3.

BAZELE TEORETICE ALE STUDIERII ALIAJELOR METALICE

3.1 Generalităţi privind aliajele metalice

Metalele pure se utilizează în industrie doar în cazuri foarte rare, deoarece

sunt relativ scumpe iar proprietăţile lor mecanice sunt în general slabe. Ca atare, se
preferă utilizarea unor aliaje metalice, care se obţin prin combinarea unui metal de
bază cu unul sau mai multe elemente chimice suplimentare (metale sau nemetale), de
regulă prin topirea împreună a elementelor constitutive.[35]
Dacă într-un aliaj, unul dintre elementele componente se întâlneşte într-o
proporţie mult mai mare decât celelalte, el se numeşte metal de bază. Elementele
care se întâlnesc în aliaj pe lângă metalul de bază (componenţii aliajului) pot fi de
două feluri. Elementele introduse intenţionat, pentru a modifica proprietăţile chimice,
mecanice sau tehnologice ale metalului de bază se numesc elemente de aliere.
Componenţii care au pătruns în aliaj independent de acţiunea unor operatori umani,
se numesc impurităţi.[35]
Deoarece atomii străini, în special cei ai elementelor de aliere, creează
perturbații în rețeaua cristalină a metalului de bază, aliajele au caracteristici mecanice
superioare celor ale metalului de bază.[68]
În funcţie de numărul componenţilor care le alcătuiesc, se pot distinge
următoarele tipuri de aliaje [34]:
- aliaje binare (cu doi componenţi)
- aliaje ternare (cu trei componenţi)
- aliaje cuaternare (cu patru componenţi)
- aliaje polinare (cu mai mulţi componenţi).
Dacă mai multe aliaje au la bază aceleaşi elemente de aliere, dar în proporţii
diferite, ele constituie sistemul de aliaje al elementelor respective.
La scară macroscopică, aliajele au un aspect omogen, însă la scară atomică se
poate observa că ele prezintă o structură eterogenă. Astfel, în interiorul unui aliaj,
elementele de aliere se pot asocia în diferite moduri, formând fazele aliajului. O fază
se defineşte ca fiind o parte constitutivă a unui sistem, omogenă şi prezentând aceeaşi
structură şi componenţă chimică în oricare parte a sa. Fiecare fază este precis
delimitată faţă de celelalte faze înconjurătoare. În general, fazele se notează cu litere
greceşti: , ,  etc.

1
 La rândul lor, fazele pot să apară singure sau asociate. Aspectele de structură
specifice ale aliajelor - faze unice sau asociaţii de faze - se numesc constituenţi
metalografici.[35]
Pentru exemplificare, în figura 3.1 se prezintă 3 aspecte structurale ale unor
aliaje fier-carbon. Astfel, în figura 3.1.a se observă o singură fază, de culoare albă,
care reprezintă și un singur constituent. În figura 3.1.b apar două faze, una de culoare
albă și una de culoare, fiecare reprezentând câte un constituent. În figura 3.1.c se
disting tot două faze, dar alternanţa lor cvasiregulată indică faptul că ele alcătuiesc un
singur constituent.

a b c
Fig. 3.1 Faze şi constituenţi în aliaje
a) 1 fază, 1 constituent; b) 2 faze, 2 constituenți; c) 2 faze, 1 constituent

Studiul fazelor şi constituenţilor din metale şi aliajele metalice formează

obiectul domeniului numit metalografie.
Se pot distinge trei tipuri principale de constituenți: compuși chimici, soluții
solide și amestecuri mecanice.
Compușii chimici se disting prin faptul că există un raport bine determinat
între cantitățile de atomi ai elementelor chimice componente, caracterizat printr-o
formulă chimică. Un exemplu este carbura de fier, Fe 3C, în care un atom de carbon se
combină întotdeauna cu 3 atomi de fier.
Soluţiile solide pot fi compuse din doi sau mai mulţi componenţi, care prezintă
solubilitate în stare solidă într-un interval de temperaturi şi concentraţii bine definit.
Luând, pentru simplificare, cazul aliajelor binare cu componenţii A şi B, se pot
distinge, în funcţie de modul de întrepătrundere al celor două tipuri de atomi,
următoarele combinaţii:
1. soluţii solide de substituţie (înlocuire), la care alierea se face prin pătrunderea
atomilor de tip B în locul atomilor de tip A (fig.3.2.a) [3]; în unele situaţii,
numărul atomilor înlocuiţi poate ajunge până la 100% (solubilitate nelimitată).

