intrafamiliale, cat si
extrafamiliale.

Cauzele care codnuc la aparitia familiilor monoparentale sunt multiple, dar cea ma frecventa este situatia in
care tatal paraseste familia in urma divortului. Printre alte acuze pot fi mentionate: abandonul familial,
separarea in fapt, decesul, nasterea unui copil nelegitim. Desigur, exista si familii formate din copii si mama
necasatorita.

Statisticile arata ca in cele mai multe cazuri familia cu un singur parinte este condusa de catre mama.
Problemele ridicate de acest tip de familie sunt legate de exercitarea rolurilor parentale si a realtionarii
interpersonale. Daca in cazul relationarii unei familii cu ambii parinti exista o distribuire a responsabilitatilor,
rolurile parentale exercitandu-se in directie complementara si compensatorie, in cazul familiei conduse numai
de catre mama, tensiunea si incordarea in ceea ce priveste adoptarea rolului parental cres, intrucat
responsabilitatile ce revin ambilor parinti cad acum numai in sarcina mamei.

Incercarea exercitarii corespunzatoare a ambelor roluri duce fie la restrangerea sferei comportamentale
specifice pentru fiecare rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduita ce intra in sfera de actiune a rolului
matern. In ceea ce priveste relationarea cu copilul, apar serioase schimbari comportamentale mai ales in cazul
mamelor divortate. In anii ce urmeaza rupturii, capacitatea de a exercita complet rolul parental este mult
diminuata. Centrata pe propriile dificultati de adaptare, mama este cu greu responsiva la nevoile copilului.
Deseori mama incepe sa sporeasca raporturile de comunicare privitoare la diferite aspecte legate de viata cu
copilu, care isi asuma rolul de confident. In felul acesta, copilul este implicat in structuri interactionale ce
reclama un anumit grad de maturitate in raport cu care el hu este suficient de pregatit.

Probleme aparute in famila condusa de tata sunt diferite. Pentru barbat apar noi responsabilitati, cum ar fi,
mai ales, cele legate de menaj si de treburile casnice si gospodaresti. Unii sun total lipsiti de asemenea
experiente in momentul in care isi asuma “dublul” rol de parinte. De aceea, frecvent, tatal manifesta tendinta
de a impartasi asemenea gen de sarcina cu copiii. In adoptarea si exercitarea noului rol de parinte singur, tatii
se plang mai ales de faptul ca nu pot sincroniza multiplele categorii de solicitari legate de cresterea si educarea
copiilor, de indatoririle casnico-menajere si de activitatea socioprofesionala – sursa mijloacelor de subzistenta.

55. Conflictul intre responsabilitatile profesionale si cele familiale


In urma studiilor solicitate de Consiliul de Ministri al Comunitatii Europene, studiile cu privire la aceasta
problematica (demarate in anii ’90), au listat urmatorii factori ce presupun o reconciliere intre cele doua
sisteme, respectiv sistemul muncii si sistemul familial:

 in campul muncii se regasesc din ce in ce mai multe femei cu copii, avand programe prelungite de
lucru, ignorand astfel responsabilitatile familale;
 familiile cu ambii parteneri angajati sunt puternic dpendenti de capacitatea lor de a plati serviciile
sociale care le inlesnesc functiile parentale (gradinite, centre de zi, baby-sitting etc.);
 creste numarul angajatilor care trec prin experienta de parinte singur, aceasta avand implicatii majore
asupra venitului familiei si a disponibilitatilor de timp si suport acordat copiilor;
 multi angajati au in ingrijire si rude in varsta, pe langa proprii copii, ca urmare a imbatranirii populatiei.

56. Saracia – factor de risc in dezvoltarea copilului

O problema majora pentru multi dintre parinti este problema saraciei. Cercetarile facute in Romania sugereaza
faptul ca riscul cel mai ridicat de a fi in saracie il przinta familiile cu copii. Aproape toate familiile cu 3 sau mai
multi copii se afla in saracie. Daca la existenta copiilor se mai adauga si lipsa sau diminuarea unuia dintre cele
doua venituri salariale, saracia creste semnificativ. Chiar si o familie cu 2 copii si 2 salarii mici prezinta un risc
foarte ridicat de a se afla sub pragul saraciei.

Cu siguranta ca saracia este un factor care afecteaza cresterea si ingrijirea copilului in familie si se prezinta ca
un factor de risc. Politica de protectie a copilului trebuie sa aiba in vedere conditiile sociale in care se dezvolta
copilul si sa acorde suport femeilor, precum si barbatilor, in indeplinirea responsabilitatilor parentale.

57. Abuzul asupra copilului

Familiile in care apare abuzul copiilor au probleme multiple: maritale, financiare, ocupationale, dificultati de
comunicare, izolare sociala, acceptarea violentei domestice si a pedepselor corporale. Anumite caracteristici
cresc incidenta abuzului: saracia, somajul, parinti care au fost la randul lor victime ale abuzului in copilarie,
stresul in familie, familiile cu valori mai rigide, focalizare pe pedeapsa.

Abuzul este un comportament agresiv sau necorespunzator indreptat asupra copilului sau a cuiva care se afla
evident intr-o situatie inferioara si fara aparare si care are ca rezultat consecinte fizice si/sau emotionale
negative.

Abuzul poate fi de mai multe tipuri:

 abuzul fizic;
 abuzul emotional;
 neglijarea (fizica si emotionala);
 abuzul sexual.

Abuzul asupra copilului este nu numai apanajul claselor sociale sarace, dar parintii copiilor abuzati, in toate
statisticile, tind sa fie parinti cu grad socioeconomic si educativ slab, de cele mai multe ori someri si traind din
ajutor social. Un numar important de parinti abuzivi au fost la randul lor abuzati. Astfel de parinti se
recomanda sa beneficieze de psihoterapie si consiliere, mai ales prin integrarea intr-un grup de parinti cu
probleme similare.

Efectele abuzului de toate tipurile asupra copiilor sunt in primul rand legate de faptul ca acestia formeaza o
conceptie negativa despre lume si viata. Ei devin anxiosi, labili emotional sau defensivi, cu dificultati de
exprimare si de control emotional.

Consecintele abuzului asupra copiilor sunt:

 cosmaruri – retrairea traumei in timpul somnului;


 simptome somatice functionale – dureri de cap sau abdominale, varsaturi, stare de somnolenta sau de
rau, tahicardie, tulburari respiratorii;
 imagine de sine scazuta – copiii cred ca adultii au intotdeauna dreptate;
 probleme in dezvoltarea emotionala – pe parcursul vietii isi va exprima cu dificultate emotiile sau va
intelege cu greu sentimentele altora;
 probleme de relationare – o parte din copiii abuzati tind sa devina ei insisi abuzatori, cautand relatii cu
persoane pe care le pot domina.

Bibliografie:

 Sion Gratiela, Psihologia dezvoltarii, Editura Fundatiei de Maine, Bucuresti, 2014


 Sion Gratiela, Psihologia varstelor, ed. a 6-a, Editura Fundatiei de Maine, Bucuresti, 2014

Alte surse:

 Vasile Diana Lucia, Introducere in psihologia familiei si psihosexologie, ed. a 5-a, Editura Fundatiei de
Maine, Bucuresti, 2008
 Hoffman K., Cooper G., Powell B., Cum sa cresti un copil sigur de sine, Editura Trei, Bucuresti, 2017
 Niels P. Rygaard, Tulburarile severe de atasament in copilarie, Editura Polirom, Bucuresti, 2011
 Erikson H. Erik, Copilarie si societate, Editura Trei, Bucuresti, 2015