2.

DEFORMAREA PLASTICĂ ŞI RUPEREA

MATERIALELOR METALICE

2.1. Imperfecţiuni (defecte) în structura materialelor metalice

2.1.1. Cristale ideale şi cristale reale

Noţiunile de reţea cristalină şi cristal prezentate în capitolul precedent
considerau că structura cristalelor este perfectă şi că atomii din edificiul cristalin
nu prezintă nici un fel de abatere de la o distribuţie ordonată, ideală.
În realitate, cristalele metalice prezintă însă numeroase abateri de la
distribuţia ordonată, ideală, a atomilor reţelei cristaline, fapt ce explică, de
exemplu, de ce un cristal real (cristal perfect), are o rezistenţă la rupere de
100…1000 de ori mai mică decât cea calculată pe baza forţelor de coeziune
dintre atomii unui cristal ideal, perfect.
Aceste diferenţe au impus acceptarea teoriei conform căreia, în realitate,
cristalele prezintă diferite abateri de la distribuţia ordonată a atomilor reţelei
cristaline. Astfel de abateri se numesc imperfecţiuni sau defecte de reţea iar
cristalele respective se numesc cristale reale.
Explicarea diferenţelor de rezistenţă menţionate, pe baza imperfecţiunilor
de reţea, a fost confirmată şi experimental. In afara tehnicilor care au permis
punerea în evidenţă a acestor imperfecţiuni de reţea, experimentele de laborator
efectuate pe monocristale filiforme (cristale unice, cu diametrul de câţiva mm. şi
lungimi de câţiva mm., numite şi whiskers - mustăţi) au relevat rezistenţe foarte
mari (apropiate de rezistenţa calculată pe baza coeziunii atomice), rezistenţa
ridicată a acestora fiind astfel determinată de lipsa imperfecţiunilor de reţea.
Pe lângă imperfecţiunile de reţea, în cristalele reale pot exista şi alte tipuri
de imperfecţiuni ca oscilaţiile termice ale atomilor (ionilor) reţelei cristaline sau
imperfecţiunile electronice la scară subatomică.
Deoarece imperfecţiunile de reţea prezintă o importanţă deosebită pentru
studiul proprietăţilor metalelor şi aliajelor metalice, acestea vor fi prezentate mai
detaliat în cele ce urmează.

1
2.1.2. Defecte ale reţelei cristaline
Din punct de vedere pur geometric imperfecţiunile (defectele) de reţea ale
cristalelor reale se clasifica în trei categorii distincte:
 imperfecţiuni punctiforme;
 imperfecţiuni liniare;
 imperfecţiuni de suprafaţă.
Defectele de reţea au un rol important în determinarea unora dintre
proprietăţile metalelor. Astfel, proprietăţile dependente de imperfecţiuni sunt
limita de curgere, rezistenţa la rupere, rezistenţa la fluaj, viteza de difuziune etc.;
iar proprietăţile independente de imperfecţiuni structurale sunt constantele
elastice, căldura specifică, densitatea, coeficientul de dilatare termică etc.

2.1.2.1. Defecte punctiforme

Defectele punctiforme principale din reţelele metalice sunt: vacanţele
(lacunele), atomii interstiţiali şi impurităţile.
● Vacanţele sau lacunele sunt locuri atomice ale unei reţele cristaline
care nu au fost ocupate de atomi (fig. 2.1 a).
● Atomii
interstiţiali sunt
atomii de aceeaşi
natură cu atomii
reţelei cristaline dar
care ocupă poziţii a. b. c.
interstiţiale în reţeaua Fig. 2.1 Imperfecţiuni punctiforme în reţelele cristaline
respectivă (fig. 2.1 b). ale metalelor:
a. - vacanţe; b. - atomi interstiţiali; c. - impurităţi
● Impurităţile
sunt atomi de altă natură (atomi străini), decât cei care alcătuiesc reţeaua
cristalină de bază şi care ocupă poziţii interstiţiale în reţea sau substituie atomii
metalului de bază (fig. 2.1 c).
Existenţa sau formarea defectelor punctiforme provoacă distorsionări ale
reţelei cristaline (şi ca urmare modificări energetice), ele constituind centre de
contracţie sau dilataţie locală a acesteia.
Defectele punctiforme se pot deplasa in reţeaua cristalină sub acţiunea
unei energii termice, de deformare etc., deplasarea având loc din aproape în

2
aproape. Difuziunea în metale de exemplu, implică deplasări ale unui mare
număr de defecte punctiforme în reţea.
În baza unor considerente de echilibru energetic s-a putut calcula că
numărul vacanţelor dintr-un atomgram de substanţă este de cca.10 18 la
temperatura de 1.000K (la aproximativ 100.000 poziţii atomice se înregistrează
o vacanţă).

2.1.2.2. Defecte liniare

Imperfecţiunile (defectele) liniare prezintă o importanţă deosebită pentru
procesele de deformare plastică şi rupere a metalelor şi aliajelor metalice şi
reprezintă regiunea de perturbări, localizate ale reţelei, care separă zonele dintr-
un cristal în care s-a produs o alunecare de zonele în care aceasta nu s-a produs.
Defectele liniare sunt numite curent dislocaţii şi se deosebesc după tipuri
principale de astfel de defecte: dislocaţiile marginale (dislocaţii liniare) şi
dislocaţiile elicoidale.

2.1.2.2.1. Dislocaţii marginale

Dislocaţia marginală poate fi privită simplificat ca fiind o urmare a
existenţei unui semiplan atomic suplimentar într-un cristal ideal în care s-a
produs o alunecare parţială (fig. 2.2). Limita dintre zona din partea dreaptă a
cristalului în care s-a produs alunecarea şi zona din partea stângă a cristalului, în
care alunecarea nu s-a produs, este linia AB, numită linie de dislocaţie
marginală. Toate punctele din partea superioară suprafeţei ABCD au fost
deplasate, mărimea şi sensul deplasării fiind exprimate prin vectorul de
alunecare sau vectorul Burgers b al dislocaţiei şi care, pentru o dislocaţie
marginală pură prezentată în figura 2.2, este egal cu o distanţă
interatomică.
O caracteristică care defineşte dislocaţia marginală este aceea că vectorul
Burgers este întotdeauna perpendicular pe linia de dislocaţie AB.
Dislocaţiile marginale pozitive se consideră atunci când semiplanul
atomic suplimentar se găseşte deasupra planului de alunecare ABCD (notare
simbolică ), respectiv dislocaţiile marginale negative se consideră atunci când
semiplanul atomic suplimentar se găseşte sub planul de alunecare (notare
simbolică T ).

