Perceptia subiectiva a timpului

 Ce este timpul, cum se defineste?

Timpul ca durata istorica sau ca unitate de determinare fizica, reprezinta o conventie

intelectuala a speciei umane, conventie la care toate celelalte forme de viata de pe pamant, in
afara omului, nu adera. In aura mai degraba nefasta a timpului , perceput ca epoca, varsta sau
durata, traieste asadar doar fiinta umana , pentru ca un copac, o creasta de munte, sau un
ocean, raman in afara acestei treceri sau circumscrieri. Sublim ramane faptul ca daca ne-am
ingadui ragazul necesar unei observatii elementare a fenomenelor naturii, am intui
raspunsuri cu adevarat viabile la dilemele noastre omensti . Spre exemplu, cati dintre noi nu
ne-am intrebat cum e posibil cantecul zilnic al cocosilor la aceeasi ora? Cine sau ce ii
trezeste in zori, in chiar acelasi interval orar al diminetii, putin dupa ora patru? Raspunsul este
unul singur- primele raze de lumina ale soarelui care le mangaie retina si declanseaza o
realuare a activitatii constiente a creierului. In acest caz, ce vom numi timp? Durata scursa
exclusiv sub imperiul luminii solare, de viata constienta a fiintei ? In bezna sau falsa lumina a
somnului exista timp si spatiu, exista cauzalitate si logica?Sau in lumea viselor ne prabusim
in haos, intr-o dimensiune imateriala a lumii? Timp exista doar in dimensiunea materiala a
lumii. Daca exista si o „cealalta lume”, imateriala, aceleia ii este straina notiunea de
timp.Poetic spus, zeii, ca de altfel si demonii nu imbatranesc si nu mor. Ganditi-va, spre
exemplu, la mesajul elementar transmis de o povestire SF cum ar fi „Planeta celor doi sori”, a
lui Horia Arama.

Grecii au reprezentat timpul sub chipul unei zeitati capricioase , circumspecte si

precaute, zeul Cronos, care-si inghite progeniturile, de frica prezicerii oracolului cum ca va fi
detronat chiar de unul din urmasii sai. Percepand timpul intr-o maniera dureroasa, oamenii
descriu clipa prezenta ca inghitind in combustiile(arderile) ei ,toate clipele trecute, la randul
ei, inghitita de clipele viitoare. Filozofii stoici ne indemnau sa „traim clipa„ , fie pentru ca
viata omului , la scara vietii cosmice, are consistenta unei picaturi intr-un ocean , fie pentru ca
numai cine nu se lasa framantat de amintiri si fascinat de planuri viitoare ,va putea spune la
capatul existentei sale ca si-a trait cu adevarat viata , ancorat acum si aici, adica in prezent.

In acceptia istoricilor , timpul reprezinta o curgere liniara , a clipelor, zilelor, anilor si

a veacurilor, dinspre trecut, prin prezent, spre viitor, in timp ce in acceptiunea stiintifica,
timpul (rezultatul celebrei fractii distanta supra viteza), ca printr-o ironie a sortii, are o
curgere circulara, inchisa in bucla, descrisa de secundele , minutele si orele de pe cadranul
unui orologiu. De ce ironica? Pentru ca fizicianul simplifica si incremeneste printr-o miscare
rutinanata, in plan, ceea ce omul religios, sau spiritual, de care omul de stiinta nu a vrut sa
mai stie, a imaginat ca miscare circulara in spatiu, continua, spiralata, reinviata nu in rutina, ci
ritualic, de la un an la altul. Si mai simplu, daca pentru un istoric anul de gratie 2016 se afla la
2015 ani distanta de anul 1 d H, daca pentru un fizician, anul 2016 este o multiplicare cu 2016
a numarului zilelor dintr-un an (366), pentru un om religios, anul 2016 reprezinta anul
sacrificiului cristic retrait a 2016-ea oara.
De ce o clipa poate sa para o eternitate si invers?( Perceptia subiectiva a timpului)

Einstein insusi a demonstrat teoria relativitatii, iar o panza ca cea a lui Salvador Dali-
„Persistenta memoriei” ironizeaza perceptia ingusta a omului asupra notiunii de timp.

