Alice Voinescu şi lumea ei

Cititorul de azi va descoperi în acest jurnal o lume pentru

reprezentarea căreia nu dispune decât de repere răzleţe, doar parţial şi
poate impropriu, eventual derutant, corelabile în contextul istoric şi
social. Desigur, figurează aici multe celebrităţi, şi româneşti şi străine,
figurează şi personalităţi mai mult sau mai puţin ilustre, dar şi alte
persoane doar notabile în epocă, a căror însemnătate s-a şters odată cu
dispariţia acelei lumi, plus nenumărate altele strict private dar de mare
distincţie şi calitate umană care contribuiau la strălucirea ei. Testimonii
există, în jurnale şi memorii apărute în bună parte recent, unele cu totul
remarcabile, dar evocând cercuri şi medii văzute separat, aparent etanşe
sau cu prea puţine interferenţe. Jurnalul Alicei Voinescu este
precumpănitor afectiv (ceea ce nu-i scade câtuşi de puţin extrema
luciditate critică) şi comprehensiv, în ambele sensuri, adică de o
extraordinară putere de înţelegere şi de o imensă cuprindere materială.
În mărturiile Alicei Voinescu celebrităţile coboară de pe soclu, intră în
cotidian şi în familiar, apar în relaţiile lor cu prieteni sau cu alţii,
preocupându-se de chestiuni mari sau minore, veseli sau supăraţi,
circulând în societate ca simpli oameni la fel cu ceilalţi, iar aceşti
„ceilalţi” apar nu o dată mai interesanţi sau mai rezonabili. Pe parcursul
jurnalului asistăm la destinele generaţiilor, pe care Alice Voinescu le
urmăreşte cu interes, cu afecţiune, cu grijă.
Cât despre Alice Voinescu ea însăşi, avea un dar unic al comunicării,
de o naturaleţe şi de o graţie absolut fermecătoare. O mare conferenţiară
şi o profesoară de istoria literaturii dramatice la Conservator, care
atrăgea la prelegerile ei (ca şi un Nae Ionescu, un Ion Petrovici sau un
Pârvan) o audienţă enormă, compusă din tot ce era inteligenţă şi simţire
în societate, de toate vârstele şi categoriile, nu numai studenţi. Pentru
toţi aceştia a rămas neuitată.
Autoritatea ei era irezistibilă, dar ea nu avea nimic autoritar nici
profesoral în firea ei. Era o fiinţă extraordinară, şi aşa era percepută. Cu
toate astea îmi vine greu să-i aplic atributul de „extraordinară”, deşi asta
era, în mod indubitabil. Îmi vine greu din cauza naturaleţei, firescului,
spontaneităţii ei şi unui fel de candoare care o făcea total nepedantă,
atentă la ceilalţi, doritoare să afle, să înţeleagă, încrezătoare şi uitătoare
de sine. Prezenţa ei era imediat liniştitoare, dezinhibantă, lecuia imediat,
numai din felul cum te privea, timiditatea pe care faima şi prestigiul ei
ar fi putut să o inspire. Când vorbea, în prelegerile ei sau în conversaţia
intimă, de Shakespeare, de Sofocle, de Goethe, vorbea ca de lucruri ale
vieţii, exemple şi repere fireşti şi limpezitoare. Nu era deloc o femme
savante, nu era o bas-bleu. Dar deloc, deloc, era absolut contrariul. Nu
era ce se numeşte cu intenţie elogioasă, dar în fond nu fără o inconştientă
conotaţie derizorie, o fiinţă „cultă”. Era o fiinţă pentru care viaţa fără
cultură nu e viaţă iar cultura fără viaţă nu e cultură. Ea nu se socotea
atotştiutoare. Nu se jena să îşi mărturisească ignoranţele iar când se
întâmpla să-şi dea pe faţă naivităţile roşea ca o adolescentă.
Cei care am avut imensul noroc de a o fi cunoscut îndeaproape, atât în
intimitate cât şi în ceea ce am numit mai sus „lumea ei”, nu depăşim azi
numărul degetelor unei singure mâini şi suntem toţi ajunşi la o vârstă la
care viitorul nu e decât un prezent ce ni se mai îngăduie. Au mai fost şi
elevii ei de la vechiul Conservator de Muzică şi Artă Dramatică, ajunşi
actori şi actriţe, cu mai mult sau mai puţin noroc în carieră, care au
primit de la ea, pe lângă cunoştinţele de cultură şi gustul pentru acestea,
şi norme de conduită în societate şi de bun-gust, adică şlefuirea necesară
unei cariere artistice şi unui stil de viaţă civilizată şi umană. Foştii elevi
i-au păstrat amintirea toată viaţa şi se socoteau pe drept cuvânt a fi avut
parte de cea mai privilegiată formaţie. Dar şi aceştia, câţi mai trăiesc,
sunt contemporani ai trecutului.
Alice Voinescu avea şi o rară vocaţie de confidentă. Asculta pe
oricine, cu mare atenţie şi răbdare, cu o abnegaţie şi o solicitudine pe
care nu-mi amintesc să le mai fi văzut la altcineva. Câţi n-au abuzat de
timpul şi răbdarea ei, în momente de descumpănire intimă sau din pură
plăcere ori din simplă vanitate. Mai ales fetele de la Conservator şi
tinerele actriţe în criză sentimentală veneau la ea ca la izvorul tămăduirii
cu micile lor turpitudini sau marile lor dureri; ea le trata pe picior de
egalitate, punându-se în locul lor, le sfătuia sau le certa, găsind totdeauna
cuvintele inimii cele mai mângâietoare. Ştiu lucrurile acestea nu fiindcă
aş fi asistat la ele, Alice era, bineînţeles, de o perfectă discreţie şi
solidaritate feminină (deşi viaţa ei personală era de o rară puritate şi
fidelitate, nu fusese scutită de momente critice iar mai târziu dramatice,
pe care le-a asumat cu înţelegere şi curaj). Am abuzat şi eu, o viaţă
întreagă, de atenţia şi bunăvoinţa ei şi bine am făcut, compensând astfel
în cel mai profitabil fel timpul risipit cu petrecerile şi, hai să zic, cu
libertinajul tinereţii. E drept că era cea mai veche şi mai bună prietenă a
tatălui meu, o cunoşteam de când mă ştiu iar relaţia cu ea era ca şi de cea
mai apropiată rudenie; rolul ei în educaţia mea timpurie şi apoi în
formaţia mea intelectuală şi sufletească a fost tot atât de hotărâtor ca şi
al tatălui meu. Conversaţia cu ea nu era obligatoriu intelectuală, se putea
discuta cu ea orice, filme, întâmplări diverse, chiar şi cancanuri, de ce
nu? dar totdeauna în marginile delicateţei pe care prin firea ei o impunea
aşa cum se impune cea mai suavă mireasmă.
Inteligenţa ei cu totul ieşită din comun şi perpetuu vie nu avea
niciodată nimic condescendent, nimic dominator, nu vroia niciodată să o
facă simţită ca atare, nu-şi aroga şi nici măcar nu-şi atribuia conştient
vreo superioritate; efectiv dominatoare în fiinţa ei era bunăvoinţa ca
efect al unei irezistibile bunătăţi a inimii. Bunătatea aceasta, care-i
eclipsa marea inteligenţă, era într-adevăr a inimii dar venea dintr-o
imensă putere de înţelegere (în fond lucruri indiscutabile). Pornirea ei
spontană era totdeauna de a se supune nevoii altuia, realităţii,
adevărului. Şi mai cu seamă lui Dumnezeu.
Într-un interviu acordat în 1945 lui Ion Biberi (Lumea de mâine)
mărturiseşte câteva lucruri pe care le voi pomeni mai jos. În primul rând
că, pregătindu-şi teza de doctorat la Sorbona despre Hermann Cohen şi
şcoala neokantiană de la Marburg, a petrecut un an universitar în acel
oraş german, la faţa locului, printre adepţii acelei şcoli (Nicolai
Hartmann, Ernst Cassirer, Paul Natorp şi, bineînţeles, magistrul,
Hermann Cohen – se mai afla acolo şi José Ortega y Gasset, cu doi ani
mai vârstnic decât ea). La prima întâlnire cu magistrul, care obişnuia să-
şi invite discipolii la ceai, el a întrebat-o: „Domnişoară Steriade, aveţi o
convingere religioasă?”. „Da, i-a răspuns ea, sunt creştină ortodoxă şi
practicantă.” „Domnişoară Steriade, sunt obligat să vă spun că gândirea
noastră, care este agnostică, ar putea să vă contrarieze credinţa.” „O, nu,
domnule profesor, credinţa mea e adâncă şi inebranlabilă. Afară de asta,
consider că gândirea filozofică este altceva decât credinţa.” Când a
apărut la Paris (în 1913) teza ei L’interprétation de la doctrine de Kant
par l’école de Marburg, o carte remarcabilă, care a făcut oarecare vâlvă
în mediile academice, i s-a propus o catedră la o universitate americană,
ea a refuzat fără ezitare: „Nu pot accepta, în România mă aşteaptă
logodnicul meu”. În ţară nu se mai pomenise o femeie profesoară la
universitate, şi încă la filozofie! Aşa că, spre norocul culturii şi societăţii
româneşti, a trebuit să primească la Conservatorul din Bucureşti Catedra
de istoria literaturii dramatice, la care a ţinut până în 1948 prelegerile
care au făcut epocă.
Logodnicul care o aştepta, avocatul Stello Voinescu, un bărbat
deosebit de inteligent, spiritual, distins, fermecător, foarte cultivat, pe
care l-a iubit toată viaţa cu o patimă, un devotament, o tandreţe fără de
margini, era şuetar şi chefliu; i-a făcut multe zile fripte. Pe care ea le
suporta cu îngăduinţă, răbdare şi grijă. Era de bunăvoie roaba unui
stăpân capricios şi adorat. Talentul lui se consuma în şuete; era un
causeur strălucit, dar, bineînţeles, nu putea rivaliza cu faima ei şi
mărturisea, amuzat, că o invidiază. Ceea ce ea primea ca un soi de
madrigal.
Mare intelectuală, mare conferenţiară, profesoară celebră, prietenă cu
câţiva din marii scriitori şi cărturari europeni, André Gide, Roger Martin
du Gard, André Malraux, Paul Desjardins, Eugenio d’Ors, pe care-i
întâlnea de obicei, în fiecare an, la decadele de la Pontigny şi cu care
întreţinea permanent corespondenţă, făptură quasilegendară,
personalitate de prim-plan a culturii, ea asumase vocaţia aceasta ca
obligaţia creştinească de a nu-şi îngropa talantul. Dar era în primul rând,
mai presus de toate, o mare îndrăgostită. O mare îndrăgostită, cu o unică
mare iubire de o viaţă. Eu cred că asemenea iubire se poate numi
genială. Stello nu era numai un noctambul şi un petrecăreţ. A fost
interlocutorul ei stimulator şi critic, afectuos şi sever. Îmi pot închipui
(de altminteri ştiu) ce extraordinară înţelegere, dincolo de toate
capriciile lui, era în acest cuplu totuşi minunat. Când a murit Stello, în
toamna 1940, încă relativ tânăr, Alice i-a făcut funeralii superbe, la
Biserica Boteanu. I-a dus dorul cât a mai trăit (a apucat să facă şi
închisoare, să cunoască promiscuitatea, brutalitatea, răul concret şi
odios, şi a primit această încercare cu aceeaşi inteligentă supunere pe
care i-o dicta credinţa ei); i-a dus lui Stello dorul până la sfârşit, îl
pomenea numai între intimi, păstrând o discreţie şi o decenţă întemeiată
pe convingerea că dincolo îl va regăsi. Era convinsă că Dumnezeu nu o
va pedepsi pentru pasiunea ei ci o va îngădui pentru credinţa şi
supunerea ei.
Eu cred că graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din
calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci de mare aristocrată (dincolo de
faptul că era asta şi prin naştere).
Prima carte a ei apărută după moartea lui Stello poartă această
dedicaţie, care mă emoţionează de câte ori mi-o amintesc: Ţie, care mi-
ai cunoscut toate gândurile.
Alexandru Paleologu
 Alice Voinescu – Călăuză şi Prietenă

„Minunile mele se întâmplă ziua”, afirmam cândva într-una din

poeziile mele. Mărturiseam astfel nu numai nevoia imperioasă, pentru
viaţa mea, a „extraordinarului”, dar şi evidenţa că pentru a-l trăi nu
trebuia să recurg la planul secund al fanteziei, oricât de fecund ar fi el.
Îmi era de ajuns să exist pur şi simplu, dar nu la voia întâmplării, ci
pregătită mereu să mă las cuprinsă de exaltarea entuziasmului, în
accepţia lui originară, confirmând, în trecerea inexorabilă, intuiţia difuză
a unei posibile eternităţi. Stări fericitoare, spontane uneori, prin simpla
imersiune în haloul desăvârşirii unei zile de vară, dar şi provocate de
întâlniri care confirmă în aria efemerului manifestarea Ordinei
eliberatoare.
Una din aceste întâlniri a fost Alice Voinescu. Aveam vreo 15 ani.
Începeam să mă nasc din duh, străbătând cu greu contradicţiile
biologice, sociale, culturale, care se năpusteau asupra mea ca să-şi
impună întâietatea. Mă luptam cu mine, vrând să-mi afirm o
individualitate pe care nu mi-o cunoşteam; mă nemulţumeau cei de o
seamă cu mine, fie prin pasivitatea cu care îşi asumau vârsta, fie prin
artificialitatea problematizărilor, mă nedumereau şi chiar indignau
„oamenii mari” prin soluţiile facile, chiar conformiste, cu care păreau să
fi rezolvat miracolul care era pentru mine viaţa. Şi, într-o seară festivă, a
apărut Alice Voinescu. O siluetă neagră se strecura cu greu printre
zburdalnicele fete adunate într-o vastă sală dominată de un imens brad
împodobit. Când s-a urcat pe podium, plăpânda siluetă neagră aureolată
de flăcările de argint ale unui păr strălucitor a impus tăcerea. Nu ştiu ce
ne-a vorbit. Dar glasul ei, cu o cadenţă afectiv stăruitoare, avea
limpezimea imperioasă a proclamării evidenţelor. Aşa va fi pentru mine
tot restul vieţii ei: plăpândă, dar pasionată, neistovită în trăirea şi
afirmarea unor valori obiective. Ale noastre, ca oameni. În seara aceea
am primit darul unui adevăr întrupat. Aş fi putut să mă apropii de Alice
Voinescu, prin nepoata ei, Maria Ana Musicescu (Maricica), cea mai
bună prietenă a mea. Dar nu puteam recurge la mijloace obişnuite pentru
a celebra neobişnuitul. Şi astfel au trecut trei ani, până în primăvara lui
1934, când, la 18 ani, în primul an de facultate la Drept, făceam prima
mea călătorie în străinătate cu un grup de studenţi. În Grecia. Pe treptele
Acropolei, în acea lumină care anulează limitele, trăind plenar pentru
prima dată minunea frumuseţii, am simţit că aş putea intra într-o
confluenţă spirituală cu Alice Voinescu. Şi i-am scris o carte poştală,
cerându-i voie să mă cunoască. Aşa a început o prietenie care nu s-a
sfârşit nici prin moartea ei. Căci la căpătâiul meu veghează fotografia,
pe care Ion Lucian Murnu, soţul meu, i-a făcut-o în ultimele luni
dinaintea morţii; sufletul ei viu l-am păstrat în vocea pe care Ion i-a
imprimat-o pe o bandă de magnetofon, când boala de inimă încă nu-i
tăiase răsuflarea şi cu „limbă de moarte” mi-a lăsat în păstrare toate
manuscrisele, în care regăsesc timbrul cel mai adânc al spiritului ei.
În toamna lui 1934, am început să asist la cursurile Alicei Voinescu la
Conservatorul Regal de Muzică şi de Artă Dramatică. Nu mai erau
conferinţele de la Fundaţia Carol despre teatrul contemporan, pe care le
urmăream strângând din pumni ca să înţeleg mai bine, într-un timp când
abia ieşisem din Winetou şi romanele poliţiste. Nu mai era aula mare
înţesată de oameni până la ultimul balcon şi unde, chiar în neînţelegerea
mea, mă simţeam solidară cu un public fervent, subjugat nu numai de
sensul înalt al exegezei dar şi de melodia vocii şi de expresivitatea
mâinilor albe şi fine, care păreau să decanteze ideile într-un spaţiu de o
fluiditate magică. Sala de curs, instalată într-unul din saloanele casei
Grueff de pe str. Câmpineanu, era mereu plină de studenţii aşezaţi în mai
multe rânduri, pe scaune disparate. În faţa lor, lângă o măsuţă,
Profesoara. Preda între orele 14 şi 16, de trei ori pe săptămână. Şi cu
migala omului de ştiinţă, Alice Voinescu descifra pentru noi textele
celebre, chintesenţă a ipostazelor umanului, învăţându-ne să ne încântăm
nu numai de frumuseţea lor literară, dar, mai ales, să urmărim
anevoioasa, zbuciumata, atât de contradictoria devenire a omului întru
spirit. Şi până la urmă, să ne cunoaştem, să ne cunoaştem şi să ne
orientăm. Şi, desigur, dacă toţi cei care i-au fost elevi au fost marcaţi de
învăţătura ei, nu numai în meserie, dar şi în „cariera” lor de oameni,
aceasta se datoreşte nu numai ştiinţei şi talentului ei pedagogic, ci mai
ales pentru că tot ce spunea ea era viu, plătit cu viaţa ei. Mi-a fost dat s-o
cunosc tot mai bine, să-i pătrund intimitatea şi să mă înclin de fiecare
dată în faţa neîncetatei, uneori istovitoarei ei lucidităţi, cu care îşi
supunea orice gând, simţire sau faptă unor criterii absolute, chiar cu
riscul de a-şi asuma o înfrângere şi niciodată deplin mulţumită de ea
însăşi.
O aşteptam la ieşirea de la curs în gangul întunecat şi vetust, unde
cândva se vor fi oprit echipaje elegante. Nu eram singura. Întotdeauna
era acompaniată de un cârd de studenţi, dornici să mai beneficieze de
prezenţa ei. Cu mersul puţin săltat, parcă mereu pregătită de zbor,
purtând sub braţ cărţile al căror înţeles ni-l tălmăcise, cu părul auriu
fluturând în jurul pălăriei cochet aplecate, îşi asculta „copiii” (aşa îi
numea) ciripind din preaplinul tinereţii. De obicei o conduceam acasă, în
strada Temişana, unde locuia la etajul al doilea al unei case, într-un scuar
mic, lângă grădina Cazzavillan. În zilele exaltante ale primăverii,
făceam un ocol prin Cişmigiu, bun prilej să ne cunoaştem între noi şi să
ne grupăm după afinităţi. Astfel ne-am constituit pe negândite în
ferventa „garde de coeur”: Madeleine Andronescu, Mircea Şeptilici,
Miron Suru, Rodica Sofronescu şi eu – care adesea duceam îndrăzneala
până la o aştepta pe „Doamna”, cum îi spuneam noi, în poarta casei ei, ca
s-o conducem la curs. Când încerc să recompun retrospectiv acele
timpuri, după mai bine de cincizeci de ani de vijelie a vieţii, realizez
uimitoarea disponibilitate pentru fervoare a unei generaţii, care din
păcate, în marea ei majoritate, n-a avut posibilitatea sau discernământul
să se orienteze solar în jurul Alicei Voinescu şi s-a lăsat amăgită, din
orgoliu sau mimetism, de sumbrele chemări ale unui fals mesianism.
Atâtea crime, dezbinarea unui popor, care abia îşi împlinise cu atâtea
jertfe visul Marii Uniri şi, culmea, în numele Crucii! Alice Voinescu nu
propovăduia, nu se erija în exemplu, dar asculta în noi cu simpatie şi
atenţie zvonul unei purităţi primordiale pe care prezenţa ei o desţelenea
şi o justifica.
Şi într-o zi ne-a poftit la ea la ceai. Aşa am intrat în viaţa ei. Era un
apartament cu trei camere într-o casă-vilă, dincolo de o poartă de fier
forjat, pe care se căţărau trandafiri. Din micul vestibul se intra într-o
odaie mare, care primea lumina din biroul alăturat, căruia i se înlăturase
glasvandul şi dădea spre grădină. O altă odaie, dormitorul, avea uşa
închisă. Adunaţi în jurul mesei ovale sub clopotul de lumină al lămpii
din tavan, distingeam doar vag armonia unui interior unde nimic nu
părea de prisos, obiectele ordonându-se ca un suport firesc şi necesar
unor oameni dedicaţi spiritului. Desigur, cărţile aveau prioritate. Fie pe
rafturile unei biblioteci auster moderne sau pe cele ale unei relicve
tradiţionale din stejar sculptat cu motive florale. De altfel, noul şi
vechiul se întâlneau fără ostentaţie: un bufet Biedermeier şi un birou
paralelipipedic, canapeaua şi fotoliile de piele, utilitar confortabile, cu
graţioasele scaune „fin de siècle”. Nu erau propriu-zis „obiecte de artă”
în acest interior şi Alice Voinescu va deplânge ades modestia lui, în
frecventele ei mutări de chiriaşă, dar atmosfera globală degaja buna stare
psihică, neîndoielnic reflex al unei superioare complexităţi a celor care o
animau. La un moment dat, a trecut prin odaie, venind din oraş, avocatul
Stello Voinescu, soţul „Doamnei”. A salutat discret, retrăgându-se în
dormitor. Mai târziu aveam să aflu că era gelos pe iubirea tinerilor care
îi înconjurau soţia şi că se simţea frustrat, în calitatea lui minoră de
„Prinţ consort”, cum îşi zicea. Curând ne vom împrieteni şi, până la
moartea lui, în octombrie 1940, voi fi singurul tânăr acceptat de el din
„curtea” Alicei Voinescu. Acest om, bine făcut, inteligent şi cultivat, plin
de farmec, va fi „crucea” Alicei Voinescu mai bine de 25 de ani. S-au
iubit, s-au apreciat şi s-au chinuit unul pe altul, ea vrând să-l
„spiritualizeze”, el vrând s-o „umanizeze”. Desigur că există un
„surplus” la ambii şi dacă nu l-au adus la un „numitor comun”, deşi
aveau calităţile necesare, aceasta se datora unor determinări originare.
Ea, structurată occidental de cenzurile unei discipline care obligă
instinctul să se supună rigorilor spiritului şi intelectului, el, balcanic, cu
nostalgia unui absolut de neatins de care te consolezi în desfătarea clipei
dizolvante. Între ei doi, îi voi iubi şi înţelege şi de multe ori voi fi o
punte.
Nu caut să îmi explic fenomenul! Din atât de numeroşii tineri care o
înconjurau cu admiraţia şi chiar cu fervoarea lor, sunt cea care am
traversat viaţa alături de ea şi dintre acei foarte puţini care, şi după
moartea lor, continuă să trăiască în mine. Nu la nivelul amintirii, ci ca o
prezenţă vie: martor, sfătuitor şi reper al fiecărei zile. Nu ca o
dependenţă care mi-ar ştirbi autodeterminarea, ci ca o împlinire a
universului meu interior hrănit de dragostea pentru acei morţi sau încă
vii care, prin puritatea şi curajul lor, au întărit în mine încrederea în
sfinţenia lumii. Pentru că dintre toate atributele majore ale Alicei
Voinescu, puritatea şi curajul se afirmau cu precădere, pentru apărarea
destinului nostru personal cotropit într-un crescendo accelerat de
imperativul nemilos al unui destin colectiv impus de istorie.
Alice Voinescu ştia că viaţa trebuie salvată nu numai în aparenţa ei
efemeră, ci în miezul permanenţei şi că noi, oamenii investiţi cu darul
miraculos al conştiinţei, avem datoria să o apărăm cu orice risc. Îmi
amintesc o lecţie a ei despre Hamlet. „A fi sau a nu fi?” Dilema tragică a
eroului care se simte răspunzător de moartea tatălui. „Lumea e scoasă
din matca ei şi eu trebuie s-o pun la loc!” Prin înfiorata asumare a
nenorocirii, Hamlet, prin Alice Voinescu, ne îndemna pe fiecare din noi
să nu rămânem indiferenţi la marile zguduiri ale timpului, pentru a nu
deveni complici cu făptaşii, chiar numai din prudenţă, fiind astfel
tulburaţi în integritatea noastră psihică.
Astfel, de la protestul public în timpul crizei cehoslovace, preludiu al
holocaustului, la condamnarea energică a asasinării incredibil de
mişeleşti a marelui Nicolae Iorga, la avertismentul sever dat celor care l-
au silit pe tânărul rege Mihai să abdice, Alice Voinescu a fost mereu o
prezenţă activă, prezenţă plătită nu numai cu marginalizarea, dar până la
urmă şi cu detenţia şi surghiunul, în condiţiile degradante ale mizeriei
comuniste.

În 1929, Alice Voinescu îşi începea Jurnalul. Avea 44 de ani. Nu mai

era nici la vârsta primelor expansiuni care se închid pudic între scoarţele
unui caiet, nici la cea a întrebărilor fundamentale ale unei conştiinţe care
caută să-şi găsească locul în complexitatea existenţei. La data aceea îşi
câştigase un deosebit prestigiu. Teza de doctorat în filozofie asupra
Şcolii neokantiene de la Marburg, susţinută la Sorbona, fusese atât de
elogios apreciată, încât i se ceruse să ţină prelegeri la prestigioasa
universitate. Cursurile de estetică şi istorie a teatrului la Conservatorul
din Bucureşti se bucurau de o audienţă numeroasă chiar din afara
cadrului universitar. Dar nici una din peripeţiile unei personalităţi nu o
determinase încă pe Alice Voinescu să ţină un jurnal. Întâlnirile de la
Pontigny o vor face. Vechea mănăstire din secolul al XII-lea, din inima
Franţei, animată de spiritul viu şi înţelegător al profesorului Paul
Desjardin, reunea în câte trei decade succesive, în fiecare vară,
tendinţele culturale cele mai diverse şi chiar antagoniste din întreaga
Europă, în dorinţa descifrării noilor semne ale timpului prin confruntări
sincere şi elevate. Sosită la Pontigny în vara anului 1929, Alice Voinescu
va fi până la 1939 o fidelă şi preţuită invitată a animatelor întruniri
estivale. Aici va cunoaşte, printre mulţi alţii, pe F. Mauriac (Premiul
Nobel, 1952), Roger Martin du Gard (Nobel, 1937), André Gide (Nobel,
1947), André Malraux, Charles du Bos, H. Focillon, Paul Langevin, Jean
Schlumberger, legând cu unii dintre ei şi prietenii trainice.
În această atmosferă de adâncă şi delicată „omenie”, era cât se poate
de firesc să primească sugestiile amicale ale iluştrilor ei prieteni. Iată de
ce pe prima pagină a jurnalului, în ziua de 28 septembrie 1929,
consemnează „mirarea mustrătoare” a lui Roger Martin du Gard, aflând
în cursul unei conversaţii din acea vară că nu ţine un jurnal – şi hotărârea
de a consemna pe viitor „tot ce trăieşte intim, tot reziduul spiritual ce-i
lasă viaţa”.
Astfel demarează filmul interior, care până cu câteva zile înainte de a
muri (4 iunie 1961) va înregistra fidel oscilaţiile cele mai fine pe curba
largă şi bogată a unei existenţe exemplare. Două sunt coordonatele
majore pe care se construieşte viaţa Alicei Voinescu (ea, care spunea că
de tot ce ţi se întâmplă eşti responsabil): iubirea de oameni şi de adevăr.
Ca să împace acomodările inerente dictate de prima cu exigenţele
absolute ale celei de-a doua, întreaga viaţă a Alicei Voinescu a fost o
perpetuă răfuială patetică cu sine însăşi, angajată pe traiectoria unei
măsuri ideale a umanului. Confesiune şi martor al epocii, Jurnalul
(neasemuit act cultural) este, mai presus de orice, un roman, „romanul
unei vieţi” şi al unui caracter de excepţie.
I-am urmărit declinul biologic din ultimele luni, când emfizemul
cardiac îi tăia progresiv răsuflarea, până în noaptea din 3 spre 4 iunie
1961, când i-am închis ochii pentru totdeauna. „Se stinge ca o
lumânare”, spunea cu melancolie, de câte ori venea la căpătâiul ei,
inimosul dr. Şerban Fotino. Dar spiritul ei se pregătea pentru o nouă
glorie. Cu o seară înainte de sfârşit, pe terasa înghesuită a micii ei
locuinţe, în blândul început de vară, soţul meu, Ion, la cererea ei, îi
vorbea despre Orfeu, viitor protagonist al dialogurilor cu eroii tragici. Şi,
desigur, despărţindu-se de atât de încercatul destin al pământului ei pe
care atât de mult îl iubise, până la identificare, Alice Voinescu va fi spus
ca marele ei prieten, Montesquieu, din ale cărui gânduri îmi cerea să-i
tot citesc: „Je ne demande à ma patrie ni récompense, ni honneur, je lui
suis reconnaissante pour l’air que j’y respire, pourvu qu’il ne soit pas
corrompu”.
Maria Ana Murnu
 Tabel biobibliografic

1885 10 februarie. S-a născut la Turnu-Severin Alice (Steriadi) Voinescu.

Tatăl, Sterie Steriadi, era avocat, doctor în drept la Paris; mama,
Massinca, născută Poenaru, provenea dintr-o familie de cărturari.
Urmează şcoala primară şi liceul la Turnu-Severin.
1908 Termină Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
1911 În primăvară, frecventează cursurile profesorului Hermann Cohen,
adept al Şcolii neokantiene, la Marburg, în Germania.
1913 Îşi trece doctoratul în Litere şi Filosofie la Sorbona, Paris, cu teza:
L’interprétation de la doctrine de Kant par l’école de Marburg.
Étude sur l’idéalisme critique. După înapoierea în ţară se
căsătoreşte, în 1915, cu avocatul Stelian Voinescu (Stello, Stelu din
Jurnal).
1922 Este numită profesor de estetică şi istorie a teatrului la
Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.
1925 Între anii 1925 şi 1939 este invitată la vestitele decade de la
Pontigny din Franţa, organizate de Paul Desjardins, unde se
întâlneau mari personalităţi culturale ale Europei. Aici i-a cunoscut
pe: Malraux, Roger Martin du Gard, André Gide, Paul Langevin,
François Mauriac, Charles du Bos, Jacques Rivière, Ernst Robert
Curtius.
1935 Ţine o serie de conferinţe la radio, conferinţe axate în primul rând
pe problemele tineretului. În anii ce urmează conferenţiază şi la
Universitatea Liberă din Bucureşti, precum şi în provincie.
1936 Publică volumul Montaigne, Editura Fundaţiilor Regale.
1938 Colaborează, cu remarcabile contribuţii, la Istoria filozofiei
moderne, III (vol. I, 1937. De la Renaştere până la Kant. Omagiu
profesorului Ion Petrovici): Scepticismul francez (Montaigne, Pierre
Charron, François Sanchez), Nicole Malebranche şi Blaise Pascal,
Şcoala de la Marburg.
Susţine cronica dramatică la Revista Fundaţiilor Regale.
Îi apare o broşură intitulată: Contribution dans la Psychologie de
l’Assistance Sociale en Roumanie, rod al activităţii depuse la Şcoala
Superioară de Asistenţă Socială, unde a predat psihologia.
1940 Alice Voinescu ia atitudine împotriva legionarilor, în urma
asasinării lui Nicolae Iorga.
1941 Editează volumul Aspecte din teatrul contemporan, Editura
Fundaţiilor Regale.
1946 Publică volumul Eschil la Editura Fundaţiilor Regale.
1948 Alice Voinescu este pensionată în urma atitudinii luate faţă de
abdicarea forţată a regelui: „O ţară care îşi reneagă trecutul nu are
viitor”.
1950 18 august. Începe să scrie Scrisori către fiul şi fiica mea.
1951 În preajma Sfintelor Paşti, este ridicată şi va face un an şi şapte luni
de detenţie, urmată de domiciliu obligatoriu.
1954 ianuarie. Se întoarce acasă din domiciliul obligatoriu, pe care l-a
petrecut în nordul ţării, în satul Costeşti, lângă Târgu Frumos.
1955 Apare volumul Michael Kolhaas de Heinrich von Kleist, la ESPLA,
în traducerea Alicei Voinescu.
1957 17 ianuarie. Scrie ultimele pagini din Scrisori către fiul şi fiica mea.
1960 Vede lumina tiparului volumul Nuvele de Thomas Mann la ESPLA,
în traducerea Alicei Voinescu.
1960- Alice Voinescu scrie Dialoguri cu eroii tragici.
1961
1961 În noaptea de 3 spre 4 iunie se stinge din viaţă cea care a fost Alice
Voinescu, un mare om de cultură.

1983 La Editura Eminescu apare volumul Întâlnire cu eroi din literatură

şi teatru, 841 p., care cuprinde scrierile Alicei Voinescu, cu excepţia
studiului despre Paul Claudel. (Ediţie îngrijită de Prof. Dan
Grigorescu.)
1994 La Editura Dacia, din Cluj, apare volumul Scrisori către fiul şi fiica
mea (cu o Addenda cuprinzând referinţe ale unor personalităţi
culturale în favoarea eliberării Alicei Voinescu plus corespondenţă),
190 p. (Ediţie îngrijită de Maria Ana Murnu.)

M.A.M.
 Notă asupra ediţiei

Ediţia de faţă reproduce pentru prima oară, şi integral, cele 32 de

caiete cu însemnări pe care autoarea le-a intitulat Jurnalul meu, începând
cu 28 septembrie 1929 şi până la 31 mai 1961, cu doar câteva zile înainte
de a se stinge din viaţă. Însemnările din acest jurnal inedit nu sunt
riguros zilnice, autoarea revenind totuşi uneori cu o succintă relatare
asupra unei perioade când, din varii motive, le-a abandonat; o mică
dezordine care se va regăsi şi în suita caietelor. Iată, numerotate de
autoare, lista acestora:
Caietul 1: 28 septembrie 1929 – 26 septembrie 1930
Caietul 2: 22 decembrie 1930 – 13 mai 1936
Caietul 3: 12 octombrie 1936 – 30 martie 1937
Caietul 4: (în ordine cronologică şi tipărit ca atare, dar numerotat 5) 12
iulie 1937 – 15 decembrie 1938
Caietul 5: (În ordine cronologică şi tipărit ca atare, dar numerotat 4 şi
datat retroactiv pentru că, în parte, şi este redactat retroactiv
după cum urmează: Pontigny, 20 septembrie – relatarea
„decadei” de la Pontigny; Vineri, 24 septembrie – scurt sejur la
Paris; 4 octombrie, în tren – călătoria cu trenul spre ţară; 14
octombrie, la Bucureşti – o notă scurtă despre sosirea acasă.)
Caietul 6: omis parţial în această ediţie.
Caietul 7: 5 ianuarie 1939 – 23 noiembrie 1939
Caietul 8: 19 ianuarie 1940 – 31 decembrie 1940
Caietul 9: 23 ianuarie 1941 – 23 ianuarie 1942
Caietul 11: 23 ianuarie 1942 – 23 octombrie 1942
Caietul 13: 2 noiembrie 1942 – 28 martie 1943
Caietul 14: 8 aprilie 1943 – 16 decembrie 1943
Caietul 15: 27 decembrie 1943 – 3 decembrie 1944
Caietul 16: 3 ianuarie 1944 – 1 aprilie 1944
Caietul 17: 22 octombrie 1944 – 3 aprilie 1945
Caietul 18: 1 mai 1945 – 9 mai 1945
Caietul 19: 24 noiembrie 1946 – 3 decembrie 1946
Caietul 20: 18 noiembrie 1947 – 29 ianuarie 1948
Caietul 21: 7 februarie 1948 – 9 ianuarie 1949
Caietul 22: 9 februarie 1949 – 9 mai 1949
Caietul 23: 9 mai 1949 – 21 decembrie 1949
Caietul 24: 10 februarie 1950 – 8 octombrie 1950
Caietul 25: 16 octombrie 1950 – 23 februarie 1951
Caietul 26: 26 februarie 1951 – 17 aprilie 1951
Caietul 27: 17 noiembrie 1952 – 12 aprilie 1954
Caietul 28: 7 mai 1954 – 4 iunie 1954
Caietul 29: 12 iulie 1954 – 20 septembrie 1955
Caietul 31: 23 septembrie 1955 – 6 iunie 1957
Caietul 32: 29 iulie 1957 – 21 februarie 1959
Caietul 33: 17 martie 1959 – 18 mai 1959
Caietul 34: 30 iunie 1959 – 30 mai 1961

Precizăm că am omis cu bună ştiinţă, parţial, caietul nr. 6 şi unul

nenumerotat. Aceste caiete cuprind notiţe de la conferinţele de la
Pontigny, citate etc., un material care poate va fi publicat cândva într-o
Addenda a Jurnalului împreună cu alte pagini răzleţe din arhiva Alicei
Voinescu, necesare, fără doar şi poate, unui viitor biograf al Alicei
Voinescu.
Editarea acestui „roman”, aflat în manuscris, a fost dificilă, deoarece
nesiguranţa vieţii materiale, boala, detenţia nu i-au dat autoarei răgazul
să-l revadă.
În transcrierea textului am aplicat normele ortografice în vigoare,
păstrând însă caracteristicile limbii scriitoarei.
Scrisul ei era destul de citeţ, dar în caiete diferite calitativ. Când a fost
câte un cuvânt pe care nu l-am descifrat, am preferat marcarea lui prin
paranteze drepte […] sau (?).
Tot în paranteze drepte au fost date numele proprii pe care le-am putut
identifica.
Pasajele din Jurnal, nu puţine, scrise de Alice Voinescu în franceză,
germană sau engleză au fost traduse de mine. În capitolul de note de la
sfârşitul volumului se găsesc adnotările care mi s-au părut necesare
pentru o mai bună înţelegere a textului, multe din ele referindu-se la
cercul ei de prieteni (când i-am cunoscut) şi ai familiei.
În final, menţionăm contribuţia deosebită a doamnei ANA BARBU la
definitivarea acestei ediţii şi a notelor care o însoţesc.
7 martie 1992 – 3 noiembrie 1996

M.A.M.
 1929

Maricichii1

28 septembrie

Era la Pontigny2, nu mai ştiu cu ce prilej, la masă, R.M. du Gard3 s-a

mirat mustrător că nu-mi ţin jurnalul. Vorbind despre altele, dedesubtul
ideilor ce se perindau în conştiinţă, parcă se înfiripa un gând limpede şi
compact – compact de tot dorul ce-l mâna: voi scrie de azi jurnalul, voi
scrie tot ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-mi lasă viaţa şi –
fiindcă niciodată nu am făcut nimic fără dragoste, nimic cu folos zic –
ştiam că şi această hotărâre nu o voi putea realiza consecvent decât
„dedicând-o” cuiva. Maricico, tu ai fost cea care mi-ai apărut în suflet
atunci şi, pe când vorbeam şi râdeam, îţi făgăduiam ţie acest depozit de
„ce devine un om sub acţiunea vieţii”.
Am vrut să scriu din seara aceea – nu parveneam să scriu la Pontigny
–, îmi pare rău că nu încep acest caiet cu un Jauchzen1* sufletesc cum l-
aş fi făcut acolo. Dar ai câteva scrisori. Vor servi ca dovadă că eram nu
zic fericită – asta e o vorbă al cărei conţinut nu mă încumet să-l cunosc
–, eram senină, echilibrată şi mă simţeam pe mine echt – „autentică” în
orice gând, în orice gest. Îţi doresc să trăieşti zile de acestea. Nu numai
pentru cele ce vei învăţa de la oameni ca acei ce i-am cunoscut la
Pontigny, dar pentru starea de umanitate pură în care o atmosferă din
acestea, în care totul cedează gândului pur şi dorului de mai bine, te
transpune. Sunt ani lungi în care parcă aduni fără rost ce-ţi oferă viaţa –
foarte deseori sunt ani săraci de orice sens – şi deodată să te trezeşti într-
un loc în care gestul cel mai neînsemnat devine pentru tine simbol, unde
te simţi „acasă”, ca niciodată în viaţă, unde respiră conştiinţa ta fără nici
un efort – poate ar merita asta s-o numeşti fericire. Am trăit-o. Nu o pot
transmite în cuvinte altora. Das muss man selbst erleben2*!
Când m-a văzut Lala4, la Paris, s-a speriat de ochii mei – se pare că
aveam o privire de aiurea –, Flo5 m-a întâlnit la restaurant şi a avut
aceeaşi impresie. Lala se uita la mine ca şi cum eram gata să mă
volatilizez în faţa ei. Ea mi-a cumpărat acest caiet şi, cu ochii ei frumoşi
şi adânci, m-a rugat să-l scriu. Îl veţi citi tu şi Lala şi Flo şi Mad6, poate
îl veţi citi şi altora care m-au cunoscut aşa cum sunt şi care vor avea
nevoie de o experienţă pentru a se descurca în unele momente grele în
viaţă. Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-
mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung,
ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. Te văd speriindu-te,
Mimy7, şi de imaginea morţii şi poate de gândul că am ceva de ascuns!
Nu te teme nici de una, nici de alta! Până azi nu am făcut, nici gândit
lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici
naturale. L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu – dacă e – prin faptul că n-
am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile
ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se întâmplă eşti
responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin
furii banale, indignări forţate de formule cărturăreşti, prin dureri factice,
fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti
înşelată, minţită, decepţionată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei
mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere
îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică.
30 septembrie

Am închis repede caietul alaltăieri – c’est le prix de la sincerité

parfaite3*. Stello8 are un instinct şi o intuiţie uimitoare. A insistat să ştie
ce scriam. I-a trecut prin cap că poate fi un jurnal! Nimic important de
atunci, căci afacerea cu Şcoala Superioară de Comerţ nu e interesantă.
M-a indignat nu purtarea lor, ci gradul arierat de delicateţă. Nu m-am
supărat de ce au făcut – m-au întristat laşitatea, lipsa de curaj,
compromisul. M-a indignat însă mai rău Anişoara. Cred însă că am fost
prea crudă şi m-am lăsat antrenată de prejudecata dreptului asupra
„soţului”. Ea, şi cumva dacă îl iubeşte, nu are dreptul să i-o spună! Nu
sunt încă lămurită bine nici asupra credinţei mele, nici mai ales asupra
faptei ei. Stello minte – consideră că e o datorie faţă de amândouă –
poate şi din obiceiul de a minţi pentru a nu lăsa prise4* asupra lui. Eu
ştiu sigur că nu obsesia ei, căci asta e, mă agasează că nu sunt geloasă,
poate fiindcă o găsesc ca femeie foarte unapetitlich5*, dar că mă doare,
cuvântul e exagerat, mai bine zis mă jenează simţământul că m-a trădat.
Contam pe ea ca pe un bărbat, de aceea freiam6* cu ea, căci femeia din
ea n-are nimic comun cu mine. Era pentru mine un om de treabă. De
când ştiu că nu şi-a stăpânit pornirea pe care am ghicit-o de vreo trei-
patru ani, că mai ales vrea „să se realizeze” în dauna mea, îmi repugnă;
deziluzia nu e din dragoste ci din prietenie. Orice mărturisire nu m-ar fi
jignit; are dreptul să gândească şi să spuie ce gândeşte – poate chiar îşi
închipuie că-l fericeşte pe Stello – şi ăsta e dreptul ei; dar a-l atrage la
chef, a-l trage spre viaţa de amusement7* ieftin şi stricat pentru a petrece
cu el:

Voilà qui est vulgaire et je ne cède pas a cause de cela – quant à

l’autre, si elle le sait – et je le crois – et si elle le lui permet – et je le
crois encore – elle me fait pitié comme un pauvre être. Mais tout cela
 me servira de leçon – on ne doit pas faire crédit aux jeunes gens
avant de les avoir vu agir. D’ailleurs, ces deux avaient agi contre la
règle, Anna en tout cas. C’est de ma faute d’avoir crû que l’anarchie
sur un point ne l’entraine pas dans tout le domaine spirituel.8*

Asta nu mă împiedică să gândesc mai departe că viaţa fetelor ce

muncesc trebuie să se schimbe, precum şi raporturile maritale şi sexuale
în genere. Dar atâta vreme cât se folosesc de minciună nu pot fi
îndreptate. Ce am să fac când le voi vedea? Sper că voi putea să le
vorbesc limpede şi pe faţă, fără răutate, nici ranchiună – cum simt.
Azi am fost de două ori în Cişmigiu cu Stello, la soare. E calm acum
şi aşa simpatic! Îl văd cum încearcă să se înţeleagă şi să se stăpânească.
Dar merge totul bine până la un punct: când e vorba de M.P.9, se
crispează, e pe punctul „să urle”. E adevărată suferinţă sau e, cum cred,
formula învăţată a orgoliului bărbătesc? Nu l-a durut când i-am spus că
nu mai iubesc pe nimeni, decât idei şi cauze – sau cel puţin aşa mi s-a
părut, dar când la întrebarea: „ţi-a trecut definitiv?” nu am răspuns decât,
ca orice om cinstit: „sper, dar omul nu poate sconta viitorul”, s-a înfuriat
iar. Nu îndrăznesc să neg un sentiment pe care eu nu-l simt, dar cred că
vorbele fixează şi ceea ce nu mai este – şi obiceiul, formula socială
perimată, contribuie mult.
Dar eu? Ce sunt de când am plecat din Paris? La Paris nu a fost Parisul
meu, cum îl iubesc eu, decât de câteva ori, mai ales o dată în Luvru, cu
Lala. Fetele erau dulci şi le iubesc. E bine să simţi oameni buni şi
cumsecade în jurul tău. Z., dacă era altfel crescută şi cu alt bărbat, putea
fi un om delicios. De când sunt acasă? Am asistat la scuturat fără reală
participare. M-a agasat când am găsit praf şi pe unde se zice a fi curat,
fiindcă am antipatie fizică împotriva prafului, dar nu socot lucrul o
catastrofă casnică!
 Ieri vizita la Viorica a fost foarte, foarte plăcută. E un om. Aş fi vrut
să stăm mai mult de vorbă, dar prezenţa soţului ne purta pe căi de
conversaţie înaltă. Am impresia că nu e numai inteligent, dar că ştie ce
vrea şi că gândeşte precis şi limpede. Discuţia antamată asupra minciunii
în căsnicie. Desigur, are dreptate când e vorba de majoritate şi de actual,
dar cred că toţi se înşeală când socot că femeia de azi – cea coaptă şi a
vremii, iar nu păpuşă şi în afară de realitate – e mai fericită cu iluzia
decât cu adevărul. Cert, iluzia e realitatea cea puternică şi adevărată, dar
nu iluzia minciună, ci iluzia creatoare care se naşte numai din
cunoaşterea adevărului.
Ce folos să iubesc pe un om pe care nu-l cunosc cum e, care e forţat să
se deghizeze continuu în faţa mea pentru a-mi întreţine dragostea! Iluzia
adevărată, singura posibilitate de fericire, e să vezi ce ar putea deveni un
om, cu toate păcatele lui, e creditul ce-l faci celui mai sărac, fiindcă ştii
că e solvabil. A face credit unui bogat nu poate corespunde la nimic
sufleteşte. Îmi pare rău, rău, rău că nu pot odată vorbi lung şi pe faţă cu
M[işu] asupra acestor lucruri. Mi se pare că e un om care-şi întoarce lui
însuşi spatele, cel puţin se poartă altfel decât e firea lui. M-am înşelat
eu? Nu cred. E un sentimental şi se face un senzual. Poate e evoluţie
firească. Dar prea minte – din delicateţă şi din prudenţă – şi aş vrea să
simtă că prudenţa exagerată e laşitate. De ce mă preocupă? Mai bine zis,
m-a preocupat? Cred că e un fel de francmasonerie naturală între fiinţe
de acelaşi grad de evoluţie. Întotdeauna l-am simţit pe planul meu: un
nostalgic, un inactual, în sensul că-i trebuie nesfârşit şi veşnicie. S-a
blindat cu umor, cu ironie, acum chiar cu cinism. Mă tem ca miezul să
nu fie atacat de coajă, am impresia că mai e vreme să fie prevenit, dar
cum?
Nu mă tem de scenele lui St[elo] – ca să chemi pe un om la adevăr
merită să înghiţi mai multe scene, dar mă tem, nu ştiu nici eu de ce. Oare
nu am dreptul? E alta s-o facă. Dar ea nu e coaptă pentru acest lucru. De
ce a rămas şi ea în drum? Cât m-a durut când am prins-o de vreo două-
trei ori cu mici răutăţi de femeie. De ce cu mine? E geloasă, s-ar zice,
dar nu şi-o mărturiseşte. Asta m-a făcut să înţeleg că nu e încă ce speram
că este, căci are posibilităţi mari, orice ar zice alţii. Mă tem însă că nu
mai vrea să se avânte în afară de făgaşul comun de simţire, i-a intrat în
cap un fel de formulă a „măsurii”, pe care nu o trăieşte autentic, e doar
învăţată pe dinafară. De multe ori sunt tentată s-o scutur, s-o redeştept, s-
o fac să trăiască adevărat, ca altădată. Nu o fac fiindcă am simţit că nu
mai are curajul necesar, sau nu-l are încă!
Dacă nu erau toate scandalurile lui St[elo], rămâneam prieteni şi era
bine pentru toţi. Tulburarea prin care am trecut şi pentru care îi sunt
profund recunoscătoare m-a educat mult: m-a învăţat să mă cunosc, să
mă stăpânesc, să mă înving şi să mă liberez. Dacă aş avea curajul să
vorbesc odată, cu inima deschisă, cu el, i-aş mulţumi pentru tot ce am
suferit fiindcă m-a dezrobit de tot. Credeam că e mult mai greu „când nu
mai e nimic în tine” dintr-un sentiment cu care te obişnuiseşi! Când
eram amărâtă, nenorocită, nedreptăţită de St[elo], mă refugiam în gândul
unei prietenii a inimii. Acum nu am mai deschis portiţa aceea de mult –
nu mai trec pe acolo decât foarte rar – câteodată îmi port voit atenţia
într-acolo şi mă trezesc cu ea departe, la vreo carte, în vreun peisagiu, în
vreo aspiraţie. Am crezut că m-au deziluzionat câte am auzit. Poate. Mai
mult cred însă că e simţământul inutilităţii mele acum faţă de el. N-are
nevoie de mine, ori s-a schimbat totalmente – este energie degradată ori
a avansat şi el aşa de mult încât a ajuns în sfera unde îi e bine omului
singur. Nu simt nevoia să-l revăd – mai mult: nu vreau să-l revăd. Asta
să fie indiferenţă? Nu cred. E ceva definitiv.
Ieri am fost frapată de ritmul Aurorei şi al lui Nicu10. Ea – mai
graţioasă, mai tânără, mai luminoasă ca oricând. Progresează mult. M-a
amuzat „muşeţelul” dat pe păr, sper că va veni clipa când va avea curajul
să mărturisească henné-ul11. Are stofă de om întreg, bogat şi cu
posibilităţi nesfârşite. E de „clasa întâi” şi îmi e tot mai dragă. Dar Nicu
– de ce aşa gânditor? Nu cred că mă înşel, are un dor. Nu lipsa de bani îi
întoarce privirea aşa înăuntru – îl iubesc şi mai mult aşa – fiindcă e un
om care din asemenea conflicte iese mai bogat şi mai adânc. Ce om!
Simţi cum sună tot a plin în el. Maica12 a îmbătrânit. Ieri m-am prins la
întrebarea: dacă ar dispărea? M-a durut. Ce putere de atracţie au oamenii
cu suflet adevărat!

2 octombrie, noaptea

Sunt singură. Stello – la Craiova. De când m-am întors, e aşa de drăguţ

că-mi lipseşte. Ce viaţă frumoasă puteam duce amândoi dacă nu ne
chinuiam reciproc! El, pe mine, cu nedreptatea şi gelozia lui şi mai ales
cu veşnicele abateri! Eu, pe el, cu rigiditatea principiilor şi nevoia de
argumentare!
Am vorbit cu Th. asupra chestiei de la Şcoala Superioară de Comerţ –
am râs cu poftă – odată privită din punctul de vedere al ridicolului
situaţiei, am scăpat de orice amăreală. Am constatat cât sunt de slabă
când mi se invocă argumente de ordin superior! Nu o să pot rezista să nu
mă duc la şcoală să vorbesc elevelor, ba chiar să fac propagandă! E
inteligent Th. şi-şi cunoaşte interesul. Dar desigur e mai mult ca atât. În
felul lui este un idealist! Încadrat în lumea lui, pare şmecher. Merită mai
mult!
Christiana P. a trecut pe la mine. Ce dureros sună înţelepciunea de
resemnată. E curajoasă fetiţa asta şi tare îmi e dragă. Ce păcat că se
anchilozează un suflet aşa plin de posibilităţi. Proşti sunt bărbaţii!
Vestea că M[işu] a fost mai bolnav decât credeam nu m-a lăsat rece.
Aş vrea să-l văd, să-i vorbesc prieteneşte, fără să provoc surâsuri afectat
ironice şi propos-uri9* cinice, de circumstanţă (Doamne, prudent e!) care
nu sunt autentice, aş vrea să putem vorbi cu inima deschisă, frăţeşte, îmi
e dor de el. Dacă St[elo] ar citi asta, iar s-ar simţi obligat „să sufere” şi
să facă scene – pentru ce? Dacă ar şti ce curat şi senin şi poate rece e
simţământul ăsta!
Azi mi-am adus aminte de Pontigny. Mi s-a făcut dor, dor de omenie
curată. L-am visat pe Gide13 că a trecut peste nişte drumuri şi canaluri
pentru a-mi strânge mâna. Nu ştiam de ce. Îmi surâdea şi-mi ţinea mâna
lung ca şi cum ar fi spus: ne înţelegem noi! Şi pentru asta „ar suferi”
Stello. Ce mare copil! Sau ce simt? Am aflat azi iar o serie de nebunii
făcute în lipsa mea. Iar au venit tipele în casă, chiar noaptea, în
companie numeroasă. Dacă i-aş spune, ar jura iar că nu ştie – şi mă
întreb dacă realmente e responsabil! Păcat că nu are curajul să
recunoască greşeala! Dacă l-aş aduce la asta, nu aş regreta cu totul viaţa
mea de veşnice eforturi.
Tot mai mult îmi trebuie singurătate. Sunt fericită când tac; îmi place
să vorbesc cu câte o singură prietenă, altfel e vreme pierdută.

4 octombrie

Ieri, după-amiază bună cu Viorica şi Fify. E o plăcere să poţi vorbi cu

oameni care înţeleg tot, care nu dau niciodată maligna interpretatio10*.
Naturi deosebite, amândouă autentice: F., prin religie, V. – pură valoare
morală, şi probabil la amândouă decepţia activă.
Maricica – tot mai mult recunosc în ea copilul meu. Vreau să-i scot
din ea modestia falsă, care – dacă ar şti – e în mare parte orgoliu. Vreau
să ştie cât poate. Mă bucur când o văd cât de mult nu are nimic vulgar în
ea. Susceptibilitatea se va mai atrofia. Că vede tot şi ştie multe e trist
pentru vârsta ei, dar e mai bine aşa.
 Ieri, cusând, am petrecut ore bune. Seara, sosirea lui St[elo] m-a
bucurat dar m-a şi agasat puţin. Câteodată e ca un copil cu care nu te poţi
înţelege. Iar şi-a recăpătat siguranţa în minciună – cele două zile de
absenţă i-au permis să se reculeagă şi a revenit la vechiul sistem. Oare
nu s-o putea să trăiască odată cinstit adevărul? Nu-i cer să-mi spuie ce a
făcut, dar să recunoască faţă de el că greşeşte. Nu vrea, nu poate? Veşnic
întoarce arma: acuză, mă bănuieşte. Nu cred că bănuieşte o clipă – prea
mă cunoaşte şi mă ştie incapabilă de înşelăciune – doar pentru a se apăra
pe el. C’est lâche11*, asta i-am reproşat întotdeauna. Azi, din glumă,
ajunsese iar la pesimismul politic şi social: mă acuza de nepatriotism din
pricina surâsului sceptic cu care tăceam. A fost destul să-i amintesc cum
uzează de asemenea pesimisme pentru a masca indiferenţa în fapt,
pentru ca să schimbe repede conversaţia. Am observat asta la mulţi
bărbaţi. Parcă se simt iertaţi de uşurinţa în care trăiesc, şi ca particulari
şi ca oameni ai societăţii, când exagerează greutăţile obşteşti. Nu mă mai
înşel. Când te doare cauza publică, începi prin a te îndrepta pe tine.
Bertha Hindenberg nu vrea să iasă din Germania până când starea
financiară a tuturor nu va fi bună! Eu am plecat trei ani la rând la Paris –
cum aş îndrăzni să spun că simt realmente: criza noastră! O înţeleg, o
deplor, dar cum aş îndrăzni să afirm că mă îngrijorează realmente, cum
afirmă toţi bărbaţii, deşi beau şampanie şi fac chefuri urâte.
Mă bântuie ideea că am foarte puţin de trăit. Linia vieţii în mână e
foarte scurtă. Aş vrea să pot trăi măcar cinci-şase ani ca să am vreme să
spun în jurul meu ce trebuie. Încerc să lucrez conferinţele trecute. Dar
ele sunt rodul unui idealism visător. Erau bune şi frumoase fiindcă erau
adevărate. Acum nu mai pot vorbi aşa. Aş vrea aşa mult să mai trăiesc
câţiva ani, să mă pot coace în sensul celor ce trăiesc acum!

6 octombrie, seara
Ieri zi simpatică: Cişmigiu, Marioara14, seara râs nebun la teatru.
Scrisoare Marietta15.
Mi-a făcut plăcere Marioara – sănătatea morală respiră din ea, curaj şi
dragoste pentru ai ei, un menaj care mă însănătoşează. Seara, teatru.
Cum poţi râde şi să te amuzi cu fleacuri! Teoriile despre teatru prea sunt
voite vizibil, nu e nici o artă şi totuşi amusement. Actul patru bun. Actul
doi rulant: parodie delicioasă. Mă gândeam la prestigiul versului, chiar
parodia avea ceva nobil din cauza lui. Actorii? M-au decepţionat, afară
de Iancovescu. Ceilalţi se joacă. Au un fel factice de a debita care mă
exasperează, de ce nu pronunţă ca acasă? Tantzi16 prea se repetă, e
nostimă foc, dar prea e la fel! Mediu!
Azi am început ziua prost: am pierdut panglica adusă pentru Mimy.
Pedeapsă pentru compromisul făcut. Nu simţeam nevoia să mă rog: am
intrat în biserică distrată, din obicei, grăbită, goală. Nu eram nicăierea, e
curios! Am clipe când simt cum mă destram sau mai bine zis cum mă
împrăştii.

10 octombrie

N-am mai putut scrie fiindcă s-au întâmplat lucruri grozave. Luni
dimineaţa a murit bietul Ionel Crătunescu17. Am rămas toţi consternaţi.
Primul moment: am crezut în o sinucidere. Era imposibil. Prea ţinea
mult la viaţă. Săracul! Cu toate micile lui bârfeli, nu era rău şi era
grozav de simpatic. În Franţa ar fi fost cineva. Îi trebuia o atmosferă
morală solidă care să-l susţie. Era foarte slab. Cum l-am judecat
duminică de sever! Aveam dreptate, fireşte, nu minţeam, dar de ce azi
sunt mai indulgentă? Ar trebui să nu gândim despre oameni decât ca şi
cum ar fi morţi, suntem aspri când îi socotim „fiind” – „a fi” e prin
esenţă nemurire. Dacă am realiza în fiece clipă efemerul nostru, am fi
mai iertători. Deşi am avut de multe ori cu St[elo] discuţii mari din
pricina glumelor lui I[onel], deşi m-au durut ses propos, totuşi îmi era
foarte simpatic şi tare milă îmi era câteodată de el când îl vedeam slab şi
incapabil de rezistenţă morală! De vreo două ori a venit şi şi-a vărsat
sufletul la mine – avea nevoie de înţelegere bărbătească şi blândeţe şi
bunătate feminină – i-o dam cât puteam.
Ieri m-a apucat un soi de imensă milă, de simpatie mai adâncă decât o
ai pentru cei vii. M-am prins dialogând cu el. Când s-au zvârlit bulgări
de pământ pe el, vorbeam cu el, parcă să nu-l las singur. Pe Z.18 şi pe
sora lui prea le durea. Dar bietul Tilică19! Ce om dulce la suflet! Îmi e
drag.
St[elo], ieri, autentic. Stăpânit de durere, colţuros cu alţii. La cimitir
parcă mă ura şi pe urmă iar mă lua de braţ. L-am simţit şi pe el
dialogând cu [Ionel] – nu-l mai puteam lua de la mormânt – ştiu că nu
vroia să-l lase singur. Poate că-i spunea că ceilalţi prieteni, gaşca, au
venit la „Pflanz” căci I[onel] avea multe simpatii, dar aşa e dragostea lui
– geloasă – ar vrea el singur să facă totul.
Afacerea cu procesele şi trebile succesiunii o prevedeam. Nu admite
colaborare mai ales cu M[işu]. A fost nedrept ieri cu mine şi alături.
Dacă ar vrea să creadă cât de calmă sunt când îl văd pe M[işu]! Ieri, nu
ştiu de ce, s-a purtat cu răceală. Altădată m-ar fi durut – acum sunt aşa
de indiferentă. De ce aşa schimbări în sufletele oamenilor? Oboseală?
Duminică seara mi-a făcut plăcere, dar unde sunt emoţiile de altădată?
Tout passe, tout casse, tout lasse12*. Şi durerea trece. Mă gândesc la Z.
Ce oribil moment când l-a găsit pe I[onel] mort! De ce am stat acolo?
Oare numai mila de ea m-a mânat şi m-a făcut să suport emoţia
groaznică ce mă scutura din temelii? Nu ştiu de ce mi s-a furişat în mine
bănuiala că simţeam nevoia unei emoţiuni puternice care să mă zguduie
– prea sunt senină şi rece de o bucată de vreme. Nu mai plâng cu patimă
ca altădată. Prea m-am detaşat de oameni şi de lucruri. Nu doar că nu-i
mai iubesc – îi iubesc, dar n-am nevoie să-i pipăi!
M-a uimit Aurora. Mult e delicată în sentimente sub aparenţa gestului
brusc. A trecut la mormântul lui nenea Luca, a pus flori şi lumânare
pentru ca să nu pară pustiu când vor trece pe acolo. C’est une âme de
qualité. Quelle différence avec une autre… L’affection familiale est
vulgaire – comme Nicu le ressentait aussi. Il y a des gens qui ne croient
aimer les leurs qu’en détestant les autres. Je n’ai pu m’empêcher de
sourire en voyant les vieilles tantes „în exerciţiul funcţiunii”. Maica
seule fait ces choses noblement, c’est à dire, elles ont un sens spirituel.
Les autres vivent par la forme. Peut-être je juge trop sévèrement. Mais ce
n’est pas un jugement, c’est une constatation. Autre génération – toute
faite pour le sacrifice – machines de devoir. Elles ont certainement plus
de mérite que nous, mais ont-elles donné de bonheur? Peut-être chacun
selon son temps.
Comme Tantine est fine, bonne, occidentale! J’aime respirer en sa
proximité – c’est de l’air pur: le grand calme de l’être tout spiritualisé.
Je l’aime, elle et ses enfants. On se sent de la même famille humaine.
Je suis furieuse contre moi. Hier je me suis attrappée à quelques
moments de „formule” tant ça tient à nos pensées, atitudes et gestes. Je
souffrais réellement, mais je me comportais comme si je voulais paraître
souffrire. Pourquoi? Une gêne, une pudeur de ce qui se passe en vous,
vous fait faire des gestes stupides pour cacher la réalité! Étais-ce la
présence de M., la pensée que St. pense à lui – kurz und gut13*, je me
sentais double à un moment donné. Pourvu que je ne me leurre pas dans
un pareil instant!14* Ce s-ar alege de un suflet care se uită în oglindă şi
nu mai ştie care e!
Scrisoarea Madeleinei C[ancicov] m-a spălat. Numai Occidentul poate
da cadrul unei asemeni liniştiri. Spun prostii! Orientul e lumea
contemplării. Pretutindeni se poate, dacă ai puterea să-ţi afirmi sufletul
cel adevărat. Nevoia ei de singurătate o înţeleg perfect, mai ales pe aceea
de a nu se vorbi de ea. Cum o înţeleg! Trebuie să te uite cu totul ceilalţi,
să nu te ducă pe căile lor prin dragoste şi solicitudine, ca să te regăseşti
complet pe tine. Şi eu aş avea nevoie de o cură de singurătate.
Azi întâlniri eleve şi elevă. Obicei sau adevărat simţit? Am simţit ca
un curent electric în mine, poftă de lucru, tinereţe.

11 octombrie

Plouă a toamnă. Nu am ieşit din casă pentru a fi singură. Am scris fetelor

la Paris. Nu sunt tristă azi. Mi se pare că Ionel [Crătunescu] n-a murit.
Un gust de provizoriu azi în mine, parcă nu e nimic hotărât şi definitiv.
Azi-dimineaţă a trebuit să mă gândesc la M[işu]. I-am făcut o morală
straşnică, în gând. Îmi pare rău că-l văd luând alură de terre à terre15*.
Sper că e doar mască, dar îmi pare rău că nu are curajul să fie cum este.
Ori s-a schimbat? Ori am „exagerat” eu? Fapt e că unii oameni mă
interesează mult – prea mult.
Întâlnirea ieri cu Tilică I[oanid] mi-a făcut bine. Luminos om, nici
păcatele nu sunt întunecate în el, deci nu pot fi păcate. El nu se minte, pe
alţii da, dar nu din interesul lui ci al lor. Cred că e tipul de om, bărbat,
cel mai generos ce cunosc. Doctoraşul Marius Nasta20 e pe alt plan.
T[ilică] mă împacă cu neamul omenesc chiar când sunt în zile de
pesimism negru. Asta e har, nu e merit. Dar oare nu e merit să fi primit
aşa har? E bun şi radiază, e din familia mare a aleşilor. Nicu e bogat –
născut bogat şi el – dar la el e şi meritul efortului moral, tipul de om
moral. Tilică, tipul de om născut sub flamura frumosului – echilibru
estetic nu moral – il se cristallise non dans la conscience, mais dans le
sousconscient. Il pourrait penser des horreurs, il ne les ressentira
jamais. Quel veinard! On lui croît des succès amoureux, politiques ou en
amitié pour son charme, mais c’est que ce charme est très profond et
tient à la racine de son être, c’est un exemplaire humaine où la nature
s’est montrée telle qu’elle est et telle qu’elle doit être. Voilà pourquoi ses
défauts même sont aimables. Il fait du bien comme la lumière – elle rend
claire.
St. est charmant parfois. Hier soir, quel grand enfant! Ambitieux par
entraînement, car il s’en fiche – il n’est pas orgueilleux – hier il a voulu
vetre. Je l’ai laissé faire pour ne pas l’énerver. Je reconnais que j’ai eu
tort dans le passé de prendre au tragique certaines de ses sorties trop
vives. Avec du calme et de la fermeté, camouflées en faiblesse féminine,
on réussit mieux avec lui. Plus je me regarde dans le passé, plus je me
trouve souvent ridicule. Pourquoi des attitudes de héro dans la vie de
tous les jours? Je m’accoutume à devenir toujours plus simple en ne
m’affublant pas du rôle de moraliste – tâchons de vivre naturellement,
simplement – ce sera probablement moral. Je prierai Dieu de m’aider à
le connaître dans ce qu’il a de simple et de naturel. La profession de foi
de Langevin m’a touché au coeur.
J’avais dor de Valérie21, aujourd’hui – vingt ans depuis son mariage!
Je l’aime, mais je n’ose pas toujours entrer en sa conscience qu’elle
referme étroitement sur elle, sur sa déception…16*

19 octombrie

Câte zile au trecut fără să pot să scriu gândurile mele. E stupid că trebuie
să ascund acest caiet – nu pot conta pe discreţia lui St[elo], deşi sunt zile
în care ar putea da şi asta, dar e aşa de primesautier17*! Aceste nouă zile,
pline de întrevederi şi spectacole, dar nu ştiu de ce am simţământul unei
sărăciri intime. E teribilă nevoia să rămâi singură: comunic cu alţii
fiindcă o aşteaptă ei de la mine, nu vreau să le dau de lucru şi să mă
„înveţe” pe profilul acesta. Mais quel effort souvent18*!
Vizita la Lulu22, aşa plăcută! Aş fi vrut să ghicească tot ca să nu
vorbesc eu. O priveam cât e de frumoasă şi vie şi acum „în centrul ei”.
Cu cât o simţeam mai actuală, adevărată şi vie, cu atât mă recunoşteam
„de aiurea”.

25 octombrie

Nu am mai scris fiindcă iar am petrecut lucruri şi ceasuri triste. Moartea,

dar mai ales agonia lui Zatcu Spandonidi au fost iar o încercare, un fel de
sfidare a sorţii către cei ce se cred deasupra ei! Iar am constatat cât m-
am obişnuit chiar cu gândul morţii. Desigur, e apropierea bătrâneţii acest
soi de suferinţă liniştită, fără ecouri trupeşti.
Dar ieri, la înmormântare, m-am identificat câteva clipe cu Mimy şi
era un simţământ îngrozitor: mi se rupea ceva din mine – nu am mai
suferit aşa de la moartea lui Bubi23 şi a părinţilor; tremuram la braţul lui
St. şi simţeam că suntem una, că unul dacă s-ar duce, celălalt trebuie să
ţipe. Nu e zadarnică împreunarea a doi oameni! Orice ar fi între ei, ce i-
ar despărţi, nu se poate ca legătura trupească să se şteargă ca şi cea a
sângelui.
La Marioara am vorbit toţi iar foarte liniştit. O nevoie de glumă mă
stăpânea. Alex [Nasta] şi cu mine am vorbit aşa, că surâdea şi Mimy.
Altădată mi s-ar fi părut o impietate. Acum îl asociam pe Z[atcu] la
hazul nostru. Îl văd şi acum râzând şi făcând haz.
Ce linişte şi siguranţă simţi cu familia Nasta! Toţi sunt copţi – valeur
humaine de premièr ordre19*. Variaţi ca fire, toţi autentici. Cu ei mă simt
sigură, cu tărâm sub picioare, la adăpost de orice neînţelegere. Curajul
lui Mimy e ca o izbucnire nouă de vitalitate înfrântă. Sunt sigură că se va
descurca dacă e sănătoasă şi copiii sănătoşi. Ce sorţi curioase şi diferite
la oameni ce se iubesc! Ea – numai mamă şi soră conjugală, eu – numai
amantă, când temperamentul ne destinase tocmai contrar. Mimy e o
mamă ideală, dar putea fi o amantă fără pereche!
Ceaiul cu Tity24, o plăcere liniştitoare. Încă o femeie de la care nu poţi
pierde iluziile, în nici o ocazie – elle a la noblesse sûre20*. Mare noroc
să fii înconjurat de oameni din aceştia! De prietenie nu pot să mă plâng,
am din cea mai bună: credincioasă şi discretă.
Concertul lui Brailovsky m-a înseninat. Efortul, dispărut sau perfect
mascat. Un sunet fluid, aerian şi totuşi solid. Chopin victorios de
materie: cele trei Écossaises, valsuri… Sonata! Nu clopotul din Marşul
funebru, dar întrebarea duioasă era insinuantă. Clopotul nu-l mai pot
auzi decât de Coitot. Amploarea lui şi trilurile în care pământul
rostogolit pe groapă devine materie pură sau poate încheiere a unui
capitol nu le pot uita cum le cânta Cortot! Două concerte memorabile:
Cortot şi Enescu cântând Mozart!
Plângeam de fericire fiindcă alături tremura alt suflet. Simţeam cu o
intensitate dublă, îi dam toată purificarea mea. Odată – la Enescu – ne-
am sculat amândoi deodată căutându-ne din ochi. Nu m-am înşelat, a
fost o înţelegere sufletească în seara aceea. Ce bine că nu mi-a spus-o!
Orice mărturisire, pe atunci, mi s-ar fi părut păcat şi minunea
simţământului s-ar fi întunecat de prejudecăţi. Nu ceream nimic, nu
speram nimic, nu-mi dam voie să-mi închipui, în imaginaţie măcar, să
realizez ceva! Cum îi sunt de recunoscătoare omului care a fost prilejul
descătuşării totale de egoism, fie chiar sub faţa amorului propriu! M-a
desprins de mine, m-a dăruit unei vieţi mai adâncite, cu rădăcini dincolo
de mine şi cu crăci întinse către un soare ce nu cunoşteam înainte.
Bunătate, indulgenţă din aceea adâncă, fiindcă ştie, nu din cea puţin
sceptică şi dispreţuitoare!
 Parisul în ’27 a fost o revoluţie pentru conştiinţa mea, mai bine zis:
lumina unei sfinte revelaţii! Bună e seninătatea, dar voi regăsi şi ritmul
vieţii ca atunci?
Moissi m-a încântat iar. Dar ce efort să-l disociezi de mizeria
cadrului! Die reinste Schmiere21*! El, ca o nestemată între biete mărgele
de sticlă rostogolindu-se într-o cutie mizeroasă. O fi câteodată cabotin,
s-o repeta, poate! Dar vocea cu inflexiile acelea vii şi atitudinile şi gestul
de o graţie pe care numai autenticitatea le poate avea, nobleţea lor care e
expresia conştiinţei vii, nu imitate, toate acestea fac din el un mare
artist. Cât îl iubesc că nu devine naturalist şi nici prea männlich22*. E
om, nu numai bărbat. Muzica vocii şi supleţea nobilă a gestului mă prind
ca într-o mreajă! Au un calm şi o sobrietate geniale.
Azi sosirea Mariettei şi a lui J.P.25, bucurie mare. Presupun că
Marietta a trecut un obstacol. Nu întreb. E binedispusă, mai optimistă,
mai ales liniştită. Cum a evoluat de frumos! Unde sunt formulele ei, din
care nu ieşea? S-a umanizat. Iluzii nu mai cred să aibă, dar face „ca şi
cum” ar mai avea. E adevărat înţeleaptă acum. J.P., un copil deştept.
Gândeşte şi tace. Tare îmi e drag. Cum aş vrea să-i pot răsfăţa, şi pe el, şi
pe părinţi. Îi iubesc. Mulţumesc lui Dumnezeu că pot iubi. Câteodată
parcă seacă acest izvor – deşertul acela e grozăvie. Această viaţă fără
dragoste!