3
 Planul atomic
suplimentar AEFB
determină o
deformare elastică a
reţelei cristaline şi
această deformare,
cuprinsă între zero a. b.
şi o distanţă Fig. 2.2 Reprezentarea schematică a:
a. - dislocaţiei marginale;
atomică, se resimte
b. - dispunerii atomilor într-un plan normal pe dislocaţie
pe o zonă de 5…10
distanţe interatomice astfel că prin dislocaţie se înţelege de fapt întreaga regiune
din jurul liniei AB (numită, pentru simplificare, dislocaţie), în care reţeaua este
deformată. Linia AB reprezintă astfel doar centrul dislocaţiei.

2.1.2.2.2. Dislocaţii elicoidale

Dislocaţia elicoidală, numită şi dislocaţie în şurub, este o dislocaţie la
care direcţia de
alunecare (vectorul
Burgers b), este
paralelă cu linia
dislocaţiei. În figura
2.3, se prezintă un
exemplu simplu de
dislocaţie elicoidală
obţinută prin a. b.
deplasarea în direcţia Fig. 2.3 Reprezentarea schematică a:
a. - dislocaţiei elicoidale;
de alunecare, a părţii b. - dispunerii atomilor din apropierea planului de alunecare
superioare a cristalului
situată la dreapta liniei de dislocaţie AB.
Linia AB separă astfel, pe planul de alunecare, partea de cristal care a
alunecat de partea care nu a alunecat. O astfel de dislocaţie se numeşte elicoidală
sau în şurub deoarece atomii din jurul ei sunt distribuiţi după forma spirei unui
şurub elicoidal: pornind din P pe un traseu în jurul liniei de dislocaţie AB, se

4
ajunge în P' într-un plan atomic aflat în spatele celui corespunzător punctului P,
traseul urmat fiind elicoidal şi orientat spre dreapta (ruta DPAP’D’ ).
În figura 2.3 b se prezintă poziţia atomilor în jurul unei dislocaţii
elicoidale localizate într-o reţea cubică simplă. Planul figurii este paralel cu
planul de alunecare iar cercurile goale şi cele pline reprezintă atomii aflaţi
deasupra şi respectiv sub planul de alunecare ABCD.

2.1.2.3. Defecte de suprafaţă

Imperfecţiunile (defectele) de suprafaţă prezintă o mare varietate dar din
punct de vedere al influenţei asupra proprietăţilor mecanice sunt luate în
considerare, de regula, doar două tipuri: limitele şi sublimitele dintre grăunţi.

2.1.2.3.1. Limite
Limitele dintre grăunţii unui agregat policristalin reprezintă zona de
legătură între cristalite. Deoarece, în general, diferenţa de orientare cristalină
este mare de la un grăunte la altul, aceste limite se numesc şi limite la unghiuri
mari. Distribuţia atomilor la limitele cristalitelor poate fi considerată ca
aparţinând unuia din cele trei tipuri prezentate în figura 2.4, fără a se putea
preciza care dintre acestea corespunde realităţii. Independent însă de tipul luat în
considerare, limitele dintre grăunţi reprezintă zone cu energie mare datorită
neechilibrării forţelor interatomice şi aceasta are o serie de consecinţe practice:
sistemele policristaline tind să-şi micşoreze energia prin micşorarea suprafeţelor
limitelor cristaline (proces ce se realizează prin contopirea şi creşterea
grăunţilor), limitele dintre grăunţi constituie zona preferenţială de acumulare a

a. b. c.
Fig. 2.4 Limite intercristaline:
a. - fără zonă de tranziţie între cristale; b. - cu zonă de tranziţie ordonată;
c. - cu zonă de distribuţie amorfă

5
impurităţilor, reacţiile chimice sunt mult mai energice la limitele grăunţilor
decât în interiorul acestora etc.

2.1.2.3.2. Sublimite
Sublimitele sunt defecte de suprafaţă care apar chiar în interiorul
grăuntelui cristalin. Astfel, s-a dovedit
experimental că reţeaua atomică a unui
grăunte cristalin prezintă abateri prin
formarea de mici blocuri spaţiale care fac
între ele unghiuri mici, de ordinul minutelor.
Aceste blocuri au dimensiuni de ordinul a
10-4 …10-6 cm, sublimitele fiind formate de
fapt dintr-o serie de dislocaţii marginale
aşezate una sub alta. Această structură
determinată de existenţa sublimitelor se
Fig. 2.5 Structură în mozaic
numeşte structură în mozaic (fig. 2.5).
O reţea de sublimite se poate obţine prin deformare plastică la rece (1…
10%) şi recoacere la temperaturi relativ scăzute pentru a nu avea 1oc procesul de
recristalizare. Prin deformare se
generează un mare număr de
dislocaţii marginale de acelaşi
semn care, la recoacere, se
aşează una sub alta pe planele
de alunecare formând o reţea a. b.
poligonală de sublimite sau Fig. 2.6 Producerea poligonizării
prin aranjarea dislocaţiilor
limite la unghiuri mici (fig.
2.6.). Acest proces de obţinere a sublimitelor prin deformare plastică la rece şi
recoacere ulterioară se numeşte poligonizare, după forma pe care o iau planele
de alunecare.

6
2.2. Deformarea plastică a metalelor şi aliajelor metalice

2.2.1. Tensiuni şi deformaţii

Aplicarea unor sarcini exterioare asupra unui corp determină deformarea
sau chiar ruperea acestuia. Deformarea poate să aibă un caracter nepermanent,
corpul revenind la structura şi forma iniţială după încetarea aplicării sarcinii sau
poate sa aibă un caracter permanent, deformarea menţinându-se şi după
îndepărtarea sarcinii exterioare. În primul caz avem o deformare elastică iar în
cel de-al doilea caz o deformare plastică. Pe lângă aceste două tipuri de
deformării trebuie să menţionăm însă şi deformare anelastică specifică unor
deformaţii provocate prin mărirea bruscă
a sarcinii : deformaţia rezultată iniţial nu
este în totalitate o deformaţie cu caracter
permanent deoarece o parte din aceasta
dispare treptat.
Prin acţiunea unor forţe
exterioare asupra unui corp se determină
în acesta stări de solicitare care pot fi
caracterizate prin natura şi mărimea
tensiunilor sau eforturilor unitare care
se opun acţiunii forţelor exterioare.
Astfel, într-o secţiune oarecare S a
unui corp de formă cilindrică asupra
căruia acţionează o forţă F (fig. 2.7), se
poate proceda la o descompunere a forţei Fig. 2.7 Descompunerea forţelor
superioare pentru o secţiune oarecare
F în două componente, componenta Fσ
fiind normală la suprafaţa S, iar componenta F, tangenţială la suprafaţa S. Celor
două componente le corespund tensiunile normale şi respectiv tangenţiale:
σ = Fσ / S = (F / S) ∙ cos φ (2.1)
τ = Fτ / S = (F / S) ∙ sin φ (2.2)
care pot fi exprimate însă în funcţie de secţiunea circulară So:
σ = (F / S0) ∙ cos2 φ (2.3)
τ = (F / S0) ∙ sin φ ∙ cos φ (2.4)