Unul dintre paradoxurile majore ale timpului este acela că el reprezintă o realitate
obiectivă ce refuză să se fixeze exclusiv în intervalul măsurat de limbile ceasului. Timpul
reprezintă un element de care suntem legaţi efectiv şi ale cărui favoruri dorim permanent să
ni le atragem- sa nu ne preseze, sa nu ne imbatraneasca, sa nu ne pacaleasca, sa nu ne
oboseasca, sa nu ne plictiseasca, etc. Aproape in fiecare clipa a existentei noastre lumesti, ne
raportam inconstient la timp.

Aşadar, timpul universal, obiectiv, omogen, cuantificabil, măsurabil de către ştiinţă

reprezintă o noţiune abstractă. La nivelul conştiinţei intime, in constiinta fiecarui om in parte,
insa, timpul se dilată sau se contractează, apasă sau se volatilizează, sta in loc sau zboara, se
scurge, în funcţie de starea de spirit a momentului. Timpul trăit, sau subiectiv, este acel timp
alcătuit din momente heterogene, având viteze de derulare diferite, care se articulează unele
cu altele sub forma unor intervale de succesiune variabile, numite clipe(care nu sunt nici
secunde, nici minute, ci ceva cuantificabil concret).

Asupra acestui fenomen de percepere diferita de la om la om a aceleiasi unitati

temporale, a teoretizat filozoful Henri Bergson.Teoria sa are ca punct de plecare senzaţia,
respectiv acea impresie sau emoţie, mai mult sau mai puţin intensă, care dovedeşte diferenţele
dintre modul de percepţie al diferitelor trăiri psihice.Rezumata si mult simplificata, teoria
bergsoniana ar suna astfel-experientele de viata care rezoneaza intens in constiinta noastra, se
amplifica in fiinta noastra prin senzatii placute, sau neplacute, dilata durata temporala reala in
care ele au loc, in timp ce acele experiente rutinante, banale, de zi cu zi, care „nu ne ating”, nu
ne emotioneaza, nu ne trezesc constiinta, care trec pe langa noi ca pe niste instrumente
muzicale fara cutie de rezonanta, care nu se inregistreaza nicaieri, in fiinta noastra, pentru ca
nu au un ecou in noi, comprima timpul, il grabesc, il fac sa treaca viclean pe langa noi.

Putem deduce acum cum se formeaza amintirile? Dupa ce principii se aseaza ele in
straturi multiple, uneori inclusiv in carnea nostra? Senzatiile incercate, emotiile noastre
intense, de fericire sau de nefericire si suferinta suprema, sunt o informatie energetica pe care
o preia orice celula a corpului nostru( alcatuit preponderent din apa). Avem asadar, amintiri
inmagazinate, arhivate, nu numai in „cutia neagra” a creierului nostru, ci in toata fiinta noastra
materiala. Mainile, fruntea, genunchii nostri, talpile noastre au amintiri, in primul rand,
amintiri tactile, apoi, celulele noastre au amintiri olfactive sau gustative, ori auditive. Arhivele
universale ale speciei umane se afla in corpul nostru fizic, iar trecutul nu e iremediabil
pierdut, este captiv in noi, putand fi reaccesat mai ales prin memorie involuntara.

Ce este memoria involuntara?

O observatie elementara care-si are originile in tehnicile de meditatie budhista, care