4 noiembrie

Nu parvin să scriu – nu sunt singură cum vreau. Interesante multe. Cum

totul se luminează după un sens adânc ce l-a luat viaţa în noi!
Decepţii şi bucurii – mai decepţionante. Neinvitarea la Societatea
Filosofică spre a vorbi? Nu mă jigneşte, mă asigură că trebuie să „te
vâri” ca să te ia în seamă un anumit soi de intelectuali. Compensaţie –
invitaţia din Germania, la Radio. Caut în adâncul meu amor propriu
lezat: nu găsesc. Sunt aşa de „dincolo”, prea impersonală. Mă tem că e o
scădere de vitalitate.
Bucuria invitaţiei la Teatrul Naţional. Ce bucurie când am lucrat
conferinţa pe care o dăruiam, în minte, unei săli luminate de
spiritualitatea românească, vedeam planând spiritul „boieresc” al
rumânului peste mine şi sală şi mă îmbrăcam în hainele de sărbătoare ale
conştiinţei! Nu că n-am simpatie şi faţă de cei simpli, dar mitocanul îmi
repugnă! Şi lipsa de creştere a celor ce m-au chemat! Am simţit dureros
adevărul sufletesc al celor ce ne tratează ca valahi. Sunt nuanţe
balcanice, ne facem iluzii când ne credem occidentali. Refuzul (gloatei)
– the mob, Shakespeare îmi dă termenul – de a mă asculta, din
nepricepere, din capriciu, din fantezie, nu m-a amărât deloc. Situaţia era
prea ridiculă ca să fie năcaz. Consternarea celor de pe scenă, furia lui
St[elo] şi morga dlui din lojă, aerul lui de superioritate mă amuzau mai
profund decât îndrăzneam s-o arăt. Dacă aplauzele „de concediere” nu-
mi acopereau vocea, m-aş fi amuzat regeşte să le spun mici obrăznicii,
m-aş fi amuzat să-i răzbun pe cei de teapa mea din parter contra galeriei.
Dar azi am fost foarte tristă la gândul că e un simptom al unei adânci
prefaceri sociale şi că nu voi mai ajunge ca actualii stăpâni, prin număr,
să fie stăpâni prin calitate. Am încredinţat elevilor mei să-i crească prin
exemplu de subţirime! Dar cine-i mai creşte pe cei mari ai zilei, lipsiţi
de elementară omenie?! Nu am vrut să le arăt alor mei ce tristă sunt, ar fi
crezut că-mi pare rău de ce mi s-a întâmplat mie. De se întâmpla oricărui
umil, la fel mă durea. E semn cât suntem încă de primitivi. Aseară şi azi
m-am simţit groaznic de „aiurea”. Îmi pare rău că nu voi mai apuca
timpul când şi la noi mahalaua se va occidentaliza, vorbesc şi de
mahalaua celor din vârful societăţii! Mi-a fost dor de ţărani azi, toată
ziua. N-aş vorbi cu drag acum decât la sate. Elevii mei au priceput mulţi
ce le-am spus? Cred că da.
 Întâlnirea cu M[işu] în ziua entuziasmului pentru invitaţia la Teatrul
Naţional. Nu desluşesc ce rost au anumite resturi, umbre de resturi, în
mine! Altădată mi-aş fi pierdut cumpătul, acum prea sunt stăpână pe
mine, semn de iremediabilă indiferenţă. O fi victorie, dar e sărăcie
sufletească. Biserica cere să te detaşezi de oameni pentru a te dărui lui
Dumnezeu. Eu nu sunt încă la a doua etapă: m-am depărtat de oameni,
m-am apropiat de alţi oameni, singuratici – nu mi-e dor de Dumnezeu!
Şi totuşi nu-l pot nega. Îl simt şi pe el ca pe mine, în nesfârşită
dimensiune! E „dincolo”. Şi îmi pare că cei care vor să şi-l facă al lor,
cei care-l tot reclamă pe Iisus pentru ei personal, pentru mântuirea
individuală văzută de El, mi se par nişte copii mari, egoişti. De ce nu le
ajunge că a fost perfect, că s-a jertfit – în văzul nostru – pentru salvarea
principiului omenesc, dar de ce să cred că a murit pentru fiecare
centimetru din mine! Dar dacă aşa se simt mai siguri! Dumnezeu apare
fiecăruia după chipul lui. Dar nu-l pot nega! Îl cred şi cred în spirite
dincolo de moarte – dar nu am nevoie de survie23*. Cine ştie cum voi
simţi în ceasul din urmă! Doamne, Doamne, deşi nu cred că lucrul te
interesează, îţi mulţumesc că am ajuns la atâta seninătate.
Nici la Şcoala Socială nu m-au chemat. Nu au pierdut încrederea în
mine, sper, dar e efectul intimităţii şi al familiarităţii. Oameni, chiar
deştepţi, nu recunosc superioritatea decât când îi ţii la distanţă. M-aş
putea juca de-a „superioritatea”, dar mi se pare că azi e păcat să pierzi
vremea pe aşa ceva. Obligaţia de a-mi câştiga viaţa o împlinesc,
mulţumesc Domnului, fără compromisuri, ceilalţi să ia din mine ce şi
când le trebuie; le stau la dispoziţie, dar nu mă ofer.

7 noiembrie
Ce bună după-amiază cu Mimy! Am fost mulţumită că am fost numai
noi două, am vorbit: à coeur ouvert24*, ca altădată. Dar câtă decepţie aş
fi putut simţi din cele spuse despre M[işu], dacă nu aş fi ghicit de mult
cât e de slab – manque de caractère total: un egoïsme de primitif qui ne
cadre point avec des dehors et une intelligence si fine! Suis-je blessée de
ses propos? Pas plus que des propos d’un étranger. Il y a quelques mois,
j’aurais certainement souffert de le sentir tellement au-dessous de lui
même – je souffre toutes les fois qu’un être humain, X, Z abaisse son
niveau, mais cette fois-ci je sais qu-il n’est que dehors: il manque un
noyau à cet esprit, à ces sentiments. C’est un bon père – je crois que
c’est l’unique sentiment profond et authentique. Aime-t-il sa femme? Il la
désire, certainement. Quel pauvre coeur errant, qui ne se trouvera jamais
parce qu’au lieu de se ramasser sur quelque chose en lui-même, il est à
la merci de tous les vents. Pauvre, pauvre! Ne pas avoir assez de courage
de se dire à soi-même: oui ou non! Ne pas avoir senti quelle profonde
amitié toute pure et toute franche avait dicté à une femme un geste
familier entre amis, car enfin, il y a des gens étrangers qui se parlent bas
quand ils ne veulent pas que le monde qui les entoure les entende. Et
puis, que lui disait-on (sinon) que des choses concernant la santé de sa
femme? Pourquoi interpréter ce geste d’une manière si malveillante? Si
je pouvais ressentir du dégoût, ce soir j’en aurais l’âme pleine jusqu’au
rebor! Mais, hélas, je ne ressens plus que de la pitié, je voudrais pouvoir
me révolter, haïr, juger et condamner! Mais je ne puis plus, plus du tout,
il n’y a plus d’émotivité en moi pour les hommes – je n’aime plus que les
choses et les idées.
Et pourtant, cette solicitude que je ressens pour les miens et même
pour des amis, n’est-ce pas du sentiment? Est-ce que je ne me pousse pas
volontairement vers cette sérénité glacée, n’est pas une revanche que je
veux prendre sur tous ceux qui m’ont déçue et qui, méconnaissant la
source si pure de ma générosité affectueuse se moquaient de ma naïveté,
de ce qu’ils prenaient pour de la naïveté, alors que c’était de la bonne
générosité consciente?! Pourtant, il n’y a pas de regret en moi, pas
d’amertume – je suis si lointaine de tout cela25*. Parcă sunt de pe altă
lume şi doar în trecere!
Ce frumos ceas petrecut cu Doctoraşul la radioscopie. Om! Om!
Şi St[elo], care iar lipseşte „ca să mă pedepsească”, cum spune. Bietul
St[elo]! Dacă ar şti că nu sunt mai mulţumită decât când sunt singură, cu
o carte şi cu Dumnezeu, pe care nu-l chem să mă asculte, dar căruia îi
vorbesc aşa tocmai fiindcă nu poate lua parte la păsul meu de om. De
aceea poate nici nu am pofta şi nici îndrăzneala să-l cert că lipseşte
noaptea. El petrece în felul lui – dacă e fericit aşa, de ce să-l mai tulbur
eu? Destul l-am tulburat că a aflat ce e bine şi ce e rău, dar dacă nu are
tăria s-o mărturisească şi în fapte?! De ce să-l chinuiesc cu gândul că
greşeşte? Nu o fi moral, dar cred în un bine şi un rău relativ, al fiecăruia.
Sofistică?

24 noiembrie

E atâta vreme de când nu am mai scris! Câte decepţii dar şi câte

compensaţiuni! Victor s-a adeverit a fi omul pe care poţi conta. Ce
frumos, lin, fără insistenţă mi-a făcut un serviciu aşa mare. E boier. Şi a
doua zi ce duş rece cu St[elo]! Îmi pare foarte rău că mi-am ieşit iar din
fire, dar m-a înnebunit atâta inconştienţă. Dacă nu erau Ionel cu Marietta
la mine, desigur făceam iar un coup de tête26*, iar se vorbea de acestea
toate şi iar mă întorceam obosită la plug, ca un biet cal îmbătrânit la
treabă! Aci, în cazul nostru, nu sunt de luat măsuri de mijloc, aci – des
deux choses l’une27*: sau rupi totul, dai tot peste cap şi pleci fără milă în
lume; sau rabzi şi taci. Rabd şi voi tăcea, căci rău îmi pare că nu am
tăcut întotdeauna!
 Ionel şi Marietta [Sachelarie] – menaj normal, cu toate viciile şi
calităţile normale menajului. Fără voia lor, prin exemplu, îmi arată
anomalia căsniciei noastre.
Era balamuc în casă, mă oboseam rău, dar era atmosfera patriarhală
din copilărie. Eram toţi împreună. Copilul îmi e foarte drag, deşi e rece,
e ca un căluţ sălbatic. Nu-l cresc bine, dar se va creşte singur. A fost
delicios când mi-a pupat mâna la plecare, era mândru de acest gest pe
care îl poza, ar fi vrut să spuie ceva, dar a tăcut din un fel de pudoare.
Drăguţi sunt copiii!
Azi am tăiat în carne vie, am simţit adânc de tot durerea părintelui
care mustră copilul, probabil că am suferit eu mai mult decât Mişu, care
primea loviturile. Am fost poate prea aspră, poate că trebuia să tac
definitiv şi să-mi arăt indiferenţa aşa. Dar nu pot să mint şi nu vreau să
mint. Devin antisocială. Dar cum o să trăieşti curat când trebuie să porţi
în tine opinia despre oameni şi să le faci altă faţă? Nu acuz, nici măcar
nu judec decât unde simt făţărnicie. Să fie răi, dar nu sub masca
mielului. Victor spunea: o să te ia mai rău en griffe28*. Poate – el desigur
îl cunoaşte mai bine. Ştiu că o să mă doară groaznic când voi auzi iar
vreo rosserie29*, ştiu că va veni inevitabil, ştiu că am atâta slăbiciune, ca
şi Victor, faţă de omul acesta, că voi trece şi peste aceea, dar ştiu iar că,
oricât mi-aş propune să tac şi să ignor, voi avea mon franc parler30*.
Credeam că am încheiat un capitol, constat că nu s-a isprăvit.
Ieri am retrăit Pontigny. Ce dor îmi e de acolo! Oare mă voi schimba,
când îi voi cunoaşte mai de aproape pe acei toţi?!… Mai bine să nu
cunoşti decât figuri „mitifiate”. Dar de ce sunt oameni cari nu te pot
decepţiona? Pot să te omoare, dar o fac loial.
M-am prins emoţionată la gândul că Mimy se duce la Paris, că-l vede
prima dată, că i se va deschide perspectiva asupra a ce e viaţă intensă a
conştiinţei. Doresc să cunoască Parisul sub aspectul acela, să trăiască
Occidentul cel spiritual. Am constatat cât îmi e de dragă femeia asta
dragă: simplu şi adânc şi grav. Şi voi scrie acum să-i dau câteva indicaţii
cum să nu-şi piardă vremea. Mă tem că nu dorm la noapte, nu am
remuşcări, dar poate că am fost prea severă!

30 noiembrie

Iar n-am mai scris multă vreme. Nici nu m-am gândit, nu mai am vreme
să mă trăiesc pe mine.
Într-o noapte am scris o foaie răzleaţă pe care am rupt-o – eram
sălbatică: uram de moarte pe un om slab şi atâta tot. Şi ce suflet bun are
totuşi în el – un copil mare! M-am analizat bine: de unde atâta ură şi
răutate în mine? Desigur din sentimentul unei groaznice nedreptăţiri de
care am avut parte. De ce să fiu înşelată aşa de urât când altele au parte
de credinţă? M-a indignat mai ales indiferenţa faţă de boala mea:
acceptarea să muncesc mai mult decât se cade pentru a împlini goluri pe
care le face risipa lui. Inconştienţă crescută din indiferenţă, iată ce m-a
revoltat – pe mine, pe el, pe soartă. Quel rage intime, je ne m’en croyais
pas capable31*! Poate Freud ar explica. Dar nu totul. Desigur decepţia pe
celălalt front a adus la furia aceasta. Dar şi aci m-am domolit. Îmi pare
rău când mi-l amintesc tuşind. Vestea de azi că ar fi serios bolnav m-a
întristat groaznic. Nu o durere trupească – ideea că ar putea să moară nu
mă revoltă – dar simt că viaţa ar fi complet searbădă. O nevoie
imperioasă de a-l revedea, de a-l mângâia cu glasul, de a-l face să
înţeleagă de ce l-am dojenit. Sunt asprimi cari dovedesc stimă. La
gândul că i-aş putea spune prietenos toate acestea, mă bântuie bănuiala
că poate l-ar agasa, că nu are nevoie de mine şi îi e urât să mă vadă. Mă
abţin deci de la orice manifestare, chiar de a întreba la telefon de
sănătate.
 Cursurile îmi sunt simpatice. Dar mă întreb cum să interpretez unii
ochi ce se închid de oboseală. Câtă bunăvoinţă au femeile acestea de a
învăţa, ce sacrificiu fac pentru asta, dar nu poate fi interes viu, nevoie
decât la unele. Desigur şi eu uit cui mă adresez. Mă întreb ce raport
spiritual poate fi în menajul unde bărbatul are interese profunde
intelectuale. Din fericire, că sunt alte legături mai inextricabile.
Câteodată sunt foarte singură şi totdeauna tristă după aceste şedinţe. Şi
totuşi, ce bucurie când le văd emoţionate.
Conversaţie lungă cu […] Deştept cap şi născut rafinat. Curajul
nesentimentalităţii, nu crânerie32*, ci cinste. Îmi e agreabil să stau cu ea
în intimitate. Şi frumuseţea ei nobilă mă încântă. Maricica, dulce şi
parcă e o floare în boboc, îmi aduce prospeţime şi tinereţe. Îmi e dor de
fete – parcă n-aş fi în acelaşi oraş cu Valérie! Mâine mă duc la ea sigur.
Azi un sentiment puternic de neant. Momente în care fac ocolul
tuturor realităţilor – nu mă pot rezăma pe nici una. Încerc să mă rog, fără
convingerea că vreau – un fel de lene morală în mine: nu mă pot
concentra spiritual. Poate voi reuşi rugându-mă pentru alţii. Voi încerca
acum.

13 decembrie

Mă întorc de la Concert Enescu. Ca întotdeauna „îl iubesc”, dar anul

acesta am impresia că îl plictiseşte să se împartă lumii: te ia după el câte
unul. Asta să fie bătrâneţe? Nu cred. E revizuire de valori, prepară
altceva, Goethe în Italia şi pe urmă… E mai pudic ca altădată, de aceea
pare mai rece. Poate îi moare şi vioara, cum se zice. Ce tristeţe trebuie să
fie să-ţi amuţească sufletul tău cel vizibil în braţele tale! Să-l ferească
Dumnezeu! Altă vioară nu cred că l-ar mai pasiona. Când ai trăit
tinereţea cu un om – fericit şi bogat şi cu ardoare, mai poţi să dai tot din
tine altuia la maturitate?
Ascult cu bucurie muzica lângă oameni ce preţuiesc: madame Lupu şi
Maricica. Eram în şir trei femei, la etape de viaţă diferite, cu
temperamente diferite şi totuşi, cred, de aceeaşi calitate. M-am bucurat
mult de M[aricica] – şi cum ştie să se bucure de frumos şi ce frumuşică
ştie să fie. Mme L[upu] este viaţă nesecată. Cred că poate încă inspira
oameni, dar, fireşte, numai oameni superiori.
Lecţia de azi mi-a făcut plăcere. E curios cum lucrul cel mai greu
atrage mai mult. Azi nu a dormitat nici una. Am deci dreptate să nu fac
concesiuni. Scrisoarea lui R.M. du Gard a fost un adevărat eveniment
fericit. Îmi crea un dor imperios de Apus şi nevoie ca şi Apusul să se
gândească la mine. Am plâns de fericire. Desigur aş fi fost ridiculă
pentru oricine nu era în momentul acela ca mine dornică de conştiinţă
limpede.
St[elo] a surâs cum fac eu faţă de vreo admiraţie a Maricichii, pe care
o consider exagerată, dar eu mi-aduc aminte de supravalorificări de
acestea care fac să poţi să rabzi nonsensul vieţii.
St[elo] nu mi-a tăiat entuziasmul, nu e vorbă, nici nu i-am încredinţat
totul, dar se uita la mine ca la un om lunatic. Desigur, aşa e, nu era nimic
ca să mă exalte: un anunţ de mariaj al Christianei26 – termeni politicoşi
dar şi prietenoşi. M-a încântat les yeux qui pénètrent l’invisible33*?
Poate.
R.M. du Gard întotdeauna mi-a vorbit şi despre mine – a simţit că am
nevoie de a fi încurajată şi susţinută. De marţi întreţin relaţiuni
invizibile şi tăcute cu Apusul. Sunt la Paris: Ce o fi făcând Mimy acolo?
Aş vrea să-l simtă aşa cum e el: tot spirit. Azi spuseră fetele că vine la
23.
De ce iar mă obsedează gândul unei „salvări”? Ori adevărat sunt o
lunatică ori, şi e aşa cum o simt eu, atunci de ce să nu am curajul să
intervin? Nu am control necesar pentru realitate, nu îndrăznesc să mă
întemeiez pe intuiţie sau poate pe ce va fi fiind un dor al meu! Cred în
„explicaţiuni” şi nu am ocazia să mă explic cum se cade. Câinele Saint-
Bernard din mine e dublat de un timid. Ar putea să spuie orori pe seama
mea – nu mai mă importă – dar aş vrea să înţeleagă că greşeşte. Care
este acest sentiment? Platon seul en a parlé en connaissance de cause:
c’est l’Éros et il est élan vers le Bien et le Vrai et le Beau. Est-ce Amour?
Certes – autant que tout sentiment est amour – heureusement! Demain,
leçon sur l’Art Grec – je crains ne pouvoir trouver le ton nécessaire pour
transmettre à vingt femmes un enthousiasme qui vient de mon être le plus
profond et qui est plus facile de se donner à quatre cents qu’à vingt, ou
alors à un seul! Ni intimité, ni anonimat – rude tâche – surtout que j’ai
du public dans le dos que je ne vois pas! Je crois que je me parlerai à
moi-même – comme ce soir Enescu34*.

27 decembrie

Nu e vinovat timpul care ar lipsi, nici teama de indiscreţiuni, dacă nu am

mai scris aci – uit acum de existenţa acestui caiet – probă evidentă că iar
mă reduc la suprafeţe sau că iar sunt expansivă unde nu trebuie.
Păcătoasă fire: nevoie continuă de exteriorizare! Azi m-am ambalat la
Tante U… Împotriva cărţilor, am deviat în confesiune – stupid! Nu doar
că nu mă înţeleg ai mei, dar e un gest de inferioritate: de câte ori mă
prind la asemeni văicăreli, îmi simt clasa a doua a firii mele. Nu mă
jenez de ea, dar îmi pare rău fiindcă am şi clasa întâia în mine!
Au trecut zile şi bune, şi rele. Plăcere mare la lecţii, chiar când văd că
se dormitează sau când copiii flirtează între ei. Madame M. îmi e tot mai
simpatică: e teribil de deşteaptă şi joacă pe asentimentala, dar e „un om
de calitate”.
 Biata Z.! Ce dezamăgire adâncă! Ştiam de mult ce e bietul I[onel
Crătunescu], dar nu mai condamn – era un slab, nu era rău, cum se zice,
era un amoral şi totuşi ar fi putut să fie altfel. Săracul! Îl judec şi mi-e
foarte milă de el.
Azi-noapte m-am surprins la gândul extrem de intens că St[elo] ar
muri – s-a şters toată nemulţumirea cu el, toată dezamăgirea – o iertare
necondiţionată mă luminase până în străfund. Tot, dar nu moarte. Şi cu
toate acestea, ziua, în veghe, mă surprind la asemeni gânduri fără să mă
cutremur, calculând chiar o pace şi o linişte irealizabile în condiţiile în
care trăiesc! Ce mulţumită aş fi să mă pot despărţi de el fără scandal şi
isterii! Aş fi încântată să-l am ca prieten, să-l văd fericit cu alta, să-i fiu
confidentă, camarad – „bancher”, cum zice el. Dar să nu mai fiu solidară
socialmente la dezordinea în care trăieşte! Dacă ar şti ce ruşine îmi e de
felul cum trăieşte. Deseori nu ies cu el din laşitate – mă tem de gesturile
lui necivilizate – fac ca struţul: nu le mai privesc eu. Ce fericită am fost
miercuri la Valérie cu oltenii noştri! Ce om fin e T., cum mă simt acasă
la mine cu el. St[elo] se forţa să se adapteze atmosferei, dar pe urmă şi-a
dat în petic: la plecare, în maşină iar exagera, „ronfla”. La „Chiriac”, a
avut un gest aşa de vulgar că am simţit între noi toată distanţa adâncă ce
desparte pe omul curat de cel trecut prin noroaie senzuale. În clipa aceea
aş fi putut să ţip în ajutor. M-am cutremurat de el, uitasem că îi sunt
nevastă, în clipa următoare, constatând-o, m-am jenat adânc de ai mei
care nu mă vedeau. Şi doar eu am ales! Sunt responsabilă! Înţeleg ei de
ce am aerul de „dusă pe altă lume”? Sunt în nori?! Vai, sunt singură –
între cei de la care am purces şi cel de care mă ţine legată mila. Şi
trebuie să-i joc teatru ca să-i dau iluzia dragostei acasă, altfel se
degradează complet. Şi se pare, e iluzia care-l ţine în picioare: că mă
adoră! Şi toate gesturile sunt sau de dorinţă, când nu le cheltuieşte
aiurea, sau de indiferenţă ostilă. Dacă m-ar putea sfărâma, dar totuşi să
mă păstreze pentru „viaţa practică” ar fi idealul pentru el! Îi las totuşi
iluzia că mă iubeşte. Pentru asta îi dau şi pacea că-l iubesc ca bărbat
când de ani nu mai contează decât copilul ce văd în el. Comme je
voudrais ressentir cet émoi sans réserve dans les bras d’un homme aimé
auquel on puisse se confier! Je ne l’ai jamais eu, même aux moments de
grand amour pour lui, je n’ai jamais eu confiance en lui autrement qu’en
un enfant non mûre. Ce soir il m’a laissée seule méchamment, sans pitié,
quoique me yoyant malade. M’opposer? À quoi bon? Il aurait crié, fait
la victime, se serait plaint à tous que je le tyrannise. À quel fin? On ne le
corrige plus. S’il ne boit pas ce soir, il le fera demain35* – tot aia. În
fond o adâncă indiferenţă în mine mă sustrage acestei urâte realităţi. Şi
câtă nesfârşită dragoste era în mine, câtă putere de devotament! Am
preschimbat-o în grija de pâinea zilnică. Am ajuns ca bărbaţii care dau
nevestei bani şi tot ce-i trebuie, dar nu se dau pe ei. Îi dau iluzia sau cel
puţin încerc. Viaţa mea sentimentală tot e sfârşită – de ce să nu-i fac
plăcere „Gâdelui”. Poate e fapta cea mai bună de care am fost în stare. Je
suis triste à mourir ce soir. Déceptions! Suis-je trop sous l’influence de
Pontigny? Pourtant je l’ai aimé avant la lecture de Schlumberger36*. Nu
mi se pare că sunt vorbe goale, ci ţipete şi mărturisiri adânci.
Cum contez mult pe familia Nasta, această nepotrivire m-a sărăcit
mult. Curios! M-a pus la îndoială asupra mea, nu asupra lor. Am
încredere în ei mai mare ca în mine. Dar nu pot spune ca ei despre
Partage de Midi27. Cred că nota mistică le e străină. Misticismul
dragostei l-a înţeles Lulu – ea s-ar fi entuziasmat cu mine dacă nu era
negaţia celorlalţi care şi pe mine m-a pus într-o atitudine de criticism.
Ce curios lucrează asupra omului ambianţa!
Nu m-am dus la slujbă în nici una din aceste trei zile. Ce păgân
trăiesc! Trebuie să cultivi şi iraţionalul din tine. M-am aplatizat atât
încât aproape pipăi golul sufletesc. Mă tem că am aşezat manechine în
acest gol ca să nu îl constate ceilalţi, dar nu doar că simt nevoia să-i
înşel, ci ca să nu-i mai oblig să mă construiască altfel – îmi e urât să-i
ştiu preocupaţi de mine. Multă nevoie de singurătate, chiar gândul altora
mă deranjează.
Simfonicul cu Enescu, o binefacere – un om pe care cred că-l poţi iubi
necondiţionat.

1*. Chiuit, explozie de bucurie (germ.).

2*. Pe aceasta trebuie s-o trăieşti tu însuţi (germ.).
3*. Este preţul deplinei sincerităţi (fr.).
4*. Din expresia avoir prise sur quelqu’un, a avea un ascendent asupra
cuiva (fr.).
5*. Neapetisantă (germ.).
6*. De la fr. frayer, a întreţine relaţii, a se frecventa.
7*. Distracţie (fr.).
8*. E vulgar şi din cauza asta nu cedez: cât despre cealaltă, dacă ştie – şi
cred că e aşa, şi îi permite – şi cred şi asta, mi-e milă de ea ca de o
biată fiinţă. Dar toate acestea îmi vor servi ca lecţie; nu trebuie să le
dai credit tinerilor înainte de a-i vedea acţionând. De altfel, cele două
călcaseră regula, Anna în orice caz. E vina mea de a fi crezut că
anarhia, într-o situaţie, nu va fi antrenată în tot domeniul spiritual (în
fr., în orig.).
9*. Cuvinte spuse, schimb de cuvinte în conversaţie, aluzii (fr.).
10*. Interpretare răutăcioasă (lat.).
11*. E laşitate (fr.).
12*. Expresie cu înţelesul de „totul trece” (fr.).
13*. Pe scurt (germ.).
14*. Este un suflet de calitate. Ce diferenţă faţă de o alta… Afecţiunea
de familie este vulgară, după cum o resimte şi Nicu. Sunt oameni
care cred că nu-i pot iubi pe ai lor decât detestându-i pe ceilalţi. Nu
m-am putut reţine să nu zâmbesc, văzându-le pe bătrânele mătuşi „în
exerciţiul funcţiunii”. Doar Maica face aceste lucruri cu nobleţe,
 adică acestea au un sens spiritual. Celelalte trăiesc formal. Poate că
judecata mea este prea severă. Dar nu este o judecată, ci o constatare.
Altă generaţie – făcută pentru sacrificiu –, maşini ale datoriei. Au
desigur mai mult merit decât noi, dar au adus ele oare mai multă
fericire? Poate că fiecare la vremea ei.
Cât e de bună Tantine, fină, occidentală! Îmi place să respir în preajma
ei, e un aer curat: marea linişte a fiinţei pe deplin spiritualizată. Îi
iubesc şi pe ea, şi pe copiii ei. Te simţi aparţinând aceleiaşi familii
umane. Ieri m-am surprins în câteva momente „formale”, într-atât
aceasta ţine de gândurile noastre, de atitudini şi de gesturi. Sufeream
cu adevărat, dar mă comportam ca şi când aş fi dorit să pară că sufăr.
De ce? O jenă, o pudoare de ceea ce se petrece în tine însuţi te
îndeamnă să faci gesturi stupide ca să ascunzi realitatea. Să fi fost
oare prezenţa lui M[işu], gândul că St[elo] se gândeşte la el? Pe
scurt, la un moment dat, mă simţeam dedublată. De nu m-aş amăgi
într-un asemenea moment! (în fr., în orig.).
15*. Comun, vulgar (fr.).
16*. El nu se cristalizează în conştiinţă, ci în subconştient. Ar putea
gândi orori, nu le-ar resimţi niciodată. Ce norocos! I se atribuie
succese amoroase, politice sau în prietenie datorită farmecului său,
dar acest farmec e foarte adânc şi ţine de rădăcina fiinţei sale, este un
exemplar uman în care natura s-a arătat aşa cum este şi aşa cum ar
trebui să fie. Iată de ce şi cusururile lui sunt plăcute. Face binele ca
lumina care limpezeşte. Câteodată e fermecător. Aseară, ce copil
mare! Ambiţios prin antrenament – căci nu-i pasă, nu e orgolios –
ieri a vrut să fie. L-am lăsat să se manifeste ca atare ca să nu-l
enervez. Recunosc că am greşit, în trecut, când am luat în tragic
unele ieşiri prea violente ale lui. Cu calm şi cu fermitate, camuflate
sub slăbiciune femeiască, poţi reuşi mai uşor cu el. Cu cât mă privesc
mai mult în trecut, cu atât mă găsesc mai caraghioasă. La ce bun
 atitudini eroice în viaţa de toate zilele? Încerc să mă obişnuiesc să
fiu tot mai simplă, să nu fac pe moralista. Să încercăm să trăim
natural, cu simplitate, asta ar fi probabil moral. Mă voi ruga lui
Dumnezeu să mă ajute să-l cunosc în ce are mai simplu şi mai
natural. Profesiunea de credinţă a lui Langevin mi-a mers la inimă.
Mi-era dor de Valérie, azi – douăzeci de ani de la căsătoria ei! O
iubesc, dar nu îndrăznesc totdeauna să pătrund în conştiinţa ei, pe
care o închide strâns în ea, ascunzându-şi dezamăgirea (în fr., în
orig.).
17*. Spontan (fr.).
18*. Dar ce efort adesea (fr.).
19*. Valoare omenească de prim rang (fr.).
20*. Ea are o nobleţe sigură (fr.).
21*. Curată spoială (germ.).
22*. Masculin (germ.).
23*. Supravieţuire (fr.).
24*. Cu inima deschisă (fr.).
25*. Totală lipsă de caracter: un egoism de primitiv care nu se potriveşte
deloc cu înfăţişarea lui şi cu inteligenţa lui atât de fină! Mă rănesc
oare cuvintele lui? Nu mai mult decât cele ale unui străin. Acum
câteva luni, aş fi suferit să-l simt coborât atât de jos, sub el însuşi,
sufăr ori de câte ori o fiinţă omenească, X, Z, coboară sub nivelul ei,
dar de astă dată ştiu că nu este decât suprafaţă, exterior. Acestui
spirit, acestor sentimente le lipseşte miezul, nucleul. Este un bun tată
– cred că acesta este singurul lui sentiment profund şi autentic. Oare
îşi iubeşte soţia? O doreşte, desigur. Biet suflet rătăcitor, care nu se
va găsi niciodată, căci, în loc să se concentreze asupra unui lucru
dinăuntrul său, el stă în bătaia tuturor vânturilor. Sărmanul, sărmanul
de el! Să nu ai destul curaj să-ţi spui ţie însuţi: da sau nu! Să nu fi
simţit ce adâncă prietenie, total curată şi sinceră, îi dictase unei
 femei să facă un gest, familiar între prieteni, căci la urma urmei sunt
şi oameni străini care-şi vorbesc în şoaptă, când nu vor ca cei din jur
să-i audă. Şi apoi, ce altceva i se spunea decât lucruri privind
sănătatea soţiei sale? De ce să interpretezi într-un fel atât de rău-
voitor acest gest? Dacă aş putea simţi scârbă, mi-ar fi sufletul plin de
ea! Dar, vai, nu simt decât milă, aş vrea să mă pot revolta, să pot urî,
judeca şi condamna! Dar nu mai pot deloc, nu mai există în mine nici
o emoţie faţă de bărbaţi, nu mai iubesc decât lucrurile şi ideile.
Şi totuşi, această solicitudine pe care o simt pentru ai mei şi chiar
pentru prieteni nu este oare tot sentiment? Oare nu mă împing
voluntar spre această seninătate îngheţată, nu este o revanşă asupra
tuturor acelora care m-au decepţionat şi care, neluând în seamă
izvorul atât de pur al generozităţii mele afectuoase, şi-au bătut joc de
ceea ce ei considerau a fi naivitate, când nu era decât adevărată
generozitate conştientă? Totuşi, nu există în mine nici regret, nici
amărăciune, sunt atât de departe de toate acestea (în fr., în orig.).
26*. Faptă nesăbuită, nebunească (fr.).
27*. Din două, una (fr.), cu sensul de opţiune.
28*. Aici, cu sensul de a vorbi de rău, a bârfi (fr.).
29*. Înţepătură ironică, răutate (fr.).
30*. Sinceritate (fr.).
31*. Ce furie interioară, nu mă credeam în stare de aşa ceva (fr.).
32*. Mândrie (fr.).
33*. „Ochii care pătrund nevăzutul” (fr.) citat din scrisoarea recent
primită de la Roger Martin du Gard, desigur, cu referire la Alice
Voinescu.
34*. Numai Platon a vorbit în cunoştinţă de cauză: este Eros şi este
elanul spre Bine, Adevăr şi Frumos. Să fie acestea Iubire? Desigur,
pe cât orice sentiment este, din fericire, iubire! Mâine, lecţie despre
Arta greacă. Mă tem că nu voi putea să găsesc tonul potrivit pentru a
 transmite la douăzeci de femei un entuziasm care vine din eul meu
profund şi care-ar putea fi mai uşor de insuflat câtorva sute de
persoane, iar de nu, atunci doar uneia singure! Nici intimitate, nici
anonimat – grea sarcină – mai ales când publicul se află în spatele
meu şi nu-l pot vedea! Cred că o să-mi vorbesc mie însămi, aşa ca
Enescu, în seara asta (în fr., în orig.).
35*. Cât aş vrea să resimt fără nici o reţinere această emoţie, în braţele
unui bărbat iubit, căruia să i te poţi dărui! Nu am avut-o niciodată,
chiar în momentele de mare iubire pentru el, n-am avut niciodată mai
multă încredere în el decât într-un copil necopt. În seara asta m-a
lăsat singură, cu răutate, fără milă, deşi vedea că sunt bolnavă. Să mă
fi opus? La ce bun? Ar fi strigat, ar fi făcut-o pe victima, s-ar fi plâns
tuturor că îl tiranizez. În ce scop? Nu mai poate fi îndreptat. Dacă nu
bea în seara asta, o va face mâine (în fr., în orig.).
36*. Sunt tristă de moarte în seara aceasta. Decepţii! Să fiu oare prea
mult sub influenţa zilelor de la Pontigny? Şi totuşi, l-am iubit înainte
de a-l fi citit pe Schlumberger (în fr., în orig.).
 1930

12 ianuarie

Îmi e rău: ameţeală.

De ce nu am mai scris? Nu mi-a lipsit timpul. Am uitat. Semn prost.
Iar mă exteriorizez. Au fost zile foarte bune. Îmi amintesc de revelion cu
plăcere. Chiar când nu e dragoste aprinsă între doi oameni, intimitatea
nu se pierde şi prietenia e caldă. Desigur priveliştea celor biete părăsite
de la Azilul Slătineanu – care mă întristaseră groaznic, a contribuit să
mă scuture şi să mă facă să înţeleg ce preţ are tovărăşia chiar în condiţii
mediocre.
Ziua de Anul Nou bună – până seara. M-au exasperat vizitele. Nu mai
suport atâţi oameni deodată, cu care nu ai realmente decât legături
fortuite. Aş minţi să spun că nu-mi sunt simpatici, dar sunt zile în care
îţi trebuie să vezi de cei cu care ai afinităţi. Tocmai pe aceia îi sacrifici.
Din fericire că am văzut şi din aceia. Vacanţă foarte goală, propriu-zis.
Nici o lectură, nici o concentrare.
Reluarea cursurilor, o fericire. Decis: trebuie să lucrez. Parcă respir
aer proaspăt când mă gândesc şi citesc serios.
Revăzut pe M[işu], m-a amuzat atitudinea făţiş courtoise1*. Ce copil
mare, mare şi, cu toate cele experimentate, îl găsesc delicios. Nici el nu
trebuie luat prea în seriosul moralei! Ar apare cinic, egoist şi uşuratic,
poate chiar fără caracter. Şi nu e nimic din toate acestea! Nu e încă nimic
din toate acestea, ar putea să devină cinic – e egoist doar de interesul său
– il ne peut se donnet2*, e incapabil să facă „rău” cuiva, dar gata să-i facă
farse dureroase. Curios chip de om! Îl studiez şi tot nu-l desluşesc. Un
lucru e cert: nu e copt încă – spiritual vorbind. Ce-l cristalizează e
dragostea şi numai ea. Când nu iubeşte, e cu totul altul decât când
iubeşte. Se pare că a spus-o a doua soţie. Dar acum nu iubeşte şi cu toate
astea e de o francheţe exemplară cu toţi. Il mijote quelque chose3*: are
vreun amor necunoscut, nemărturisit încă, altfel nu-mi explic surâsul
intern ce-i luminează toate gesturile. Il est exquis – on l’aime malgré
tout. Avec un mari pareil, on se laisserait tromper pour la joie de le voir
exquis comme il n’est que lorsqu’il a son secret4*.
Datorii mondene. Mă plictisesc când le gândesc şi le preţuiesc ca
vreme pierdută, dar când sunt acolo, când vorbesc cu toate acele femei –
inteligente multe şi întregi – aş minţi să spun că mă plictisesc. Sufletele
au o valoare independent de conţinutul lor intelectual sau altul.
„Conştiinţa posibilă” mă atrage irezistibil. Mă analizez bine: nu găsesc
în mine nici o atracţie pentru nimic special din viaţă. Fac un gest: ies pe
stradă, văd o scenă trecătoare într-un colţ de umbră, viaţa ia o mie de
aspecte interesante – simt că-mi trebuie trei vieţi ca să-mi împlinesc
pornirile bine determinate. Ce sunt aceste momente de intensificare a
vieţii? Nu pot să fie motive externe ce le cauzează, nu pot fi decât
prilejuri. Spiritul critic mă linişteşte până la indiferenţă; ca să trec zero-
ul acestei linii, spre plus sau minus, trebuie să mi se tulbure gândul. Din
ce în ce mai rar.
Simptome de maternitate sau de menopauză? Trebuie să mă duc la
doctor! Ar fi caraghios la bătrâneţe să am un copil. L-aş păstra, cert, din
curiozitate şi din obiceiul de a nu mă opune soartei brutal, dar nu mai am
nevoia vie de a creşte un copil cum o aveam până acum câţiva ani. Când
îl ţin în braţe pe Andrei, aş vrea să fie al meu – pe el şi pe Nellu – dar
unde e înţepătura dureroasă în inimă de altădată când îl legănam pe
Egonaş. Şi pe el îl iubesc mai dulce ca pe alţii. Sunt cei mai mici!
Instincte de mamă-mare. Ar fi culmea să am de-abia acum parte de un
copil. Aş renunţa la voiaj pentru el, fiindcă totul îmi e indiferent când
vreau. Apoi o teamă mare: ereditatea acestui copil. Stello est un amant –
pas fait pour être père – ses défauts m’effrayent, ses qualités ne sont
point disciplinées et, comme ma vie ne peut être que très courte, l’idée
d’abandonner mon enfant avec une hérédité dangereuse, sans l’avoir
affermi par une éducation forte…5* Doamne fereşte! Sper că e bătrâneţe,
mai bine decât o tinereţe ce se va răzbuna în o viaţă nevinovată. Şi nici
măcar nu mă revolt că am avut soarta să nu trebuiască, moralmente, să
doresc copii. Nu ăsta e momentul să creezi. Dacă Maricica ar fi mai
mare, i l-aş da ei în grijă când nu voi mai fi eu. Valérie, ca şi mine, nu
mai are mult. Marietta are destule greutăţi pe cap. Aurora îl va creşte
perfect, dar aş vrea să-i transmit copilului meu un spirit intens pozitiv –
şi ea nu-l are.

28 ianuarie

Pas écrit depuis lontemps. Aujourd’hui, sans envie de le faire6*.

Totuşi sufletul meu e plin de mâhnire şi de bucurie. Ce scene, ce ton,
ce ură – de o parte – ce surâs fermecător, ce graţie de cealaltă. Şi eu
singură, singură, singură de-a lungul vieţii. Dorită, iubită, poate şi astea
toate pentru a fi torturată. Dacă nu aş avea ideile şi simţul frumuseţii –
pe Dumnezeu în amândouă – nu aş avea puterea să continuu! Sunt tristă
de moarte. Ştiu că viaţa mea este un eşec.
Am văzut-o pe Catherine. Am suferit văzând frumuseţea atât de
pieritoare. Doar geniul artei o poate fixa. De aci înainte trebuie s-o
disociez de ce a fost. Ce cap divin de frumos, ce femeie dureros de dulce
acum. Aseară am fost fericită de a fi urâtă – măcar timpul nu are nimic
de stricat.
 Când mă voi reîntoarce la scris? O! De câte ori să reîncep?

4 februarie

O săptămână de aşteptare. De ce un surâs, o privire pot schimba viaţa?

Nu aştept nimic şi totuşi aştept. Şi aerul e frumos, pur, primăvăratic. Azi,
a cincea zi după Sf. Ion. Aştept ca totdeauna o moarte anunţată1. M-am
rugat să-mi fie amânată, am atâta nevoie de fericire în mine aceste zile.
Sper totuşi imposibilul.
Dimineaţa asta C[ecilia] L[upu]2. Ce flacără are femeia asta în ea! Ce
generozitate a dragostei! Cu cât vârstele sunt diferite, cu atât această
afecţiune e mai frumoasă. Îmi place acest curaj. De ce nu-l am şi eu?
Când privesc înapoi, îmi explic timiditatea şi laşitatea. Spiritul meu s-a
emancipat abia târziu, cu totul abia anul trecut. Dumnezeu să-l
răsplătească pe Gide! Sunt foarte înapoiată, o oaie în turmă. Coaptă ca
spirit, dar nu în sentimente. Şi totuşi, nimic nu mă obligă să păstrez
fidelitatea unui om, care nu mai trebuie să aibă nici un drept şi nici o
autoritate asupra mea.
Dacă nu aş avea clasa şi visul meu – şi acum cu certitudini… Ştiu că
are nevoie să mă vadă, că prezenţa mea îi face bine. Nu cer nimic mai
mult. Să-i fiu utilă sufletului! De ce iubesc atâta acest suflet care mă
priveşte blând, cu ochi de copil şi cu un surâs unic, plin de graţie?

16 februarie

Ca şi până acum, nu voi trăi decât un singur sentiment. Nu scriu decât

pentru a fixa clipe atât de inconsistente, atât de ireale. Ieri aşteptam – de
săptămâni tot aştept. Ce? Să văd o privire? Nu e nevoie să fie nici
amicală, nici iubitoare, o vreau adevărată, încrezătoare. De ce această
nevoie imperioasă de a-l ajuta să urce?
Azi lectură din Claudel… Nerăbdător, negativ, înverşunat contra lui, e
pătimaş. Nu e obiectiv. Am o nevoie irezistibilă să-i pătrund gândurile,
rezistenţa mă îndârjeşte ca să ne punem de acord… În intimitatea inimii
trebuie să fie ca un copil învins. Nu cred că spune vreodată cuvintele pe
care le-ar aştepta o femeie îndrăgostită, dar desigur ştie să plângă în
braţele ei. Nu mai lupt cu acest sentiment irezistibil. Simt că e alimentul
specific flăcării sufletului meu. Nu! Nu cred a păcătui prin acest „dor”.
Şi chiar dacă este un păcat – iată – Dumnezeu îmi apare deasupra
funestelor concepţii despre păcat! Dacă e vreun păcat, acesta e negarea
acestei vieţi a inimii. Nu! Nici chiar în posesiune nu văd păcatul
dragostei – este în „cădere” – şi există cădere numai când transformi
elanul în aservire. Să mănânci în loc să asimilezi, să posedezi în loc să
dai, să păstrezi în loc să dăruieşti. Iată singurul păcat pe care îl recunosc
în dragoste. Şi totuşi n-am curajul să ies din rutina burgheză. Lipsă de
ocazii? Lipsă de încredere? Lipsă de instinct normal? Ce frumos concert
de primitivitate dominată, ce fluiditate a sunetului! Această sensibilitate
modernă! Astăzi i-am surprins întreaga adâncime şi bucurie. Când se vor
găsi artişti mai numeroşi – şi în toate domeniile artei – realitatea noastră
va căpăta în sfârşit un chip în care ne vom recunoaşte.
Revin la obsesia mea. Ce liniştită e M. şi totuşi ascunde o tristeţe. E
nostalgia după celălalt. Totuşi îşi iubeşte bărbatul – îi şi place – dar a
sfârşit prin a-l judeca – poezia e aiurea. A înţeles oare lupta mea cu mine
însămi? Simte cât o iubesc? Ne apropie acelaşi sentiment. Am impresia
că are o nostalgie, sau mai curând că ştie ce îi lipseşte. Un seul être vous
manque…7*Şi totuşi îl iubeşte pe M[işu]. Degeaba se spune că
sentimentele nu au nici limite, nici formă. Totul e curgere, trecere,
mişcare.
 Au fost sărbătoriţi principesa şi logodnicul ei3. Am fost tot timpul
emoţionată. De ce această schimbare într-o fată tânără te emoţionează
până la lacrimi? E un holocaust, dar care e bărbatul care îl merită? E
mereu celălalt, pe lângă care ai trecut sau pe care îl aştepţi. Actualul nu
e decât expresia potenţialului tău. Cât îmi doresc să fiu fericită! Ce
nevoie nebună de fericire în mine! Dacă aş fi bogată zilele astea, aş
împărţi tot. Cum nu-mi am decât sufletul, îl dăruiesc, îl dăruiesc cu
frenezie. Aş vrea să fiu nevăzută, să pătrund în inimi, să le încălzesc, să
le scutur, să le fac să vibreze în ele acel sunet infinit pe care toate trebuie
că îl poartă în ele. La curs, când le văd atât de mişcate, e ca o beţie de
viaţă care mă cuprinde! Poate fi concentrat acest elan spre infinit asupra
unei singure fiinţe? S-o poţi ridica în slăvi cu o singură bătaie de aripi!
Sunt beată, beată de dor.

26 martie

Ce mult timp a trecut de la ultimele pagini! Bucurii, tristeţi, indiferenţe

plate – am trăit de toate. Îmi trebuie desăvârşita singurătate şi calm
pentru a scrie! Conferinţa despre adevăr? Bună, dar nu frumoasă. Şi aş fi
putut s-o fac frumoasă dar nu mai am răbdare pentru cizelură. Nici o
grabă de a isprăvi, dar respectul pentru gândire. Am sentimentul că
sobrietatea se potriveşte acestui gând, este limbajul lui.
Sosirea Mariettei şi a copilului. Ce fericire, un copil! Cum s-a legat de
mine acum. Ieri seară, nici o nelinişte să fie singur cu mine acasă. Mă uit
la el cum doarme – e cu adevărat frumos când doarme. Îl iubesc. Maica,
bolnavă – cum îţi dai seama ce valorează oamenii pentru tine când ţi-e
teamă să-i pierzi! Câte evenimente de o lună! Moartea lui Tilburică –
bietul om! Să-l odihnească Dumnezeu! A fost doar slăbiciune? Era un
act cu adevărat voit? Îl respect pentru că a ştiut să moară.
 Minunat concert Beethoven. Sufletul e liberat, plângeam. Cum aş vrea
să pot iubi fără limite, mereu, fără ruşine! Dar oamenii nu înţeleg asta.
Stello – schimbător ca vremea. Mă exasperează şi mă învaţă
maternitatea. E ţâfnos, aşa cum e şi impulsiv, egoist! Ce va face când voi
muri? Poate atunci îşi va descoperi propria putere, acum se sprijină
exclusiv pe mine – mă iubeşte şi mă urăşte pentru asta. Aş vrea să fug
departe. Mă năpădeşte o idee năstruşnică: nu voi fi chemată la Pontigny.
Nu există vreun motiv, dar e probabil reflexul nemulţumirii mele în ce
mă priveşte, care îmi dictează acest gând. Totuşi ei îmi dovedesc
prietenia lor. Când voi putea mulţumi lui Gide şi lui Robert? Mi se pare
că sunt prieteni foarte vechi cu el. Am gust de iască azi. Mă mai
înviorează fetele la Conservator, mă împrimăvărează. Mama lui Mad m-
a fermecat. Ce personalitate şi ce farmec! Nu poate fi confundată cu alta!
Când întâlnesc aşa oameni, îmi par teribil de săracă, impersonală, de
serie! M-am liberat prea târziu de autoritatea prescrierii. Aştept vacanţa
să dorm. Sunt groaznic de obosită.

5 aprilie

Aş vrea să tac, să nu afle alţii, iată-mă iar aci. Zi foarte tristă. A plecat
copilul – mă obişnuisem cu gândul că e şi al meu. Am simţit ceva
special când mi-au spus cucoanele la curs că îmi seamănă foarte mult.
Are o răceală în el de suflet adevărat, care creşte – e încă martie în el – îl
iubesc tot mai mult micul de el – aş vrea să se facă mare mai curând, am
un fel de teamă pentru el din pricina unei linii a mâinii, dar s-a schimbat
deja. M-am ataşat foarte mult de el săptămânile astea. Biata Maruţa! De
ce o fi plâns la plecare? Eu de ce plâng când plec din Paris? Zi foarte
tristă pentru alte cauze foarte dureroase.
13 aprilie, 12 noaptea

Am citit Numquid et tu4. M-am adresat prietenului ăsta cu nădejdea că

mă va potoli şi limpezi – şi a reuşit. Ezitarea de a mă împărtăşi, devenită
dureroasă azi din pricina sincerei dureri a părintelui Ch. Sentimentul de
inconsecvenţă – nu intelectuală, asta nu m-ar şoca, dar morală –,
sentimentul că asta e păcat, ar fi nesincer cu un asemenea act, acum a
dispărut. Vreau să mă zvârl în apă – o să înot. Je crois non à cause du
miracle, mais malgré lui!8* Act de umilitate faţă de biserică, cum spunea
părintele? Nu ar fi bine să transform credinţa în utilitate, chiar a
bisericii. Eu nu simt nevoia să comunic, dar nu ştiu ce voi simţi când voi
vedea pe alţii la împărtăşanie! Mâine îi spun calm părintelui că nu cred
ortodox, că nu numai nu pricep euharistia – ceea ce nu m-ar împiedica la
act, ci nici nu simt nevoia să comunic aşa cu Dumnezeu. Dar cum nu
sunt sigură că nu e o încăpăţânare spirituală în mine, vreau să mă frâng,
comme un acte d’amour9*, cum ar spune Gide (el ar spune mai bine) fără
sens şi fără folos, de lux. Ştiu că Dumnezeu nu consideră asta blasfemie,
dacă se uită acum la mine, ceea ce nu pot crede. Gide mi-a topit cuirasa
de rezistenţă, parcă m-a redat mie. Eu nu sunt o negativă. Sunt dăruire.
Asta-i linia mea naturală. Ce frumos insista asupra Crucii de purtat, fără
de care nu urmezi pe Iisus! Dar nu e nimic negativ, distrugător dans ce
fardeau10*. Nu o poartă decât pentru a simţi cum se uşurează – nu este
un jug, ci eliberarea! Totul e în orientare! Ieri i-am spus lui M[işu] ce
scrupule mă frământă. Ce serios era când spunea că înţelege. Sigur că
acest sentiment m-a întărit în intenţia de a nu fi inconsecventă. Doresc
să-i inspir încredere şi respect. De aceea simt nevoia să-l fac să citească
această carte mică. E un pasaj pe care aş vrea să şi-l noteze! Doamne, dă-
mi marea bucurie să-l pot face să citească această carte mică. Poate îl va
ajuta să se aerisească puţin, să se libereze. Aseară îmi părea îmbătrânit,
şters, îngreunat – şi totuşi simt că în interior e prelucrat. Doamne!
Permite-mi să-l ajut!
Stello iar s-a „rătăcit” pe străzi. A ieşit pentru jurnale, desigur vine la
răsăritul soarelui. Îl jenau câteva sute câştigate – trebuie să le
cheltuiască pentru ca mâine să înceapă iar văicăreala. Şi prevăd că va
susţine că programul de la Pontigny e de vină – eu, care sunt fericită să
mă duc acolo şi el, oropsitul! Dacă cel puţin ar avea cinstea şi curajul să-
şi mărturisească slăbiciunea! Am să încerc să fiu cu răbdare.

24 mai

Trec luni şi nu mai scriu aci nimic. Am impresia câteodată că mă

deformez involuntar în acest caiet, tocmai când mi se pare că sunt mai
sinceră! E posibilă o mărturisire în vorbe care să nu fie un „dans în faţa
oglinzii”? Nici un eveniment special. Ba da: o conştiinţă de răspundere
intensă când cu participarea la congres. O ezitare dureroasă, deci sinceră
şi adâncă de a renunţa la atitudinea pur feminină. Pe de altă parte simt că
mă atrage formidabil acţiunea culturală organizată de partid. Şi azi
conferinţa lui Roman asupra minorităţilor m-a încântat (poate mai mult
intelectual totuşi decât social, pentru că era aşa bine gândită)! Aş mai fi
putut nota o întâmplare importantă în viaţa mea: conversaţia cu Maricica
într-o dimineaţă. Am plâns de fericire că s-a copt aşa frumos, că înţelege
atât de bine adâncuri spirituale, de duioşie că a înţeles un lucru pe care
tinereţea ei ar fi putut să-l scape cu vederea. Mimy, te sărut şi îţi
mulţumesc că îmi dai fericiri de mamă.
Cella V[oinescu]5 m-a fericit şi ea. Bucuria disperată cu care mi-a
mărturisit că în ziua aceea avea nevoie de mine m-a răsplătit de luni
întregi în care mă simt fără rost.
 Marinetti6 m-a amuzat. Curios! Nu simţi sinceritatea de care se
vorbeşte atât, are sinceritatea focului de artificiu. Cred că poate pârli, dar
nu încălzeşte, nici nu cred că are putere să dea foc. Desigur sunt
prezumţioasă să dau asemenea verdicte, dar aci nu pot să mint, cel puţin
voluntar.
Hotărârea de a rupe orice legătură cu realitatea oricărui gând pentru
M[işu] am luat-o brusc într-o după-amiază trecând prin Cişmigiu, după
ce o văzusem pe Mimy Spandonidi, fără să vorbim de altfel nimic în
această privinţă. Nu trebuie – e un fel de poruncă ce-mi umblă în cap –
fără sentimentul că fac rău. Desigur e un lux spiritual pe care mi-l cere
conştiinţa mea sentimentală, dar probitatea intelectuală… De multe ori
am constatat că la mine gândul e mai tare ca tot şi că responsabilitatea
mea acolo trebuie căutată. Am impresia câteodată că nu mai am nici o
viaţă instinctivă sau sentimentală, parcă trăiesc într-un etaj al treilea,
dedesubtul căruia s-au scos celelalte două. Fiziceşte e o absurditate. Oare
psihic e posibil? Lipsă totală de dorinţe – caut una în mine şi nu o
găsesc. O fi oboseală? Atmosfera casnică foarte plăcută. Stello s-a mai
potolit faţă de mine – afară din casă am impresia că se amuză straşnic,
dar cel puţin nu e mojic cu mine. Îl las să facă ce vrea, ştiu că opoziţia e
zadarnică şi îl sălbăticeşte.
La Câmpina7 m-am liniştit mult. Ce atmosferă occidentală! Iar i-am
simţit binefacerea. Sper, la vară, să-i văd mai des. La Timiş sper în calm
şi senin. M-aş bucura să vină şi Stello şi aş vrea să ne regăsim toţi un
vechi echilibru pierdut, din pricina agitaţiei sufleteşti a lui Stello.
Pontigny e ca o stea a liniştii la orizont, pe orice vreme – bună sau rea.
Scrisoare prietenească de la Desjardins8. Scrisoare de la Bertha,
anunţând naşterea unui băiat. Ce fericită, că la etatea ei e iar mamă!
Numai eu mă consider bătrână! Simţământul că mi se lărgeşte sufletul
departe, peste hotare, citind rândurile ei. Şi eu mă gândeam la ea zilele
acestea.
 Grijă mare pentru mâine la Ateneu. Când vorbesc patetic, cum se
cuvine mâine, am sentimentul că sunt impudică, mi-e o ruşine curioasă
şi-mi vine să mă ascund. Ieri am fost încântată când am simţit aceeaşi
jenă şi sfială la Goga9. Teribil e de simpatic, mi-ar plăcea mult să-l
cunosc de aproape. Aş vrea să fim prieteni. Are ceva aşa de tânăr în el!
M-a încântat mutra aproape încăpăţânată, când se zbătea ca să nu
promită o conferinţă şi mai ales tonul cu care spunea, sieşi parcă: dar eu
scriu greu! Era acolo probitate, seriozitate, m-a liniştit la gândul că e
unul din cei ce conduc ţara noastră.
Mâine să-mi ajute Dumnezeu! Aş vrea să fie o sărbătoare reuşită şi cu
folos pentru sufletul asistenţei.
Viorica tot mai aproape de mine. Ce om autentic! Dar sub calmul şi
resemnarea aparentă ce se ascunde? Nu pot crede că o femeie aşa de
bogată la suflet a renunţat complet la viaţă. Poate – sigur – i-o umple
copilul. Aş vrea să se împrietenească cu Tity. Sunt demne una de alta.

Timiş, 27 iulie

De câte ori am vrut să scriu iar aci şi nu am mai avut îndrăzneala! Un fel
de teamă de a fixa gânduri şi sentimente pe care nu le vreau, cum să zic,
n-am cuvântul just – perene – le-aş vrea efemere! N-am înscris
sentimentele şi impresiile după conferinţa de la Ateneu, cum citesc pe
pagina alăturată – erau quelquonque11*. Banchetul: simpatic. Stello m-a
mulţumit intelectualmente în seara aceea. Gândeam la fel. Am prins un
moment de consens perfect în stradă cu dl N. De atunci, importante
evenimente politice. Îmi pare rău că nu am scris zilnic, atunci,
zbuciumul moral prin care am trecut, lupta cu nevoia de simpatie şi de a
face credit unui om tânăr şi nevoia de a crede în valoarea caracterului.
Tergiversările politicienilor – dezolant! Nici entuziasm care să şteargă
imoralitatea în conştiinţa lor, nici convingere care să primeze totul.
Numai oportunism, nici măcar din cel hazardat, totul mic, cusut cu aţă
albă. Disensiune cu mulţi. M-am simţit foarte singură. Respect şi
veneraţie pentru Brătianu10. Azi o nespusă părere de rău cât s-a stricat
linia – chiar greşită politic, dar dreaptă şi cu sens moral, i-au frânt-o
oportuniştii! E oribil să vezi cu ochii cum sunt oamenii incapabili să
renunţe la o „putere” factice pentru a crea una reală, dar cu roade
îndepărtate. Îmi e ruşine de atitudinea partidului liberal care a forţat pe
bietul Vintilă la un gest ce nu e al lui – şi duşmanii lui trebuie să
recunoască că el e dezinteresat, nu mistic! Păcat că nu a renunţat la şefie,
îi învăţa măcar că ideile au puterea lor care trece peste vremi. Desigur se
crede indispensabil, dar nu-l mai cred aşa din moment ce s-a lăsat dus de
alţii la un gest contra firii lui! Am constatat că sunt foarte sensibilă la tot
ce atinge demnitatea ţării mele. În toată amărăciunea deziluziei, o
mângâiere! Poate femeile vor împrospăta şi purifica atmosfera politică!
Aş vrea să am o sută de suflete – un milion, ca să-i pot convinge pe toţi
prin acţiune directă, nu prin vorbe.
Personal, am avut oboseală, grijă, îmbâcseală în ultimele luni,
momente de nerăbdare adâncă, nevoia de a zvârli totul peste bord. Stello
mă omoară cu méfiance12*, cu interpretatio maligna! De ce nu m-oi fi
obişnuit? Nevoia şi credinţa că se poate corecta. Istovire trupească şi
intelectuală. Lucru chinuit la Radio. Curios sentiment de mulţumire când
mi se spune că vocea e frumoasă şi caldă. Nu e vanitate, vocea e obrazul
sufletului. Sunt fericită că e frumos: nu e vanitate ci bucurie! Încântată
de conversaţia la telefon fiindcă mi s-a recunoscut vocea. Îmi place
entuziasmul. E o calitate pe care o apreciez foarte mult. Semn de omenie
şi de spirit al relativităţii, adică spirit critic. De ce aceste reminiscenţe?
Azi vreau să scriu impresiuni actuale! Pesemne obicei dăscălicesc:
nevoia de suită!
 Numirea lui M[işu] bucurie mare, şi din prietenie, mult şi din simţul
armoniei – un om potrivit la locul ce ocupă, cred că se va adapta ca în
climatul lui. Ambiţii personale, împins Stello în politică – zadarnic, nu-i
place. Ani lungi am luat asupră-mi neamestecul lui în politică, întâi
pentru alţii, apoi chiar faţă de mine. Mă convinsesem că eu sunt
vinovată. Era „nobil” dar era fals. Azi văd limpede: nu poate să se
înhame la o disciplină – e un liber – sau un anarhic. Iubeşte legea, dar e
injust. Cel mai nedrept om pe care l-am întâlnit în viaţă! Scrisoarea de
aseară, monument de nedreptate voită, rea. De ce nu a reacţionat la
rechizitoriul meu în prima scrisoare sau a doua? Nu mă atacă fiindcă era
realmente îndurerat, ci fiindcă în momentul când scria simţea nevoia să
mă desfiinţeze! A reuşit să mă facă să mă îndoiesc asupra bunătăţii şi
generozităţii mele. Se pare că sunt orgolioasă şi-mi place să dau
„bacşişuri” ca să marchez „freudismul” când îl rog să vină să se bucure
cu mine de liniştea şi frumuseţea de aci! Azi-noapte simţeam că trebuie
să mor ca să se isprăvească! Azi-dimineaţă mi-a apărut caraghios gestul
lui – ca foarte, foarte multe ale lui, aproape toate caraghioase, fiind
neproporţionate cauzelor şi fiindcă nu sunt autentice ci imaginate!
Veridică la el, numai reacţia instinctivă, restul surfait13*. Am plâns cu
patimă. Biata Viorica! Asta îi trebuie ei? Ce fină şi justă psiholoagă! Ce
om adevărat, evoluat, occidental. Am scuturat-o. Mă tem să nu se
secătuiască din pricina analizei, mai ales a lipsei de vlagă, nihilismul ei
e neputinţă fiziologică. Ce mamă delicioasă, ce prietenă impecabilă.
Conversaţia astă-seară despre dor. Eu, nimic. Simt cum degringolez în
loc să mă înalţ, nu mai am putere de simpatie – de aceea mă revolt, nu
înţeleg! De ce iertam înainte tot? Fiindcă iubeam – putere de a ieşi din
mine. Oricât de inferior, un om e moral – spirit – când se întrece. După
morala curentă, un om e imoral când nu se întrece. Dragostea e metoda
omenească de a învăţa inima omenească la depăşire. Simt cum îmi seacă
această putere. Indiferenţa mă cucereşte treptat, îngheţ.
 Sosirea Mariettei cu copilul m-a fericit! Cum îi iubesc! De ce nu pot
face copilului mai multă plăcere? Vreau să-i aduc din Paris un pulovăr
frumos! Îmi pare aşa rău că nu l-am sărutat la plecare. Credeam că se
opresc aci!
Vizita la Bran foarte simpatică. Ce Galgen humor14* la întoarcere! Râs
ca nevoie fiziologică – îmbătare morală, vervă: foc de baraj! Cât sunt
singură, melancolie insurmontabilă. Imposibilitatea de a o convinge pe
Marietta la cel mai mic gest ce nu îi convine mă revolta altădată. Azi n-
am insistat pentru a nu strica despărţirea dintr-un fleac. Acum, când
reflectez, respect atitudinea ei, e instinct de conservare normal. Aşa se
concentrează o personalitate. Mă dărui prea mult degeaba. Marioara la
fel. Ce delicioasă e şi ce familie aproape ideală! Îi iubesc11. Aş vrea să
fiu sigură că Marietta, copilul şi Ionel sunt acasă sănătoşi. M-a speriat
alura domnului şofer. Dar de ce să mă chinuiesc cu gânduri?! Realităţile
sunt suficiente ca să nu mai înveţi şi alte griji! Spaima drumului prin
pădure la 9 seara. Nu frică, un soi de malaise15* – imposibil să-mi
imaginez că un om îmi vrea răul. Dar Stello, pe moment, m-ar asasina.
Mâine poate vin iar.

31 iulie

Ieri, zi simpatică. Florica [Rarincescu], Zarifopol12, oameni de aceeaşi

stofă intelectuală – orice vorbă cu ecou. Foarte plăcută oră. Fetele dulci,
bune, adevărate. După-amiază bună. Sunt aşa diferite şi totuşi au ceva la
fel. Sie sind gediegen16*. Nu ştiu ce se petrece cu Măţ. Elle a son
secret17*. Şi e curioasă dedublarea faţă de mine. N-ar vrea să-mi facă
decât plăcere – afară de una. Când vine vorba de M[işu] parcă devine
alta. Este ceva foarte interesant şi aceasta dovedeşte încă o dată
puternicul ei instinct de proprietate. Căci ea nu se teme de nimic: şi
fiindcă mă cunoaşte, şi fiindcă este sigură de soţul ei şi de ea însăşi, dar
acesta este bunul ei! De aseară efectul oboselii, inima merge prost. Scriu
aste rânduri fără să am ceva special de spus azi. Am momente când mi-e
ruşine cât mă las răsfăţată. Momente în care am o nevoie aproape
exasperată să fiu singură. Scriu fiindcă am un sentiment curios că mor.
Probabil circulaţia proastă. Aş vrea totuşi să ştie Stello că deşi starea de
abatere e mult cauzată de scrisoarea lui, totuşi m-am calmat, je ne lui en
veux pas spécialement18*, sunt tristă că n-am putut să-l fac fericit, sufăr
pentru o viaţă pierdută fără nici un folos şi am senzaţia de a trece
„dincolo” cu mâinile absolut goale. Nimic, nimic! Câteva amintiri,
poate, în sufletul elevilor mei şi al copiilor mei spirituali. Ştiu că nu voi
lăsa decât amintirea unui gest graţios, asta e totul. Noapte bună,
Maricicule! Te sărut din tot sufletul şi pe ai mei. Să fiţi mai fericiţi, să
vă bucuraţi de viaţă cum veţi putea! Aş mai vrea să spun ceva, nu ştiu.
Vă iubesc.

Pontigny, 21 august

Câte ceasuri bune de când nu am mai scris! Cele cinci zile cu Stello la
Timiş – iar încrederea că se poate reîncepe, pe alte baze, dar tot cu
dragoste adevărată, mai indulgentă. Am plecat de acasă cu inima strânsă,
m-am despărţit foarte greu. Aş fi vrut să mi se întâmple ceva ca să mă
reţină – aveam impresia că decada asta e ratată, nu ştiam de ce – acum
ştiu: nu e nici Gide, nici Martin du Gard, nici Schlumberger, nici
Mauriac, nici Chandeau – nici unul din cei care radiau, nici Groet13, cel
mai modest şi cel mai savant şi cel mai delicios om! Nici măcar din cei
tineri animatori. Azi, când am picat în plină şedinţă şi am văzut sala, am
simţit net că decada e pierdută, din punctul de vedere al atmosferei cel
puţin. Discuţiile, c’est à voir19*. Am intuiţia că cealaltă va fi bine.
„Compatrioata” mea, nostimă foc, dar am impresia că e „ovreică” în
sensul rău, deşi are o privire foarte nostimă, deşteaptă, dar încă copil,
dacă continuă pe tonul acesta, trebuie prevenită, fiindcă e drăguţă. În
genere: lipsă de animaţie. Simpatic capul lui Martin14 – iluzia un
moment că-l revăd pe Tilică Ioanid la 30 de ani. Cred că mă voi
împrieteni cu el. Mâine, mai mult. Camera „Belvedere” e minunată
pentru repausul nervilor. Ideea că Gide o ocupa anul trecut îmi e foarte
simpatică. Cred că mă voi „economisi” în decada asta pentru cealaltă.
Faptul că mi-au dat o cameră mă face să cred că le sunt simpatică et que
je compte20* – sau sunt idioată eu! Familia Hemgon mai puţin
entuziastă. Probabil starea ei, dar sunt luminoşi şi-i iubesc. Fericită că
am dat de Mme Van Rysselberghe15. Sunt cam surdă din cauza
cerumenului? Parcă sunt într-un tren – poate şi asta mă izolează. De ce
Charlie16 nu a apărut? E bolnav sau nu are poftă să fie de la început? L-
au trădat ceilalţi? Sunt dezolată de Martin du Gard şi Gide.

26 august

Merge tot mai bine decada. Pierdusem nădejdea. Ieri şi azi, foarte
animat. Adevărul e că se învaţă multe lucruri în aceste discuţii, mai ales
se deschid perspective şi ce bună lecţie de ignoranţă proprie. Dar şi
limba asta bogată şi intelectuală – ce instrument de lucru perfect!
Oricum m-aş antrena în admiraţie, e altceva ca anul trecut. Am impresia
că cei trei oameni cu adevărat de valoare – Emmanuel, Martin, de Souza,
acesta mai puţin, şi Massignon17 (care regret că a fost doar în treacăt)
sunt oameni de prima calitate, cert, dar nu sunt inovatori, nu sunt
revoluţionari ai gândirii, nu împing lumea pe alt plan, o desfăşoară pe
planul actual. Nu-l pot uita pe du Bos, care desigur face cât oricare din ei
şi care e foarte vieille France. Jurnalul lui m-a mişcat până a-mi provoca
o durere aproape fizică. E formidabil cum pot simţi doi oameni aşa
îndepărtaţi şi de rase diferite. Sunt pagini pe care le-aş fi putut scrie eu.
Desigur, nu aşa frumos şi cu atâta plasticitate pentru a exprima stări
subtile sufleteşti. Cu bătrânul Emmanuel, azi, de adio, o bună
conversaţie. Păcat că nu am avut curajul până azi să-l provoc. Notez aci
spre amintire ce-mi spunea de spitalul de la Beauce cu maître d’hotel-ul
lui şi cu béguine18 care trăiesc sub disciplina din secolul al XV-lea.
Obiceiul de a le plăti o dată pe an la o sărbătoare anumită 3,50 fr. noi,
piele pentru o pereche de ghete şi încă ceva. Trebuie să-l întreb. Iar la
Fête-Dieu21* Allerheiligen22* se întind pe 2,50 m.p. covoare – tapiserie
flamandă – iar béguine-le, în costumul lor neschimbat de cinci veacuri,
trec în cortegiu – viziuni de altădată! Se pare că totul se păstrează
identic. Căci vesela de cositor a bolnavilor, când se strică, e turnată în
vechiul tipar, după ce a fost topită. Ţară de tradiţie. Iată de ce solidă. Am
fost la Tonnerre19 – două biserici, nu frumoase dar elocvente pentru
continuitatea tradiţiei, a credinţei şi a culturii în genere. Orăşel foarte
caracteristic. Aş vrea să văd Noyers20. Se pare că e minunat ca vechile
oraşe nemţeşti. Până azi simţeam dureros lipsa lui Gide şi a lui M. du
Gard, azi deodată simt că e bine aşa, bucuria de a întâlni aşa oameni nu
trebuie să devină o posibilitate programatică. S-ar nivela cu altele
obişnuite. Trebuie să rămână eveniment. Mai mult ca oricând simt
puterea de iradiere a creatorului prin absenţă. Nu se poate să fiu
totalmente privată de anul acesta aşa de reconfortant. Italia va fi o
revelaţie de umanitate creatoare prin operele de artă. Fireşte că arta
puteam s-o am în plus, ba nu, trebuie Italia să nu-mi fie o ţară cu oraşe,
cu sate, îmi va fi geniul creator al unei epoci!
După săptămâni de indiferenţă sentimentală, de ieri se agită iar ceva
în mine. Ce dor curios. Ianus! Poate că un cap închinat obiceiului şi
datoriei? Poate, şi totuşi nu, afecţiune sinceră. Am scris lui Stello pe
tonul calm şi confient, cu care aş vrea să-i pot vorbi totdeauna. Dar ştiu
că nu se poate. Febrilitatea lui şi schimbarea de umoare cer o putere de
adaptare care mă dă gata. Celălalt? Ce curios sentiment că-l desenez
alături de realul vizibil, că-l corectez, şi totuşi intuiţia că logic nu poate
fi altfel. Imaginea mea debordează imaginea vie, dar nu e falsă. Ce
vreau? Nimic.

Joi, 28 august

Entretiens23* tot mai interesante – dar absolut specializate, ieri şi azi.