7
 Rezultă astfel că tensiunile normale au valoarea maximă pe planul So
perpendicular la direcţia forţei F, iar tensiunile tangenţiale pe planul înclinat la
45° faţă de direcţia forţei. Corespunzător tensiunilor  şi , deformaţiile unui
corp pot consta din lungiri (determinate de tensiunile normale  ), din lunecări
sau deformaţii unghiulare (determinate de tensiunile tangenţiale  ) sau din
combinaţii ale acestora.
În cazul lungirii, dacă se notează cu  deformaţia specifică liniară ca
raportul între deformaţia liniară L şi lungimea iniţială Lo a probei:
 = (L / L0) ∙ 100, [%] (2.5)
legătura între tensiune şi deformaţia specifică liniară se poate scrie, în domeniul
elastic, potrivit legii lui Hooke, sub forma:
σ=E∙ε (2.6)
unde E este o constantă de proporţionalitate numită modul de elasticitate
longitudinal care caracterizează forţele de legătură dintre atomi (fiind o măsură
a forţei necesare pentru deformarea elastică a reţelei cristaline).
Odată cu lungimea, pe direcţiile transversale apare o contracţie. Raportul
dintre deformaţiile specifice transversale şi deformaţia specifică pe direcţia
longitudinală se notează cu  şi se numeşte
coeficient de contracţie transversală sau
coeficientul lui Poisson. Astfel, pentru starea
de tensiune liniară se poate scrie :
εy = εz = – ν ∙ εx = – ν ∙ σx / E (2.7)
Deformaţia unghiulară se caracterizează
prin aşa-numita lunecare specifică , Fig. 2.8 Deformaţia unghiulară
exprimată prin tangenta unghiului de lunecare
, cu care se modifică unghiul de 90o dintre trei puncte ale unui corp, sub efectul
tensiunii tangenţiale  , (fig. 2.8):
  tg  (2.8.)
iar, pentru domeniul elastic se poate scrie următoarea relaţie de
proporţionalitate:
 G (2.9.)
unde G este modulul de elasticitate transversal care se determina de obicei prin
încercări la răsucire.
Între cele trei constante E , G ,  există relaţia:

8
 G = E / 2 ∙ (1 + ν) (2.10)
Deoarece modulele de elasticitate sunt determinate în primul rând de
forţele interatomice din reţeaua cristalină, ele sunt foarte puţin influenţate de
factori structurali sau de compoziţia chimică .
Modulul de elasticitate scade însă valoric odată cu creşterea temperaturii.
Astfel, pentru oţel, modulul de elasticitate longitudinal E scade de la 21.000
daN/mm2 la temperatura ambiantă, la cca. 10.000 daN/mm 2 la temperatura de
900oC.

2.2.2. Curba tensiune - deformaţie la tracţiune

Comportarea unui material la diverse solicitări este reflectată prin curba
tensiune-deformaţie care se determină pe baza încercărilor de laborator la
tracţiune, compresiune, răsucire, fluaj etc.
În cazul încercării la tracţiune, reprezentarea în coordonate rectangulare a
variaţiei tensiunii medii  = F / S0 în funcţie de deformaţia specifică  determină
curba caracteristică convenţională la tracţiune (fig. 2.9). Porţiunea liniară
iniţială OA a curbei caracteristice reprezintă zona de proporţionalitate între
tensiune şi deformaţie, zonă în care este respectata legea lui Hooke. Tensiunea
corespunzătoare punctului B reprezintă, limita de elasticitate (Rp 0,2) adică
tensiunea maximă pe care o poate suporta materialul fără ca deformaţia să
primească un caracter permanent.

9
 În practică se consideră însă că materialul se comportă elastic până în

Fig. 2.9 Curba caracteristică la tracţiune

apropierea limitei de curgere convenţionale Rp (ordonata punctului C ) definită

ca raportul dintre sarcina corespunzătoare unei alungiri neproporţionale
prescrise şi aria secţiunii transversale iniţiale S0 a epruvetei. Pentru oţeluri,
alungirea neproporţională se stabileşte, uzual, la 0,2% (Rp0,2).
Raportul dintre sarcina maximă şi aria secţiunii transversale iniţiale a
epruvetei, Fmax / S0, se numeşte rezistenţă la rupere şi se simbolizează prin Rm,
corespunzând punctului D pentru care sarcina are valoarea maximă.
La deformări mai mari decât cea corespunzătoare punctului D epruveta
suferă o gâtuire treptată care duce la ruperea în punctul E. Aparent, tensiunea în
epruvetă scade deoarece aceasta se calculează pentru secţiunea iniţială
considerată convenţional constantă pe parcursul încercării. În realitate însă,
secţiunea epruvetei se modifică treptat astfel că tensiunea reală în secţiunea
respectivă creşte până la rupere. Curba Rreal = f () se numeşte curbă reală
tensiune-deformaţie spre deosebire de curba convenţională tensiune-deformaţie
care consideră secţiunea epruvetei ca fiind constantă pe parcursul încercării.

10
 Se menţionează că reprezentarea din figura 2.9 are un caracter general,
diversele materiale metalice determinând curbe cu aspecte diferite care pot să
prezinte însă mari deosebiri chiar pentru acelaşi material, dacă condiţiile de
încercare diferă.

2.2.3. Deformarea plastică a monocristalelor ideale

Deformarea plastică a materialelor metalice este un proces ireversibil şi se
poate produce prin urrmătoarele mecanisme principale: alunecare şi maclare.

2.3.3.1. Deformarea plastică prin alunecare

Deformarea plastică prin alunecare este mecanismul principal prin care
se deformează plastic un material metalic şi constă din alunecarea unor pachete
de material, unul peste celălalt, de-a lungul unor plane cristaline numite plane
de alunecare.
Acest proces poate fi evidenţiat prin solicitarea la tracţiune a unei
epruvete cilindrice formate dintr-un monocristal metalic.
O dată cu atingerea
limitei de curgere, pe suprafaţa
epruvetei apar o serie de linii
paralele, secţiunea epruvetei
devine eliptică şi partea
superioară nu mai este
coaxială cu cea inferioară. La a. b. c.
o analiză mai detaliată se Fig. 2.10 Deformarea plastică prin alunecare
observă pe suprafaţa epruvetei a unui monocristal de zinc

o serie de trepte (linii de alunecare) care au luat naştere prin alunecarea relativă
a unor straturi de atomi suprapuse (fig. 2.10). Deoarece alunecarea se produce
pentru un număr întreg de distanţe atomice, integritatea suprafeţei poate fi
refăcută prin rectificare de exemplu, în urma căreia liniile de alunecare dispar
(fig. 2.11).