arata ca un stimul auditiv, tactil, dar mai ales olfactiv si gustativ din prezent, pot deschide
absolut accidental, nevoit, neprogramat, portalul spre o experienta intensa(senina sau
intunecata), din trecut, dar care reinvie si da navala in fiinta noastra(in toate celulele noastre,
nu numai in mintea noastra), cu toate senzatiile ei initiale. Un cantec din copilarie, un refren al
unui cantec de dragoste, un parfum, aroma unei mancari, gustul unei prajituri, mai intai, ne
par cunoscute vag, iar din acel moment, prezentul se pune in paranteza, iar iinta noastra se
teleporteaza in trecutul aceala, retraieste experienta, fie ca vrea, fie ca nu. Fiinta noastra
interioara e ca un labirint intunecat cu usi numeroase, la care ne putem reopri accidental. In
unele incaperi ne da ghes inima sa intram(acolo sunt adunate amintiri placute), pe altele insa,
le vom ocoli sa le redeschidem(e de dedus ca in acele „incaperi” sunt arhivate dureri si
traume-pa care ni le-au procurat altii sau noi altora, frustrari, rusini, sau pasiuni prea
puternice). O astel de calatorie in labirintul nostru interior s-ar putea numi , in termeni
religiosi, ”judecata de apoi”( pe care o face propria constiinta, iar nu o instanta straina, nu
pentru a pedepsi, ci pentru intelege retraind detasat, neimplicat –„de apoi„-, ce ni s-a
intamplat, pentru a ne repune in acord, in armonie cu noi insine, pentru a putea depasi
momentul).„ Judecata de apoi ” inseamna asadar intelegerea sursei nefericirii cu mintea de pe
urma, cu intelepciune.

Pe aceasta descoperire de ordin spiritual s-au fundamentat apoi in secolul al XX-lea o

intreaga ramura psihologica si psihiatrica,tehnicile de hipnoza, dar si o traditie a romanului la
persoana I, adica a romanului de analiza psihologica.

Ce aduc absolut nou in proza moderna aceste notiuni prezentate mai sus? In primul
rand, memoria involuntara presupune sa lasi crampeiele de amintire sa se lege aleatoriu intre
ele, sa nu cauti sa le ordonezi dupa un criteriu logic sau cronologic, sa nu cauti sa le supui
obisnuintelor memoriei voluntare . Pasta epica a unei astel de scrieri va fi anarhica, rupta ,
deznodata si incoerenta, asemenea hainelor pe care le vom gasi intr-o masina de spalat, dupa
terminarea programelor de miscare centrifugata ale aparatului. Proza la persoana I aduce
abolirea cronologiei intamplarilor , estomparea conflictelor exterioare , in favoarea relatarii
dilatate a conflictelor interioare, patrunderea in intimitatea vietii individului, inclusiv in
zonele vietii sale sexuale. In romanul la persoana I, timpul se dilata, pana intr-acolo incat 24
de ore din viata unei persoane incap pevestite in mai mult de 600 de pagini din doua volume
ale aceleeasi scrieri, cum e cazul romanului ”Ulise” al lui James Joyce, sau intr-un volum ca
”Nostalgia”, al lui M Cartarescu, care poate trece drept o culegere de nuvele si povestiri fara
legatura intre ele, ceea ce nu este, pentru ca povestile se leaga subtil intre ele, nu sunt
disparate, au eroi comuni.

     

 Procedee literare    de dilatare:                      Procedee literare  de comprimare:

          – digresiunile                – elipsa

          – laitmotivul;                    – rezumatul;

           – refrenul;                         – eliminarea elementelor
neesenţiale.

          – pasajele descriptive

Perceptia subiectiva a timpului nu reprezinta totusi o insusire specifica exclusiv prozei

la persona I, sau exclusiv prozei .In orice poezie, in orice povestire, nuvela sau roman la
persoana a III-a, in orice basm, in orice balada, cheia perceptiei subiective a omului asupra
timpului raman timpurile si modurile verbale.

Valori expresive ale indicativului – imperfect

1.Imperfectul narativ creeaza impresia permanentizarii unor evenimente din trecut,

al caror ecou se prelungeste pe axa timpului pana in prezent, eternizandu-se. Aceasta
imagine se datoreaza in primul rand impactului foarte puternic pe care l-au avut
intamplarile in acel trecut foarte indepartat asupra vorbitorului, in sensul ca emotiile
foarte intense care au insotit acele evenimente au facut ca constiinta vorbitorilor.
Reactiile sentimentale si starile sugerate de imperfect in astfel de fragmente capata o
importanta monumentala.

“Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din
Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele
jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge
copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte
jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

2.Imperfectul descriptiv
„Era noapte şi ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte şi noroioase ce trec prin
noianul de case mici şi rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, şi
prin bălţile de noroi ce împroşcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde treceau
nişte ciubote mari cărora nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atât mai vârtos că aveau turetci
care îngropau în ele pantalonii individului conţinut îndată ce timpul devenea problematic.
Umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui
berbec plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie ― hainele lui ude -sau
metafizica. De prin crâşme şi prăvălii pătrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari şi
nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe
ici pe colo trecea câte un romanţios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin îşi făcea
de vorbă cu păreţii şi cu vântul; câte-o femeie cu faţa înfundată în capşon îşi desfăşura
trecătoarele umbre prin spaţiul neguros, asemenea zeilor întunecaţi din epopeile nordice...
Dintr-o crâşmă deschis ă s-auzea o vioară schingiuită. ”(sarmanul Dionis)
-„Si, Doamne , frumos ara pe atunci caci si parintiisi fratii si surorile imi erau sanatosi si casa
ne era indestulata si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururi in petrecere cu noi, si toate
imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!Si eu eram
vesel ca vremea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in turburarea sa.”

In pasajele descriptive, imperfectul dinamizeaza discret peisajele sau portretele

zugravitesugerand in plus un caracter imaterial, acorporal, dematerializat al obiectului
descris care pare asadar sa nu mai aiba corp fizic asemenea unor proiectii in vis.

Adeseori imperfectul tradeaza aici regretul sau nostalgia pentru un trecut ideal,
perfect,feeric, posibil in mit sau in plan legendar, dar imposibil de recapatat in plan
concret,in prezent.Peisajele si chipurile zugravite inastfel de fragmente pot parea hieratice,
cu contur neclar, ambiguizat, greu de perceput, intocmai cum este imperceptibila in
totalitate o dimensiuna sacra, divina.

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -

a piele de copil mirosea spinarea ei, 
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă. 

Ea nu avea greutate, ca respirarea. 

 
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari. 

Ea era frumoasă ca umbra unui gând. 

Între ape, numai ea era pământ.(Evocare, N. Stanescu)

3. Imperfectul iterativ
-„Partea dezagrabile era ca zilnic urcamm si coboram fara sa stim de ce, iar asta ni se
comunica simplu de catre cei imbufnati.”

-Ti-aduci aminte cum pe-atunci

Cand ne plimbam prim vai si lunci,

Te ridicam de subsuori, de atatea ori, de atatea ori.”

In astfel de fragmente, verbele la imperfect exprima actiunirepetateintr-un continuu ca intr-

un ritual care prelungeste durata actiunii. In functie de context, aceasta impresie de
„perpetuum mobile”, se poate traduce prin nuante diferite:

- Spre exemplu,in primul fragment, imperfectul iterativ sugereaza rutina, oboseala,

osificarea constiintei si un mod de a actiona mecanic in virtutea inertiei.
 - In al doilea context,imperfectul iterativ descrie un ritual al indragostitilor prin care cei
doi evadau din dimensiunea timpului istoric, se ridicau deasupra cotidianului intrand
intr-o dimennsiune sacra a fericirii erotice.

4.Imperfectul oniric
-„Dormeau adanc sicriile de plumb

Si flori de plumb si funerar vesmant

Stam singur incavou si era vant

Si scanteiau coroanele de plumb”

-„Se facea ca ajunsese pe o insula unde copacii cresteau pana la cer iar marea le scalda
radacinile batrane”

Fie ca este vorba despre un cosmar, fie ca este vorba despre un vis frumos, imperfectul
sugereaza in aceste cazuri, o capacitate a unei constiinte intre dimensiunea reala si cea
imaginara din care fie nu reuseste sa se smulga, fie nu mai vrea sa se mai trezeasca ca dintr-
un refugiu intr-o dimensiune mai buna, mai fericita.