2
2. soluţii solide de interstiţie (pătrundere), la care atomii de tip B ocupă poziţii
interstiţiale în reţeaua cristalină a atomilor de tip A (fig.3.2 b) [3].

a) b)
Fig. 3.2 a) Soluţie solidă de substituţie; b) soluţie solidă de interstiţie [3]

Soluţiile solide de substituţie se pot forma numai dacă sunt îndeplinite

următoarele condiţii (regulile Hume-Rothery) [3, 68]:
- atomii componenţilor trebuie să aibă dimensiuni similare, razele atomice
îndeplinind condiţia:
0,85rB  rA  1,15rB (3.1)
- reţelele cristaline ale componenţilor trebuie să fie izomorfe; în cazul unor
componenţi care prezintă transformări alotropice, solubilitatea se menţine
numai pentru domeniile în care este îndeplinită condiţia de izomorfism;
- atomii componenţilor trebuie să aibă valenţe apropiate sau chiar identice; cu
alte cuvinte, componenţii trebuie să ocupe poziţii favorabile în sistemul
periodic al elementelor (aceeaşi grupă sau grupe vecine);
- electronegativitatea elementelor componente ale aliajului trebuie să fie
apropiată.
Interacţiunile dintre atomii aparţinând celor două elemente componente pot
conduce la următoarele situaţii [35]:
a. atomii diferiţi se atrag de aceeaşi manieră ca şi cei de acelaşi tip; în acest
caz, atomii din aliaj nu manifestă preferinţe pentru natura vecinilor lor şi se
vor comporta ca şi când toţi ar fi identici. Va rezulta o soluţie solidă
dezordonată (fig.3.3.a), cu o repartiţie statistic uniformă a atomilor.
b. atomii diferiţi se atrag reciproc mai puternic decât cei de acelaşi fel; în acest
caz apare tendinţa ca atomii de tip A, de exemplu, să se înconjoare cât mai
simetric cu atomi de tip B, formând astfel o soluţie solidă ordonată
(fig.3.3.b). În interiorul celulelor elementare, acest aranjament se reflectă

3
 prin ocuparea poziţiilor vecine de către atomi diferiţi; de exemplu, în
reţeaua c.f.c. a aliajului Cu3Au, vârfurile cubului sunt ocupate de atomi de
aur, iar atomii din centrele feţelor cubului sunt atomi de cupru.
c. atomii de acelaşi fel se atrag mai puternic decât atomii diferiţi; în această
situaţie, apare tendinţa ca cele două tipuri de atomi să se separe, alcătuind
prin aglomerare zonală cristale de natură diferită, care prezintă fiecare
proprietăţile componenţilor puri A şi respectiv B. Combinaţia rezultată se
numeşte amestec mecanic (fig. 3.3.c). În reacţiile chimice care au loc între
fazele şi constituenţii unor aliaje, amestecurile mecanice se marchează prin
plasarea componentelor lor între paranteze rotunde. Astfel, amestecul
mecanic de A şi B se va nota (A+B).

a) b) c)
Fig.3.3. Schema de grupare a atomilor în:
a) soluţia solidă dezordonată; b) soluţia solidă ordonată; c) amestecul mecanic.

