Sunteți pe pagina 1din 8

1. Care sunt elementele unui training de învățare?

Explicați, pe scurt,
semnificația fiecăruia.
Trainingul de învățare vizează însușirea cunoștințelor legate de învățarea eficientă,
de tehnici și metode de învățare eficientă, precum și formarea de abilități în materie de
învățare. Învățarea presupune mai multe etape:
1. Motivarea. Nu se învață decât ceea ce are o importanță pentru cel care învață.
Pentru a ridica nivelul motivației, este necesar să accentuăm importanța elementelor care
sunt învățate. Motivația se asociază adesea cu curiozitatea, de aceea, este potrivit ca
învățarea să fie precedată de elemente interogatorii. Orice act de cunoaștere pornește de
la relevarea unei nevoi/unui gol de cunoaștere. A stimula nevoia de a umple acest gol, a
releva aspectele pozitive ale umplerii golului se traduce prin sporirea motivării generale a
actului de învățare.
2. Situația de învățare – este primul contact sau prima impresie despre ceea ce
trebuie învățat. În general, se bazează pe relevarea aspectelor deja cunoscute din ceea ce
urmează a fi însușit, pe cunoașterea mijloacelor care sunt folosite la învățare, precum și
pe trecerea, rapidă, în revistă, a celor ce urmează a fi învățate. Este ca o „recapitulare”
înainte de a învăța efectiv.
3. Scopul învățării – este complementar motivației. Se poate spune, la limită, că
scopul este parte a motivației generale. Însă scopul ne face să accentuăm la ce anume
ajută actul învățării într-un anume caz concret. Evident, nu toate actele de învățare se pot
rezuma la un scop precis, identificabil. Există multe cazuri în care învățarea are un
caracter gratuit – ea nu este un act de pregătire pentru o acțiune eficientă, ci este mai
degrabă un proces complex de amplificare a orizontului de cunoștințe, care ajută la
dezvoltarea personalității. Din perspectivă umanistă, scopul actului de învățare este chiar
îmbogățirea personalității omului și cultivarea lui în sensul practicării gratuității, adică al
unor comportamente frumoase în sine, educate, stilate, care se pot înscrie într-o tradiție
cultural-civilizațională aparte.
4. Strategia de învățare – se referă la alegerea metodelor și tehnicilor celor mai
eficiente de învățare. Trebuie să țină seama atât de caracteristicile materialului care
trebuie asimilat, cât și de datele naturale ale celui care învață.
5. Procesul propriu-zis de învățare – este etapa esențială a învățării, actul
propriu-zis al acesteia. Durează, în mod normal, cel mai mult.
6. Evaluarea învățării – este cea care măsoară, în mod normal, eficiența cu care
s-au desfășurat toate celelalte etape ale procesului de învățare. Evaluarea se face de către
profesor. Cu toate acestea, astăzi se pune un accent din ce în ce mai mare pe ideea de
auto-evaluare. Auto-evaluarea, în ciuda riscurilor de subiectivitate pe care le implică, este
din ce în ce mai uzitată (uneori, se exagerează la acest capitol, ajungându-se la situații în
care auto-evaluarea se face pur mecanic, fără nicio responsabilitate reală).
2. Descrieți și explicați condițiile optime ale învățării eficiente.
1. Organizarea învățării – se referă, în principal, la mediul de învățare și la
timpul de învățare. Mediul de învățare cuprinde spațiul fizic al învățării (locul efectiv).
Cele mai multe situații de învățare se petrec în jurul unui birou, în care este bine să fie
pregătite anumite condiții aparte: ordine, lumină etc. Liniștea este, de cele mai multe ori,
mediul cel mai prielnic al învățării. Concentrarea în liniște nu poate fi înlocuită de nimic
în procesul de învățare.
2. Mijloacele învățării – se referă la planșe, machete, texte, cărți, filme etc.
3. Asimilarea – presupune mai multe modalități de reținere a materialului: citit,
scris, ascultare, subliniere, elaborare de schițe etc.
4. Condensarea – este sinonimă cu esențializarea și ajută la înțelegere. Imaginea
este adesea folosită ca element al condensării. Despre virtuțile dar și limitele imaginii în
învățare, o discuție mai amănunțită ar releva aspecte interesante. Imaginile nu sunt
întotdeauna cele mai recomandate mijloace de învățare, sau în orice caz nu trebuie să se
abuzeze de ele și să fie singurele folosite. Imaginea are, în raport cu semnificația,
caracteristica discutabilă de a se „propune” pe sine ca soluție la ideea mai generală - și în
felul acesta de a sărăci în bună măsură conținutul imaginației creatoare. Imaginile
fixează, dar și „reduc” informația și, mai ales, semnificația acesteia.
5. Îmbogățirea conținutului – se referă la aducerea la familiaritate a unor cuvinte
sau informații care, inițial, nu au sens. Se operează prin atașarea de acel cuvânt a unui
cuvânt sau a unei semnificații familiare.
6. Reducerea anxietății – anxietatea este specifică examenelor, probelor de
control etc. Ea diminuează capacitatea de învățare/reproducere și de aceea este nevoie să
fie redusă. Acest lucru se poate face prin tehnici speciale de detensionare/dedramatizare
etc.
7. Controlul învățării – este de două feluri: intern (autocontrol) sau extern.
Controlul se referă, cel mai des, la redarea celor învățate.