11
 Examinarea prin microscopie electronică la măriri de 20.000:1 relevă însă
că ceea ce părea a fi o linie de alunecare este de fapt o bandă de alunecare,
formată din mai multe lamele, astfel că denumirea corectă nu este cea de linie de
alunecare ci de bandă de alunecare. Alunecarea nu are deci un caracter uniform
în sensul de a se produce pe fiecare plan în parte ci se produce pe un număr
limitat de plane de alunecare.
Distanţa dintre două plane de alunecare vecine este de cca. 100 distanţe
atomice, iar
lungimea de
alunecare de-a
lungul unui plan este
de cca. 1.000
distanţe atomice
(fig. 2.12).
Alunecarea
este produsă de
tensiunile a. b.
tangenţiale şi începe Fig. 2. 11 Formarea liniilor de alunecare
pe planele de maximă densitate în atomi care sunt cel mai apropiat orientate de
planul înclinat la 45° faţă de direcţia solicitării, iar direcţia de alunecare este
direcţia cristalografică de mare densitate atomică, din planul respectiv, care face
cel mai mic unghi cu linia de cea mai mare pantă a planului de alunecare.
Alunecarea
începe atunci
când tensiunea
tangenţială care
acţionează în
planul de
alunecare atinge
o valoare critică
Fig. 2.12 Reprezentarea schematică a unei benzi de alunecare
numită tensiune
tangenţială critică de alunecare. Mărimea acesteia pentru un cristal este
determinată de numărul de dislocaţii existente în planul de alunecare şi de
interacţiunea între dislocaţii sau cea între dislocaţii şi impurităţi. Având în
vedere aceste interacţiuni, tensiunea tangenţială critică de alunecare trebuie să

12
scadă atunci când densitatea defectelor scade, cu condiţia ca numărul de
dislocaţii rămase să fie de minimum una deoarece, în caz contrar, tensiunea
tangenţială critică creşte brusc la valoarea rezistenţei tangenţiale a unui cristal
perfect.
Ca urmare a tendinţei de a aduce direcţia de alunecare în direcţia axei de
întindere a monocristalului, în planul de alunecare se produce o rotaţie în jurul
unui ax perpendicular pe direcţia de alunecare. Această rotaţie a benzilor de
alunecare produce benzi de deformare care sunt vizibile pe suprafaţa
monocristalului sub diferite forme (formă de S, fascicule de benzi etc.).

2.3.3.2. Deformarea plastică prin maclare

Deformarea plastică prin maclare
constă în deplasarea unei părţi din cristal
astfel încât între partea deplasată şi cea
nedeplasată se stabileşte o poziţie de simetrie
în raport cu un plan numit plan de maclare
(“imagine în oglindă”), aşa cum se prezintă
schematic în fig. 2.14. Zona deplasată
(deformată) are astfel o orientare
cristalografică diferită de cea a zonei Fig. 2.14 Reprezentarea
nedeformate. schematică a maclării

Maclele se produc fie prin deformarea la rece a cristalului sub acţiunea

unor forţe exterioare şi în acest caz se numesc macle de deformare, fie sub
acţiunea unor tensiuni interne rezultate prin deformare plastică la rece urmată de
o recoacere de recristalizare şi în acest caz poartă numele de macle de recoacere
sau macle de recristalizare.
Spre deosebire de deformarea plastică prin alunecare, la maclare atomii se
deplasează pe distanţe mai mici decât o distanţă interatomică dar la acest proces
participă toate planele atomice din regiunea maclată.
Maclarea are loc mult mai rapid decât alunecarea şi în unele cazuri este
însoţită de un zgomot caracteristic (cazul staniului).
Prin schimbarea orientării cristalografice a unor regiuni din grăunţi,
maclarea poate determina ca noi sisteme de alunecare să fie aduse în poziţii
favorabile alunecării.

13
2.2.4. Deformarea plastică prin alunecare a agregatelor policristaline
Constituie un proces mult mai complex decât cel prezentat pentru
monocristale deoarece alunecarea este
influenţată de limitele dintre grăunţi care
constituie obstacole în calea dislocaţiilor.
Trebuie arătat totodată că, deoarece într-un
agregat policristalin grăunţii au orientări
diferite, deformarea plastică nu începe
simultan în întreg agregatul ci în grăunţii
care au sistemele de alunecare cel mai
favorabil orientate în raport cu unghiul de Fig. 2.13 Propagarea alunecării
în materialele policristaline
45° faţă de direcţia de solicitare.
Propagarea alunecării de la un grăunte deformat la cei vecini nu se realizează
prin trecerea dislocaţiilor de la un grăunte la altul deoarece limitele de grăunţi şi
orientarea diferită a grăunţilor se opun acestei treceri. Pe măsură însă ce
dislocaţiile se aglomerează la limita de grăunte, deplasarea acestora necesită
tensiuni tot mai mari şi se creează o stare de tensiune care excită sursele de
dislocaţii din grăuntele vecin, determinând alunecări şi în acest grăunte, odată cu
atingerea tensiunii tangenţiale critice de alunecare, (fig. 2.13).
Rezultă deci că deformarea agregatului policristalin necesită eforturi mai mari
iar deformările obţinute sunt mai mici decât pentru monocristal. Alunecările
într-un agregat policristalin vor fi cu atât mai anevoioase cu cât limitele dintre
grăunţi sunt mai numeroase, cu cât fiecare grăunte este înconjurat de un număr
mai mare de grăunţi, deci cu cât grăuntele metalic este mai fin.
Mărimea grăuntelui are un efect puternic asupra unui mare număr de
proprietăţi mecanice: duritatea, limita de curgere, rezistenţa la rupere, rezistenţa
la oboseală, rezilienţa etc., cresc odată cu creşterea fineţei grăuntelui.
Astfel, pentru cele mai multe metale, între limita de curgere şi
dimensiunea grăuntelui s-a stabilit relaţia:
R p = R y + Ky ∙ 1 / D (2.11)
unde: Ry - limita de curgere a monocristalului; Ky - coeficient care reprezintă o
măsură a cantităţii de dislocaţii aglomerate la limite; D - diametrul grăuntelui.
Rezultă deci că limita de curgere variază liniar cu 1 / D .

14
 Limita de curgere depinde în mai mare măsură de dimensiunea grăunţilor
decât rezistenţa la rupere deoarece limitele dintre grăunţi constituie principalele
obstacole ce se opun alunecării în primele faze ale deformării, pentru fazele
următoare rezistenţa depinzând mai mult de interacţiunile dintre dislocaţii
(ecruisare).