Convingerea că nu-mi rămâne nimic substanţial, dar o impresie mare
totuşi: aceea a specialistului de mare calitate – impresie nulă la noi – cel
puţin în cercul literaro-filozofic. Nu cunosc la noi savanţi şi erudiţi, mai
ales de calibrul acestora. Lecţie foarte profitabilă de probitate
intelectuală – învingerea superficialului. Generalizare numai pe temei de
experienţă bine analizată. Cu toate astea nu ăsta e Pontigny. Acum e
şcoală şi te simţi pe un tărâm foarte larg pe care o viaţă ai putea explora,
dar eşti în lumea ta, în sfera ta a omului neexcepţional! Ceilalţi dau un
impuls şi conversaţiei şi întregii atmosfere care o mută din actual în
viitor. Poate că e mai bine acum pentru mine că am fost supusă la
această disciplină de nivelare. Aseară prânz la Chablis21. Eram seacă,
deşi mă interesau oamenii. Dificultatea franţuzeaschii anul acesta mă
înspăimântă. Nu ştiu de ce bâigui, nu pot pronunţa cuvintele – anul trecut
curgeau frumos. Pesemne că secătuirea sufletească e şi la baza acestui
fenomen de amnezie. De mult nu m-am simţit goală, seacă, uscată ca
acum! Nici elan, nici dor, nici revoltă, nici bucurie – ceva amorf şi plat.
Diversitatea culturală a acestor oameni mă face să simt amorful meu şi
al nostru în genere. Ce organizată cunoştinţă au aceştia! Dar nici un alt
neam ca franţujii. Frank Martin mă interesează mult. Ce om şi ce
cultură! E simplu, modest şi plin. Ce cap frumos şi distins, ca tot ce
spune. Dar peste toate, o graţie care poate fi chiar bunătate. Cunoştinţa
d-nei Moulin a fost o bucurie mare. Un om adânc şi curat, limpede şi
conştient. Cred că ar reacţiona net în orice greutate ce i s-ar opune. Prost
scriu. O neglijenţă de stil pe care după învăţămintele de aci ar trebui să
n-o mai tolerez. Voi încerca. Voi nota tot de aci înainte. Bogăţia
experienţei nu trebuie risipită în impresiuni nefixate. Am citit azi P.
Valéry. Tot mai limpede sensul, tot mai evidentă frumuseţea. Voi
persista. Conversaţia cu Mme du P. – destăinuirea ei m-a înduioşat
involuntar. I-am răspuns cu aceeaşi încredere. M-a sfătuit să mint. Nu
era nimic pervers în sfatul ei, doar ecoul unei suferinţe. Are ceva afectat
în ea, dar e afectaţia altei generaţii, extrem de feminină şi tânără ca
temperament. Ai simţământul că sunt în ea rezerve neîntrebuinţate şi
care ar putea izbucni. Fata e mult mai întreagă, e liniştită în dragostea ei
casnică satisfăcută. Bătrâna a fost tiranizată. Alte vremuri!
După Entretiens, goală, săracă, singură. Am fugit în cameră, pianul
acompania tumultul meu sufletesc atât de liniştit! E paradoxal să
împerechezi noţiunea de tumult şi de linişte, totuşi corespunde realităţii
mele intime de azi după-amiază – mişcare e în gând – rădăcina
sentimentală şi mai ales vitală parcă s-a uscat. Aş vrea să rămân singură
şi la Paris şi în Italia. Perspectiva unei continue adaptări, inevitabilă
dacă vin fetele, îmi e dezagreabilă. Simt că numai lipsa de oscilaţiuni mă
poate tămădui de oboseală. În această acalmie gândul judecă rece.
Constat o exagerare şi o Überspanung24* aşa de vădite în ultimii mei ani,
încât le consider patologice. Acalmia actuală e poate o stare normală şi
numai în comparaţie apare aşa de cenuşie.
Astă-seară lecturi frumoase: Goethe, olimpic, Ronsard şi Hugo eroici,
englezii, grisaille25*. Dante? Supraomenesc. Francesca citită de du Bos,
cu acel accent de tristeţe şi adâncime ce pune în tot ce spune el! Dar
totuşi, ritmul serii foarte lent şi nemarcat. Acum se luptă, dar zadarnic.
Desjardins22!
30 august

Zece seara. Linişte definitivă. Camera de la petite dame23, adevărat

călugărească. Aş vrea să se prelungească aceste entre-decade24 multe
zile. Ieri, după Entretiens, care au avut oarecare mişcare, Frank Martin
m-a rugat să-i citesc în palmă. S-a nimerit, poate am şi ticluit impresii
fizionomiste şi mai ales intuiţii – poate şi câte ceva aflat de la Mme
Pasquier – interesantă bazarea mâinii pe linia capului – două provincii
separate: sensualul, vitalul şi, dincolo de bară, inima cu sensibilitatea.
Inevitabil am ajuns la confidenţe. Prevedeam tipul şi cazul, e extrem de
simpatic, are un fond de asprime, care prin creştere şi omenie e foarte
suplă şi politicoasă, dar îl bănuiesc capabil să frângă o femeie fiziceşte;
moralmente, desigur se va lăsa frânt. Observator extrem de subtil – n-aş
vrea să ştiu ce gândeşte despre mine, ba da, sunt sigură că dincolo de
masca dezagreabilă, pe care nici nu am mai îngrijit-o aci – curge
năduşeala pe mine şi nu mă pudrez. A ghicit pe lângă „şarmul” pe care,
foarte jenat, mi-l recunoştea, ceea ce numea un squelette intérieur26*.
Azi a cântat Fantasia în ut minor de Mozart magistral! Interpretare în
„volum” masiv şi aerian şi cu un ritm de o siguranţă şi avânt! Era
transfigurat când am vorbit de Mozart două, trei fraze. Curios! Se făcuse
o intimitate între noi, nemărturisită prin nici un gest sau cuvânt. Dar azi,
când a cântat, parcă mi-a spus: uite aşa sunt, ai ghicit. Pe urmă a plecat
cu fraţii Berge, simplu, fără nici o ezitare, întârziere, de-a-ntregul! Şi e
foarte probabil că nu ne vom mai revedea. Nici adresa nu i-am dat-o, nici
pe a lui nu i-am cerut-o. Întâlnire tipică pentru Pontigny, schimb de idei
şi de aspiraţiuni, nimic fix, totul în devenire.
Azi-dimineaţă rezumatul lui Paul Desjardin magistral. Ştie bătrânul să
nimerească nota justă, dar azi mai mult ca politeţe. Azi a atins perfecta
echitate în caracterizarea celor trei bătrâni pe care îi condusesem la gară:
la fixité prenant le parti de la fluidité27* – de Souza. Erau trei portrete
creionate de un aquafortist genial. Păcat că nu a scris mai mult. Cum
spunea azi J. Hemgon: era făcut pentru asta – are trouvailles28* de o
putere şi un relief minunat! Anul trecut, Mauriac, pe când era provocat
să vorbească de Racine, vibrând, fiziceşte chiar, frémissant29*,
mărturisea: je suis tremblant de30*… Desjardins, cu un à propos31* pe
care îl are la un înalt grad, a răspuns: oui, tremblant comme une flèche
qui a touché la cible32*. El trăieşte tot! Azi, în treacăt sub charmille33*,
ne spunea cum regretă că nu s-a demonstrat cum dialogul lui La Fontaine
e influenţat de corespondenţa sa familiară lardé de vers34* şi cum
descripţia lirică e colorată de ritmul muzicii de operă pe care o preţuia
mult şi o frecventa ca mare amator. Veşnic înveţi cu el. Astă-seară, în
treacăt, a semnalat prezenţa flamanzilor în Burgundia (pictori – van der
Weyden) şi a burguignonilor în Flandra, explicând-o prin constituţia
feudală a ducatului de Burgundia. Citarea lui Erasmus, ivresse de l’eau
claire35* m-a frapat azi în ce spunea, am raportat-o la el, precum şi: am
farb’gen Abglanz haben wir das Leben36*, tipic rezumatul lui de azi, care
era extrasul nobil, ideal a ce fusese decada.
Sunt mulţumită că a fost şi aşa. Înveţi cum se străduiesc oamenii,
chiar pentru a nu atinge un scop vizat – cad alături, dar lecţia efortului
cinstit e mare şi bună.
Germana care a picat din senin astă-seară – distins cap – cred că e
foarte inteligentă şi cultă, dar am impresia că e notă de parvenitism
spiritual în ea şi o „gourmadisă”37*, de ştiinţă care nu e pentru „a şti”, ci
pentru a poseda. E o nuanţă pentru care nu am vocabular care s-o poată
nota, il y a des quarts de ton38* – poate mai imperceptibile valori.
Doresc să mă înşel.
Fetiţa, tip de fată subţire, prea modestă pentru a răzbi, condamnată să
muncească obscur, fără perspective de fericire, cu melancolia presimţirii
în subconştient. Mi-a fost foarte dragă. Celelalte opt m-au minunat ce
drăguţe au fost tot timpul, pe tăcute. Ochii, la gară, erau aşa de plini de
tandreţă şi cea cu ochii verzi parcă îşi „oferea” sufletul. Aş fi vrut să le
sărut, n-am îndrăznit. Am făcut-o cu Mlle Gaux, la mine în cameră
pentru a le transmite tuturor.
M. Gaden? O fetiţă foarte nostimă, deşteaptă, dar fără măsura
educaţiei, poate nici a bunului tact. O nuanţă de insistenţă pe care
speram că nu o vor formula ceilalţi. Îmi pare rău că nu mi-au spus-o.
„Vulgar” era prea sever, au nuanţat expresia pălind-o prin „puţin” şi prin
interogaţie, dar au gândit-o şi ca să mi-o spună mie: trebuia s-o fi gândit
destul de aspru. Îmi pare rău, că e o fetiţă foarte plină de vlagă şi de
viaţă. Dar nu e foarte românească nota aceea?
Scrisoarea lui Stello azi – tipică de la noi şi mai ales tipic el! Ceva
copilăros până la ridicol – la etatea lui, după cincisprezece ani de
căsnicie! Să-mi stârnească gelozia! Am surâs până în adâncuri. E
incorigibil. Nu înţelege că am trecut dincolo de un stadiu aşa naiv. Şi
doar el m-a silit să nu ataşez importanţă la asemenea lucruri. Apoi gustul
de „răzbunare” la distanţă, credinţa că aşa se înnoadă laţul ca să simt ce
mă leagă. Mare copil! Nu mai mă leagă decât lanţul pe care îl pun eu pe
mine – tot mai conştientă nu de greutatea lui, ci de legitimitatea de a fi
purtat. Cu cât sunt mai liberă, cu atât îl port mai liniştită şi îl preschimb
în autonomie. Nu ştie încă Stello ce putere are legea asta, impusă de tine
însuţi. Cum presiunea externă îţi dă pofta evadării. Mi-am amintit senin
de anul trecut, sosită just în acelaşi moment al decadei. Ce schimbare de
reacţiune! Anul trecut m-a exasperat naivitatea şireată şi egoistă. O
măsurăm cu conştiinţa limpezită a celor de atunci. Anul acesta, acelaşi
ton, aceleaşi mijloace. Am surâs, poate puţin dezamăgită, fiindcă iar îmi
făcusem nădejdi. Dar în loc să simt nevoia imperioasă de a dispărea din
ochii lui, am simţit că trebuie să rămân alături de el ca pe lângă un copil
incorigibil. Dar gândul m-a cuprins: alături, nu ai dreptul să-ţi împlineşti
conştiinţa cu prezenţa cel puţin spirituală a unui om mai matur, mai
întreg, mai în trei dimensiuni! A răspuns conştiinţa cea mai limpede,
imparţială şi mai pură: da. Când am făcut, într-o clipă, saltul spre
celălalt, a răspuns conştiinţa surâzând: şi acolo e tot un copil. E
echilibru, e proporţie, dar e o lipsă de greutate, i-ar trebui puţin
Occident. Şi-ar găsi, sunt sigură, greutatea normală etăţii şi situaţiei lui.
Rezultatul anchetei: condamnare la singurătate sufletească.

31 august

Noua decadă25. N-am inspiraţie. Doresc să greşesc. Sper doar cu bătrânul

chien du logis39* şi A. Fontaine26. Poirer prea tânăr. Poate Abraham şi
Dustain, cine ştie cine se mai poate ivi printre cei tineri. Aron şi
Jankélévitch27 au desigur câte ceva de spus, dar toţi sunt din cei ce
aplică dar nu creează! Aseară şi azi-dimineaţă delicios. La biserică
predica m-a înduioşat. Popa e simplu dar spunea din inimă. Sosirea
Madeleinei şi a mamei ei mi-a făcut mare plăcere. M. Cancicov are aerul
plictisit – mediu necunoscut – desigur se va adapta şi-i va părea rău la
plecare. Cucoane bine, multe. Mă bucur. Azi poftă de lucru. Dacă nu ar fi
spaima „adaptării” aş privi iar anul viitor cu încredere. Dar prea deseori
am experimentat că nădejdea e iluzorie, pentru a nu şti că acalmia e
foarte scurtă şi că lupta e soarta – şi, atunci, prăbuşire. Căci a „ceda”,
adică a urma fidel capriciile lui Stello, înseamnă prăpădul ambilor:
moral întâi şi ca urmare apoi cel material, căci forţa mea de lucru vine
din convingerea intimă – în ziua când voi renunţa la convingere pentru a
fi numai o umbră a unui capriciu, voi fi incapabilă să leg două vorbe!
Dacă ar şti că ce ne ţine pe amândoi e „exaltarea” mea prin gând şi
simţăminte! Şi nu se întreţine această temperatură cu scântei
împrumutate focului – foc de artificii deseori – altuia! În ziua când voi
renunţa la mine – la eul meu – cred că menajul s-a dus. Continuitatea
mea îl ţine în picioare. Aşa-zisa gelozie? Nu mai pot s-o iau în serios,
chiar socotind-o realitate! Suferă omul din asta, c’est le goût de
l’impasse40* pe care nu-l mai tolerez exersat asupra mea. Simt asprimea
judecăţii mele, voi căuta să nu exteriorizez, dar gestul de apărare îl voi
face. Simt cum mă emancipez tot mai mult de tot ce mă aservea, cred că
azi sunt coaptă chiar la punctul de a trece puntea lui Rosener! E bun
calmul şi contactul cu oameni străini. Dă perspectivă.

7 septembrie

Câte „evenimente” au trecut iar peste mine. Mai bine: câte evenimente
mi-am creat iar! Destăinuirile M. m-au zguduit. Nu ştiu de ce aveam un
fel de subpresimţire că se simte răspunzătoare de clădirea vieţii noi. Cu
toate acestea a trebuit să recunoască elementul negativ în atitudinea ei –
răzvrătirea împotriva unei ordine impuse. Ce păcat că nu li se explică
mai devreme fetelor şi băieţilor noştri fundamentul vechii ordine – poate
ar recepta-o înţelegând că nu e o tirană decât atunci când i te opui şi că
fiecare om e liber, întrucât contribuie s-o împlinească. Îi cred, înţeleg ce
simt, îi respect mult mai mult ca pe noi care ne supunem orbeşte şi din
laşitatea de a căuta singuri un drum spre adevăr. Dar să fiu dreaptă. Era
în noi un gust de castitate. O iubeam. De ni s-ar fi oferit dreptul s-o
înlăturăm, nu am fi făcut-o dintr-un simţământ înnăscut de pudoare. Am
convingerea că şi azi fetele sunt la fel – cele câteva conştiente – dar că
ideologia timpului le impune un gest pe care nu-l cere firea întotdeauna.
Problema e foarte, foarte grea. Am vorbit şi cu fetele franceze şi cu
persoane mature procupate de tineret. Trebuie găsită o soluţie. Dar nu
cred că această soluţie ar fi principială ci una de atitudine socială
adaptată la fiecare caz în parte. Toleranţă dar nu proclamarea ei în
principiu. Din punct de vedere natural, foarte normal, dar ce groaznic
conflict când se anunţă copilul! De câteva zile mă muncesc gândurile
astea. O revoltă în mine contra prejudecăţilor aproape monstruoase care
au suprimat atâtea vieţi – la propriu şi la figurat. O revoltă de „a fi
pierdut” atâtea ocaziuni de bucurie. Şi iarăşi şi iarăşi mă întreb:
acumularea unor satisfacţiuni trecătoare nu are echivalent moral – pentru
clădirea unei conştiinţe vii, în renunţarea voită pentru respectarea unei
legi sociale? Mă uit pe fereastră din această cameră episcopală, îmi intră
în suflet un colţ de lume liniştită, rânduită: pomi, un orizont larg şi o
parte din biserică, croisillonul41*, cu vestea pe care o proclamă tăcut, dar
sigur: durata rânduielii! Ieri, în sinea mea, m-am enervat în discuţia cu
rusoaica teosoafă. Ce siguranţă de sine clădită pe Eu, ce incapacitate de a
ieşi din această colivie, chiar când e lărgită la infinit! Ce bucurie a
spiritului, lecţia lui Desjardins! O fi fost din punct de vedere istoric o
deformare, o deviere, dar ce reflecţiune nu e o deformare a faptelor în
sensul că le micşorează valoarea detaliului temporal pentru a întări
tâlcul lor persistent. Răsună în accentele insistente ce cădeau pe
enciclopedişti aspiraţia unei vieţi întregi de a învinge egoismul
egocentrismului de toate categoriile: de la banalul egocentrism al celui
care nu aspiră decât la salvarea persoanei sale, până la egocentrismul
naţiunilor şi la egocentrismul de rasă, poate şi dincolo: cel al idealurilor!
Era o îmbarcare pour l’infini progrès42*. Am fost o clipă aşa fericită
când mi-a spus – ca pe o taină ce nu trebuia comunicată decât la iniţiaţi:
Dieu est du côte des infidèles43*. Surâdea, dar nu ca Voltaire de data asta,
ci ca un bătrân care a descoperit un leac! Am adăugat: les infidèles qui le
cherchent malgré eux44* şi a dat din cap ca şi cum eram complici la
ceva. Dinamismul lui Dumnezeu de-a lungul tuturor zvâcnirilor
conştiinţei omeneşti îmi e tot mai comprehensibil după ce l-am simţit şi
mai ales ghicit.
Am aflat aseară de la Mlle (?) nu ştiu cum o cheamă – e belgiană –
prietena lui Marie Delcourt, că le père Samson a spus lucruri cu care
concepţia mea despre identitatea progresivă între om şi Dumnezeu în
conceptul general creştin seamănă aidoma. Voi cumpăra predicile lui.
Mi-a fost simpatic fără să ştiu nimic despre el din ziua când mi l-a
semnalat M. Trecea printr-o criză – termenul e poate prea tare – o
impasă, placidă în exterior, spirituală. Am constatat atunci o mulţime de
rusoaice care trădau această stare intimă. Am încercat să discut puţin. Nu
întâlneam apelul care singur justifică o intruziune a unui suflet în altul.
Bănuiesc că fenomenul era de natură sentimentală. M. e un suflet aşa de
închis încât nu-i poţi forţa intrarea.
De două nopţi îl visez pe M[işu]. Se gândeşte la mine? Au greutăţi de
petrecut? Ieri aş fi vrut să-i pot scrie, adică să-i pot răspunde. Dar
neîntrebată nu răspund. Scrisorile lui Stello, variate ca şi umoarea lui. Ce
transparenţă în firea lui. Citindu-le una după alta unui străin, ar crede că
sunt două persoane foarte diferite. Nici nu-şi dă osteneala, nici n-ar
putea să-şi creeze o fiinţă medie între contraste. Ceea ce rămâne însă ca
un fir vizibil e o exagerare a oricărei întâmplări interne, care nu derivă
însă dintr-o viaţă intimă intensă ci, dimpotrivă, din neobişnuinţa unui
ochi ce fuge sau a fugit pe realităţile sensibile. E un accent de gravitate
copilărească, de sich wichtig machen45*, pe care îl disting în toate
vorbele lui serioase şi ăsta e motivul pentru care nu-l mai pot lua în
serios, în sensul omului matur. Îl iau în serios ca pe un copil. E
înduioşător, merituos, dar nu-l pot considera atunci contimporan cu
mine.
Această decadă, în fond mediocră din pricina participanţilor de mâna a
doua, e totuşi foarte bună şi cred că spiritual, dacă nu intelectual, are
avantagii. Acum m-am mângâiat de lipsa notei „eroice” a acestor
decade, a notei de „privilegiu” pe care o purtau aşa de izbitor decadele
anului trecut. E o antrenare pe pista obişnuită a conştiinţei, dar cu
siguranţă că e o antrenare. Voi alerga, desigur mai departe cu o unitate
cel puţin, decât am făcut-o până acum! E o consolidare şi un control
pentru cele câştigate anul trecut. Nu se poate înălţa omul din an în an la
date fixe, dar poate înainta. M. este foarte închisă. Ele se réplie sur soi-
même – plutôt c’est ce qui absorbe son être. La question à répondre46*.
Am impresia când o privesc că sunt un copil frivol pe lângă un om care
şi-a încărcat conştiinţa cu bucuria şi durerea multora.

8 septembrie

Ce zi frumoasă! Dimineaţa o clipă de reculegere în biserica goală. E aşa

de mare, goală şi impozantă, încât nu-ţi îngăduie nici un gând şi nici un
gest familiar. Dar am impresia că nici o slujbă azi, cu oameni şi puţini şi
indiferenţi, nu poate ajunge măsura care să se potrivească sub această
boltă. Parcă e o casă imensă goală – nu, asta nu e o casă, e ca o regiune, o
ţară pustie din care locuitorii au plecat. Cât e de încurajatoare pe din
afară, mai ales văzută de la absidă, ca o afirmare solidă, puternic
înrădăcinată de pământ, atât pe dinăuntru mi se pare ieşită din vremea
noastră, o imensă tristeţe, un reproş tăcut, nu ştiu cum să tălmăcesc
sentimentul pe care îl simt când păşesc sub bolta centrală. Mă simt
străină. În cor, pe stalele atât de minuţios lumeşti şi elegante, sub cele
patru arcade pe care le-au acoperit cu enormele picturi fără valoare şi
aici fără rost ca şi cum au simţit şi credincioşii vremurilor mai puţin
pioase, ca secolele al XII-lea şi al XIII-lea, că e prea mult infinit peste ei
care îi copleşeşte – acolo mă simt liniştită şi, când predică Mr. le
curé47*, în ritmul lui de o naivitate americană, se linişteşte complet
îngrijorarea ce se încheagă din toate colţurile firii mele la intrare.
Absida, cu altarele diverse părăsite, simple decoruri, cu câte un Sf. Iosif
amabil şi îngăduitor şi cu arhanghelul Mihail eroic, elegant în gestul cu
care omoară dragonul, ex-voto-urile şi plăcile de recunoştinţă faţă de St.
Etienne te rassurent48* şi, fără voie, te opreşti şi schiţezi respectuos, şi
totuşi familiar, un dialog cu sfântul ale cărui moaşte zac la doi metri
peste tine. O lumânare aprinsă, un buchet de flori anacronic combinat –
buchetul de ţară aci ca şi la noi, hainele deservanţilor ocupă o capelă,
covorul cel mare şi alte obiecte bisericeşti etalate, fără grija de a se
ascunde, toate acestea schimbă caracterul bisericii, dar nu-i iau aspectul
părăsirii, îl acuză dimpotrivă! Un coşciug de piatră pe marginea corului
lângă altar, poarta ridicată sau spartă într-un colţ ceea ce face să-l vezi
gol – totul, totul contribuie să împărtăşească simţământul că e un locaş
al trecutului. Ce altă impresie dă Vézelay-ul28! Cred că austeritatea
Abaţiei Pontigny mărturiseşte o severitate de disciplină pe care Vezelay-
ul nu o trădează deloc. În V. e ceva păgân, e o bucurie de viaţă şi de
proclamare a victoriei omeneşti scăpată prin Mântuitor, care-l
îndreptăţeşte pe Desjardins să-i spună: Le Montsalvate.
Entretiens azi impresionant. Joussin de o limpezime şi netitate şi
logică şi simplicitate de dascăl ideal. A făcut din ceva sec, ceva foarte
atrăgător de atenţie. Discuţia asupra comtismului mi-a profitat. Poirier,
în analiza lui Renan s-a revelat, mai bine zis s-a afirmat, încă o dată, o
raţiune puternică pe temeiul căreia se ridică înspre cer, îndrăzneaţă, la
flêche49* aspiraţiei religioase. Am fost toţi adânc emoţionaţi, am aflat că
Aron şi Jankélévitch erau necăjiţi că se lăsaseră antrenaţi de lirism, aşa
zic ei, şi că în camera lor s-au recules şi au revenit mai pe pământ.
Emoţia lui Desjardins, compararea cu portretele lui Renan cunoscute.
Mărturia lui că Poirier e primul care l-a zugrăvit par le dedans50*
confirma impresia mea, pe care din păcate nu o mai pot rezema pe texte.
Eu am simţit iar continuitatea neîntreruptă a spiritului francez, de la
Descartes până azi, prin etape care par deosebite ca fond dar le vezi la fel
orientate. Azi, ca şi ieri, Durtain dezvelea atitudinea luxoasă a Franţei
spirituale. Generozitatea cu care se punea problema colonizării dar mai
ales a creşterii Orientului a fost o culme în această decadă. Am simţit
aproape cu trupul, nu numai cu cugetul, specificul spiritului francez.
Cereau să-i îndemni pe chinezi să-şi păstreze specificul lor propriu.
Tonul de caldă solicitudine şi îngrijorare nu avea nici dispreţul ascuns al
milei, nici sentimentalitatea precară şi ezitantă, capricioasă, a simpatiei-
pasiune. Avea decenţa suprem umană a echităţii şi a unei nevoi
imperioase de adevăr. Numai textul lui Goethe citit astă-seară ar putea
da expresia exactă „poziţiunii spirituale” de ieri, datorită colectivităţii,
deşi provocată de unul singur.
Astă-seară un ceas demn de cel de după prânz. Lectura lui Desjardins,
o artă desăvârşită pusă în serviciul unei cauze mari. La Pérouse, pildă de
umanitate şi amenitate ale regelui Ludovic al XVI-lea. Text din Gide –
Retour du Tchad – care cu sensibilitatea vibrantă, aşa de personală a lui
Gide, completa obiectivitatea punctului de vedere rece, administrativ. Se
completau fiind de aceeaşi calitate umană. Versurile lui Vigny sunt plate,
dureros de nepoetice, dar nobile, în fine, Goethe incomensurabil. Litania,
pe urmă, din Renan, citit rece, aspru, mordant51* nu mi-a stricat,
dimpotrivă, mi-a adeverit pe Renan profund serios şi de o religiozitate
adâncă. Încheierea cu Bach cântat de Mme Durtain cu o voce în care se
revelă o forţă naturală dar absolut neiluminată de o conştiinţă vie –
lipseau rezonanţe intime. Dar a fost aşa frumos, totuşi!

Veneţia, 25 septembrie

De când am plecat din Pontigny, iar nu am mai scris! Cu toate astea,

plecarea aşa de simpatică. Dna Desjardins m-a sărutat prieteneşte şi
bătrânul mi-a pupat mâna frumos şi recunoscător pentru cele ce-i
spuneam din toată inima! Parisul, încântător! Dar intimitatea nici cu
oraşele nu e bună! Nu am mai simţit emoţia de altădată, mi se părea iar
că e al meu, că-l pot vedea când vreau. Şi cu toate astea, cât e de frumos,
nobil frumos! Cred că tot pe el îl iubesc mai mult ca alte locuri în care
trăiesc oameni. Veneţia! Ieri seară când am descins în gară m-a cuprins o
aiureală în faţa gondolelor, nu ştiam ce să cred! Atât m-a prevenit Stef.
Galaţi să nu iau gondole că sunt foarte scumpe, încât era să-mi stric
prima plimbare în gondolă cu gândul că mă ruinez. Dar am un sistem
excelent de a scăpa de asemenea griji. Îmi spun: „Fie ce-o fi. La nevoie
stau o zi mai puţin”. Aşa am simţit, fără preocupări meschine, un farmec
straniu, nemaipomenit niciodată, lunecând pe apele întunecate, printre
palate slab luminate, din care răsunau romanţe pătimaş cântate, sau pe
sub ferestre din care atârnau rufe, care se uscau la lumina săracă a unui
felinar ce se oglindea în apa murdară. Lunecarea fără nici un alt zgomot
decât cel al vâslei care scotea din apă doar un foşnet – lipsa de grabă –
misterul canalelor strâmte din care pândea trecutul veacurilor, simţeam
ceva atât de curios în mine că nu-l pot determina. Semăna a liberare din
spaţiu şi timp şi semăna a singurătate fără leac – şi cred că aşa trebuie să
fie când treci singur – şi doar asta nu o poţi face în tovărăşie – Styxul
Morţii. Când am ajuns la hotel, după ce trecusem pe la restaurantul lui
atât de luminat şi vesel, cu boltă de viţă iluminată de sute de becuri, am
intrat iar în viaţa cunoscută. Odăiţa e foarte mică dar cum e confortabilă
şi ieftină nu mă îngrijesc că nu e elegantă – cu toate astea am simţit ceva
dezagreabil – m-am obişnuit cu camere foarte elegante! Când am stins
lumina şi am văzut campanila şi cupola Domului luminate dedesubt –
vedenie de poveşti – m-am consolat că stau la ultimul etaj. Azi-
dimineaţă, impresia când am intrat în piaţa San Marco nu are nume!
Doamne! Multe frumuseţi sunt pe lume! „San Marco” parcă nu e
material – alergam spre el printre porumbei şi cum îmi surâdea în
culorile lui vii şi cu generozitatea aurului care îi dă o blondeţă şi un fel
de freamăt de vietate, îmi venea să cânt. Cred că surâdeam până la
urechi, are ceva aşa de amabil, de barbar amabil, de naiv amabil, de o
mie şi una de nopţi! Înăuntru o minune – mozaicurile bizantine sunt
severe, cele italieneşti nu, e ceva lumesc, foarte lumesc în astă biserică,
o bucurie de viaţă cum numai păgânii Renaşterii puteau avea! Plâng de
bucurie când mă gândesc că, dacă deschid fereastra, îl văd. Palatul
Dogilor m-a impresionat altfel – şi coşul lui şi arcadele populate de
căpiţele vii sunt tot lumeşti, dar e lumesc prin definiţie. Nu l-am văzut
decât pe din afară şi curtea – nu mă pot sătura privindu-l. Turnul e
minunat. Mă impresionează mai mult că e nou decât dacă era cel vechi!
Continuitatea efortului, pietatea pentru trecut – repetarea aidoma a celui
prăvălit – frumuseţea lui – eleganţa logiettei ce se sprijină pe el ca o
femeie frumoasă de un bărbat puternic şi superior, Piazetta cu leul şi cu
San Marco profilându-şi coloanele pe orizontul lagunelor, tot, tot – şi
soarele care zvârlă un văl de fericire peste toate pietrele şi peste ape şi
peste gânduri, sutele de copii care fac concurenţă sutelor de porumbei –
totul freamătă şi are un aer de sărbătoare. De 12 ore am impresia că sunt
într-un oraş în sărbătoare! De ce i-o fi spunând Venise la morte52*? Am
trecut azi prin stradéle vechi (biserica San Zaccaria cu picturi şi
sculpturi de lemn minunate) – nu am avut impresia morţii. Seara, da.
Lido m-a lăsat rece, în schimb plimbarea pe lagună în apus de soare m-a
fericit. M-a lăsat rece Lido? Nu marea şi restul care e ca în toate părţile
„chic”. Vilele colorate pe mare erau mai mult visate decât reale. O, ieri
plimbarea pe lacul Garda! Aş fi vrut să păstrez în mine paradisul acela –
mi-am concentrat tot eul meu pe tabloul albastru. Frumuseţea de la
întoarcere, cu singura pată orange a velei care părea un fluture în văzduh,
o am încă, dar o să se şteargă ca atâtea alte viziuni încântătoare! Poate se
va fixa mai bine – am dat-o, am dat-o din tot sufletul cui se cuvenea! La
8 seara m-am întors la hotel, prea e multă lume în piazza, prea cântă
orchestrele cântece care te scot din echilibru, prea eram singură! Astă-
seară sunt fericită. Aş fi vrut să fie aci Stello, Maricica sau Marietta!
Mariete, pui mic, azi te-am purtat mult cu mine!

26 septembrie
E curios ce impresie îţi dă bogăţia artistică! Întâi m-a uluit sumedenia de
picturi din Palatul Dogilor. Dar pe urmă se obişnuiseră ochii cu atâta
culoare şi armonie – tot aş mai fi vrut! Veronese şi Tintoretto m-au
încântat. La Accademia. Bellini şi Vivarini, Carpaccio. Dar cred că
emoţia mare a zilei a fost Transfigurarea Madonei de Tizian la Chiesa
dei Frari. Toată biserica e o minune – Madonna de Passo singură şi ar
face să te deranjezi. Cealaltă poate e cea care m-a „înălţat” mai mult aci
– afară de gloria cerească a lui Tintoretto. Ambele sunt supralumeşti, dar
parcă aurul luminii lui Tizian e mai cald, mai triumfător, mai „glorios”
decât fundalul argintiu albastru fumuriu, al lui Tintoretto, făcut din mii
de personaje cereşti care se aşază în trei ghirlande sau, mai bine zis, trei
salbe de omenire „salvată”, dar care îşi poartă în ceruri materia opacă.
M-a izbit contrastul celor două planuri – fluiditatea unuia şi masivitatea
celuilalt şi totuşi unul îl poartă pe celălalt! Cu Răpirea Europei şi
Industria lui Veronese, cu portretul unui Doge de Tizian precum şi San
Cristofor de Tizian, Căsătoria Sfintei Caterina de Veronese (la
Accademia) e ceea ce m-a impresionat mai mult deşi, ştiu eu? Acolo
toate mă încântau! Şi ce simţământ curios te apucă acolo! Înţelegi
nevoia nedreptăţii sociale – democraţiile noastre nu mai pot realiza
chintesenţa luxului uman. Dar când am trecut în închisori şi am văzut
piatra roasă de mâinile deznădăjduite ale celor condamnaţi la moarte (în
sculptura à jour53* la „Ponte dei Sospiri”), am optat pentru democraţia
noastră! Nici azi nu am scăpat de senzaţia „sărbătorii”. La Accademia
am admirat în linişte. Carpaccio cu Santa Ursula, Gentile Bellini cu
serbările veneţiene m-au dus în lumea lor din sec. al XV-lea. Dar am
rămas uimită în faţa celor mai vechi, ca Lorenzo Veneziano sau Vivarini!
Sunt foarte pe pământ toţi dar au ceva nobil şi bucuros omenesc. Aici
nimic nu mă transportă în ceruri ca de exemplu în Cina cea de Taină
(care m-a impresionat mai mult la plecare); când m-am despărţit, mi se
părea că mă doare ceva în mine, parcă mă despărţeam de Iisus cu
adevărat. Ce expresie bucuroasă sub pata ce şterge gura Mântuitorului!
Bănuieşti aproape amărăciune, în tot cazul, pe sub pleoapele lăsate e o
privire înăuntru şi aproape iremediabil străină de lume. O singurătate!
După ce am făcut turul celor trei cortile şi am văzut biserica veche, cu
stalurile pictate de un primitiv, când m-am întors iar în cenaclu am
simţit ce vedeam. M-am întors de mai multe ori de la uşă – legănam
paşii – mă urmăreau mâinile întinse parcă spre mine. Şi eu eram săracă
şi goală! Milano nu m-a încălzit. Domul e minunat dar e palavragiu! Ce
altă impresie îţi dă goticul francez şi german! În schimb Renaşterea are
o măreţie şi o eleganţă lumească ce nu mă lasă deloc rece! Faţada lui
„San Zaccaria”, a „Sfântului Moise”, „Santa Maria de la Salute” apoi
„San Giorgio” – toate sunt măreţe şi frumoase. Frari – un gotic
încântător – înăuntru incomparabilă! Santa Maria (Eleusia) lângă gară –
cossue54* – statuile, marmurele, Tiepolo – tot gustul secolului al XVIII-
lea m-a lăsat mai rece. San Marco rămâne o minune de tinereţe, de
bucurie de viaţă, de oameni! Nici măcar Campanila, cât de înaltă, nu te
duce în cer, ci e numai un deget spre cer! Marea parcă atrage totul spre
largul orizontului, îi deschide calea spre progres veşnic, pe când la
catedralele gotice totul se strânge la baza catedralei căutând în ea ieşire
şi scăpare! E o presiune de jos în sus, aici e loc spre etalare. Mâine
vizitez Biblioteca. Azi plimbare pe Canal cu toată lumea multă.
Zgomotul vapoarelor, gondolierilor, drumeţilor de pe poduri – azi am
avut impresia morţii pecetluite pe faţada unor palate!
Se uită spre noi ca nişte cucoane mari spre ţigani! Dar nu mă pot
tămădui de senzaţia că trăiesc ceva ireal!

22 decembrie

Luni, după întrevederea cu Khrishnamurti.

 Un om ca toată lumea, la prima vedere. Amabil, aproape convenţional
dacă nu ar fi bunătatea copilărească a surâsului. S-a aşezat în faţa mea,
foarte aproape, un moment am avut sentimentul de a mă opune acestei
apropieri fizice, care îmi repugnă întotdeauna, chiar cu oameni foarte
dragi. Senzaţia că am în faţă o flacără. Am întrebat cum se acordă legea
cu individualismul. „Sunteţi un mare individualist” – s-a cutremurat, l-
am asigurat că am înţeles prin individualism Eul extern, cum zice el, şi
care e una cu totul.
Ca răspuns la întrebare, mi-a spus: „De exemplu legea să mergi cu
automobilul la dreapta sau stânga, fără s-o urmezi, fără să te laşi stăpânit
de ea, să-i opui rezistenţă. Înţelegeţi, sunt în această cameră elegantă, m-
au repartizat aici, mi-e egal, în India dorm…”. L-am ajutat să-şi
găsească vorba franceză – îmi arată duşumeaua. Dacă ştia mai bine
limba, ar fi spus: „accepţi fără să dai importanţă acestui lucru”. A
continuat spunând că nimic din lucrurile externe nu te poate aservi. I-am
atras atenţia că nu e vorba de legi poliţieneşti ci de lege ca expresie a
unui adevăr obiectiv. Am insistat să vorbim europeneşte.
Răspunsul în esenţă: Legea e în fiecare. Spun: „Dar atunci de unde
începe legalitatea conştiinţei fiecăruia?”.
Kr.M.: „În momentul când nu mai simte opoziţia în el”. Eul – the I –
are calitate sau defecte, viaţa ca fiinţă nu este o negaţie, este un
„indeterminat”, am adăugat eu. A aprobat. „Momentul de viaţă, de
adevăr” e în tine – la o observaţie a mea că trebuie să fie şi la alţii, s-a
cutremurat spunând „alţii nu sunt decât când îi trăiesc eu”. „Trebuie să
înţelegeţi că nu este egoismul” – dacă ar fi putut să vorbească ar fi spus:
„nu ajuţi direct pe altul, ci realizându-te pe tine, realizezi totul”. Aproba
când îi tălmăceam gândul (constat că sunt groaznic de obosită şi sunt
sigură că şi el). La un moment dat parcă ne luptam corp la corp, ni se
înfruntau conştiinţele. Îmi părea rău că n-am pierdut nici un moment
conştiinţa critică. Atunci când îmi ţinea mâinile şi tremura şi insista:
„Trebuie să iubeşti, înţelegeţi: să iubeşti – nu pe unul sau pe altul, dar să
iubeşti”. (Trebuie să înţeleg că este vorba de dezindividualism.) Eram
„rece” – înţelegeam, dar nu vibram. Constatam că parcă a murit ceva în
mine de un an.
Insista asupra eliberării de prejudecăţi – toţi au una. Când spune
tradiţie înţeleg că e vorba de un obicei mort, netrăit. Mă tem alţii să nu-l
ia „à la lettre”. Când am insistat asupra mentalităţii europene în care ne
eliberăm prin lege, prin obiectivare – şi orientul prin subiectivare, a
spus: „cele două metode sunt false căci nu sunt decât părţi”, nu există eu
şi tu (adaug eu, desigur de acord cu el). Ne-am ciocnit pe „singurătate”.
Am spus din spirit de contradicţie că nu sunt singură, complet singură,
niciodată. El, zeflemitor: „Dar trebuie să fiţi”. Când îmi aduc aminte,
ştiu de ce am fost aşa – din pricina prezenţei celorlalţi. Cred că dacă l-aş
mai vedea şi am vorbi, ar fi mult mai limpede.
Am cerut metoda lui de liberare. „Nu există metodă. Eşti liber.” Am
încercat de mai multe ori – nu iese din asta. Pentru el nu este drum între
Fiinţă şi Eul trecător, în fond cere saltul mortal din ce eşti în altceva. Ca
şi Cristos, nu trebuie să ne fie frică. A repetat de 30 de ori. Am retrăit
clipa de acum 2 ani când m-a liberat Gide cu aceleaşi cuvinte: Se vede că
sunt o fricoasă, altfel nu m-ar tot întâmpina acest cuvânt.
Progresul pentru el nu există – fireşte, în absolut, dar după ceva luptă
mi-a acordat că progresul este necesar. Idealul – adevărul – e
supraindividual. Ne-am înfrunat cu ideea de luptă. El pretindea că
liberarea e naturală – cum creşte floarea. Eu susţineam că pentru a
ajunge acolo trebuie să lupţi. El zicea „să suferi”. La sfârşit ne-am
înţeles.
M-a acuzat de ideea fixă a despărţirii Orientului de Occident, ca
distincte. N-am putut decât afirma că e aşa. Nu crede în social – „totul e
Eul – singur, unic”. I-am mărturisit că nu m-a convins, dar că am avut
percepţia pură a unui om care-şi trăieşte ideea. Că eu i-am opus toată
opacitatea din nevoia cinstită de a fi cum sunt.
Părea foarte încântat de această şedinţă. Repeta că nu-l oboseşte, că
„asta e viaţa mea”. Cred că poate face mult bine în jurul lui ca o flacără
care încălzeşte. Comparaţia lui cu lumina orbitoare a Adevărului, care e
lumină. Nu mai vezi determinări. Intuiţia pură.
Doctrina e de sorginte indiană. Omul e mai preţios. Este. Am impresia
că noi suntem umbre reci, când el e flacără. Trebuie să fie o deosebire
între un om aşa şi unul îngroşat moralmente până la inimă. Şi el are o
prejudecată; Eul = Totul, nedeterminatul în care trebuie să dispară eu;
noneu e de altă esenţă decât sensul logic. Probabil, cunoştinţa e iar
azvârlită peste bord şi întronată aceea a Fiinţei.

1*. Politicoasă (fr.).

2*. Nu se poate dărui (fr.).
3*. Ascunde, coace ceva (fr.).
4*. E încântător – nu poţi să nu-l iubeşti, totuşi. Cu un asemenea soţ, te-
ai lăsa înşelată doar pentru bucuria de a-l vedea atât de încântat, cum
nu este decât atunci când are o taină a lui (în fr. în orig.).
5*. Stello este un amant. Nu e făcut să fie tată – defectele lui mă sperie,
calităţile lui nu sunt deloc disciplinate şi, cum viaţa mea nu poate fi
decât scurtă, ideea de a-mi părăsi copilul cu o asemenea ereditate
periculoasă, fără să-l fi putut întări printr-o educaţie severă… (în fr.,
în orig.).
6*. N-am mai scris de mult timp. Astăzi n-am chef s-o fac (fr.).
7*. O singură fiinţă îţi lipseşte (fr.).
8*. Cred, nu datorită minunii, ci în pofida ei (fr.).
9*. Ca un gest de iubire (fr.).
10*. În această povară (fr.).
11*. Comun, oarecare, neînsemnat (fr.).
12*. Neîncredere (fr.).
13*. Exagerat (fr.).
14*. Umor amar (germ.).
15*. Indispoziţie, nelinişte (fr.).
16*. Sunt de bună calitate (germ.).
17*. Ea are o taină a ei (fr.).
18*. Nu sunt supărată pe el în mod special (fr.).
19*. Vom vedea (fr.).
20*. Şi că sunt „cineva” (fr.).
21*. Ziua Domnului (fr.), sărbătoare catolică a euharistiei care se
celebrează în a doua duminică după Rusalii.
22*. Ziua tuturor sfinţilor (germ.), sărbătoare catolică. Se celebrează pe
1 noiembrie.
23*. Convorbiri (fr.), aici desemnând dezbateri pe diferite teme
prevăzute în programul oficial al decadelor.
24*. Tensiune (germ.).
25*. Cenuşiu (fr.).
26*. O osatură (cu sens de structură) interioară (fr.).
27*. Imobilitatea luând locul fluidităţii (fr.).
28*. Descoperiri, expresii fericite, găselniţe (fr.).*.
29*. Fremătând (fr.).
30*. Tremur de emoţie (fr.).
31*. Aici cu sensul de replică dată la timp (fr.).
32*. Da, tremurând ca o săgeată care şi-a atins ţinta (fr.).
33*. Alee cu carpeni (fr.).
34*. Împănată cu versuri (fr.).
35*. Beţie cu apă chioară (fr.).
36*. Prin reflexul ei colorat cunoaştem viaţa (germ.).
37*. De la fr. goumiandise, lăcomie.
38*. Sunt aici sferturi de ton (fr.).
39*. Câine de pază (fr.). E vorba despre Paul Desjardins, gazdă şi
organizator al decadelor.
40*. Plăcerea de a te afla la ananghie (fr.).
41*. Transept, absidă laterală a unei biserici (fr.).
42*. Pentru progresul infinit (fr.).
43*. Dumnezeu este de partea necredincioşilor (fr.).
44*. Necredincioşii care îl caută totuşi (fr.).
45*. A-ţi da importanţă (germ.).
46*. Ea se apleacă asupra ei însăşi, mai ales asta îi absoarbe fiinţa.
Întrebare care cere răspuns (fr.).
47*. Preotul (fr.).
48*. Te liniştesc (fr.).
49*. Săgeata (fr.).
50*. Din interior (fr.).
51*. Tăios, caustic (fr.).
52*. Veneţia cea moartă (fr.).
53*. Broderie „spartă”; dar şi element arhitectural de ornament în piatră
perforată (fr.).
54*. Bogată (fr.).
 1931

26 februarie

Scriu aceste rânduri după atâtea luni. Dacă s-o întâmpla Sf. Ion şi cele 5
zile să se adeverească, aş vrea să ştiţi cu toţii că mor calmă, împăcată cu
toţi şi cu toate, că nu-mi regret viaţa oricât de grea a fost şi că dacă am
avut momente de furie pe Stello nu au fost până în adâncul meu – fiindcă
nu mi-ar fi trecut şi nu aş fi capabilă azi de sentimentul adânc şi sincer
de dragoste cu care mă gândesc la el.
Vă iubesc teribil pe toţi. Dacă mai e ceva, sper să vă pot păzi de acolo.
Tot cu voi am să rămân.
Vă sărut, Alis.

8 septembrie, noaptea

A trecut un an de când nu am mai ţinut acest jurnal. Nu am simţit nevoia

să-mi spun nici mie ce se petrece în mine. Poate şi teama de a fi citită,
poate o lene morală, poate un adânc scepticism m-au reţinut de la acest
gest care e mărturisirea că tot mai crezi serios în ceva din tine. Acum
sunt la un grad suprem de scepticism, dar ceva care seamănă cu absoluta
indiferenţă, parcă tot ce se întâmplă e dincolo de mine, „mie nu mi se
mai poate întâmpla nimic!”. Aşa trebuie să fie moartea. Poate voi mai
învia, desigur capul mă va învia. E singurul care şi-a păstrat viu interesul
pentru viaţă. Dar unde nu e sentiment nu poate fi vorba de viaţă
subiectivă. Reculegerea la Timiş mi-a copt această stare. Poate aş fi
interpretat-o ca melancolie, decepţie, neurastenie, dar acolo am avut
timp şi răgaz să mă revizuiesc. Am înţeles că s-a isprăvit cu o epocă
intimă – am murit subiectiv – văd lucrurile şi oamenii cum sunt – e
moartea Eului – confundare cu Universul. „Desprinderea” de care
vorbeşte disciplina creştină s-a făcut în mine, am ajuns la pura
înţelegere.
Mă bucur de singurătate, binecuvântez boala fiindcă mi-a dat prilejul
de reculegere.
Ultima probă: experienţa crucială a acestei detaşări am avut-o ieri.
Scrisoarea găsită în buzunarul lui Stello, pe care o păstrase de ochii mei,
spunând că a rupt-o, m-a pus faţă în faţă cu înfrângerea mea ca femeie.
Lupta nu se mai dă pe tărâmul fizic ci pe cel al inteligenţei şi
sensibilităţii – „feminitatea în sens omenesc. Alta e pentru el La femme,
L’aimée, La princesse lointaine1*. Cred că altădată aş fi suferit cu
năbădăi şi în dragoste şi în amor propriu. Ieri am constatat că mă
priveam ca pe un cadavru rece şi nu aveam nici o lacrimă pentru el. M-a
cuprins un sentiment – dar nu mai era sentiment, de singurătate fiindcă
mă topisem întreagă în el. M-a dizolvat în ultimele rămăşiţe de
individualitate subiectivă. Acum parcă sunt una cu marea singurătate din
Univers. Ce mai trebuie ca să mor definitiv? Când va dispărea gândul
care are o nuanţă de părere de rău (deci tot mai pulsează un strop de
sentiment în mine), gândul că am pierdut viaţa, atunci pesemne mor.
Simt, mai bine zis, gândesc că nu am trăit, că mi-a furat visul viaţa, mi-
au furat-o principii adoptate, am schingiuit-o pentru ca să li se
conformeze. Asta nu e viaţă. Cu ce plec? O neîntreruptă străduinţă prin
care am negat viaţa. Pot spune că am murit, de când am început să
trăiesc conştient. Acum nu îmi mai rămâne decât prea puţin timp, e
ceasul al unsprezecelea, poate şi mai târziu. Trebuie să fie pe aproape
moartea când ajungi la acest stagiu de înstrăinare de tine. Vreau să
„trăiesc” ultimele ceasuri, bucurându-mă de orişice, cum spunea Nicu
[Satinover] azi şi aşa cum îmi vine bucuria, fără s-o mai tund şi s-o mai
încorsetez. Azi mi-a fost ca şi cum mi-ar fi dor – am scris-o. Scrupule?
De ce? Sunt complet degajată de orişice datorie – n-am fost oare destul
furată? Ultima iluzie, aceea de a fi „indispensabilă” sufletului lui Stello,
a dispărut. M-am trezit. Nu-i vreau răul. Îl înţeleg perfect. Ce pot să-i
reproşez? De a fi încă tânăr, de a putea încă iubi? Aş vrea să sufăr de
aceasta – nu pot, dar nici nu mai găsesc nimic care să mă lege de vreo
datorie. Cred că dacă acum aş mai întâlni tentaţia, aş accepta-o ca pe o
mântuire de neautenticitatea în care mi-am desfiinţat viaţa. Părintele
Chiricuţă ar spune că această stare e o mare ispită a Diavolului. Se poate.
Dar aş minţi dacă aş spune acum că găsesc viaţa mea morală în sensul
înalt al cuvântului. E o viaţă cumsecade. Da, din punct de vedere social,
dar din punct de vedere religios moral, seria neîntreruptă de sacrificii,
înfrângeri, răbdare şi mai ales continuă iluzionare – lipsa totală de
bucurie pozitivă, egoistă a Insului din mine, lipsa totală de plăcere
senzuală, imposibilitatea de a păcătui socialmente, laşitatea
dezgustătoare cu care nu am reuşit să înfrâng vreo lege – puah, mă
dezgustă de mine! Aş vrea să-mi dea Dumnezeu timp şi curaj viu nu
numai în gând – să încerc suferinţa păcătuirii împotriva oamenilor – ca
să fiu scăpată în ochii lui. Am fost morală din orgoliu, deci din frica
oamenilor. Nu admiteam să merit un reproş. De aceea acum mi-l fac eu
pe cel mai greu de suportat. Îmi amintesc o seară senină, geroasă de
iarnă. Ne întorceam în bandă la Marburg, de la un seminar la Hartmann1.
El m-a condus până în poartă. Eram singuri. Mi-a spus că sunt o mască.
Mi s-a părut caraghios. Fusesem, după părerea mea, în felul de a-i evita
curtea, ceea ce trebuia să fiu: o cucoană. N-am înţeles nici pe altul care a
pretins tot timpul cât l-am interesat că port o mască. Vorbisem cinstit, pe
faţă, de data asta am îngăduit „cucoanei” să nu facă pe oarba ci să
mărturisească ce vede. Acum înţeleg de ce am trecut drept falsă, drept
mască în ochii celor doi oameni pe care poate i-am interesat adevărat.
Nu-mi cunoşteam vina unei prefăcătorii, dar ei au simţit că aceasta e
mult mai adâncă în mine. Am început s-o bănuiesc când am vorbit cu
Gide. De ce nu a simţit-o el în mine? Cred că la Pontigny e atmosfera în
care scăpăm de această falsificare. E climatul meu. Aşa îmi închipui
„climatul” Paradisului, cel puţin pentru mine. Acolo, nici o tensiune.
Sunt aşa cum sunt – idealistă, fireşte. Nu idealismul meu a fost fals ci
renunţarea, suferinţa, acceptarea unei căsnicii aşa cum am dus-o şi a
condiţiilor de viaţă care au decurs din ea. Trebuia, chiar dacă acceptam
toate astea, să am curajul să ştiu că e o slăbiciune, o prostie. Nu trebuia
să fac din asta o virtute şi să mă felicit! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru
zilele de viaţă adevărată – în străinătate – în faţa marii arte mă regăseam
adevărată ca la Pontigny. Dacă eşti „dincolo”, numai ce ai fost adevărat
aici, plec cu puţin bagaj – dacă se contează timpul, nu calitatea celor ce
l-au mobilat! Aş vrea să am curajul şi puterea să mor – nu să mă omor,
asta e suprema înfrângere, ci să mor de bunăvoie, liber, din tot
organismul meu fizic şi moral, consimţind! Caut un mijloc drastic de a-
mi corecta viaţa „pierdută” – nu în sensul că nu m-am amuzat, că n-am
petrecut, asta nu era „al meu”, ci în sensul că m-am minţit. Am simulat
fericirea şi am consimţit la lucruri care îmi repugnau şi m-am
„resemnat”, deşi urlu de ani de zile împotriva resemnării – şi pur şi
simplu am fost orbită „de principii”, ca un biet ţăran de demagogi. Kant
e bun – pentru el, pentru cei ca el. Dar l-am înţeles pe dos. A fost un pat
al lui Procust pentru orice faptă a mea.
Mă întreb dacă nu mă judec cu prea mare amărăciune. Pentru
„indiferenţa” în care mă aflu, sună straniu acest rechizitoriu. În fond ce-
mi reproşez? Că m-am copt prea târziu. De ce prea târziu? A fi copt cu
adevărat nu poate dăinui decât o clipă, ultima. Mai e timp… Acum aş fi
criminală dacă aş lucra împotriva firii mele, acum aş păcătui. Câtă
vreme credeam că e bine ce fac, nu putea fi rău absolut. Faţă de ce sunt
azi, trecutul meu e greşit – în sine poate nu.
Fie voia Ta, Doamne! Îl simt pe Dumnezeu acum, îmi revine credinţa,
dar pe un alt plan, cu totul altul decât înainte. Este „Dumnezeul meu al
puterii”. Este Energia imensă având o personalitate! Mă atrage către El
ca pentru a-mi dezvălui o taină. Ştiu că nu e o înfruntare. Nu este
orgoliu. Dar nu mai este Dumnezeul dragostei, în care credeam, nici
acela al copilăriei mele, nici unul indiferent, este Eul meu virtual, adică
sunt legată de El, evoluez prin El, mă hrănesc din El. Nu e limpede, este
un sens care mă luminează în tot ce fac. Doamne! Doamne! Mulţumesc!

1*. Femeia, Iubita, Prinţesa îndepărtată (fr.).

 1932

5 ianuarie

Ce multe aveam de scris aci în cele trei luni trecute! Nu le-am scris
pentru că le-am trăit. De când îmi amintesc de mine, nu întâlnesc o
epocă mai curios avântată cum a fost asta! Mă tem că la Cluj m-am
potolit cam tare – sau că ritmul sufletesc al Mariettei să nu mă fi
contaminat. De la revelion mă lupt cu oboseala care mă pândeşte! Poate
nu putea dura atâta vreme încrederea în viaţă cât era nevoie să realizez
lucruri grele. Am luptat cu sărăcia? Ea era tonifiantă, era mândria mea.
Până la urmă viaţa pentru mine nu mai are rost subiectiv. Ştiu prea multe
ca să-mi fac iluzii. Ştiu acum că Stello s-a detaşat complet de mine
fiziceşte, chiar e mai mult decât indiferent – moralmente – de când are
încredere în el. Parcă cu vrere se izolează aiurea. O iubeşte pe Jeanna C.
De ce nu o fi având curajul să mă lase şi să o ia? Prejudecăţi, virtute,
desigur – şi totuşi în loc de doi oameni fericiţi şi o femeie liniştită: trei
amărâţi! Câmpulung – frumos, ireal, scos din vârtejul vieţii la o parte. Şi
câtă oboseală acolo! Lipsă de stimulent? Parcă sunt zgomote sub zăpadă
acolo. Curios! În loc să-i zgudui eu, m-am pleoştit pe mine. Aci sunt vii,
acolo visează – trist.
Îmi pare rău că nu am scris aci în vremea lui Focillon. Am spus multe
elevilor. Parcă nici nu mai sunt impresiile mele. Şi concertele Enescu
mi-au făcut mult bine! Îmi e dor de singurătate într-un oraş italian. Să
tac zece zile şi să simt fără vorbe învăţate, să le născocesc eu. Nevoie să
citesc ceva genial. Interesante lucruri, da, dar vreau ceva absolut, peste
noi. Mă zvârl în Goethe. Dacă aş reuşi anul acesta clasicii francezi la
şcoală! Simt că le este necesar copiilor acestora alimentul pur spiritual!
Chiar când numai mă gândesc la ei, parcă se toarce din mine, ca dintr-un
fuior încâlcit, fir curat şi luminos! Doamne! Lasă-mă să cred că au
nevoie de mine! Mai dă-mi viziunea netă – ca în octombrie – a armoniei
universale! Mai lasă-mă să trăiesc împăcarea încântată de atunci!
Doamne! Îţi mulţumesc şi acum. Mi-ai dat două clipe din care se poate
trăi o viaţă. Îngăduie-mi să o trăiesc bună, curată, să Te merit în orice
clipă. Şi dragostea, curăţ-o de tot ce e neomenesc. Dă-mi-o întreagă,
curată. Maricica m-a poreclit Mme Himalaia. Copilul ăsta are o
înţelegere uimitoare. Azi cred că e omul care mă înţelege cel mai bine –
fără să-i destăinuiesc ce e în mine – şi Mimy Spandonidi.
Mă lupt cu mine, dacă să scriu sau nu o constatare făcută la sfârşitul
lui septembrie. Ar fi să falsific acest jurnal, dacă nu i-aş încredinţa-o. Şi
totuşi o datoresc cuiva – e un adevăr, o realitate, o faptă, o clipă de viaţă
vie, nemuritoare, pe care o datorez cuiva. O singură dată, de când mă
ştiu, am abdicat totalmente, orice constituie Eul meu profund s-a topit
atunci. De când mă ştiu am „dat” din toată fiinţa, dar lucid, vream să
dau. Niciodată nu am fost stăpânită în rădăcina fiinţei mele: gânduri,
sentimente – poate nu au fost imprimate –, dar Eul meu ca „act de a fi” a
trăit intact – monadă impenetrabilă. Şi atunci, dintr-un cuvânt şi gând
limpede, cu o atitudine net morală, în care strălucea conştiinţa pură,
umană, fără nuanţele relativului, m-a stăpânit. Am aparţinut cuiva – fără
atingere – şi totuşi fără rest! O clipă de feminitate desăvârşită în viaţa
mea atât de feminină în aparenţă. În clipa aceea m-am născut femeie în
sensul adevărat. Nu posesia fizică poate aduce o asemenea transformare.
Nu aparţii nici aceluia care te atinge trupeşte, nici celui ce te stăpâneşte
intelectual, ci numai celui care te scoate din tine, dincolo de tine.
Fecundarea e semnul posesiei.
7 ianuarie

Ce zi tristă! Am început prin a primi o veste de moarte, a doamnei

Buzeanu de la Asociaţia Tinerelor Fete. Apoi moartea lui Hamangiu, pe
care îl stimam mult pentru gestul occidental, apoi vestea că Zoe e pe
moarte.
M-am dus să-mi scutur tristeţea pe la oameni mulţumiţi. Câtă
vrăjmăşie e în Stello faţă de mine, îndată ce-i pătrund una din
slăbiciunile lui! Ce sălbatic reacţionează!

17 ianuarie

Câte evenimente în zece zile! Moartea Zoei Ştefănescu. Dublu

simţământ: o împăcare de a o şti liniştită şi exasperarea că a trăit fără
bucurie. Iar am constatat că în fond se suferă mai puţin decât crezi. Un
om devotat, săraca! Am impresia că nu-i lipseşte decât copilului ei.
Surorile? Ce fiinţe simple! Acolo, totdeauna am avut impresia că sunt
într-o lume trecută, care nu a înaintat cu restul. Şi totuşi, revăd ochii
mari ai lui Zoe deschişi asupra mea ca pentru a întreba ce se întâmplă
dincolo de înţelegerea ei! Cu cât mă gândesc mai mult la ea, cu atât mă
simt mai vinovată de a nu-i fi dăruit din lumea care o întrecea şi simt
privilegiul culturii. Voi încerca să impun, cu Aurora, ca fetiţa să fie
instruită, nu pot să sufăr să-i fie furate unei fiinţe omeneşti posibilităţile
ei spirituale.
Ce revoltă, în timpul acestor triste zile, din cauza lui Stello. Ce
juiseur1*, ce egoist! Până într-atât că devine mare! Dacă măcar aş putea
crede că nu este tributarul unei eredităţi! Activ şi liber, mărturisesc,
acest egoism m-ar revolta, dar în acelaşi timp mi-ar impune. Totuşi mi-e
teamă, vai, că îl împinge trecutul – şi pentru ca să salveze libertatea ar
trebui să reziste. Îmi devine limpede, dimpotrivă, că virtutea mea
burgheză e tot atât de condiţionată şi că trebuie să-mi salvez libertatea
printr-un gest de curaj. Dar, vai, nu mă văd făcându-l! Îl gândesc, dar
gândirea mea este ineficace. Un mare examen de trecut. Mi-e teamă că
viaţa mă va respinge. Laşă, laşă, nevolnică.
Am văzut-o pe Domniţa Ileana. O iubesc. Adevărat, o iubesc
sentimental, ca şi cum ar fi copilul meu. O asociez în sufletul meu
Maricicăi. O ştie. Îi duc grija acum. Mă tem să nu o slăbească sarcina
prea mult. Ce tristă era când spunea că o doare depărtarea de ţară. M-a
izbit seninătatea cu care vorbea de moarte, ea care poartă în ea viaţă
nouă! S-o binecuvânteze Dumnezeu! Ce simplă şi frumoasă era azi!
Când împletea la cuvertura copilului – are ceva din puritatea azurului –
şi totuşi e masiv conştientă. Dă-i, Doamne, multă bucurie şi prilej să fie
pildă femeilor.
Concertul de aseară al doamnei Popeea – aer proaspăt, tinereţe, putere,
bucurie! Şi finalul seratei plăcut. Dacă n-ar fi fost teama că Stello face
vreo scenă, m-aş fi bucurat mai mult. De ce şi ieri şi azi M[işu] mi s-a
părut obosit şi contrafăcut? Azi m-au supărat accente în voce, de obicei e
foarte domn şi ironic… Mediul politic în care ieşea? Ori văd eu prea
limpede? Nu cred. Stello, clipe de oboseală. Se retrage în el, lasă la
suprafaţă să „dreneze” umbrele celor din jurul lui pe care le suportă. Eu
din ce în ce suport mai greu: never2*! Oare e soartă, sau noi o facem?
Cine îmi va răspunde ce trebuie să fac?
Vestea despre Gide m-a zguduit, ca tot ce vine de la el. Aştept o
scrisoare.

13 februarie
Zi plină, bogată, bună. Concertul Ravel, frumos – distins, nobil, nu m-a
furat nici o clipă, dar a avut o ţinută pur franţuzească. Ce curios! Aşa ar
fi compus Descartes dacă era muzicant. Le tombeau de Couperin parcă
era cizelat în marmură fină – aşa îmi închipui copiii lui Donatello pe un
altar pe care-l visez, dar nu l-am văzut. Valsul m-a încântat iar – haoticul
ce se încheagă pe un ritm – apoi ţâşnirea cântecului, triumful conştiinţei
peste nerânduială şi evaporarea melodiei iar în ritm, dar nu în regula
informă a haosului ci totul ridicat prin melodie pe un plan superior; îmi
place teribil acel vals, deşi se pare că muzicalmente nu e faimos. Şi
totuşi nu mă îndoiesc asupra unei valori estetice absolute. Jedermann!1
Mă urmăreşte chipul lui Moissi când se chinuia să găsească o clipă de
remuşcare – şi pe urmă când moare – ce linişte – o seninătate olimpiană
– o încredere în altul! Ce mult poate arta asupra omului; am simţit azi ce
mare ajutor şi sprijin poate să fie credinţa – numai ea. E drept că
creştinismul lui Hofmannsthal2 e blând, e modern, nu e catolic nici
protestant, e filozofic. Dumnezeu e îndurare, dreptatea lui e alta ca a
noastră! Nu m-au şocat deloc facticele şi convenţionalul jocului,
cântecului ansamblului – parcă era un cadru, făcut expres ca să ne scoată
din realul vieţii spre realul simţirii pure. Simt cât a fost de frumos după
imposibilitatea de a mă mlădia la glumele de la Mimy P[aleologu].
Parcă m-a atins la rădăcina sufletului – aşa îmi explic şi reacţia violentă
când l-am apărat pe Gide. Îţi mulţumesc, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu
laşă în clipa aceea. Şi nici pe urmă. M-ai recompensat imediat. M[işu] a
avut un curaj care, de obicei, îi lipseşte. L-a atras veracitatea, adâncimea,
curajul. Ceilalţi mi s-au părut fără relief, afară de bietul Mănucă3; el
care suferă, fiindcă iubeşte adevărat – s-a adâncit. Cei doi Sf. – nu ştiu ce
e în ei. El mi-a dat impresia azi de un om foarte serios, ea, că ar putea să
fie o femeie foarte interesantă dacă ar avea curajul. Mimy azi nu
îndrăznea nimic. Nici chiar între patru ochi, e încă tânără, nu ştie ce
valorează clipele, le crede nesfârşite şi amână seriosul adevărului pe altă
dată: şi eu am fost aşa mulţi ani. Nu trăiam viaţa însăşi cu sensul ei,
eram alături, credeam că deasupra – acum însă ştiu că erau clipe de
aparenţă, băşici de săpun. Acum parcă mă pipăi până în adânc şi de aceea
am spus violent ce am crezut despre Gide. A înţelege la suprafaţă e a
înţelege greşit, nu parţial. El nu atinge multe domenii. El moare prin ele.
M[işu] a pălit când l-am strâns cu întrebarea lui Ciomac. Ezită. Simţea
că se aşteaptă ceva de la el, a răspuns evaziv, dar fără curaj. A venit pe
urmă după mine – instinctul din el cerea calea dreaptă – am avut prilejul
să-i spun ce-mi sta pe suflet; a făgăduit, era mişcat, că nu se va mai lăsa
antrenat mai jos de posibilităţile lui. Ce bune clipe au fost acelea. De
perfectă sinceritate. Oare, dacă ar fi putut, nu lăsa tot astă-seară, pentru
ca să meargă cu mine, bunăoară, să se roage, tăcut sub bolta înstelată?
Ce bine mi-au făcut şi doctorul cu Lulu. Orice s-ar zice, sunt oameni
de primă calitate. Şi lor, sunt fericită că le-am putut spune ce gândeam.
La ei ce ecou adânc, veritabil, amplu!
Jedermann! Mi s-au redeschis ochii! Pentru ce e bun în oameni. Şi tu,
Goethe, mă ajuţi să ies la lumină. Ce fericită am fost ieri, că te puteam
dărui celor care nu te cunosc – parcă te serveam – şi asta parcă te
înnobila.
Ce rău mi-ar părea dacă Stello şi-ar masca nebunia de astă-seară!
Când o să simtă şi el o clipă că are o răspundere? Că e vinovat pur şi
simplu. Rău îmi pare că nici el nu are curaj. Azi, parcă am priceput,
acest curaj nu-l poate avea decât cine crede în Dumnezeu. Ferice de
Muza4. Ea crede, comunică cu El. Voi încerca să-L merit şi eu. Azi,
Doamne, te-am iubit! Zile tihnite (23/II/1932) de lucru, de meditaţie –
înţelegere. Deodată mi s-a luminat atitudinea lui Stello. Nu mai văd
negativ ci pozitiv – şi parcă îl ajută: nu a mai ieşit, nu a mai băut, a
lucrat, a fost serios, bun, înţelegător. Am viziunea ce ar fi putut fi viaţa
între noi, dacă nu eram eu aşa intransigentă cu unele lucruri. Nu mai
simt dispreţ, nu zic că înţeleg, dar renunţ la o înţelegere care este
imposibilă între doi oameni, mai ales un bărbat şi o femeie.
Am văzut pe faţa lui Moissi ceva ce n-am văzut până azi – sau nu am
ţinut minte sau nu am avut ochii deschişi! „Încredere” şi renunţarea la
mijloacele tale personale. Şi cu toate astea nu m-am putut duce la
biserică, însă îl gândesc şi îl cred pe Dumnezeu.
Mâine, iar un Sfântul Ion. Iar ar trebui să mor luni. Se vede că astfel
îmi face soarta învăţătura să mă desprind de viaţă!
Goethe mă fericeşte. Toate zilele astea am trăit prin el. Aş vrea să fie
bine luni. Nu din orgoliu – pentru cauză.
Rainer – ce mulţumire estetică – din pricina clarităţii şi simplicităţii
cu care a expus lucrurile aşa de greu, dar mai ales pentru infinitatea pe
care o simţeai în atitudine, în ochi, în surâs, cu geniul lui Goethe. Îl
iubeşte, trăieşte prin el – iar îmi e lumea amabilă – privesc cu ochelari
roz! Goethe, ţie îţi mulţumesc!
Când mă apropii acum de Stello, fără să mai simt fiorul dragostei –
trupeşte simt ca altădată că e una cu mine şi că dacă mor, pe el îl iau
„dincolo”, în ultimul gând, ca să nu ne despărţim acolo!
Oare? E ceva absolut? Pot să-l las pe M[işu] să-mi cadă din gând când
voi pleca? Nu mă opreşte acum nici o prejudecată. Nu din „nevoie”
gândesc aşa. Sunt una în faţa lui Dumnezeu, una e veşnica mea tinereţe.
Celălalt îmi surâde din maturitate. Doamne, fă Tu să nu fie păcat ce e
necesitate şi nu pot eu răspunde de ea!

Pontigny, 12 septembrie

Recitesc ultimele rânduri. Îmi par scrise demult, din tinereţe. Ce vremuri
schimonosite au fost în ultimele luni! Secetă, sărăcie în suflet – nu cred
că mediul e vinovat, ci eu însămi. Ce putem face?
 Aci operează calmul, liniştea peisajului, autoritatea tradiţiei şi, ca
întotdeauna, experienţa unei altitudini a spiritului pe care nu o găsesc
aiurea. Azi m-a mişcat adânc, înălţându-mă, studiul lui Joseph Barnozi
asupra lui Dante. Tendinţa de a-l străfulgera cu sentimentul modern,
tragic, poate nu e tocmai justă faţă de omul şi opera lui Dante, privite
istoric, dar nu e tocmai în această posibilitate de interpretare sau mai
bine zis de înviere a literei printr-un sens nou, tocmai valoarea geniului?
În ce-l priveşte pe Goethe, nu mă pot împăca deloc cu felul prea cuminte
de a-l vedea al lui Groeth[uysen] şi nereligios cum îl vede du Bos. Ori că
e o nevoie de perfecţiune izvorâtă din artist, ori că această nevoie e cea
de infinit ca la omul credincios, eu nu pot să-i contest lui Faust viziunea
unui sens pe dedesubtul contingenţelor. Sens interior monadei singulare
– poate –, dar care monade se întâlnesc într-o armonie desăvârşită. Ce
înseamnă asta mai puţin decât un sens? Natural, nu luat ontologic, dar
idealist. Recunosc că e o mare distanţă de concepţie ontologică creştină,
dar nu-i pot contesta religiozitatea.
E frumos afară – pe înserate. Auriu, mă trage spre pomi şi spre
oamenii de jos, nevoie de comunicare. Aseară am primit din ochii
delicioasei doamne Van R[ysselberghe] mărturisirea dragostei lui Gide
pentru ea. Cu ce mândrie caldă, aproape impersonală totuşi, mi-a spus că
posedă manuscrisul lui Nourritures terrestres, dăruit ei de Gide.
Fără să vreau trebuia să mă gândesc la Mathilde Wesendonk. Cu
Charles du Bos am avut o întrevedere simpatică – am simţit simpatia lui
spirituală –, dar acum ştiu de ce, nu mă pot apropia omeneşte de el. Când
m-a sărutat pe amândoi obrajii, am primit gestul cu recunoştinţă, dar nu
am simţit scânteia prieteniei cum am simţit-o la Gide. Şi totuşi
D[esjardins] a plâns cu mine, pentru mine, o bunătate adâncă era în el. O
bunătate generală, mai ales, aş zice, de creştin care-i iubeşte pe oameni
în numele lui Dumnezeu. Am înţeles insistenţa creştinismului de a ne
face să credem în Dumnezeu, în Cristos care ne cunoaşte personal!
Totuşi voi încerca să mă apropii de el. Am impresia că trebuie să trec
printr-un strat de cultură intelectuală până a ajunge la el. E om superior,
dar din sfera noastră – celălalt e dincolo de sfera noastră, e creator.
Am un simţământ de bucurie când vorbesc cu micul neamţ muzicant
Lasko – are o plinătate sufletească şi o seriozitate în bucuria tinereţii,
care e desigur a marelui artist. Nu e încă liber de „tehnică”, dar îl poartă
peste ea inspiraţia. Câtă recunoştinţă şi încântare pentru ce vede şi ce
trăieşte aici. Până şi mâncarea îl încântă. Nu e nimic banal şi nici vulgar
în această simplicitate cu care se desfăşoară întreaga lui fiinţă. Ce pură –
şi prin asta chiar nobilă – se etalează naivitatea lui. Nu ştiu de ce îmi
închipui pe Goethe la Strasbourg câteodată aşa, şi la Wetzlar. Goethe, un
om care tot mai mult mă uimeşte şi mi-l fac tot mai drag. Autenticitatea
liniştii, seninătatea umanităţii lui, a umorului lui sunt unice. Sângele lui
rusesc îi asigură graţia calităţilor germanice în el. Lasko cântă jos
Schubert – cântă nerugat – aşa cum cântă o pasăre şi dă decadei un fond
muzical adânc, interiorizat, cu totul minunat şi altfel, poate, ca până
acum pentru mine. Nu mai sunt obosită ca altădată.
Sculptez în mine, caut un dor, nu-l găsesc, nici regretele pe care le
simt întunecându-mă când sunt acasă, nici supărarea, nici frica de
bătrâneţe. M-am surprins ieri seară căutând în oglindă la ridul pe care
nu-l poate ascunde nimic şi care e semnalul bătrâneţii. Am surprins în
mine nădejdea că nu a apărut încă, am întors oglinda în toate luminile cu
nădejdea că e efectul unei proaste oglindiri. Dar trebuie să recunosc că s-
a instalat mişcarea aceea obosită a pielii, am trăit acceptarea definitivei
renunţări aici, aseară, în faţa oglinzii în care s-au privit multe tinereţi şi
multe vârste. Sunt fericită că am fost aci, am trăit clipa asta liniştită,
frumos, aproape demn. Ireparabilul, renunţarea la orice iluzie ca femeie,
aci, în mediul unde se crede în multe alte soiuri de valori. Părerea de rău
de a nu-mi fi trăit tinereţea e cu totul obiectivă, nu are nimic din acreala
cu care reacţionez acasă în faţa certitudinii că mi-am pierdut viaţa! Ce
bun e calmul de acum pe lângă tensiunea de acum doi ani pe care o
purtam şi aci în mine. S-a stins focul tinereţii, al dragostei şi al iluziei,
dar s-a făcut lumină pentru tot – simt, trăiesc, lucrurile direct. Poate
fiindcă trăiesc eu arta, eu însumi refuz să cred că Goethe a trăit aşa, lui îi
cer vibrări de altă amplitudine! Şi totuşi, după 50 de ani aşa a fost! Şi
asta trebuie, şi asta trebuie să aibă un rost pe lume!
Trebuie să-i citesc pe Virgil şi pe Dante. Trebuie să aprofundez eu
durerea vieţii înţelesului lor. Cât de superficial trăim noi! Eu cel puţin!
Cât de săracă e reacţia noastră faţă de artă!

16 septembrie

Toate zilele astea bune. Ieri discuţia a devenit vie fiindcă s-a pus tema
vitală pentru du Bos: a integrat sau nu Goethe şi valorile religioase în
„omenia” lui? Răspunsul lui Weissmann şi mai ales al lui Groethuysen
au confirmat azi credinţa mea. Groeth[uysen] îmi spunea că sunt
amorezată de Goethe – mi se pare de mult adevărat. Cred că dacă trăiam
pe vremea lui, ar fi fost omul pe care l-aş fi servit (ce prezumţie!).
Plimbarea de aseară, la lună, cu du Bos m-a impresionat curios,
fiindcă e dublu. Interesul spiritual pentru mine – suflet care trebuie adus
catolicismului şi interesul foarte slab uman nu coincid. Am intuiţia netă
că nu-l interesez ca om, că simpatia lui e impersonală. Şi atunci
tandreţea caldă sau gestul acesteia, despre care aflu că îi e familiar, fără
să fie fals, l-am simţit ca o uzurpare, ca ceva nepotrivit. Nu m-am opus,
din decenţă şi fiindcă orice opoziţie ar fi fost impudică şi la un veac
departe de intenţia lui foarte curată de apropiere, dar n-am dormit toată
noaptea, parcă m-ar fi durut o entorsă sufletească. Cred că hibridul
sentimentului m-a jignit. Un sentiment net, normal m-ar fi înfuriat – îl
scuturam prin refuz, sau dacă, doamne fereşte, consimţeam o clipă, îl
eliminam prin recunoaşterea că am greşit. Dar această palidă umbră de
viaţă, acest sentiment catolic ca cel din lirica bisericească medievală,
lipsit şi de vlagă şi de originalitate, nu mi-a plăcut şi simt că această
atmosferă de popă catolic m-ar revolta. Cum o suportă Mad[leine
Cancicov]? Omul Ch. du Bos, cu imensa lui cultură, e teribil de
interesant, dar credinciosul îl alterează. Poate greşesc. Doresc să greşesc.
Aş vrea să-l ştiu perfect fericit în credinţa lui, am credinţa că-i lipseşte
prietenia caldă a lui Gide. Poate încercarea mea de aseară, care azi a avut
ca urmare cartea poştală scrisă lui Gide, duce la ceva. Aş fi încântată.