3. Enumerați principalele surse de informație din mediul academic. Faceți o


scurtă descriere a acestora.
Cele mai importante surse de informații din mediul academic sunt: manualele,
enciclopediile, dicționarele, paginile web, recenziile, monografiile, revistele de
specialitate. Pe lângă toate acestea, avem și lucrările de specialitate dedicate unei anumite
teme (care nu se confundă cu monografiile) și care, în general, sunt cele mai complexe
din punct de vedere academic.
1. Manualele se remarcă prin conținutul mai degrabă accesibil, sintetic, rezumativ;
2. Enciclopediile sunt formate din scurte articole pe diferite teme dintr-un anumit
domeniu;
3. Dicționarele de specialitate sunt colecții de termeni care sunt explicați, facilitînd
astfel lucrul cu aceștia. Dicționarele sunt în general mai sintetice decât
enciclopediile, dar pot conține un număr mai mare de termeni;
4. Paginile web sunt foarte accesibile (ușor de identificat și accesat), la îndemână,
rapid de folosit;
5. Recenziile de carte sunt descrieri ale unor lucrări de specialitate realizate de
experți în domeniu. Sintetice, ele rezumă conținutul de idei de bază al unei lucrări,
realizează o încadrare istorică și tematică a lucrării respective. Adesea au caracter
critic, formulează puncte de vedere alternative;
6. Monografiile reprezintă descrieri amănunțite ale unui fenomen oarecare, unei
teme;
7. Revistele de specialitate sunt instrumentele curente de cunoaștere și răspândire a
informației ale unui domeniu anume;
8. Lucrările de specialitate sunt lucrări care se orientează în funcție de o anumită
temă, pe care caută s-o cerceteze cât mai în profunzime, fără a avea caracter
monografic. Ele constituie materialul clasic al oricărui domeniu academic.

4. Ce presupune recapitularea activă în pregătirea unui examen?


Pregătirea examenului nu se face doar în zilele premergătoare acestuia, adică în
perioada sesiunii. Chiar dacă această perioadă de dinaintea examenului este esențială
pentru reușita la acesta, nu trebuie să neglijăm o serie de etape anterioare, pe care le
putem structura astfel:
Pregătirea generală înseamnă luarea în calcul a tuturor elementelor care pot
contribui la reușita examenului. Planificarea timpului este, desigur, esențială în acest
demers – acest lucru trebuie coroborat cu evaluarea corectă a cantității de informații pe
care o presupune examenul.
Recapitularea activă – presupune citirea activă a notițelor din timpul
semestrului; în cazul existenței unei liste de subiecte, ele trebuie rezolvate și învățate
temeinic; în cazul existenței unor subiecte neclare, pot fi imaginate discuții cu colegii.