2.2.5. Ecruisarea materialelor metalice (durificarea prin deformare

plastică la rece)
Posibilităţile multiple de alunecare oferite în special de structurile C.F.C.
şi C.V.C. favorizează o serie de interacţiuni între dislocaţii sau între dislocaţii şi
alte obstacole din planul de alunecare. Desfăşurarea în continuare a alunecărilor
pe anumite plane devine astfel mai dificilă şi tensiunea tangenţială necesară
producerii alunecărilor creşte continuu, pe măsura creşterii deformaţiei.
Fenomenul de creştere a tensiunii necesare pentru a produce alunecarea, datorat
deformării plastice anterioare şi prin care metalul devine mai rezistent, mai dur,
se numeşte durificare prin deformare plastică la rece sau ecruisare.
Aşa cum s-a arătat, ecruisarea este determinată de frânarea mişcării dis-
locaţiilor pe planele de alunecare. Această frânare poate fi cauzată de
interacţiunea elastică dintre dislocaţiile de acelaşi semn care se deplasează pe
plane de alunecare paralele şi care nu se pot depăşi reci-proc (formând
configuraţii stabile prin aşezare suprapusă), de interacţiunea dislocaţiilor care se
mişcă pe plane de alunecare ce se intersectează şi care formează configuraţii
imobile, de dislocaţiile care străpung planele de alunecare, de treptele formate în
dislocaţiile elicoidale etc., toate aceste obstacole formându-se pe parcursul
deformării plastice.
În afara acestor obstacole,
mişcarea dislocaţiilor mai poate fi
frânată şi de limitele intercristaline,
precipitatele microscopice sau
impurităţile existente în structură. Se
determină astfel o concentrare a
dislocaţiilor pe planele de alunecare, la
barierele existente în reţeaua cristalină,

Fig. 2.15 Variaţia proprietăţilor mecanice

la tracţiune în funcţie de gradul
15 de deformare plastică
concentrare ce produce o tensiune de sens invers care se opune tensiunii de
deformare.
Ecruisarea creşte astfel cu cantitatea de dislocaţii blocate şi ea este cu atât
mai intensă cu cât deformarea plastică este mai accentuată. Cu creşterea gradului
de deformare se micşorează alungirea şi gâtuirea la rupere, rezilienţa şi
densitatea, în timp ce rezistenţa la rupere, limita de curgere, duritatea şi
rezistenţa electrică cresc în mod corespunzător (fig. 2.15).
Deoarece grăunţii tind să-şi orienteze sistemele de alunecare pe direcţia
efortului aplicat, la deformarea plastică a materialelor metalice policristaline se
produce o orientare a grăunţilor numită textură sau orientare preferată. Grăunţii
se alungesc şi structura devine astfel fibroasă, incluziunile nemetalice (silicaţi,
sulfuri, oxizi etc.) sau elementele de neomogenitate chimică a soluţiilor solide
prezentând alungiri şi distribuţii în şiruri care se intercalează printre grăunţii
metalici alungiţi. Acest fenomen poartă numele de fibraj şi poate fi observat în
majoritatea materialelor metalice datorită impurităţilor pe care le conţin.
Fibrajul determină însă o anizotropie a proprietăţilor deoarece impurităţile
distribuite în şiruri au o rezistenţă relativ redusă şi sunt fragile. Tratamentele
termice ulterioare nu pot determina eliminarea completă a fibrajului deoarece
incluziunile sunt insolubile la temperaturile uzuale pentru aceste tratamente.
În urma unor deformări puternice, grăunţii sunt fragmentaţi în blocuri
unite prin zone de concentrare a dislocaţiilor şi a altor imperfecţiuni iar cristalele
fragile se sfarmă.
Cu toate că prin ecruisare plasticitatea materialului scade, acest procedeu
este utilizat pentru mărirea rezistenţei şi durităţii cuprului, bronzurilor, alamelor,
oţelurilor etc., prin laminare, trefilare sau presare la rece. Ecruisarea în timpul
deformării plastice determină la ambutisare deplasarea deformării din aproape în
aproape şi obţinerea unui perete de grosime uniformă iar la tragerea sârmei evită
ruperea prin reducerea secţiunii acesteia.
Cea mai mare parte din energia consumată pentru deformarea plastică a
unui material metalic se transformă în căldură, dar aproximativ 3…10% din
energia consumată se înmagazinează în reţea sub formă de energie de deformare
elastică a reţelei cristaline (are loc în mod concret o generare de noi dislocaţii,
vacanţe, macle etc.), energie care poartă denumirea de căldură latentă de
deformare.

16
2.2.5. Recristalizarea materialelor metalice ecruisate (efectul
încălzirii asupra structurii şi proprietăţilor materialelor
metalice ecruisate)
Starea ecruisată a materialelor metalice reprezintă o stare cu o energie
internă mai mare decât cea a materialului nedeformat. Această stare este
nestabilă deoarece materialul ecruisat are tendinţa de a reveni într-o stare
energetică minimă, anterioară deformării plastice la rece. Prin încălzirea unui
material ecruisat se poate provoca procesul de revenire la starea neecruisată: se
înlătură distorsiunile de reţea, tensiunile interne, rezistenţa şi duritatea se reduc,
apar grăunţi noi, nedeformaţi şi metalul îşi recapătă proprietăţile plastice. Acest
proces poartă numele de recristalizare. Forţa motrice a transformărilor este
constituită atât de căldura latentă de deformare cât şi de energia termică
furnizată sistemului prin încălzire.
La recristalizare se păstrează forma dată prin deformarea plastică, dar
proprietăţile structurale şi mecanice se modifică restabilinduse echilibrul.
Recristalizarea prezintă trei etape şi anume: restaurarea, recristalizarea
propriu-zisă (germinarea) şi creşterea grăunţilor, (fig. 2.16).
● Restaurarea constituie prima etapă a procesului de recristalizare. În
perioada restaurării (care se produce la temperaturi relativ joase), au loc
fenomene de difuzie a defectelor punctiforme spre dislocaţii şi limite, anihilarea
reciprocă a unor vacanţe şi atomi interstiţiali, rearanjarea unor dislocaţii în
poziţii de minim energetic prin poligonizare, compensarea unor dislocaţii de
semn opus etc.
Prin restaurare are loc o restabilire parţială a unor proprietăţi fizice (de
exemplu conductibilitatea electrică) şi are loc refacerea reţelei cristaline,
eliminându-se distorsiunile şi tensiunile de deformare elastică şi plastică din
benzile de alunecare. Proprietăţile mecanice şi microstructura rămân astfel
neschimbate dar tensiunile interne sunt mult diminuate.
● Recristalizarea (germinarea), se produce la temperaturi mai înalte
decât restaurarea şi se manifestă prin formarea de germeni de grăunţi noi pe
baza cărora se dezvoltă grăunţi cu reţeaua regulată şi echiaxială. Germenii de
recristalizare se formează în locurile puternic deformate ale reţelei cristaline pe
baza fragmentelor de cristale vechi care concentrează energie potenţială.