Soluţia solidă dezordonată şi soluţia solidă ordonată sunt combinaţii

monofazice, în timp ce amestecul mecanic este bifazic.
Dacă între diametrele atomilor metalului de bază şi ai elementelor de aliere
există o diferenţă mai mare de câteva procente, formarea soluţiilor solide va fi
însoţită de o distorsionare a reţelei cristaline.
Astfel, dacă diametrul atomilor elementului de aliere este mai mare decât cel al
atomilor metalului de bază, parametrul reţelei soluţiei solide creşte proporţional cu
cantitatea de element de aliere introdusă. În cazul invers, parametrul reţelei se
micşorează.
De exemplu, în cazul alierii fierului cu W, Ni, Cr, Mn (care au raze atomice
mai mari decât fierul) parametrul reţelei creşte, dar în cazul alierii cu Si (care are
raza atomică mai mică decât fierul), parametrul reţelei scade.
În cazul soluţiilor solide de interstiţie, deoarece în general spaţiile interstiţiale
sunt mici, trebuie să existe diferenţe mari între atomii componenţilor [35]:
rB  0,59rA. (3.2)

4
 Această condiţie o îndeplinesc atomii unor elemente ca hidrogenul, carbonul,
azotul, borul etc.
Soluţiile solide de interstiţie au de obicei o reţea cristalină simplă (de tip c.f.c.
sau h.c.), compuşii ce le formează corespunzând unor formule de tip M 4X, M2X, MX,
unde X reprezintă componentul dizolvat (elementul cu raza atomică mai mică).[35]
Trebuie amintit aici faptul că pe lângă cazurile de soluţii solide simple, de
substituţie sau interstiţie, există şi unele soluţii solide complexe, care cuprind atât
atomi de substituţie cât şi atomi interstiţiali.
Dacă atomii de tip A şi cei de tip B dintr-o soluţie solidă ordonată sunt diferiţi
din punct de vedere electrochimic şi formează compuşi de forma AxBy care nu
respectă nici legea valenţei, aceşti compuşi se numesc compuşi intermetalici.
În general, compuşii intermetalici există într-un domeniu larg de compoziţii
chimice şi posedă reţele cristaline caracteristice, diferite de cele ale componentelor.
Se disting mai multe grupe de compuşi intermetalici, cele mai importante fiind
compuşii electronici, care se formează pentru anumite rapoarte - 3/2, 21/13 sau 7/4 -
între electronii de valenţă şi atomi (de exemplu la CuBe şi Cu 3Sn raportul este de 3/2;
în Cu5Zn8, Ag5Cd8 raportul este 21/13, iar la CuZn3 şi Cu3Sn, raportul este 7/4) şi
fazele Laves (MgZn2, MgCu2, MgNi2 etc.).[10]

3.2 Diagrame de echilibru

În cazul unui metal pur, starea sa la un moment dat (lichid sau solid, structură
etc.) este determinată de către temperatură şi presiune. Deoarece însă majoritatea
proceselor metalurgice se desfăşoară la presiunea atmosferică, influenţa acestui
parametru este în general ignorată. Astfel, descrierea modificărilor de stare ale
metalului pur se poate face printr-un grafic liniar (unidimensional).
Pentru a defini starea unui aliaj metalic binar trebuie ca pe lângă temperatură
să se precizeze şi compoziţia sa (proporţiile în care se găsesc elementele
componente). Pentru un sistem de aliaje în care transformările se produc relativ lent,
se poate construi ca atare o diagramă de stare (echilibru), care să indice fazele şi
constituenţii ce se pot forma în sistemul de aliaje pentru orice combinaţie de
compoziţie şi temperatură. Termenul de echilibru se referă la faptul că există un
echilibru chimic, respectiv transformările care se produc de exemplu la încălzirea
unui aliaj sunt reversibile și se pot produce în sens invers atunci când acel aliaj se
răcește.

5
 Construirea unei diagrame de echilibru presupune studierea comportării la
încălzire, respectiv răcire a fiecărui aliaj dintr-un sistem de aliaje binare. Se obţine în
acest fel o succesiune de curbe temperatură-timp, care se pot transforma într-o
diagramă temperatură-concentraţie (fig. 3.4 [35]).