Seara

Lectura scrisorilor lui A. Thomas5 şi Fontaine. Emoţia adâncă a lui P.

D[esjardins] m-a înduioşat până la lacrimi. Aş fi vrut să notez toate
scrisorile lui A. Th[omas]. Mai ales prima, cea a colegianului de 15 ani
care spune „nu am simţit o mai mare durere” fiindcă e obligat să dea altă
lucrare decât cea cerută. Sentimentul adânc şi net al datoriei – care l-a
susţinut până la moarte – şi l-a dus la moarte, cum spunea unul din
colegii lui. Apoi din copilărie marcat adânc de sentimentul social. Tema
lucrată: „La Fontaine ca educator al lucrătorului”. Apoi scrisoarea după
intrarea la École Normale, în care spune că i se pare că a confiscat
efortul camarazilor nenorociţi! Chipul copilului poartă toate trăsăturile
omului matur de mai târziu. Scrisoarea lui A. F[ontaine] cea de
maturitate şi cea de bătrâneţe sunt de o mare duioşie! Ce timpurie
însemnare şi apoi înseninare. „Nu tulburaţi entuziasmele mele sever
voite.” Ce blândă şi totuşi eroică figură intimă. Azi mi-a lipsit foarte
mult. Mi s-a strâns inima când bătrânul D[esjardins], în momentul când
îi mulţumeam pentru seara asta, a început să plângă şi mi-a spus: „aceşti
băieţi acum plecaţi… aceşti dispăruţi apasă asupra vieţii mele”. Poate nu
sunt termeni exacţi, dar sensul acelei greutăţi e cert termenul lui sau
poate a spus „sarcină”!
Orice alterare îmi pare o impietate. Am trăit iar azi pagini de istorie
inedită.

Florenţa, 20 septembrie

N-am mai putut scrie la Pontigny fiindcă Ch. du Bos ne-a plimbat pe
Paola şi pe mine prin câmpii, de ne-am luat rămas bun de la mânăstire!
Curioasă impresie cu acest om! Ba e popă, ba e simplu om. Îl prefer aşa.
Şedinţa de la 17 septembrie mi-a dat sentimentul a ceva solemn, deşi
tonul era familiar. Mahin, omul de acţiune şi bun-simţ, bătrân vioi,
simpatic, pare bun şi înţelegător pentru toţi. Şi Thomas a vorbit de fapta
mondială a lui Fontaine după ce A. Milhaud, cu o nespusă eleganţă,
făcuse o schiţă psihologică a marilor dispăruţi. Aş fi vrut să scriu tot – şi
ce au adăugat Max Lazare şi A. Siegfried, cu nota lui pur personală, care
însă prin aceasta ne făcea pe fiecare părtaş la ce spunea despre Fontaine,
cei care l-am cunoscut. Pe când Milhaud scosese în relief extrema
eleganţă şi lumină şi diplomaţie a lui A. Fontaine, el a subliniat adânca
lui umanitate. Aşa l-am cunoscut şi eu, înainte de a şti ce mare om a fost.
Sper să apară tot ce a spus. În dimineaţa de 18 septembrie n-am avut
timp să le scriu. Îmi amintesc că la întrebarea dacă opera lor se poate
continua, Siegfried a răspuns: nu, fiindcă Fontaine era o sinteză
extraordinară de daruri. Dimpotrivă, Milhaud a insistat asupra metodei,
aducând omagiu bătrânului Desjardins, care l-a crescut pe Thomas.
Metoda trebuie ţinută. Desjardins a făcut mărturisirea că astăzi, „după 50
de ani de reculegere, sunt socialist” şi a adaus la masă că nu vede nici un
socialist în partidul lui şi s-a declarat liberal de extremă stângă – am
înţeles că e în veşnic avans!
 Max Lazare mai sceptic faţă de universitatea muncitorească pe care
Thomas o visa. Mahin a răspuns întrebării lui de Rougemont6 ce s-ar
preda în aceste şcoli: „Lumea”. În fond nu era fixat nici programul, nici
auditoriul, deşi s-a convenit că nu trebuie să fie numai pentru lucrători ci
şi pentru burghezi. Tatonau. Ideea este să se găsească fonduri – impulsul
e mare. Se va defini şi preciza când se va fi făcut, că se preconiza un
început modest cu profesori de la Geneva, cu public de burghezi şi cu cei
mai buni lucrători trimişi de pretutindeni.
La întrebarea doamnei B. dacă nu ar trebui înţeles în travail3* şi cel
intelectual, Mahin a încuviinţat ultimul înţeles.
Aş fi vrut să scriu tot, să păstrez tot, aşa cum aş fi vrut să păstrez în
cele mai mici amănunte în amintire silueta mănăstirii, culorile apusului
văzut pe fereastra halei celei mari, privirea bătrânului Desjardins când
mi-a cerut să vin la Pontigny, chiar când nu va mai fi el! Îmi venea să
plâng, l-am certat pentru asemenea gânduri, dar m-a asigurat că mai e
până atunci. Ce drăguţ şi bun şi mişcat a fost în gară! În salon mi-a spus
să-mi amintesc „de ce mi-a spus”. Aş fi vrut să-i sărut mâna! Sufăr când
îl văd atât de singur! Orice ar spune cei din jurul lui – că e actor – eu nu-
l simt aşa. E un mare animator, mulţi îi datorează mult! Poate la ei nu e
nevoie de aşa ceva, dar noi, străinii – toţi străinii –, noi ne dăm seama ce
incalculabilă valoare are opera lui spirituală, deşi nu e scrisă. Nu e actor,
e un om care-i însufleţeşte pe alţii, fireşte trebuie să se monteze şi el din
când în când, o fi obosit! Lectura discursului lui A. Thomas a părut
teatrală. Ei bine, nu, el imită vehemenţa lui Thomas, nu ca un actor, ci cu
tot sufletul artistului care creează când vorbeşte. Declamarea de care-l
acuza Ch. du Bos şi de care se scutură şi Comedia Franceză, nu numai că
nu mă supără, dar pentru unele momente de viaţă o cer; poezia eroică nu
se poate debita pe ton de toate zilele. Desigur sunt foarte învechită, dar
aşa sunt. Eroismul zilnic – mare desigur – poate încăpea în accente
simple, dar sunt unele sentimente care sunt făcute din avânt, din
aspiraţie, pe care nu le poate reda decât un „crescendo”, un anumit ritm,
o anumită tonalitate ridicată. Corneille fără emfază? Patosul a fost şi va
rămâne o stare sufletească adevărată – se cere doar să fie veridic.
Despărţirea de la Pontigny, mai simplă decât credeam. Ca-n zilele
bune, nu simţeam melancolia despărţirii, ci năzuinţa de a pune în
practică cele inspirate. Ca Goethe, simţeam că nu mă despart de aceşti
oameni dragi, că îi iau cu mine. Cred că acesta e gradul cel mai înalt de
dragoste umană. Simpatia mare a Paolei mi-a fost foarte dragă. Ce om
bogat, adânc, puternic. Are toate calităţile rasei, plus o degajare, a
evreului care nu a fost jignit. Are bucurie de viaţă în ea şi mare, mare
inteligenţă şi autenticitate. Un om impresionant! Nu mă miră efectul
asupra lui Ch. du Bos. Aş vrea să o revăd. Mi-a devenit dragă. A.
Siegfried, de o amabilitate franţuzească rece în aparenţă, caldă, plină de
atenţie.
A pierdut atâta vreme în gara Laroche pentru ca să nu mă lase să mă
îmbarc singură! E în aparenţă distant, dar când a prins să te privească, e
foarte simpatic. Îmi aminteşte mult de Jana Poenaru – minus surâsul
ironic al acesteia, are ceva mai nordic. În gară la Paris m-a frapat şi
privirea prietenească plină de „bâlbâieli” a lui J. Hemgon. E încă mic şi
timid, dar foarte mult şi mult e delicios! Drumul anost. Iar am constatat
că unii profită de timiditatea altora. Elveţiana s-a întins cât o ţineau
canapelele – eu a trebuit să mă încovoi ca un şarpe. Prostie, timiditate,
inexperienţă sau guigne4*. N-am deosebit încă de ce nu m-am putut eu
instala bine. Poate lipsă de cap – n-am marcat locul al treilea – pe când
domnul ei a marcat două locuri cu un interval la mijloc! A ţine minte
pentru viitor, a ţine minte. Am meditat asupra micului incident. Amabilă
doamna italiană – şi delicioasă. Sunt oameni hărăziţi să placă! Am simţit
şi eu cum am plăcut lui Max Lazare – nu mă pierdea din ochi şi s-a
apropiat singur de mine. Ce om fin, îl cred obosit, sceptic, poate învins.
O blândeţe în ochi şi voce! Cum m-a ghicit chinuită? „Acest cap
dramatic cu ochi strălucitori, acest cap galeş?” Ce va fi gândind de
mine? Mi-a fost foarte aproape şi simpatic. Un om cu care m-aş înţelege
de minune. Un blând şi un pur – se zice de el că e un puritan, nu cred, dar
pur, da.
Florenţa. Prima impresie de om obosit. N-am avut le coup de foudre5*
ca la Veneţia, dar azi cred că iubesc serios Arno, cu palatele lui vechi.
Ponte Vecchio mi-a dat o impresie poate tristă, prea multe pietre – fără
un pom. Dar de sus, de la San Miniato, pe seară, am îmbrăţişat Florenţa,
am văzut-o rezemată pe munte şi scăldată în verdeaţă, îmi părea ca şi
cum aş fi sărutat-o de acolo de sus. Birjarul, săracul, ce om de treabă şi
ce entuziast florentin! Oameni simpli şi născuţi cultivaţi.
Dar popa din Santa Trinita! Ne-am împrietenit. Domul, Campanila,
Palazzo Vecchio şi Strozzi – impresii memorabile. Pitti mi-a impus, dar
prea trist în singurătatea lui, sever, mai bine zis. Strozzi tot aşa, dar mai
puţin. Sunt ca beată câteodată, prea posacă altă dată. Nu mai am
entuziasmul din alţi ani. Văd lucrurile direct, fără voal, trebuie să mă
obişnuiesc cu mine aşa. Îmi trebuie „recul” ca să iubesc şi perspectiva,
dar cred că Florenţa o voi iubi ca Parisul – pentru totdeauna, aş putea
chiar muri în ele!

22 septembrie

Ieri n-am mai scris fiind prea obosită. Sunt tot mai uimită de
neînchipuita bogăţie artistică de aci. La fiece pas îţi opreşte ochii vreun
palat grandios, sever sau zvelt ca tinerii din tablourile lui Giorgione!
Prima întâlnire cu Michelangelo şi Giotto! În faţa Nopţii am simţit
emoţia care tămăduieşte. Numai în faţa ei şi a Venerei lui Botticelli am
avut fiori – diferiţi, fireşte! Ieri în Capela Medicilor m-am recules – e
singurul loc unde m-aş putea ruga cu adevărat – sau în Santa Croce. Dar
profundul serios al lui Michelangelo nu l-am mai găsit nicăieri! Auzeam
pe un vienez, în fumoir, spunând că aci nu e nimic care să te reţină – am
înţeles imediat de unde îmi vine starea asta de calmă beatitudine, nu e
nimic „religios” aci, în sensul gotic. Şi totuşi! Michelangelo „m-a prins”
– am trăit iar liberarea ca în faţa Venerei din Milo. Ce corp formidabil,
copt, aproape prea copt, mai bine zis momentul suprem de maturizare a
femeii, înainte de ofilire, şi ce graţie, ce uşurinţă! Parcă pluteşte. Aurora
e frumoasă – un trup impecabil şi juvenil – ce nobilă expresie, ce
minune, dar nu spune ca Noaptea tragicul luptei dintre spirit şi materie!
Şi ce magnific învinge spiritul! Ce durere, durere divinizată prin
acceptare, prin ştiinţă, prin izbânda conştiinţei asupra înnoptării pasive a
inconştienţei! Nu-mi pot ţine lacrimile nici acum. Ori aşa îmi e dat mie,
să simt mai mult în perspectiva depărtării? Ieri am trăit fiori care
tămăduiesc de meschinărie şi uşurime.
Seara – bărbatul obosit, Noaptea – femeia în maturitatea fiinţei ei,
ieşind din oboseală prin durerea conştientului! El, parcă a măsurat tot, a
cântărit tot, fără scepticism, dar fără avânt. Ea, în atitudinea sculării şi
cu gestul mâinii stângi parcă dând la o parte un văl, e activă. Nu-mi
venea să plec. La ea mă mai întorc! Şi Pensieroso e impunător. Juliano,
cu capul lui frumos, buclat şi trupul vânjos de tânăr mi-a adus aminte de
dragostea lui pentru Simonetta! Ce pereche! Ea, uşoară ca o pană,
graţioasă în fresca lui Ghirlandajo! Şi dacă Primavera şi Venus şi
Vergina Magnificata sunt ea, ce dulceaţă fără asemănare trebuie să fi
deşteptat în cavalerul ei tânăr, frumos, curajos! Au ceva din Sf. Gheorghe
al lui Donatello! Ce minune e şi Madonna cu copilul! Dacă nu citeam, nu
mi-aş fi dat seama de ce ţine mâna dreaptă cum o ţine. Defectul pietrei a
silit pe artist să dea o atitudine mai stranie, mai rezervată mamei! Ce
nobleţe în întreg! Ca şi Madonna din Uffizi, e a lui, nu ar putea fi a
altuia! Capela cea mare, cu ceilalţi Medici, m-a împietrit de mirare – e
covârşitoare de bogăţie şi de fast şi eleganţă – pe lângă cealaltă, rămâne,
totuşi, ce e: combinaţie de bogate senzaţii şi simţământ al superiorităţii
celui ce deţine puterea. Tot edificiul m-a impresionat ca tot ce e de
Michelangelo. Bolţile puternice de jos, liniştea simetriei, totul e grav. Pe
dinafară, nu ştiu de ce, dă impresia părăsirii! Pare că se ruinează!
San Lorenzo mi-a dat iluzia că sunt la biserica domnească de la Curtea
de Argeş. Am înţeles ce profund ne-a influenţat Italia! Impresii de
neuitat la Santa Novella. Joanna, Simonetta şi Ginevra în frescele lui
Ghirlandaio m-au atras ca vechi prieteni. Pesemne că graţie lor am
înţeles şi restul. Mă încântă fresca! Şi cea din Santa Trinita – nu mai
vorbesc de Giotto, cu care de-abia azi m-am întâlnit. Bun ghid! Om cult
şi amorezat de frumos! Fără el nu-mi dam seama de ce unele panouri –
cele refăcute – m-au lăsat mai rece. Dar Giottino! Cu Giotto simţi net că
te întâlneşti cu ceva mare, covârşitor! Ce dragoste de viaţă în toate
aceste fresce! Ce realism sănătos şi ce victorie pentru vremea aceea! Şi
pentru a noastră! Căci cine vede realul aşa cum trebuie? Şi ce dulceaţă
de culori! Şi ce nobleţe în figurile din dreapta Învierii Sfântului Ioan şi
ce fervoare în cele din stânga, şi ce echilibrare de mase, prin volumul
părţilor arhitectonice. Dar nu pot spune că am „înţeles”, ci am simţit
suflul creator al celor mari de tot! Şi Annunciata lui Donatello e
formidabilă! Din câte Annunciaţii am văzut de două zile, asta e cea mai
nobil umană – Sfânta Fecioară, o fată perfect conştientă! Se miră, dă să
plece ca şi cum nu ar fi vorba de ea, modestă şi politicoasă, puţin
distantă. Îngerul parcă o imploră să înţeleagă. Ar putea fi chipul unei
fete de azi. Cealaltă, a lui Simone Martini, pe fundalul strălucitor, de aur
cu cerul înflorat de îngeri, cu vasul cu crini (ce mai inventă arta
decorativă?!) e o veche prietenă a mea, pe care o iubesc de ani de zile, de
când am văzut-o la fetele Cămărăşescu în fotografii. Îmi amintesc că am
plâns atunci de dorul ei, cea necunoscută. Azi m-a încântat, dar aş fi vrut
să-i fiu mai recunoscătoare – tot ce o înconjură la Uffizi m-a furat de la
ea. Expresia aproape sălbatică, de spaimă şi refuz al ei, insistenţa severă
a îngerului, ramura verde ce-i împreună aproape, cuvintele ce-i zboară
din gură, totul îmi dă o impresie de amestec straniu între natural şi
supranatural, pe care parcă mi-o sintetizează cuadrilatul ecosez cu care e
dublată mantia îngerului şi fondul de aur. Coroana pe capul lui şi ramura
(de dafin poate!) dau o delicateţă şi o zvelteţă care pe primul plan apare
ca un văl subţire prin care ţi se înfăţişează scena.
Şi apoi Annunciata lui Botticelli în care Sfânta Fecioară are mişcarea
amabilă şi puţin obosită a femeilor lui. Îngerul are un elan în curba
trupului îngenunchiat, care te ridică în slăvi! Haina roz vişinie se umflă
parcă de vântul primăvaratic ce intră în casă, dar mai ales de avântul
tineresc al lui. E un amestec puternic de uman în mistica acestui tablou!
Ca în tot Botticelli (şi ca în splendida Magdalena întâlnind pe
Mântuitorul înviat – a lui del Sarto). E un impuls aproape fizic al ei către
El – gestul lui, de noli me tangere6*, o confirmă. Şi surâsul lui! Ce
minune de tablou! Alături, tot aşa, Sfânta Fecioară: cu gravitatea lui
nobilă, copilul e încântător, parcă se joacă de-a ascunselea la sânul
mamei! Botticelli? M-a înfiorat. Altfel. Parcă ar trebui cântate sau
şoptite impresiile faţă de el. De ce e aşa tristă? Doamne! În toate figurile
lui sunt urme de lacrimi. Doar Primavera nu, ea surâde, dar ca după
plâns. Cele trei graţii? Dansează şi plâng! Joanna sau Simonetta – tânăra
femeie însărcinată – ce privire melancolică! Dar madonele? Magnificata
e tragică! Doar Pallas a transfigurat tristeţea cu seninătate – şi încă e
melancolie şi în ea, în graţia gâtului, în gestul de încoronare. Am iscodit
pe toate figurile din jurul tronului Madonnei un surâs. Nici unul.
Arhanghelul în colţul drept meditează – e singurul grad de melancolie ce
am putut găsi în el. Venus e unică! Mi se părea că visez. Şi ea m-a
eliberat! Alta e durerea lui Botticelli şi alta izbânda, liberarea. Caută
trecătorul şi s-a liberat, iubindu-l. Trupul de spumă, formele de floare
omenească, ochii deschişi, aproape străvezii de verzi şi pletele aurii ce
se joacă în părul acestei minuni, în care mişcarea s-a cumpănit în
veşnicia graţiei, seninătatea ei îmi învinge o durere ştiută. E nevinovăţia,
melancolia durerii neştiute pe care o poartă tot ce este trecător. Venus
este melancolia efemerului, a tinereţii, a graţiei, a primăverii dragostei, a
nevinovăţiei. Doamne! Nu ştiu să spun! Aş vrea să pot cânta un cântec în
care s-o pot păstra aşa cum mi-a apărut azi! Se topeşte greutatea vieţii în
dulceaţa trăirii clipei trecătoare, se risipeşte negura vieţii în lumina
trăirii. Un magician care m-a izbăvit de teamă (pe alt plan, Watteau mi-a
lăsat o impresie analogă).
Ieri, impresie mare la Santa Maria Novella – Capela Spaniolă – pe
ansamblu. (Şi detalii interesante şi frumoase.) „Chiostro” – ce încântare
trebuie să fi fost pe atunci să fii călugăr şi să te plimbi printre atâtea
frumuseţi! Frescele de pe coridoarele cortilului îi legau cu lumea – era o
lume transfigurată, care nu-i despărţea de Dumnezeu! Strălucirea
culorilor mă îmbată şi mă încântă chiar când nu mai pot urmări figurile.
Azi, după Santa Croce – Cappella dei Pazzi, o bijuterie! Cuprinsă de
braţele chiostro-ului, graţioase şi uşoare, copilul resurecţiei de inspiraţie
antică, cu coloanele corintice şi curbe greceşti, e dovada că arta genială
nu se reneagă şi nici exclude. Nu, nimic nu te reţine, dar e imnul
cuminţeniei, înţelepciunii, conştiinţei umane.
Brunelleschi – l-am privit ieri la Muzeul Domului. Ce cap modern, ce
semeţ şi puternic! Proiectele lui în lemn, le priveam – visam că sunt pe
vremea lui – mai adevărat: el a rămas contimporan (foloseşte mult azi ce
am învăţat acum doi ani pentru curs).
Cappella dei Pazzi – prima sa operă, cu bolta în albie a peristilului şi
cupola, e o reuşită.
Obosită, am pornit la Carcine. Învaţă omul multe. Fac gestul, imitând
şi învăţ adânc ceea ce prin vorba altuia aş învăţa ca să uit! Vagonul de
„aspetare”! Am riscat, m-am urcat, am înţeles că acolo se aşază oamenii
ca să aştepte odihniţi! Şi telefonul, din acest vagon, cu tramvaiele sau cu
o centrală? Am simţit civilizaţia Occidentului! Mare om ducele lor!
Pretutindeni se lucrează!
Carcine? Frumos, dar nu extraordinar. Unele grădini mai frumoase la
noi. Apus minunat, munţii, dealurile, singurătatea definitivă, sentiment
de uşurare, detaşare completă, uitare până şi de detalii ale vieţii zilnice.
M-am silit să-mi amintesc cât costă un bilet de tramvai la noi. Amnezie
sau uitare totală? Cum voi începe iar viaţa de hărţuială? Mai am încă
nevoie de pace. Tăcerea – budarea lui Stello nu mă supără. Mai bine aşa,
cura mai eficace. M-am rugat la Dumnezeu, dacă nu e posibil să trăim în
armonie, să-i dea curajul să ne despărţim şi să se însoare cu cea pe care o
iubeşte. Ştiu că nu numai că nu mă mai iubeşte, dar chiar îi sunt urâtă –
de ce se chinuieşte? Crede că aş suferi eu? E ruşine sau îi e lene să-şi
afirme dragostea pentru cealaltă? Poate nici pe aceea nu o iubeşte! Eu
totuşi cred că da. Poate acum s-a fixat. Eu nu voi face nici o aluzie. Cum
o vrea Dumnezeu!

23 septembrie

Azi zi liniştită. Pitti minunat, dar durerea piciorului mă chinuia.

Rafael – cele două madone, m-au făcut să înţeleg pacea lui superioară
şi frumuseţea stabilă – cele trei portrete, în schimb, toată problematica şi
zbuciumul învins. Portretul Papei Iuliu al II-lea e o revelaţie. La ce o fi
gândind? De ce e aşa concentrat? Gura e ţinută închisă cu sila – parcă ar
şopti ceva – mâinile elegante caută şi ele ceva. Bătrânul acesta o fi având
crime şi nelegiuiri pe seama lui? Rafael i le-a iertat, e atâta gând în toată
făptura asta, în degetele fine, femeieşte împodobite, în felul cum
mângâie, cercetându-l, braţul fotoliului şi frământă batista, atâta
conştiinţă aţintită, dincolo de egoism, spre ceva îndepărtat – căci sub
bonetul îmblănit şi pe roşul blând şi bogat şi cald al catifelei din
pelerină, acest cap de bătrân răsare ca un rod copt de înţelepciune şi
îngăduinţă omenească. Poate-şi îndreaptă iertarea întâi către el, cel care
a fost cum a fost fiindcă nu a ştiut. Acum prinde a şti. Nu e sceptic şi nu
e amar acest cap, e adânc omenesc, adică plin de sensul trecătorului şi
încăpăţânat în căutarea veşnicului. Ce lecţii în aceste galerii! Cardinalul
Bibiena – fin, elegant, liberat de teamă, de prejudecăţi, cu zâmbetul
uşurat de toată amărăciunea scepticismului, prin gluma uşoară fiindcă e
plină de duh – un cap uscat peste un trup înalt şi nervos – osatura vizibilă
a acestor oameni, puternici prin gând, ai secolului al XVI-lea – ochii
strălucitori de înţelegere amabilă şi limpede. Roşul pelerinei lui de
cardinal e de jăratic, ca şi privirea. Îl asculţi cum vrea să spună ceva.
Înainte de a părăsi sala, şi de a-l lăsa pe el veacurilor viitoare, tu, cel
trecător, te întorci din uşă, îl întrebi, îţi surâde şi are aerul să-ţi spună:
„Ai înţeles?”.
Dar Papa Leon al X-lea? Cu lupa în mână peste miniaturile unei cărţi
şi peste un clopot bogat cizelat. Şi la ce gândesc cei doi cardinali care îi
pândesc vorba, gândul? Gras, bine aşezat în scaun, are totuşi graţia
aceluia sigur pe gesturile lui. Simţi că oriunde ar apărea va fi la locul lui
– sau mai bine zis îşi va face locul lui. Cap expresiv de toate puterile
pământeşti – ale gândului ce se încheagă din senzaţii puternice şi
rafinate – pe el nu l-au putut chinui gânduri despre vremea de apoi ca pe
Iulius al II-lea. Dar aci, lumea asta, o preţuieşte cu lupa, o preţuieşte la
justa ei valoare, adică mult şi o gustă şi o stăpâneşte. Cei doi, ca umbre,
repetă în două nuanţe mai slabe figura lui mai superficial – atenţi la noi
– pozând. El îşi trăieşte viaţa lui. Thommaso Inghirami? Ce figură
inspirată – grosimea lui în haina roşie ca focul devine uşoară prin
expresia de încântare! Dar portretul Velatei? E frumoasă, liniştită, iubită
şi iubitoare: „n-am nimic de cerut, nici altceva de spus”. Nu mă pricep la
tehnică – albul mătăsii şi voalul trebuie să fie o mare reuşită. Peste tot
graţie, deplina frumuseţe de formă şi mişcare. Madonna în verde, cu
ochii plecaţi, cu surâsul averti7*, calmul plenitudinii. Cine a spus că sunt
fără expresie Madonele lui? Nu le-a privit! E suprema expresie a
împăcării tuturor contrastelor, tuturor problemelor, tuturor zbuciumelor.
Madonele lui poartă în ele posibilitatea suferinţei de mamă – se zice:
supremă. Cuminţi, parcă cumpănesc balanţa sorţii, poate sunt prea tinere
s-o gândească, dar o simt, de aceea adânca gravitate. Cea pe scaun7, cu
şalul vărgat, cu copilul cam speriat, îşi ridică ochii, atentă la un pericol
posibil. În ochii acesteia zace tragicul ei viitor. Ce adâncă umanitate şi
totuşi această privire, care domină spaima prin gândul atent, e mai
adâncă decât omul. Îşi are rădăcina în animalul uman. Ce vast registru e
al acestui suflet de mamă a Mântuitorului! Din genunea insondabilă a
vieţii până la culmea ei, divinitatea, atât de larg se desfăşoară conştiinţa
ei! M-am cutremurat când am lăsat-o în cadrul ei de aur, aşteptând alte
suflete să le înveţe.
Portretele lui Bronzino mă interesează mult. Lucrezia, în special.
Trebuie să fi fost inteligentă, tare şi serioasă, cam pătimaşă. Eleonora de
Toledo, cu copilul cu ochii mari – ce tristeţe decentă şi o discreţie
aproape dispreţuitoare. În mijlocul sălii, sub cupola roşie strălucitoare de
perlele scoicilor: Venus de Medici – gingaşă, pudică, perfectă! M-a
tentat s-o ating – e dulce piatra la vedere, simţi că te-ar lumina s-o pipăi!
Oare senzualitate? Nu cred – e perfecţia artei – vorbeşte simţurilor şi le
umanizează. Pe ea nu o pot numai vedea – o şi pipăi – semn că e
adevărat forma perfectă! Dar nu mă „spală” de cea din Millo. Nu ştiu de
ce, că doar e „frumoasă”, fără adverb posibil. Cealaltă e şi impunătoare,
e mai matură. Asta e din neamul Boticelli. Am revăzut-o, i-am întrebat
privirea, părea cea izvorâtă din ochi aproape incolori, n-a răspuns, dar a
înţeles: „Ce mai vrei? Sunt”. O iubesc. Mă fascinează, e clipa
„anterioară” la orice ai presupune în femeie, în viaţă, e imponderabila
clipă a aşteptării, mai bine zis a declanşării. E impetuu al lui Galilei,
figura asta e contemporană primei faze a dinamismului modern. E făcută
din infinituri mici a căror integrare e mişcare. Ce stupidă sunt acum! De
ce oi vrea să analizez ceea ce nu se poate analiza?!
Emoţia vie, înviorătoare ce mi-a dat David la Accademia. Obosită sau
distrată, l-am privit cu solemnitate voită – nu m-a covârşit aşa cum
simţeam când visam la el. În schimb Pietà, deşi doar copie, m-a zguduit.
Nedumerirea ei în care se cuminţeşte durerea – sau se odihneşte doar – şi
trupul minunat de frumos abandonat al Mântuitorului, căderea aşa de
naturală şi totuşi graţia însăşi a trupului mort de curând, cald, îl simt
suplu în mâna maicii sale care îl presează la subsuoară ca să-l simtă cald
– statuia asta cântă şi trăieşte, cu toată arta savantă şi apretată a hainei. E
încă tânăr Michelangelo, dar e El. Galeria de primitivi m-a interesat, dar
nu mai puteam să simt. Am ajuns la un fel de saturaţie – ar trebui să fac
o pauză, dar n-am vreme! M-am odihnit în biserica San Marco, care nu
are nimic bisericesc. Altarele de Giambologna ar putea fi saloanele unui
tron. M-a emoţionat scena cu tânăra care plângea. Două femei străine
consolând pe o alta – tânără, frumuşică şi copilăroasă – îi era dor de
mama! Cu ce patimă plângea. M-am pornit şi eu pe plâns, cealaltă atunci
s-a alarmat. Le-am lăsat conversând din plin în faţa lui Dumnezeu şi
totuşi ca la ele acasă. Mi-a plăcut această intimitate cu Dumnezeu. Pe
stradă ne-am salutat amical – ce curioase întâlniri – ca două fulgere am
trecut, calde, una lângă alta, nu ne vom mai revedea. Îţi sunt
recunoscătoare drăguţă, tânără femeie, că ai plâns cu atâta foc, încât ai
putut deştepta în mine adânca simpatie – până la lacrimi – am suferit
puţin pentru tine!
Moment curios, trecerea prin galeria ce leagă Uffizi de Pitti. Singură
cu sutele de portrete ce se uită toate la tine – ai sta cu toate de vorbă, dar
sunt şi celelalte. Un racursi de istorie milenară – le priveşti în ochi –
sunt vii, îţi spun o viaţă întreagă unul după altul – unii, din acelaşi neam,
se confundă, alţii te salută ca vechi cunoştinţe, curioasă impresie!
Timpul dispare, totul devine prezent, eşti un magician care îi învii căci îi
hrăneşti cu substanţa simpatiei tale! Îi laşi în urmă cu părere de rău – îi
simţi recăzând în umbră – m-am întors iar pe la ei, cred că din pricina
ploii, care mă făcea să mă tem de drumul prea lung până acasă, dar,
poate, în subconştient, ca să-i mai trezesc cu dragostea mea. Ceilalţi
vizitatori treceau grăbiţi, indiferenţi şi distraţi.

24 septembrie

Ce zi bogată şi cea de azi!

Dimineaţa, San Marco – Fra Angelico. Impresie de pace în mănăstire
şi de fericire. Celule cu vedere spre grădină şi pinul mai înalt decât
clădirea – mai ales cele luminate de viziunea blândă, adevărat angelică, a
lui Beato Angelico. Nu m-am întristat, fiindcă nu dau impresia chinului
ci a liniştii îmbucurate. Apariţia Mântuitorului Magdalenei încântate –
rozul fericit şi el al rochiei, blondul de soare al părului, gestul familiar al
lui Iisus – celula curată şi destul de mare – ţi-o închipui plină de cărţi şi
de cadre sfinte – nu m-au speriat, dimpotrivă, m-a tentat. Am înţeles ce
spune Benda în Ordination. Nimic auster şi nici negarea vieţii –
dimpotrivă. La fiecare cap de perspectivă o frescă minunată. Chiar când
îl reprezintă pe Iisus răstignit – sângele curgând şiroaie sub ochii extatici
sau plânşi sau acoperiţi de o mână tremurândă a vreunui sfânt, tot
frumoase sunt, mai presus de durere – ce mare artist! Nimic nu-ţi
repugnă – un realism veridic, dar nimic acoperit de urâţeniile şi
slăbiciunile lumii – totul înţeles de sufletul ceresc al celui „inspirat”. Ce
nobilă e durerea, ce bune lacrimile celor ce compătimesc, ce graţie în
chin, ce avânt în spirit (scena în care Mântuitorul, cu steagul, tot în alb,
iese din mormânt chemând sfinţii după el!). Ce vioiciune în alură, ce
tinereţe în gest, ce vânt de primăvară în tot. Şi dracii, care sunt speriaţi,
sunt simpatici! În celula asta nu trebuie să mai fi rămas, în sufletele
fraţilor ce au locuit-o pe rând, nici frică de moarte nici teamă de rău.
Cântă izbânda! Şi sângele ce curge în şiruri groase şi se răspândeşte pe
pământ – în crucifixul formidabil, pe fond albastru, parcă e o cracă
imensă de coral!
Annunciata lui e într-adevăr unică! Sfânta e de o tristeţe încă
bizantină, dar îngerul e omenia pură întrupată! E cel mai frumos şi
adevărat sol al puterilor superioare pe care l-am văzut. De jos, din capul
scării, viaţa scenei şi a cadrului apare şi mai intensă – prin uşa deschisă
vezi cea mai vie dintre realităţi. Bolţile nu mai sunt iluzie, datorită
ştiinţei perspectivei. Grădina şi aerul din ea le respiri. Am stat multă
vreme acolo – recunoscătoare căci mi-a fost dat să văd aşa ceva – şi cu
tristeţea specială a despărţirilor îndelungate sau veşnice! Treceau englezi
tineri râzând, după ce-şi făcuseră datoria să le privească o clipă – pentru
ei o cadră ca oricare alta! Mie mi-a binevestit despre omenie şi despre
graţie eliberatoare.
Crucificarea în sala capitulară e zdruncinătoare. Sfânta Fecioară leşină
ca o femeie, sfinţii plâng ca oamenii, se feresc de a vedea oroarea, ca
oamenii. Cerul roşu închis până la jumătate face să reiasă mai tragic
scena calvarului. Fond convenţional? Nu cred – pictural, da. Albastrul
radios al Crucificării din gang mă face să cred că roşul e voit. Ghirlanda
de capete de sfinţi, sub scena calvarului – un realism fantastic. Am
crezut tot timpul că sunt basoreliefuri! Ce fineţe de detaliu în frescele
astea! Lucrate ca miniaturile şi cu efect îndepărtat!
Frescele lui Benozzo Gozzoli la Palatul Medici m-au uluit. Ca
vioiciune, sunt desigur cele mai frumoase ce am văzut – culorile vii ca şi
cum ar fi fost pictate ieri. Se explică prin întunericul capelei. Cortegiul
sutelor de personaje – toate portrete – mulţi cunoscuţi din istoria culturii
– e ceva fantastic. Costumele bogate, copiate după realitate, prospeţimea
culorilor, vioiciunea cu care e pictat acest alai spre Sfânta Fecioară.
 Desemnarea ca Magi a celor trei seniori: Lorenzo Magnificul (de 14
ani), Jean Paliologul, care era la Florenţa, şi Asimo – sute de oameni vii,
ca noi, fiecare cu un nume, cu o soartă a lui – se perindă în faţa
privitorului uimit de atâta fast, de atâta viaţă, de atâţi iluştri adunaţi în
jurul lui! Şi pe urmă, îngerii! Toţi băieţi şi fete ai vremii! Unul care se
uită curios, celălalt se strâmbă – e aceeaşi figură pe două panouri. Stai şi
te întrebi ce fel de vrăji cunoşteau aceşti formidabili artişti ai secolului
al XV-lea! Pictura asta făcută la lumina lămpii cu ulei rezistă, apare
victorioasă, glorioasă de sub razele radiatorului electric! Nu-mi venea să
mă mai despart.
Palatul e splendid – impunător şi anume în acelaşi timp la galeria
Medicilor m-a impresionat Lorenzo Magnificul în mască şi portret.
Actorul Conradt Veidt aduce cu el. Scrisoarea de copil cerând tatălui un
cal e plină de avânt, de umor, de copilărie. Totul parcă e mai intim în
palatul ăsta din pricină că le cunoşti povestea – se arată locul unde a fost
ucis Alessandro – le vezi scrisul, portretele veritabile, sunt la ei acasă!
Am pornit la Certosa. Drum lung şi pe jos. Peisajul se desfăşură tot
mai larg. De sus, din Certosa, e magnific – absolut viziunea lui Gozzoli.
Pomi mulţi şi individuali – nefăcând pădure – dau impresia că au fost
sădiţi. Aşa şi trebuie să fie fiindcă majoritatea sunt măslini. Ce verde
sătul şi totuşi sărac! Pinii, care asigură verticala peste sute de linii
orizontale, subliniază albastrul cerului. Azi era înnourat, dar minunat.
Vederea de acolo sus grozavă. Azi m-am convins că ce era pictat în
secolul al XV-lea era real, nu compoziţii copilăreşti. Cred că nu se poate
confunda acest peisaj cu oricare altul. Şi pământul îşi are personalitatea
în ţara asta. Certosa, pe dinăuntru, artistic mai slab, doar arhitectura
minunată – Brunelleschi. 72 medalioane Luca della Robbia! Nu am mai
avut putere să le detaliez. Le-am înghiţit pe de-a-ntregul.
Grădina cu Puţul lui Michelangelo, în care sunt încă găleţile lui de
alamă bătută, cu pomi scunzi, cu tomate umbrind zidul scund al
cimitirului puţinilor călugări, vederea de pe terasă – pace, pace, pace. Şi
muncă. Am fost şi în prăvălia lor – „farmacia” unde prepară sucurile
pentru lichioruri n-am văzut-o. Mucalitul călugăr bătrân nu se jena să
spună doamnei Lodi că e ca o tentaţie a Sfântului Augustin!
Apartamentul fiecărui călugăr e mare dar gol, sărac, cum se cuvine celor
ce au renunţat. Doctorul pretindea că această singurătate poate,
câteodată, să fie complice la aventuri galante. Poate! Aci nu cred că ar
putea fi păcat! Prea e frumos şi Dumnezeu nu detestă dragostea! Am
urcat dealul înalt, drum între două ziduri de cetate, pe care înfloreau
caperele cu flori încântătoare albe cu stamine mov, l-am urcat obosită şi
singură până în adâncul meu! Era ora cinci – cerul înnorat, nu se auzea
un zgomot, l-am coborât apoi râzând şi întinerită. Compania doamnei
Lodi, a sorei ei, a copiilor, a lui „dottore” a fost foarte simpatică.
Gentileţea cu care m-au suit în maşina lor, apoi acompanierea până
aproape de casă – schimb de adrese – am intrat iar în viaţă.

25 septembrie

Zi cu început dezolant. Ploaie tristă, carte poştală de la Stello, brutală,

impudică şi duşmănoasă. E singurul semn de viaţă ce mi-a dat în 25 de
zile! Am plâns în biserica San Trinita, fără să mă pot abţine. Cristosul lui
Giambologna – numai el ştie cât am fost de amărâtă. Messa în Dom m-a
liniştit, muzica m-a îmbunat, cu Pietà, Michelangelo m-a făcut să uit de
mine. Piciorul mă chinuia, din păcate, rău. Vizita în Palazzo Vecchio m-a
uimit iar prin formidabila bogăţie artistică, dar afară de capelă (Vasari)
şi mai ales salonul cu crini de aur pe fondul albastru închis şi cu uşa
impunătoare a lui B. da Maiamo. Restul l-am văzut cu răceală. Masca lui
Dante m-a impresionat. Să fii alături de profilul lui Dante, de o materie
care l-a atins, e impresionant. Aş fi vrut să mă rog şi de el ca de toate
madonele şi christii să se îndure de noi! Vestea de la Stello, piciorul
umflat şi chinuitor de dureros, ziua înnourată, atmosfera melancolică a
duminicii după-amiază, totul contribuia să mă abată. Am luat tram-ul
spre San Miniato. Ce oameni amabili, cum te conduc, îţi dau lămuriri, nu
te lasă la voia întâmplării. În tram – familii, oameni simpli dar extrem
de curaţi şi bine îmbrăcaţi. Bărbaţii frumoşi, femeile din popor urâte,
copiii delicioşi. San Miniato m-a încântat. E măreţ, frumos şi simpatic.
Capela lui Michelozzo, o bijuterie – biserica întreagă minunată! Stilul
roman cel mai frumos ce am văzut aci. Cele două scări cu balustrada
împart biserica în două – poporul jos, sus aleşii – efect arhitectonic
straşnic. Altarul cu ferestrele în marmură roşie translucidă e parcă
înconjurat în flăcări – Cristul alb al lui Luca della Robbia o minune!
Coloanele colosale, capitelele romane, urme găsite de la vechile temple,
frescele Scuola Giotto, capela prinţului portugal cu monumentul funerar
sculptat de Rossellino are o nespusă uşurinţă şi graţie.
Ce caută bustul urât, modern sculptat, al consilierului de curte
Fischer? Dalajul, operă de artă şi el. Dar cimitirul de marmură albă peste
care păşeşti nepăsător? Mii de morţi zac aci, pe munte, sub dalele de
marmură albă, sub soarele surâzător, chiparoşii şi laurii şi alţi pomi nu
sunt deloc funerari, mirosul de tămâie parfuma aerul curat. Depărtările
surâdeau şi pluteau dulci şi unduioase sunetele clopotelor ce anunţau
vesperele. Am stat mult acolo sus, în faţa peisajului de vis, cu basilica în
spate ca o solidă rezemătoare pentru un biet suflet golit de entuziasm,
gata să se tot aplece spre pământ. Copii mulţi se zbenguiau peste
mormintele de marmură care fac pavaj neted lăsând să treacă peste ele
paşii vieţii, fără să-i împiedice, poate de aceea nu mi s-a părut că sunt în
cimitir, deşi sute de cruci şi coroane o atestă! Oameni credincioşi şi deci
încrezători şi în rostul vieţii de aici şi desigur şi al celei de apoi, care nu
trebuie prea mult oprit în loc prin adorarea semnelor materiale. Piatra
tombală e amintire ca şi în bisericile noastre! Îmi pare rău că nu am stat
la Vespre. M-am lăcomit să văd prea multe şi totuşi la Boboli era închis!
San Giminiagno pare sărac alături, dar cald. Călugări bruni – la San
Miniato, albi. Junele benedictin care mi-a arătat Cristul lui della Robbia
părea îndrăgostit de biserica lui. Vederea din piazzale Michelangelo e
unică! Culorile de pastel ale munţilor, nori uşori, buclaţi, dramatici pe
alocuri – nu erau a ploaie. Dar ca în tablouri! Toată „via”8* e splendidă.
Se îmbinau curios viorile de la cafeneaua elegantă a Loggiei cu sunetele
speciale ale clopotelor muzicale ce chemau la vespre. Un vals de Strauss
pe fondul clopotelor amabile şi sunetele aşa îmbinate curgând în aer spre
orizontul dramatizat de faldurile moarate ale unor munţi de nori! Nu m-
am dus la cafenea pentru a nu-mi preciza prea mult latura actuală a
tabloului şi pentru a păstra îmbinarea fericită a sunetelor de rugăciune cu
cele de dans, pentru a nu vedea de aproape Loggia lui Poggi transformată
în cafenea – pentru a nu mânca şi bea când ai în faţă un asemenea
spectacol şi pe David al lui Michelangelo ca să-l sublinieze!
La întoarcere mi-a apărut Palazzo Pitti grandios! M-am obişnuit cu el
– îmi place acum – nu mai îmi inspiră teamă.
Întors acasă prin Ponte Vecchio; Loggia încadrează un peisaj
încântător. Pe pod, sute de oameni. Familia predomină. Şi multe perechi
tinere. Malul fluviului de un pitoresc unic. Casele, palatele ieşite din apă
– farmec şi viaţă plină printre pietre moarte. Verdeaţă şi rufe înflorite
peste tot. Cât pe-aici să mă duc la un cinema. Efectul oboselii. Am
preferat să stau culcată şi să mă las legănată sau zbuciumată de
zgomotele vioaie ale mulţimii excursioniştilor, ale tramvaielor,
automobilelor, motocicletelor! Treceau valuri, valuri de zgomote spre
mine şi am adormit. M-am trezit la 7. Dormisem un ceas. Să mă opresc
la Padova sau la Veneţia? Îmi e dor şi de Veneţia! Nu o pot renega –
orice s-ar spune!
26 septembrie

Zi începută greu. Piciorul doare îngrozitor – inflamat, nu mă încape nici

o gheată. Disperare de copil mic, plâns. Hotărâre eroică să plec şi de mi-
ar sări ochii! Pedichiură. Pansament bun. Suportabil.
Fiesole – minune. Dor de casă, totuşi. Bucurie de a-i revedea pe ai mei
şi de a le povesti. Râdeam fără să vreau. Panorama imensă, aerul blând,
munţii mi-au deschis iar sufletul larg.
Peisaj încântător, specific italian. Impresionat adânc la Amfiteatrul
roman – prima dată când văd aşa ceva. Dealurile din jur – chiparoşii,
măslinii, smochinii, cerul înmoarat – linişte definitivă, doar din tărie
zumzetul melodic al unui aeroplan. Ruine etrusce şi romane depănând
timpul pentru a-l ghemui iar întreg în calitatea unică a clipei trăite! Azi
mi-a fost grea singurătatea. Lume multă spre mănăstirea din culme – tot
grupuri – eu singură. Soartă? Cred că da. Fiindcă cu cine ar trebui să mă
înţeleg nu se poate! În faţa artei simţim însă la fel. Cumpărături de multe
fleacuri. Voluptatea bucuriei pentru alţii! Am cerut două rămurele de
măslin pentru ierbarul lui Jean Paul, mi le-a dat o fetiţă la Fiesole. Le-
am presat împreună cu salvia parfumată dată de franciscan din grădina
celor claustraţi! Poate mi-aduce noroc.

21 decembrie

Câtă vreme a trecut şi iar n-am mai scris. Îmi amintesc drumul de
înapoiere ca pe un vis plăcut în care domină cele patru ceasuri de viziune
de 1001 de nopţi din Veneţia luminată de apus şi de luminile electrice
seara, când am plecat. Dacă ar trebui să cântăresc ce eveniment „trage
mai greu” în cumpăna conştiinţei mele în ultimele luni, pot spune fără
ezitare: scrisoarea lui Gide care m-a întâmpinat acasă. A fost ca un semn
că Apusul mă păzeşte, mă ocroteşte şi-mi cere să trăiesc sub semnul lui.
Am plâns mult în ultimele luni, m-am chinuit mult, m-am „silit” la tot
ce fac, afară de a citi şi a vedea pe prieteni şi rude cu care mă înţeleg, dar
nu mă pot tămădui de sentimentul c-am pierdut viaţa, nu fiindcă nu m-
am „amuzat” sau „agitat” pe dinafară, dar fiindcă am trăit-o principial,
nu ca pe a mea care e unică, concretă, efemeră.
Niciodată nu am fost mai complet detaşată de tot ca acum. Aştept şi
mor, tot ce fac e maşinal, în virtutea inerţiei, nu schimb atitudinea
exterioară ca să nu dau prilej să se gândească ceilalţi la mine – le-aş
stârni atenţia şi eu am nevoie să mă uite – mă îngrop de vie în
indiferenţă.
Mă mir de ce mă exasperă Stello – cred că e prezenţa fizică a unui om
alterat de un egoism absolut bolnav, care mă chinuieşte. Probabil că
fluidele noastre sunt imposibil de împăcat. Ura lui vădită, acuzările
complet false ce-mi aduce ştiind că minte, nevoia de a mă chinui e de un
sadism prea evident pentru a mă lăsa să mai sper în îndreptare!
Seară bună la A.C.F.8 Mulţumesc Alicei [Dimăncescu] şi corurilor
liniştitoare!

1*. De la fr. juisseur, persoană care caută plăcerile materiale sau

senzuale.
2*. Niciodată (engl.).
3*. Muncă (fr.).
4*. Ghinion (fr.).
5*. Lovitură de trăsnet, cu sensul de dragoste la prima vedere (fr.).
6*. Nu mă atinge (lat.). Cuvinte pe care Iisus i le-ar fi adresat Mariei
Magdalena, în dimineaţa Învierii („Ioan”, XX, 17). Semnifică
interdicţia de a te atinge de o persoană sau de un lucru.
7*. Ştiutor, atent (fr.).
8*. Stradă, drum, cale (it.).
 1933

7 ianuarie, Sf. Ion, seara

Sărbători? Nu. Am fost nedemnă de ele. N-am asistat la o slujbă, n-am

făcut mai ales nici un act adevărat creştinesc, nu m-am „dăruit” nici unui
fapt, nici unui lucru, nici unui om! Mă cuprinde un egoism rece şi steril.
Disperări – renegarea vieţii plăcute, sunt zvârcoliri ale unui suflet sterp,
poate e criza trecerii spre altceva. Mă coc şi asta doare. Nu mai vreau să
cedez tentaţiei de a mă analiza şi de a gândi. Mă tem să nu-mi fac acum
un tipar pesimist, aşa cum am trăit pe un tipar prea optimist. M-am
surprins cu sentimentul că mi-ar părea foarte rău dacă prevestirea legată
de Sfântul Ion s-ar împlini anul acesta. Nu că aş aştepta mult de la viaţă,
dar aş vrea să reclădesc în mine şi în jurul meu ce am dărâmat cu
revoltele în ultimul timp. Azi, pe stradă, la ideea că aş muri în 5 zile am
avut remuşcări adânci pentru toată dezordinea ce am făcut în mine şi în
jurul meu, cu violenţa revoltei mele pe trecut. N-am făcut nimic pozitiv
pe lume, dar am semănat iluzii – asta mi-a fost hărăzit – de ce să nu
respect ceea ce a fost chemare! Fac aci mea culpa. Recunosc că nu am de
ce să mă revolt împotriva sorţii şi împotriva mea, am fost cum mi-a fost
firea. Şi asta e un privilegiu.
Tilică1 îmi face un bine nespus cu prezenţa lui, emană linişte, deşi
acum îl cred zbuciumat, şi apoi formidabila lui putere de a suferi în
dragoste arată că e un suflet subţire. Un om pe care-l iubesc. Masa a fost
f. f. simpatică – nici o tensiune – fiecare el însuşi, liniştit. Îmi era atât de
bine la ei! Colea2 şi Valérie drăguţi foc. Ce bine e să ai pe cine iubi.
Aseară, nici decepţie, nici bucurie. Asprimea la unii oameni e semn de
interes sufletesc, la alţii de agasare şi antipatie. Am impresia că îi sunt
foarte antipatică acum. Scrisoarea am scris-o. Nu cred c-o trimit. Aş vrea
să ajut şi mă tem să nu jignesc, să nu scandalizez! Dacă mor, rog pe
Maricica s-o dea ea. Iniţialele sunt limpezi. Poate tot nu mor! Am încă
destul de lucru – simt acum cât sunt de false exclamările „Doamne, ia-
mă!”. Adevărat ar fi: „Doamne, iartă-mă şi mă ajută la mai bine!”.

6 aprilie

Au trecut iar luni de când nu am scris. Aveam destule de încredinţat

acestui caiet, dar am preferat să nu le mai văd în faţa mea mai târziu, să
le port în mine transformate în ceea ce vor da.
Azi vizita doamnei şi domnului Dupront3. Mi-a deschis dorul de
Franţa – de Pontigny, de Apus – ca o rană cicatrizată, dar uşor
sângerândă. Iar am avut ocazia să măsor depărtarea de ce ar trebui să fiu.
Vina e a mea. Nu am instinct de conservare, nu ştiu să mă apăr şi să mă
afirm, sacrificând totul pentru un ideal. Mă surprind cu un sentiment ce
n-am cunoscut până acum: nemulţumire faţă de toată lumea, aptitudini
de a vedea caricatural. Nevoie imperioasă de singurătate. Sunt la
sfârşitul puterilor de rezistenţă nervoasă. Deseori am sentimentul că
trebuie să leşin! Stello nu crede – egoismul lui e grandios de puternic.
Nu mă mai indignez – îl studiez – e o forţă a naturii! Totul îmi apare
deformat şi anost!

Câmpulung-Muscel, 15 august
Ce era să scriu azi? Să repet că mă simt exilată de o lume în care îmi
găsesc adevărata rădăcină?
Oameni interesanţi în jurul meu, dar nu mi se par expresivi pentru
timpul ce trăim. Exponenţi ai unor vremuri tulburi – nici unul om al
viitorului sau nu-l simt eu destul în ei! La un moment dat, jurnalul
doamnei Satmary şi mişcarea în jurul a ceva nou. E lucru mult şi bun –
desigur se pregăteşte un viitor cu el, dar nu ştiu dacă şi o schimbare de
nivel sufletesc, nu numai intelectual, la femei. Aş fixa două evenimente
importante pentru mine: Timişoara – vizita la prostituate – sentimentul
adânc suferit şi trăit, de nedreptate socială, milă fără sfârşit pentru aceste
victime ale unei mentalităţi omeneşti devenită a doua natură. Mă prind
pe mine gândind că nu se poate altfel – şi totuşi trebuie să se poată. Apoi
milă de întreg tineretul – băieţii care pierd nevoia de a iubi sau şi-o
deformează. Am înţeles oroarea lui Gide pentru acest fapt. Goga, privind
întrebător orizontul şi, cu ochii umezi, constatând că am fost mai mult
crudă decât bună, vorbind cu acele nenorocite – mi-a dat măsura nădejdii
că s-ar putea îndrepta lucrurile. Nu cred însă că e o problemă socială de
rezolvat, ci o problemă morală pură pe care nu o va rezolva decât o
sensibilitate omenească evoluată.
Aurora avea dreptate: când se vor schimba oamenii mai mult – adaug:
cu plăcere.
Al doilea eveniment: Filipoiu. 18 iunie rămâne o zi memorabilă. O
faţă a României ce nu o cunoşteam, străveche, imuabilă, trăsătură de
unire între preistorie şi veacul nostru şi viitor.
Liniştea aurită de lumină pe canale, zborul nesperiat al păsărilor,
pădurea de sălcii inundată, pădure topită în unitatea nivelată în care
miile de indivizi se pierd parcă mai mult ca în alte păduri şi din pricina
uniformităţii de culoare şi poate din pricina acestui ciment lichid – apa –
care le uneşte parcă la corolă, şi alunecarea uşoară care stingea în noi
orice veleitate de efort şi de rezistenţă, totul e închistat în experienţa
vieţii mele ca o zi de linişte deplină, totală, mai largă mult ca propriul
meu Eu, o zi a Universului constant în care timpul înscrie variaţiuni
superficiale, trecătoare!
La Câmpulung linişte – înseninare. Excepţie două zile în care decepţia
Maricicăi Radovici a răscolit în mine decepţii vechi, pe care le-am
animat cu detalii imaginate. Cum se otrăveşte omul singur! Toxinele
proprii sunt mai mortale decât cele venite din afară! Viorica, plimbările
cu nepoţii ei şi cu ea m-au liniştit iar.
Înfiinţarea Ateneului aci. M-au amuzat bărbaţii cu prolixitatea lor şi
lipsa totală de simţ al realităţii. Femeile, mult mai coapte pentru
realizări!
Dobreşti – stupoare! Amintiri pe care te poţi rezema. S-au topit natura
cu civilizaţia în această amintire şi momentul suprem al excursiei:
contopirea liniştii carpatine cu vocea plină de elan a lui Herriot –
împăcarea constanţei naturii cu imboldul spre tot mai bine al culturii,
identificarea simţământului sfâşietor că eşti absent, tocmai în ceasul
acela, în locul unde te simţi sufleteşte mai bine, cu simţământul fericirii
că prezenţa în ordinea spirituală nu e lezată de spaţiu şi timp!
Impresia „în bloc” de omenie, de blândeţe omenească, de raporturi,
care, generalizate, ar face viaţa plăcută şi graţioasă.
Aştept mâine pe Stello. Intenţia îmi e fermă: să mă pliez cât pot
umoarei lui pentru a-i da o vacanţă odihnitoare. Mă tem ca febrilitatea
lui să nu-mi strice iar din echilibrul de acum. Vitalitatea lui neînfrânată e
mai tare ca puterea mea sufletească – o sapă, o oboseşte, o abate. Nu se
pot lupta ideile cu viaţa! Poate era foarte bine dacă înţelegeam asta de
mult. Dar atunci trebuia să plec, fiindcă şi conştiinţa în mine e prea tare
pentru a putea fi îngenuncheată şi anihilată. Raportul normal între noi îl
văd azi clar: când în el viaţa e mai obosită – se odihneşte, doarme –
fiinţa slabă trebuie condusă. Când se redeşteaptă viaţa în el, refăcută,
izbucneşte cu frenezie, fără măsură, orice frâu, cel mai slab
comandament al civilizaţiei, îl sare cu revoltă. Gândul ordonat, simţirea
stăpânită ce îi opun, simpla mea prezenţă e prilej de exasperare,
ciocnirea e inevitabilă, dincolo de voinţa noastră! Să-l las cum e!
Desigur, dar asta înseamnă să-l ignor total, să nu-l mai ating cu nici un
val din conştiinţa mea decât atunci când el e obosit! Am crezut multă
vreme că o unire e de folos ambilor. Nu o mai cred. Pe el îl face să se
îndoiască de valoarea vitalului – puterea idealului – valoarea mea. Mai
puţin puternice, ambele planuri se împăcau – aşa însă, e exclus. Nu
rămâne decât toleranţă din partea mea, căci viaţa nu ştie să tolereze. À la
grâce de Dieu!1*

Câmpulung, 23 septembrie

Zilele ce au trecut aci m-au învăţat foarte mult. Iar o decepţie cu Stello,
nu doar că m-a „trădat” pentru L. Stef., dar ne-a trădat pe amândouă
printr-o uşurinţă care pare esenţială sentimentalităţii lui! E un
superficial iremediabil în ale inimii! Pentru mine un grad mai intens de
detaşare. Gust de neant în suflet. „Săptămâna nebună” m-a destrămat iar,
m-a obligat să-mi revizuiesc credinţele – rămân tot mai puţine. Am
impresia când privesc în jurul meu că Universul se coboară la un nivel
foarte jos, oamenii interesanţi, dar tocmai fiindcă opaci sau translucizi,
f. f. puţin limpeziţi. Oare „viaţa” nu e tocmai trecerea de la opac la
transparenţă şi atingerea lucidităţii nu e inumană?
Ziua la Curtea de Argeş – o etapă luminoasă în încâlceala zilelor din
urmă. Mă minunez de ce nu am emoţii puternice în faţa artei noastre
pentru că ambele biserici sunt minunate! Poate fiindcă nu se poate
zdruncina firea omului cu ce poartă în ea! Nici la Florenţa nu am avut
„comoţii” ca în faţa goticului, ci alt sentiment – tot puternic, tot adânc.
Mânăstirea Argeşului e bijuteria „mea” românească, ştiu că e a mea, în
mine, nu mă emoţionez când mă uit în oglindă! O iubesc pentru că e
regală, şi totuşi accesibilă – e milionară şi totuşi simplă – e superbă, are
ceva atât de spiritual în graţia liniilor ei, mai ales văzută dinspre absidă,
ceva mlădios, aproape enjoué2*, nu impune deşi se înalţă ca o domniţă în
grădină. Zările i se supun cuminte, surâde, nu comandă. Un fel foarte
înalt de a domina!
De departe, albeaţa ei aureolată de razele aurii ce emană, îmblânzită
de albastrul şi verdele ce se îmbină la distanţă între o umbră colorată,
silueta ei pură scrie pe cerul nostru o majusculă artistic înluminată, pe
care Apusul poate să descifreze nivelul sufletului nostru!
Biserica Domnească! Ce aproape de noi! Mai simplă, mai a tuturor,
mai săracă, mai pe gânduri, mai trudită, mai tăcută, mai aşezată, ca după
o oboseală mare! Mai închisă în formele ei liniştite şi uniformitatea
râurilor de cărămidă şi de bolovani în care s-a îmbrăcat de sărbătoare,
dar pe dinăuntru cântă de bucurie descătuşată! Cântec cald, senin, fără
fortissimi – Mozart al nostru! Adâncuri fără fund ce se acoperă de cer şi
cu graţie, aspiraţiuni şi fervoare pudic ordonate, pasiuni spuse pe şoptite!
Te iubesc, biserică Domnească a noastră, a noastră, gând anticipat!
Curios sentiment în faţa temeliilor vechiului palat! Mândrie că avem
şi noi un trecut rafinat, melancolia că s-au şters atâtea urme, spaima că,
vai nouă! ne incumbă datoria să le păstrăm în noi şi să chezăşuim pentru
ele când noi întâlnim înăuntrul nostru atâtea urme de necivilizaţie!
Zi bună, caldă, cu o dulceaţă de toamnă aurie în aer şi în suflet! În faţa
mea un suflet curat şi încă nescris şi hărăzit dintru tinereţe durerii, unui
„never” – şi alt suflet obosit înainte de vreme pentru că a pătimit şi s-a
urcat pe rug cu bucuria exasperată a pasiunii şi acum a obosit, tânjeşte.
Lângă mine Liuba – zări infinite ale stepei ruseşti – încadrate în linişte
occidentală! Trei oameni pe care îi iubesc – autentici! Eu? Când senină,
străvezie, când mă întunecă regrete inutile, când mă destramă un
scepticism neiertător! Şi Anul Nou de muncă începe de luni!
1*. Fie voia Domnului (fr.).
2*. Vesel, jucăuş (fr.).
 1934

2 ianuarie, 9 seara

Nu am mai scris luni întregi în acest caiet. Acum scriu pe aceste foi, de
teamă să nu mă vadă Stello. De trei zile trăiesc în stupoare. Moartea lui
I.G. Duca1 m-a consternat. Mi-e o milă mare de bietul nevinovat – am
impresia că l-au omorât ca pe un copil, fără putere să se apere! Era prea
cinstit şi fin să bănuiască atâta mişelie! Pe lângă durerea de a vedea
dispărând un om bun – unul de care o ţară întreagă avea nevoie – durerea
e mult mai ascuţită, când mă gândesc la tineretul nostru rătăcit! Şi dacă
ar fi numai tineretul! Oameni bătrâni, cu pretinsă cultură, cu răspunderi
mari şi influenţe şi mai mari se aprind pentru o mişcare inumană,
retrogradă, barbară! De ieri stau să mă scrutez – oare nu voi fi eu uscată,
de nu pot simţi pătimaş? Ori judec şi simt eu mai după chemarea
viitorului? Patriotismul rasist îmi apare ca un principiu de crescătorie de
cai, nu de oameni! Sângele să fie cel care decide de valorile spirituale?
Ce aberaţie materialistă într-un veac ce se îndreaptă ştiinţificeşte spre
idealismul cel mai pur! În cartea lui sir Jones2, tradusă de Colea, îmi
citea capitolul despre libertatea chiar a elementului dinamic şi noi
oamenii, în domeniul gândului, acceptăm cătuşele unor formule
pasionale! De mult nu am simţit atâta oboseală ca azi. Poate niciodată nu
am trăit ceasuri de definitivă deprimare ca azi, când sunau clopotele şi-l
duceau la groapă pe Ion Duca! Ce sens mai are să lucrezi când ştii că
direcţia străduinţelor tale va fi dezminţită de toţi inconştienţii guralivi şi
că regnul raţiunii limpezite va fi înlocuit cu cel al pasiunii iraţionale,
palavragioaică şi brutală! Şi azi simt că e prea târziu să te mai opui
curentului. Măsurile severe luate de guvern nu vor izbuti decât să
îndârjească – poate unul singur ar fi mijlocul: un mare om, cu autoritate
necontestată, care să întoarcă privirile tuturor spre el şi el să le dirijeze
spre un ideal de justiţie şi de adevăr! Un om al libertăţii!
Toată bucuria celor două clipe de limpezire în cadrul iernii albe şi
liniştite s-a întunecat din pricina grijii ce m-a cuprins.
Patinam cu bucuria unui copil – acum nu-mi mai arde de nici o
mişcare. De la război nu am mai trăit tristeţe mai mare ca cea de acum –
căci nu e personală – e colectivă!
Poate vrea Dumnezeu cu noi mai bine.

25 ianuarie

Au trecut luni pline de momente preţioase – nu scriu, dintr-un fel de

lene, care seamănă a înstrăinare de mine, nu scriu şi de teamă să nu
dansez în faţa oglinzii. Căci evenimente exterioare nu sunt în viaţa mea,
ci numai interioare. Până la Crăciun cele două conferinţe, care m-au
interesat adânc – am lucrat cu nespusă poftă – simt că sunt iară în formă.
Pesemne arta îmi dă siguranţa care inspiră şi altora încredere. Atitudinea
lui M[işu] complet schimbată. Nu-mi explic, dar îmi face bine – am iar
mişcările degajate – un sentiment de uşurare şi de umanitate ce locuieşte
pe înălţimi! S-a purificat în noi ce era tulbure. Ce bun sentiment,
înviorător, parcă o primăvară nouă în mine, dar o primăvară nepătimaşă,
ceva statornic, poate asta-i toamna, calmul ei! Mărturisiri preţioase – ce
mai pot conta pe urmă gestul, cuvinte, întâmplări! Am avut parte de
realităţi impalpabile. Ce trece nu e al meu. Acum e linişte în mine –
câteodată aştept moartea.
 Moartea lui Duca. Am vrut să păstrez revolta şi dezgustul pentru altă
dată când voi avea nevoie de hârtiile scrise cu ocazia morţii lui. Poate şi
pentru a înscrie aici şi evenimente mari. Ce curios! Am citit cartea
Sabinei Cantacuzino3; m-a tămăduit de durerea prin care treceam în
ceasurile când citeam. Eu nu cunosc oameni mari în ţara mea, nu îi
frecventez. De ce? Situaţia noastră financiară? Nu. Firea lui Stello şi
timiditatea mea! Mi-ar plăcea mult să trăiesc într-un mediu interesant
bărbătesc. Un regret ascuţit la moartea prof. Cantacuzino4 – egoist – de a
nu fi trăit în preajma lui. E ca un semn al situaţiei mele intelectuale şi
sociale, între două planuri. Vina? Desigur tot a mea – lipsă de încredere
în mine, nevoia de linişte, teamă de viciile lui Stello. Moartea prof.
Cantacuzino a lăsat o altă mare tristeţe în mine. Cu Duca s-a dus un om
subţire şi de care ţara avea acum nevoie, dar el era Profesorul! Cu el s-a
dus un rar exemplu, unic în ţara noastră şi aiurea! Aşa îmi închipuiesc că
erau cei mari ai Renaşterii – multipli creatori, animatori, generoşi şi
buni!
Anul cel nou a venit cu coasa, parcă vrea să ne lipsească de toate
florile, să ne lase câmpul gol, să-l pună la încercare ce poate da singur,
fără ajutorul celor de altădată!
Mă preocupă mariajul Lalei. O înţeleg şi iubesc elanul ei. Ea nu crede
că e dragoste, dar ce îi lipseşte pentru a fi? Poate, totuşi, setea! Azi la
curs am un simţământ de uşurare, de spirit pur; ce cap elegant – simţeam
că nu s-a pregătit expres şi totuşi ne vorbea nouă. Au fost accente triste,
la sfârşit marcate de umor. Înţeleg ezitarea lui şi teama. Mă întreb de
două săptămâni dacă intuiţia mea e justă şi vede pe acest „monstru” al
celorlalţi cu ochii treji sau obiceiul de construcţie a personajelor nu-mi
falsifică adevărul! Îl simt dezamăgit de viaţă – cinic pentru că lovit în
prima încercare de căsnicie – lovit şi umilit. Eşecurile au continuat. În
fond, succesul i l-a dat munca lui, căci inteligenţa îi e puternică prin
cultura mare. Fericirea gratuită a inimii? Nu cred că a avut. Ghicesc că,
poate azi, prima dată crede în căsnicie!5

5 februarie

Ieri am trăit o zi plină. Plină de emoţii foarte opuse şi totuşi armonizate

într-un sentiment că trăiesc efectiv şi intens!
Plecarea la drum cu dl Iorga, dra Holban şi dra Pavlovici, pe un ger de
minus 16 grade, într-o lume fantomatică, în care, la fiece pas, te pândea
pericolul unei ciocniri şi a unei derapări, avea un farmec straniu.
Prezenţa du grand homme1*, cum spune Maricel Holban6, mă paraliza şi
mă anima, totuşi. Biblioteca m-a dat gata. Mi-am simţit ignoranţa crasă
în ale literaturii româneşti; textul prezumat de el ca fiind Caragiale nu
reprezenta pentru mine nimic decât pagini proaste de un romantism
complet perimat! Întotdeauna resimt dureros lipsa culturii mele istorice
şi literare, în sensul cel mai strict al cuvântului, dar acut, ca ieri, n-am
simţit-o niciodată. La Pontigny e vorba de străini – şi cu ei, totuşi, sunt
mai la curent. Dar cu ai noştri? Ce ruşine! Nu-mi cunosc deloc nici ţara,
nici trecutul! Când o auzeam pe M. Holban şi îi constatam siguranţa în
acest domeniu, îmi venea să mă bag sub pământ. Ce folos că pluteşti în
idei generale! Nu m-am liniştit decât când mi-am mărturisit ignoranţa.
Am simţit-o şi mai vastă când dl Iorga părea convins că sunt doar o
modestă! Niciodată n-am fost mai disperată de lipsa mea totală de
memorie! M. Holban e un abis de cunoştinţe, de detalii, de cronici
intime ale marilor scriitori! Dacă aş putea să am la îndemână toate
aceste rezerve! Nu aş renunţa la reflexiune, la puţinul ce pot, dar aş vrea
să şi ştiu.
Efectul acestei plimbări. Deprimant şi totuşi foarte bun. Prezenţa
acestui om de o prodigioasă cunoaştere şi de o vivacitate de pătrundere e
binefăcătoare. Geniul e creator şi pace! O avea Iorga păcatele lui, dar e
un om rar! Ce animator! Nemulţumirea cu mine nu m-a distrus, m-a
biciuit! Am o poftă nespusă de lucru!
Impresia şcoalei foarte mediocră. Dezordinea, lipsa de confort şi
„cochetărie” a interiorului – datorită sobelor ce se dărâmau şi refăceau,
mi-au dat impresia a ceva trist – românesc trist – lipsă de gust, specifică
interiorului micului burghez de provincie. În schimb atitudinea fetelor,
notele luate de ele, atenţia încordată, desenele unora m-au impresionat şi
m-au făcut să cer să mai vin pe la ele!
Casa dlui Iorga, în schimb, cu toate mobilele oribile, gen Brumărescu
– arhonderie mănăstirească – o veche casă boierească! Stampe foarte
frumoase, cărţi, scoarţe româneşti, soare, soare, flori pretutindeni pe
stelaje ca la mama acasă! Lumină, veselie, simplicitate, lipsă totală de
tensiune, de „îndrumare”, o autenticitate în toate, semnul culturii
veritabile, pe care trebuie s-o fi transmis şi celor din juru-i. Dna Lucia7?
Ce om de o reală fineţe şi subţirime! Borcanele de dulceaţă înşirate pe
bancă, în vecinătatea vechilor stampe – casă boierească românească!
Cerdacul şi priveliştea lui pe dealuri albe şi pe livezi înflorite de ger,
scăldate în lumina veselă a unui soare cu dinţi, împlineau impresia de
linişte, de împăcare, de bucurie.
De când am păşit pe preşul de pe scări, ţesut din cânepă albă, curată ca
zăpada, întins pe bradul treptelor albe şi curate ca gerul ce le scălda – şi
am fost primită în cerdacul cu colonetele de lemn, zvelte ca fetele lui
Grigorescu, cu capiteluri sculptate savant, coifuri complicate pe trupuri
tinereşti, am fost îmbrăţişată de cerul albastru şi de dealurile albite ca în
stampele japoneze, parcă s-a deşteptat în mine un om de altădată. Poate
nici nu am fost eu vreodată acest om, poate o fi vreo bunică sau
străbunică din mine care şi-a recunoscut căminul. Mai ales când am
intrat în „sală” şi am dat de borcanele de dulceaţă, înşirate, gata de
plecare spre oraş! Şi camera mare, pătrată, cu mobile multe şi urâte, cu
gravuri multe, unele foarte frumoase, plină de aer, de lumină şi de un
duh de altădată, apoi biroul inundat şi el de soare şi păstrând izul vioi şi
voios al gândirii sprintene şi creatoare ce o locuieşte din când în când,
am simţit cât de adânci îmi sunt rădăcinile în viaţa patriarhală a boierilor
români! Ce fericită aş fi să-mi pot sfârşi zilele într-o casă – o culă
românească, cu cărţi multe, cu oameni iubiţi lângă mine şi un sat alături,
în care să-mi semăn înţelepciunea culeasă toată viaţa! Dar nu moşia, cu
ce comportă ca egoism şi interese materiale! Visez!
Drumul încântător! Parcă erau pomii înfloriţi. Soarele în apus era un
glob de foc, ce plutea în ireal! Tablou unic de iarnă! Când discul de foc,
privind printre zăbrelele negre ale pădurii ca un ochi strălucitor din altă
lume, curios şi stăpân pe aceasta, când o minge de foc solidificat,
scoborându-se din infinitul cerului pe infinitul zării, dar nu pe două
planuri, ci pe trei! Aveam credinţa că-l voi cuprinde în braţe! Iar câmpul
imens, nepătat, albăstrui de alb şi văzduhul alb şi el, dar cu glazură
făcută din reflexul unui câmp de tămâioară, un imperceptibil mov, o
posibilitate de mov. Între ele, linia netă dar perceptibilă greu a unei
lumini de culoarea celei a lunii. Un ansamblu feeric, zugrăvit în
infinitele nuanţe ale lipsei de culoare! Şi iar acest infinit de posibilităţi,
ca o inimă vie, soarele roşu în trei caturi, ca şi cum ar fi concentrat în el
tot sângele lumii! Lumea exanguă se transformase în straturi de irealităţi
în jurul acestei inimi însângerate, înflăcărate!
S-a vorbit de toate. Profesorul Iorga era obosit, căsca, sau poate
concentrat asupra celor ce trebuia să vorbească la radio. Văzut de la
spate – o blană, o căciulă, un smoc de barbă, avea totuşi fizionomia lui
proprie: era Iorga! În tăcerea lui şi în ce spunea din când în când (despre
Focillon, de ex. – simţeai „plinul”). La ducere a fost mucalit ca şi la
dejun. Îi place gluma sărată. Mă încerca dacă ştiu să şi râd. Înţeleg acest
examen – cel mai sigur pentru calitatea unui om. Cine nu ştie să
primească mingea uşoară a glumei şi s-o întoarcă nu e din comunitatea
duhului! Poate fi foarte savant, foarte cumsecade, dar nu şi-a scos
picioarele din materie! Se îngrijea de fete, de sănătate, de mina lor,
episodul cu părul vopsit al uneia dintre ele m-a încredinţat că e bun. I s-a
adresat cu un ton duios de femeie gingaşă, că nu a vrut s-o jignească.
„Fato, nu fi mâhnită, n-am vrut să te mâhnesc!” Tonul nu mă înşală. Pot
afla că a sfâşiat în bucăţi pe Titulescu sau pe oricine – pentru mine, chiar
dacă un biet pisoi urât i-ar tenta ghearele, ştiu că e bun! M-a izbit
amuzant insistenţa contra cucoanelor urâte şi bătrâne, cu pretenţia de
politiciene, poete, romanciere – îl agasează pretenţia semidoctă. Şi oare
nu are dreptate?
Elena Văcărescu. Ce deosebire de „facticele” conferinţei de sâmbătă
seara! Şi a şedinţei de la Academie! Politiciană, propagandistă de prim
rang – şi poetă câteodată – dar cu cabotinaj care te zgârie pe suflet! Iorga
spune că învaţă pe dinafară. Poate! Dar de ce la lectură, acelaşi accent de
emoţie suprapusă textului? În loc să vibreze din text? În privinţa asta
sunt incoruptibilă. Doar cunosc trucurile meseriei! Fireşte, imposibil să
improvizezi tot, dar emoţia trebuie să fie proaspătă, prezentă – nu copie!
Şi dacă gândeşti realmente ce spui, emoţia e prezentă, chiar dacă ai
gândit de 30 de ori acelaşi gând. De fiecare dată îl creezi din nou, mai
adânc, mai amplu, cuvântul e acelaşi, dar se întinde peste un câmp
noţional mai vast, mai adâncit, şi emoţia corespunde acestui travaliu.
Oare nu te înfiori de 100 de ori dacă ai auzit de 100 de ori o melodie
frumoasă? Dacă emoţia nu se mai manifestă în afară, pentru ce s-o
înlocuieşti cu o mască, ce nu seamănă decât cu una mortuară proastă. Nu
e om de adevărată cultură, nu are dragostea respectuoasă faţă de adevăr!
Îmi pare rău că trebuie să o scriu aci, m-aş minţi dacă aş ascunde acest
simţământ! M-a durut – aş fi vrut să am fericirea de a surprinde un suflet
de adevărat poet. Sunt convinsă că Anna de Noailles s-ar fi comportat
altfel! Chiar faptul că m-a renegat a luat acum în ochii mei locul unei
autenticităţi sufleteşti – îl respect şi îl prefer cabotinajului! Totuşi, nu-i
putem nega Elenei Văcărescu meritul mare de a-şi servi ţara. Sunt
convinsă că în acest rol nu e prefăcută. Poate nici nu ştie cât a fost de
factice, e poate o poză a unei generaţii de cucoane mari!? Cine ştie cât de
neveridică le apar eu elevilor mei când mă pasionez pentru Eschil!