17
 Fig. 2.16 Reprezentarea schematică a modificării proprietăţilor
şi microstructurii în procesul de recristalizare

În această etapă se formează o structură nouă, fără tensiuni interne şi se

restabilesc în totalitate proprietăţile fizice şi mecanice la valorile iniţiale;
duritatea şi rezistenţa scad şi creşte corespunzător plasticitatea. Fenomenul
germinării se produce la depăşirea unei temperaturi critice de recristalizare sau
prag de recristalizare şi care se poate aprecia prin relaţia analitică dată de A. A.
Bocivar:
trecr. = (0,35 … 0,5) ttopire / K (2.12.)
Temperatura critică prezintă valori diferite pentru fiecare metal sau aliaj.
Pentru definirea univocă a temperaturii de recristalizare trecr, aceasta se
consideră convenţional ca fiind temperatura minimă la care materialul puternic
deformat recris-talizează complet într-o oră.
Temperatura critică de recristalizare precizează şi noţiunile de deformare
la cald şi deformare la rece în funcţie de temperatura la care are loc deformarea
plastică: dacă aceasta se produce la temperaturi peste trecr deformarea se

18
consideră a fi efectuată "la cald", deformarea sub trecr considerându-se a fi
efectuată "la rece".
Temperatura de recristalizare depinde nu numai de natura materialului ci
şi de gradul de deformare plastică. Cu cât gradul de deformare este mai mare, cu
atât energia de deformare înmagazinată în material va fi mai mare şi cu atât
necesarul de aport suplimentar de energie termică va fi mai redus, astfel că
recristalizarea va avea loc la temperaturi critice mult mai scăzute.
Pentru ca procesul de recristalizare să se poată produce, gradul de
deformare trebuie să aibă, o valoare extremă (minimă) care în general variază
între 0,2…2%.
● Creşterea grăunţilor este ultima etapă a procesului de recristalizare.
Grăunţii noi, formaţi prin recristalizarea propriu-zisă prezintă o instabilitate
energetică prin dimensiunea lor relativ mică. Această dimensiune se
caracterizează printr-un număr mare de limite de grăunţi care prezintă o energie
superficială totală cu atât mai mare cu cât numărul de grăunţi în unitatea de
volum este mare. Tendinţa de scădere a energiei limitelor de grăunţi constituie
forţa motrice a continuării procesului de recristalizare prin creşterea granulaţiei.
Considerente de contact permanent între grăunţii metalici determină, ca o
condiţie de minim energetic a limitelor grăunţilor, forma hexagonală (în planul
secţiunii examinate).
Procesul de creştere este influenţat deci de forma, mărimea şi orientarea
grăunţilor.
Un grăunte mare este mai stabil (sub aspect energetic), decât unul mic
deoarece raportul între suprafaţa limitelor şi volumul său este mai redus. Se
produce astfel un fenomen de coalescenţă caracterizat prin creşterea grăunţilor
mari pe seama celor mici (grăunţii mici sunt absorbiţi). Anexarea se face cu atât
mai uşor cu cât diferenţele de mărime între grăunţii mari şi cei mici sunt mai
importante şi cu cât orientarea celor două cristale este mai apropiată.
Acest proces de creştere a dimensiunilor grăunţilor este cu atât mai
accelerat cu cât temperatura este mai înaltă.
De asemenea, cu cât timpul de menţinere la o anumită, temperatură este
mai lung, cu atât dimensiunea finală, a grăunţilor va fi mai mare.
O influenţă deosebită în determinarea mărimii finale a grăunţilor o poate
prezenta gradul anterior de deformare plastică. La un grad de deformare redus,
numărul locurilor puternic deformate şi deci susceptibile de germinare este

19
foarte mic, structura neuniformă favorizând o creştere puternică, anormală, de
grăunte. La un grad de deformare mai mare, numărul locurilor puternic
deformate în reţea este mărit şi apariţia a numeroşi germeni de recristalizare
determină o granulaţie omogenă, şi cu atât mai fină cu cât deformarea a fost mai
puternică

2.4. Ruperea materialelor metalice. Tipuri de rupere

2.4.1. Ruperea ductilă şi ruperea fragilă

Ruperea reprezintă
fenomenul de fragmentare al unui
corp în două sau mai multe părţi
sub acţiunea unor tensiuni externe
sau interne.
Ruperile se pot clasifica, în
general, în două mari categorii:
ruperi ductile şi ruperi fragile.
Ruperea ductilă este a. b. c. d.
produsă de tensiunile tangenţiale Fig. 2.17 Tipuri de ruperi în cazul solicitării
şi se mai numeşte şi rupere prin la tracţiune:
a. - ruperea prin smulgere fragilă (rupere fragilă);
forfecare sau rupere prin b. - ruperea prin forfecare a metalelor
alunecare. Este precedată de cu ductibilitate mare (rupere ductilă);
c. - ruperea prin forfecare a metalelor
deformaţii plastice mari, aspectul cu ductibilitate moderată;
suprafeţei de rupere fiind mat, d. - ruperea con-cupă
fibros. Ruperea ductilă se produce transcristalin şi are o viteză de propagare
relativ lentă.
Ruperea fragilă este produsă de tensiunile normale şi se mai numeşte
rupere prin smulgere sau rupere prin clivaj. Ruperea fragilă se produce după un
plan normal la direcţia tensiunii, cu o mare viteză de propagare şi fără a fi
precedată de deformaţii plastice macroscopice. Aceste caracteristici fac ca
ruperea fragilă să constituie un fenomen deosebit de periculos pentru structurile
metalice, numeroase cazuri de rupere fragilă, şi în special cele produse la poduri,
recipiente, nave maritime etc., având loc la solicitări sub rezistenţa admisibilă,

20
brusc - deci fără deformaţii prealabile - şi uneori după un interval destul de lung
de comportare satisfăcătoare în exploatare.
La materialele policristaline ruperea fragilă se poate produce fie
transcristalin fie intercristalin. Aspectul suprafeţei de rupere este cristalin
strălucitor la ruperea transcristalină respectivă de culoarea fazelor la ruperea
intercristalină.
Figura 2.17 prezintă schematic câteva tipuri de rupere în cazul solicitării
la tracţiune a unor epruvete metalice. Astfel, figura 2.17 a. expune ruperea
fragilă a unei epruvete monocristaline sau policristaline, figura 2.17 b prezintă
ruperea prin forfecare a metalelor cu ductilitate mare (plumbul), iar figura 2.17 c
prezintă, ruperea prin forfecare a metalelor cu ductilitate moderată (oţelul
carbon), la care se produce o mică gâtuire urmată de o rupere con-cupă (fig.
2.17 d).
Deoarece valori apropiate de cele ale rezistenţei teoretice de rupere s-au
obţinut doar experimental pe monocristale filiforme extrem de subţiri
(whiskers), s-a admis ipoteza că ruperea materialelor metalice la o tensiune mult
mai mică decât rezistenţa teoretică de rupere este determinată de
neomogenităţile structurale şi imperfecţiunile de reţea care joacă rolul unor
concentratori de tensiuni. Prin concentrarea de tensiuni în anumite zone se poate
atinge nivelul rezistenţei teoretice de rupere astfel că se produc mici ruperi
locale, microfisuri, care se propagă apoi în tot corpul sub acţiunea stării de
tensiune.
Astfel, la ruperea ductilă prin tracţiune a oţelurilor, în zona gâtuirii
epruvetei apare o stare de tensiune triaxială care duce la formarea unor mici pori
ce se unesc sub acţiunea tensiunii aplicate şi formează o fisură centrală care se
propagă pe o direcţie perpendiculară pe axa epruvetei iar apoi pe planele de
alunecare înclinate la 45° faţă de axa epruvetei.
Microfisurile din care se dezvoltă ruperea nu există deci de la început în
material ci sunt produse în procesul de deformare. Această afirmaţie este
valabilă şi pentru ruperea fragilă care, deci nu prezintă deformaţii plastice
macroscopice, este precedată de deformări plastice microscopice. Formarea
microfisurilor din care se dezvoltă ruperea se explică prin concentrarea
dislocaţiilor la obstacole (limitele dintre grăunţi, suprafeţele maclelor de
deformare, barierele Cottrell-Lomer, incluziuni, precipitate microscopice etc.)