5. Descrieți, pe scurt, problematica abilitățior academice metacognitive


(apariție, aspectele presupuse etc.).
Tema abilităților academice apare ca urmare a nevoii din ce în ce mai mari de
specializare pe care o resimte societatea noastră, a nevoii de specialiști cu înaltă
calificare, în condițiile în care progresul tehnologic, însoțit de competitivitatea
economică, fac din ce în ce mai complexe diferitele sarcini pe care acești specialiști (dar
și simplii angajați) le au de îndeplinit. Problematica abilităților metacognitive a apărut
în urma unor cercetări de psihologie cognitivă care au arătat că diferențele dintre cei care
sunt specializați într-un domeniu și cei care sunt la începutul procesului de specializare
nu țin atât de volumul de cunoștințe sau de abilitatea de a organiza aceste cunoștințe, cât
de capacitatea de a sesiza și conștientiza propriile cunoștințe. Această capacitate de „a ști
ceea ce știi” sau a cunoaște ceea ce cunoști se numește metacogniție.
Metacogniția nu înseamnă doar a ști ceea ce știi, ci se referă și la cunoașterea
modalităților prin care cunoaștem, a modalităților de operare cu cunoștințele, a
modalității de a raționa.

6. Definiți metamemoria și metamotivația.


Metamemoria se definește ca „ansamblu al cunoștințelor pe care subiectul le
posedă despre propria engramare, stocare și capacitate de reactualizare (...) deține un rol
important în înțelegerea performanțelor sau eșecurilor la nivelul sistemului mnezic”
(Bogaty)
Metamotivația, ultimul aspect al metacogniției, înseamnă „motivația rezultată din
conștientizarea motivelor existente și din atitudinea persoanei față de acestea”

7. Care sunt principiile de bază ale managementului timpului de studiu?


Managementul timpului de studiu se referă la capacitatea individuală de a ne
încadra în termenele fixate (predare a lucrărilor, pregătire a examenelor, prioritizarea
unor activități în raport cu altele).
Principiile de bază ale managementului timpului de studiu pot fi considerate
următoarele:
1. Identificarea celei mai bune perioade din zi pentru învățătură;
2. Subiectele mai dificile trebuie asimilate la începutul intervalului alocat
învățării;
3. Alternarea momentelor de asimilare/învățare cu momente de pauză;
4. Necesitatea de a asigura condiții de lucru care să faciliteze învățarea;
5. Combinarea activităților – în sensul în care, uneori, când predomină activitățile
rutiniere, putem încerca să intercalăm și activități de învățare;

8. Dezvoltați, la alegere, un principiu dintre cele de bază ale managementului


timpului de studiu.
Combinarea activităților – în sensul în care, uneori, când predomină
activitățile rutiniere, putem încerca să intercalăm și activități de învățare. De
asemenea, învățarea trebuie să fie însoțită de diferite activități sociale; acestea nu
trebuie neglijate, cu atât mai mult cu cât, adesea, ceea ce se asimilează la masa de
lucru este reluat, discutat, interpretat și analizat în discuții cu prietenii, sau pur și
simplu este „verificat” în viața de zi cu zi.

9. Faceți o descriere a prezentării la seminar.


Prezentarea la seminar reprezintă contribuția studentului la procesul complex al
dialogului academic care se desfășoară între cadrul didactic și studenți, pe de o parte, dar
și între studenți, pe de altă parte.
În mod normal, în urma unei prezentări din cadrul seminarului trebuie să existe un
plus de informație atât pentru colegii celui care face prezentarea, cât și pentru cadrul
didactic.
Prezentarea la seminar nu are numai valențe strict academice – în sensul în care
studentul se confruntă cu bibliografia temei, cu alegerea unei perspective adecvate de
prezentare, cu sinteza informațiilor, ci presupune și o serie de abilități „dramaturgice”:
studentul trebuie să știe să transmită informațiile, să joace rolul unui cadru didactic,
să fie pregătit nu numai să expună, ci, eventual, să și răspundă întrebărilor sau
nedumeririlor publicului (colegi sau cadru didactic), să țină cont, de asemenea, de
nevoia de a „îmbrăca” prezentarea într-o manieră atractivă, interactivă, dar în
același timp sobră, decentă, academică. Toate aceste elemente solicită atât abilități
academice propriu-zise, cât și o inteligență emoțională sau socială care trebuie educată,
antrenată și susținută permanent.