Fig. 3.4 Modul de obţinere a diagramelor de echilibru şi principalele lor elemente caracteristice [35]

Diagramele de echilibru permit doar determinarea fazelor în echilibru, adică a

stărilor stabile obţinute prin procese de încălzire, respectiv răcire, foarte lente. Se pot
pune astfel în evidenţă transformările care au loc la trecerea din starea solidă în cea
lichidă sau invers (topirea sau solidificarea), precum şi transformările în stare solidă.
Într-o diagramă de echilibru se pot întâlni domenii structurale monofazice
(omogene) sau polifazice (eterogene).
Principalele elemente care se regăsesc într-o diagramă de echilibru sunt liniile
de transformare şi punctele caracteristice de transformare.
Dintre liniile de transformare, cele mai importante sunt cele care separă
domeniul solid de cel lichid.
Astfel, linia de transformare care constituie locul geometric al temperaturilor
de început de solidificare (la răcire), respectiv de sfârşit de topire (la încălzire) se
numeşte linia lichidus, iar linia de transformare care constituie locul geometric al
temperaturilor de sfârşit de solidificare (la răcire), respectiv de început de topire (la
încălzire) poartă denumirea de linie solidus.

6
3.2.1 Legi şi reguli de bază în diagramele de echilibru

a) Legea fazelor
Pentru a determina numărul fazelor care se află în echilibru într-un anumit
domeniu, se poate aplica legea fazelor (legea lui Gibbs). Aceasta stabileşte varianţa
unui sistem de faze, adică numărul factorilor externi sau interni care influenţează
starea sistemului şi care pot fi variaţi fără a modifica echilibrul existent între faze
(fără a modifica numărul fazelor din sistem). [34]
Expresia matematică a legii fazelor pentru aliaje metalice, în condiţii de
presiune constantă, este [34]:
V=N–f+1 (3.3)
unde:
V = varianţa sistemului de faze (numărul gradelor de libertate);
N = numărul componenţilor aliajului;
f = numărul de faze.
În cazul aliajelor binare (N=2), legea fazelor se poate scrie:
V=3–f (3.4)
iar pentru aliajele ternare (N=3), ea are forma:
V = 4 – f. (3.5)
În cazul în care V < 0, sistemul nu se află în echilibru.
Dacă V = 0, echilibrul se menţine numai pentru o temperatură şi compoziţie
bine determinate (sistem invariant);
Dacă V = 1, echilibrul se menţine fie pentru o variaţie a temperaturii, fie
pentru o variaţie a concentraţiei (sistem monovariant), în condiţiile în care există o
anumită corelaţie în compoziţia fazelor;
Pentru V = 2, echilibrul se menţine într-un domeniu definit printr-un interval
de temperaturi şi de concentraţii ce variază independent (sistem bivariant).
Astfel, dacă se consideră un sistem monocomponent (N = 1), pentru f = 2
varianţa este nulă (V = 0), ceea ce înseamnă că cele două faze pot exista simultan
numai la o temperatură constantă. Aceasta înseamnă că procesele de topire,
solidificare sau de transformare alotropică a metalelor pure trebuie să se desfăşoare la
o temperatură constantă. Pentru un interval de temperaturi, condiţia de echilibru
indică o singură fază (f = 1 pentru V = 1).
În cazul unui sistem binar (N = 2), pot exista în echilibru, simultan, cel mult
trei faze dar numai pentru o temperatură constantă şi o compoziţie determinată (f = 3,
7
V = 0); pentru un interval de temperaturi şi pentru o anumită corelaţie a compoziţiei
fazelor, echilibrul se menţine la existenţa simultană a două faze (f = 2, V = l), iar
pentru un domeniu definit printr-un interval de temperaturi şi de concentraţii, condiţia
de echilibru permite existenţa doar a unei singure faze (f = 1, V = 2). De aici rezultă
că într-un sistem binar există o singură compoziţie pentru care solidificarea se
produce la o temperatură constantă; pentru restul de compoziţii solidificarea are loc
pe intervale de temperaturi.
În diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare nu pot exista deci
decât domenii ce cuprind una sau două faze, existenţa simultană a trei faze
constatându-se numai pentru temperaturi şi compoziţii fixe (V = 0).