21
datorită deformărilor plastice care preced, în mod corespunzător, ruperea
propriu-zisă.

a. b.
Fig. 2.18 Formarea microfisurilor prin:
a. - coalescenţa dislocaţiilor; b. - concentrarea la limitele de grăunţi

Figura 2.18 prezintă două scheme de amorsare a fisurilor prin

concentrarea dislocaţiilor la obstacole. Deoarece un material ductil permite
relaxarea prin deformare plastică, a tensiunilor concentrate la vârful fisurilor,
viteza de propagare a acestora este mică. Această relaxare este însă extrem de
diminuată la ruperea fragilă a materialelor metalice, la care viteza de propagare
a fisurilor este de cca.1.000 m/sec.

2.4.2. Fragilizarea materialelor metalice

Formarea microfisurilor nu constituie o condiţie suficientă pentru
provocarea unei ruperi fragile. Pentru propagarea acestora trebuie întrunite o
serie întreagă de condiţii care determină fragilizarea materialului metalic luat în
considerare.
Un material metalic poate fi ductil în anumite condiţii dar poate deveni
fragil în altele. Intervine astfel noţiunea de fragilizare care se poate defini ca
fiind tratamentul prin care se diminuează capacitatea de deformare plastică a
unui material în condiţiile date. Acest tratament poate fi de natură diferită:
termic, chimic, mecanic etc. În mod obişnuit însă, prin fragilizare se înţelege
scăderea de ductilitate care rezultă prin modificarea condiţiilor de exploatare
sau de încercare a unui metal sau aliaj metalic.
Această modificare poate consta practic în: scăderea temperaturii,
creşterea vitezei de solicitare, determinarea unei stări de tensiune spaţială etc.

22
 Dintre factorii structurali care pot determina fragilizarea se poate aminti
în primul rând mărimea grăuntelui.
Limitele dintre grăunţi frânează propagarea fisurilor, deci cu cât limitele
vor fi mai numeroase (cu cât dimensiunile grăunţilor vor fi mai mici) cu atât
fisurile se vor propaga mai greu iar rezistenţa la rupere va fi mai mare.
Tranziţia ductil-fragil este determinată şi prin variaţia temperaturii de
încercare (exploatare). Această tranziţie are drept cauză modul diferit în care
variază tensiunea tangenţială reală de rupere t şi tensiunea normală reală de
rupere n cu temperatura.
O importanţă deosebită asupra fragilizării o au concentratorii interni de
tensiune.
Concentratorii pot fi de natură geometrică: crestături, fisuri, pori, variaţii
bruşte de dimensiuni, etc. sau de natură metalurgică: neomogenităţi structurale,
structuri fragile locale, incluziuni etc.
Starea de tensiune, alături de temperatură şi de natura şi structura
materialului influenţează deci puternic caracterul ruperii.
Deoarece factorii care pot determina fragilizarea unui material metalic
sunt extrem de numeroşi, vor fi menţionaţi doar cei mai importanţi dintre
aceştia:
- compoziţia chimică;
- structura materialului (tratamentele termice efectuate);
- condiţiile de exploatare (încercare) - temperaturi scăzute;
- viteze mari de solicitare sau deformare;
- atmosfera corozivă;
- prezenţa concentratorilor de tensiuni etc.
În general, fragilizarea este un rezultat al acţiunii comune a unora sau
altora dintre factorii prezentaţi. Pentru cazurile întâlnite în mod obişnuit în
practica construcţiilor metalice şi pentru un material dat, se consideră însă ca
având o influenţă deosebită asupra fragilizării trei factori dintre cei menţionaţi:
- temperatura scăzută de exploatare;
- starea de tensiune spaţială;
- viteza mare de deformare sau aplicare a sarcinii.
Susceptibilitatea faţă de ruperea fragilă poate fi influenţată şi de
dimensiunea piesei (structurii metalice); cu cât aceasta va fi de dimensiuni mai

23
mari, cu atât va putea fi înmagazinată o mai mare cantitate de energie elastică
care ar putea conduce la propagarea rapidă a unei fisuri.
Se menţionează că cercetările efectuate până în prezent au evidenţiat
faptul că ruperea de tip fragil apare de regulă numai la metalele cu structură
cubică cu volum centrat sau hexagonal compactă dar nu şi la metalele cu
structură cubică cu feţe centrate, în afară de cazurile în care au existat factori ce
au contribuit la fragilizarea limitelor grăunţilor acestora din urma.
Majoritatea ruperilor de tip fragil constatate în exploatare pentru un
material dat sunt determinate de temperaturi de serviciu relativ joasă şi de
prezenţa unor stări de tensiune spaţială cauzate de concentratori.
Întrucât tendinţa către o rupere fragilă este accentuată de către solicitările
sau deformările cu viteze mari, pentru cercetarea susceptibilităţii materialelor
metalice spre ruperea fragilă se utilizează de obicei diferite încercări prin şoc
(încercările de încovoiere prin şoc Charpy, Izod, Schnadt, Battelle, încercarea de
tracţiune prin şoc, încercări prin explozie etc).

2.4.3. Ruperea la oboseală

Ruperile care apar în urmă aplicării unor sarcini variabile şi repetate în
timp se numesc ruperi la oboseală şi se manifestă prin unele caracteristici care
le deosebesc de ruperile determinate prin aplicarea unor sarcini constante.
Ruperile la oboseală se produc, în general, la tensiuni mult mai mici decât cele
necesare pentru a preceda ruperea în condiţii statice şi sunt foarte periculoase
deoarece nu sunt precedate de modificări vizibile ale aspectului sau
dimensiunilor pieselor respective.
Ruperea la oboseală a materialelor metalice este iniţiată de existenţa unor
concentratori de tensiune geometrici sau metalurgici (variaţii bruşte ale
dimensiunilor, unghiuri ascuţite interioare, găuri, fund de filet, incluziuni
nemetalice, microfisuri, microretasuri etc.) care, sub acţiunea sarcinilor variabile
şi repetate în timp, determină o ecruisare crescândă a zonelor respective în urma
căreia materialul nu se mai poate deforma plastic şi fisurează.
Fisurarea are loc, de regulă, la suprafaţa pieselor unde sunt localizate de
cele mai multe ori şi concentratorii de tensiune. Fisura astfel apărută se dezvoltă
treptat sub acţiunea repetată a sarcinilor variabile iar atunci când secţiunea
efectiv rămasă nu mai rezista solicitărilor, intervine ruperea bruscă a acesteia.