10. Care sunt etapele prezentării la seminar? Descrieți una, la alegere.


Etapele prezentarii la seminar sunt urmatoarele :
1. Introducerea
2. Continutul
3. Concluziile
Concluziile prezentarii au caracter recapitulativ și de evidențiere a aspectelor
celor mai importante. Este benefic ca o concluzie să se axeze pe o singură idee centrală,
pe care expunerea a dorit s-o reliefeze. Nu sunt fără importanță reliefarea aplicațiilor
practice ale temei (dacă este cazul) sau a ilustrărilor concrete ale acesteia, pentru a
dinamiza sfârșitul expunerii și a obține un efect de memorare mai profund asupra
auditoriului. Sunt binevenite și recomandări de ordin personal, reflecții personale despre
temă, ca și posibile proiecții asupra viitorului cercetării temei respective. Un student care
se dedică unei teme de seminar pe termen lung poate deveni, după mai mult timp, un
specialist al temei; orice drum începe, evident, cu primul pas.

11. Enumerați elementele fundamentale ale unei recenzii de carte.


Recenzia de carte este o descriere esențializată a unei lucrări și joacă un rol foarte
important în viața unei comunități academice.
Elementele fundamentale ale unei recenzii de carte, care nu trebuie să lipsească
din cadrul ei, sunt:
1. Introducerea – unde trebuie să apară datele preliminare legate de carte și
autorul ei;
2. Sumarul – ce presupune scopul și teza fundamentală a recenziei;
3. Analiza și evaluarea conținutului lucrării (partea cea mai consistentă a
demersului)
4. Recomandarea cu privire la oportunitatea lecturării respectivei lucrări.

12. Care sunt principiile de bază de care trebuie să țină seama o recenzie de
carte?
1. Adunarea informațiilor preliminare ce privesc cartea;
2. Parcurgerea efectivă a lucrării;
3. Studierea sau măcar consultarea unor surse informaționale adiționale. Este o etapă
importantă care completează informațiile și impresiile/evaluările pe care le putem
face despre lucrare la propria lectură.
4. Pregătirea unei schițe a recenziei, pe baza notițelor acumulate în timpul lecturii.
5. Elaborarea unei versiuni preliminare a recenziei
6. Încercarea de confruntare a recenziei cu mediul academic
7. Revizuirea versiunii preliminare.
8. Prezentarea surselor bibliografice consultate

13. Enumerați și explicitați pașii necesari în elaborarea unui eseu.


A. Alegerea temei –Aparent, este un element usor de realizat dar, se poate dovedi chiar
dificila.Uneori tema este prea generala sau prea restransa. Alegerea unei teme trebuie sa
tina cont de preocuparile celui care implica la elaborarea eseului. Asadar, pe parcursul
evolutiei academice, fiecare student evolueaza si isi fixeaza atat posibilitatile de
informare, cat si aria de interes.
Eseul prin definitie este un instrument liber avand o libertate mare in alegerea temei . Se
recomandă ca temele alese să facă deja parte din fondul de preocupări mai generale ale
studentului, pentru ca procesul de fixare definitivă a perspectivei eseului să se facă mai
repede.

B. Modul de raportare la temă – reprezintă ideea centrală a eseului. În general, această


idee ar trebui să apară la începutul eseului. Firesc, o asemenea poziționare ajută
construcția întregului eseu, pentru că este ideea forță în jurul căreia se construiește
întreaga argumentație.

C. Colectarea materialului – eseurile nu sunt dovezi de erudiție. De aceea, nu trebuie să


punem un accent major pe cantitatea de informații, ci mai degrabă pe noutatea punctului
de vedere, a perspectivei, a modului de exprimare etc. De obicei, profesorii dau primele
indicatii bibliografice despre o tema. Orice îndrumare este subiectivă și reflectă
experiența sau perspectiva celui care o face. Colectarea materialului nu constituie o
dificultate în sine, in schimb selectarea lui, da.

D. Planul eseului – Eseul este o structură mai liberă – această libertate însă poate fi
primejdioasă dacă nu este, totuși, structurată măcar minimal. De aceea este bine ca eseul
să aibă o minimă structură pregătită anterior, un plan de idei principale – desigur,
libertatea de tratare a acestora va fi garantată în interiorul lucrării propriu-zise.