4 martie

Zi mare azi! L-am auzit pe Enescu spunându-şi durerea pe limba lui

Brahms şi Beethoven. Niciodată nu mi s-a înfipt melodia mai adânc în
suflet şi n-am simţit armonia ca fiind substanţa cosmosului cea
adevărată, din care se zămislesc formele şi pe care noi nu o percepem
decât dacă ne-o revelă, ne-o subliniază. E armonie – noi o întunecăm în
noi! Am plâns şi de fericirea libertăţii, dar azi am simţit foarte tare
legătura fizică ce e între oameni în asemenea momente – mă durea
durerea lui! E nedrept ca un astfel de om să sufere pentru o femeie care
nu e de calitatea lui! Să sufere, fie, dar să nu-l distrugă! Azi cânta cu
avântul dezolării tragice! Când s-a aplecat în aşteptarea „intrării”, cu
arcuşul în mâna dreaptă, cu mâna stângă pe inimă, atent, smerit de
minunea ce trebuie să vină, am simţit că-l doare tot – şi bucuria!
Aplauzele le primea cu resemnare! Zi mare, fericită că am avut lângă
mine pe Mimy Spandonidi, femeia asta înnobilează tot ce gândeşte şi
atinge! Tante Irène de cealaltă parte, Mimy P[aleologu] în faţă şi Sofica!
O gardă de suflete curate, la toate vârstele!
Stello, iar în căutarea aventurii – îl las, îi trebuie această iluzie, e tânăr
când e aşa.
După prânz – cele două ore de discuţie, efect curios! Ostilitate
intelectuală – nevoie de a mă contrazice à tout prix2*, metode analoge cu
ale lui Stello; de mult nu am simţit o enervare fizică până aproape de
tulburare ca azi! E reciprocă. Curios fenomen!
 Cella Delavrancea azi m-a cucerit. Era moale, dulce, femeie cu suflet!

13 aprilie

După conversaţia de ieri cu Mad, am reflectat asupra celor ce spunea că

persoanele care joacă cărţi se amuză frivol etc. Nu sunt mai rele spiritual
decât cele care îşi trec vremea citind! Are dreptate, dacă citirea e simplă
distracţie – mai nobilă, dar tot distracţie! A citi trebuie să fie a învăţa –
şi a învăţa este a te umaniza, a te adânci, a învăţa să te luminezi
sufleteşte! Câtă vreme pierdută în viaţa mea! Ani întregi de stagnare,
apoi epoci de perfecţionare, acum însă, o secetă groaznică în mine! Parcă
mi s-au stins entuziasmul şi credinţa în viaţă. Totuşi poate acum am de
făcut lucrul cel mai greu! Să dau de străfundul meu adevărat. O
singuratică, eu, care am avut aerul să fiu prea sociabilă! Indiferenţa faţă
de oameni şi de cauze, de anumite cauze şi oameni, parcă nu se
potriveşte cu puterea de simpatie de odinioară – sau este putere de
simpatie la alt nivel, cel spiritual din oameni! Datoria, acum, e să ajung
la esenţa mea – bună sau rea –, să clădesc pe ea, nu pe virtuţi adoptate în
care m-am înveşmântat, e drept, plătindu-le cu bucurii şi bien être3*.
Vreau să mă simplific tot mai mult – şi gândul, şi gestul – ca să iasă
simţirea adevărată la iveală şi să-mi găsesc nivelul.
Nu poate fi găsit la orice vârstă. Pesemne că de abia acum sunt coaptă
ca să mă găsesc. Simt că în curând mă voi afla – acum mă privesc încă,
mă gândesc, nu mă trăiesc! Să nu mai fiu în stare să mă trăiesc? Poate a
gândi e la mine a trăi. Cam aşa mă presimt. Dar să nu anticipăm!

13 mai
Două zile de zbucium – pe dinafară cald. Luptă cu tentaţia de a lua parte
la Congresul feminist, din nevoia de a mă adapta mediului, pe de altă
parte repulsie pentru mişcări de acestea – jumătate imitative, jumătate
pătimaşe, fără gând creator la bază, doar ideologie justificatoare pentru
porniri necugetate. N-am încredere în promotoarele curentului la noi!
Îmi sunt simpatice în relaţii particulare, curentul totuşi e „impur”, pline
de ambiţii, de ostilităţi, de patimi. Popicu zicea că mai bine mişcare
greşită decât stare pe loc. Are dreptate, dar prefer mişcare justă şi calmă
celei greşite şi repezite. Tot mai mult apreciez asociaţia8.
Aş vrea să pot provoca prin ea o mişcare mai intensă spre reculegerea
femeilor în faţa vieţii actuale. Voi vorbi cu Natalie9. Curioasă alternare
de impulsiuni de activitate cu depresiune ce merg până la simţământul
că singura soluţie pentru mine e sinuciderea. Nu sunt numai cauze
fiziologice – o oboseală sufletească explicabilă prin comprimări şi
îndurări de situaţii meschine şi fără rost. Sentimentul lipsei de rost a
mea pe lume mă doboară. M[işu] mi-a tras ultima lovitură pretinzând că
nici măcar nu gândesc bine. Se poate. Mă antrenează dorul de mai bine
atât de tare, încât denaturez realitatea – idealismul visător, ridicol poate
– am tot mai mult simţământul inutilităţii mele. Viaţa mea întreagă – o
eroare de tipar care dă momentan o imagine amabilă textului, dar
nepotrivită! Am constatat de mai multe ori, şi ultima dată la Cella10, cât
deviez de la normal, şi aseară la Lulu! Şi tot timpul jena acestei
dezorientări în mine. Refuzul de a intra în seria de conferinţe de filozofie
de la U.L.11, motiv nobil, justificat de seriozitatea subiectelor –
consecinţele mi-au probat încă o dată că sistemul acesta de a vrea idealul
te condamnă la inacţiune. Acum regret din suflet că m-am expus singură.
Lecţie elocventă şi dovadă de falsitatea punctului meu de vedere.
Desigur mult orgoliu la bază, intransigenţa e semn de orgoliu. Totul se
adună ca să-mi ţipe că sunt în marginea vieţii. Feministele mi-au întins
mâinile, de ce refuz să le primesc propunerea? Bună, rea, mişcarea e mai
bună ca simplul dor platonic. E poate numai o iluzie credinţa că cei ce
cred în mine mă vor dincolo de registrul practic, poate e numai o lene
subtilă. Mi-e frică să văd în adânc şi totuşi mă trage să mă tot uit în
adânc. […] Nu e de uitat!
Aseară, în prezenţa tinereţei ce trata de vieille peau4* contemporane
de ale mele. Nu m-am mâhnit, dar am constatat deplasarea funciară a
liniei vieţii mele. Nu mă simt bătrână, exteriorizarea sinceră a
sentimentului ar fi deci ridicolă, continua zeflemea asupra mea însămi
mă oboseşte, totul parcă e strâmb în viaţa mea. Poate de aceea şi fuga lui
Stello în afară: preferă noroi şi pământ sufletului strâmbat! Azi parcă nu
dau de fund. Doamne, poate e o eroare! Cum să continuu să trăiesc în
eroare?! De unde să iau curajul să încep da capo? N-am nici un curaj,
nici unul, nici cel de a mă prăvăli în inconştienţă sau în păcat – să încep
de jos de tot, nici să fac saltul mortal în credinţa religioasă care cere să
mor total printr-o supunere oarbă! Sunt între două absoluturi – am tot
vorbit de ele – îmi cer să le trăiesc, sunt groaznic de laşă! Şi lucidă până
la deznădejde, lucidă: ştiu că sunt laşă şi ştiu de ce. Două rase se ceartă
în mine, mă simt până în sângele meu ezitând. Nu mă salvează decât
eroismul unei alegeri. Raţiunea îmi spune: începe de jos, căci te-ai urcat
prea uşor. Conştiinţa mă conjură: fă saltul mortal în sus. De apelul ăsta
mă „defiez”5* – e poate iar sirena idealismului găunos, apelul faptei mai
uşoare deşi în aparenţă mai nobilă – şi iar mă tem că ezitarea asta e lene
şi sofisticărie. Am făcut prea mult apel la raţiune! Trebuie să aleg, altfel
mă distrug! Întreaga mea viaţă chinuită este numai exterior eroică. Am
devenit leneşă din lipsă de autenticitate! Un timp am cedat suferinţei, era
singura modalitate de a păşi în Adevăr, sunt numai în aparenţă o sfântă!
Dumnezeul meu sunt cuvintele! Cred în Dumnezeu, dar nu în cel
denumit astfel, un altul trage de mine, trebuie să-l recunosc cu voce tare.
Eu mărturisesc numai un Dumnezeu moştenit, nu pe cel care se
revelează personal! Este aceasta din nou o ispită? Oare te poate ajuta
numai supunerea la o religie, dogmatic? Numai ea te poate izbăvi? Simt
că în mine vrea să se facă Lumina, dar mi-e frică. Trebuie însă să ieşi în
întâmpinarea harului. Eu mă opun. Mă cheamă oare Dumnezeu sau
Necuratul? Îmi pare ca şi cum aş fi un strigăt fals.
Primul gând: sunt zgârcită. Mă tem de acest cuvânt, prefer posesivă,
se potriveşte mai bine pentru că zgârcenia nu dă şi eu dau uşor, doar
primul moment, le départ6*, e ca o urneală grea… Mă despart greu de ce
e al meu, dar mă despart. Poate chiar prea mare uitare, apoi. Acest
sentiment nu e balansat în mine.
Acum ar fi momentul să lucrez organizat pentru mişcare12. Scriu lui
Mircea Eliade, Asociaţiei Creştine a Femeilor, Floricăi Ştefănescu.
Trebuie scris Valentinei.
Limitele unor oameni mă fac să-mi zic, după raţiunea omenească: nu
se poate. Dar sunt mai mult încredinţată că harul lui Dumnezeu poate
totul.
Stello, înmuiat. (Pentru ideea Oxford.) Nu intervin. Rectorul, Mănucă
Ciomac, Aurora, Viorica, Nicu, Mircea, Bulighin…

1*. Marelui bărbat (fr.). E vorba despre N. Iorga (1871-1940).

2*. Cu orice preţ (fr.).
3*. Bunăstare spirituală (fr.).
4*. Bătrâne, depăşite (fr.).
5*. De la fr. défier, a nu avea încredere, aici cu sensul de „mă tem”.
6*. Pornirea, plecarea (fr.).
 1936

12 octombrie

GRUPUL OXFORD
Mişcarea de la Oxford e o revoluţie spirituală creştină, care opune
haosului psihologic şi social actual, lipsei de sens a directivelor, un sens:
orientarea spre Dumnezeu, care cere renaşterea omului din duh.
La toate nevoile indivizilor ca şi ale naţiunilor ca şi a omenirii întregi,
grupul răspunde: suferinţa e cauzată de dezorientare. Singura orientare
care nu poate distruge ci construi, care nu dezbină ci uneşte, e credinţa în
Dumnezeu şi supunerea oricărei trebi omeneşti voinţei divine. Numai
oamenii conduşi de Dumnezeu, ascultători chemării Lui, pot conduce
bine naţiunile şi le pot călăuzi pe calea chemării lor. Cui ascultă,
Dumnezeu îi vorbeşte. Cine se supune chemării divine găseşte sensul,
deci pacea vieţii. Principiul psihologic: natura omenească se poate
schimba. Prin urmare, nimeni nu poate decreta despre un om că e
incorigibil. Nu sunt oameni buni şi oameni răi, ci oameni conduşi de
Dumnezeu şi oameni neconduşi de El.
Păcatul e orişice îl împiedică pe om să-l audă pe Dumnezeu. De la
crimă până la cea mai neînsemnată transgresare a dragostei pentru
aproape sau cea mai neînsemnată necinste faţă de sine.
Aceasta e metafizica grupului, care nu e alta decât a creştinismului.
Nici o inovaţie sau schimbare care ar putea lăsa de bănuit o nouă
reformă a bisericilor existente. Grupul nu are alt ţel decât învierea
adevăratei credinţe, de sub grămada de prejudecăţi care ia locul credinţei
vii la mulţi oameni zişi credincioşi. Nici o discuţie teologică, ci
trimiterea oamenilor la biserica din care fac parte cu obligaţia de a crede
viu şi de a pune în practică credinţa lor strămoşească, nu pentru că e
strămoşească, ci pentru că e vie.
Orice revoluţie visează schimbarea omului, adică naşterea într-o
calitate nouă. Fiindcă nu condiţiile sunt proaste, ci oamenii răi. Când
oamenii se schimbă într-o ţară, se schimbă şi instituţiile. Nu politica e
rea, ci politicienii, nu şcoala, ci dascălii, nu instituţia căsniciei, ci
bărbaţii şi femeile. Nimic nou şi totuşi e mare, pentru viaţa modernă,
învierea oricărui adevărat creştin. Nu în afară de biserici, dar în viaţa lui
de zi cu zi.
Principiul paşnic. Omul se poate schimba, dar pentru aceasta e nevoie
de voinţa omului pe care harul divin o susţine. Un mare optimism.
Aproape ca în biserica noastră. Nu doar har, dar şi strădanie, colaborare.
Când omul ascultă, Dumnezeu lucrează.

13 octombrie

Azi lecţie. Despre spiritualitate. Eu, de condus. M[işu] de cercetat. Tot

aşa Buliga. Spălătorie. Scrisorile. Valérie. Viorica de telefonat. Pârâianu,
primul om nebun cu care vorbesc straniu. Am văzut cum spiritul rămâne
intact în nevoia de logică. Nu e nebun, e un nedumerit. S-a sinucis o
dată, a rupt cu viaţa, nu poate reveni la trecut. Dacă aş putea să-l ataşez
de acest trecut, l-ar scoate poate din negură. Oare nu-i dă Domnul
această negură ca să accepte uşor moartea? L-am văzut obsedat de ideea
morţii, de frică de moarte! Naturală la un om tânăr. Dumnezeu îl scuteşte
de excesul fricii. Ce o fi cauzat această deviere? Început printr-o manie
(regimul alimentar). O idee fixă care a pus stăpânire pe el. Ce dezordine
în sufletul omului! I-e frică de o moarte prin constipaţie şi s-a sinucis!
Mişcări dezorientate în jurul Eului. Creştinismul mi-a dezvelit adevărul
dragostei de Dumnezeu, care e o ieşire din mişcarea în jurul tău, mişcare
de câine care fuge după coada lui, şi te salvează în mişcarea centrifugă.
Ce dezordine în suflet! Tentaţia pentru acest gust exclusiv de tine? Mimy
în tensiune. Nevoie de a exprima în cuvinte şi gânduri clare un sentiment
obscur. Coana Cecilia la fel. Mă recunosc în ele. E încă justificare, nu e
încă „cercetare”. Recunosc că nu e încă posibilă decât sub ochii lui
Dumnezeu, pentru el.
Dacă aş fi citit aceste rânduri acum două luni, decretam:
„sentimental”. Acum înţeleg sensul poruncii: să iubeşti pe Dumnezeu
mai presus de orice. E singurul mijloc de salvare din Eul cel mic,
meschin, fricos, încătuşat. Dragostea de Dumnezeu e puterea creatoare a
duhului, care emancipează pe om de ce e dat în actul creator şi afirmativ
al tendinţei spre Dumnezeu. Dragoste este un cuvânt care prea se
confundă cu atracţia erotică. Oricât sublimezi, platonizezi, rămâne urma
fizicului.

După o oră

Citesc pentru curs. Îmi vine în minte: cum o să am două izvoare de

bucurie? Recunosc că altfel m-am bucurat de frumuseţe anul acesta
decât altă dată. Nu e scădere în simţul estetic? Nu cred. Leonardo da
Vinci, Rafael, cei care au fost atenţi la inspiraţia divină sunt religioşi în
sensul superior, mi-au fost o revelaţie iar. Bucuria are un singur izvor.
Arta, întrucât exprimă sensul divin, e genială. Numai ea poate bucura.

15 octombrie
Dimineaţă minunată ca de primăvară. Furia lui Stello nu mă mai atinge.
Voi telefona pentru decomandarea vizitei. Doamne, mare este lucrarea ta,
care m-ai liberat complet de frică, de prejudecată, de orice tensiune. Dă-
mi tonul cu care să pot răspunde blând, dar ferm omului acestuia care se
falsifică cu vrere. Se montează. Îl privesc şi mă recunosc cum eram
înainte. M[işu] avea dreptate că dramatizam. M[işu]? Om blând şi
rafinat. Aş vrea să treacă şi ei puntea ce am trecut. L-ar face mai activ,
mai fervent, şi-ar impune punctul lui de vedere.
Azi să lucrez la raport. Aştept guidance1*. Yvona1 e tandră. Lucrul ei
foarte preţios. Pregăteşte terenul. Ajută-ne, Doamne!

18 octombrie

Nimic. Cei tineri, primitori, cei bătrâni, mai obtuzi. Eu am fost la fel.
Răbdare. Toţi mi se par altfel de oameni. Parcă sunt din alt neam! Înţeleg
lumina din ochii lor – aci tern. Mari nădejdi în Stello. Poate St. Popp. Ce
o fi cu Yvonne? Curs înainte de toate.

20 octombrie

De ce mă rog mai intens când sunt în genunchi? Şi pe scaun mă rog, dar

mai calm, nu cu fervoarea trupului, aş zice. Îngenunchierea trebuie să
deştepte în subconştient stările de primejdie mare din care omul trebuie
să fie salvat. Te repune în acel sentiment de urgenţă, care ne lipseşte
normal.
Ieri am avut iar ca un semn că Dumnezeu mână totul. Gestul dnei Th.
a venit ca un răspuns la atacul lui Mimy. Şi ea şi Stello, agresivi ieri, era
ceea ce Rodica Vasilescu numeşte autosugestie. Mi-a dat o lovitură,
întâmplarea că dna Th. mi-a dat un răspuns. Orice poate fi considerat
întâmplare de alţii, chiar un act foarte deliberat. În loc să mai privesc
lumea spartă în cioburi, o văd sintetică. Finalism? Nu cred. E lumină şi
ori de câte ori „înţeleg”, această lumină mă pătrunde. Momentele de
conştiinţă sunt ferestre deschise spre lumina veşnică. Cum împac asta cu
devenirea? Oare devenirea nu e însăşi luminarea mea? Dar evoluţia
lumii fizice care nu depinde de cunoştinţa mea şi pe care o constată
geologia, astronomia? Cred că această creştere şi descreştere a
universului fizic după anumite legi e dovada că şi în el lucrează spiritul.
Ştiinţa, cu descoperirea permanenţei în diversitate, să nu fie oare tocmai
descoperirea spiritului ordonat din haos? Dumnezeu, spiritul, sensul şi-
au pus pecetea şi în universul fizic. Dacă atitudinea ştiinţifică e cea care
se limitează la ceea ce e mögliche Erfahrung2*, ea nu exclude
descoperirea a tot ce e „natural”, adică de domeniul experienţei şi al
raţiunii, conjugate. De ce învăţătura creştină nu e în „natural”? Oare
schimbarea omului prin „naşterea din spirit”, adică din conştiinţă pură e
supranaturală? Oare viaţa veşnică, ce e făgăduită numai unei conştiinţe
pure, nu e cea mai logică consecinţă a spiritualităţii, care e în afară de
timp şi deci nu mai are de suferit distrugerea? Neînţelegerea vine din
faptul că „spiritualitatea” e confundată cu o existenţă limitată – cu
individualitatea. Pe când clipa de spiritualitate, la care râvneşte
creştinul, îl scoate din individualitate, îl face una cu toate spiritele. Mai
bine zis e un singur spirit. Ca apa universului, toate picăturile de apă
sunt apă. Întoarcerea la matcă? Asta nu ştiu. Asta ar fi istoria spiritului.
Nu cred că e uşor de urmărit şi e metaforic. Nu pot şti care e începutul şi
sfârşitul. Dar pot constata în mine şi în alţii procesul de transformare şi
spiritualizare, de exemplu prin artă. Experienţa mea de la Leipzig, când
uitasem că am un trup şi-l simţeam în pereţii sălii – iar tot auditoriul
eram tot eu. Simfonia a 9-a condusă atunci de Nickis. Altă dată, confuzie
între mine şi Stello – îmi pierdusem limitele mele.
 Creştinizarea e o tehnică prin care sufletul câştigă intensitatea
necesară pentru a ieşi din haosul materiei. Odată „născut”, el nu poate
muri fiindcă i se schimbă calitatea de viaţă şi prin el, care pătrunde toate
momentele tale, toate acţiunile, gândurile, simţirile, adică le dă
coloratura lui spirituală specială, omul, drept conştiinţă iese din
proporţiile timpului fizic. Timpul psihologic al lui Bergson e variabil de
la clipă la eternitate. Acesta e timpul spiritual. Preocuparea de o viaţă
după moarte avea două aspecte: 1. prelungirea unităţii noastre biologice
– şi asta nu o cred, 2. permanenţa actului spiritual, a acestei realităţi
nespaţiale şi netemporale – de asta sunt convinsă. Când Sf. Pavel spune
în Epistola către Romani, cap. 8,2: „Căci legea duhului vieţii în Iisus
Cristos m-a liberat de legea păcatului şi a morţii” sau 8,6: „Căci cei ce
sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale
Domnului. Căci dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă
şi pace”. Înţeleg că „Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa”, adică a realizat
spiritualitatea pură şi a propus pentru oameni metoda, adică drumul spre
El, acest fel de a trăi fără spaima de moarte.

21 octombrie

În Epistola a 2-a către Corinteni e vorba de caritatea iertătoare. Cel care

a făcut rău e destul de pedepsit de oprobriul public. Sf. Pavel cere iertare
şi înţelegere dacă sunt ascultători în toate, pentru ca Diavolul să nu
biruie.
Totdeauna am gândit şi procedat aşa. Nu am învăţat direct din acest
text, dar pesemne era ţinuta creştinească a părinţilor mei care ne-au
crescut aşa. Numesc această ţinută Omenie. Probabil că a fost şi înainte
de creştini, sporadic, la umaniştii grecoromani, în Orient, dar Cristos a
ridicat-o la rangul de principiu, de normă universală. Creştinismul e
umanizant. E o credinţă şi o tehnică educativă, care duce spre umanizare.
Asta trebuie arătat cu insistenţă la noi. Prea nu se vede decât partea
supranaturală sau numai cea practic morală, în care se mai contestă
slăbiciunea. Trebuie manifestată partea social-constructivă a
creştinismului. Mi se obiectează: apărarea naţională, ca şi cum n-ar fi
altă apărare naţională decât ura pe alţii. Ca şi cum n-am avea
posibilitatea de a ne întări prin umanizarea fiecăruia. Frica lui Stello că
nu s-ar mai lupta soldaţii am avut-o şi eu. Dar Cristos a spus: „dă
Cezarului ce e al Cezarului”. Ascultarea de lege e cerută creştinului.
Necreştinesc este gândul: „vreau război, vom face război etc.”.
Creştinesc e să vrei pace, adică s-o faci cu orice prilej, mic sau mare,
adică să lucrezi la prefacerea lumii ca să nu mai fie război. La noi
problema e simplă, noi suntem în drepturile noastre, ni se cere doar
apărarea lor. Aceasta constituie pentru creştin o datorie grea, dar o
datorie inevitabilă. Doamne, dă-mi putere să pot explica şi lumina. Dă-
mi putere să formăm o echipă, care să lucreze intens.

22 octombrie

Trebuie să scriu o carte – scrisori către fete şi băieţi – cu sfatul şi soluţia

creştină a oamenilor. Va fi un mijloc de răspândire mare a metodei
practice de viaţă creştină.
De săptămâna viitoare nu mai primesc pe nimeni dimineaţa. Azi era o
zi dată. Doamne, ajută-mă după prânz! Voi expune astfel tot ce am văzut.
A. Ce am văzut: adunări, cântece, reculegere, mărturisiri, camping.
B. Ce am înţeles: O metafizică: Dumnezeu are un plan. O metodă:
cultivarea voinţei. O tehnică: psihanaliza.
C. Ce se poate face la noi: Convertire cu judecată cu tot, nu numai
sentimentală. Rolul covârşitor al bisericii. Disciplinarea românului. Leac
împotriva extremelor izvorând din iraţional.
D. Cum se poate face la noi: Lămuriri răbdătoare. Deschidere pentru
cei cu chemare. Îndemn pentru cei din jur. De atins cei mulţi prin Radio
şi scris.

23 octombrie

Prea multă tensiune încă în mine. Am impresia că trăiesc ceva suprapus

vieţii normale. Lucrul, întreprins în momente de reculegere, mi se pare
prea mare pentru simţământul meu viu. „Îl voi face.” Capul măsoară şi
se pierde în imensitatea sarcinii. De aici, parcă mă trezesc pe alocuri, se
face între mine „cea normală” şi cea „dinamizată” o distanţă. Mă prind
că m-am înhămat la o datorie ca împinsă fără voia mea.
Fénelon mă ajută mult. Vreau să fiu simplă, să uit scopul social-
naţional care mă întinde până mă scoate din mine, de aici oboseli oribile.
Vreau să fiu, nu să pun o întrebare deşteptătoare pentru alţii. Nu să fiu
somată ci să provoc. Mă simt uneori goală, alteori agitată în jurul unui
dor neegoist dar tot legat de mine. Ieri Yvonne zicea că cochetez cu
Dumnezeu. Nu simt o vină. Oare apărându-mi punctul de vedere mă
apăram pe mine? Poate. Recunosc că nu am putut încă ieşi din mine, dar
nu simt remuşcări. Revin la Dumnezeul meu cel bun, blând, amabil,
vesel. Cel care înţelege gluma. Fénelon mă ajută… Pesemne suntem
latini, mai bine zis mediteraneeni. Perfecţiunea văzută în graţie. Nu
parvin să-l văd încruntat. Din moment ce ştie tot, surâde. De pus la punct
cu Yvonne Wright şi Mircea Eliade. Amândoi au creştinismul tragic.
Recunosc că eu sunt prea uşurică, dar poate asta e graţie. Libertatea e
bucuroasă, nu poate fi agitată, chinuită. Şi Mimy simte în mine această
beţie. Preferă seriosul adânc al Theii [Constantinidi], „să fii beat în
cămările Domnului”. Nu e asta viaţa cea nouă? Cu riscul de a le părea
egocentrică, trebuie să le explic. Doamne, simt că mă inundă ca o
căldură şi o lumină şi bucurie şi libertate, când mă gândesc la Tine. De
ce să plâng şi să mă schingiuiesc, dacă nu-mi vine? Câteodată fac
socoteala stupidă şi urâtă: poate mă ajută acum să mă pregătesc pentru
zile negre. Poate! Dar nu-mi pot închipui un Dumnezeu pregătind
dinainte zile negre. Mă gândesc la Vaţica. Ea face, din ceea ce socotim
noi o cruntă nenorocire, prilej de bucurie şi de recunoştinţă. Să nu mă
mai agit în gânduri. Mă las să plutesc în lumina Ta, Doamne. Facă-se
voia Ta. Prevederile a ceea ce poate mi se va întâmpla nu sunt credinţă şi
iubire. Vrem să facem o lume după chipul nostru, nu al Lui – o lume
înfricoşată! Sf. Ioan evanghelistul spune: „Cel ce crede în mine, râuri de
apă vie vor curge din pântecele lui” (7,38).
Seara voi cere ajutor şi inspiraţie, în reculegere. Am citit aiurea că
Dumnezeu e libertate. Aşteptare. Stau de veghe continuă. Mă deştept din
somn cu acelaşi gând. Poate, vorba Yvonnei: prea sunt avocatul lui
Dumnezeu. El n-are nevoie de avocat. Faptul că n-am suficientă
încredere în puterea Lui faţă de un auditor sceptic, să fie semn că nu cred
eu destul? Poate. Sigur. Recurg la argumentele raţionale. Traduc în
limbaj raţional adevărul revelat de Sf. Toma. Dar iar mă întreb: cum ar fi
transmisibil dacă nu aşa? Care ar fi rostul raţiunii dacă nu tocmai de a
elucida ce e inefabil – natural cu corectivul definitiv al „faptului de
credinţă”.
Yvonne tristă, îngrijorată. N-are încredere în nimeni. I-o spun azi.
Trebuie ajutată tot timpul. Amestecul celor două cauze o încurcă, devine
dură. Uneori am impresia că e un cenzor, altă dată nesiguranţa ei mă
înduioşează. Or, Doamne, asta trebuie să fie salvarea prin Cristos a
umanităţii! „Cu moarte pre moarte călcând.” Harul lui Dumnezeu e
pentru toţi, dar nu-l vor toţi. Voi citi Pascal. Acum am nevoie de el. Îmi
trebuie filozofie. Nu pentru ca să mă confirme, dar pentru că nu pot
crede că alţii n-au trăit ceea ce pot trăi eu, o biată femeie. Şi nici nu pot
crede într-un Dumnezeu tiran. El e! Viaţa nu e tiranică decât pentru un
inanimat! Nu pot crede într-un Dumnezeu negânditor! El e gândul =
faptă.

24 octombrie

Trebuie să le spun lui Traian şi lui Sfetea. Obstacolul lor: creştinismul

slăbeşte curajul? De arătat că numai renunţarea te dăruieşte total, fără
frică de moarte. De adăugat principiile fundamentale: Dumnezeu şi omul
pot comunica spiritualizării omului, oamenii care cer îndrumare de la
Dumnezeu sunt obiectivi, acţiunea e radiatoare dacă nu cere dezarmare
parţială ci totală – în schimb dă înarmarea conştiinţei.

29 octombrie

Sănătatea lui Stello. Severitate mai multă. Indulgenţa e comodă.

Interzice purgativele – ulceraţie. Ce e cu M[işu]? Obstacol fizic sau
moral? Îmi vin bănuieli. Anumite răceli suspecte. Calitate extra. Un mic
tur de rindea şi străluceşte. Aurora aşteaptă timidă. De ocupat de ea. Tity
prinde singură. Nu se lasă condusă. Flo, nemulţumită cu ea. Mad? Ea e
salvată. A trecut dincolo. M[işu] se „secătuieşte” din orgoliu masculin.
Am impresia că dedesubt e stofă – nu de misionar, dar de om, al cărui
exemplu ar fi straşnic. Maricica – vine, vine. De ce nu scriu nimic de
mine? Curios! Mă depersonalizez, mă simt la distanţă, ca pe o haină.

30 octombrie
I-am spus aseară lui Stello că-i voi da să citească toate scrisorile. A fost
iar o slăbiciune. Mi se pare că nu am făcut-o din „dragoste absolută” ci
din nevoie de pace şi de justificare a actelor mele. Trebuie să fiu mai
severă.
Scrupulele Yvonnei mă agasează. Nu zic că n-are dreptate în unele
cazuri – chiar la mine, dar sistemul denunţă o slăbiciune nu numai în ce
priveşte natura umană, încrederea în ea, ci mai ales în voinţa divină.
Cristos n-a „parcat” sexele. Frica este o impuritate. Am scris. Aştept
răspunsul Florinei Hanker. Cred că Dumnezeu îi va da răspunsul just. Mă
voi supune. Bucuria de a schimba oamenii în duh e mare. Când îmi
descopăr „amor propriu” o ştiu. Nu mă orbesc. Dar mă rog să mi se ia şi
acest praf de om vechi de pe mine. Până atunci, îmi suport curajoasă
greşelile. Bucuria demnităţii umane, bucuria de a aduce flori Tatălui.
Acesta le primeşte surâzând, deşi ele sunt zdrobite.
Simt o opoziţie în atitudinea Yvonnei. Ea mi-e foarte dragă. E un om
întreg, simt totuşi înfrântă ambiţia, care nu e personală, fireşte, dar e
colectivă. Este ambiţia unui grup. Trebuie să i-o spun. Şi eu mă prind
„conformându-mă”, ceea ce e păcat faţă de libertatea duhului.
Evanghelia e criteriul, nici o invenţie omenească. Îl ascult pe Dumnezeu.
Câteodată părere de rău că nu-i pot eu aduce pe toţi la Adevăr. E ambiţie
şi la mine. Mai grea sarcina de a converti bărbaţi. Poate de aceea mă
ispiteşte.
Grijile de bani reîncep. Trebuie combătute. Scris Xeniei Costaforu.
Azi scriu raportul.

31 octombrie

Am gândit: Dumnezeu este un plan. M-au năpădit scrupule. Oare nu fac

schismă? Oare nu e o concesie făcută din punct de vedere ştiinţific? Dar
ştiinţa nu e şi ea drum spre Dumnezeu? Poate că e drum, şi Dumnezeu
este dincolo de drum. Nu înţeleg. Accept supunerea faţă de ce nu înţeleg.
Dar nu ca obscurantism, nu ca pasivitate, ci ca veşnică căutare. Caut
intim ce poate da ipoteza lui Dumnezeu.

2 noiembrie

La o parte cu graba interioară! Mă obosesc pe dinăuntru întinzându-mi

voinţa spre planuri imediate! Tot nu parvin să le realizez! Nu ştiu de
unde îmi vine această tensiune şi grabă. Poate că m-am deşteptat prea
repede. Lucrurile trebuie să se aşeze. Să citesc un capitol din Evanghelie.
Şedinţa de ieri de la Conservator m-a bucurat dar m-a şi întristat. Tipul
cel cu dreptatea avea masca înăsprită a revoluţionarului. Am ajuns foarte
sensibilă la expresii! Săracii, săracii! Doamne! Voi ajunge eu pentru toţi
copiii amărâţi?! Doamne, deşteaptă scântei în mulţi! Doamne! Scapă-ne
ţara din întuneric! Cât ar putea Stello! M[işu] un slab. Traian de lucrat.

5 noiembrie

Nu fi supărat pe mine. Doamne. Cad şi mă scol iar prin mâna Ta.

Iubeşte-mă cum sunt – slabă şi rea. Dar cred în Tine, Doamne! Biata
Yvonne. Ieri am simţit ca ea. Suntem şi ambiţioase pentru cauza Ta şi a
adevărului, dar tot ambiţioase. Învaţă-ne să aşteptăm.
Vorbeşte-ne! Nu ne lăsa!

6 noiembrie
Am căzut zilele acestea în păcate vechi. Opoziţie. Ieri la cercetaşi am
criticat atitudinea faţă de A.C.F. şi chiar a Străjeriei. Dar eu luptam
pentru împăcare cu un ton intolerant! Mă simt copleşită de imensa
sarcină ce e de îndeplinit în ţara noastră. Toţi au pornit pe calea
prefacerii, dar cu aceleaşi păcate. Fără Tine, Doamne, fără minune, nu
văd cum ne vom putea schimba. Mă supun, mă ofer Ţie ca instrument.
Fă ce ştii şi ce vrei Tu!
Sunt încă prea legată de linia grupului Oxford. Trebuie rugăciune şi
curaj ca să ne găsim libertatea acţiunii noastre româneşti. Vina nu e a
Oxfordului, ci a mea. Ei mi-au cerut să fiu liberă, cu iniţiativă – eu mă
reazem pe ce ştiu de la ei. Nu acţionez, ci propag. Trebuie invocat
Dumnezeu, nu autoritatea engleză sau franceză intelectuală. Scop
imediat, după Dumnezeu, Naţiunea. Acţiune publică mare. Am avut
dreptate la început. Trebuie explicat marelui public. Altfel se pierde timp
şi fiecare devine buricul pământului. Dacă începeam lucrarea în mare, la
scară naţională, fiecare se va schimba – în modestie, nu cu orgoliul
personalităţii lui unice. De evitat confuzia între Naţional şi Creştin.
Trebuie insistat că numai un bun creştin îşi poate trăi viaţa ca o misiune
şi să o considere ca un mijloc de a-şi servi Naţiunea, care e expresie a
unei voinţe divine. Planul individual nu se poate integra planului
naţional fără credinţa că aşa e voia lui Dumnezeu!

11 noiembrie

Să treacă. Las să treacă. Ce? Văd o cavalcadă de jockey. De ce această

viziune? Cred că e ceva grăbit în mine, parcă alerg la un potou. Nu
trebuie. Trebuie pas domol.
Azi, Yvonne. Trebuie să vorbesc cu ea. Mă îngheaţă tonul ei. Suntem
diferite, dar autoritare. Dna Satmary. Nu ştiu dacă să vorbesc duminică.
Poate scriu ce am de spus. N-am încredere acolo în calitate, deşi
intenţiile bune. Şi calitatea omului e bună, dar o strică ambiţia. Marietta,
Ionel, Valérie, Colea, Mimy, ar trebui să mă ocup de ei. Oboseală fizică
prea mare în mine. Nu înţeleg de unde. Valérie – mi-e dor. Telefon
mâine.

16 noiembrie

Îmi lipseşte reculegerea zilnică. N-am putut s-o fac în ultimul timp. Simt
relaxarea. Parcă se rupe contactul!
Nu mă înţeleg cu Yvonne. Încăpăţânare de ambele părţi. Nu pot ceda
principiul, deşi cedez personal. Nu pot scăpa de gândul lui Miss Hanker.
Acum e şi al meu, Doamne! Dacă nu crezi că e aşa, voi asculta. Nu voi
mai raţiona cu copiii. Cu Tine, da! Nu mi-ai dat raţiunea ca să mă
îndepărtez de Tine, Doamne! Îmi cunosc limitele ei, ştiu că dragostea e
alt soi de cunoaştere. O proclam dar nu pot nega că prin raţiune am ajuns
la dragoste. Regăsesc în Y[vonne] pe cei din Anglia, aspri, dogmatici.
Dumnezeu a făcut tipuri deosebite de omenie. Dragostea cum o înţelege
ea, pe comandă severă şi băţoasă, nu o alterează pe a mea.
Doamne, Te rog, fă-mă să sufăr fără răzvrătire. Dacă Tu vrei aşa. Dacă
nu, te rog ajut-o să se schimbe.

26 noiembrie

Scrisori de mulţumire, de scris.

Conferinţa de tradus.
Tity, Valérie – de îmblânzit.
Stello – lăsat în pace.
 Nu mai am fervoare. O nemulţumire neprecisă. Am impresia că lucrul
deviază din cauza lăcomiei de a face în mare. Eu vreau să reiau grupul
mic. Cucoanele bat în retragere. Fără continuitate. Tot timpul impresia
că e prea târziu. Nu mă mai rog bine. Epocă teribilă de stagnare şi
secătuire. Viaţa în casă e imposibilă. Sunt sleită. Nu mai încerc nimic.
Las să vină de la Dumnezeu? Oare nu e asta chietism?
Mă deprimă compararea cu femei care sunt răsfăţate pe gratis şi eu
numai chinuită, bruftuluită. Nevoie de atmosferă caldă. Tot timpul,
simţământ de degradare. Pesemne unde n-am vreme să lucrez serios.
Trebuie să rezist la toate influenţele, să-mi văd de drumul meu liniştit.
Mă las îmbrâncită de alţii. De ce? Ca şi pentru bruftuluiala prietenilor,
trebuie să rezist şi altora. Se abuzează. Sufăr din cauza mediului meu
inestetic. Am nevoie de saloane mari – perspectivă. Mă îmbâcseşte
sărăcia. Lipsită de bucuriile elementare. N-am nici radio, nici telefon. De
ce această inferioritate continuă? Evident, Stello e viciul adânc în toate
acestea. Juisor fără leac omenesc. M-a obosit lupta. Îţi las, Doamne,
sarcina să schimbi tot – numai Tu!

3 decembrie

Îmi umblă în cap seara de ieri. Nu simt ca un păcat bucuria de aseară. O

afirmare a eului meu. Poate vanitate, mă plăceam elegantă. Îmi plăcea să
plac.
Lucia [Sturdza] Bulandra nu vede în religie decât morala. Aşa
vorbeam şi eu. Aş vrea să deschid ochii asupra dinamismului viu din
religie.
Azi, simţământ de vacanţă de Crăciun. Aştept pe Mircea Şeptilici şi pe
Madeleine Andronescu, cu nespusă bucurie. În ei parcă realul se
îndepărtează. De ce? Tinereţe plină. Tu, dincolo. Nu e trist. E altfel.
Trebuie să mă apuc de Pascal.

9 decembrie

Linişte. Trăiesc în zbucium dar mă atinge pe dinafară. Îţi mulţumesc,

Doamne. Ieri m-am îndoit adânc de existenţa Ta. Sentiment de gol total.
M-am rugat să nu mă laşi. M-ai ajutat. Mă încearcă tot mai des îndoiala.
Am constatat că nu mă linişteşte ea, nici vreun raţionament. Îndată ce
mă rog, malgré tout3*, o clipă, parcă răspunde. Pesemne trebuie să-l
cucerim zilnic – cu minuta.
De ce teama pentru viaţa lui M[işu]? De ani de zile. Trebuie să renunţ
şi la el? Nu ştiam că trebuie. Că e aşa de adânc legat de mine. Visul că a
sărutat un paraclis. Poate îmi ajuţi, Doamne, să ţi-l aduc! De ce un
cuvânt mi-a tulburat sentimentul faţă de M[adeleine Andronescu]? Ce
repede încape o îndoială în suflet! Dar ar fi păcat s-o găzduiesc. E un
copil bun, curat şi întreg. E bucuria sufletului când mă uit la ei. Dă-le,
Doamne, noroc şi putere să-şi ducă dragostea la bun sfârşit.
Ieri răceală. Erau ceilalţi sau eram eu obosită? Copiii mei! Doamne,
cum să-ţi mulţumesc că mi i-ai dat. Te rog cu umilinţă – nu-mi cere să
renunţ la clasă!
Scrisori către tineret. Azi seara – încep!

12 decembrie

Bolnavă. Vina mea. Cred că toate bolile sunt din vina noastră omenească.
Obosită. N-am aripi. Mimy zicea că sunt „o pasăre de momeală” – azi
nici cât o cioară bolnavă. Anny bolnavă de nervi. Deprimări. Nu ştiu cum
s-o ajut. Am impresia că e foarte bolnavă. Trebuie voinţă mare. Eu
istovită. Yvonne simplistă. Poate are ea dreptate. Eu nu-l afirm pe
Dumnezeu decât în urma probelor. Un fel de vanitate laşă. Ce e o
conducătoare creştină? Doamne, dă-mi gândul bun. Un conducător e o
călăuză. Cunoaşte drumul şi are piciorul sigur. În lumea politică ar
însemna cunoaşterea lumii şi siguranţa gestului. În lumea spirituală,
explozie a adevărului. Conducătorul trebuie deci să creadă în acest
adevăr. Conducătorul e un om care nu-şi aparţine. Aici e punctul greu:
eşti dat. Tot ce faci nu ţi se adresează ţie, ci cauzei. Dar nu înseamnă să
duci două vieţi. Tocmai această dăruire te salvează din greutăţi. Nu e o
înstrăinare, dar o obiectivare. Dimensiunile eului infinite.
Subiectivismul moralmente este orgoliu, acea închircire asupra ta.
Conducătorul are de luptat cu orgoliul, căci răspunderea care e tot
timpul conştiinţă vie, trează, îl poate centra asupra sa. Răspunderea şi
căutarea căilor de acţiune trebuie să-l ferească pe conducător de
egocentrismul orgoliului. Acesta este păcatul mortal. Este oprire pe loc
pentru a-i aduce pe ceilalţi la măsura ta. În filozofie e dogmatism, în
religie fanatism, în viaţa socială, intoleranţă. Un singur leac e cel
creştin: Dragostea. Dragostea e identificare cu alţii, e ieşire din tine,
flux, mişcare. Orgolioşii nu sunt activi. Veşnic dependenţi de eul lor.
Independenţa lor e sclavie faţă de ei înşişi.
Voinţa nu e liberă, nu se mişcă, e ca un elastic ce se întinde de la eu
spre lume, dar se tot întoarce sau se rupe. Pe când a iubi e a cunoaşte
adevărat, ieşind din tine. E a vrea, ieşind din tine. E acţiune care
clădeşte, nu doar proiect.
Cum să iubeşti? Nu afectiv, ci identificare, cunoaştere, înţelegere
salvatoare. E însuşi drumul spre iubire. Răceala înţelegerii e o
prejudecată a pătimaşilor. Liniştea dragostei divine. Căldura e deseori
grabă. Înţelegerea liniştită cuprinde pe aproape. Deci judecată limpezită.
 Rugăciunea e atitudinea iubirii adevărate. Adorarea e tămăduirea de
tine, e confundarea în Dumnezeu.
O conducătoare trebuie:
1. Să înţeleagă liniştit pe oameni.
2. Să se cunoască pe sine, nu cer severitate ci obiectivitate.
3. Să se roage, să se dăruiască lui Dumnezeu.
4. Nădejdea nu creşte decât din iubire. Orgoliul e crispare, duce la
deznădejde. Nădejdea e greu de dobândit – fuge – fiindcă e parfumul
dragostei. Nădejdea are nevoie de infinit ca să se dezvăluie.

13 decembrie

Nu-mi revin din îndoială. E între Yvonne şi mine o tensiune, simt că se

fereşte de mine, are gânduri ascunse. Altfel nu-mi explic de ce deodată
această repulsie. Că doar am fost complet loială cu ea, îmi era foarte
dragă. Mă îndepărtează trufia acestei femei. Ori eu nu suport dominaţia?
Recunosc că ştie mai bine ca mine să conducă un grup, pe dinafară însă.
Din cuvinte! Aş fi fericită să o văd lucrând, schimbând oamenii. N-aş
avea grija că lucrul merge prea încet. Dar nu mă pot dezbăra de
sentimentul adânc că e crispată, că e o voluntaristă, nu are graţie. Iartă,
Doamne! Dar nu pot să nu judec, să nu gândesc.
Tu îmi dai gândul de a provoca Societatea de filozofie? Dacă vrei Tu,
dă-mi prilejul, Doamne, să vorbesc cu domnii aceia. Trebuie să mă rog
mai mult. Bănuiesc pe Miss Hanker de o diplomaţie laşă. Dacă greşesc,
iartă-mă Doamne! Fie voia Ta!

19 decembrie
Cum vrei Tu, Doamne! Te rog, ajută-mă să trec prin ispita asta care e
lupta cu Yvonne! Nu-mi da voie să-mi urmez vreo ambiţie secretă! Te
rog, fii călăuza mea. Părintele Rovenţa. Am încredere. Vede ponderat. Îi
telefonez. Rectorul nostru, rectorul Academiei. Doamne, nu-mi da voie
să-mi urmez vreo ambiţie socială!

22 decembrie

Tristă. Melancolie. Dor? Scrisori doamnei Soreanu şi la Pontigny. Aştept

o surpriză. Am nevoie de dragoste. Câtă afecţiune sugrumată în mine.
Nevoie de răsfăţ. Să fie păcat? Cred că prea m-am refugiat tot în gând şi
conştiinţă clară. A rămas subteranul nelucrat, ţipă. La limita extremă,
dra Tetoianu. De ce funcţii neîmplinite se răzbună la unele? Dacă ar avea
suportul religiei active, desigur că nu ar mai fi aşa. Biata Carmen! Simt
ca ea. Să fie încăpăţânare a trupului sau a inimii?
Yvonne, ieri, limpezită. Mă bucur. Parcă îmi dă curaj.

26 decembrie

Zi proastă. Început fioros, duşmănos. De suportat Stello ca un bolnav.

Crucea mea. Mă întreb dacă Dumnezeu îmi dă această cruce sau eu mi-o
fac din lene de schimbare! Doamne, luminează-mă. Începusem prin a
ierta, a înţelege tot, dar mojicia o suport, nu o înţeleg. Probabil că
această limită nu se cere s-o trec, parcă se acumulează obstacolele în el
şi prin el. Aci e examenul meu cel definitiv. Mă tem că rămân repetentă.
Doar de se va îndura Dumnezeu să-l schimbe. Eu nu am putere
suficientă. Aci defectul meu. Dau răbdare, milă şi chiar dragoste –
insuficiente. Dacă ar fi să părăsesc lumea pentru a sta în pustie numai cu
el? Aş „asculta” porunca, dar cu oribilă resemnare. Mi-aş inventa în cap
refugii! Doamne, de ce ne-ai adunat doi oameni atât de diferiţi? Desigur
şi el suferă!
Împărtăşania n-a fost ca la Paşti. Am fost distrată, crispată. Totuşi un
moment mare, după. Îţi mulţumesc, Doamne, oricum vei vrea să fi fost.
Semne de bucurie mi-ai dat prin copii!

1*. Îndrumare (engl.).

2*. Posibila experienţă (germ.).
3*. În pofida (fr.).
 1937

2 ianuarie

Sunt oameni de care îmi este încă frică, adică mă tem să nu reacţioneze
aşa încât să mă jignească! Mare defect. Libertatea în Dumnezeu trebuie
să fie dincolo de aşa situaţie sufletească. În tot ultimul timp a fost o
mare relaxare în mine. Poate era nevoie, prea fusesem încordată. Mă rog
fără plan – imposibil să mă avânt, o resimt ca o lipsă de putere fizică.
Nici împărtăşania n-a fost ca la Paşti. Parcă Dumnezeu „Cel ce e”
aşteaptă să fac pasul spre El şi eu sunt oloagă. Înţeleg întâmplarea din
Evanghelie. Gide spune în Genevieve că Giselle îi aminteşte Genevievei
că poate să umble. Şi eu ştiu că aş putea, dar nu ştiu de ce nu pot. Poate
prea m-am legat de unele bucurii. Inocente, e drept, dar m-au oprit. Ieri
la biserică am avut o nespusă bucurie. Doamne, numai Tu le ştii tuturor
de grijă. Un om, poate mă refuza! Cum îţi mulţumesc. De ce m-oi fi
văitând de altele când te am pe Tine! Uneori mă îndoiesc de existenţa Ta,
dar cum mă ştiu pe mine, conştiinţa din mine, spiritul din mine, cum ştiu
că alţii sunt mult mai buni – unii sunt desăvârşiţi ca oameni, nu mă pot
îndoi de spiritualitatea infinită sau poate numai transcendentă mie, din
care fac parte.
Iar distracţii materiale. Trebuie să-mi disciplinez atenţia. Din milă de
mine, din pricina celor ce îndur cu Stello, mă relaxez. Poate mai multă
severitate cu mine mi-ar da muşchi şi aş rezista ca astă toamnă.
Slăbiciunea e urmarea lăbărţării mele. Interzicere de lenevire a gândului.
13 ianuarie

De mult n-am mai stat de vorbă cu mine, sub ochii Tăi, Doamne. Îmi e
dor de Tine, de o singurătate în noi doi! Poate m-am îmbătat prea mult
de oameni, de viaţă, de perspectiva unei îmbunătăţiri a lumii. Fără să
ştiu, ţeseam perdea între mine şi Tine. Era luminoasă, dar era trecătoare.
Mi s-a făcut dor de Tine. Îţi mulţumesc, Doamne, că-mi îngăduieşti atâta
dor. Azi eram aşa dezgustată de angrenajul ridicol în care mă împinge
Stello, poate şi uşurinţa mea, limbuţia mea – aş fi vrut să pier, să încep
totul da capo. Mă întorceam acasă totuşi liniştită – fiindcă mă întorceam
cu Tine. Ce mi se poate întâmpla când sunt cu Tine? E poate mult egoism
în acest refugiu în braţele Tale, Doamne! Îmi înfund capul în Tine şi uit
restul! Şi totuşi nu te concep antropomorfic. Sunt cu Tine, adică în Tine.
Orice alt raport se subordonează acestuia. Vreau să fie aşa? E aşa?
Desigur e un pic de voinţă, care creează această stare. Dar nu e
închipuire, nici „montare”. Mă analizez. Constat că uneori recad parcă
dintr-o înălţime ireală pe planul sufletului zbuciumat omenesc. Dar acest
plan să fie mai real decât celălalt? Oare planul nostru nu e ireal pentru
un animal? Şi totuşi, el nu încetează de a fi. Cel nou, spre care mă tot
avânt şi de la care tot recad, este, dacă-l trăiesc. E trăit de alţii. Sunt
infinit de multe şi variate grade, după indivizii care le realizează. Nu ne
urcăm mereu pe trepte existente, le clădim noi, oamenii. Tu, Doamne,
eşti, treptele le facem noi. Îţi refacem conturul ca acei copii care
voiajează cu degetul pe hartă. Pentru ei continentele se nasc din mişcarea
lor.
Ieri, Ioanid m-a interesat. Amestec de fumist, de secătură, de om
simpatic, de aventurier, de religios. Nu ştiu de ce-mi permit să cred toate
astea de un om văzut două ore. Cred că e credincios şi că atunci e nobil,
îndată ce cade din planul acela, cât e omul, cât e „secătură”? Oare nu
suntem toţi la fel? Când ne dezbrăcăm de Tine, ce rămâne din noi? Dar
cei ce nu cred? Gravitatea lor, adâncimea lor azi mi se par opace. Sunt în
ei indignări şi încordări care mi se par zadarnice! Perspectiva pentru
ochii deschişi mari şi ochii plini de somn! Nu spun că ştiu adevărul. Dar
mă uit înspre El! Dar ei? (Mimy, Marius, Alex.) Privesc dar nu ştiu ce
văd. Deosebirea între ei şi mine: eu ştiu când nu văd şi când văd. Ei cred
că văd tot timpul. Îmi e somn. Ce obicei de stil vechi, să mai chem în
fantezie bucurii? Dacă te am pe Tine! Oare nevoia de tandreţe, de iubire,
de asentiment – de tot – nu se satură în Tine? De ce nu întotdeauna?
Îndurare, asta aştept pentru noi toţi. Nu e lene, orice ar spune toţi, e
dragoste, e putere creatoare. E saltul sufletului dincolo de actual.
Inspiraţia, Doamne! Oare nu e lene, inacţiune, aşteptarea acţiunii din
afară? Nu e declinare de competenţă şi desprinderea de răspundere?
Doamne, mă mişc. Când spun: ajută-mă, nu stau în aşteptare inactivă.
Cer inspiraţie, dar efortul îl fac eu.

21 ianuarie

Doamne! Iar m-am răcit de Tine. Te mărturisesc, dar iar nu te trăiesc.

Tot mai mult recunosc că Tu ceri completa desfacere de lume, pentru ca
mişcarea lăuntrică să se libereze complet şi să se avânte spre Tine. Acum
efortul cade. Mă complac prea mult în simţăminte omeneşti. Ieri, când o
certam pe Madeleine, n-am spus o dată „roagă-te”. Eram omul „cel
vechi”, satisfăcut cu omenia din el. Am dat mult înapoi de două luni. Nu
mai sunt dinamică, nu mai sunt obosită. Mă îngraş, semn evident că iar
sunt pe pământ. Tristeţe, resemnare, linişte voită… S-a dus lumina
încântată. Libertatea nu ştiu până unde merge şi ea în această stare de
mediocritate. Trebuie să-l recitesc pe Fénelon. Datorie azi:
De terminat Pascal
De scris lui Ghighi1.
 De scris Mariettei.
Dor de Atena – deodată!
De telefonat Lalei.
Sidorovici?

22 ianuarie

Am găsit acum în Sf. Pavel să fug de caraghioslâcurile şi glumele,

desigur grosolane, ale vremii şi ale locului. Ar fi teribil altfel! Oare
gluma, joaca nu e copilărie? Şi copilăria îi e plăcută lui Dumnezeu. Îmi
devine antipatic altfel. Nu doar că am eu nevoie de aşa ceva, dar de ce
tristeţe din principiu? Seninătatea, da! Dar gluma e un fel de a ajunge la
seninătate. Toată cultura ar putea fi condamnabilă, la urma urmelor. Asta
e ceva barbar. Nu mă închin la barbarie. Cristos n-a spus asemenea
lucruri. Simt revoltă acum. Nu e bine. Trebuie să mă rog lui Dumnezeu.
Doamne, dă-mi gânduri clare şi juste!
Tensiune cu Stello. Caută cearta cu lumânarea. Aş vrea să mă apropiu
prieteneşte. Nu mă crede. De ce va fi vrând să mă degradeze cu tot
dinadinsul, scormonind în mine cu gândul de a găsi mizeria sufletească?
Nu o face din dragoste şi respect uman, o face din duşmănie şi pentru
justificarea păcatelor lui. Doamne! Eu nu mai pot nimic pentru omul
acesta! Ţi-l încredinţez Ţie. Ajută-l, linişteşte-l, fă-l mai om! Doamne!
Fie-ţi milă de noi! Câteodată nu mai am puterea să rezist la atâta ură şi
vrăjmăşie!

25 ianuarie
Adunarea de ieri m-a umilit. Copiii mei au fost foarte neomenoşi. Dar
am înţeles că e reacţia şi am înţeles ce am fost eu la Oxford. Tot atât de
mojică şi nedreaptă. Aseară le părea rău, din suflet. Îi provoacă Yvona
fără să vrea, cu felul ei de a fi. Totuşi ieri a fost foarte drăguţă. Mă duc
azi să-i vorbesc. Aştept „îndrumare”. Trebuie acum să prepar lecţiile.
Părintele Rovenţa – de vorbit cu el.

1 februarie

Joi am plecat de acasă ca să pun o dată capăt mizeriei în care trăiam.

Fără Coana Cecilia şi Tity nu mă urneam din loc. Iar am simţit că
hotărârea e o rupere totală şi o zvârlire înainte – în ceea ce nu e încă. Tot
ce te ţine înapoi, legat de ceea ce ştii, de ceea ce simţi şi cunoşti, e
oprelişte. Acum înţeleg de ce Iisus le cerea apostolilor să părăsească tot.
Altfel nu acţionezi ci pătimeşti influenţa lucrurilor, a situaţiilor, a
trecutului. Lupt cu acest trecut. Dar în fiece zi, după ce mă rog, parcă tot
ce mă înlănţuia se îndepărtează. Nu sunt acasă, nu sunt în străini, sunt
pur şi simplu. Locul cade pe planul al doilea acum. Mă rog ca să mă
abstrag şi mai mult de lucruri. Oamenii contează. Dacă m-aş lăsa
năpădită de mine cea veche, simt că aş fi iar miloasă şi slabă. Cum mă
strunesc, cum mă cuprinde un simţământ cald de omenie faţă de Stello,
dar nu slăbiciune. Mă gândesc la el mai bine ca altădată, mult mai
altruist. Mă rog Domnului să ne inspire cum e mai bine pentru amândoi.
Cred azi că nici eu nu sunt bună pentru el, cum nu e el bun pentru mine.
Doar că eu sunt bine crescută şi îngăduitoare. Nu-mi permit nici o
tensiune. Aştept voia Ta, Doamne. Precum mi-ai răspuns joia trecută
prin atitudinea Coanei Cecilia şi a lui Tity şi m-ai scos din lenea mea,
aşa stau atentă acum la semnul tău. Ajută-mă să nu urăsc, nici să mă
încăpăţânez, nici să cedez din slăbiciune şi lipsă de rezistenţă. Mă ofer
Ţie să fiu instrument pentru ce vrei Tu. Simt că-mi vei cere lucruri grele,
că dacă mă liberezi de chinurile unei căsnicii atât de agitate e ca să mă
întrebuinţezi aiurea. Parcă îmi e teamă, parcă aş continua să sufăr în
intimitatea unei case mici, decât să mă expun vânturilor din afară. Dar
cum vrei Tu, Doamne!

15 februarie

Iar au trecut lucruri mari peste mine. Despărţirea de Stello, la început

din convingerea că trebuie făcută. Am înţeles că sunt lucruri care nu se
rezolvă de la sine, ci numai cu violenţă, deci nu ar fi fost expresia
sinceră a fiinţei mele. Ar fi fost placajul unei convingeri de suprafaţă, ar
fi fost neliber, supus unei idei, unei datorii născocite, nu trăite.
Întâlnirea cu Regina Maria, o oază. E liberă! Nu cred că are
„remuşcări” de ceva. Aşa trebuie să fie adevăratul credincios. Linişte,
linişte regală! Cât mai mult simt cât trăim de superficial şi pueril. Unele
discursuri la recepţia ducesei de Atholl sunau a gol îngrozitor. Ideile
adevărate, dar netrăite. Fluşturatici bărbaţii. Nu ştiu de ce nu pot crede în
sincere crize – trăiri ale lui Jean Paul. Nu-l pot crede convins. Gândeşte
frumos, elegant. Mă interesează Vâlcovici. E timid, n-are curaj, nu
îndrăzneşte să fie cum ar putea. Toţi îmi apar fricoşi. Ce s-ar putea face
pentru ei? Aş vrea să stăm de vorbă.
Yvonne? Nu desluşesc încă ce ne desparte profund. Îmi e dragă totuşi.
Cât e mistică, cât îi simt puterea şi o iubesc. Dar când scade în ea
credinţa, apare ambiţia, şi asta mă şifonează la ea. Caut să mă fac că n-o
văd şi-mi pierd siguranţa în comportare. De când intră pe uşă o simt
„critică”. Aparte-urile, reticenţele. E un grup separat în grup. E politică
în această comportare. O voi spune între echipieri. Trebuie răbdare
activă. Cred că la ea e şi orgoliul „tinereţii”. Mă întristează adesea.
Catherine trebuie ajutată. Îi voi trimite cartea S. de Dietrich. Trebuie să
termin Malebranche2. Trebuie.
La grup. Trebuie început cu constatarea greşelilor de procedură
săvârşite data trecută. Trebuie să pun chestiunea direct: suntem două
tabere. De ce? Ce să facem ca să ne înţelegem? Eu cred că trebuie
mărturisire reciprocă a ceea ce ne nemulţumeşte reciproc.

Sâmbătă, 20 februarie

Agitaţie internă. Ape în vâltoare. Lucrul care trebuie terminat. Nu e încă

realmente clădit în mine. Privesc din afară. Copiii. Aseară ştirea că-şi
bat joc de mine. Nu e adevărat. Iar comprehensiune superficială şi
banală. Nu văd oamenii decât la suprafaţă şi ce le convine, adică tot ce-i
justifică să fie mediocri, urâţi, fără elan şi fără efort. Nu cred în mai bine
fiindcă acesta angajează. Mă surprind deseori într-un sentiment de
superioritate faţă de ei. N-o fi creştin. Totuşi e doar realitatea ce constat.
O falsă modestie n-ar servi la nimic. Smerenie faţă de Dumnezeu şi de
cauza Lui!
Mâine mă voi ruga înainte de grup. Trebuie insistat asupra valorii
rugăciunii.
Cu Yvonne s-a spart gheaţa. Ne-a fost frică uneia de alta. Să
introducem râsul, buna umoare, un creştinism activ, încrezător în
destinele lui. Nu „scufie de noapte”. Insist asupra Reculegerilor.

22 februarie

Ieri seară la adunare eram disperată. Doamne! Sunt prea slabă ca să

rezist unor oameni, poate mai slabi ca mine. Nu îndrăznesc să fiu severă,
adică intransigentă! Cântecul acela disperant m-a omorât. Şi ca tristeţe şi
mai ales ca afirmare a calităţii de conştiinţă. Smerenia ca acceptare
exterioară a unei manifestări inferioare? Sunt perplexă! Nu am curajul să
mă adresez Părintelui Gala Galaction3. El ar înţelege, că e artist şi cult.
Doamne! Iartă-mă dacă sunt mândră, poate asta vrei să tămăduieşti în
mine, dar recunosc că mă oboseşte sentimentul că toţi cei ce vin acolo
pleacă decepţionaţi fiindcă nu le dăm ce le trebuie lor, ci ce vrea unul
sau altul. Nu pot aşa. Nu vreau aşa. Sunt răvăşită. Doamne, nu eşti numai
Dumnezeul celor proşti, dar al celor simpli. De ce simplitatea să fie
calitate proastă? De ce sunt simpli numai cei ce nu văd cultural? Nu, nu,
nu, simt că fac păcat împotriva Ta, Doamne. Poate că e sentiment de
inferioritate al unei categorii de oameni asupra altora? Asta da. Dar să
descind la acest nivel? Să exaltăm ce e în noi arierat? Nu. Nu vreau. Simt
că trebuie să mă lupt pentru Tine, Doamne! E drept că Tu eşti în toate
felurile, dar de ce să te recunosc în urât, când te pot recunoaşte în
frumos?

Ieri am avut o zi minunată. Am început nedumerită. Cam pusă de o

parte de viaţă. Doamne, mi-ai răspuns. Mi-au venit trei oameni buni şi
aleşi să-mi ceară ajutor. Am fost fericită aseară pentru rostul pe care mi
l-ai dat. Las să spună toţi că sunt o utopică – în nori – etc. ştiu că asta
îmi este „menirea”. Doresc tuturor bucuria să-şi recunoască „menirea” şi
să înţeleagă „planul” vieţii lor.
Stello acumulează obstacole. Când sunt fermă şi bună, capitulează.
Când mă apăr, ajungem la război.
Invitaţia cu dna Stehley la Jeanna Necşeşti o simt cu tâlc. Poate,
Doamne, e noul tău ajutor. Aseară Sârbu m-a mişcat adânc. Ce oameni
adevăraţi şi curaţi creştini printre copiii ăştia. Aproape îi admir pe
gardişti4. Doamne, fă-i să se înţeleagă cu cei bătrâni! Păzeşte-ne,
Doamne!
 Mioara şi Madeleine m-au cam şifonat ieri. Prea se joacă. Le voi
spune. Suzy? Fată fină – intenţii bune – fată cumsecade. Mă recunosc în
ea. Trebuie să fi părut rusoaica de la Leipzig. Apă îndulcită! Totuşi ce tip
simpatic de fată. Mă voi ocupa mai mult de ea.
Diseară la Cămin5. Trebuie să ne înţelegem. Le voi spune prin ce sunt
bune.

28 februarie

Pace, pace cu Yvonne. Ochi luminoşi. E gata. Dar mie mi-e teamă de
reticenţele ei. S-o ajut. Trebuie. Oare simţ de superioritate la mine? Sau
dragoste? Azi şi aseară negativă la puerilitate. De ce? Sunt grade de
umanitate. Mă lovesc şi chiar mă agasează simplificarea forţată. Nu sunt
sigură deseori dacă creştinismul e graţie sau efort. Adică eu sunt sigură
pentru mine, dar simt că ceilalţi stârnesc în mine această teamă. Păsările
în sălbăticie nu cunosc teama de om. În stare de „natură” eu iubesc pe
Dumnezeu şi nu mă tem. Acum m-au zdruncinat. Înţeleg azi: mi se cere
adevărata libertate. Numai totala credinţă poate să mă libereze şi de
scrupule, de teama de a greşi. Graţia o aveam dată gratuit. Acum trebuie
s-o merit. Mă simt ca un copil cu genunchii pe coji de nucă, ce trebuie să
înveţe astfel să zâmbească. Abel şi Cain – modestia ar trebui să mă
oprească să văd în mine pe Abel. Totuşi am fost aşa, până aseară.
Nedreptatea dnei Stekely, siguranţa cu care decreta că Yvonne a
schimbat pe mulţi iar eu doar „îi apropiu de Dumnezeu” m-a revoltat. La
adică, de unde îmi iau dreptul să decretez că ea nu poate schimba?
Nedreptatea faţă de mine mi-a deschis ochii asupra nedreptăţii faţă de
ea. Trebuie să facă credit – asta e dragoste. Orice verdict e lipsă de
dragoste. Graţie, nu crispare. Cinste perfectă? Trebuie să ştii ce datorezi
şi ce ţi se datoreşte. Altfel e falsă modestie.
1 martie

Ce frumos am început ziua! Flori trimise de Laurenţia Iordănescu. E

ceva tineresc în aer, în lume şi în mine. Promisiuni! Ieri zi foarte bună
graţie dnei Stekely. Curios! Nimic special şi totuşi ritmul şi calitatea
sunt altele ca la noi. E credinţă vie, e siguranţă. Noi am vrea să credem.
Ne facem ca şi cum, dar realmente tot pe noi ne bizuim. Mă rog Ţie,
Doamne! Şi totuşi e curios, am impresia că de mine depinde nu ce mi se
întâmplă, dar cum mi se întâmplă. Aşa e, dar de ce simt vină? Parcă
greşesc când o gândesc. Şi totuşi ştiu că e aşa. Poate fiindcă această
libertate mi-o socot ca un merit, când ea e tocmai darul cel mare, spiritul
divin din mine. Sunt emanaţie divină, eu om, dar asta să nu constituie
trufie, ci definitiva smerenie. Acum înţeleg de ce se feresc de
intelectualitate. E o urmă a trufiei în libertatea acestei stări, care e
tocmai divinul din noi. Acum înţeleg adânc ce este conştiinţa de
relativitate. O gândeam tot ca un absolut al meu şi relativam părerea
altora. Suspensia judecăţii la Montaigne e desigur mai adevărat creştină
decât multe filozofii habotnic creştineşti. Montaigne credea în
Dumnezeu, dar nu credea în infailibilitatea inteligenţei. În domeniul
ştiinţei totul e relativ. Aci smerenia adevăratei, superioarei libertăţi.
Azi de vorbit cu Carmen Tăut6. Se joacă, dar încearcă să fie serioasă.
Mircea [Şeptilici] budează soarta. Moment prost. Nimic de spus. Doar
gentilă în atitudine. La Natalie Slivici trebuie să mă rog împreună cu
fetele.

4 martie

Nu mă duc la banchet. Mă scuz, nu am timp. Plătesc. Nu primesc azi pe

nimeni. Scriu. Răbdare. Carmen T[ăut]. Nu bănuiam cât pot femeile.
Yvonne. Tot mai mult înţeleg rostul ei de politiciană, propagandistă. O
las, e misiunea ei. Credeam că ne înţelegem. Ea n-are astâmpăr. Voi mai
încerca o dată să-i vorbesc făţiş, să ne analizăm mijloacele reciproce.
Dacă nu se poate linişti e că ambiţia nu-i dă pace. N-are nici credinţa
deplină, nici dragostea aproapelui. O egoistă fără s-o ştie. Trebuie să
vorbesc cu ea… Ar fi mai bine să fie o alta. Ea nu acceptă nimic de la
mine. Să fie Mad[leine Cancicov]? Rodica. Ajut-o Doamne! Guerrina,
bucuria mea cea mare. Mariana7, tot aşa. Dudu? O copilă fără orizont.

5 martie, seara

Să cumpăr dosare şi rechizite de birou.

Du-te la Motru8. Va râde. Să vedem, să încercăm. Poate s-ar putea
organiza căminele ca în Anglia, cu profesori interni. Eu în unul? De
vorbit cu Codrescu prin Haig9 sau Eliade10. Yvonne. Nu o cred bună
pentru el – prea neromânească. Mă bălăcesc între două lumi. Sunt
păgână – vreau să fiu creştină. Luminează-mă, Doamne! Nu sunt
ascultătoare. Vreau să fiu independentă de Dumnezeu. Aici e buba. Spun
din gură şi nu mă supun efectiv. Când o fac, totul merge bine.
Ce să fac cu dl Motru? Să fiu sinceră? E în mine rivalitatea cu
Yvonne. Mă învăţasem să o văd mai puţin influentă. Era salvată
prioritatea mea morală – i-o abandonasem pe cea de iniţiatoare, chiar de
politiciană etc. Văd cât e de înrădăcinat în mine orgoliul unicităţii.
Trebuie să mă rog ca lucrul să nu mai depindă de mine. Totul în grup.
Scriu lui Roger Faure. Vassi11. Reculegere împreună. Destul.
Să nu mai citesc altceva decât Evanghelia şi Fénelon. Toate cărţile
celelalte mă pun în stare neprielnică. Mi se par tartuferii, îndată ce sunt
scrise. Ei sigur gândesc aşa, dar când scriu nu mai „trăiesc aşa”. Sunt
docilă – mai uşor singură decât condusă de prescripţiile devoţilor.
Orgoliu? Poate.

7 martie

Nuntă azi. Prilej de mare bucurie. Îi iubeam pe toţi oamenii aceia tineri,
mă bucuram pentru ei. Îţi mulţumesc, Doamne, că mă ajuţi să uit
complet lipsa noastră de bani. Îmi dai suflet de milionar! Aş fi dat azi de
trei ori mai mult decât am cheltuit – dacă aveam. Sufletul meu era în
sărbătoare… Copiii mei drăguţi mă iubeau şi ei. Pun o notă cam
mondenă şi cam flirt (Madeleine în dragostea lor copilărească) – dar îmi
face bine. Stello foarte emoţionat. E un pic actor, fără să-şi dea seama,
dar e bine aşa. Regret că n-au fost Maricica şi Mimy Spandonidi…
De preparat cele două conferinţe, înainte de toate acum, mi-e dor.