24
 O rupere prin oboseală poate fi recunoscută prin existenţa a două zone: o
zonă lucioasă, relativ netedă dar care evidenţiază prin aspectul său formarea şi
avansarea în timp, a fisurii
incipiente (sunt vizibile
liniile de deformare ce
indică propagarea în etape
a fisurii, aspectul lucios
apărând în urma frecării
suprafeţelor de rupere) şi o
zonă mată, cu asperităţi,
corespunzătoare ruperii
finale, instantanee,
(fig. 2.19).
Rezistenţa la Fig. 2.19 Zonele ruperii prin oboseală
oboseală se defineşte ca
reprezentând tensiunea alternantă sau oscilantă care produce ruperea unei
epruvete după un număr de alternanţe foarte mare; acest număr se stabileşte
convenţional şi este în mod obişnuit de 107 pentru oţeluri respectiv 108 pentru
aliaje neferoase uşoare.
Rezistenţa la oboseală scade cu creşterea dimensiunilor piesei şi a
rezistenţei la întindere a materialului întrucât, practic, toate ruperile la oboseală
pornesc de la suprafaţă, pe lângă micşorarea concentratorilor geometrici printr-o
proiectare adecvată, rezistenţa la oboseală se poate ameliora simţitor prin
durificare termică (tratamente termice de călire superficială, nitrurare, cementare
etc.) sau mecanică (rulare cu role, durificare cu jet de alice etc.) care produc
tensiuni de compresiune remanente la suprafaţa pieselor, tensiuni ce diminuează
tensiunile de întindere provocate de sarcina aplicată.

2.5. Deformarea plastică prin fluaj

Dacă la temperatura normală proprietăţile de rezistenţă ale materialelor
metalice nu sunt practic dependente de timp, la temperaturi înalte însă, aceste
proprietăţi pot suferi modificări considerabile.

25
 Astfel, 1a
temperaturi înalte, un
material metalic se
poate deforma sub
acţiunea unei sarcini
mult mai mici decât
limita de curgere şi,
dacă aceasta sarcină se
menţine constantă
deformarea va avea un
caracter continuu.
Fig. 2.20 Curba şi zonele de fluaj
Deformarea
lentă, progresivă în timp şi continuă a unui material sub acţiunea unei sarcini
constante se numeşte fluaj. Comportarea la fluaj a unui material metalic poate fi
caracterizată prin curba de fluaj care se determină prin aplicarea unei sarcini
constante de tracţiune unei epruvete ce se menţine un anumit timp la o
temperatură înaltă. Se determină astfel variaţia în timp a deformaţiei epruvetei
care poate fi reprezentată printr-o curbă de fluaj ca cea din figura 2.20. După
lungirea instantanee ε0, curba prezintă trei zone de maximă importanţă tehnică:
– Prima zonă, AB, numită zona fluajului primar sau zona fluajului
nestabilizat, reprezintă intervalul în care viteza de fluaj dE/dt descreşte, iar
rezistenţa la fluaj a materialului creşte (datorită propriei sale deformaţii care
produce o ecruisare tot mai puternică).
– A doua zonă, BC, zona fluajului secundar sau zona fluajului stabilizat,
se caracterizează printr-o viteză de fluaj aproximativ constantă ca urmare a
compensării procesului de ecruisare prin relaxarea determinată de fenomene de
restaurare. Valoarea medie a vitezei de fluaj în această zonă se numeşte viteza
minimă, de fluaj.
– A treia zonă, CD, zona fluajului terţiar sau zona fluajului accelerat se
caracterizează printr-o creştere rapidă a vitezei de fluaj până la ruperea în
punctul D, această creştere fiind legată atât de reducerea secţiunii (gâtuirea
epruvetei) cât şi de anumite modificări structurale ale materialului.
Pentru explicarea procedeelor de deformare ce caracterizează fluajul au
fost elaborate o serie de teorii ce au în vedere fenomenele caracteristice
temperaturilor înalte: fenomenele de difuziune accelerate de mobilitatea

26
crescândă a atomilor, mobilitatea mai mare a mişcării dislocaţiilor prin
mecanismul de căţărare şi alunecare peste obstacole, schimbarea sistemelor de
alunecare sau apariţia de noi sisteme de alunecare suplimentare, formarea unui
număr sporit de limite la unghiuri mici, deformarea limitelor de grăunţi etc.
Deoarece difuziunea de-a lungul limitelor de grăunţi are loc în condiţii
mai favorabile decât în interiorul grăunţilor, la o temperatură dată un material cu
grăunţi de mărime mică, va prezenta un fluaj mai accentuat decât acelaşi
material dar având grăunţi mai mari (şi deci o suprafaţă totală a limitelor mai
mică decât primul).
Cercetările
efectuate asupra
fenomenului de fluaj au
relevat că, pe măsură ce
temperatura creşte,
metalele prezintă o
trecere de la ruperea
transcristalină, către Fig. 2.21 Temperatura de echicoeziune
ruperea intercristalină prin scăderea rezistenţei limitelor sub cea a grăunţilor. A
fost astfel definită noţiunea de temperatură de echicoeziune Tec , ca fiind
temperatura la care atât grăunţii cât şi limitele au aceeaşi rezistenţă sub Tec
ruperea prin fluaj se produce deci transcristalin, iar peste Tec ruperea se va
produce intercristalin (fig. 2.21). Se menţionează că pentru un material dat curba
de fluaj depinde în special în limita grăunţilor de temperatură şi de nivelul
solicitării. În funcţie de aceşti factori asociaţi proprietăţilor specifice
materialului respectiv fluajul terţiar poate să lipsească complet, fluajul secundar
poate să se caracterizeze printr-o viteză de fluaj practic nulă sau zona respectivă
să se micşoreze până la dispariţie etc.
In proiectarea structurilor solicitate la temperaturi înalte se face uz de
limita tehnica de fluaj pentru o temperatură dată, respectiv tensiunea care
produce o alungire specifică remanentă de 0,2% la o durată de încercare de 100
ore R0,2/100 , conform STAS 6596-80 - pentru încercările de scurtă durată, pentru
încercările de lungă durată recomandându-se stabilirea limitelor R0,2/100 şi R1/10.000
(alungirile la fluaj de 0,2% şi 1% pentru durata de încercare de 1000 şi respectiv
10.000 ore), corespunzătoare duratelor de funcţionare în exploatare.

27