E. Redactarea eseului - eseul cuprinde, schematic, o introducere, un conținut și o


concluzie.
Introducerea conține elementele de bază despre subiectul eseului, se dau definiții
ale subiectului, se încadrează subiectul în materia mai generală a domeniului. Se
recomandă ca introducerea să fie scrisă după ce a fost redactată o primă formă a eseului
întreg, tocmai pentru a pune de acord mai bine introducerea cu conținutul efectiv al
lucrării.
Eseul este o lucrare care se organizează în jurul unei idei centrale
Conținutul eseului reprezintă detalierea aspectelor prezentate în introducere. Prin
eseu putem înțelege fie o lucrare mai înclinată spre demonstrație de tip științific,fie spre
argumentație de tip personal, cu afirmarea unor puncte de vedere proprii. Avem nevoie
de sprijinul unor materiale, fie bibliografice, fie de ordin istoric, de ordin social. . Eseul
este prin definiție o perspectivă creatoare, o încercare fără pretenție de adevăr absolut.

Concluzia înseamnă sumarul ideilor principale. Concluzia este o introducere în


oglindă, care ar trebui să reflecte ceea ce s-a spus în introducere, fără a o repeta. Ca și în
cazul recenziei, dacă introducerea este un stimulent pentru cititor, concluzia trebuie să
asigure un element de „virtuozitate” care să nu poată fi uitat cu ușurință.

Redactarea efectivă trebuie să țină seama și de tipul de cititor căruia i se adresează


eseul. Nu există o rețetă universală pentru redactare. Eseul poate fi mai apropiat de stilul
literar, mai liber, mai ornamentat cu termeni metaforici, sau, dimpotrivă, mai structurat,
mai puțin colorat, mai puțin deschis nuanțelor literare.

14. Descrieți, pe scurt, ce este un eseu.


Eseul este o lucrare de dimensiuni mici sau medii care încearcă să comunice
anumite informații, să avanseze anumite opinii sau chiar sentimente legate de o temă
anume; eseul încearcă, de asemenea, să prezinte unul sau mai multe argumente legate de
tema aleasă. Eseul (așa cum arată și numele) este o încercare sau un exercițiu pentru
explorarea și clarificarea unor idei pe un subiect anume.

15. Enumerați elementele unei lucrări de licență.


Lucrarea de licență este o sinteză a activității academice a studentului, o probă a
capacităților sale academice, dobândite de-a lungul anilor de studiu.
Convențional, se consideră că o lucrare de licență ar trebui să cuprindă
următoarele elemente: argumentul, cadrul teoretic, obiectivele și ipotezele cercetării,
etodologia utilizată, analiza cantitativă și interpretarea datelor, concluziile,
bibliografia, anexele.

16. Descrieți în ce constă cadrul teoretic al unei lucrări de licență.


Este partea din lucrare care aduce în discuție teoriile și conceptele fundamentale
utilizate. De asemenea, este partea care argumentează alegerea demersului de cercetare.
În această parte studentul trebuie să facă apel la referințele bibliografice. Ele definesc în
bună măsură înălțimea teoretică dar și determinarea studentului, capacitatea lui de urmări
tema în diversele sale ipostaze teoretice; de asemenea, este locul în care se vădește și
hărnicia studentului. . Cu cât materialele bibliografice consultate sunt mai multe și mai
importante pentru domeniu ,inseamna ca studentul stăpânește tema din punct de vedere
teoretic. Modul în care argumentează și modul în care redă sintetic armătura teoretică a
temei este de cea mai mare importanță pentru lucrarea de ansamblu. Cu cât o lucrare este
mai solidă teoretic, cu atât șansele ca cercetarea practică să fie la rândul ei mai solidă și
mai novatoare sunt mai mari.
Cadrul teoretic nu este o „ramă” imobilă a lucrării, ci face parte din dinamica ei, se
poate modifica în funcție de contextul lucrării – aici abilitățile studentului de a opera cu
cadrul teoretic se pot cu adevărat manifesta la maximum. , ideile împrumutate de la alți
autori trebuie evidențiate prin citarea numelui autorului și a paginii sau a anului de
apariție al cărții, dacă este o idee mai generală ,dar si frazele citate trebuiesc puse sub
ghilimele.
Partea teoretică a lucrării este cea care prezintă și caracterele cele mai generale ale
fenomenului studiat.