Valori expresive ale indicativului perfect- simplu

 In genaral, perfectul simplu dinamizeaza vizibil actiunea, creand impresia unor

intamplari scanteietoare, de scurta durata, care se deruleaza in cascada, sau care se
indreapta spre un punct culminant, generand praguri emotionale cititorilor. Numind un
trecut foarte recent, asadar avand o mare putere de actualizare, prin perfect simplu,
naratorul/eul liric dau viata chiar sub ochii cititorului unei intamplari sau unui gest,
dramatizandu-le , sporind intensitatea unor trairi ale personajelor sa ale eului
liric.Implica emotional cititorul, il ajuta sa retraiasca o scena sau un moment liric, ori o
secventa epica, umar la umar cu protagonistii ei.

Ex. „Aci sosi pe vremuri bunica Calyopi

Nerabdator bunicul pandise de la scara,

Berlina leganata prin lanuri de secara

Pe-atunci nu erau trenuri-ca azi, si din berlina

Sari subtire-o fata in alba crinolina” (Ion Pillat-”Aci sosi pe vremuri”)

Ex

„Si deodata-mi iesira pe laturi inainte(...) Unul dintre ei ramase pe pamant si facu
piezis din dreapta catra mine. Celalalt imi cazu si el in stanga(...) Auzii vajaitul prajinilor
aruncate in picioarele calului.(...) Ma rostogolii in miriste, ma ridicai iute din sale si facui fata.
(...)C-un zbarnait ma patrunse o lovitura de fier ascutit la coada ochiului drept. Ridicai
pistolul si fulgerai la un pas, intre ochi, pe cel ce ma incalica.Se prabusi peste mine,
stropindu-ma cu sange.” (Mihail Sadoveanu, „Fantana dintre plopi”).

„Mumă-sa, o femeie palid ă, naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatăl
său; de acel copil cine ştie cum rătăcit în clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie
cuiva secretul numelui lui, el şedea în casa preotului bătrân a cărui fiică era Maria. Ei se
iubiră. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său îşi va avea sfârşitul, că el o va lua de
soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru ― o
deschise ― o citi ― o rupse bucăţi şi cu ea mintea sa... o copie de pe un testament părea a fi
după cât se putea pricepe din bucăţile rupte. El muri în spitalul de alienaţi... palid, mut până-n
ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare. Fructul amorului acestor
oameni fu Dionis. Văduvita sa mumă îl crescu pe el cum putu din lucrul mâinilor ei -m âini
delicate de doamnă „(sarmanul Dionis)

 In alte contexte, poate sublinia caracterul rutinant, mecanic, inconstient, al unor

gesturi, acte sau fapte marunte, tradand fie absenta, oboseala unui personaj/eu liric, fie
un fel de osificare a constiintei fiintei umane, care actioneaza din reflex,
mecanic,secata de emotii.
Ex. Intra in casa, aprinse veioza, isi lasa pardesiul pe un hol si se prabusi pe o canapea.

Valori expresive ale indicativului prezent

 Prezentul descriptiv presupune o mare putere de actualizarea a imaginilor artistice ,

care prind viata chiar sub ochii cititorului, transformat de autor in partener in actul
contemplarii. Starile si trairile exprimate sunt astfel intensificate si eternizate..
Ex.
„De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare”(M. Eminescu, Calin(file din poveste) )
 Prezentul istoric-alternat cu trecutul, reda ca intr-o tehnica a basoreliefului, portrete
sau scene monumentale, stergand praful uitarii de pe evenimente si chipuri isorice cu
inalta tinuta morala, creand cititorilor sentimentul ca devin contemporani cu acestia si
inculcandu-le sentimente de patriotism, mandrie nationala, respect si recunostinta.

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi”(M Eminescu, Scrisoarea III)
 Prezentul gnomic-(lat„cognosco”-a sti, „gnosa”-cunoastere)
Se asociaza unor texte cu continut filozofic, unui ton de sententios, grav, sobru, chiar
ironic, autoironic, sau sarcastic, prin care se exprima un adevar general valabil,
verificat in timp. Apare frecvent in fabule, spre exemplu, in maxime, cugetari,
proverbe sau zicatori si in orice text care abordeaza teme precum timpul, moartea,
libertatea, relatia cu divinitatea, dreptatea, egalitatea.