8 martie

Sunt liniştită acum. Conversaţia cu Mimy aseară a fost bună. Ascult

vocea intimă, care e rodul divin în mine. Să nu mai mă las zăpăcită de
alţii. Atitudinea lor e a lor. Orice impietare e impietate. Vreau să rămân,
să fiu autentică. Deşteptarea e bună, lucrul intim să-l facă fiecare. Dau
lui Dumnezeu ce mă chinuieşte. Totul este bun şi frumos ce îi poţi da.
Yvonne mă înfricoşează… Veşnicul sentiment de culpabilitate mi-l pot
închipui doar ca frică sau sfidare. De unde îşi iau oamenii dreptul de a
şi-l răstălmăci pe Dumnezeu şi să-l prescrie?
11 martie

Ieri zi teribilă. Doamne, a fost bine că mi-ai dat curaj să mă descurc din
ce nu era al meu! Îţi mulţumesc pentru mângâierea de la Asociaţie.
Desigur îmi place prea mult răsfăţul, moliciunea. Îmi trebuie şi lipsa de
dragoste, neînţelegerea. Yvonne e parcă făcută să mă interpreteze pe dos,
ca Stello, adică mult mai mult ghicesc în ea un fond bun, dar e încurcată
în ceva, e „posedată” de o grijă, de un angajament. De ce se simte
talonată de o dată fixă? Dumnezeu n-are date cunoscute şi fixate de noi.
La fundul conştiinţei ei e: eu trebuie să fac un Oxford aci. Or, cine ştie
cui îi e dat să fie adevărat lider? Doamne, îţi mulţumesc că nu mai am
simţământul intim de răspundere personală. Tu mi l-ai luat. Ţi l-am dat.
Sunt fericită, liniştită. Să scriu lui Roger [Faure]? Mai las…

12 martie

Azi m-a durut groaznic vestea telefonată de Florica Ştefănescu. A

parvenit Yvonne să-i ştirbească încrederea în mine. Doamne, fă cum ştii
Tu. Eu simt acum că vrei ceva de la mine. Dacă conştiinţa asta e trufie,
ia-o de la mine. Nu-mi da voie să fac un lucru din ambiţie. Mărturisesc
în faţa Ta că nu am fost ambiţioasă. Mă bucuram să reuşească prin mine
această lucrare, pentru ca să-ţi pot şi eu oferi ceva. Acum văd cât m-am
legat de ea. Dă-mi Tu rândul pe care îl vrei pentru mine! Nici mai sus,
nici mai jos. Să nu mă aşez eu decât unde vrei Tu să fiu. Îţi mulţumesc,
Doamne, pentru libertatea spirituală în care m-ai aşezat. Altădată m-aş fi
chinuit într-o asemenea ocazie. Acum sunt liniştită, senină. Doamne, îţi
mulţumesc şi Te iubesc şi mă închin Ţie!
13 martie

Liniştită. Mă retrag din conducerea grupului. Simplu membru. Doresc să

fie bine. Mă tem totuşi că nu va fi ce trebuie la noi. Creştinism gândit.
Dacă e „faptă” negândită e hibrid. La englezi e altceva. Religia lor e
pătrunsă de gândire de veacuri. Nu fac pronosticuri. Poate Yvonne are
dreptate. Suntem într-o epocă de „ascultare”. Exemplul gardismului,
fascismului, comunismului. Cu atât mai rău. Eu mă lupt să rămânem
oameni „trezi”. Se feresc toţi de Franţa, fiindcă gândeşte. Dar e singura
ţară adevărat umană.
Frumos gest împrumutul. Îmi vine să plâng de mulţumire!
Scriu dnei Desjardins.

14 martie

Azi trebuie să tac în grup. Dacă sunt provocată, să vorbesc, altfel nu.

15 martie

Ce zi bună ieri! Îţi mulţumesc, Doamne, pentru atâta dragoste şi bucurie

ce mă înconjoară. Rodica [Patriciu] era un copil delicios. Parcă nu era
mireasă ci première communiante. Pereche de tineri curaţi! Grupul a fost
bun. Sper să se aplaneze conflictele. Bucurie mare. Cora Voinescu12,
Lucia Demetrius13. Ce facem cu Cella? Tity [Pitişteanu] se transformă.
Îşi dă natura ei pe faţă. Scrisoarea Rodicăi [Sofronescu] de la Praga mă
încântă. Trebuie s-o citească M. Madeleine [Andronescu], suferea ieri.
Trebuie scoasă din facticele care o apasă. Mă voi ocupa mai mult de ea.
Carmen [Tăut], aseară, furibundă. Se simţea opoziţia prin telefon. Acum
trebuie terminată conferinţa. O pun sub scutul Tău, Doamne! Doamna
Nissim14 m-a impresionat. Toţi oameni buni. Văd mai departe. „Recolta
e mare, dar rugaţi-L pe Dumnezeu să trimită muncitorii s-o culeagă”
(Matei 9).

17 martie

Plec cu dna Satmary15 la Palat, Doamne! Dă sănătate Reginei16. O

iubesc, o respect, un om întreg.
Conferinţele gata. Cu dospeală, fără inspiraţie, sunt stinse. Doamne
ajută!

22 martie

Sunt foarte degajată. Nu mai mi-e frică. După conferinţă am spus ce am

avut de spus. Fără grija să plac, fără să conving, doar să spun ceea ce
socot că este adevăr. Mă simt liberată. Copiii Aurorei17. Ar trebui să mă
ocup de ei. Ieri foarte simpatic la Carmen [Tăut]. Simplu, bătrânesc,
oameni de treabă. Yvonne nu mai era crispată, dar nu mă poate suferi. O
să-i treacă, văzând că nu-i iau atribuţiile. Foarte bine Codrescu, Haig.
Frica de judecată e tipică la toţi. E lenea rasei. Nu vor să înţeleagă că
iubirea creştină e altceva. Ca sentiment e totalizare a conştiinţei.

25 martie
Grea e viaţa! Dar cu Tine, Doamne Iisuse Cristoase, se uşurează! Aseară
eram obosită de moarte după întâlnirea cu Z.Gh. De ce? E bună, leală,
deşteaptă. Dar cum se simt oamenii legaţi! Ce dealegare era în Mad.
Cancicov. Doamne, ajută-ne să răspândim fericirea ce dai Tu! Azi-
dimineaţă scena lui Stello ar fi fost, altădată, groaznică, m-ar fi frânt. M-
am gândit la Tine, am înţeles că toate acestea nu sunt zadarnice, m-am
liniştit. E greu de răbdat, dar cu Tine se poate.
Yvonne? Nu ştiu ce să mai cred. Stau în rezervă, o las să facă ce ştie şi
vrea. Eu renunţ la grup. Încep altul, cu ce am învăţat. Îl voi aduce la
Centru când va fi „liberat”. Nu mai vreau să-l expun neînţelegerii.
Aseară mi-am dat seama că această „îndrumare”, cu intenţia de a mă
pune deoparte, are un sens. M[işu] nu vrea să mă vadă. Şi eu. Aş vrea să
dau o îndrumare bună pentru drum. Trebuie să sufăr şi pentru binele ce
vreau să fac! Cum vrei Tu, Doamne! Te simt!

26 martie

Am înţeles de ce Origen a făcut o erezie. Excluderea răului din „întreg”

şi deci a sancţiunii divine e o viziune a inimii noastre însetate de
dragoste, de iertare. Dacă gândeşti rece însă, trebuie să fie şi elementul
opus binelui. Tot mai mult înţeleg filozofia dogmei creştine, toată
bizuită pe gândire pură şi sentiment pur – ambele obiective. Înţeleg şi
răutatea lui Stello. Mi-o explic şi ereditar, şi psihologic. Înţeleg şi
necesitatea care m-a împins spre el. Îmi căutam „călăul”, căci nu puteam
inventa om mai pus la punct să contrazică firea mea. E rău şi neleal
numai cu mine. Ieri aveam impresia că e nebun. Săracul! Să fii hărăzit să
fii chinul specific al cuiva! Doamne! Scuteşte-mă de aşa ceva, de se
poate. Dar pesemne, aşa mă simte el pe mine, o veşnică mustrare. Deşi
eu nu-l mai judec şi condamn. Îmi e aproape milă. Desigur trebuie să-mi
prepar sufletul să-l iubească creştineşte, cum vrei Tu. Iată, mă las în voia
Ta în toate. Mă smeresc total – nimic de la mine. Doamne, iartă-mă, o
fac din oboseală, aproape o răzvrătire în mine că mă tiranizezi. Înţeleg
cu capul că nu Tu eşti vinovat, ci eu fiindcă nu te înţeleg. Doamne, azi ai
milă de mine. Ce trebuie să fac? Aştept!

27 martie

Să ajut pe Florica18. Azi aş dori să nu fie papotaj1*, ci discuţie serioasă.

Te chem în ajutor, Doamne!
Stello e serios bolnav sau se autosugestionează? M-am prins dorind să
fie trimis la munte. Acum regret sincer. Trebuie să mă acomodez, fie ce-
o fi! Ieri m-am lăsat antrenată de cocoane. Aveau dreptate. Eu minţeam
când o susţineam din datorie pe Yvonne. Are desigur multe părţi bune în
ea, dar păcatele semnalate le cred şi eu. Trebuie evitat de a aduce vorba.
Italieni (Casa de cultură). Nu parvin să mă duc pe acolo. Doamne! Dă
spor vieţii şi muncii mele. Trebuie să scriu Îndrumările.
Madeleine e o fiinţă de calitate. Trebuie scoasă din „ambalajul” de
hârtie de mătase. Mâine Carmen T[ăut]: e bună, dar nu e liberă, confundă
fidelitatea faţă de Yvonne cu fidelitatea faţă de Dumnezeu. Vrea pace
între oameni – pentru asta îmi e dragă –, deşi nu am toată încrederea în
ea. Sunt două partide în fiecare inimă. Yvonne le-a alterat încrederea în
mine. Ar fi trebuit să căutăm împreună, dar punându-mă într-o lumină
proastă, ele se cufundă în automulţumire.
Doamne, lasă-mă să Te caut şi să Te găsesc liberă, prin harul Tău, nu
prin voinţa mea. Îţi mulţumesc pentru tot. Călăuzeşte-i pe ceilalţi pe
căile Tale, dă-mi înţelegere şi fă-mă să consimt fără rezerve.
Natalie mai atârnă puţin de mine, legată de frică. Vrea să ajute, dar
fără eticheta Grupului. Trebuie să renunţ la recunoştinţa oamenilor. Să
convertesc superficial. Problema e valabilă. Oamenii nu.

30 martie

Azi sunt foarte obosită. Mă las în mâinile Tale, Doamne, fiindcă nu am

nici o picătură de energie în mine. Zilele trecute Te iubeam din victorie,
azi din înfrângeri. Scena de duminică cu Yvonne la început nu m-a
abătut, dar ieri am simţit oboseala. Haig ar putea să ajute mult, la fel
Marietta Sadova19. Codrescu gândeşte, dar îi e teamă de Yvonne. Toţi
„depind” de ea cu frică. Chiar Tity se teme să o scuture. Poate fetiţele
vor avea curajul. Dacă ar vrea să fie mai smerită şi mai bună, ce lucru
frumos am face! Şi aici întâmpin, ca în căsătorie, rezistenţă destructivă.
Nu vom ajunge la nimic dacă „menajul” merge astfel. Mai bine
despărţire. Speram să se armonizeze conflictul, poate era tot
iluzionismul meu uşuratic. Trebuie să acceptăm cacofonia lumii. Trebuie
să optăm. Deci să renunţi în această viaţă la perfecţiune. Acum înţeleg,
Doamne, că îmi ceri să trăiesc relativul, nu numai să-l gândesc. Este
partea mea omenească. Totuşi, mulţumesc, Doamne!

Balcic, 12 iulie

E nouă jumătate dimineaţă, afară plouă, parcă începe iar să se lumineze.

E o linişte binefăcătoare. Marea, de un gri-bleu neutru, calm
inquiétant2*. Păsărelele cântă. Am sentimentul curios de pace şi de
aşteptare. Parcă mă dedublez, aştept să dea ceva din mine şi totuşi mă
simt goală, ca la un început. Aştept. Ce? Lumina face lucrurile. Aceleaşi
apăreau ieri sub soare mai frumoase, tinere. Acum toate sunt palide,
triste. Marea e una cu cerul, doar o dungă albă, jos, e distinctă.
 Şedinţă amuzantă la A.C.F. Dar nu ştiu ce am. Sunt absentă. Doar la
„grup” m-am regăsit complet şi în episodul cu căruţa. Am scăpat cu bine
din ceea ce putea deveni destul de grav. A fost amuzant. Stare curioasă
de aşteptare, anosteală, nevoie de a mă apuca de ceva serios. Voi scrie.
Apoi aş vrea să încep Scrisorile către tineret. Mi-e dor de soare!

13 iulie, 6 seara

Zi magnifică. Calm. Marea bleu-violet, vântuleţ, zgomot din larg al

valurilor. Voci şi un topor se aud ca în vată. Ciripit de pasări, de greieri,
de gâze. E lumea lor. Omul printre ele nu e stăpân. Îmi e bine pe
dinăuntru. Mă doare piciorul. Aş vrea să fiu complet-singură şi totuşi
plec la colonie20. Nevoi opuse în mine. Parcă mă scutură şi mă cerne
cineva, ca să rămână din mine ce e al meu, pur. Am impresia că nu sunt,
mă simt ca în vis. Azi, după treizeci şi trei de ani de la moartea tatii, sunt
mai aproape de cei duşi, ca atunci, când nu ştiam unde să-i caut. Totuşi,
sunt departe, mă întreb dacă le-ar plăcea lumea de azi!
Grădina palatului (în realitate o vilă, cu minaret!) are ceva părăsit. Mă
duc acum în palat. Nu ştiu ce am. Mă caut tot timpul. După toate
cuvintele şi faptele mele, parcă sunt un etui gol. Oare marea mă deşiră?

16 iulie

Zile fără contur. Mă las să trăiesc. Aprehensiunea boalei. Mă urmăreşte

soarta la Balcic? Ştiu că e o sugestie, dar, curios, o las să mă
melancolizeze, când viaţa aici ar putea fi veselă, tânără! Privesc prin
ochelari verzui care imobilizează culoarea adevărată, mobilă. Sentiment
de provizorat. Aştept. Dar nu liniştită şi nici anxioasă, ci din afară de
mine. De mult nu am mai avut conştiinţa asta dublă, care mă împarte în
subiect şi obiect. E o obiectivitate în mine până la dezumanizare.
Conversaţia de aseară era frumoasă, dar pe un fond de reticenţe. Mi-
am amintit Legende. Fany Seculici21 era printre noi, dar fiecare aveam
un gând ascuns care n-a izbucnit decât în Frozy22, în cameră, pe
întuneric. Mi-o amintesc şi eu pe Frozy. Era o femeie inspirată. Ce era
„al ei” era întins, încordat, dar era mare prin „dar” şi asta cred că-i
marchează pe artiştii de rasă. Nu-şi datora nimic. Primise totul. Tipul
merituos de om scade până a fi de rând pe lângă o nobilime a
privilegiatului. Diamantul luceşte de la sine. Strasul trebuie şlefuit. Când
mă pipăi, să ştiu din ce rasă sunt, ştiu că sunt din cei privilegiaţi, dar nu
artist. Stau pe frontieră între gând şi arta realizatoare. Şi eu sunt
„vameş”. De aci puterea împăciuitoare.
Natalie? Un complex – adâncimi insondabile, rasiale. Nimic nu se
joacă la suprafaţă, totul se petrece în sâmbure. Inepuizabilă, Tanţi
Georgescu23 e just opusul ei. Tipul grecesc de om. Toată adâncimea în
floare în joacă. Oamenii nu o cunosc. O cred numai inteligentă, când ea e
foarte sentimentală, dar reţinută din frica de a fi ridicolă. Nu-şi dă
drumul. Nu de oameni, dar de situaţii.
Reculegerile nu le mai pot face ca altădată. Mă distrează tot. Ori că Te
trăiesc în toate, Doamne? Ori sunt prea ocupată cu persoana mea? Azi-
dimineaţă Te-am regăsit făcându-ţi reproşuri copilăreşti că nu-mi dai
sănătate deplină! Ca şi cum vina e a Ta, nu a mea! Faptul că nu am ştiut
să rezist mării m-a îmbolnăvit. Legea e lege. Ar trebui să mă bucure cât
e de inextricabilă legătura între cauză şi efect. Stăpânirea are efectul
unei bucurii de alt ordin. Îmi vine în minte Stello şi raportul nostru
încordat. Cât ne despărţim, cât mă liniştesc. Desigur şi el. Trebuie să fim
înţelepţi. Să punem spaţiu între noi. Voi avea curajul să-mi iau locuinţă
separată?
17 iulie

Azi, acum un an, mă îmbarcam la Colonia3*. Cunoşteam pe Doris

Bariman. Seara eram la Londra24. Azi îmi e mai bine. Şi-a făcut loc şi o
mică nădejde – fără obiect special. Până azi prezentul nu mai lăsa loc
nici unui alt timp. Pesemne nu pot fi mulţumită fără proiectarea
viitorului. Azi aştept, dar ceva mai îndepărtat decât ieri şi alaltăieri. Vine
Irinel25. Foarte seducătoare, dar inchietantă. Maricica, parcă e o stâncă
lângă ea. Totul bine, lumea civilizată, bine îmbrăcată. E bună o
asemenea vacanţă. Când mă încalţă sora şi-mi economiseşte mişcările,
simt că am în sânge trecut care cere „o suită”. Nu e ambiţie, e nevoie.
Mare nevoie de afecţiune, nu, chiar de dragoste. Îmi lipseşte fervoarea
care armonizează relaţiile între oameni. Nu-mi convine călâiul! Ori
flacăra, ori gheaţa cugetului pur. Îmi e dor de apă rece, rece. Peisajul
văzut din uşa camerei mele îmi aminteşte scena lui Siegmund şi
Sieglinde. Nu ştiu de ce e eternă primăvară în acel colţ sau în mine, deşi
caisele sunt coapte. E un peisaj nevinovat.
Îmi e lene? Nu cred. Îmi e pur şi simplu bine.

18 iulie

Azi zi proastă. Melancolie insurmontabilă. Dimineaţa, slujba la

paraclisul Reginei. Frumos – atmosferă. Fetele toate în alb, parcă şi pe
dinăuntru… Poate că Regina e chinuită de imobilitatea ei, m-a
melancolizat! Mi s-au suprapus sentimentele către ea şi cel către mine.
Renunţarea asta la viaţa trupului e tragică fie că ai trăit-o ca ea, fie că ai
tot refulat-o, ca mine. Câtă vreme „puteam” şi spuneam „nu”, înviau
puteri noi în mine, eram mai vie. Acum spun nu fiindcă nu se mai poate
altfel. Un sentiment de înfrângere totală a pus stăpânire azi pe mine.
Spuneam doctorului că înţeleg sinuciderea. Azi m-am gândit de mai
multe ori la mama Dettei. E groaznic să fii bătrân înainte de vreme! Mă
otrăveşte o melancolie pe care o simt cum se ridică în adâncul meu. E ca
un izvor care simte că seacă. Înţeleg că e frumos şi bine să mori tânăr!
Marea e împărţită în două. O zonă violetă şi una albastru-gri. O barcă
albă zboară lăsând dâre de spume. Cerul violet, înnourat, e jos şi greu.
Vecinii de sus cască şi se îmbracă de seară. Cucoana ciripeşte. Dacă
zilele continuă tot aşa, ar fi mai prudent să plec. Mă bântuie prea tare
melancolia – nici o bucurie de a trăi. Balcicul e distrugător. Nu sfătuiesc
pe oameni cu nervi ascuţiţi să vină aci. Orientul dizolvant. Te bântuie
prea mult moartea. Azi-dimineaţă m-am rugat cu Natalie. Îl găsesc pe
Dumnezeu, apoi îl pierd. De ce? Mă rog, îl simt, dar mă revolt.

20 iulie

Ieri zi minunată petrecută la malul mării, la Hilalgi şi pe mare. În barcă

nu mă tentează să fac baie, ca pe mal. Desigur că apropierea mai mare
mă linişteşte. Luna, Mozart şi Bach, zgomotul valurilor – viziune unică.
Dar azi îmi e foarte rău. Ameţeală, oboseală, greaţă. Vizita ieri la
cabană. Îmi vine rău. Plec în cameră.

2 august

N-am scris de mult. Lene voită. Boala m-a abătut. Momente de mare
bucurie şi de completă prostraţie. Nu mai am uneori nici un resort.
Natalie şi cu mine am constatat că numai când trebuie să ajutăm pe alţii
suntem întregi. Nu mai găsesc pentru mine personal plăcerea de altădată.
Vizita copiilor de la Bucureşti şi Eforie m-a încântat, dar când au plecat,
am simţit iar că droturile se lasă. Ieri, Mariana [Anastasiu] – bucurie
multă de a vedea marea, era atât de violentă, adevărat tinerească. Aci, în
plin tineret, am realizat deosebirea fundamentală între tinereţe şi noi. Nu
e regret, dar nu e nici posesia mulţumită a stării de maturitate. Trebuie să
se invente fericirea vârstei noastre – sau să i se dea un nume – sau să
dărâmăm odată prejudecata fericirii ca privilegiu exclusiv al celor tineri.
Mă încântă frumuseţea lor. Rodica Ştefănescu, de exemplu, are un trup
a cărui mişcare e o muzică. Dar ce importă nu că e frumos, sau bun, sau
urât, sau rău, acestea sunt criterii prea subiective? Ce importă e să
descoperi ce este. Or, aceasta e puterea noastră, a celor maturi. Bucuria
realităţii totuşi nu o gust întotdeauna. Ştiu câteodată de ce. Plătesc,
ispăşesc ani de iluzie voită, mincinoasă, laşă, fricoasă de realitate. Mi-
am irosit tinereţea şi acum când caut să-mi recuperez tinereţea pierdută,
amestecându-mă printre ei, îmi pierd maturitatea. E ceva în mine care
încă nu s-a copt. Simt lipsa unei anumite experienţe. Nu e un regret, dar
o remuşcare. Nu mi-am realizat fiinţa autentică. M-am sculptat forţat pe
unele laturi, nu m-am realizat şi asta mă roade. Mă tem să nu îmi stric
maturitatea, tot din lipsă de curaj „de a fi”. Renunţarea? Nu e încă a mea.
Am practicat-o mult, înainte de vreme. Se cere să am curajul afirmării
puternice ca să fac echilibru. Credinţa mea mă liberează. Dumnezeul
meu mă cheamă râzând, mai bine zis, triumfător, liber. Constat în mine
frica meschină de a greşi, mă tot măsor. De mult am simţit că un mare
păcat m-ar dezmetici, m-ar duce la pocăinţă şi la libertate în Dumnezeu.
Toată virtutea mea a fost reală, dar învăţată, nu creată. Simt puteri
mari în mine care aşteaptă curajul de „a fi”, nu de „a visa”. Îmi aduc
aminte ce spuneau Puiu Lepri şi Hartmann, la Marburg. Amândoi mă
credeau ipocrită, eu nu eram decât o sclavă a ideilor acceptate din
orgoliul de a fi perfectă, nu din nevoie de perfecţiune. Această nevoie e
pur estetică în mine. Nu morală. Mai multă nevoie de adevăr şi frumos
în mine decât nevoie de bine. Am cedat ispitei de a fi impecabilă moral,
am pierdut şansa de a fi adevărată. Acum mă lupt să-mi câştig poziţia,
dar mă tot împing ceilalţi afară din mine.
Caliacra – o minune. Vreau să fixez aci impresii, să nu-mi fugă.

6 august

Caliacra – just o săptămână de atunci. Parcă au trecut luni. Schimbarea

mediului schimbă şi intuiţia timpului. Apusul de soare unic, mare
mediteraneeană. Capul Caliacra impunător, carenă de corabie, cetate
ciclopică. Marea îmblânzită parcă de atâta putere. Cerul era de un
purpuriu aerian în jurul soarelui, albastru-mov sub norii răsfiraţi de un
gri-mov. Soarele parcă făcea o grimasă – m-a uimit purpuriul oranj al
patului solar – pete de aur pe mare. Fetele cântând stingerea cu buchete
de nuferi, pe stânci. Plecarea din Balcic – sentiment curios. Ai vrea să
aduni totul în tine. Simţământul provizorului, al fugitivului. Tot timpul e
în mine acest provizorat. Îmi e dor de o aşezare pe un lucru stabil.
Grupul Oxford m-a destrămat. Întâlnirea cu Gamble o avea vreun
rezultat? Poate că se duce la un membru al grupului în America. Săracul!
Avea nevoie de aşa ceva? Eu simt tot mai mult cum cade jugul de pe
mine, gândesc, acţionez prin mine. Cât eram de sugestionată! Cu voia lui
Dumnezeu, sper să procedez altfel la iarnă. Trebuie mult mai aerisit
lucrul! Grupul de la Balcic era viu, adevărat. Nu cred însă că vor veni
toate.
Trebuie să mă apuc de Scrisorile către tineret. Aceasta e direcţia.

1 octombrie
Câtă vreme şi câte evenimente dureroase de când nu am mai scris. Am
impresia că m-am mutat din altă viaţă!
Moartea lui Colea [Musicescu] oribilă! Simt o durere fizică
revăzându-l plângând în pat! Nu-mi mai revin. Colea dragă! Acuma a
învins, dar e atât de trist gândul că e singur acolo şi noi toţi aici. Ca o
apă mare care ne desparte. Trebuie întâi să te îneci ca să te revezi.
Sentimentul imposibilului, al ireparabilului – deznădejde! Am suferit
aşa la cele trei mari morţi ale vieţii mele. Dar la părinţi, parcă durerea nu
era dublată de „trăirea” morţii ca pentru Colea, fratele Colea! Cu Bubi26
m-am chinuit cu simţământul nedreptăţii care e moartea copiilor mici,
cei care nu au avut vreme să se împlinească. Acum tot aşa. Nu mă pot
dezbăra de sentimentul că toată viaţa a fost nedreaptă cu Colea. N-a fost
la locul lui. Prea mândru ca să dea din coate, prea idealist ca să nu spere
într-o recunoaştere a lumii. Dar lumea nu se sinchiseşte şi loveşte şi
crapă vasele de preţ. Am în suflet o jale, o tristeţe, o imensă milă pentru
el, dragul, şi cu noi toţi – „copii ai Duminicii” – care eram făcuţi să
trăim în soare şi în zâmbet. Mi-l aduc aminte la Paris! Cum lăcrăma la o
melodie frumoasă, se bucura cu emoţie mare la o perspectivă largă.
Scena cu păsărelele! Ne plimbam cu ele pe băţ – şi Valérie. Îmi pare atât
de rău că şi eu, sub influenţa ei, l-am nedreptăţit uneori cu gândul. Nu
înţelegeam anumite dezordini. Şi totuşi nu puteam să-l judec ca pe alţii.
Avea o calitate specială, ieşea din legea comunilor muritori. Rus şi
idealist! Om de lux. Şi a fost chinuit într-o situaţie care cere spirit
practic. El era artist şi matematician. Delicateţea lui am regăsit-o foarte
rar la alţii. Maricica, mai dură, mai exigentă, mai egoistă. La el, ce părea
că este egoism era tot pentru alţii. Acum îmi dau seama cât s-a sacrificat
pentru cealaltă! El nu „lua”, el mereu dădea. Traducerile cărţilor care-i
plăceau sunt dovada acestei nevoi de a da. Alţii acumulează, ţin pentru
ei, el răspândea. Artist şi bun, adânc bun. Scena cu mine – indignarea că
nu-l înţeleg – pe urmă cu ce duioşie m-a sărutat şi am râs împreună. Îi
aud glasul armonios şi cald. Îl văd făcând reverenţa şi spunând: sal…
uut! Şi n-am să-l mai aud niciodată!
Azi sunt mai liniştită – de când l-am visat pe Sterică27 asigurându-mă
că este. Expresia lui Colea în sicriu era augustă. Văzuse definitivul. Am
convingerea că pluteşte în lumină dar încă nu în bucurie. Îl simt trist.
Poate nu concep eu liniştea celor duşi! Are în el un dor care nu s-a stins
încă, nu l-a epuizat! Sufăr de simţământul ăsta până la durerea fizică. Nu
mă liniştesc decât când mă rog pentru tine, Colea drag!
Aveam o sfială faţă de el, ca o frică de necunoscut, respect pentru o
calitate superior umană. Veneraţie.
Făcea prostii, omeneşte vorbind, erau dovada calităţii lui superioare şi
inadaptate. Nu suferea micimea lăuntrică. Oare o fi cu Bubi? M-ar
consola. Insuportabil sentimentul că e singur şi că suferă de această
izolare.
Mort, avea o plenitudine măreaţă în expresie. Doamne, ia-l lângă
Tine!
Ieri priveam din taxi mişcarea bulevardului. M-au izbit calul şi
birjarul unei trăsuri. Nu pot crede că fiinţa vie e opera mecanismului orb.
Dacă trăsura e fabricaţia unui gând, aşa trebuie să fie şi fiinţa vie
fabricaţia unui gând divin. Nu se poate altfel! Ieri am trăit argumentul în
toată plinătatea lui, nu doar raţional. Visul de azi-noapte: Sterică parcă
îmi răspunde la întrebarea mea. Doamne, îndură-te de noi, luminează-ne.
Lasă să treacă lumina Ta prin întunericul neînţelegerii noastre.
Voi reîncepe Grupul Oxford altfel.

13 octombrie

Zile triste, angoasate au trecut, tot timpul aveam simţământul că Colea e

singur şi trist şi trebuie ajutat. Ieri, deodată, am simţit ca o eliberare, o
nevoie de bucurie. Aseară, după rugăciuni, parcă am avut intuiţia netă că
acum Colea e vesel şi liber. Visul de azi-dimineaţă foarte clar. Privirea
lui Colea avea ceva sigur în ea. De când ne-a sărutat în vis pe mine şi pe
Stello, cu atâta tandreţe şi frăţie, m-am liniştit. Am convingerea că acum
el e mulţumit. A scăpat de trup, e complet liberat. Să fie doar imaginaţia
mea? Nu cred. Nu ştiu ce este acolo, dar este. Şi visul cu Sterică a fost
cu tâlc. „Sunt.” Descartes crede şi el, ferm, în viaţa de apoi.
Azi parcă mă apuc de lucru altfel. Cu bucurie în suflet. Dar ce va fi
însemnând a doua panglică neagră ce înnodam? Oare iar o pierdere? Mi
se face frică. Dar cum vrea Dumnezeu! Ce dreptate are Domniţa!28 Voi
citi cartea de la ea, chiar acum.

20 octombrie

Mă gândesc la Colea. Ce a însemnat pentru el sărutul icoanei? Chiar

dacă Sfânta Împărtăşanie a luat-o fără conştiinţă, căci nu ştiu în ce stare
era atunci. Sărutul icoanei însă a fost în intenţia lui limpede, predarea
soartei sale lui Dumnezeu. S-a încredinţat Domnului. Ar trebui ca
prietenii lui, Goga şi Tilică Ioanid şi Tilică Burileanu, s-o ştie. De vorbit
cu ei. Trebuie să stau mai lung de vorbă cu Goga. Trebuie să lucrez cu
Natalie. Reîncep un grup. Eliminarea de la sine a celor neconvinşi, nu
insist. Vor reveni singuri. Îi va apuca dorul. Dumnezeu e bun. Mângâie.
Sufăr de lipsa lui Colea, dar îl ştiu undeva liber, liniştit acum. Veghează
asupra noastră. Ne îmbie la seriosul vieţii. Mulţumesc, Doamne, pentru
bucuria cursurilor. Sentimentul singurătăţii, al veşnicii reînceperi. Dar
ştiu că cei noi vor deveni copii ataşaţi ca şi cei vechi. Am învăţat
renunţarea. Totuşi îmi lipseau cei vechi.
20 decembrie

N-am scris nimic de mult. Am fost prea ocupată în exterior. Nu mai am

putere şi pentru interior. O teribilă slăbiciune şi depresiune în mine.
Vreau să iubesc şi găsesc ură sau cel mult indiferenţă. Mă rog lui
Dumnezeu să-mi dea forţa să iau această încercare ca o lecţie bună de
viaţă. Fie-ţi milă de mine, Doamne!

1*. De la fr. papotter, a pălăvrăgi.

2*. Neliniştitor (fr.).
3*. De la fr. Cologne, oraşul german Köln.
 1938

24 martie

N-am mai scris de trei luni. Vreau iar să mă reculeg. Aş vrea în acelaşi
timp să ţin şi jurnalul. Nu mă pot rupe de lume, parcă umblu pe două
cărări deodată, pe cele două maluri ale unui râu!
Ieri, la priveghere, la Dobroteasa, nu am putut să mă reculeg o clipă,
eram ostilă. Nu suport atmosfera prea exterioară de pietate. Desigur
acolo oameni credincioşi, dar prea ţin la lucrurile şi gesturile sensibile.
M-a agasat profund. Am plecat tristă. E un ritm prea lent, prea multă
vetustate în acest fel de adorare. Doamne! Te simt tânăr, alert, mişcarea
lumii Tale e vie. Vârtejul devenirii. Acolo simţeam lenea Orientului care
zace încă în noi, din care Tu vrei să ne scoţi. Scoate-ne, Doamne! Ajută-
ne să devenim spirit. Langoarea materiei îmi repugnă.
Cu toate mizeriile ce-mi face Stello, cu toată atmosfera ce
răspândeşte, nu sunt tristă. Aş vrea să-l pot iubi atât de mult încât să nu
mă mai şocheze ceea ce face. Dar nu pot. Îl las să se bucure de ideea că e
„liber”. El nu înţelege că e legat şi sclav celui Rău. Doamne, fie-ţi milă
de el!
Am avut satisfacţii mari cu scrisorile lui Martin du Gard şi Gide. Mă
simt atunci făcând parte din lumea lor civilizată şi conştientă.
Aici, la noi, Institutul de Hautes Études1* e ca o casă de lux sufletesc.
Mi-s dragi oamenii aceia pentru viaţa lor adâncă spirituală, fie că ei cred
în Tine, Doamne, fie că se luptă cu Tine. Ei sunt, nu sunt umbre!
 Grupul nostru începe să mă bucure. Nelly a fost preţios. Ce e cu
Florica? Curios amestec. Multe noduri, oprelişti, sunt în oameni!
M. îmi e aproape ca un copil. Mă prind în îndoieli, îmi pare foarte rău.
E, pesemne, gândul meu impur. Mi l-a stricat Stello. Păcat. În fond e un
formidabil sentiment matern în mine. Nu mă mai simt bine decât cu
elevii mei! Cu ei sunt tânără, am curaj, simt rostul şi valoarea vieţii. Mi-
s dragi. Dacă mi-aş alege felul de viaţă, aş trăi cu ei toţi într-un Colegiu
ca la Oxford. Am învăţa şi am acţiona. Ne-am ruga şi ne-am juca
împreună! Iată o viaţă care ar merita să fie trăită.
Surpriză bună. Stello, chiar beat, nu poate face un gest necinstit în
meseria lui. Fondul deci excelent. Îl strică numai viciul. Doamne! Cum
vrei Tu.
Să scriu articolul pentru părintele Chiricuţă şi cel pentru Bagdasar!
Uf!

2 aprilie

Ies din lecţia cu Irina Malaxa. Îmi face mare bucurie fetiţa asta deşteaptă
şi cu mult foc în ea. Ce bucurie să poţi da unui suflet bogat îndrumări
spre ideal, spre viaţă nobilă umană. Am impresia că nu o posedă bogăţia,
bunăstarea, e eliberată. Parcă aveam în faţa mea primăvara puţin aspră
uneori.
Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, am avut două zile atât de bune. Oamenii,
cu tot ce fac şi spun, chiar biserica, mă fac să-mi fie teamă de Tine. Când
sunt singură cu Evanghelia, Te iubesc şi sunt fericită. Şi eu sunt fanatică.
De exemplu, cu Tity. Mă agasează că nu poate ieşi din înţelegerea
strâmtă, zgârcită a minţii ei. Dar cu ce drept o judec? Ce ştiu eu ce se
petrece în ea? Parcă eu nu fac la fel? Parcă de noi depinde să credem sau
nu? Doamne, fă-mă să cred! Atâta tot. Restul vine ca o consecinţă.
 Mă agasează şi buderiile2* Florichii. Oare nu înţelege, când pare că
înţelege perfect?
Am o nevoie mare de solitudine, de meditaţie. Ginette Neveu m-a
impresionat tare. Tu vorbeai prin ea, Doamne! Ce e geniul dacă nu
inspiraţie divină? Mă atingea în adâncurile senine – cele ce-ţi aparţin!
Îmi e dor uneori de ceea ce nu ştiu cum e, dar ştiu că este. Cred într-o
viaţă dincolo de moarte. Cred în ea, nu de frică. Uneori sunt atât de
obosită de viaţă, încât ar trebui, logic, să doresc neantul. Îl am în mine
pe cel trupesc. Dar trăiesc ca o experienţă intimă, prezenţa lumii
spirituale. Iubesc lumea existentă: ieri, trecând pe lângă Cişmigiu –
încântare! Verdele, culorile! Soare, primăvară, tinereţe. Doamne, le
iubesc. Aş vrea să le iubească toţi! Aş vrea să Te lăudăm, să Te căutăm
cu toţii, să Te iubim imens. Doamne, fă să Te pot servi în tot ce fac!

5 mai

Am neglijat reculegerea şi mă resimt.

Vizita familiei Prodan. Bătrânele. Coana Cecilia. Mariana – ocupată.
Rodica? Marietta, Jean Paul, Ionel, Valérie. Conferinţă. Gide. Grupul
mare, impresionant.
De câte ori citesc despre Grup1, îmi revine credinţa că se poate
schimba lumea. Trăiesc într-un mediu prea puţin vibrant. Simt că adorm
şi eu. Rugăciunea adevărată e mişcare. Am impresia că mă „înlemnesc”.
Aparenţa oamenilor e atât de statică sau agitată – nu simt progres, nici
dorinţă de progres. Îmi lipseşte atmosfera spiritului. Coana Cecilia, cu
toate maniile ei, e spirit viu. Ceilalţi doar inteligenţi. Mimy Spandonidi
se luptă pe tărâmul moralei. Acolo e sediul ei, trăieşte creator. Îmi
lipsesc lecţiile despre Descartes. Mă satisfac intelectual şi spiritual.
Acolo găsesc viaţa vie a duhului care cercetează, chiar interesat, pentru a
găsi o justificare a conduitei. Va veni ceasul când va înţelege adevărul,
chiar împotriva interesului său. Mi-e dor de oameni vii! Adorm printre
cei care s-au oprit. Nu mai am curaj şi putere.
Aştept pe Mad. J.M. parcă a adormit – absent, distrat. Îl absoarbe
logodna. Caută, dar distrat? A trecut un an aton. Fără spor. Tot timpul m-
am simţit deplasată din drum. M-a bucurat Tilică [Burileanu]. Egoismul
nu-i dă drumul să recunoască adevărul vieţii veşnice, dar e veridic. E
autentic. Conversaţia cu Rectorul la fel. Nu e comod să crezi, dar
păstrezi „ceva” pentru momentul suprem. În fundul sufletului, îi
invidiez, ca şi pe Tity. Acomodează plăcerile vieţii cu credinţa. Şi eu
cred că bucuria şi chiar plăcerea sunt compatibile cu credinţa, dar ei se
bucură încă de ceea ce eu am considerat păcat o viaţă întreagă. Sunt zile
când mă îndoiesc de adevărul acesta, prea sobru, prea ascetic al meu! Cu
toate astea, nu-l pot nega! Mă întristez că viaţa mea a fost prea sobră. Nu
înţeleg ierarhia acestei vieţi sau, mai bine zis, nu simt scopul ei, deşi
înţeleg intelectual, totuşi îmi pare rău că nu am profitat de viaţă ca alţii.
Aşa vor fi gândind copiii bine crescuţi despre golanii liberi de a se juca
cum vor!
Nu sunt nici destul de nevinovată ca să nu văd păcatul, nici destul de
cinică pentru ca să-l neg. Cum e mai prost. Fără graţie şi fără curaj! Am
stat o viaţă întreagă pe o stelă şi tot nu m-am salvat! Defect de calitate?!
De mult simt că ar trebui să fac ceva reprobabil pentru lume, ca să ies
din această stare mediocră-căldicică.

9 mai

Sunt unsprezece ani, azi, de când am simţit că sunt lucruri pe care nu

trebuie să le faci, fiindcă nu sunt în firea ta. Privesc înapoi, parcă nu mai
sunt eu cea care a fost atât de tare. Azi, sunt tare, dar fără greutate.
Atunci, am binemeritat.
Azi-noapte, Stello a fost iar odios. Împroaşcă noroi în jurul lui, ca
pentru a se recunoaşte. Am râs ca de ceva comic. Am înţeles azi-noapte,
cu viaţa din mine, ce salvare e râsul. Numai din situaţii adevărat tragice
poate răsări cu atâta putere liberatoare! Am înţeles şi de ce rabd atât! E
piatra mea de încercare. Prima dată m-a bucurat că m-a şlefuit până la
atâta înţelegere! Am convingerea că peste puţin timp, foarte puţin, mor.
Moartea lui Goga mă doare. Dispare o minte luminoasă, gânduri
frumoase, un suflet de poet. Va fi făcut prostii, dar ca un copil mare,
curat şi generos. Îmi pare foarte, foarte rău că nu mai am şansa să-l
revăd! Se isprăveşte cu el o generaţie, care visa şi înfăptuia. Cei de azi
sau sunt practici, fără orizont, sau fanatici! Entuziasmul de izvor
spiritual s-a încheiat parcă. Ăştia de acum sunt fanatici, entuziasmul lor
ţâşneşte din instincte, sunt brutali. Sunt şi din cei fini spiritual, dar aşa
de rari şi de dezorientaţi. Sunt tristă de moarte. Dacă aş avea putere să le
deschid ochii! Mă simt istovită. Nu mi-e frică de moarte, dar sunt tristă
că o simt. Ce las în urmă? Decepţii şi lucru neîmplinit. Doamne, dă-mi
zile să lucrez, în fine, liberată de lanţul unei căsnicii greşite!

10 mai

În mine gol, după amărăciune. Stello plin de venin contra mea. Acuză,
face rechizitorii. Pentru mine cazul e pierdut. E un munte pe care nu-l
pot duce în spinare. Simt cum leşin pe dinăuntru în faţa acestei dezordini
intime. Nu mai cred că îi pot fi de folos. Nu pot să cred în minune. Fără
el, trebuie să întreprind salvarea. Trebuie să mă rog. Sunt laşă, slabă,
oloagă, viaţă pierdută. Îmi e silă de mine. Rupe-te din tine, din durere,
din mila de tine. Încerc uneori indiferenţa. E alături. Nu indiferenţă, ci
dragoste, înţelegere, suferinţă pentru el. Rare momente – atunci sunt
liberă. Blestemul este o încătuşare. Libertatea după mine este fericirea.
O autodeterminare, nu din orgoliu, dar din puritate.
M[işu] – sunt ani! Ne-am fi înţeles prea bine, în ritm domol. Regret,
când sunt obosită de luptă, cu el ar fi fost o viaţă calmă, călduţă,
comodă. Omeneşte, idealul meu. La ce bun regrete pentru ce n-a fost. Ce
este? Luptă pentru salvarea conştiinţei pure din ură, din milă, din
revoltă, din măsurarea cu preţuri temporale. Trebuie să ajung să trăiesc
sensul acestei vieţi de suferinţă zadarnică, nu doar să recunosc cu mintea
că e unul! Mă năpădeşte orgoliul acestei ascensiuni. Până nu mă voi
smeri în completă obiectivitate, până nu mă voi pierde pe mine în sensul
divin, sunt zadarnice toate prin care am trecut – viaţă pierdută. Vas ce nu
ştie să se smălţuiască în foc. Nu e vina artistului nici a focului. Aici e
vina şi răspunderea mea. To be or not to be!3* Vai, cât sunt de mândră pe
gândul meu descătuşat chiar de mine! Săracul, el e curat, inima nu este
egoistă. Mme Hymalaia2? Doar cu un picior, uit să cer ajutor lui Cristos.
Orgoliul diabolic în raportul direct cu Dumnezeu, refuzul cârjei.
Recunosc că sunt neputincioasă, Doamne! Am nevoie de Tine; Tu eşti
poarta prin care trebuie să trec. Ajută-mă!
Ieri, simpatic la doamna Dida Buescu3. Lucruri frumoase. Sentimentul
că e totuşi o exhibiţie. Nu ea ci prietenele dau acest ton. Pânze frumoase,
simţ decorativ foarte puternic, gust enorm. Aş vrea s-o cunosc mai de-
aproape. Femeie care îmi place foarte mult, are o asprime şi o dulceaţă
de calitate. Copii drăguţi, simpli; prea conştienţi de ce pot face? Nu ştiu.
Să nu se falsifice.
Sentiment dureros şi de umor cu tante Ch. Câtă ură pe coana Sabina
[Cantacuzino]! A fost jignită, e drept, dar reacţia e prea dureroasă.
Săraca! Asemenea patimi sunt însă poate constructive social. Au culoare,
calmul meu e incolor!
21 iunie

Trebuie de acum înainte să mă reculeg în fiecare dimineaţă. M-am

risipit.
Bernanos îmi repugnă în ultima sa carte, prea violent. Sparkenbroke4
mă încântă. Mă simt liberă sub teascul lui Stello. Îl las în pace.
Vine Nelly. Mă bucur. Oameni care trăiesc. Eu parcă vegetez, trăiesc
prin reflexul altora. Mă pândesc pe dinăuntru să mă văd trăind, parcă m-
am ascuns. Nu sunt decât o aşteptare, un gol. Ce aştept? Nu cred că mi se
mai poate întâmpla nimic, doar dureri. Aprehensiuni pentru Valérie şi
Marietta – cu ele mai aproape ca oricine pe lume. Altfel, sunt absentă. Şi
totuşi aseară, atât de simpatic, îmi devin dragi. Siegfried5. E artist
băiatul acesta – ochii atât de clari, îl cred totuşi pur. Ce instinct sigur în
Cella! Maricica? Şi ea tinde spre armonie. De-ar avea parte! Îmi e dor de
Colea. Elena Arghiropol se pregăteşte, tristă, să moară. E îngăduitoare
acum.
La curs mă adresez uneori mie, deşi copiii ascultă. Mă bucur când câte
unul mă descoperă. Mă bucur pentru ei – ce bine e să descoperi un
suflet… nobil. Da. Nobil. Mulţumesc lui Dumnezeu. Nu e merit.
De ce revolta duminică? Cred că descopăr cauze în copilărie. Prea mi
se cerea tot mie, mijlocia, să cedez. Mă simţeam nedreptăţită, deşi
simţeam că mi se făcea cinste cu acea încredere. Nu mi-a fost îngăduit
egoismul. Îmi trebuie acum şi n-am puterea necesară, francheţea de a-l
trăi. Veşnic peste puterile mele. Gimnastica de creştere fără răgaz. Cine e
vinovat? Pesemne tot eu – ambiţii spirituale neştiute. Mă doare piciorul,
sunt o pasăre împiedicată când mă ridic. Simţământ de încetineala vieţii.
Program încărcat. Trăiesc veşnic datoare vieţii – de ani nu am mai simţit
completa degajare de obligaţii care îmi pun poprire pe timp. Mă omoară
întâlnirile sterile – oamenii nu au curajul să acţioneze, doar să se
povestească. Liberă doar în biserică şi încă! Să dai totul peste cap, să
pleci, să-ţi reîncepi viaţa aiurea.

22 iunie

O mulţime de femei care suferă! Vizita lui N.C. mi-a dat nădejdi – sunt
femei bune, conştiente. Jenny V. azi, la fel. Mai copil.
Cât seamănă bărbaţii! Incapabili să se constrângă la datorie. Mi se
pare ori relaxarea merge crescând?
Conversaţia azi cu doamna L. femeie superioară, dar are o durere la
rădăcină. Mi se pare foarte singură şi dezarmată. Ce îi lipseşte? Are
nevoie să fie iubită. Care nu? Şi Nelly la fel. Aici slăbiciunea noastră.
Bărbatul iubeşte – ăsta e esenţialul. De aci puterea lui de obiectivare. S-
ar putea analiza fenomenul mai de aproape. Sparkenbroke oare nu e la
fel? Iubirea, dăruirea nu pentru a te rezăma, ci pentru a susţine. De aceea
e aşa de grea. Nevoie mare de M. – simt un izvor viu, liber, sincer şi
creator de conştiinţă deşteaptă. Are nevoie de mângâiere ca de o
consimţire la ce face. Am rugat pe M[işu] P[aleologu] să-mi dea o mână
de ajutor. Nu telefonează. Nu ştiu de ce, am impresia că nu vrea să se
amestece şi doar ceream o simplă prezentare la O. Nu e egoism, dar e o
retragere la un cerc mic, la familie, stabilirea limitelor altruismului. De
ce? E făcut să iubească mult. Oare atâta prudenţă nu e la el frică de a fi
atins, oricât de puţin? Este un delicat – excesiv. Acelaşi gest la altul, ar fi
pur egoism, indiferenţă. Nu cred că e aşa cu el. E un noli me tangere.
Trăire în vitrină. Trebuie să fi fost jupuit sufleteşte când era copil. Mi-
am descoperit izvorul simţământului de tristeţe şi mai ales de
nedreptăţire. Când eram copil mi se cerea prea mult să cedez. Mai târziu,
cedam din convingere, dar nu din temperament. Am trăit până acum doi
ani în continuă hărţuire între ce îmi poftea inima şi ce îmi comanda „ce
se cuvine”. În fond, o teribilă conformistă – pe planul foarte înalt.
Spontaneitatea doar în intelect. Acolo îmi caut moralitatea şi
imoralitatea – gesturile mele sunt impersonale, conformiste. Ciudată
vietate. Până unde merge obiceiul! Până la negarea instinctelor. Oare nu
sunt născută aşa? Rădăcina mai adâncă a mea e în mama. Izbucnirea ei, o
dată la Plopi – regretul că prea a fost virtuoasă. Sunt vlăstarul uscat al
unui şir de temperamente refulate. Iar mă apropie gândul morţii. Nu mai
reacţionez dureros. Am doar o jenă că n-am lăsat tot ce trebuia, nici
măcar dulapurile şi cămara, în ordine! Sentiment de jenă al celui ce
pleacă lăsând salonul plin. Nu jenă propriu-zis ci simţământ de
nedreptăţire. Aş mai sta – nu se mai poate. Tant pis4*.
Tot mai mult văd cât e de lucru. Citind discursul doamnei M. Cat., la
Străjerie, pe de o parte bucurie: se lucrează, se schimbă lumea. Pe de
alta, uşoară părere de rău că se face fără mine! Ce curios! Nu e invidie, e
tristeţea că e întrecută credinţa generaţiei mele în perfecţiune, în
prepararea pentru un anumit lucru. Încearcă toţi, dau înainte, cu credinţă
şi nădejde, fără să fi plătit cu sforţări şi cu exemplul vieţii, şi merge.
Aici e punctul: merge? Sau totul pe dinafară. Nu e o ambiţie de a avea
dreptate, e doar curiozitate interesată: au se poate înfăptui pe tărâmul
sufletesc numai cu energie şi curaj, ori curajul e el însuşi fapta mare a
sufletului? Păcătosul nu se îndreaptă oare prin curajul de a vrea binele?
Să fi fost prejudecată convingerea că pregătirea e necesară în totul?
Puterea sufletească poate ieşi din orişice? Atunci de ce creştinismul cere
durere şi renunţare ca mijloace de redempţiune, de „înviere”? E posibil
să crească aceeaşi putere din plăcere ca din renunţare? Trebuie bine
văzut lucrul ăsta – crescuţi oamenii spre bucurie, dar e posibilă bucuria
fără sacrificiu?
Am telefonat lui M[işu] P[aleologu]: mă înşelam, a fost extrem de
drăguţ şi amabil; je l’aime poliment5*!
 Aseară, iar discuţii despre gardism. Mă izbeşte dureros neînţelegerea
lui T. pentru acest fenomen şi pentru metodele cu care ar trebui stârpit.
Ca ea, şi cei de la cârmă socot, prea uşor, că severitatea poliţiei ar ajunge
să desfiinţeze fanatismul! Cazul Dragoş Protopopescu e dureros! E
scabros gestul de umilinţă nesinceră! Ori minte – şi atunci e mai
periculos ca înainte – ori de frică se supune – şi atunci e o ruşine să
avem asemeni oameni în învăţământ. Cum e posibil să crezi că „cei
sinceri” se lasă convinşi cu frica? Cu cât sunt mai puţin intelectuali, cu
atât mai greu îi domoleşti. Nu trebuie să contezi pe frică la tineri,
primejdia îi ispiteşte. Oare conducătorii noştri n-au habar de legile
psihologiei? Nici nu-şi amintesc că au fost şi martiri pe lume? Oare
această judecată simplistă, şi mai mult sentimentală, întemeiată mai
curând pe dorinţe decât obiectivă, bazată pe cunoaşterea realităţii; oare
această acţiune a guvernanţilor nu e dovadă că la noi nimeni nu crede în
puterea sacrificiului? Ce puţin trebuie să preţuiască ei sufletul celor
tineri, crezând că-i pot domoli cu frica. Şi dacă e aşa, e o grozăvie – ce
viitor am putea avea?!
Aş vrea – e un dor vechi – să vorbesc o dată pe îndelete cu Regele. Am
convingerea că el e cel mai idealist, cel mai credincios dintre toţi cei de
vârsta lui. El crede în tineret şi în oamenii de treabă. Degeaba spun cei
dezamăgiţi că e „şmecher”, am intuiţia că el e dezamăgit. Caută
entuziaşti, puternici, credincioşi. Găseşte slabi, socotiţi, sceptici căci
sunt slabi cei ce pedepsesc cu ură. Sunt „socotiţi” şi sceptici cei ce
contează pe sentimentele inferioare ale adversarilor, care sunt „copiii
noştri”. În loc să-i crească cu dragoste severă, s-au luat la luptă – care pe
care! Îi auzeam vorbind aseară: „nu ne trebuie legionari în Strajă”! „Nu
căpeteniile şi nici unul care nu e convertit.” De ce nu se duc în lagăre cei
mai înţelepţi să-i convingă?
11 iunie

E în mine zăpăceală. Aş vrea să cred. Fac ca şi cum în reculegerea mea

stau în faţa lui Dumnezeu – şi tot nu cred. Sunt orgolioasă oare? Sunt
împărţită între Dumnezeu şi lume. Servesc doi stăpâni. Aş vrea să mă
rup total de lume. Aproape mă bucur să mor. Viaţă de spirit pur, trebuie
să fie libertatea. Aşa mi-l închipui pe Colea acum: liber – surâde serios.
Îl aud. Îmi e dor de tine, Colea dragă. N-am mai fost la mormânt. Vin cu
Mariana. Voiajul? Încă departe. Nu mă bucur acum. Doresc linişte, figuri
surâzătoare. Asprimea neamului lui Stello mă însingurează. Nu am
afinităţi profunde cu aceşti oameni pe care totuşi îi iubesc. Sunt prea
duri. Mai curând rasa. Le lipseşte sângele grec. Nu văd dincolo de
imediat. Din contră, Nicu vede departe. Mircea, foarte generos. Nervii
mă dor. Ieri englezul – atât de uman. Mi-e dor de oameni umanizaţi. De
ce la noi atâta tensiune, asprime, rugozitate? Liniştea culturii vechi lucea
în ochii englezului. Mircea era mai viu, mai frumos, dar pierdea enorm
pe lângă omenia nobilă a celuilalt. Cu toate astea o are şi el. Ce ne
lipseşte? Certitudinea veşniciei. Noi suntem „copiii” care vedem cât
lungul nasului. Doar ţăranii, când sunt adevăraţi, sunt nobili.
Îmi e dor de Tity, ea are nostalgia veşnicului. Mia D. – om viu,
încântător, cinstit, pur, dar frust. E proaspătă. Englezul asta caută la noi:
primitivismul.

13 iulie

Conversaţia cu Elisabeth Hayken m-a luminat. Am greşit oare cu

Yvonne? Am bănuit-o pe gratis de ambiţie personală, când ea e echipieră
internaţională, deci dependentă de Grupul Oxford. Săraca! Acum înţeleg
desperările ei. Dar de ce s-o fi înhămat aşa? (E şi interes personal –
cariera soţului, diplomat englez.) Am avut la Oxford sentimentul că
planează un necunoscut în aer. Mulţumesc lui Dumnezeu şi Domniţei
Ileana, care m-a prevenit, şi aşa am rezistat tentaţiei de a lua
„însărcinări” internaţionale. Oare exagerez acum, văzând într-o
asemenea acţiune mare, dezinteresată, un pericol? Pentru alte popoare,
imperialiste, da. Pentru noi, nu. Nu trebuie să ne uităm fiinţa noastră
naţională. Ei pot urzi firele supranaţionale, fără pericol naţional. Noi să-i
ajutăm, dar mi s-ar părea o crimă faţă de ţara noastră să primesc ordine
de lucru din afară. Desigur, ei cred că e spre binele nostru, nu-i bănui de
intenţii subversive, dar oricât se cred însufleţiţi de Sf. Spirit, e suficient
ca unul mai puţin inspirat să ceară lucruri care nu se potrivesc cu noi.
Am avut de la început intuiţia că am în faţă o Francmasonerie – de ordin
spiritual, creştin, e drept, dar nu mai puţin ocult. Cu toate astea, doresc
să meargă mulţi de la noi la Interlaken. Puterea de a schimba vieţile o
au. Au o metodă de creştere spirituală, care nu poate decât folosi oricărei
ţări. Intensificarea echipelor naţionale e semnul că sunt bine intenţionaţi.
E firesc să nu se poată fără „un centru”, într-un lucru atât de vast. Totuşi,
mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a împins şi nu mi-a dat calităţile de a
fi echipieră mondială. Oare Yvonne e potrivită? Sunt sigură că ar prefera
să fie mai puţin angajată! Săraca! Doamne! Oricât ar vrea oamenii să Te
servească pe Tine, ambiţia lumească nu-i părăseşte. Doamne, numai Tu
ne poţi feri.

19 iulie

A murit Regina [Maria] noastră iubită! Mi se pare că mă despart de un

prieten mare. Ce curioasă reacţie! O durere, o tristeţe, nu vie şi totuşi
pătrunzătoare. Se termină o epocă mare, dintr-un punct de vedere,
uşoară, din altul. Cu zâmbetul ei se duce parcă acea detaşare elegantă,
care nu era nici uşurinţă, nici indiferenţă egoistă, ci era graţia decentă cu
care se învăluiau amarurile lăuntrice, din politeţă pentru lume, poate şi
din nesolidaritate. În toate cazurile, era marca unui individualism
respectuos faţă de orice faţă omenească. J’ai vaincu!6*, parcă o aud. Şi-i
văd privirea de lumină căzând din înălţimea libertăţii sufleteşti, fără
dispreţ pentru cei încurcaţi încă în luptele meschine, dar cu un dulce
amor. Cum vorbea de „snobismul regilor” – cu surâsul omului mare,
înduioşat pentru patimile unor dragi copii mici! Aş vrea să aştern spre
amintire toate întâmplările cu Ea. Prima dată, dejunul cu Domniţa
[Ileana]. Era veselă şi amabilă, te punea à l’aise7* – uitasem orice
protocol. Nu mai isprăveam să mănânc, şi Ea aştepta, se scula, punea
plăci de patefon. M-a izbit felul natural, senzual, generos, bogat, aş zice,
de a mânca piersicile. Muşca din fructul zemos cu un apetit tânăr, de
femeie-zeiţă destinată bucuriei! Francheţea cu care vorbea de ceea ce o
durea destăinuia, tot aşa, o victorie lăuntrică. Ce amărâtă ar fi fost alta,
povestind cum i s-a interzis un cinema, cum a fost întoarsă din drum.
Nici pe vremea lui Vodă Carol [Carol I], nu i se întâmplase una ca asta.
Fremăta, dar se simţea că nu purta rancună. Toată viaţa a fost un şir de
cătuşe impuse acestui suflet născut liber. Când citeam cartea Ei, am
simţit aceasta ca „soartă” impusă pentru a o coace pentru eternitate. A
trebuit să înveţe supunerea. Şi, la sfârşit, se supunea cu atâta graţie,
liberă. A suferit mult de a fi în umbră, în ultimul timp, cred, iubea locul
acesta în care se simţea, nu „alături”, ci „deasupra”. Conversaţia în
salonaş, acum doi ani şi jumătate, când mi-a povestit despre Regina
Mărioara [a Iugoslaviei] că nu are decât „să-şi poarte crucea”, cum le-a
interzis fraţilor ei s-o plângă, ca să nu o slăbească prin înduioşare. Când
vorbea atunci, sigură, senină, am realizat ce e o Regină. O văd în fotoliul
roz – în rochie maron, cu perle la gât şi garoafe roz în braţe. Era
frumoasă şi plină de bucurie, deşi vorbea de lucruri care o dureau. Era o
bucurie a calităţii fiinţei ei, mai mult decât o stare de conştiinţă. Îmi
amintesc privirea de lumină, îi revăd ochii albaştri, scânteietori ca
nestematele. Poate că de aceea n-am observat niciodată bijuteriile Ei,
afară de perle, care nu rivalizează cu privirea. Nici nu mi-o închipuiesc
fără perle! Îmi povestea atunci – mă dusesem după ce fusese sărbătorită
pentru şaizeci de ani – proiectul de întrevedere a Regelui cu Petrache
Lupu. Aştepta mult de la această întâlnire. N-am bănuit niciodată
fericirea ce i s-a ivit pe faţă când i-am spus că gesturile ce nu sunt
regale, noi, poporul, le atribuim anturajului Regelui [Carol II], nu
Suveranului. Aproape m-ar fi sărutat.
De Regina Elisabeta vorbea cu tristeţe, nu condamna indiferenţa ei
faţă de popor şi dureri, dar cu melancolie privea la portretul de pe o
măsuţă, lângă şemineu şi spunea: „viaţa se va răzbuna, va fi uitată, va
rămâne singură”. De Domniţa [Ileana] vorbea ca şi de Rege [Carol II], cu
o pasiune specială, şi luceau ochii, parcă se îmbrăca altfel pentru a vorbi
despre ei. Era curios cum sufletul Ei se dăruia fiecărui copil după firea
lui. De Prinţul Nicolae vorbea cu tonul ce acorzi unui om foarte tânăr!
De Regina Elisabeta [a Greciei], parcă n-ar fi vrut s-o atingă – era un
noli me tangere, de Regina Mignon [Mărioara a Iugoslaviei], cu căldură,
cu duioşie, cu o exaltare eroică, dar specific feminină.
Când venea vorba de Domniţa [Ileana] atunci îi exulta fiinţa întreagă.
Se bucura de tot, chiar de năbădăile ei, de fiinţă plină de temperament.
Vorbea cu freamăt în ea – trăia anii propriei tinereţi, o iubea, o stima,
credea în ea. „E maternitatea triumfătoare.” Când îl ţinea pe Dominic în
braţe, se indentifica cu ea. Se simţea împlinită înconjurată de toţi copiii
Domniţei [Ileana]. Cu ce bucurie actuală îmi spunea cum Prinţul
Nicolae, copil şi apoi adolescent, îi mărturisea că cele mai fericite
ceasuri erau plimbările călare alături de mama sa. Acum6 se mira cum
poate să uite cu totul aceste lucruri, şi asta pentru o femeie! Uimitor, cu
ce veselie, cu ce copilărie se juca şi cu copiii Domniţei [Ileana]. Iar când
vorbea de Rege [Carol II], era mândră. Avea aerul să spună: „iată cât e
de tare, mă lupt chiar eu cu el”. Surâdea mulţumită de unele slăbiciuni,
fericită că e înainte de toate Om. Nu înţelegea de ce bărbaţii îşi uită
mama pentru femeile ce iubesc. Nu condamna, înţelegea cu inima,
accepta cu un fel de siguranţă că nimeni nu-i poate lua locul. Asta am
simţit-o anul acesta la Bran. Conversaţia noastră la umbră. O văd,
frumoasă, cam îngrăşată, elegantă, sigură, cu secatorul în mână, cu
mănuşi muşchetar, cu baston, într-o rochie de culoarea piersicii! Parcă
înviase după boala grea. Plimbându-ne sub merii grădinii, printre dalii,
îmi povestea cât suferise, nu trupeşte, dar moralmente. „Eşti atât de
umilit de boală, să depinzi de altul, dar şi ce bucurie să vezi ce buni sunt
oamenii.” Se bucura de viaţă, dar fără proiecte. Nu ştiu de ce cred că nu
mai urzea fire spre viitor. Vorbea cu o siguranţă de om complet liberat.
Venise vorba de credinţă – mi-a mărturisit că nu e mistică, dar se simţea
în Ea o mare putere de viaţă, care, prin calitatea ei, era mărturie lui
Dumnezeu. Nu se preocupa de divinitate. Îl trăia pe Dumnezeu în orişice.
Privea spre flori, spre pomi, spre cer, spre oamenii ce se apropiau, cu
toată plenitudinea sufletului. Se dăruia în orice clipă şi o primea toată.
Respira bucuria de viaţă. Plecam de lângă Ea înviorată, cu toate puterile
înteţite. Îmi venea să cânt. O dată ieşind de la Cotroceni, fluieram pe
stradă, îmi venea să dansez. Era genială – nu ca intelect ci ca fiinţă
întreagă! Un exemplar unic, rarisim, de umanitate! Nu pot crede că s-a
stins. Deşi era legată de trup, de natura fizică, nu o pot crede acum
dispărută în neant! O simt plutind surâzătoare. O putere mare sufletească
răspândită într-un trup splendid – cum să piară? Cu Ea încep să înţeleg şi
să cred în trupuri astrale. Prea era bine închegată fiinţa ei sufletească cu
cea trupească, mărturisea un stadiu înaintat de civilizaţie omenească. Nu
doar numai spiritul e nemuritor, Regina înnobilase trupul, îl făcuse demn
de nemurire. Senzualitatea lui era ceva etern. Ce om splendid! Uite, nici
nu mai pot plânge. Plânsul mi se pare prea sărac pentru Ea. O iubesc, o
venerez, ca pe o icoană de umanitate superioară. A adunat în Ea tot ce
poate simţi şi trăi o femeie, un om, şi s-a liberat cu anii de cătuşele
trupeşti şi sufleteşti. Ce carieră de Om! O adevărată, o mare femeie. Nu
se putea naşte decât Regină. Nici nu pot spune: Dumnezeu s-o
odihnească! Fie-i ţărâna uşoară! Dumnezeu o primise înainte de a muri
printre aleşii lui. Suferinţa finală era încununarea.
O iubesc şi pentru sângerarea Ei. O altă moarte nu i se potrivea. Era un
vas de preţ, plin cu viaţă nobilă. S-a scurs sângele din inima Ei mare, ca
al unui erou pe câmpul de luptă. Şi Ea s-a luptat cu viaţa. Şi a rămas
întreagă, nestricată, decât că i s-a scurs viaţa din vine.
Te iubim, Regina noastră scumpă, soră iubitoare a unei ţări, pe care ai
pregătit-o şi a cărei soartă ai îmbrăţişat-o. Nu te vom uita, Regina
noastră! Dumnezeu să-ţi răsplătească dragostea Ta, viaţa Ta. Îţi revăd
privirea umedă, când ţinându-mă de mână, ţi-o împlântaseşi în ochii mei
plini de lacrămi. Îţi spuneam, în ziua aceea (şi din partea Institutului
Cultural feminin7), te felicitam pentru cei 60 de ani, à demi voix8*, ca să
auzi numai Tu că poporul român nu va uita niciodată cât de mult l-ai
iubit.
Azi, îţi repet, scumpă Regină, cele spuse atunci. Cât doreai să fii
iubită! Ai fost şi eşti mai mult decât realizează o inimă. Îţi mulţumesc
pentru încrederea ce ai avut în mine! Mi-ai spus, râzând (la Londra?)
însă adresându-te Domniţei: „ar fi putut fi o Jeanne d’Arc”. „Preoteasa”,
mă botezase ea de mult, cu ani înainte de a fi fost eu la Oxford.
Cât umor avea în Ea! O văd la Londra, în fotoliu, vorbind de
Buchmann. Dar la dejunul nostru en tête à tête9*? Ce mulţumită era că
înţelegeam indignarea ei. Ea să ceară scuze fetei Ei, care o rănise? Ce
simplu mărturisea unele gesturi ale inimii Ei. Şi la Bran, privea surâzând
înapoi spre iubirea Ei. Fără falsă jenă, fără remuşcare, nobil omeneşte.
Curajoasă a trăit, curajoasă s-a prezentat în veşnicie. Doamne,
răsplăteşte-o!
Câmpulung, 26 iulie

E pace. Afară oamenii căznesc la puţ şi la grădină. Îmi place zgomotul

lucrului şi vocea de ţărani înţelepţi şi blajini. Ascuţişul coasei şi toporul,
zgomote care aci sunt blânde. Cerul slab înnorat, verdeaţă cuminte. Un
cintezoi loveşte sălciile şi livada aşteaptă. Ce? Mă gândesc mult la
Regină. Nu o văd în criptă, o văd prin aer, luminoasă şi surâzătoare,
liberă!
Marietta pleacă. Îmi pare rău. Totuşi mai bine pentru lucrul meu. Dar
aş vrea să se mai poată duce la mare. Cred că aici a durut-o ceva. Vioaie,
antrenantă, are viaţă. Ţine-o, Doamne! Am nevoie de ea ca de un copil.
Tare îmi e dragă! Doamne, ţine-mi surorile, nepoţii, pe Stello – aşa cum
e, tot e bine, pe toţi ai noştri. Aş vrea să mor înaintea tuturor. Deşi mi-ar
părea rău de lucrul meu – de multe, de copiii mei. Aseară conversaţie cu
doctorul C. Ionescu. Un tânăr foarte bine, dar cu aerul exasperat de
mediu. Ce sete de ştiinţă în el! Avid de a şti tot. Conu Iancu foarte
simpatic – vrea să uite, să profite de clipă.
Anna, săraca, ce va fi făcând? Cred că se duce. Aşa şi Elena. Dar cine
ştie? Mâine încep lucrul. Ce răcoare plăcută vine cu liniştea din ogradă.
O adiere parfumată de rezeda. Cocoşi în depărtare se îngână. E a ploaie.
E o dimineaţă plină de aşteptare. Numai la ţară distingi fizionomia
ceasului. Timpul e gol ca o Veneră. Un fluier. Glasul dlui M., accente de
provincie calmă. Un freamăt de sunete amestecate! Parcă simt privind de
sus, peste lumea inocentă. De ce de sus? Din tradiţia iconografiei
religioase.

28 iulie
Zi frumoasă, calmă. Am intrat în vacanţa de lucru. N-am inspiraţie,
încep prin a lucra. Vom vedea pe urmă.
Marietta, drăguţă foc – am pentru ea un sentiment de mamă. Ce
femeie cuminte. Alta ar mai sta? Ea vrea să întrebuinţeze banii pentru
casă. Dor de copil, de casă – e femeie, deci ţine mai mult cu familia
decât cu ea însăşi. Eu prea m-am individualizat. Nu mai am virtutea
feminină, care te topeşte în familie. Vina oare e a mea? Nu cred. Lipsa
de copii şi ostilitatea lui Stello. Prea a vrut să fiu sclavă, nu nevastă.
Valorile lui sunt imprecise. Solid în el instinctul şi inteligenţa, dar nu
sensibilitatea. Mă doare la subsuoară. Mă tem că se face un bobo malign.
Cum vrei Tu! Voiajul? Mă obligă să mă bucur de el. Ştiu că va fi bine.
Dacă vrea Dumnezeu. Dar nu-l gust încă. Degeaba mă zbat pe din afară,
am isprăvit pe dinăuntru. M-am detaşat de viaţă. Parcă privesc totul
dintr-un punct exterior ei. „Contemplaţia nu e viaţă.” Pirandello. Poate
îmi va reuşi cartea, deşi acum sunt de carton.

Câmpulung, 30 iulie

Îmi revine imaginea Yvonnei. Vrea să fie bună, săraca, dar nu se pricepe.
Nu iubeşte. E prea masivă trupeşte, nu o pot îmblânzi cu spiritul meu.
Am impresia că în calitatea cărnii ei e înscrisă ambiţia, puterea
„drumului”, nevoia de dominaţie. Săraca! Îmi face antipatic Grupul
Oxford fiindcă îmi tot aminteşte de voinţa lor de dominaţie. Raphael
Cristes spunea cu dreptate că e în creştini o cruzime. Oare superioritatea
duhului, prin credinţă, îi face pe ceilalţi să sufere? Poate siguranţa lor e
considerată insolenţă. La Yvonne nu e siguranţa credinţei în Tine,
Doamne. O agasează când vorbim de Tine – e obrăznicia omului, nu
siguranţa creştinului. Judec aproapele? Poate nu pot să mint. Aici am
ajuns. Nu condamn, dar pricep. Să fie păcat? Nu cred. De ce mi-a dat
Dumnezeu minte? Cu cât trece vremea, cu atât văd mai bine rostul
conducător al Bisericii. De unde să ştiu eu ce se cuvine şi ce nu? Codul
mi-l dă ea. Grupul Oxford e eliberare de prejudecăţi, dar e înhămare sub
voinţa altor oameni. Ei spun că vorbesc prin duhul sfânt, dar atunci eu
cred în părinţii bisericii mele. Sunt bine intenţionaţi, dar e omenească
ispita puterii. Dacă e bine, Doamne, să mă duc printre ei, fă să mi se
acorde valută, dacă nu, e semn că nu trebuie să mă duc.
Azi, m-aş plimba prin verdeaţă. Trebuie să lucrez, trebuie. Diseară
plimbare.

20 august

Nu ştiu ce vreau. Interlaken? Văd ce voinţă nesigură am. Umblu uşor pe

şine, ies greu din ele. Titeanu răspunde azi. Dacă spune că Grupul e
interzis, nu plec. Dar dacă nu e? Toţi mă roagă să nu plec. Ce să fac?
Nora Steriad, Mme Carnabel nu merg. De lucru serios la carte. La
biserica ta. Dincolo, se roagă, dar… oare sunt ambiţii politice? Nu cred.
E ambiţie pacifistă. Dar tot e ceva foarte omenesc. Fac prozelitism.
Iartă-mă, Doamne, dacă nu-i înţeleg bine. Cred că eu nu am suflu
suficient pentru această acţiune de mare anvergură. De ce amestecă
credinţa în politică? Sau aşa mi se pare. Nu ştiu de ce a intrat în mine
îndoiala. Yvonne prea are ascunzişuri. Totuşi, oamenii aceştia nu vor
decât creştinarea lumii. Vor ei să conducă? Nu cred că vor asta pentru
putere. Îi cred foarte convinşi. Ştiu să se roage. Doamne, dă-mi şi mie
putere să mă rog bine! Mircea Eliade? Nu văd înaintea mea. Plec fără
entuziasm. Oare presimţire rea sau oboseală? Cred că mă sting pe
dinăuntru. Nu mai e interesul pasionat pentru lume. Îmi e dor de
Dumnezeu singură. Vrei să fiu singură? Să lucrez singură fără éclat10*?
Nu în numele unui grup. Era bun grupul, dădea curaj. De ce vreau să mă
duc? Sunt multe lucruri caraghioase. Dar mi-e dor de rugăciunea
împreună şi de oameni izbăviţi, curaţi. Mă duc la Paris, la ei. Doamne,
păzeşte-mă. Nu mă lăsa pradă naivităţii şi credulităţii mele! Acolo sunt
oameni liberi, prin rugăciune. Văd cât nu suport riscul. Şi totuşi nu
vorbesc decât de risc. Spirit de turmă. Nu am suflet de martir, nici de
pionier. Dacă ar trebui să mor pentru creştinism? Desigur nu aş face-o.
Sunt laşă. Totul în cuvinte în mine. Dar disperarea e că nu ştiu ce trebuie
să fac! Să mă duc sau nu la Interlacken? Aştept „direcţia” – the
guidance. Ar trebui să mă rog cu Mariana. Doamne, de la Tine aştept
ajutor şi totul. Aş vrea să revăd prietenii de acolo. Ce mă opreşte? E ceva
care mă avertizează? Oare de la Tine, Doamne, e semnul sau de la cel
rău? Nu ştiu de ce în Buchmann văd şi un sfânt şi un mare ispitit de
orgoliu. Poate nu înţeleg eu anvergura acestui om. Mă iau după alţii. E
un curajos, dar face şi greşeli. De ce diplomaţia grupului? Nu e doar
politeţe, e diplomaţie. Doamne! Îţi predau, îţi dau tot ce-mi este mai
drag, viaţa iubiţilor mei: surori, nepoţi, cumnaţi, prieteni, rude. Îţi dau
situaţia mea şi a lui Stello. Îţi dau soarta ţării noastre şi a omenirii!
Primesc supusă voinţa Ta. Am suferit lovitura cu Colea, nu m-am
revoltat, Doamne! Dacă vrei, cruţă-mă, pe mine şi pe toţi ceilalţi, dar
sunt roaba Ta! Căci Tu eşti Atotştiutorul şi Atotputernicul. Tu eşti
Ordine şi Sens. Eu sunt oarbă. Te iubesc, Doamne, şi cred în Tine! Fie
voia Ta! Vie împărăţia Ta!