b) Regula orizontalei
Regula orizontalei - aplicabilă oricărui domeniu bifazic dintr-o diagramă de
echilibru binare – indică faptul că, la o anumită temperatură, compoziţia celor două
faze în echilibru este dată de abscisele punctelor de intersecţie ale orizontalei de
temperatură cu liniile care delimitează domeniile celor două faze. [34]
Această regulă este ilustrată în figura 3.5 [34]. Astfel, la temperatura tN,
compoziţia chimică a fazelor lichidă şi solidă a unui aliaj binar A+B ce conţine n% B
(şi în rest A) este a% B pentru faza solidă, respectiv b% B pentru faza lichidă.

Fig. 3.5 Regula orizontalei şi cea a segmentelor inverse pentru o diagramă de echilibru. [34]

c) Regula segmentelor inverse

Regula segmentelor inverse (numită şi regula pârghiei), permite
determinarea proporţiei celor două faze aflate în echilibru.
Pentru a calcula proporţia maselor celor două faze aflate în echilibru la
temperatura tN, pentru un aliaj cu n% B, se consideră că suma maselor celor două faze
este egală cu unitatea:
L+S=1 (3.6)

8
unde L este cantitatea fazei lichide iar S cantitatea fazei solide.
Masa elementului B conţinut în cele două faze este corespunzătoare
compoziţiilor chimice respective şi are valoarea:
n = Lb + Sa (3.7)
Din relaţiile (3.6) şi (3.7) rezultă:
n  a XN
L=  şi (3.8)
b  a XY
b  n NY
S=  (3.9)
b  a XY
iar dacă se face raportul dintre L şi S:
L n  a XN
  (3.10)
S b  n NY
Regula segmentelor inverse arată deci că, din punct de vedere cantitativ, fazele
sunt proporţionale cu segmentele opuse în raport cu aliajul şi determinate de
izotermă. Altfel spus, masa unei faze este dată de raportul dintre segmentul cuprins
între concentraţia celeilalte faze şi concentraţia aliajului, şi segmentul cuprins între
concentraţiile celor două faze.[35]
Masele fazelor sunt deci funcţii liniare de concentraţia aliajului.

3.2.2 Transformări de bază în diagramele de echilibru

Principalele transformări care se pot întâlni într-o diagramă de echilibru sunt:

- cristalizarea;
- topirea;
- transformarea eutectică;
- transformarea eutectoidă;
- transformarea peritectică.
Deoarece caracteristicile primelor două tipuri de transformare au fost deja
prezentate, în continuare sunt detaliate doar ultimele trei categorii menţionate.

a) Transformarea eutectică

Transformarea eutectică are loc atunci când o soluţie lichidă (L) se

descompune, la temperatură constantă, în două (sau mai multe) faze solide  şi 
combinate sub forma unui amestec mecanic:
L  (+) (3.11)
9
 Spre exemplificare, în fig. 3.6 [122] se prezintă o diagramă de echilibru care
prezintă o transformare eutectică în punctul SE.

Fig. 3.6 Exemplu de diagramă de echilibru în care apare o transformare eutectică

Structura rezultată se numeşte aliaj eutectic, iar punctul din diagrama de

echilibru în care are loc această transformare se numeşte punct eutectic.
Se observă că în punctul eutectic, varianţa este nulă (V=2-3+1), astfel că
transformarea eutectică se va produce la temperatură constantă.
Deoarece se formează direct din lichid, aliajele eutectice sunt structuri primare.
În general aliajele eutectice au o granulaţie fină, apărând sub forma unui
agregat lamelar sau globular, lamelele sau globulele unui component fiind înglobate
în al doilea component.
Exemple de sisteme de aliaje în care se întâlnesc numai transformări eutectice
sunt Pb-Sn, Zn-Cd, Cu-Ag etc.

b) Transformarea eutectoidă

Transformarea eutectoidă are loc atunci când o soluţie solidă  se descompune,

la temperatură constantă, în două (sau mai multe) faze solide combinate sub forma
unui amestec mecanic (în punctul S, fig. 3.[122]) [34]:
  (+) (3.12)