Ex. „Viitorul si trecutul

Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,”(M Eminescu, „Glossa”)
 Ex. Cine fuge dupa doi iepuri
.În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu ― ele sunt
numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure
de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”.
(Sarmanul Dionis)
 Prezentul etern-contureaza o dimensiune cosmica, practic atemporala si aspatiala,
situata in afara axei trecerii timpului istoric, straina si imuna la ideea de trecere a
timpului , o clipa neclintita, suspendata in afara timpului, o delta a eternitatii in care
simultan se varsa toate clipele trecute si din care izvorasc toate clipele viitoare. In
aceasta dimensiune patrundem, spre exemplu, cand facem abstractie de lumea noastra
materiala, de tot ce ne inconjoara, in timpul unei rugaciuni, sau in meditatie profunda.
Prezentul etern ar putea fi descris ca o durata sacra, in care traiesc zeii, sfintii, si
entitatile de lumina.

”Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sînul vecinicului ieri

Trãieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarãsi soare;

Trãind în cercul vostru strîmt

Norocul vã petrece,
Ci eu în lumea mea mã sîmt
Nemuritor si rece."(M. Eminescu, „Luceafarul”)

 Valori expresive ale indicativului viitor

Daca viitorul literar se asociaza cu exprimarea unor dorinte, aspiratii si sperante aflate
inca in stadiul de proiect , insa cu mari sanse de implinire, gratie determinarii, vointei
si convingerii vorbitorului, viitorul popular exprima un proiect intr-un stadiu de
implinire incert, mai nesigur, sau posibil parca intr-un viitor mai indepartat, din cauza
fie a oboselii, fie a renuntarii, fie a acceptarii intelepte a faptului ca destinul este mai
presus de vointa omului, din fatalism.

Ex.„Ne-om da sarutari pe cale/Dulci ca florile ascunse”

„Si de-o fi sa mor/ tu sa le spui lor/ ca sa ma-ngroape aicea pe-aproape...”
 Valori expresve ale gerunziului
Exprimand actiuni continue, neintrerupte, gerunziul creeaza impresia unor emotii ce
cresc gradat in intensitate, tinzand spre un climax.
Ex.„ Lacul codrilor albastru(...)/Tresarind in cercuri albe/El cutremura o barca”
 Exprimand actiuni sau stari care tind sa se permanentizeze intr-o maniera monotona,
gerunziul poate sugera intrarea intr-o stare de hipnoza, de glisare in vis, de adormire a
simturilor,de rupere a contactului cu realitatea.
Ex.„De-atatea nopti aud plouand/Aud materia plangand/Sunt singur si ma duce-un
gand/Spre locuintele lacustre.
 Valori expresive ale conjunctivului siale conditionalului- optativ
Cele doua moduri se suprapun partial peste durata timpului viitor al
indicativului.Conjunctivul exprima actiuni posibile, probabile, in faza de proiect,
colorate cu o nuanta dubitativa, in sensul ca materializarea acestor vise depinse mai
putin de vointa vorbitorului si mai mult de facori straini de acesta-destin, sansa, noroc.

Ex.„Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piep”, Sa plutim cuprinsi de
farmec/Sub lumina blandei lune”.

Uneori poate avea nuanta de imperativ-„Vantu-n trestii lin fosneasca/ unduioasa apa
sune!”

Conditionalul-optativ se asociaza cu exprimarea unor sentimente de dorinta,

nerabdare, nerabdare, a unor pasiuni, care cu cat sunt mai intense la conditional-
optativ prezent, cu atat se vor converti mai evident in regrete, amaraciune, deziluzie,
din cazul neimplinirii lor.

De-ai fi venit, as fi crezut ca-nvie-un soare –n cer.

Pe cat de nesigure, sau vag conturate par actiunile exprimate de aceste doua moduri
verbale, in contextele clasice, obisnuite, pe atat de sigure, probabile sau dozate cu
energia necesara de a se implini par aceleasi actiuni exprimate in contextele ce contin
imperative, blesteme sau imprecatii
„Trasni-te-ar sa te trasneasca!”/„Sa traiesti trei zile cu cea de-alaltaieri!/ Sa nu-ti
moara multi inanite”.