31 octombrie

Am întrerupt mult acest jurnal. Au fost evenimente formidabile între

timp. Voi scrie într-o seară, în linişte, simţirile mele de la Pontigny şi
Paris. Acolo am simţit iar ce înseamnă un popor cultivat, umanizat. Sunt
datorii care nu se discută. Unii îi cred obosiţi. Oare oboseala e oroare de
război? Atunci maturitatea e oboseală! E, desigur, un miraj în „curajul
bătăliei”, mult mai mare decât acela al martirajului obscur. Aci, la noi,
sentimente împărţite. (După „înţelegerea” cu Hitler, la München, cedarea
Sudeţilor!) În genere, ritmul mai moale, judecata mai superficială, mai
aservită unor principii trecute. Nu simt decât rar curajul gândirii libere,
realiste. Mă doare comportarea lui Stello. Nu e rău, dar are în el o răutate
distructivă. Mania persecuţiei, complexul inferiorităţii.
Vizita la Domniţa [Ileana] m-a împrospătat. E vie, e adevărată, e din
miezul vieţii. Am impresia că noi suntem de la marginea ei. De ce? Vina
e desigur a mea, eu văd greşit. Totuşi, toate lucrurile serioase întreprinse
la noi sunt deviate, se uşurează de sensul lor adânc, devin imitaţii.
Vorbesc de prezent. Trecutul are o soliditate care ne susţine. Mă gândesc
la Străjerie8. Ar putea fi un lucru minunat, ar putea schimba spiritul
neamului. Gestul ca cel al V.L. sau al N.C.9 – cele ce cunosc – acapararea
tuturor celorlalte Asociaţii, e semn de spirit materialist. Sub forme noi,
se ascund oameni vechi. De ce rivalitate şi invidii şi orgolii într-o
asemenea operă? Îmi pare rău că toate aceste greşeli cad pe capul
Suveranului. Eu sunt convinsă că el vrea şi vede idealist.

2 noiembrie

Întâmplări prea multe. Mă năpădeşte lumea, fără folos nimănui. Aş vrea

să pot ajuta ca altădată. Dar e acum în mine o oboseală fizică, ce pune
stavilă elanului. Până acum constat aproape sensitiv cum elanul e legat
de răsuflare şi cred că indienii au dreptate când cultivă răsuflarea lungă.
Dar sunt sigură că mai e şi o putere desprinsă de trup. Am avut-o. Am
pierdut-o din neglijenţă spirituală. Ştiu că trebuie să fac exerciţii de
răbdare şi de îngăduinţă. Nu profit deloc de încercările la care mă
supune Stello. Răspund cu violenţă. Acum înţeleg că violenţa, aceasta
foarte justificată ca reacţie la atacuri violente, e un păcat – nu faţă de
aproape, ci faţă de tine. Eşti dat înapoi. Iar simt că mă afund în
contingenţe şi în neconştiinţă. Trebuie o gimnastică de fiece clipă pentru
izbânda spiritului. Voi încerca. Nici nu mă pot ruga decât exterior. Dar
această opoziţie în mine e semnul încătuşării în materie. Şi totuşi o
indiferenţă faţă de materie. Chiar de viaţă şi de oameni. Ceea ce
înseamnă că sunt detaşări ale trupului – că el nu se solidarizează.
Simpatia o simt în momente de elan şi inspiraţie. Trebuie să lucrez.
Scrisori de scris la Paris. Schopenhauer – insistent lucrat.

11 noiembrie

Zi întunecoasă. Simt în mine o singurătate – ca o distanţă între mine şi

oameni. Decepţii. Sunt oamenii de o strâmtime de înţelegere şi simţire
decepţionantă. Trecerea lui Anny Stehley mi-a făcut bine. Cu totul altfel
simte un creştin. E severă, dar bună. Se cheltuieşte pentru alţii.
Zgârcenia sufletească e disperantă. Mariana mă consolează de multe ori.
Iată un om civilizat, pentru că e creştin. A plătit preţul cel mare. Altfel
nu văd în jur decât egoism şi strâmtime de gând şi de inimă. Marietta are
o libertate intimă needucată, dar o are. Îmi pare rău că sunt atât de
pesimistă, că văd caricatural! Desigur, şi eu am păcatele mele – care
altora le vor părea tot atât de insuportabile. M-a pleoştit discuţia cu Tity.
Mă oboseşte atâta neînţelegere, atâta nevoie de separatism între oameni.
Ura ei pe evrei nici măcar nu e ură, e nevoia de a bate pe cineva! Cum se
poate înşela atâta un om deştept asupra propriilor sale sentimente? Oare
eu îi iubesc? Nu. Dar simpatizez cu orice nedreptăţit. Parcă poţi „iubi”
sau „urî” abstracţii? Contează indivizii. Şi dacă toţi s-ar analiza cinstit,
ar vedea că individual simpatizează cu evreii. Nu zic că nu au păcate! De
ce oare li se impută că sunt „obraznici”? E o formă nepotrivită de a-şi
susţine demnitatea. În fond sunt fricoşi şi resemnaţi; când izbucnesc, nu
găsesc tonul demnităţii calme. Merg alături sau chiar devin obraznici.
Dar vina e jumătate a noastră că îi chinuim umilindu-i. E oribil de
inuman ce face! E cel mai mare păcat în contra lui Cristos. Oprim în loc,
dăm înapoi convertirea lor la adevăr. Ce am citit azi din Germania mă
întristează de moarte. Ce-i mai deosebeşte în sălbăticie pe nemţi de ruşi
sau de japonezi? Ca şi cum n-ar fi copiii lui Luther şi ai lui Goethe şi
Kant! Simt cum înaintează barbaria şi nu mă mai revolt, simt că mă trag
înapoi în turnul de fildeş. De ce nu mai lupt? Sunt bolnavă sau instinctul
just îmi spune: „prea târziu!”? Şi totuşi nu vreau să capitulez în faţa
negurii! Cred în lumină, aş vrea să mor pentru lumină!
Lucrul la A.C.F., la Conservator. Trebuie fermitatea credinţei. Nu e
vreme de sentimentalism. Trebuie afirmare curajoasă. Împotriva părerii
celorlalţi, eu cred că Armand Călinescu e un idealist şi un realizator. O fi
făcut greşeli – chiar prostii – inerent regimului ce nu permite critică, dar
omul acesta gândeşte şi vrea bine. Mi-ar plăcea să stăm de vorbă pe
unele probleme de educaţie şi instrucţie.

4 decembrie

„Te voi aşeza din nou fecioara Sionului” – vorbe de făgăduinţă, de

preînnoire. Mă umple de nădejde că voi putea iar lucra cu inimă, cu
vlagă. Trebuie să telefonez lui Necşeşti. Mme de Weck, Cora.
Samariteanca a crezut pentru că Cristos i-a spus un adevăr ascuns. Cei
din Samaria l-au chemat şi au crezut în El pentru ce le-a spus. E o scară
ascendentă în aceste atitudini. Ei îi trebuiau probe, lor calitatea.
„Seceraţi, unde alţii au semănat” – intraţi în osteneala altora. Azi s-ar
putea spune aceasta tinerilor. Continuitatea generaţiilor. Pregătirea.
13 decembrie

Evenimente zdruncinătoare pentru conştiinţa noastră. Tristeţe de a

recunoaşte că nu te poţi apăra altfel. Mijloace legitime pentru o omenire
necredincioasă. Ar trebui să fi putut convinge pe cei răzvrătiţi. Nu s-a
putut, pentru că nu s-a crezut în această putinţă: aşa fiind, omeneşte,
procedeul a fost necesar şi denunţă un real curaj. O jertfă, din partea
celui ce a hotărât. Admiraţie, dar şi spaimă, nu de om, dar de spiritul
care domină tot mai mult acum. Tot mai mult înţeleg că singuri, bieţii
oameni nu pot ieşi din dilemă. Tot mai mult înţeleg dogma Graţiei, prin
intermediul lui Iisus. Noi nu ne putem salva. Imposibil să fondezi
omeneşte unele drepturi şi datorii. Refugiu în metafizică, subterfugiu:
numai un Dumnezeu „conştiinţă” poate fonda morala absolută. Deci
umilire, singura atitudine justă pentru noi. Toţi greşim.
Ieri am spus la clasă: progresul se întemeiază pe infidelitate. Trebuie
să mori pentru ce ai iubit, ca să învii pentru altceva. Sabie cu două
tăişuri pentru spirite neclare. Infidelitatea e un termen peiorativ, dar o
formulă paradoxală. Creştinul zice: detaşarea = ne robire.

15 decembrie

De vorbit cu Cora pentru spovedanie. Ieri n-am însemnat două gânduri

importante. De avut continuu la îndemână un carnet. Văd acum sensul
scrisului în quite time11*.
Straja Ţării. Aştept să mă anunţe. Acum aş regreta să nu se fi ratificat
alegerea. Perspectivă de a lucra pentru redresarea morală şi naşterea
spirituală a profesorilor şi a tineretului. Simt bucurie la gândul că
activitatea mea, până acum timidă, s-ar întinde departe. Propagarea
ţinutei creştine şi a judecăţii obiective. Simt un val de curaj în mine.
 Anna. Dureroasă decrepitudine. Se moare greu când eşti prea ataşat de
viaţa trupească. Înduioşetoare în ea nevoia de dragoste, recunoştinţa că e
iubită. Un sentiment pe care l-am trăit puternic, de care cred că m-am
debarasat. Era un orgoliu mascat, revanşa pentru puritatea de femeie. În
loc de amor, prietenie şi tandreţe. Azi, o preţuiesc, îmi face bine, dar nu
mai am vanitatea de a o arbora ca altele pe admiratori.
Cursul Dupront10 un adevărat tonic. Aseară asistam la scrierea unui
eseu à la Montaigne. Mi-a plăcut felul cum căuta, cum se plimba prin
cărări lăturalnice, fascinat de punctul central al dinamicii pascaliene.
Satisfacţia mea de a vedea că de mulţi ani am descifrat sensul just al
gândirii europene. Poftă de lucru. De unde, azi, dinamismul din mine? Îţi
mulţumesc, Doamne! Lectura Supervielle şi Baudelaire mi-a făcut bine.
Alte regiuni. Constatarea schimbărilor de ritm de muncă în ţară.
Regele s-a întors înnoit din Anglia… Armand Călinescu e un om
hotărât, inteligent şi cult. Gestul tragic dovedeşte curajul unui suflet tare,
cred că şi luminat. Dacă ar fi cu adevărat creştin, ar avea curajul
blândeţii. Formidabil Chamberlain! Doamne! Îngăduie oamenilor să
priceapă chemarea Ta.
Mariana, atonă. O mare aşteptare în ea. Dacă nu reuşeşte operaţia?
Oricum, hotărârea trebuie împlinită. Riscul e foarte mare. Mă tem şi
pentru viaţa ei. Dar nimic nu o reţine! Doamne! Fă Tu cum crezi că e
bine. Păzeşte-o de laşitate şi de orgoliu. Vreau să lucrez. Stello, aseară,
prima dată s-a numit „beţiv” – e primul pas spre îndreptare! Doamne, nu
ne lăsa! Păzeşte-ne pe toţi. Pe Valérie. Ce copilărie e încă în ea!
Superstiţia pesimismului – „zeii sunt geloşi”. Nevoia de a se lovi măcar
cu vorba! Marietta, mai curajoasă, mai larg egoistă, mai credincioasă.
De când Te ştiu, Doamne! Oamenii care nu Te caută îmi par copii
mici. O fi orgoliu? Nu cred. Dorinţa de a-i trage pe malul meu. Nu mă
ostenesc destul.
Pontigny, 20 septembrie

Aş fi vrut tot timpul la Paris să-mi scriu impresiile. A fost atât de

deosebită reacţia de acum, ca în alte dăţi. Mi se pare că atunci se
interpunea între mine şi lume un văl de iluzii şi chiar de exaltare care
schimba aspectul lucrurilor. Eram ca o veşnică îndrăgostită. Acum,
dimpotrivă, mi se pare că prea sunt trează. Am văzut Parisul trează – ce
am trăit n-are nimic „făcut”. Emoţia a fost de o calitate pe care nu o cred
superioară, dar o cred mai solid umană. Nu-mi pot ascunde o îngrijorare
asupra mea însămi ca asupra unui om care se usucă. E incontestabilă
lipsa de emoţii autentice, cum le aveam înainte. Dar când am dat de Rive
gauche12*, ieşind din metro, la Châtelet, mi-au venit lacrimile – şi la
Sorbona la fel. Nu era regret – deloc – nu era nostalgie, era o reacţie
directă a contactului cu realitatea… Impersonalizare, obiectivare –
achiziţiunile anilor transformă, inevitabil, emotivitatea. Aş fi dispusă,
uneori, să cred că mă cuprinde indiferenţa bătrâneţii, dar e un sentiment
fals, impus de raţiune. Simţământul adevărat e o bucurie sobră pentru
prezent – poate aşa se plăteşte libertatea interioară.
Plecam din Paris liniştită, fără părere de rău. Oare fiindcă sper să mă
mai duc o săptămână? Sau pentru că dejunul la Braffy11 a însemnat un
punct culminant al călătoriei şi că acele ceasuri mi-au dat maximul ce
puteam aştepta de la acest voiaj? Mă scrutez bine: oare e un snobism în
această bucurie de a fi stat de vorbă, intim, cu Gide şi Schlumberger? Ori
e o bucurie pură, adevărată, datorită omului din ei, nu ilustrului? O fi şi
snobism! Dar cinstit cred că ceea ce mă atrage mai ales la Gide e
nobleţea, e calitatea sufletului lui. Că uneori ar putea fi politeţea lui
exterioară mi-a venit în gând, dar imediat, că deficitul era în mine, care
nu puteam cuprinde atâta omenie. Când a ţinut să mă însoţească la gară
fără Schlumberger – ca să vorbească numai cu mine şi ca să-mi
mulţumească de dovada de simpatie ce a văzut în deranjul meu, am
înţeles că nu e ceva de suprafaţă în politeţea lui caldă, ci e izvorâtă din
adânca simpatie pentru omul franc şi simplu. Când mi-a cerut să mă
sărute, am acceptat gestul cu aceeaşi spontaneitate şi simplicitate curată,
simplu umană. Îmi amintesc sentimentul de adâncă jenă ce m-a râcâit
când Charles du Bos a făcut acelaşi gest. Era la el jumătate simpatie,
jumătate onctuozitate popească, cu totul altceva. E drept că Gide are 70
de ani! Când apoi mi-a sărutat mâna, parcă a vrut să marcheze că primul
gest s-a adresat unui om mult mai tânăr, pentru care poţi avea o tandreţe
părintească, iar mâna o sărută Doamnei! Era atât de adevărat gestul,
încât îndată am simţit nuanţa. Dar vreau să scriu aici toate impresiile
zilei de 18 septembrie – pentru tine, Maricico, pentru cei care vor citi
aceste pagini. Gilbert spunea ieri: Madame, écrivez votre entretien avec
Gide13*. Cândva vi se va mulţumi pentru aceasta.
Am plecat dimineaţa de la hotel, pe la 8 jumătate d’un pas alerte14*.
Un scrupul de orientală încerca să mă tulbure, gândul că poate „nu se
face” să deranjez doi bărbaţi bătrâni, e drept, dar străini şi ocupaţi. Dar,
ca niciodată, am fost mai tare decât scrupulele, mai tare decât tot ce mi-
au impus educaţia, prejudecăţile, obiceiul, tembelâcul. Îmi ziceam: dacă
fac rău, ei bine, se va vedea că ştiu să fac şi rău, nu sunt impecabilă,
poate nici măcar convenabilă în adâncul naturii mele. N-am luptat cu
pornirea mea de astă dată, ci am lăsat-o să se impună ea. După două ore
de tren a început să plouă. La Lisieux, la 11 jumătate, timpul era
mohorât, umed, trist. Pe peron nimeni. Mă gândeam: să telefonez, să
aştept? Când, mi-a dat în gând să ies pe peronul interior. Am văzut întâi
pe Schlumberger, apoi pe Gide, neschimbat după nouă ani. Schlumberger
mi-a spus fin că aştepta un răspuns. Până să explic că scrisoarea mea
fusese un răspuns, Gide a replicat imediat, spunând de ce trebuia să socot
că nu mai aveam de răspuns a doua oară. Eu simţisem pe drum jena că
nu răspunsesem lui Schlumberger în ziua precedentă, şi sunt sigură că şi
Gide credea ca şi mine, dar nu putea să mă vadă en embarras15*, nici
măcar în supoziţii. În spontaneitatea cu care a replicat în locul meu am
recunoscut-o pe aceea cu care suferea pentru bieţii negri! E bun până în
adâncuri.
Drumul până la Braffy destul de convenţional. Mă întrebam fără
cuvinte: ce cauţi tu aici? De ce ai deranjat? După un sfert de oră am
ajuns. Printr-un gard viu am intrat în grădina cu flori, împrejmuită à la
française cu merişor tuns, păzind o livadă de meri de Normandia cât se
poate de liberi şi fantezişti în formele lor. Flori, trandafiri, revăd unul
foarte mare, bătrân, cuprinzând zidul salonului, cu flori palide, rose
thé16*. La camera lui Gide, spalier de pere – perele îmbrăcate în
pergament – ca multe lămpi electrice. Ne-am scoborât în faţa micului
peron. Am intrat într-o sală cu tavanul scund de tot, de bârne şi podeaua
din cărămizi. Şemineul şi dulapul normand cu faianţe vechi. Masă lungă
cu napaj17* roşu cadrilat. Partea de jos – gospodărie foarte simplă, dar cu
gust, gospodărie burgheză. Sus, un salon tipic francez cu toiles de
génes18*. Ora 4, joi.
Întrerupere lungă. Vreau să notez conversaţia cu Gide mai mult decât
impresiile mele. La masă conversaţia despre situaţia personalităţii etc.
Inchietudine. În salon, rămaşi singuri cinci minute, mă întreabă care e
raportul meu cu studenţii, căci ştie de la un profesor tânăr italian că e
absolut imposibil – profesorul se simte singur. L-am asigurat că eu am
încă puterea de contact cu tineretul, dar că foarte mulţi profesori
universitari o pierd şi din vina lor. Am constatat în omul acesta care
vibra pentru tineret o tristeţe mornă în acest moment, parcă era departe
de tot, nu-l mai atingea. Acum îl revăd ca pe Goethe cel singuratic pe la
60 de ani. Conversaţia s-a întors asupra teatrului. Am discutat
Asmodée12. Gide vedea în Mr Couture13, dincolo de lubricitatea
personajului pe care i-o impune Ledoux (actorul), figura exactă a lui
Claudel. Preotul respins din ordinul preoţesc şi care transformă darul
într-o nevoie de „stăpânire a sufletelor”! Schlumberger, surâzând, voia
să îmblânzească atacul – pe când servea zahărul pentru cafeaua ce
servisem eu – fără cuvinte, dar cu un „euh! euh!” amical. Gide persista
adăugând că i-a scris lui Mauriac. Conversaţia a continuat asupra
influenţei culturii franceze la noi. Am insistat că nu se face suficientă
propagandă. Am recunoscut că trebuie cursuri plătite, fiindcă majoritatea
oamenilor de pretutindeni preţuiesc puţin gratuitatea, considerând-o „o
marfă” de calitate îndoielnică. Chestiunea conferenţiarilor – episodul cu
autorul lui Valentine – au sărit amândoi, mai ales Schlumberger, să-l
stigmatizeze ca ignobil, Gide preconiza un control al conferenţiarilor
oficiali. Nu-mi amintesc cu ce prilej spunea că nu e un pericol pentru
oameni ca mine sau ca el; m-am simţit jenată de această echivalare, care
era făcută cu o siguranţă, care nu era numai curtoazie. A plecat să-şi facă
siesta pe care o anunţase de la început cu simplicitate şi cu justificare că
altfel are migrene! Înainte de dejun îmi arătase camera lui. Am
comparat-o cu o celulă de mănăstire. Patul Louis XVI cu cretonă pe care
motivul era simbolic: Cristos la Emaus. N-am relevat-o. În timpul
siestei lui am stat de vorbă cu Schlumberger, pe care l-a rugat Gide să se
lungească după prescripţia doctorului cerând mii de scuze. L-am silit să
o facă, iar eu într-un fotoliu cu tapiţerie veche, comod aşezată, am vorbit
despre parastasul ortodox, despre care vorbeşte în viitorul său roman şi
avea nevoie de detalii. Am trecut la folclorul românesc. A luat note. Am
făgăduit să-i trimit texte. M-a dus în casa de alături să-mi arate cabinetul
său de lucru amenajat într-un pod de mere, imens, luminos, confortabil.
Prima impresie: lumină şi cărţi, tablouri şi cărţi. Pe când scotea dintr-un
raft un St. Saturnin14, despre care îi raportasem că Léonie Gillot spusese
că a învăţat-o mai mult ca o carte de psihiatrie, pe când scria o dedicaţie
„Dnei V. cu mulţumiri pentru vizita sa şi pentru colaborare”, mi-au căzut
ochii pe o carte cu prefaţa de Montherlant. Am angajat o discuţie.
Recunoaşte că a fost mojic cu femeile, „dar nu-i lipseşte o anume
măreţie şi nobleţe”. Recunosc că e ridicol din partea mea să judec atât de
aspru un scriitor străin căruia nu-i contest marele talent, dar care e sec şi
neputincios în simţire. Când, apare Gide spunând că nu putea dormi şi şi-
a scurtat odihna. El a spus: „O, el scrie grozav de bine!”. Regreta că
uzează de mijloace nedemne de el pentru a se pune în evidenţă –
scrisorile doamnei eroine – care spunea Schlumberger a umplut Parisul
cu indignarea ei de a fi fost copiată, dar şi foarte mândră de a fi
„colaborat” astfel. Conversaţie asupra Grupului Oxford. Gide istorisea că
a asistat la Thun, acum patru ani, la grupuri, stând afară, pe pervazul
unei ferestre. L-a interesat prodigios, dar la urma urmei repetarea era
banală. Imita foarte bine pe Mlle de Watterville care mărturisea în faţa
mulţimii cum o ambeta19* cultul de duminică şi cum acum e fericită să-l
asculte, cum era timidă etc. Am recunoscut ce spunea acum doi ani, dar
n-am spus-o. Repetarea mărturisirilor m-a cam frapat şi îngrijorat şi pe
mine. A adaos că l-a agasat demersul lui de Watterville pe motivul că s-a
rugat să-l aducă Dumnezeu pe Gide la el – aceasta i s-a părut trecând
peste limitele suportabile; inspiraţia divină, oricând… Nu, se scutura de
o asemenea credinţă, care riscă să fie abuzivă. Mi-a spus că Gabriel
Marcel15 a fost la început foarte fervent, dar că pe urmă s-a răcit din
acelaşi motiv. Schlumberger susţine teza mea că nu e periculos pentru
biserici, asistă chiar preoţi catolici. Gide admira la Grup efortul de a
trece peste deosebirile de credinţă. Socotea că revirimentul
creştinismului e mai vechi. Schlumberger prefera grupul Armatei
Salvării. Rămasă singură cu Gide am arătat ce am învins prin credinţă şi
metodele grupului. Foarte impresionat de recunoaşterea reciprocei
răspunderi în menaj. Părea emoţionat, probabil se gândea la menajul lui,
când acuzam femeile prea spiritualizate (am uitat să spun că în salon,
când i-am spus că am fost tentată să-i scriu odată, în criză, pentru a-i
cere o soluţie, m-a întrerupt precipitat: „O, dar eu nu am răspuns, nu am
decât întrebări!”).
 Schlumberger îmi propusese să-mi arate vechea proprietate a familiei
Gide La Roque16. Acum Gide propunea acelaşi lucru. Am pornit cu
Schlumberger care şi-a scos maşina din garaj, Gide a zăbovit vreo
cincisprezece minute, încât Schlumberger se mira. În fine, am pornit. Eu
lângă Schlumberger la volan, Gide în spate. Ne-am oprit la „La Grande
Maison”. M-a impresionat o casă din secolul XVII, ancien couvent
desaffecté20*, cu o aripă lungă în stânga, fără aripă dreaptă. Peron lung,
două rânduri de ferestre mari cu mascherone21* gri, cuprinzând parcă în
braţe un rond imens şi brodat cu cele mai frumoase begonii ce am văzut.
Intrare într-un hol mare, cu statuile lui Guizot şi a doamnei Guizot17,
bunicii familiei Schlumberger. La stânga, o scară mare cu rampă de lemn
sculptată cu traforajul de mătuşa lui Schlumberger. La dreapta, intrarea
în bibliotecă. O minune. O sală imensă, căptuşită de sus până jos cu cărţi
legate în tonuri dominante de aur. Un cămin în fund, o masă de epocă în
mijloc. Canapele, fotolii, flori. Copiii Schlumberger, cu o prietenă
englezoaică – şi nora e englezoaică. Un copilaş de vreo 7 ani, lăsând să
treneze pe masa salonului un vaporaş. Salonul, în continuare cu ferestre
închise, persiene lăsate, sensibil nelocuit. Tablouri mari, portretele
regelui Philippe, de Winterhalter şi al reginei Amélie – replici.
Schlumberger explică norei reparaţiile unui portret de unchi, un ofiţer
mare şi frumos. Se deschid ferestrele – mă frapează cretona de pe
mobile, perdele de cretonă, lustrul superb şi un paravan de mătase albă
cu nalbe în tonuri de crem până la brun – brodat – salon tipic de epocă.
Prin uşă se vedea în parcul imens. Un brad imens cocârjat de bătrâneţe în
mijlocul unui rond. Mai departe, pomi, pomi, orizont închis. Pornim spre
La Roque după ce ne luăm ziua bună de la familia Schlumberger junior.
Cucoanele, cam excitate de prezenţa lui Gide – englezoaica foarte
nostimă, cu vizibilă poftă de a mă reţine. Ce importanţă voi fi luat în
ochii lor! Marc18, o frumuseţe de bărbat, bun, seamănă cu Bob Malaxa19.
Englezoaica20 destul de mândră de acest interior al familiei.
 Am pornit prin interminabile cărări cu garduri vii, care sunt ca
panglici verzi care te cheamă să te ducă spre un ţel cunoscut numai de
ele căci orizontul dispare. La un moment dat a apărut o casă roz din
secolul XVI cu turnuleţ, având apă de jur împrejur cu pont levant22*,
încât aproape s-au despărţit de corpul principal construcţiile mai noi.
Cum nu le-am văzut decât cam de la 200 metri, poate şi mai puţin,
impresia e confuză. Din altă parte şi mai departe apărea un perete
acoperit cu viţă roşie. Gide era trist. „Complimente doamnei Gide!” „Se
fac de la sine.” În schimb îşi amintea cum se jucau copiii şi cum
amuzant era că mâncau în altă casă decât unde dormeau. Toată lipsa de
confort şi bogăţia de spaţiu. Adevărat că aci a scris L’Immoraliste.
Acasă21, ceaiul. Conversaţia devenea presantă, esenţială.
Schlumberger a lansat-o, parcă luându-şi curajul în mână. „Nu credeţi că
soarta culturii mai poate fi salvată numai de bisericile creştine?” Gide da
afirmativ din cap. Am respirat. „Aşteptam aceste cuvinte şi voi avea
îndrăzneala, domnule Gide, să vă spun că aşteptam această mărturie de
ani de zile.” N-a răspuns direct, a mers pe tangentă, amintind un răspuns
al unui om politic francez la propunerea unirii bisericii protestante cu
cea catolică. „Mi se pare că Guizot spera în unire şi altul a răspuns că
atâta vreme cât catolicii cer înainte de toate cultul Sf. Fecioare… et bien
non23*, acest lucru nu va fi admis de protestanţi.” Era inutil. A continuat
să vorbească cu emoţie de Papă şi a raportat cuvântul său către
Cardinalul Verdier care, se pare, se îneca de emoţie când îi spunea
părintelui Doncoeur, prieten cu Gide: „Cristos nu ar fi respins o mână
întinsă”. E vorba de oferta comunismului de a se alia cu catolicii în
Franţa. Vizibila afectivitate şi simpatie pentru biserica catolică m-au
făcut să îndrăznesc, în automobil, înainte de despărţire, mărturisirea
speranţei că va veni ziua când se va declara revenit la biserică şi anume
la cea catolică. Nu a spus nu, a mormăit că e foarte greu, a recunoscut că
ar antrena mulţi care azi nu au curajul. Spunea că el speră în deşteptarea
bisericii din ziua din care are iar martiri. Mi-a mărturisit ce adânc a fost
mişcat de scrisorile unor tineri preoţi francezi care i-au scris şi i-au
mulţumit înainte de a fi ordinaţi. Când i-am spus pe faţă, că ce a căutat
toată viaţa şi chiar în U.R.S.S., la sfârşit, numai în creştinism poate găsi,
s-a tulburat. Decepţia din Rusia îl doare. Era o nuanţă de deznădejde că
prietenii lui din Rusia, adică cei care l-au condus şi s-au ataşat de el în
mod fanatic, azi sunt în Siberia. Spunea că riscul propriei vieţi l-a
suportat mai uşor decât această vină fără voie. Vorbea de un voiaj în
România, care acum, după retractare, ar fi posibil. Îşi da seama de
ostilitatea dinainte. M-a mişcat explicaţia de ce publică jurnalul cu toate
ezitările lui – pentru a ajuta oamenii care vor înţelege astfel că
nesiguranţa, slăbiciunea sunt şi ale altora, ale celor spre care se îndreaptă
ca spre un model. Aceeaşi dragoste de oameni ca altădată, dar o linişte
de om îndepărtat de oameni. Nu mă pot împiedica de a mă gândi la
Goethe.
Un moment unic a fost la ceai, când Schlumberger, ezitând, mă întreba
dacă dragostea mea pentru Franţa nu va scădea când Franţa va fi silită
să-i lase pe cehi să cadă22. Nu mi-am dat seama ce vitală era întrebarea,
dar am simţit cu câtă atenţie aşteptau amândoi răspunsul care le venea
nu de la o femeie, ci de la amicii Franţei. M-am scrutat cinstit până în
adânc, n-aş fi vrut să răspund cu o politeţă, nici măcar numai cu un
sentiment personal, am cercetat în mine stropul de înţelepciune şi
dreptate românească. Cred că nu am trădat-o asigurându-i (ca şi pe cei de
aci, din Pontigny) că nu putem judeca Franţa ca o laşă, trădătoare de
prieteni, că la urma urmei oroarea războiului îi dictează un sacrificiu. Au
respirat liniştiţi. Acum, când asist la tragica criză de aci, realizez
angoasa lor şi nevoia, nu de a fi justificaţi, dar înţeleşi. Nu-şi ascund nici
unul de aci umilinţa morală a Franţei de a lăsa un prieten în pană.
Philippe spunea acum la ceai că mai uşor ar ceda colonii sau chiar
Alsacia decât să abandoneze un prieten. E o tristeţe, cum n-am cunoscut
aiurea, aci. Mă doare, nu metaforic, şi inima se resimte în faţa umilinţei
lor. Ar trebui un gest mare, curajul eroismului să-i scoată din această
stare de mornă resemnare. Nu se poate, îl vor face! E curios cum eu,
străină, îi asiguram că-l vor face, că nu pot trăda o credinţă pentru a lăsa
să triumfe barbaria. Am înţeles azi că, în fond, onoarea unei ţări nu
seamănă cu onoarea unui om. Angajamentul e altul, e vorba să nu lase să
învingă o ţinută umană inferioară. Franţa poate încă salva democraţia şi
cultura luând iniţiativa celui mai curajos gest, azi: întemeierea Europei
pe baze mai drepte, dictate nu de nevoia de a pedepsi, ci de nevoia de
dreptate.
Trăiesc zile mari aci, o criză ca la 1914. Nu regret că risc stând aci.
Gide m-a însoţit la gară pe ploaie. Surâzând, mi-a cerut iertare:
„Binecuvântată o boală care a permis această vizită”. (Căci le-am
explicat curajul meu prin simţământul că n-am vreme de pierdut, că
zilele-mi sunt numărate.) Îi ceream scuze de a-l fi făcut să piardă şase
ore de lucru. „Voi reîncepe cu mai mult curaj. Mulţumesc pentru această
vizită. Permiteţi-mi să vă sărut prieteneşte, nu?” Tonul indefinisabil al
omului, care, cu toată celebritatea, nu crede că e cine este. I-am spus ce
ajutor a fost şi este pentru mulţi, am citat-o pe doamna Dupront. Era
foarte mişcat că această tânără femeie franceză se refugiază, în amarul
ei, în cărţile lui. M-a rugat să i-o spun şi să-i mulţumesc. L-am lăsat să
mă sărute pe amândoi obrajii, apoi mi-a sărutat mâna, am descins din
auto, un salut cu mâna, am intrat pe peron.
Am recapitulat în tren aceste ceasuri, fără emoţia pe care o bănuiam,
cu simplicitatea cu care îţi aminteşti lucrurile cele mai fireşti. La
vederea catedralei, urâte şi neisprăvite de la Lisieux, am avut un
simţământ că am trădat-o pe Sfânta Tereza, fiindcă nu m-am dus să
aprind o lumânare la ea, mai ales fiindcă n-am avut curajul să cer să plec
mai devreme ca să trec şi pe la ea. Dar i-am mărturisit prin geamul ud de
ploaie toată laşitatea, până şi lipsa de prea mare părere de rău că sunt
laşă şi i-am încredinţat ei, făcătoarea de minuni, Franţa şi oamenii ei
mari.

Vineri, 24 septembrie

Am notat simplu amintirile ca să nu se piardă. N-am insistat asupra

tonului, ezitărilor – voi reveni altă dată. Aci o atmosferă poignante24*.
Toţi sunt adânc afectaţi de soarta Cehoslovaciei, de care fac responsabilă
Franţa. E o durere sui generis pe care o constat şi la cei mari şi la fetele
tinere. Aseară, cea de lângă mine se lupta să nu plângă şi era
recunoscătoare pentru cuvintele de încredere ce-i spuneam. Nu e vorba
să justificăm un gest al Franţei, ci să-l înţelegem. O asigurare că nu ne
îndoim de lealitatea Franţei, dar de puterea ei. Asta va fi consecinţa. Ieri
am avut ceasuri extrem de dureroase constatând un fel de fatalism, cum
spune Gilbert, la toţi. Chiar André Philippe, un personaj responsabil şi în
floarea vârstei şi vehement puternic, şi cu toată conştiinţa că Franţa are o
misiune pe care nu o poate trăda, are momente de à quoi bon?25* E o
oboseală nervoasă în bietul popor, tracasat de ani de zile de spectrul
războiului. Ph[ilippe] spunea că la fiecare trei luni nu se pot suporta
asemenea tensiuni. Vorbeam cu ei pe faţă. E o chestie de rezistenţă a
nervilor, ca la Marna. Ieri, spre seară, mă plimbam singură pe aleea de
trandafiri; m-am trezit cu simţământul că sunt în ţară, am vrut să repun
cei 3 000 de km între România şi Franţa şi n-am putut, se identificaseră.
Simţeam că sunt acasă. Îmi venea să vorbesc româneşte. Am spus-o lui
Gilbert, am spus-o şi doamnei Mezeix – erau recunoscători, cu căldură!
Au nevoie de semne de simpatie şi mai ales de încredere. Sunt gata să
impună Europei o reviziuire a tratatelor, în care ei vor pierde, dar ca să
se isprăvească cu barbaria războiului. E un imens simţ de demnitate care
a fost lezat, se simt umiliţi fiindcă au părăsit un prieten. Prin asta e chiar
superioritatea lor.
După cafea, dimineaţa. Citit ce se întâmplă la Praga. Urlu ca un copil.
Săracii! Ce decepţie! Mă gândesc că şi noi am fi tot singuri. Doamne!
Ajută-le! Fă dreptate. Numai Tu poţi să ajuţi în asemenea cazuri.

4 octombrie, în tren

În Iugoslavia. Aş vrea să notez peripeţiile ultimelor zile la Pontigny şi la

Paris. Atmosferă unică. Sunt fericită că am trecut criza acolo. Sunt
oameni ca toţi ceilalţi (se aruncau peste automobilul care cu Daladier le
aducea „pacea” după „capitularea” la München!).

13 octombrie

La Bucureşti. Am recitit paginile scrise la 20 august în alt caiet. Nu mă

recunosc. Mi se pare că drumul la Paris şi la Pontigny m-a readus pe
pământ. Mă simt foarte puţin mistică – şi totuşi cred în Dumnezeu, mă
rog Lui, dar ca altădată, fără exaltare, fără preocupare constantă. Mi se
pare că am ieşit dintr-un vis în care eram mai aproape de Dumnezeu –
sau mi se părea aşa. În timpul crizei am simţit cum sunt oamenii de
liberi de a face binele sau răul, am înţeles doctrina liberului-arbitru pe
care o preconizează biserica noastră şi cea catolică şi totodată am înţeles
cât s-ar putea schimba omenirea prin credinţă, adică prin raportarea
vieţii la Dumnezeu şi călăuzirea Mântuitorului.
Nu mă îndoiesc de Tine, Doamne, Mântuitorule. Te simţeam atât de
bine în biserică, la Pontigny, la Notre Dame; la noi, duminica trecută.
Eşti şi ne vezi, ne înţelegi şi noi suntem orbi şi proşti. Dar parcă nu îmi e
teamă să „trăiesc” măsura mea de om inconştient, dornic de fleacuri fără
valoare, îmi accept condiţia. Dau să ies din ea.

8 seara

Minune! Căutam apartament şi mi l-a dat Dumnezeu23, picat din cer!

Oferta lui Irinel mi-a făcut o nespusă bucurie. O presimţeam de azi-
dimineaţă – nu ştiu de ce. Speram într-o mare bucurie – mă vedeam într-
o casă luxoasă. Nu-mi vine să cred că am această şansă. Irinel era
delicioasă. Se bucura de bucuria mea. Simţea luxul gestului şi luxul
inimii care îl primeşte.
Doamne! Ţie îţi mulţumesc. Patroana sfântă a zilei, Sfânta Paraschiva
m-a protejat, îţi sunt recunoscătoare. În fiecare an la ziua ta voi ajuta şi
eu după puteri.

1*. Înalte Studii (fr.).

2*. Mofturi (fr.).
3*. „A fi sau a nu fi” (engl.), faimoasa replică din Hamlet.
4*. Puţin îmi pasă (fr.).
5*. Îl iubesc şi-l respect (fr.).
6*. Am învins (fr.).
7*. La largul tău (fr.).
8*. Cu jumătate de gură, încet (fr.).
9*. În intimitate (fr.).
10*. Strălucire (fr.).
11*. Aici cu sensul de încontinuu, tot timpul (engl.).
12*. Malul stâng (fr., lit.). Cartierul teatrelor şi al faimoaselor cafenele
de pe malul stâng al Senei, din Paris, locul de întâlnire al
celebrităţilor din lumea artistică şi literară.
13*. Doamnă, puneţi pe hârtie convorbirea dumneavoastră cu Gide (fr.).
14*. Cu pas grăbit (fr.).
15*. În încurcătură (fr.).
16*. Roz, nuanţa ceaiului (fr.).
17*. De la fr. nappe, faţă de masă.
18*. Picturi de gen (fr.).
19*. De la fr. embeter, a plictisi.
20*. Fostă mănăstire dezafectată (fr.).
21*. Mascheron (it.), ornament arhitectonic.
22*. Punte al cărei tablier glisează, rămânând în poziţie orizontală;
puntea castelului (fr.).
23*. Ei bine, nu (fr.).
24*. Îngrozitoare (fr.).
25*. La ce bun (fr.).
 1939

Câmpina, 5 ianuarie

Mă întrerup din lucru la Claudel ca să fixez o impresie, poate şi pentru a

lăsa ideea să se înece în mintea mea şi să se dezvolte singură, nehărţuită
de comparaţii superficiale sau o logică formalistă. M-am întrerupt ca să-
mi odihnesc ochii deasupra abajurului verde, în baia de întuneric în care
înoată camera. Mă privesc de pe bordul acestui necunoscut, în care se
pierde conturul unui fotoliu şi o parte din măsuţa rotundă cu reviste – o
familie de cyclame ce par că plutesc într-o barcă roz, cu fundă, aşezată
pe pluta ce e farfurioara sub glastră. Mă privesc ca nişte copii agresivi,
care se joacă de-a „Indienii” şi-şi iau jocul în serios. Una din flori îmi
cască o gură rotundă, cu dinţişori galbeni şi parcă mi-ar spune ceva, dar
nu poate, ar ţipa, dar ţipă mut. Alta nu-mi arată decât pe profil coafura
de indian – pene răvăşite de un gând care trebuie să-i zbârlească părul.
Stă ţanţoşă şi o simt că e atentă la ceva. După direcţia tijei, ar fi atentă la
căţelul de porţelan, un Rick sau Rack ce mă priveşte speriat peste
abajurul lăsat direct pe hârtie. Îl scobor cât pot mai mult. Rick îmi apare
cuminte şi gata să plângă – nu ştiu de ce. Ori aşa vorbeşte el, cel mut,
făcându-mă să plâng eu. E drăguţ, l-aş pupa dacă nu mi-ar fi ruşine.
Urechile ciulite mă invită să-i vorbesc. Clopotul verde al abajurului se
leagănă, după ce am răspuns cântând, când l-am atins cu tocul. Lupa,
oglindindu-i mişcarea, parcă clipeşte. Mă mişc să văd dacă îi schimb şi
eu apele, dar umbra mea nu o ajunge. Sticla de cerneală respiră,
oglindind mişcarea abajurului şi, cum stă deschisă, parcă e un fruct de
mare ce s-a rătăcit pe ţărmul biroului, din întunericul camerei. O lucire
îmi vine ca un rânjet de monstru mic marin de pe tăviţa pe care sunt
ascuţitoarele, guma – o gămălie mare ca un ochi de crab. Îmi afund
privirea spre fundul camerei, ghicesc plutind în întuneric o scrumieră
mică, albă, amintirea din timpul zilei îi anină o remorcă mare, o
scrumieră roşie şi, minune a perseverenţei, a voinţei, din hăul negru,
unde ştiu bine locul unui asparagus adus de Zoe, iată se iveşte o pată mai
cenuşie decât negreaţa din jurul ei. Nu-mi vine a crede, socot că e
imaginaţie, dar nu! Iată forma aplecată a plantei, o văd – un verde, nu în
relief, dar tot conturul.
Refac experienţa. Îmi reuşeşte. Nu mă pot opri la fenomenul optic. Mă
izbeşte legătura cu viaţa duhului. Rugăciunea e perseverare cu ochii în
întuneric, în aşa-zisul neant. Forma vie a veşnicului prezent apare.
Paşii pe jos, grăbiţi, ocupaţi anunţă masa. Nu mi-e foame. Am o
senzaţie de stomac şi intestine ocupate de o funcţiune, dar aştept masa,
cu lenea inerţiei, mă scoate din concentrare. Ce grea e concentrarea,
chiar plăcută. Constat că sufletul mi-e foarte leneş, gândirea trenează, a
pierdut antrenamentul. Mă întreb uneori dacă nu e îmbătrânită. Când dau
de câte o dorinţă ascuţită, mă bucur, e un imbold.
Azi plimbarea superbă cu sania. Eram neatentă. Vedeam, dar nu
realizam splendoarea clipei. Nu ştiu de ce sunt atât de inactuală.
Adevărul este că aşa am fost de mică. Am sărit peste clipă. Am aşteptat.
Ce? Nu sunt întreagă decât când stau – o infinit de mică clipă – de vorbă
cu Dumnezeu.
Ieri am iubit pe dna Chiţoi. Fără să vreau, o lovisem şi am spart un
abces. Suferă că nu mai crede în nimic. Nu ştie că crede, fiindcă suferă.
Franţuzul trebuie cunoscut mai bine, e în defensivă. „Om de dreapta”, mi
s-a spus. De ce cei de dreapta, ca şi unii de stânga, privesc lumea ca o
opoziţie? Mai ales cei de dreapta. Stângacii apuseni sunt mai prietenoşi,
fac credit. Franţuzul e credincios, asta o să-l scoată poate din
particularism. Am simţit cum nu ne înţelege. Poate că ne judecă rău, ca
pe sălbatici.
Am isprăvit. Încep iar să lucrez, deşi va sosi masa. O singură lumină
prin geam, o stea la nivelul omului. Aici electricitatea e mai luminoasă
ca la Bucureşti. Parcă e spălată. Îl văd râzând pe Petre1 la această
remarcă.
Vai ce bine îmi e aci, în linişte, lipsă de grijă, desprinsă material de
lume. Egoism? Spiritualitate? Oboseală? Dumnezeu ştie.

Sâmbătă, 14 ianuarie

Azi scârbă. Prea suntem slabi, fiecare în felul lui. Beţia lui Stello îmi
face rău fizic. Zi începută negativ. Înţeleg slăbiciunea morală, îmi e silă
de starea fizică. Aş vrea să fiu complet străvezie. Să înţeleg tot.

Luni, [16 ianuarie]

Îngrijorare. Mă tem iar de moarte. Nu propriu-zis că mor, dar că nu am

împlinit ce trebuie. Oare se poate? Cui îi reuşeşte? Nu e început şi nu e
isprăvit. Suntem foi rupte dintr-o carte cu înţeles care ne întrece. Aş vrea
să stau de vorbă cu Colea. Îl simt foarte serios, aş zice trist, dacă dincolo
ar mai fi tristeţe, ca a noastră. Sunt destul de detaşată de lucruri. Ieri în
cimitir, mă gândeam cum e sub pietre. Nu mă tentează, dar cred în viaţa
sufletului.
Maricica a vorbit foarte frumos de Zaheu. Adunare, totuşi bună, deşi
teoretică.
De preparat pentru Străjerie.
19 ianuarie

Oare voi muri mâine? Iar, avertismentul. Nu ştiu dacă duminică a fost un
Ion – mi se pare. N-am calendar – spre tortură. Dar nu mă mai
torturează! Mi-ar părea rău de ce las, dar ştiu că dau de ceva mult mai
clar. Mă jenează numai gândul lucrului neîmplinit. Pesemne că sunt o
neîmplinită, e un rest de „vag” în mine, care trebuie combătut. Dacă mai
trăiesc, aci e punctul de lucrat, de corectat. Trebuie să devin perfect
precisă: da sau nu. Iată cum se pedepseşte laşitatea de a te teme de
răspundere. Am luat răspunderi, dar răspunderea vieţii n-am văzut-o
până de curând.
Dacă voi avea de pătimit pentru à peu près1*-ul vieţii mele, nu e
pedeapsă, e consecvenţă. Înţeleg rostul Purgatoriului. Loc pentru
conştiinţă pentru maturizare. Claudel spune că sufletul nu mai poate
acţiona după moarte, dar care nu poate suferi remuşcarea, nemulţumirea
de sine prin care se poate libera de prea uşoara mulţumire de sine?
E un proces al sufletului doar, fără să aibă nevoie de intermediul
trupului, ca pentru acţiune.
Mă bucur când pot deschide suflete. Irinel era azi dulce foc. Ce stofă
în fetiţa asta! Aş vrea să trăiesc încă să o mai pot conduce o bucată de
drum. Aş vrea şi pentru Străjerie să fie utilă. Mă bucur că pot lucra acolo
– să se întindă un val de bucurie în Comandamente. Doamne, îmi mai
îngădui? Dacă nu, cum vrei Tu!
Mariana2 (păzeşte-o Doamne!) aibi milă de Valérie, Marietta,
Maricica, Jean Paul, de Stello şi de toţi ai noştri, fraţii şi prietenii mei.
Dacă o fi să mor mâine, aş vrea, când vei citi aceste rânduri, să
înţelegi că am fost o tovarăşă bună, plină de dragoste şi prietenie, că
dacă uneori nu te-am înţeles, vina e a amândurora, pesemne a omului în
genere. Căsnicia adevărată nu se poate împlini decât ca mister creştin.
 Prietenii mei toţi, rude şi nerude, vă iau cu mine, în dragostea mea.
Mă voi ruga pentru voi!
Vă rog, din toată inima, deveniţi creştini, nu din teamă de moarte, ci
din dragoste pentru viaţă!
Vă iubesc. Maricico, aibi grijă de „copiii mei”3. Du-i tu mai departe.
Jean Paul, înţelegi ce ţi-am cerut când cu grupul Oxford. Copiii mei toţi:
înainte!

18 februarie

Zadarnic îmi propun să înscriu aci gânduri şi simţiri! Trec zilele fără să
simt nevoie să opresc ceva din ele. Azi, serviciul funerar al Baronului
Guillaume. Tare rău îmi pare că a plecat dintre noi. Nu-mi trecea prin
gând, când l-am văzut ultima oară în expoziţie, la Desenul francez. Mi-
era simpatic şi nevasta foarte dragă. Azi, în catedrală, simţământul greu
al trecătorului, intim, dureros, adică apăsător, angoasant. Cu toate astea
impresia unei superbe solemnităţi – preparative pentru o viaţă de
calitate. Toată lumea respectuos reculeasă îmi da ca o presimţire a unei
alte lumi viitoare, a unei comunităţi spirituale din chiar această viaţă.
Plângeam şi totuşi răsărea nădejdea unui veac în care elitele îşi vor
începe ziua şi orice lucru în rugăciune. Catedrala, ca un arc de triumf,
arcul de lumină peste sicriu, cântecele pline de nădejde, rugăciunile în
limba luminoasă, latină, totul da nădejde. Îl vedeam parcă peste sicriu
triumfător. Fetiţa cu ochii plini de lacrimi din care strălucea suferinţa,
dar şi un sentiment de nedumerire şi de importanţă totdeodată! Dna
G[uillaume] m-a durut. O stană neagră – ghiceam sub zăbranic durerea
obosită şi un fel de stupoare. Solemnitate, loc solemn, muzică solemnă.
Serviciul nostru e mai poetic, mai naiv, mai intim, mai cald, dar parcă
mai puţin impozant. Şi e mai trist. Parcă în rugăciunile noastre se frâng
mâinile şi tremură genunchii. Aici, ţinută mai multă. Mai scurt, mai
obiectiv.
Nu mi-e bine. Simt că merg la vale. Aş vrea să mai trăiesc. E mult de
lucru, dar iarăşi simt că nu mai sunt de aci. Curios sentiment de a sta
între două uşi, uitată de unii, neştiută de alţii. Singurătatea ca în visul de
acum mulţi ani, când murisem. Mă munceşte curiozitatea lui dincolo. Nu
e bine. N-am terminat aci. La „Pascal”-ul4 lui Dupront, o stare de
plenitudine, de atmosferă prielnică – de climat în care respir bine. Îmi e
dor de o comunicaţie sufletească, religioasă, nu de naivi dogmatici, de
credincioşi intelectuali. Nu din orgoliul intelectului, dar pentru cinstirea
acestei credinţe. La ceilalţi bănuiesc slăbiciuni, frică.
La Predeal: viziunea viitorului. Bun, cu condiţia ca oamenii să anime
ideile. Dna Lawronsky m-a încântat. Poţi clădi pe ea! Inteligenţă, curaj,
tinereţe, cinste, credinţă. Am primit de la Viorica peniţele cerute,
gentileţea ei mă înviorează, îmi face bine tandreţea. Stello e foarte dulce,
dar absent, îl plictisesc. Il fait mon tour! Îmi dă târcoale. A izbutit.
Multe lucruri îi scapă.
Scriu Marianei!

21 februarie

Mă întorc de la conferinţa lui Huyghes despre Watteau. Ca şi ieri

(Cézanne), am plecat cu un sentiment de triumf în mine, cu mulţumirea
de a fi om de talie suficientă pentru a putea urmări şi retrăi un duh de
asemenea calitate. E un om de o plenitudine de facultăţi cum n-am
întâlnit decât în Franţa. Avea dreptate Cohen. De la cursurile lui despre
Platon n-am mai avut rare bucurii de calitatea astea. Focillon şi Dupront
sunt etape ce marchează în viaţă. Îmi e dor de climatul spiritual francez.
Mă refugiez acolo în gând ca într-un plin luminos şi inteligibil, cu
perspectiva spre infinit, e lumină de culmi. Mă oboseşte atmosfera de
lene sufletească, de à peu près-uri, de lipsa de netitate în care trăim. Mă
revoltă disciplina exterioară la care vom fi supuşi, dar poate va fi mai
sănătoasă decât ondulaţia de animal fără vertebre morale în care trăim.
Va fi mai primitiv ca viaţă – dar mai adevărat. Trebuie să fiu foarte
écoeurée2* ca să scriu de alde astea! Şi nu ştiu de ce – nimic special în
viaţa mea. Poate e un moment de saturaţie, de viaţă banală şi săracă! Îmi
face bine orice întâlnire cu spiritul francez şi latin.
Cum o înţeleg pe Maricica! Nostalgia ei după o lume pe care doar a
întrevăzut-o. Sunt în ea nevoi mari, care şi-ar găsi răspunsul numai
acolo. Huyghes spunea: „Viaţa este o problemă pentru clasici, un mister
pentru romantici”. La ea, ambele aspecte. Cum seamănă cu bietul Colea!
Ce nesatisfăcut, ce veşnic nostalgic, bietul Colea! Am impresia de câteva
săptămâni că e liber, că se plimbă, că surâde. Constat că am abuzat de
atitudinea înspre viaţa de dincolo. Mă supără că nu m-am îngenuncheat
prea des dintr-un fel de auto-obligaţie, că n-am fost complet sinceră. Nu
pot spune că am poftă de viaţă mai mult ca altădată. Am lichidat unele
pretenţii, deşi ştiu că am pus un punct, unde cu adevărat trăiesc puncte
de suspensie. Am supus unui cadru cu conture precise o realitate
incomensurabilă. Duhul nu are vârste, nici date fixe. Dar pentru că
trăieşti în societate şi aceasta a croşetat un năvod peste duhul nostru, faci
pe „cumintele”. Îl fac, fără mare efort de altfel. Dar pesemne, grija de a
mă „conforma” celor cuvenite m-a ghidat îngrozitor în ultimul timp.
Prea mi-am întors capul spre „Moarte”, ca şi cum aş fi epuizat viaţa,
fals. Fals! Nu cunosc nimic din viaţă, am ocolit-o, am visat-o, am trăit-o
alături tot timpul. Acum, dacă mai am zile, vreau s-o înfrunt direct.
Bucurii, necazuri, aspiraţii, tot: vreau să trăiesc direct, imediat, fără
perdea. Am uneori sentimentul că sunt mai tânără ca acum douăzeci de
ani. Vreau să nu mă mai las paralizată de nimic. Am încredere în
calitatea mea, nu voi face nici lucruri urâte, nici lucruri rele. Vreau să
înot fără sfoară, liber. Norma e în mine, în creştinismul în care cred.

22 februarie

Ce disponibilităţi în mine! Întrerup lucrul (Pirandello) pentru a mă

mărturisi aici. Mi se pare că nu sunt în stare să accouchez3* de
Pirandello şi Claudel până nu mă cunosc, până nu fac o socoteală
integrală cu mine. Altfel ar fi moche4* tot ce scriu. E o etapă în evoluţia
mea acest studiu. Ca Montaigne. Acela e bun fiindcă e trăit. Aşa trebuie
şi acum, să trăiesc ce scriu. Pentru Pirandello trebuie să am curajul să
gândesc până în adâncul meu. Ei da! Sunt disponibilităţi înfiorătoare, şi
un abis enorm între gândire şi simţire, gândire matură şi liberă, registrul
superior, iar senzaţiile absolut neglijate. Mă înspăimânt de această
disarmonie care s-a dezvoltat în mine cu complicitatea educaţiei, dar şi a
asentimentului social. E o crimă să laşi să crească oameni în aşa hal de
strâmbi. Aş fi în stare să fac o cură de sensualism acut – să mănânc, să
beau, să dansez –, de ce n-am curajul să scriu şi alte verbe, cele
esenţiale, în cazul meu? Va, cât mă sugrumă prejudecăţile. Ei da! Deci
nu pot scrie că sunt exasperată de superidealismul în care mi-am cheltuit
zilele!? Credeam, pe vremuri, că nu contează decât dragostea spirituală.
A, trebuie să fie şi una pur trupească, pura voluptate! De ce îi fac o culpă
că el o trăieşte? Prea nu ştie decât atât, dar în fond, dacă aşa simte! Eu
am simţământul unei rude sărace în mijlocul luxului celorlalţi. De aci şi
bătrâneţea mea prematură, de aci dispreţul pentru persoana mea fizică,
veşnic cu ochii spre viitor, pe veşnicie. Ca şi cum poţi merita veşnicia
dacă nu ai învins trecătorul. Şi nu se învinge ocolindu-l, ignorându-l. A,
am fost o laşă, pe care lumea spirituală o s-o scuipe ca pe ceva
inexistent. La ce bun toate renunţările, dacă nu devii o sfântă! M-am
luptat cu trupul meu, l-am adormit cu poveşti. E groaznic să simţi că se
apropie sfârşitul şi că ţi-ai ratat viaţa, adică singura şansă de a merita
veşnicia, după moarte. E groaznic să ştii că ai pierdut vremea –
iremediabil. Elev mediocru, din categoria celor călâi despre care
Mântuitorul spune că vor fi scuipaţi. Şi totuşi nu pot reveni pe drumul
trecutului. Să fac nebunii? E ridicol. Şi deznădejdea îmi e ridicolă.
Săracul Pirandello! Cum îl înţeleg că se zbate la bătrâneţe între viaţă şi
reflexiune, cu suspinul că a pierdut-o. El a pierdut „senzaţia”, eu am
pierdut şi rostul vieţii. Căci el e un mare creator, şi eu nu. N-am creat,
am făcut de-a crearea! Şi nu mă pot opri de a gândi că şi toată
exasperarea mea e caraghioasă, inutilă, clovnescă!
Nevoia de credinţă, nu atât pentru conservarea mea, ci pentru
conservarea celor iubiţi, dar mai ales ca posibilitate de îndreptare a
greşelii fundamentale de a nu fi trăit cinstit, ci fals. Aproape că doresc
suferinţa de apoi pentru a merita existenţa de apoi. Ce mască stupidă,
searbădă, ştearsă, inutilă am fost! M-am dezvăţat chiar de dorinţă. Nu
mai ştiu să doresc. Nu mai ştiu decât să voiesc. E abject. Înseamnă a nu
mai fi. E tumult sălbatic în mine când mă uit până în adâncuri. Îl fac
răspunzător pe Stello ca să-mi găsesc o scuză mie, dar nu mă pot înşela
pe mine. Vina e a mea, în laşitatea mea, în avortonul ce sunt! Lipsa de
curaj esenţial nu mi-o pot ascunde toate curajurile sociale din care mi s-a
făcut o coroană de virtute. De ce am suferit? De ce am răbdat? Din
smerenie? Aida-de! Din orgoliu. Sentimentul prietenilor mei că sunt o
„slabă” a fost just. I-am convins în ultimul timp că am fost „puternică”,
de bună credinţă. Dar acum văd prea limpede ca să continuu să mint: am
fost o slabă care şi-a epuizat rezistenţa din conformism, am fost o falsă
creştină, aşa cum au aranjat-o moravurile. Rar am atins libertatea
creştinului adevărat. Acum doar – poate. Trebuia să mă mărturisesc. Ştiu
că părintele Gala [Galaction] îmi va potoli răzvrătirea, spunând că şi
imitaţia de om e bună, mai bună ca păcatul. Dar mă crede mai albă, mai
copilăroasă decât sunt. Ce blestem să pari ce nu eşti. Am fost mai mare
decât am părut şi mult mai rea, adică imperfectă. Rea, în sensul curent?
Nu. Asta nu, din fericire. Dar nu e merit. Aşa m-am născut. Nu sunt
invidioasă, din lipsă de putere de a dori. Invidia e dorinţă puternică după
ce are altul. Eu nu am destulă putere de a dori. Generozitatea mea uşoară
vine tot din aceeaşi deficienţă. Când mă privesc drept în faţă, mă văd o
schemă frumos ordonată, dar o simplă schemă, fără viaţă. De unde mi-a
fost puterea de a stârni simpatie? Nu o pot nega. De unde? Era, pesemne,
în mine viaţă vie, pe care am ţinut-o sub obroc, am stins-o din nevoie
monstruoasă de a fi „impecabilă”. Are dreptate Fénelon când spune că nu
e păcat mai mare decât acest orgoliu. Doamne, aibi milă de scârba, de
avortonul ce sunt!

23 februarie

N-am poftă de lucru, adică să mă îndepărtez de mine. Nu ştiu de ce am

nevoie să mă adun în jurul meu. Oare e semn că voi muri curând? E cert
că trăiesc în mine zvonuri curioase, nu le pot desluşi. Îmi explic unele
paralizii intime prin circulaţia proastă şi procesul glandelor datorat
vârstei şi totuşi simt pe dinăuntru că e altă sursă care determină scăderile
de elan. Caut în mine obstacolele sufleteşti. Natura de care vorbea
Dupront ieri (Pascal) nu e numai cea fizică, natura spiritului uman în
sine, fără intervenţia forţelor spirituale străine de el. Dar aici e hic-ul:
Spiritul poate fi el individual? Natura spirituală omenească nu e
inextricabil legată de ceea ce numim, poate fals, supranatural? Nu e
supranatural dacă considerăm spiritul tot natură, dar dacă prin natură
înţelegem exclusiv lumea sensibilă, atunci însuşi spiritul omenesc e
supra-natură. Cred că spiritul individual e o viziune a naturii noastre
fizice. Picătura din noi trebuie să se tragă din obârşie spre Dumnezeu.
Etapele de evoluţie nu se pot termina numai în viaţa pământească.
Presupun o devenire ulterioară morţii. Problema Unului şi a multiplului
aci are rost definitiv. Dar dispariţia multiplului nu ar duce la Unul
abstract, monoton? Cred că Unul întregit al armoniei e Unul viu al
integrării. Mă înfurii pe mine că sar peste rostul meu pământesc; ce va fi
pe urmă – vom vedea. De unde stricarea mea prin credinţă? De mult am
simţit că m-a deformat, m-a făcut un copil îmbătrânit frecventarea
Imitaţiei lui Iisus dată mie fără control la vârsta de 14 ani. La catolici,
controlul duhovnicului păstrează echilibrul. Creştinismul nu scoate pe
om din viaţă, nu-l ridică peste pământ. Îl învaţă să sfinţească viaţa
pământească. De aci bucuria şi libertatea. De ce toţi văd în Biserică o
constrângere? Poate n-o cunosc. Oare Logica nu e o constrângere? Aşa o
văd şi pe a Bisericii. Interdicţiile inventate de oameni mă lasă rece. Dar
de unde încep acestea? De unde ştiu că trebuie să mă supun? Mă refer la
Evanghelie. Şi dogmele le ascult fiindcă, deşi făcute de oameni, sunt
sigură că au lucrat spiritual şi constat în efectul aplicării lor o mare
putere. Comprehensiunea aduce multiplicarea puterii. Interdicţia
cabrează puterea duhului. Valoarea pozitivă a opoziţiei.
Constat acum răspunsul adânc la obligaţia uniformei.
Disperarea, furia iniţială erau pur sentimentale. Acum gândesc:
durerea nu e că o porţi, dar că a fost impusă cu o intenţie. Nu ştiu care e
intenţia. Socot că e izvorâtă dintr-o nevoie de ordine şi netitate externă,
nevoia de a vedea cărţile în bibliotecă la rând. Unii le vor de aceeaşi
culoare! Eu prefer „tabloul” unei biblioteci cu multe culori. Dar, în fine,
gustul ordinii e justificat. Am o întrebare: ce efect poate avea asupra
conştiinţei publice? Constat rumoare, revoltă tacită, buderie, critică pe
ascuns. Nici o protestare colectivă la propunerea chiar platonică: „dacă
am spune că…” – răspuns taci din gură, cu un ton misterios plin de
subînţeles. Pe de o parte cârtire, pe de alta pătimire umilă! Asta suntem.
Mă întreb: ce bine va face uniforma sau ce rău?
 Bine: strunire, disciplină, măcar exterioară.
Rău: întărirea laşităţii şi a spiritului de resemnare!
Ce e de făcut? Dintr-un viciu, o virtute. Să o purtăm ca o rasă de
călugăr, ca un memento mori, ca o zilnică amintire că n-avem caracter şi
că trebuie să ni-l facem. Ca semn că am fost obligaţi să începem cu
A.B.C-ul vieţii morale, fiindcă ne uzurpasem gradele!
Suntem 17 000 000 de oameni cu păreri proprii, câte una pe zi, dar
fără o convingere. Convingerea e o părere pe care o plăteşti cu un risc.
Noi nu riscăm. Uniforma e prilejul să fii o dată om sau să te desfiinţezi
definitiv. Nu mai trebuie aproximaţii, ci norme.
Dureros că soarta ne-a dat nota cuvenită, nu merităm mai mult. Ne e
frică? De ce? De gogoriţe făurite de noi înşine. Singuri ne legăm de
mâini şi de picioare şi punem intenţiile noastre pe spinarea Regelui: el
impune Uniforma5 nu ştiu din ce motiv, dar e cert că o merităm. Cine nu
e o persoană şi se joacă de-a persoana şi încurcă trebile şi pierde vremea
ţării cu păreri copilăreşti şi cu capricii senzuale şi cu superficialitate
înfiorătoare, trebuie pus în uniformă, în vestmântul ispăşirii, să devină
un copil care are totul de învăţat. Spiritualmente suntem nuli.
Dar iar mă întreb: vom învăţa cu lecţia asta ceva nou? Sau vom
continua, sub gestul smereniei, să cârtim, să ne agităm fără rost, şi
rătăcirea din urmă să fie mai rea ca prima fiindcă va fi dublată de
simţământul laşităţii colective?
Doamne! Când ne vei trimite puterea de a Te iubi şi de a Te înţelege?
N-aş vrea să fiu Regele. Cred că are clipe de deznădejde când constată că
pe de o parte i se schimonosesc intenţiile, punându-le tot soiul de
dedesubturi, pe de alta, când simte opoziţia fără curaj. Trebuie să aştepte
o rezistenţă demnă de voinţa lui tare. O putere mare, care nu întâlneşte
rezistenţă nobilă, obiectivă, e hărăzită să devină tiranie.
Suntem răspunzători de ce va deveni. Şi noi nu facem decât să-l
defăimăm. Îmi e silă de mine când sunt „incompletă”. Dar mă apucă
jalea când constat ce imperfect ne e sufletul colectiv, imperfect şi mai
ales fals orientat spre un fals individualism şi lipsit total de spirit critic.
Iraţional şi impulsiv, cu pacostea unui talent oratoric şi aparenţa
judecăţii. Nu mai am nădejde decât în ţărani şi în copii.

15 martie

Zi agitată, zi tristă. Vestea încorporării Cehoslovaciei la Germania,

vestea abdicării Franţei şi Angliei de la datoria lor de garante îmi par
prevestirea că lumea civilizată a murit, că s-a întronat barbaria în
Europa! Parcă a murit un om iubit, azi, când am auzit la radio
comunicatul anglo-francez că nu va fi o reacţie a popoarelor contra unor
guverne de laşi! Franţa şi Anglia nu sunt Bonnet şi nărodul ramolit,
negustor englez! Nu se poate! Popoarele acestea au o conştiinţă morală,
care trebuie să învingă. Opinia publică nu se poate lăsa astfel orbită!
Dacă nu treceam azi pe la Biserica Kreţulescu, care mi-a apărut ca o fată
tânără, roz de tinereţe şi graţioasă ca un cântec popular de-al nostru,
umblam şi acum năucă. Mă uitasem la ea şi-mi venea să cânt de bucurie.
E încântătoare şi înţeleaptă. Câte n-a văzut ea şi tot a rezistat! Azi am
simţit cât îmi iubesc, fără reticenţă, ţara, duhul nostru, cel adevărat, cel
din sat şi din biserici şi din boieria adevărată.

18 martie

Zile de frământare. Nemţii sunt odioşi cu nevoia lor de supremaţie. Se

joacă o partidă periculoasă. Parcă ne pune Dumnezeu la încercare, doar,
doar, o înţelege omenirea că trebuie să se împace. Descopăr în mine
reacţii nebănuite, sunt mai războinică decât îmi închipuiam. Aproape aş
vrea să izbucnească un conflict ca să se convingă o dată oamenii că au
înnebunit! De o parte, orgoliu drăcesc, de alta, lene şi comoditate, care
au uitat că viaţa are un scop, nu e doar prilej de plăceri. Îmi descopăr
instincte foarte războinice, sunt o păcătoasă. Desigur, Doamne, îţi cer
pace, tuturor, dar trebuie convinşi imbecilii că forţa nu primează dreptul,
nici plăcerea datoria de jertfă. Mă indignează laşitatea sub vălul
prudenţei. Egoismul cras al burgheziei care a uitat că posesia e un
mijloc, nu un scop, ne-a adus unde suntem. Dacă ideile comuniste erau
acceptate moderat în Europa, nu se ajungea aci: Germania şi Italia s-au
zvârlit în totalitarism de foame şi deznădejde. Europa burgheză şi-a
fabricat singură virusul ucigător. Şi acum, burghezismul se manifestă ca
laşitate, ca spirit de abdicare, e frica de a pierde securitatea zilnică,
scurtă, lungul nasului. Nemţii se vor potoli când ceilalţi vor spune
energic, decis: „halt!”. Astă-toamnă i-a reţinut mobilizarea franceză.
Acum, le-ar veni mintea la cap, dacă s-ar ridica Anglia şi Franţa. La noi,
un spirit de abdicare la unii, un mit despre forţa invincibilă la alţii,
germanofilie la legionari, mă îngrozesc! Nu suntem înţelepţi, şi pace!
Judecăm ca nişte copii pe ce se vede! Îl iubesc pe Rege că îşi ia
răspunderi. Îl iubesc pe dl Iorga că ştie ce e bine şi ce e rău. Am respirat
când i-am citit articolul, m-am simţit fericită că sunt româncă. Habar n-
avem de ce suntem şi la ce suntem chemaţi. Ne pierdem din slăbiciune.
M-aş duce să-i mulţumesc prof. Iorga. Trebuie să fi deşteptat pe mulţi
din toropeală şi gând greşit. Aştept veşti cu înfrigurare. Am intuiţia că
pericolul nostru a trecut. Poate e încă timp să înţeleagă Europa că trebuie
să trăiască solidară! „Spaţiul vital german”! Ce înseamnă asta? Normal
ar fi să fie tratate economice cinstite. Îmi e silă când constat ce profundă
imoralitate domneşte, egoismul materialist poartă vina. Numai spiritul
ne poate salva!
29 martie

Ultimele zile am clocotit de indignare. Am simţit ură, dispreţ, nevoia de

a-i distruge pe nemţi. Am înţeles iar ce puţin creştină sunt şi cât de puţin
mă căiesc de asta. Ce superficială e credinţa Mântuitorului în mine!
Indignarea împotriva Germaniei cotropitoare mi-a înnoptat judecata, ca
oricărui alt necredincios. Justiţia socială şi internaţională au fost atât de
jignite, încât toate celelalte sentimente s-au stins în mine. Dar ce
aproape de simţământul de justiţie e impulsul de răzbunare! Ascultam
ieri pe père Baral, vorbea de justiţie între naţiuni, recurgea la un arbitru
suprem, Papa, care să facă dreptate. Admiţând că s-ar supune nemţii,
poţi ajunge la totala dreptate? În tot cazul, sarcina de a condamna
agresorul ar putea-o lua Papa? Ar putea el comanda un război de
pedepsire sau chiar de defensivă? Mă tot întreb de câteva zile cum se
poate concilia nevoia de apărare a unui stat cu preceptul „dacă ţi se dă o
palmă, întoarce şi obrazul celălalt!?”. E totuşi posibil să laşi barbaria să
cotropească civilizaţia, să intre în ţări paşnice şi să răspândească pentru
viitor lozinci sălbatice ale războiului necesar? Oare creştinul să fie
numai pasiv? Nu cred. Văd în rezistenţă o datorie, chiar în viaţa privată.
A da apă la moară celui rău e un păcat. Iertarea pentru om, dar nu pentru
principiul otrăvit.
Am suferit până în trup de joi încoace. De abia declaraţia lui Armand
Călinescu, că ne vom bate, oricare va fi rezultatul, m-a făcut iar om.
Sunt fericită să constat că avem oameni conducători de această calitate.
Pe Rege îl iubesc pentru curajul şi fermitatea lui, demn fiu al părinţilor
săi. Nu-mi iese din minte Regina. Aşa l-ar fi sfătuit şi Ea. E un sentiment
bun să ştii că toată ţara a răspuns la fel. Trebuie susţinută atmosfera de
îmbărbătare, de patriotism sănătos. Răspunsul comandantelor Străjeriei a
fost foarte frumos. Acum trebuie continuate, pentru a susţine hotărârea
de a fi români adevăraţi. Să ne cunoaştem şi să ne apărăm idealul ca şi
pământul, omenia ca şi graniţele.
Vizita Monseniorului Broussard mi-a fost foarte plăcută. Ceaiul
împreună, viziunea unei lumi viitoare în care preotul face parte din
intimii unei societăţi. Ce om subţire, ce om umanizat! Prudenţa nu se
făcea ipocrizie ci politeţe, bunătate, comprehensiune. Îmi pare rău când
în jurul meu văd scăzând din simpatie sau, mai bine zis, încredere în
Franţa. Nu o cunosc. De ce să-i ceri ceea ce nici tu nu ai face. Nu trebuie
contat pe dragoste nebună de la ţară la ţară, ce ne leagă e un ideal de
umanitate comun, deci dragostea între popoare nu poate fi sentimentală,
e un Eros comun. Constat că puţini la noi înţeleg acest lucru. Mă
tentează să vorbesc în public. Vineri, la Străjerie. Acordul cultural mă
bucură. Va face pe unii să surâdă. Dar va râde cel care va râde la urmă.
Trebuie susţinută conştiinţa la noi. De ieri nu mai am ură pe toţi nemţii,
vai de capul lor, dar reneg politica lor ca pe o crimă. Nu pot fi şovină,
dar socot că patriotismul nu cere încordarea sentimentelor, a
şovinismului, ci mai ales liniştea fermă a convingerii.
Oare s-ar mai putea salva pacea? Eu tot nu am pierdut nădejdea. Sper
că nemţii să-l dea pe Hitler peste cap, italienii pe Mussolini, să se
înţeleagă popoarele între ele. Se prevalează amândoi de Napoleon. Dar
acela era unu, ei sunt doi! Doamne, dă un semn al puterii Tale, al
dragostei Tale de oameni! Dar minunile nu au nevoie de oameni şi de
conştiinţele lor, ca să se manifeste? Pot oare trece peste voinţa înnoptată
a oamenilor? Poţi să străbaţi întunericul cu fulgerul adevărului!
Doamne!