10
 Fig. 3.7 Exemplu de diagramă de echilibru în care apare o transformare eutectoidă [122]

Amestecul mecanic rezultat se numeşte eutectoid, iar punctul din diagrama de

echilibru în care are loc această transformare se numeşte punct eutectoid.
Întrucât, pentru temperatura de transformare constantă, varianţa sistemului de
faze este nulă, în diagramele de echilibru transformarea eutectoidă apare sub forma
unei segment orizontal (izotermă) ce trece prin punctul eutectoid.[35]
Structura eutectoidă se prezintă de obicei sub aspectul unui constituent lamelar
sau globular cu formaţiuni fine.
Transformări eutectoide se întâlnesc la sistemele de aliaje Fe-Fe3C, Cu-Al etc.

c) Transformarea peritectică

Transformarea peritectică constă în reacţia unei soluţii solide  cu lichidul L din

care ea s-a separat anterior, rezultând o nouă soluţie solidă  (fig. 3.8, punctul L) [122]:
+L (3.13)
Deoarece reacţia are o varianţă nulă, temperatura rămâne constantă pe
parcursul transformării.
Sistemele de aliaje Ag-Pt, Pb-Hg, In-Th prezintă diagrame de echilibru în care
transformarea principală este de tip peritectic.

11
 Fig. 3.8 Exemplu de diagramă de echilibru în care apare o transformare peritectică [122]

d) Alte tipuri de transformări

Pe lângă cele trei transformări prezentate anterior, în diagramele de echilibru

ale sistemelor de aliaje binare se mai pot regăsi şi o serie de alte transformări,
menţionate pe scurt în cele ce urmează:
Transformarea peritectoidă este o reacţie între două faze solide  şi , prin
care rezultă o nouă fază  cu compoziţie intermediară:
+ (3.14)
Spre deosebire de transformarea peritectică, cea peritectoidă are loc în stare
solidă. Ea se întâlneşte, de exemplu, în diagramele de echilibru ale unor aliaje pe bază
de titan.
Transformarea monotectică constă în descompunerea unui lichid L1 într-un
alt lichid L2 şi o fază solidă  :
L1 = L 2 +  (3.15)
O astfel de transformare se regăseşte în diagrama de echilibru a sistemului de
aliaje Cu-Pb.
Transformarea sintectică este o reacţie de tip peritectic la care două faze
lichide L1 şi L2 se combină, rezultând o fază solidă de compoziţie intermediară:
L1 + L 2   (3.16)

12
3.2.3 Tipuri de diagrame de echilibru pentru sistemele de aliaje binare

Diagramele de echilibru ale sistemelor binare pot fi clasificate în funcţie de

solubilitatea componenţilor în stare lichidă şi respectiv solidă, precum şi în funcţie de
reacţiile chimice care au loc în timpul solidificării.
În prezent, în industrie se folosesc mai ales aliaje ai căror componenţi prezintă
solubilitate totală în stare lichidă. Pe lângă acestea există şi unele sisteme de aliaje cu
solubilitate parţială în stare lichidă (de exemplu Pb-Zn, Cu-Fe, Cu-Pb etc.) sau chiar
cu insolubilitate totală în această stare (Fe-Pb, Fe-Ca etc.).
Sistemele de aliaje cu solubilitate totală în stare lichidă pot fi împărţite după
solubilitatea componentelor în stare solidă astfel :
- sisteme de aliaje cu solubilitate totală în stare solidă;
- sisteme de aliaje cu insolubilitate totală în stare solidă;
- sisteme de aliaje cu solubilitate limitată în stare solidă.

3.2.3.1 Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje cu solubilitate totală în stare solidă

Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje cu componenţi complet solubili în

stare solidă (fig. 3.9 [35]) cuprinde trei domenii: două domenii monofazice (lichid L şi
soluţie solidă ) şi un domeniu bifazic corespunzător intervalului de solidificare (L + ).

a) b)
Fig. 3.9 Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje cu componenţi complet solubili în stare
solidă (a) şi curba de răcire corespunzătoare aliajului I (b) [35]

În domeniul L + , sistemul este monovariant (V = N – f + 1 = 2 - 2 + 1 = 1),

deci echilibrul fazelor se va menţine pentru un interval de temperaturi, fiecărei
temperaturi corespunzându-i o anumită compoziţie a fazelor.[35]
13
 Procesul de solidificare poate fi reprezentat grafic prin curba de răcire a
aliajului I. Cristalizarea începe în punctul 1, prin apariţia primelor cristale ale soluţiei
solide , care au compoziţia chimică n% B (rest A). Dacă răcirea continuă, se
formează cristale  din ce în ce mai sărace în elementul B şi mai bogate în elementul
A. În punctul N, de exemplu, cristalele conţin s 2% B iar soluţia lichidă conţine l 1% B.
La atingerea curbei solidus, în punctul 2, cristalizarea s-a încheiat, ultima cantitate de
lichid care se solidifică având o concentraţie de l 2% B. În timpul solidificării,
compoziţia fazei lichide variază deci în funcţie de curba lichidus pe porţiunea 1-L 2 iar
compoziţia fazei solide variază corespunzător curbei solidus pe porţiunea S1-2.
Variaţia compoziţiei celor două faze este posibilă datorită difuziei atomilor.
Difuzia desfăşurându-se mai greu în faza solidă decât în cea lichidă, pentru
omogenizarea compoziţiei unui cristal  format prin depunerea succesivă de straturi
din ce în ce mai bogate în A, ar fi necesară o răcire foarte lentă. Întrucât la turnarea
aliajelor nu se poate asigura o răcire suficient de lentă, în material pot să apară
microsegregaţii intracristaline. Pentru a înlătura acest defect de turnare se recurge la
prin recoaceri de omogenizare, care favorizează uniformizarea prin difuzie a
concentraţiei cristalului.[35]
Componenţi complet solubili în stare solidă se regăsesc la sistemele de aliaje
Sb-Bi, Cu-Ni, Fe-Cr, Cu-Au etc.[3]

3.2.3.2 Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje cu insolubilitate totală în stare solidă

Un exemplu de diagramă de echilibru pentru un sistem de aliaje binare ai cărui

componenţi sunt complet insolubili în stare solidă este cel din figura 3.10 [35].

a) b)
Fig.3.10 Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje cu insolubilitate totală în stare solidă (a) şi
curbele de răcire corespunzătoare aliajelor II şi III (b) [35]
14
 Linia lichidus a acestei diagrame este curba AEB iar linia solidus este linia DEF.
Fazele care apar în această diagramă sunt lichidul L, cristale ale elementului A
şi cristale ale elementului B.
Pentru aliajul I, solidificarea începe în punctul 1 (situat pe linia lichidus), prin
separarea de cristale A din lichid. Astfel, aliajul se îmbogăţeşte în B, compoziţia sa
variind după curba lichidus AE. Domeniul AED este un domeniu bifazic (L+A), deci
varianţa V = 1. Cristalizarea acestui aliaj se termină la atingerea temperaturii
corespunzătoare liniei solidus (punctul 2). În acest punct, solidificarea are loc la o
temperatură constantă, deoarece prin solidificare se formează simultan două faze,
cristale A şi cristale B în amestec, astfel că în punctul 2 există trei faze (L, A, B) iar
varianţa V = 0. Ca urmare, pe curba de răcire apare un palier 2-2’, reprezentând procesul
de cristalizare la temperatură constantă a lichidului cu concentraţia corespunzătoare
punctului E. Odată cu terminarea acestui proces, în punctul 2', structura aliajului va fi
formată din cristale A şi dintr-un amestec mecanic de cristale A şi B.
Curba de răcire a aliajului II ce are concentraţia eutectică relevă cristalizarea
simultană de cristale A şi B pe segmentul 2-2' (punctul E din diagramă), urmată de
răcirea eutecticului pe segmentul 2'-3. În punctul, E linia lichidus se confundă cu cea
solidus, astfel că solidificarea se produce la o temperatură constantă, similar cu cea a
unui metal pur.
Răcirea aliajului III se desfăşoară analog aliajului I, cu deosebirea că în locul
cristalelor A din lichid se separă cristale B (segmentul 1-2).
Sisteme de aliaje cu insolubilitate totală în stare solidă sunt Al-Sn, Ag-Si, Au-Si etc.

3.2.4 Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare

În cazul sistemelor de aliaje ternare, diagramele de echilibru au o structură

spaţială, axa temperaturilor fiind perpendiculară pe un plan orizontal în care se
defineşte compoziţia chimică prin intermediul aşa-numitului triunghi al lui Gibbs
sau triunghi al concentraţiilor (fig. 3.11 [35]). Acesta este un triunghi echilateral în
care vârfurile reprezintă elementele pure A, B şi C, laturile corespunzând aliajelor
binare AB, BC şi CA. Un punct P din interiorul triunghiului va marca un aliaj ternar
cu compoziţie chimică bine precizată.[34]

15
 a) b)
Fig. 3.11 a) Reprezentarea concentraţiei aliajelor ternare în triunghiul lui Gibbs;
b) reprezentarea aliajelor cu concentraţie constantă a unui element [35]

Concentraţiile componenţilor aliajului ternar definit de către punctul P se

determină prin trasarea, prin acest punct, a unor paralele la laturile triunghiului. Suma
segmentelor a, b şi c care formează în punctul P unghiuri de 120 între ele, este egală
cu latura triunghiului echilateral:
a + b + c = AB = BC = CA = 100%. (3.17)
De asemenea, există egalităţile:
a = a’ ; b = b’ ; c = c’. (3.18)
Astfel, segmentul a corespunde concentraţiei componentului A, segmentul b
indică concentraţia componentului B iar segmentul c indică concentraţia
componentului C. Cu alte cuvinte, lungimea unui segment trasat între punctul P şi o
latură a triunghiului pe o direcţie paralelă cu altă latură, indică concentraţia acelui
component care corespunde vârfului opus laturii pe care se sprijină segmentul
respectiv.[34]
Punctele din interiorul triunghiului, care se situează pe drepte paralele cu una
dintre laturi, reprezintă aliaje a căror concentraţie în componentul opus acelor drepte
este constantă:
b1 = b2 = b3 = .... = %B (3.19)
Aliajele ternare respectă şi ele legea fazelor şi regula pârghiei.
Astfel, conform legii fazelor, cristalizarea unui eutectic binar, de exemplu L 
A + B, se va produce într-un interval de temperatură (f = 3, deci V = 1) iar cea a

16
eutecticului ternar, L  A + B + C, se va desfăşura la o temperatură constantă (f = 4,
deci V = 0).
Rezultă de aici că în diagramele de echilibru spaţiale ale sistemelor de aliaje
ternare, transformările de stare se vor marca prin suprafeţe de transformare (de
exemplu suprafaţa lichidus, suprafaţa solidus etc.), transformările eutectice binare vor
fi marcate prin curbe în plan vertical, în timp ce transformarea eutectică ternară se
poate reprezenta printr-un punct.[34]
O diagramă de echilibru pentru un sistem ternar se poate deci înscrie într-o
prismă triunghiulară dreaptă, ale cărei feţe laterale reprezintă diagrame de echilibru
pentru aliajele binare care pot fi formate din componenţii sistemului de aliaje ternar.
În figura 3.12 [35] se prezintă spre exemplificare diagrama de echilibru a unui sistem
ternar cu insolubilitate totală în stare solidă.

Fig. 3.12 Diagrama de echilibru a unui sistem ternar cu insolubilitate totală în stare solidă [35]

Diagramele de echilibru au o importanţă practică deosebită, ele permiţând

determinarea fazelor şi constituenţilor unui aliaj la o anumită temperatură şi
compoziţie chimică. De asemenea, cu ajutorul lor se pot estima unele proprietăţi
fizice, mecanice sau tehnologice ale aliajelor respective.

17