31 martie
Mă întrerup din lucru ca să scriu aci. Poate nu voi mai scrie mult. Inima
îmi dă noi îngrijorări. Am o senzaţie nouă, necunoscută, până acum,
parcă mă ciupe de inimă. À la grâce de Dieu! M-am întrerupt din
Pirandello, din pricina unui simţământ de neputinţă. De ce mă voi fi
înhămat eu să explic lumii ceea ce trebuie să înţeleagă singură? A
explica „arta”. Pentru artă trebuie să fii tu însuţi artist. Şi nu mă simt.
Am impresia că scriu sărăcie. Ideile sunt bune, dar sunt idei, nu parvin să
le fac să respire. Am impresia că sunt proastă şi că m-am secat, că
oricare altul ar face mai bine. Am pierdut conştiinţa „chemării”.
Evenimentele din urmă întrec cu atât chemarea personală! Ce pot face eu
împotriva puhoiului de puteri ce năpădesc lumea? Nu e ridicol să-ţi
închipuieşti că poţi face lumină în noaptea neagră cu un biet opaiţ? Dacă
ar fi mulţi care şi-ar aprinde opaiţul, s-ar putea salva ceva. Mulţi licurici
în noapte, dar câte unul răzleţ? În jurul meu, gesturi de rezistenţă, spirit
de capitulare. Egoistul vrea să trăiască. „După el, potopul.” Mă chinuie
întrebarea: oare a trăi nu e a salva ce mai e de salvat? Izbânda
mentalităţii barbare ar distruge valori scumpe, nu viaţa. Dacă cei tineri
tind spre barbarie, cu toată greutatea destinului lor, la ce bun să te
opinteşti? Dar dacă n-ar fi fost de-a lungul miilor de ani „utopici”, se
ajungea la cultură? Altădată credeam că poţi opri o mişcare de pe
povârniş, acum o simt cum vine prăvălindu-se.
De ce lucrez la Străjerie? Eu tot am crezut că acolo se poate deştepta
un duh nou. Prea „cântă” însă cucoanele pretutindeni! Femei deştepte,
inimoase, de ce spun: nu se poate!? Din negativism, din lipsă de putere
de înnoire? Nu cred. Ele văd realitatea. Pur şi simplu. Văd calitatea
proastă a sufletelor. Dar eu cred în minuni. Eu cred că se poate când vrea
Dumnezeu, de ce mă las influenţată de pesimismul realiştilor? Acum e
acum! Trebuie optat încă o dată, şi de data asta implică o răspundere
foarte mare: realism care capitulează – sau idealismul tuturor
îndrăznelilor. Nu încape compromis.
 De ce Franţa, Anglia nu se hotărăsc în ultimul moment să ne ajute? De
ce le lipseşte şi lor idealismul creator? Realismul cerea să se cunoască şi
să ne cunoască. Dacă Bonnet şi Chamberlain nu făceau gestul de recul la
început, nemţii nu îndrăzneau să ne pună suliţa în coaste? Cântă toţi à
contre temps5*! Cauza? Nu e solidaritate adevărată, nu e credinţă în
cauza dreaptă. S-au lăsat francezii influenţaţi de pozitivismul englez. Nu
e vorba să ne dea viaţa lor, dar îşi datorau să răspundă automat: ajutăm,
chit că… chit că ce? Oare nu s-au ferit, cinstit, de a făgădui ce nu pot da?
Conflict între realismul cinstit şi idealismul care trebuie să împingă
dincolo de realitate. Dacă noi, românii, am răspuns atât de curajos şi de
nepractic e că noi credem în Dumnezeu, garant al dreptăţii. Oare
Occidentul nu e ezitant din pricină că nu se mai bizuie decât pe
„realităţi” şi a uitat că istoria cuprinde în ea şi minunea, adică un sens,
nu numai cauze.
Dupront, aseară, părea decepţionat de neînţelegerea celor mari pentru
„spiritual”, fac din toate valorile „politică”. Numai ţăranul la noi mai are
credinţa fermă în posibilitatea imposibilului, fiindcă e singurul adevărat
religios. Solidaritatea între oameni nu poate avea un temei natural, ne
duce la rasism şi ură. Solidaritatea nu poate fi decât creştină, cimentul e
în Dumnezeu, în proiecţia noastră spre infinit.

13 aprilie

Zile de încordare şi totuşi zile senine prin împărtăşire. Prima dată m-am
împărtăşit de două ori într-o săptămână. Întărire mare. Izbucnire cu
Stello, dar acum linişte. Îi face bine adevărul crud, ştie de frică.
Evenimentele îmi sunt înţelese acum. Impresia că nimeni nu mai ştie
ce vrea. Ultimele manevre Hitler-Mussolini par acte de îndrăzneală, des
coups de tête, încercări reuşite, dar fără plan sigur la temelie. Încercări
până unde li se îngăduie. Ce e cu Franţa? De câteva zile, de când cu
Albania, am şi eu impresia că în Franţa e o perplexitate. Tradiţia le
spune: sări! Înţelepciunea egoismului spune: stai! De vreo săptămână,
parcă Anglia şi Franţa îmi apar oameni prea bătrâni ca să mai facă
nebunii, dar dacă ceilalţi le fac tot mai primejdioase? Atunci partida e
pierdută pentru cultură. Nazism generalizat e barbarie. Pesemne că aşa e
legea firii. A început cu Rusia, se răspândeşte barbaria. Complice cu
civilizaţia va fi cu atât mai urâtă.
Articolul lui Iorga „Cămilariada” mi-a făcut bine. Trebuie să fie tare
trist omul acesta, acum, la bătrâneţe. Să ştii istoria şi să vezi cum revin
valurile bejeniei, cum nu se pot opri!
L’annonce faite à Marie6, spectacol meritoriu. Atmosferă înălţătoare.
Totuşi, joc foarte mediocru. Momente superbe ale Aurei Buzescu,
excelentă, impresionantă Marietta Anca, bărbaţii rataţi, ansamblul totuşi,
alături! N-au prins spiritul. Jucat, nu trăit. Cui îi reuşeşte?
Incomprehensiunea publicului, semnul inculturii spirituale. Opacitate
dureroasă.
Ieri conversaţie cu L.D.7, fond rasial puternic, tristeţe acră – nu
românească. Păcat! Talent ce-l cred mare, inteligenţă ascuţită, dar totul
deviat de o ambiţie de rasă lezată. „Liberată”, fata ara poate mult.
Consideraţii asupra moralei curente. Îmi apare a noastră veche de trei
secole. Câte inhibiţii zadarnice am acumulat. Totul e mai simplu decât
am crezut. Dar uşurinţa unor gesturi le ia şi preţul. Ce e de ales? Juisenţa
sau idealul? De ce nu s-ar putea concilia? Ar trebui să înţeleagă oamenii:
mai întâi, că nimeni n-are stăpânire pe nimeni, totul e dăruire. Suntem
atât de departe, că nu merită să mai vorbesc. Nu mă pot ruga fierbinte,
dar simt pe Mântuitor, cât închid ochii.

13 aprilie
Mă simt goală, proastă, săracă! Nu ştiu ce aş putea vorbi cu un om. M-
am secat. Mă simt de o incultură crasă, înapoiată, dar mai ales secetă de
orice pentru a crea şi a mă înnoi? Care să fie cauza? Dacă măcar credinţa
mi-ar fi adevărată şi adâncă, nu mi-ar păsa. Dar mă simt toată o
„aparenţă”, că n-am nimic de ascuns. Nu ştiu de unde s-o încep iar. Mă
rog pe dinafară şi n-am poftă să mă rog. Privesc viaţa trecută şi o găsesc
anostă şi goală. Viitorul? Guşe şi reumatism. Pfui! Ratare în plin. Ce
dreptate avea M[işu] când spunea că trăiesc parcă aş avea mai multe
vieţi în faţă. Cea de dincolo? 90 la sută cred în ea. Dar ce va fi după una
aşa de prost întrebuinţată? Şi acolo voi cădea la examen. Fiinţă ratată,
iată adevărul!

20 aprilie

Nimic special de scris, decât parcă plutesc între pământ şi cer, nu am

ataşe destul de tari pentru nicăieri. Cum e mai rău. Fiinţă „călâie”, de
lepădat.
Lucrez constrânsă la carte. Nu ştiu de ce nu mă interesează total. Ba
ştiu: vremurile prea tulburi pentru ca să mai acorzi atenţia necesară unui
studiu serios. Îmi lipsesc şi cărţi, posibilitatea de consultare. Sunt
„lămurită” asupra mea. Mai trebuie şi stimulul altei gândiri.
Întreruperile mă stânjenesc. Unde să fug să mă ascund?

21 aprilie

Nu suntem niciodată chemaţi să ne clamăm nedumeririle sau să ne

exprimăm ascunsele noastre extaze ale vieţii noastre cu Dumnezeu. Eu
am greşit mereu, crezând tot timpul că trebuie să arăt tot ce e în mine.
Aşa am făcut de când mă ştiu. Greşeală fundamentală, la temelie, orgoliu
că n-am nimic de ascuns. De când procedez altfel e mai bine. „Parada cu
îndoiala” foarte adevărată. Dedesubt orgoliul că ai momente când nu eşti
supus lui Dumnezeu. Un sentiment de slugă necredincioasă, care în dosul
stăpânului face paradă de independenţă. Dacă aş fi cu adevărat
credincioasă, nu mi-ar fi ruşine de îndoială cum îmi e ruşine de un gând
fals la adresa unui prieten. Mărturisind la Grup [Oxford], aveam totuşi
prostia să cred că trebuie să-mi dau experienţa toată şi că astfel voi ajuta.
Progresul se face treptat. „Fii în acord cu Dumnezeu.” Totuşi, la noi va
ajunge? Oamenii nu ştiu să discearnă ce e caracter natural şi ce e lucru
divin. Totuşi, voi încerca. Azi la Străjerie. Trebuie să mă rog înainte. „Să
fiu în acord cu Dumnezeu.” Ieri, lucru foarte bun. Mă bucur când mi se
limpezesc gândurile.
Atitudinea calmă, încrezătoare, faţă de Stello a fost foarte bună, s-a
întors cumsecade.

28 aprilie

Nu „crede şi nu cerceta”; poţi cerceta, trebuie cercetat tot ce priveşte

natura, societatea etc. Dar nu cerceta „pentru că îţi trimite Dumnezeu o
încercare”. Nu discuta cu Dumnezeu, iată ce înţeleg prin porunca
aceasta. Completă predanie, acceptarea vieţii, nu exclude cea mai vie
curiozitate în lumea fenomenelor. Mi s-a luminat un punct nou.
Afară primăvară radioasă. Mă bucur de ea ca pe vremea copilăriei.
Nu-mi pare rău că stau la biroul meu. O privesc prin fereastră. Îmi intră
prin uşa deschisă. Migrena lui Stello e suspectă, mă tem de o congestie.
Trebuie să se astâmpere. Nu e în stare singur. Mă rog să-l ajute
Dumnezeu. Altfel nu văd scăpare.
8 mai

„Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine.” Oare Iisus vrea

prin asta să spună să nu ne mai intereseze ce va fi după moarte, deoarece
a „şti” pe Dumnezeu de aci, aceasta e viaţa eternă? Dezolant ar fi să
recunosc pe Dumnezeu şi totdeodată să ştiu că toată mizeria n-are leac!
Să cunosc pe Dumnezeu şi să ştiu că răbdarea şi chinul meu au fost
absolut inutile! Trebuie să fie altceva. Probabil că fericirea de a-L şti
trebuie să fie răpirea în El când piere timp şi spaţiu şi orice valoare. E
oare posibil să ajungi la aşa ceva fără să fii spirit pur, deci liber şi intrat
în unitatea duhului? Or, să fie vorba numai de viaţa actuală, care ar
culmina numai în a şti pe Dumnezeu şi pe urmă piere în neagra veşnicie?
Mă revolt la gândul că am răbdat atâta mizerie de la Stello, pe care
nici nu o cerea Dumnezeu, că am pierdut viaţa! Mă apucă disperarea la
gândul că şi-a bătut joc de mine şi continuă ca şi cum aş fi fost născută
să mă calce el în picioare. Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un scop
pentru el şi pentru mine, atunci ar fi oribil. Suferi, dar ştii că totul are un
rost. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă revolt că nu ştiu acest scop, dar
gândul că e doar o jucărie mă dezolează. E în mine o nerăbdare care mă
face să tremur pe dinăuntru. Aş vrea să mă izolez în pustie!

11 mai

Citesc „dragostea este spontană, dar trebuie păstrată prin disciplină”.

Mare adevăr. Nu se menţine dragostea fără s-o întreţii. La 9 Mai a fost o
de la nonşalanţă, de la antipatie, dar nu am oroarea „păcatului”, în
genere. Sunt foarte înapoiată, sunt numai „morală”, nu am ajuns la
adevărata viaţă religioasă. La raportul cu Dumnezeu. Sunt numai în
raport cu omenescul, sub ochii lui Dumnezeu. Şi încă! Dar nu mă
desperă nici chiar această oribilă mediocritate. Îmi zic că aşa are nevoie
Dumnezeu de mine în jocul Lui, în planul Lui. Poate sunt numai o
proptea, pe care pe urmă o zvârli! Nu înţeleg. Mă prind uneori cu un
sentiment de biet rob supus, care nu gândeşte şi acceptă totul. Dar
mintea refuză un Dumnezeu – hazard şi tiran – şi atunci accept smerită
orice, convinsă că e un rost pe care îl împlinesc, pentru că Dumnezeu
este.
Trăiesc de vreo zece zile într-o stare anostă – parcă visez – şi aş vrea
să fiu trează. Aş vrea să mă îmbibez de realitate şi nu pot. E o groaznică
deformare a bietului meu idealism. Dacă ar fi să reîncep, m-aş vârî în
realitatea momentană până în gât. Dar s-o fac nu-mi reuşeşte, mă ia
fluxul gândurilor. O fi o vreme pentru realitate şi una pentru reflexiune.
Eu trebuie să refac învăţătura realului. În loc să observ, induc şi deduc.
Lipsă de spirit ştiinţific. În schimb am intuiţii juste. Măcar de m-aş lua
după ele!
Până la Câmpulung nu voi mai privi în mine ci în afară. Gimnastică a
spiritului. Nevoie de preciziune şi obiectivitate atât de mare în mine,
încât uneori îmi fac practic rău. Şi totuşi nu mă identific cu realul, îl
interpretez.

7 iulie

Viaţa cu Stello devine imposibilă. Mă întreb, Doamne, ce gânduri ai cu

mine!? Ştiu că eu l-am ales, că Tu mi-ai pus piedici, dar pentru o biată
atracţie fizică, atât de firească unei fete tinere, de ce să plătesc o viaţă
întreagă nu numai cu umilinţe, dar cu o reală suferinţă fizică? Nu înţeleg
planurile Tale, Doamne! Mă supun, dar fără bucurie. Ştiu că nu asta îmi
ceri. Dar Stello m-a degradat până şi în aspiraţii, până şi în puterea de
elan şi de efort. Ştiu că vina e a mea, că nu am putut mai mult. Când ies
din câmpul lui de influenţă, îmi regăsesc posibilităţile. E un câmp
magnetic dezorganizator. Mă certam cu Tine, Doamne, că mă chinuieşti.
În fond nu Tu mă chinuieşti, eu sunt slabă că mă las chinuită de el.
Fiecare sfârşit de an e un „nu mai pot” şi reîncep din nou. Trebuie să mă
rog mai mult. Mă năpădeşte un sentiment de singurătate, de „la ce bun?”.
Trebuie să plec în străinătate să mă limpezesc.

7 iulie

Nu ştiu ce am. O tristeţă anostă e în mine. Bucurie! Cuvântul îmi revine

în minte, poate un mecanism vechi. Această reculegere nu e oare tot
exterioară? Învăţată? Nu mă pot integra vieţii de aci, parcă stau în pragul
unei alte lumi. Pontigny. Mă doare că nu mă duc anul ăsta. De ce nu mă
duc? Pare lene şi neglijenţă, adevărul e că nu mă pot urni. Nu pot crede
în război. M-am surprins dorindu-l ca o palmă zdravănă aplicată pe
mâinile hrăpăreţe ale neamţului. Dar n-ar fi numai atât! L-am gândit şi
ca scuză a lipsei mele de putere de a mă urni din loc. Intuiţia mea refuză
catastrofa voită. Nu sunt atât de nebuni oamenii. Dar e ceva apăsător –
dincolo de caniculă. Ori e în mine golul. Citesc cartea, corectez, e destul
de bună. Uneori mă uimeşte că a ieşit din mine. Alteori nu-mi ajunge.
Nemulţumire cu mine. Mediocritatea în care m-a silit să trăiesc lenea lui
Stello mă înăbuşă. Două timidităţi, a lui şi a mea, conjugate – dezastru.
Am crezut că sunt deasupra nevoilor materiale. Suport mediocritatea, dar
mă degradează. Nu pretind că sufăr de lipsa de lux, dar simt cum în lux
înfloresc. Mă doare că toţi ai mei sunt hărăziţi aceleiaşi lipse. Nu e
soartă, e destin interior. Vina e în noi. N-avem ambiţii eficiente. Nu mă
amăgesc cu „superiorităţi” care exclud lupta pentru reuşită, sunt oameni
foarte cumsecade „ajunşi”. Nu mai departe decât Dragoş şi Dumitrescu.
Ei, prin muncă şi pricepere, au ajuns departe, deşi foarte tineri şi corecţi.
Stello e anormal de „tembel” şi eu anormal de timidă şi incapabilă să
lupt cu el. Telefonul dnei C.P. mi-a revelat ce străină e viaţa lui de mine.
Nu ştiu nimic despre ce face afară din casă. Simţământul că sunt
continuu trădată. Mă doare lipsa de prietenie, de solidaritate. Totală
desconsiderare de nevoile mele şi materiale şi morale. Sentiment
umilitor de om părăsit şi inutil. Pesemne că aşa se manifestă noua
terapeutică la care mă supui, Doamne! O silă de viaţa mea, un dor de
viaţă cum aş fi putut-o duce. Lipsă totală de fervoare religioasă. Stare
neutră în care n-a rămas vie decât voinţa de acceptare, dar nu şi bucuria
acestei supuneri. Ştiu că pentru spirit e o vreme pierdută din pricina asta.
Nu am putere să-mi doresc nici veşnicia. Nu Te budez, Doamne, dar simt
că nu pot, atât cât înţeleg. Baumeister Solness8. Sentiment de viaţă
pierdută. Indignare că m-am lăsat victima unui egoism bărbătesc
înjositor. Să mori de o avalanşă! Dar de o cărămidă! Pretind că are un
sens totul. Fireşte. Dar nu toate actele noastre îl împlinesc. Aci e buba:
am ratat o viaţă ce putea fi splendidă. Nici măcar nu pot fi furioasă pe
cineva. Vina e în mine, mi-a lipsit un resort, curajul de a păcătui, şi e
păcatul cel mai mare. Simt că n-aş învia decât într-un act de liberare.

Câmpulung, 1 august

„Dumnezeu poate realiza imposibilul.”

Şi eu am scris ieri despre credinţa în imposibil. Totul e creare în lume,
prin noi Dumnezeu se manifestă. Îmi e teamă pentru Jean Paul, la mare.
Am tot o grijă. Aşa şi pentru Gisella. Cine o fi femeia rea din cărţile
Speranţei? Şi Lala mi-a spus la fel: o decepţie. Suportăm totul.
Aici o pace încântătoare. Aştept ceva bun. Nu mai recunosc vara,
lumina mi se pare a toamnă, viziune internă. Dra M. trebuie schimbată.
Nu am puterea. Ar trebui convingerea unui sfânt. N-am suflu deloc. Nu
pot gândi la un efort sufletesc. Mintal, da. Sănătatea merge prost, inima
tot mai rebelă.

7 august

Doamne! Îmi e bine. Spaima pentru Jean Paul. Ţi-am dat-o ieri. M-ai
liniştit. Mare bucurie pentru Marietta. Stello drăguţ. Nu trebuie
contrariat. Formidabilă lipsă de memorie. Poate şi eu! Nu! Cunosc
detaliile precise. Puncte de reper. Ce-mi spui, Doamne? Mă grăbesc să
scriu Maricichii. În fond mă grăbesc ca să lucrez. Când am ceva de făcut,
ce-mi place, restul nu mai contează. Parcă am să trăiesc o veşnicie aici!
Curios sentiment: lipsă totală a preţuirii timpului în viaţă. Nu trăiesc,
muncesc. Ora de dimineaţă la 5, o minune. Mă voi scula de-a binelea.
Răcoare înmiresmată de flori, lumină curată de început, atmosferă de
început de lume.
Ştef. M. îi trebuie tandreţă. Ce viaţă simplă. Momente mari. Impresie
de preînnoire. Doamne! Aş vrea să Te iubesc!
Ce e cu Speranţa? Nu mai am încredere. Trebuie să fii bună cu ea.
Pontigny, atât de aproape, încât nu i-am simţit lipsa decât intelectual.
Dor de Gide şi Schlumberger. Dor de o zi esenţială şi autentică.

22 august

Zi mare, prin monstruozitatea politicii omeneşti! Germania încheie pact

cu Rusia şi mai are obrazul să justifice acest act întemeiat pe structura
comună a celor două popoare şi pe vechea lor amiciţie! Atitudinea
nemţilor e revoltătoare, chiar atinge culmea imoralităţii! E posibil să
mai dureze mult această barbarie? Sper că Polonia nu-şi schimbă gândul
şi că Franţa şi Anglia la fel.
Nu cred că Hitler doreşte războiul, adică sunt sigură că moare de frică
să nu se aprindă. Face totul ca să dea răspunderea pe alţii. Dacă se
convinge că Polonia reacţionează, nu va îndrăzni să ia Danzigul. Intrarea
în Ungaria mi se pare fantezistă, deşi azi totul e posibil. Nu pot înţelege
cum la noi mai sunt oameni care admiră pe nemţi. Au minte de sclavi şi
de fricoşi.
Doresc din tot sufletul, în şase luni să fie bolşevizaţi de ruşi. Doresc să
fie suprimaţi conducătorii lor şi să se dezmeticească poporul, iar dacă şi
poporul e tot atât de agresiv, doresc să fie rupt în bucăţi, cum era până în
secolul al XVIII-lea. Barbari nesăţioşi. Au mania grandorii. Am oroare
de ei cât sunt de furioşi şi feloni6*.
Doamne, numai Tu îi poţi pedepsi sau duce pe calea cea bună. Ce poţi
dori ca creştin? Pacea! Dar e posibil să te laşi strivit ca popor? A vrut
asta Iisus? Dacă individual primeşti palme şi întorci şi celălalt obraz,
mai poate fi valabilă atitudinea şi pentru popoare? Oare a te lăsa aservit
de un popor brutal şi imoral până la anomalie nu e un păcat faţă de
Dumnezeu? Ar însemna să laşi locul pentru cei răi! Am crezut, după
München, că se potolesc. Acum Iisus ar lua biciul. Ia-l, Doamne!
Trăsneşte pe mizerabili. Aş fi fericită, mâine, dacă aş afla că au fost
trăsniţi din tărie toţi conducătorii nemţi!

25 august

Ştefana M. mă exasperează când o văd cum judecă de egocentric. Toţi

vrem pace, fireşte, dar nu să ne lăsăm înghiţiţi de un popor barbar.
Trebuie să mărturisesc, Doamne, că în zilele acestea nu sunt pacifică
în fundul sufletului. Adevărat, adevărat, doresc să fie bătuţi crâncen
nemţii pentru ca să se astâmpere. Recunosc că în fond aceasta e şi
mentalitatea lor – pur şi inferior umană, că, umanitar, creştinismul cere
să simţi altfel. Mă rog pentru pace, dar am în suflet ură! Nici măcar
pentru tot poporul german, ci mai ales contra guvernanţilor (în special
Ribbentrop) şi anturajul lui Hitler care l-au montat. Am ca o intuiţie că
Hitler e împins de ambiţia drăcească a celorlalţi, că el ar vrea să iasă din
încurcătură pacific, dar ceilalţi îl şofează. Discursurile lui Foerster sunt
o dovadă. Acum s-ar putea studia fenomenul psihologic al „montării
maselor”! La noi mă îngrozeşte vederea scurtă a publicului. Din fericire
Regele şi unii din Guvern sunt capete sănătoase! Doamne, fereşte
omenirea de nebunie!
Mă simt umilită de pasiunea cu care discut cu dra M. Mă agasează
egoismul ei mărunt, care se ascunde după o înţelepciune superficială,
revoltant de superficială. În schimb, şi eu constat în-mine cât sunt de
superficial blândă şi înţelegătoare. În loc să am răbdare ca Suzetta, vreau
s-o conving d’un coup7*. Mă cutremur de o bucată de vreme, de când văd
cât de obtuzi, cât de încăpăţânaţi şi cât de izolaţi sunt oamenii, desigur
aşa va fi gândind şi ea de mine. Lenuţa zice: „Vai, se bat nemţii cu
germanii!”. Gura copilului adevăr grăieşte! Sfârşitul va fi poate o
revoluţie în Germania. Doamne, dă-ne minte tuturor!

29 august, Sf. Ion

Iar un Sf. Ion! Oare duminică 3 septembrie să fie termenul fatal? Tare
rău mi-ar părea, dar cum vrei Tu, Doamne! Privesc portretele părinţilor,
pe Colea şi pe Buby, ei m-ar întâmpina acolo. Fie voia Ta, Doamne!
Stello a plecat acum. Îmi lipseşte. Ne-am înţeles atât de bine de data
asta! O legătură pur umană. Dacă ar şti oamenii la tinereţe ce calmă
legătură, ce adâncă şi definitivă e la maturitate! Nu pot scrie „bătrâneţe”.
Nu mă văd bătrână. Poate voi muri acum. Păcat! Mai am atâtea de făcut,
deşi simt că orice cheltuială de radiaţie o plătesc fizic. Ce frumos e
afară. Început de toamnă, sfârşit de vară, ca noi! E calm şi plin şi auriu.
E tot ca acum 10 zile, dar în aer e ceva mai calm, lumina mai
misterioasă. Plinătate şi totuşi aşteptare. Parcă nimic nu s-ar putea
aiurea, şi totuşi lumea stă pe margine de prăpastie. Oare să se poată
decide pentru război? Oare toate principiile în numele cărora s-ar bate nu
sunt umane? Cu toate astea, religios vorbind, ai dreptul să laşi ţară după
ţară să fie furată, încălcată, strivită? Să accepţi smerit lovitura şi să nu
tragi? Nu găsesc răspuns net în Evanghelie. Oare „daţi Cezarului ce e al
Cezarului” înseamnă că e şi o ordine lumească respectabilă? Nu ştiu să
mă rog bine. Cândva am ştiut totuşi! E în mine de vreun an o oboseală
fizică ce se traduce prin lipsă de suflu intern. Sunt la regim de supunere,
n-am puterea fervorii. Când îmi amintesc cum m-am întors de la Londra!
Văzusem culmile, acum trebuie să ţin, răbdătoare, poziţia din vale.
Fidelitate. Asta mi-a fost sarcina şi dezbărare de posesivitate căci e în
mine, foarte sublimată, dar e totuşi. Însăşi prudenţa, chiverniseala, grija
cuminte de ziua de mâine sunt semne de zgârcenie, adică de posesivitate.
Când voi ajunge la detaşarea adevărată? Poate nici nu îmi e chemarea
adevărată.
Mă revoltă neruşinarea Axei. Oare ei să fie convinşi? Cum stau azi în
faţa actului de la Praga? Puteau să se iluzioneze asupra motivelor câtă
vreme susţineau că bolşevismul e cel mai mare pericol, dar acum când
proclamă identitatea ţelurilor? S-au încurcat în oportunism. Îl vor plăti
poate cu revoluţie. Azi m-am rugat să le vină mintea la cap, s-a schimbat
în mine revolta şi ura în milă. Zilele trecute doream războiul ca o
pedeapsă pentru nemţi; am constatat cât de superficial îmi era
pacifismul. O constatare cinstită e primul pas spre progres. Rugăciunea
pentru duşman te împacă cu el.
 Busuiocul miroase a altă vreme. Mă duc să citesc. Îmi e dor de
Maricica şi de prietenii din Apus.

1 septembrie

Zi mare, zi grozavă. Au început nemţii ostilităţile în Polonia. Ce se alege

de biata lume? Cine va găsi cuvântul de împăcare? Ce ar fi creştin?
Perplexitate. Prima emoţie a trecut. Acum nu ştiu ce să gândesc. Inima
îmi e liniştită. Speranţă, iluzie sau intuiţie?

2 septembrie

Doamne! Îţi cer o minune! Dă un semn omenirii. Dar cum să-l

primească? Nu crede. Recurg toţi la principii omeneşti, care n-au curs la
toate popoarele. Dovadă: nemţii preaslăvesc mai presus de toate puterea,
viaţa (Wedekind9), nu umanitatea. De ce n-au curajul să cheme oamenii
în numele crucii care ne uneşte pe toţi? Noi, zişii creştini, suntem
trădători faţă de Dumnezeu. Ce face Papa? De ce tace? Suntem încă
groaznic de telurici. Dacă ar fi 10 credincioşi în Sodoma! Dar de ce tac
eu? Fireşte, nu m-ar crede – dar unii tot ar crede. Dar ce cred eu, en
somme8*? Cred şi mă îndoiesc, dar vreau să cred într-o putere
neasemănată cu a noastră, care ştie tot. Oare determină tot? Nu cred. Ne-
a dat din libertatea Sa. El priveşte, dar noi acţionăm. „Pedeapsa” nu o
văd exterioară ci inerentă faptei, e consecinţa, iar după moarte
materialitatea. A fi bun, a trăi spiritual, a scăpa de inconştienţa materiei.
Nimeni, singur, definitiv sfânt! Imposibil să ieşi singur din această
ordine ca să intri în cealaltă. Trebuie graţia. Dar nu mi-o închipuiesc
capricioasă, ci o mână întinsă tuturor. Trebuie izbutit din registrul nostru
efortul de a trăi această mână întinsă deasupra noastră. A o trăi, nu doar
gândi. Mă simt ciungă şi slabă, anostă, nu mă pot ridica în rugăciune
ferventă. Cer slab, e o deficienţă în mine pe care o simt ca o piedică în
suflu şi bătaia inimii. Oare mi-e frică de moarte? Când nu îndrăznesc să
răsuflu adânc, de teamă că se rupe ceva în mine, nu e teamă de moarte?
Până nu o surmontez, nu ies din ciulamaua asta spirituală năclăită! Tot
posesivitate. Nu sunt detaşată! Părerea de rău că aş putea muri vine tot
din nevoia de a „poseda” lumea, pe cei dragi, mai subtil, fireşte, dar
această nevoie de apropierea lor ca şi de participare la lume, la peisajul
atât de frumos, ce e decât ataşare de cele trecătoare? Deci aparţin încă
mult acestei lumi, nu sunt coaptă pentru cealaltă, pentru libertate.
Montaigne spune că frica de moarte e „nechibzuită”. Dacă nu mai e
nimic, ce-ţi pasă? Ori e frica de ce va fi, ori că nu mai eşti. Atunci, în
primul caz, oare cred eu în „pedeapsă”? Nu. Cred în „lipsa de
conştiinţă”. Iar dacă mă tem de „nefiinţă” înseamnă că nu sunt încă
detaşată. Nu sunt încă. Uneori mă apucă dorul de „dincolo”. Oare numai
imaginaţie?
Doamne! Grea e viaţa sufletească, greu câştigi liberarea în tine. Vreau,
dar pot? Nu mă lăsa! Cred în Tine supra-bun.

4 septembrie

Încă o dată am trecut ziua fatală. Îţi mulţumesc, Doamne! Deşi mă întreb
ce viaţă mă mai aşteaptă. Dar cine poate şti la ce foloseşte? Intrarea
Franţei în război mă doare. Acum simt că e război. Un sentiment de
neputinţă m-a cuprins. Vasăzică, un nebun poate contrabalansa o lume
cumsecade? Poate Dumnezeu opri pe creaturi din evoluţia lor? O minune
ar fi luminarea conştiinţei omeneşti. Doar acum pricep „liberul-arbitru”
al catolicilor: Dumnezeu nu sileşte pe om, îl lasă să aleagă. Un joc? Nu
cred. O educaţie! Poate chiar o necesitate. Te mişti în virtutea
posibilităţilor tale. Minunea e pretutindeni. Nu ştim s-o interpretăm. Ce
cerem? Să ne forţeze s-o interpretăm şi, când o face, natural că silirea e
dureroasă şi noi ne văităm. Războiul acesta e poate marea încercare a
civilizaţiei, proba, examenul. Greu şi dureros. Mă rog, mă gândesc la toţi
prietenii din Franţa. Am scris.

22 septembrie

Ieri a fost o zi impresionantă. A fost asasinat Armand Călinescu! Am

simţit o furie şi o ură împotriva asasinilor şi a tuturor legionarilor, încât
i-aş fi desfiinţat ca pe muşte. Trădători de ţară, imbecili furioşi, mârşavi
tâmpiţi, fără creier şi fără altă simţire, decât una de partid.
Azi mi-a mai trecut depresiunea, dar ieri îmi era ruşine că în neamul
românesc pot exista trădători de neam în asemenea momente grele. Ieri
îi acuzam pe toţi de a fi fost cumpăraţi de nemţi, azi cred că numai cei
mari sunt în solda inamicului, iar necunoscuţii de troglodiţi furioşi nu
speră decât o căpătuială când li s-ar împlini planul lor de vânzători de
ţară.
E culmea rătăcirii! Să vrei să moralizezi o ţară, dând-o pe mâna alteia,
procopsindu-te de pe urma ei! Iuda redivivus!
Am oroare şi de mine, când constat limitele mele de putere a
simpatiei. Cu brutele acestea n-am nici un punct de contact.
În vremea când bietul A[rmand] C[ălinescu] cădea victima
trădătorilor de ţară, eu mă înapoiam acasă extrem de abătută, după
conversaţia cu P.S. Mă uitam la el, om cu minte, tată de familie, orbit de
ura de partid. Nevastă-sa mult mai înţeleaptă. Veneam acasă, îngrijorată
şi tristă la gândul că e atâta dezbinare la noi. Doamne, fereşte-ne de un
război. Am convingerea că e atâta prostie în oamenii noştri, încât ar fi
trădători din strâmtime de cap şi de inimă! Nu. Nu suntem inteligenţi
fiindcă suntem prea subiectivi; trebuie învăţaţi oamenii să gândească şi
să simtă larg obiectiv. N-am nădejde decât în ţărani. Numai în ei e
mintea românească sănătoasă şi în câţiva oameni culţi mai bătrâni. Cei
tineri, cu puţine excepţii, sunt porniţi.
Sentiment de ceva apăsător. Tristeţe şi jenă. Prea suntem lichele. O
uşurinţă îngrozitoare. Nimic solid în noi, în pătura orăşenească. Îmi e
ruşine. Dacă mai trăiesc, voi lupta din răsputeri la Strajă pentru ridicarea
conştiinţei tineretului. Doamne, păzeşte-ne şi păzeşte pe Regele nostru.

28 septembrie

N-am mai scris aci. La ce bun? Evenimentele se precipită, nici nu te poţi

opri asupra unuia. Moartea lui A[rmand] Călinescu m-a consternat şi
înfuriat. Acum, când citesc ce a rămas din Varşovia, ne cutremurăm.
Sacrificiul iminent al ţărilor baltice ne lasă să întrevedem şi soarta altor
ţări mai mici. Capul meu nu poate cuprinde realitatea. Mă aşez pe scaun
şi mă bucur că pot şedea, că e cald şi frumos în casă. Aseară, în pat,
mulţumeam lui Dumnezeu pentru pat! Câţi polonezi mor de frig şi
foame, deşi aveau mai mult ca mine. Oare să nu izbutească totuşi
civilizaţia creştină, umanitarismul, să aibă câştig de cauză?
Perspectiva bolşevismului nu mă înfioară decât din pricina
bestialităţii dezlănţuite şi a lui „dă-te la o parte să vin eu”.

29 septembrie

Iar doi Sf. Ion la şir! Nu se mai termină. Până şi „zămislirea” lui e în
calendar! Cum o fi o fi! Parcă o viaţă de om mai contează acum? Cine
ştie, dacă mor de ce scap?! Am mulţumit lui Dumnezeu zilele astea
pentru tot ce am, pentru casa confortabilă, pentru patul bun şi pentru tot,
tot. Numai prin comparaţie cu nenorociţii de polonezi, am ajuns să simt
fericirea în care trăiesc. Lucrul? Când mulţumită, când nu. Dar ce
importanţă are în asemenea vremi?
Remanierea guvernului m-a mulţumit pe de o parte. Cu toate astea,
oare „civismul” de care se vorbeşte cu privire la Argetoianu să fie
suficient pentru o epocă nu numai de apărare externă, dar şi de apărare
internă? Totuşi, am încredere în el, fiindcă e om subţire şi dacă nu prin
morală şi credinţă, măcar prin rafinament va fi uman. Să se curme
măcelul! Dar cum se poate altfel face ordine? Mai e timp de
persuasiunea celor fanatici, răi şi bestiali împinşi de nemţi? Dar cel
puţin să se procedeze „legal” şi să li se dea un preot înainte de a muri.
Statul nu poate face gestul de „răzbunare”, el nu poate face decât
dreptate!
Familia Paul? Un slab, o refulată şi copii prost crescuţi, puternici şi
poate ambiţioşi! De altfel, mă întreb dacă un membru activ al Gărzii se
mai poate desface de ea fără a risca asasinarea! Totuşi, între două focuri,
de ce să nu alegi să mori de cel legitim al patriei? Sunt anarhici. Anarhie
bazată pe o totală lipsă de judecată, lipsă de cultură. Ne barbarizăm. E
îngrozitor. Şi mie îmi pare rău că aş putea muri duminică?
Aş vrea să văd victoria popoarelor omenoase şi drepte! Doamne!
Acordă-mi şi acest răgaz! Amin.
Irinel îmi e tot mai dragă. E foarte deşteaptă, ar merita o cultură
adâncă. Dacă îmi îngădui, Doamne, să trăiesc, mă voi ocupa de ea ca de
un copil al meu. E păcat să se irosească în mondenităţi şi poze. E o fată
cu adâncimi.
Maricica e încă foarte tânără. Are exaltări de fetiţă. Cu atât mai bine.
Ar trebui să se mărite pentru „aşezarea sentimentelor”. Acum e în ea un
haos. Om de calitate primă. Jean Paul judecă minunat. Intelect perfect,
slăbiciune în caracter, încăpăţânat şi violent. Numai singur se poate
schimba, îmi e foarte drag. Dacă era copilul meu, defectele de caracter
poate se mai atenuau. Mulţumesc lui Dumnezeu că amândoi sunt copii
normali şi de calitate. Doamne, binecuvântează-i!

10 noiembrie

N-am scris de mult. Emoţii intime. Boala lui Mircea, mare părere de rău.
Avertisment. Stello incorigibil. Se joacă. Incapabil de a privi sfârşitul şi
sensul vieţii, cel puţin nu pare. Nevoie de simulacru de amor. Nu poate
renunţa! Să i-o iau în nume de rău? Sunt resturi care cer să fie arse şi în
mine. Ce departe de linişte, ce imens departe de un început de
perfecţiune.
Întâlnirea cu Cella, foarte bună. Dacă aş fi putut s-o ajut! În metafizic
aveam dreptate, dar omeneşte am fost prea severă, poate. Eu constat
toată decepţia şi secătuirea mea din pricina renunţării. Puterea de
rezistenţă şi muncă şi nădejde să fie oare rezultatul seriei de renunţări
sau e firea mea aşa? Oricum, regret uneori asceza în care am trăit. Până
la urmă, dezolare.
A murit Anna. Nu realizez bine, era pe jumătate dusă de câteva luni,
nu te mai puteai înţelege bine cu ea. Îmi pare rău, ca şi de Lenuţa, erau
„datoriile inimii mele”. E adevărat, cereau un efort gratuit. Când îl
făceam, simţeam că am fost bună.
Totul nebulos. Are sens sau n-are? Se moare greu. Am văzut-o pe
Anna luptând. Oare numai când simţeam în ea spaima? Ce chinuită, în
seara ultimă şi ce senină după moarte! Era o cucoană. Avea în expresie o
demnitate mare. M-am despărţit de ea cu o adâncă părere de rău.
Suferinţa o adusese la conştiinţa adâncă a păcatului, era foarte umană în
ultimii ani. Ce comprehensiune pentru chestii sentimentale şi ce
delicateţe în mărturisirea ei din 1936, seara de Crăciun, când am stat
singure. O mare vitalitate a împins-o uneori dincolo de voinţa ei. Era atât
de normală! Doamne, primeşte-o la Tine! Am auzit-o de zece ori
repetând: „Doamne, Te iubesc!”.
Parcă între iubirea de Tine şi de oameni e o diferenţă esenţială?
Maricica m-a pus pe gânduri. Explozie de plictiseală sau de prea plin?
Mă tem că Marietta are dreptate. În fond, ce complicaţii zadarnice. O
satisfacere legitimă ar pune tot la loc. Nu mai ştiu ce să cred. Absoluta
puritate e un ţel, dar nu o etapă pentru o fată tânără. Nu am curajul s-o
spun tare, s-o sfătuiesc. Ofta că trăieşte în compromis Istoria! Vai, se
repetă la indivizi ca şi la neamuri! Obstacole ce ne punem singuri.

23 noiembrie

Au trecut iar săptămâni. Multe evenimente intime. Ortodoxia îmi apare

pasionantă acum, când sunt în ea. Aş vrea să mă pot ocupa zilnic acolo.
E atât de mult de făcut şi mai ales de scos din ipocrizia neintenţionată a
făţărniciei de cuvioşie. Toţi bărbaţii de acolo îmi repugnă. Tartuffi!
Poate n-am dreptate. Arety10, tot mai simpatică. Iată un om întreg!
Încerc un plan de lucru, de-aş avea puterea să-l împlinesc. Mă tem să nu-
mi dea greş, ca tot ce fac ca organizare. Nu sunt bună decât cu lucrul
meu propriu. Tot mai mult simt că m-au deviat de la menire. Dar de
vreme ce e necesar pentru cauze, accept şi mă supun soartei. Întâlnirea
cu dna Meteş mi-a probat că menirea mea e în a convinge oamenii spre
adevărul obiectiv.
Scrisoare de la Schlumberger. M-a bucurat mult. Legătura cu Franţa e
ceva ce-mi este foarte preţios.
Institutul francez, popii francezi, atmosferă în care mă simt foarte
acasă. Simt o mare bucurie când constat afluenţa tinerilor la Institut.
Înseamnă o nouă orientare. Noica mă interesează şi-mi pare rău că nu-l
văd mai des. Ar fi poate de convertit spre o concepţie mai latină, mai
neteutonică. De lucrat în acest sens. Am vorbit cu Dupront lucruri
preţioase. Ajutorul lui îl aştept cu nerăbdare.
Evenimentele mondiale mă uluiesc. Catastrofa celor nouă vapoare în
Marea Nordului mă depăşeşte. Simt o oroare principială, nu realizez
oroarea concretă a nenorociţilor după Simon Bolivar! Stă mintea în loc
în faţa consecinţelor incalculabile de mizerie omenească declanşate din
voinţa unui nebun şi a multor ambiţioşi.
Civilizaţia şi-a plătit acum progresul şi încetăţenirea valorilor ei! Oare
viaţa în ordine naturală nu se cheltuieşte cu profuziune pentru a menţine
un tip vital? Aşa trebuie să fie în toate ordinile existenţei. Propăşirea,
mai bine zis, afirmarea duhului se plăteşte scump, cu luptă şi jertfă. Nici
Dumnezeu, prin fiul Lui, n-a fost scutit de jertfă pentru a răscumpăra
omenirea.
Tot mai clar îmi apare sensul dogmelor creştine. În jurul meu se
strânge cercul catolicilor. Evanghelia devine tot mai elocventă, dar
insistenţa aceasta pe care o preţuiesc ca o prietenie reală nu mă tulbură
în convingerea că toate precizările prea umane vin de la oameni, nu de la
Dumnezeu. Adevărul e unul, îmi zicea Mgr. Ghica11. Desigur. Dar
expresia lui e multiplă. Nerecunoaşterea Papei, neintrarea în turma
„unicului păstor” e păcat când recunoşti că Mântuitorul a cerut acest
lucru. Deloc! A spus: va fi o turmă şi un păstor. Când? A mă duce
singură spre turma cea mare n-are folos. Când turmele se vor uni, voi fi
bucuroasă. Are aerul să spună că aci e un calcul lumesc. Nu mă apăr de
el. Şi la ei e un calcul lumesc. Deşi e foarte nobil, e un egoism de castă,
de clan, de Biserici! Pretind că la noi se usucă credinţa. Dar la alţi
ortodocşi nu e cazul. În Rusia sunt martiri. Ce a scăzut în Orient e
cultura şi cu ea drumul spre duh. Petrache Lupu ar fi fost pus în evidenţă
la catolici, noi l-am banalizat, fiindcă suntem necopţi spiritual. Nu, nu!
Tot aparatul politic al lor e lumesc; ce e spiritual e la fel pretutindeni.
Am citit Pensées pour la suite des jours12, multe foarte frumoase. M-a
jignit în prefaţa lui Jammes insistenţa asupra rasei princiare. De ce un
prelat mai are nevoie să ştie originea lui? Introducerea prefeţelor vechi
în ediţia cea nouă mă şifonează ca un rest de orgoliu supărător, când se
îmbracă în umilinţă pastorală. E ceva neoccidental în acest gest. Curios!
Ador civilizaţia franceză, mă şochează adopţiunile ei, rupte din propria
lor rădăcină. Aci e cazul. Principi români care vorbesc prost limba lor,
care nu fac parte din contextul nostru spiritual. Atunci, fac parte din cel
francez? Desigur, dar e în apucături, în adâncul subconştient ce susţine
conştiinţa lor franceză un reziduu atât de oriental, care apare când cu
gândul nu gândeşti: ceva hibrid. Oare sunt obiectivă? Nu ştiu. Sunt
sinceră. Discuţia duminică seara despre Gide m-a pus pe gânduri.
Pesemne că eu nu discern răul cu suficientă acuitate. Cu Charlie du Bos
mă înţelesesem perfect… Simţea că pe Gide a trebuit să-l doară nu că a
publicat despre el ce a publicat13, dar că a gândit aşa. Pe altă parte
schimbarea punctului său de vedere l-a făcut, pesemne, să vadă cu alţi
ochi pe prieten. Obiectiv era perfect îndreptăţit, cum e şi Gide, de a fi
îndurerat. Dacă Mme van Rysselberghe a spus că Charlie a fait son salut
sur le dos de Gide9*, o înţeleg. Ea e necredincioasă, n-a simţit
necesitatea dureroasă de a spune adevărul unui bărbat. Ea, ca femeie, nu
vede decât trădare şi o pune pe spatele bisericii, care l-ar fi împins pe
Charlie să-şi judece prietenul. Eu nu cred că biserica a făcut-o. Cred că
oameni ai bisericii, în zelul lor pentru credinţă, au socotit că Gide
trebuie condamnat în propriul lui folos.
Mă întreb, în numele „Duhului”, cine are dreptate? Dacă
„sinceritatea” către care tinde Gide nu e mai aproape de Duh decât
„adevărul” proclamat de oameni? Relativ şi incomplet e tot, dar
sinceritatea, adică încercarea de totală obiectivitate cu sine, nu e oare
manifestarea cea mai sigură a omului în căutarea Duhului? Ştiu că Gide
e un om păcătos din punctul de vedere al trupului, ba poate şi gândul lui
e rău, când e sarcastic. Dar conştiinţa lui e intactă. Să fie adevărat că e
literator, că se joacă cu sinceritatea? Că între el şi el e o infimă distanţă,
dar e? L-am simţit atât de sincer întotdeauna – şi iubit. Căutând. Că o fi
un rest de orgoliu omenesc în acest om, care iubeşte pe Dumnezeu, dar şi
pe Om? Nu mă îndoiesc. Că refuză graţia din orgoliu? Cum aş putea-o
crede? De ce să nu cred că sunt grade de chinuri, de încercări pe măsura
fiecăruia. Mă rog pentru el. Asta e tot. Charlie e un privilegiat: chemat, a
venit mai uşor, avea mai puţin de învins în el, era mai mic, era un
înţelegător, un simţitor. Gide e un creator.

1*. Aproximativ (fr.).

2*. Descurajată, dezgustată (fr.).
3*. A naşte, a da naştere (fr.).
4*. Urât, aici cu sensul de neplăcut, dezagreabil (fr.).
5*. În contratimp (fr.).
6*. De la fr. félon, cu sensul de mişei, trădători (fr.).
7*. Dintr-odată, dintr-o lovitură (fr.).
8*. De fapt, în definitiv (fr.).
9*. S-a mântuit pe spinarea lui Gide (fr.).
 1940

19 ianuarie

Am cumpărat caietul demult. Vreau să-mi scriu impresiile de la Braşov.

Au trecut. Ba nu. Sunt în mine digerate. Îmi revine figura surâzătoare,
dar întrebător speriată a lui Trancu Iaşi, îmi revine răsuflarea opresată
care m-a frapat la 1 ianuarie, când a vrut să vadă cui îi scriu. S-a mirat că
mă adresam lui Gide sau a fost numai un fel de deturnare a atenţiei lui
reale ce se ascundea sub mirarea aparentă? Era ceva schimbat în el. Îi
voi păstra o amintire foarte simpatică. Mi-a spus, cu o melancolie mai
adâncă decât făcea şi pe care acum o înţeleg, că nu crede într-o pace
apropiată! Era ceva tragic în el şi trebuie să fi suferit inconştient în faţa
optimismului exuberant şi vital cu care afirmam presimţirile mele bune!
Dumnezeu să-i ierte! Era un om foarte cumsecade şi era un pur, unul cu
suflet de copil. Îmi e drag să mă gândesc la el deşi discursurile lui m-au
făcut să surâd deseori. Dar ce importanţă are o manifestare insuficient
intelectuală pentru calitatea omului? Duhul lui era „bun”, poate că nu era
cult în sens intelectual, deşi citise mult, dar era bun, adică duh nealterat.
Să-l odihnească Dumnezeu!
Au fost zile de mortificare după zile de exuberanţă în minunea iernii
însorite. Drumul spre Poiana, drum de poveste; acum ştiu de ce râdeam
atât. Eram surescitată – ca copiii din poveşti – aşteptam Poiana ca
minunea magului, ca apariţia zânei. Dar sus a fost decepţia – nimic mai
mult ca drumul. Ceaţa închidea orizontul, iar la „Turcu” mi-a apărut
toată primitivitatea vieţii neigienice în care marea mulţime trăieşte la
noi. Contrastul cu imaculata natură şi cu civilizaţia de la Aro m-a izbit;
n-am avut vreme să sufăr fiindcă am pornit iar acasă. Descindeam în
amurg, apoi în noaptea luminată de electricitate. Oraş mic de provincie,
mai ales în lumina artificială. Dar ce farmec! Impresiile succesive în
Piaţa Sfatului – un simţământ de foarte veche intimitate. Oare nu
confundam cu Marburg? Zadarnic dau să elimin cu totul ce e în mine
legat de Germania şi de limba şi cultura germane; la Braşov îşi reiau
drepturile legitime în mine care datează mult mai de mult decât timpul
studiilor la Leipzig şi Marburg, de pe vremea primei copilării, cu Frau
Flora şi cu „Maiandacht”1* la biserica catolică.
Patru zile au cântărit ca patru săptămâni. Familia s-a revelat ca o
instituţie foarte simpatică. Am trăit patriarhal din punct de vedere
spiritual. Nu simţeam nevoia de a ieşi din sfera ei. Poate din pricina
echilibrului de vârste, de gusturi, de planuri sufleteşti, Zizella şi Ionel
aduceau nota tinerească şi mondenă – copiii, copilăria lor. Mircea mi-a
apărut în toată omenia lui, cu nevoia de alţii, cu nevoia sinceră, caldă, de
a trăi în mijlocul alor lui. Régine, aceeaşi – cucoană până în fundul
sufletului ei. Nicu, enigmatic şi totuşi profund uman! Aurora, în
„vacanţă”: din tot ce a sfâşiat-o şi încătuşat-o în viaţă, esenţialmente
tânără! Ca sacrificată a unei condiţii sociale! Nellu mi-a dat o nespusă
bucurie egoistă în noaptea de Anul nou. Încrederea dovedită prin
confidenţele făcute şi reala simpatie omenească, nu doar familială. Se
caută încă. E „voinesc” prin dedublarea dintre el şi ce vrea să pară. Il
danse devant le miroir2*. E primejdie de cabotinaj cum a fost la Stello,
dar e prea inteligent şi precoce să nu treacă peste această epocă repede.
Acasă, Stello bolnav, mai mult psihic decât fizic. Nu suportă
deturnarea atenţiei de la el. Instinctiv se apără. E în stare să sufere
realmente numai pentru a nu fi uitat! Defect de temperament, sau de
creştere, sau mult mai adânc. Aş zice că e o calitate spirituală
copilărească, nematură.
Mă jigneşte în toată firea mea cuvântul lui brutal, care cade ca
ciocanul pe nicovală. Nu e în stare de o formulare calmă a unui gând – e
o izbucnire continuă de dorinţe, pozitive sau negative. E tipul emotiv pe
care egoismul funciar îl face agresiv. Uneori mă indignez tacit, uneori
reacţionez – pedagogic – tot mai rar, fiindcă am convingerea că nu vrea
să se schimbe. Nu vrea. Pe de altă parte ar părea că nu poate, dar spiritul
poate. E o lene în natura lui, o lene pentru perfecţiune. Să mă înşel?
Poate. Cine are curajul să spună că pătrunde în sufletul unui om? Oare nu
se crede o victimă a vieţii? Un părăsit de mine? Cine ştie cât sunt de
vinovată de tot ce nu poate azi! Cu toate astea simt precis câtă energie
spirituală am lăsat eu să izvorască în mine şi cât a acoperit-o el pe a lui.
Dar cine ştie ceva despre soarta altuia?
E bun până la un punct numai, căci e foarte aspru şi intolerant.
Indulgenţa la el este indiferenţă. Singura mare putere în el e inteligenţa
vie şi sprintenă. Mă tem totuşi că nu o hrăneşte îndeajuns, nu-i stârneşte
orizonturi noi. E un laş faţă de el însuşi, îi e teamă de efort. A jurat să nu
bea până la 1 martie. Il use avec soi3*. Aseară îmi propunea să bem
şampania. O fi înţeles că era o ispită reală, nu cum părea să spună, un
capriciu? Abţinerea douăzeci de zile e totuşi foarte respectabilă, trebuie
să fie o luptă grea în el.
Ambiţie lumească sau deşteptare a conştiinţei lui adânci, de foarte
bună calitate?
Mă înspăimânt de mine. Oare mai e dragoste, atâta obiectivitate? Asta
sunt acum, de ce să mă mint? Şi aşa de clar îi văd pe toţi din jurul meu!
Şi pe mine.

Mare bucurie conferinţele lui Iorga. Întâlnire cu o personalitate

puternică. C’est un grand homme!4* Defectele sunt ale fiinţei lui externe,
psihologice, dar dimensiunea eului lui e imensă. Intimitatea cu toată
istoria nu e efectul unei memorii prodigioase – are un suflet mare, care
simte cu mii şi mii de oameni şi situaţii din trecut. Se spune că e
capricios şi variabil. Se poate. Eu cred însă că ce pare burghezului
variaţie capricioasă e reacţie vie la orice realitate. Pentru noi, care ne
închidem în concepte şi formule abstracte, realitatea nu ne apare deseori
decât dincolo de aceste gratii. El o trăieşte imediat – şi imediat îi
răspunde, chipul ei e pentru el viu şi expresiv. Abstracţii, situaţii, cauze
sunt pentru el vii ca şi oamenii. Cum poţi să „feliciţi” un asemenea om
după o conferinţă? Felicitarea e o notă, lui nu poţi decât să-i mulţumeşti
sau, dacă nu te-a mulţumit, să taci. Între el şi noi e o foarte mare
distanţă. Poate confraţii săi întru mărime socială se compară cu el şi se
cred la fel. Mă tem că e aşa. Dar cine se poate compara cu cel care
cuprinde deodată în mintea lui toate aspectele istoriei? Nu e doar posesor
al unei cantităţi mai mari de cunoştinţe, ci trebuie să fie un altfel de
gând, cel care ţâşneşte din această plinătate care domină un orizont
nesfârşit, decât cel ce izbucneşte dintr-un câmp de cunoştinţe limitate.
De aceea, cu toate că el se înşală în lucruri mici, e singurul care în
momente decisive ale istoriei noastre ca şi ale istoriei universale n-a
greşit nici în prezicerile sale şi nici în orientarea ce o dă. Răspunsul lui
la evenimente e real ca şi ele, e înflorit dintr-un făcut viu, nu din unul
abstract. Îmi spunea părintele Chiricuţă cam ofuscat la telefon că l-a
atacat şi că nu pricepe nimic din ortodoxie. O fi aşa. Dar când a citat din
psalmii lui Varlaam, retrăia tragedia războiului de la 1916 şi îi da o
semnificaţie eternă, deci religioasă, care m-a emoţionat adânc, mult mai
mult ca o predică. Nu e creştin?! Nu-şi uită eul? Dar mă agasează aceste
pretenţii când vin de la cei care ştiu bine că şi ei şi toţi nu ne uităm eul
într-un fel sau altul. Care ar putea pretinde că e creştin? Care? Şi oare
acest Eu pe care-l pune în evidenţă să fie numai vanitate? Oare acest Eu
nu e pentru el însuşi simbolul pentru sinteza imensă spirituală ce
reprezintă fiinţa lui spirituală? Eul lui trebuie să-i apară ca şi nouă şi de
ce să nu-l respecte şi admire?
Iată, când a vorbit sâmbătă, a mărturisit cu mare curaj de a spune
adevărul cum l-a spus. Or, aceasta nu izvorăşte din egoism şi dispreţ
pentru alţii, ci dintr-o credinţă mare într-o misiune. Eul lui Iorga se
impune ca o chemare. Sunt fericită că l-am putut apropia de trei-patru
ori în viaţă. N-o fi comod, nu din cauza lui, dar din cauza sărăciei
noastre. Am impresia lângă el cum trebuie s-o aibă Florica mea [femeia
de serviciu] lângă mine, poate şi mai mult, din punct de vedere
intelectual. Nici unul din domnii ceilalţi ce cunosc nu-mi dă această
impresie. Nici chiar dl Motru care reprezintă o culme în cultura noastră.
Nici unul dintre filozofi nu e la nivelul gânditorilor mari apuseni. Iorga e
un istoric mondial.
Am fost la adunarea Universităţii Libere. Mă dor unele parti-pris5*-
uri. Nu văd oamenii sau nu vor să vadă că sunt pătimaşi? Nu judecă
nepărtinitori. Interpretarea unei interdicţii foarte naturale ca o ostilitate.
Sunt eu în nori sau ei? Eu îi fac credit – nu-l pot crede meschin. Afacerea
M.A.1 e prilej de a judeca iar publicul nostru. Până acum nu-l scoteau
din jidan, acum îi găsesc toate calităţile. Suntem nişte frondeuri. N-am
deloc încredere în moralitatea noastră publică, n-avem opinie, n-avem
conştiinţă publică. Dar avem oare şi conştiinţă matură individuală? Mein
Gott! Mein Gott!6* Pesimismul meu e rezultatul contactului cu
realităţile.

25 februarie

Iar n-am scris de mult, deşi am avut bucurii mari. Dusanne – aer şi soare
din Occident. Nimic nou şi totul nou, adevărat trăit. Învăţat prin dese
repetiţii? Ce-mi pasă fiindcă e retrăit tot timpul. Graţia făcută om şi
raţiunea triumfătoare. Un focar de viaţă ajunsă până la conştiinţa
superioară. Celulă fină. Tip de franţuzoaică. Mi-a făcut bine, deşi după
un asemenea lux e greu să-ţi mai arăţi sărăcia pe catedră şi totuşi, ca
gândire, nu mi-e ruşine să mă compar cu alţii, dar am impresia că sunt
leşinată pe lângă ea! Mi-am pus problema „limbii”. A noastră e foarte
sprintenă, dar îi lipseşte scânteierea, verva, aş zice până şi ritmul,
iuţeala. Căci debitul grăbit al lui Vulcănescu, de exemplu, cu toată
plinătatea detaliului şi a expunerii, rămâne grabă, pe când în limba
franceză e un debit de fluviu cum e un debit de torent sau de cascadă, nu
în iuţeala verbală cât în raportul cuvintelor. Mă întreb dacă nu e un
farmec special ritmic în înşirarea de atribute gradate, care picură uşor
unul după altul dând o zvelteţă frazei? În româneşte, când pui înainte de
substantiv o serie de adjective, e preţios; dacă le pui după, linia
propoziţiei se transformă într-o serie de puncte. Ca să prindă efectul
adjectivului, trebuie, mi se pare, să se condenseze toate în unitatea
substantivului care urmează, nu precede: La bonne, belle, ravissante
femme! Iată linia franceză, pe când a noastră: „Femeie bună, frumoasă,
fermecătoare!”. S-ar putea inversa şi în româneşte într-o interjecţie, dar
nu într-o propoziţie cu verb. Sună belferesc: „Buna, frumoasa,
fermecătoarea femeie se ducea” etc. Pe când franţuzul zice uşor: La
bonne, belle ravissante femme s’en allait.
Cât de mult sunt sensibilă la frumuseţea specifică a limbilor; e în ele o
chintesenţă de duh ce se scoală când limba e bine gândită. Îmi plac
cronicarii, e în limba lor atâta umor şi prudenţa unui popor ameninţat
mereu, dar liber pe dinăuntru.

Centenarul Maiorescu. M-a apucat tristeţea la Universitate, eram atât

de puţini! Am un fel de jale în mine când îmi amintesc cât de puţin am
mărturisit tot ce datoresc acestui mare dascăl. Aş fi vrut să pot vorbi sau
scrie şi eu despre el. Sunt prea timidă şi modestă. Că doar a crezut în
mine ca într-unul din elevii lui cei mai buni. A spus-o doar, în faţa
Gichii, că mă crede mult mai capabilă decât dra Stratilescu – şi aceasta
după ce vorbise în termeni foarte elogioşi despre ea. Revăd scena. Stam
în capul unei mese la Rectorat, Gica la dreapta, el la stânga. Cu
delicateţe cercetase mai întâi dacă ar putea mama să mă trimită în
străinătate. Îmi amintesc şi copilărosul dar nedelicatul „daaa” pe care l-
am spus fără să mă gândesc că siguranţa asta a mea crea o lovitură în
biata Gica. Ea pe atunci trebuia să intre repede în învăţământ ca să
câştige. Trebuie să fi fost foarte inocentă această conştiinţă a
superiorităţii mele, fiindcă nu a privit-o delicateţea dascălului cu vreo
mustrare. Am aflat pe urmă că a vorbit cu dl Motru să ceară mamei
sacrificiul de a mă trimite în Germania. El spunea să mă duc apoi în
Franţa şi un an în Anglia. Nu l-am mai văzut pe urmă, după licenţă, decât
o dată pe stradă în timpul războiului, ţinut de o soră de caritate, pe când
eu treceam cu trăsura. A răspuns foarte serios la salutul meu, dar ştiu
sigur că nu m-a recunoscut. Îi trimisesem teza cu o dedicaţie frumoasă –
am răspunsul lui foarte amabil, imediat, înainte de a fi citit. Ştiu de la
familia Bengescu că avea încredere în mine. Un singur gând dureros. Am
aflat pe urmă că ar fi fost şocat că de la Paris, pentru cei 70 de ani ai săi,
am dat o telegramă împreună cu Ghighi Djuvara. Poate că l-a şocat de la
fata cea tânără ce eram, această intimitate cu un coleg. Dar nu ştiu de ce,
cred că nu a avut decepţii, poate numai o reticenţă în faţa camaraderiei
ce se accentua tot mai mult între fete şi băieţi.
Trebuie să fixez aici încă o foarte preţioasă amintire, pe care aş vrea s-
o public cândva, ca dovadă a căldurii pe care o punea în ajutorarea
studenţilor în care avea nădejde. Îmi trecusem prima jumătate a licenţei
cu bile albe. Eram extenuată. Simţeam că nu mai lucrează celula.
Căldurile năprasnice m-au paralizat de când eram copil. O totală
prostraţie mă cuprinsese – se vădise la răspunsurile date la „franceză”.
Dl Maiorescu asistase şi l-am simţit foarte părinteşte îngrijat. M-a
chemat la cancelarie, i-am spus că las restul pentru toamnă, că sunt
incapabilă să trec examenul la dl Onciul, fiindcă nu mai pot memora
nimic şi la acest examen trebuia ştiut tot pe dinafară (spuneau studenţii
mediocri, m-am convins pe urmă ce false zvonuri circulă despre dascăli
în lumea studenţilor!). Atunci, foarte părintesc dar ferm, mi-a cerut să
fac acest sacrificiu, al unui efort intens câteva zile, pentru a scăpa de
grijă, a nu mai purta grija pe vacanţă. Şi ca un mare dascăl ce era, a ştiut
că un om tânăr nu face eforturi pentru principii, dar le face eroic pentru
un om în care crede şi faţă de care vrea să-şi dovedească admiraţia şi
recunoştinţa: mi-a cerut foarte ferm să fac acest efort pentru el, fiindcă
mi-o cere. Fără nici o rezistenţă, am făgăduit şi m-am ţinut de cuvânt.
Am „tocit” vreo trei zile câte 12-14 ore pe zi, parcă renăscusem, aveam
putere, rezistenţă, credinţă în izbândă. Dacă ar şti toţi dascălii ce poate
dragostea omului tânăr, când dascălul o merită! A sosit ziua examenului.
Dis-de-dimineaţă, în sala în care ţinea curs dl Crăciunescu. Am uitat de
atunci ce se petrecea în mine, dar nu voi uita niciodată emoţia dinamică
ce m-a cuprins când l-am văzut pe dl Maiorescu intrând în clasă! Venise
să dea, la nevoie, o mână de ajutor! El, olimpianul, pe care nu-l vedeam
decât pe catedră, pe înălţime, sau la distanţă, în Rectorat, el se ostenise
în ziua de vară copleşitoare să-şi întrerupă programul, pentru a veni, prin
prezenţa sa, să dea curaj unui copil, în care simţea că e nevoie de
încredere în el şi de dovezi de încredere şi simpatie. Niciodată nu voi
uita acest gest atât de cald omenesc, pe cât de discret, al unui mare
dascăl, al celui mai mare dascăl ce l-a avut universitatea românească! Şi
se spune de el că era rece!
Mă năpădeşte un groaznic dor de vremurile acelea, mă doare că n-am
avut curajul să-i scriu toată recunoştinţa mea. Mai târziu am făcut-o faţă
de alţii, faţă de Cohen, de Natorp, de Levy-Brühl, dar când eram foarte
tânără, nu îndrăzneam să mă apropii de profesori din timiditate, dar mai
ales din smerenie. Îmi amintesc ce stupid m-am comportat la Paris,
când, la Auteuil sau aiurea, eram cu Catherine Farquau şi Marietta şi mai
departe la o masă, sărmanul Pompiliu Strate bolnav, cu familia. Mă
întreb dacă am şi salutat. Cred că da, dar îmi amintesc ce stânjenită eram
de a sta în aceeaşi grădină cu el. Aşa eram pe atunci şcolarii, dar nu
indiferenţi nici prezumţioşi. Copii timizi şi pudici.
Ieri seară, conferinţa lui Noica. Mi-a plăcut mult: structură solidă,
convingere şi poezie. St. Augustin ondoyant de vie7*. Am simţit toată
primejdia pentru suflete mai neclare; le poate da libertăţi de care nu ştiu
să se folosească sau se folosesc rău. Un tic la gură, muşcă tot timpul
buzele; m-a izbit expresia, cu totul deosebită de expresia lui foarte
blândă. Cum vorbea, lucea ceva farouche8* în ochi şi muşcătura buzelor
m-a frapat. Fizionomia era cu totul schimbată. Am înţeles ce spunea
Dupront: e fanatic. Dar acest fanatism îmi pare totuşi suprapus. Din
natură e un reflectat. Cine poate decide despre natura unui om?
Ondoyant et divers9*.
Nonna Otescu2 a luat expresia lui Fra Angelico. E în el o euforie pe
care cred că i-o dă o nouă nădejde. E ceva nou în el. Cei din jur spun că e
efectul Pantoponului. Nu cred. Ieri avea ceva fericit în surâs. El crede că
nu crede, dar e în el o nouă curiozitate. L-am văzut că ieri aştepta să-i
mai vorbesc. I-am spus puţin, juste de quoi avoir à penser10*. Toate îmi
sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos, toate îmi sunt îngăduite,
dar nu vreau să mă stăpânească. Am realizat ce e mediul pentru noi. Din
grija lui stăm pe loc, nu avem curajul să înaintăm. Nonna ar putea acum
face saltul cel mare. Vineri a fost adânc emoţionat şi de atunci a gândit.
Cred în puterea rugăciunii. Mă voi duce la el cât de des. Dar eu nu am
destulă putere de credinţă; pentru ca să se salte, ar trebui ajutorul
altcuiva. Je cherche11*. Arată-ne drumul, Doamne!
Lucru aseară cu Maricica foarte interesant. Nu doar o lucrare de clasă,
ci o experienţă de viaţă. Delacroix o putere mare. Maricica e de rasă
intelectuală, vibrează la un gând just. Cu Mariana. Indiferenţa ei
suspectă.
Oare poză sau reală lipsă de interes? Mă întreb dacă sub această
excludere a interesului intelectual din interes vital, ceea ce face că azi o
posedă întreagă, nu e tot o voinţă, nu e spontană. Recunosc limitele mele
de comprehensiune şi simpatie; aseară am preferat să rămân singură cu
Maricica. Mariana avea ceva copilăros şi necopt şi, totuşi, poate ea era
tot atât de veridică, dacă nu chiar şi mai veridică. Ba nu! De ce oare grija
vitală şi socială să fie de drept mai importantă decât cea spirituală? E
ceva utilitarist în acest fel de a vedea. Marta şi Maria! O, Doamne, ce
libertate dai Tu celor ce cred în Tine! Îi scapă până şi de datoriile
morale!
Sâmbătă seara: Pirandello. Am înţeles greşit sensul piesei. Lipsa de
gândire de calitate. Lipsa de cultură. Se simte la noi. La fiece pas. Cela
fait la note vulgaire12*.
Stello foarte drăguţ. Sunt nedreaptă cu el, din pricina egoismului de o
parte şi a prejudecăţilor sociale de alta. Are în el posibilităţi enorme,
adânci, dar e incapabil de efort prelungit. O femeie mai credincioasă,
mai adevărat creştină, l-ar fi schimbat.

4 martie

Ultimele săptămâni trăiesc un fenomen sufletesc ce seamănă a minune.

Schimbarea lui Nonna Otescu e vertiginoasă. Din ziua în care l-am găsit
răzvrătit şi când m-am hotărât să-i vorbesc deschis, a făcut progrese
uimitoare. Am înţeles ce rău ne făceam toţi, crezând că ne menajăm.
Drept e însă că mi-a uşurat nespus sarcina. Previne cu inteligenţa lui,
acum şi cu propria nevoie spirituală, ceea ce credeam că trebuie
preparat. Întâi l-a uimit ideea unei suferinţe utile. Pe urmă a cerut
detalii, în ce constă umanizarea prin senzaţii şi simţiri banale dar trăite
până la fundul lor. Pe urmă a înţeles ce e rugăciunea. Imediat a urmat
acceptarea, mult mai uşor decât credeam. Şi cu ce graţie a prevenit
pregătirile mele pentru o mărturisire!
Alaltăieri eram fericită după buna noastră conversaţie, ieri la fel. Dar
m-a rugat s-o pregătesc pe doamna Otescu. Am încercat, nu vrea să
creadă. Se zbate cu evidenţa. M-a apucat mila de ea, o milă lumească,
largă. Imediat am căzut şi mai jos. Azi am făcut o mare prostie, insistând
la Nonna să fie mai puţin îngrijorat. Reproşul lui a fost magnific, al unui
om care nu se mai încurcă cu lucruri relative. Are nevoie de absolut, îi e
dor de esenţial – în mine îl găsea, adică în convorbirile noastre. Ce
decepţie pe el când a constatat că intru în compromis cu atmosfera
superficială, cu lumea trecătoare. El cerea pâine şi eu îi dam bombonele.
Am simţit toată amărăciunea lui, săracul, când a crezut că şi-a pierdut
interlocutorul cel serios şi că nu găsea în mine decât pe unul de pe malul
pe care l-a părăsit ca neinteresant.
Am aflat iar cât sunt de uşuratică, cum din nevoia de a împăca pe toţi
pierd calea adevărului. Mă tem oare de ce gândesc ceilalţi? M-am lăsat
influenţată tacit de ceilalţi care erau mulţi şi, fără voia lor, ostilă
adevărului adevărat! M-am aplecat spre ei, şi el a simţit-o. Poate ne-a
fost trimisă amândurora ca învăţătură! Mie ca să mă recunosc a mia oară
fluşturatică, neserioasă, jucăuşă. Dacă mă suport cu plăcere în acest
păcat e că n-am fost pusă în faţa morţii cu el. Dar aci e un caz în care
relativul şi amânarea seriosului nu-şi au rostul. Azi am simţit umilinţa
binefăcătoare pe care am simţit-o la Oxford când m-a certat Roger
Faure. A fost corectată mai ales femeia din mine, căci personal admit
greşeala mea de uşurinţă, dar o simt mai grav recunoscând în ea păcat
adânc, de rădăcină, dincolo de mine. Greu de stârpit şi apoi se furişase,
nu în gândire, căci aia e critică, dar în sentiment, un mic fum de
suficienţă. Ştiam că nu eu îl călăuzeam pe Nonna, ci sunt numai
instrument în voinţa lui Dumnezeu. Ştiam, gândeam, spuneam astfel, dar
prea eram fericită, ca într-un triumf. Azi am aflat cât poţi să fii de idiot
când te lasă inspiraţia în asemenea cazuri. Am fost opacă, o oală de
pământ.
Acum am încercat să telefonez, nu pot, e iar o indiscreţie. Trebuie să
aştept to be guided13*. Pentru Nonna deziluzia îşi are şi ea rostul, trebuie
să disocieze adevărul de persoana care îl aduce şi trebuie să trăiască şi
greutatea şi bucuria de a umbla singur, pe propriile sale picioare.
Doamne, ce străvezii sunt toate întâmplările, când le ştii tălmăci. Oare
nu sunt iar prezumţioasă? Mă supără în mine o duplicitate, adică o
dedublare: sunt şi mă găsesc fiind.
Chestia cu Straja e şi ea foarte simplă. De ce am complicat-o atât în
mine? Nissa [Cămărăşescu] era foarte sincer străină de tot şi poate
nimeni altul nu e vinovat de ceea ce a spus decât propria ei strâmtime de
cap. Constat că devin circumspectă. În Yvonne am văzut acest defect,
pesemne de aceea mă şi agasa în ea fiindcă îl simţeam latent în mine. E
un orgoliu şifonat. Cu toată liniştea mea şi conştiinţa valorii mele, tot
sunt nemulţumită cu mine, din pricina uşurinţei mele. Am putere de
aprofundare mare, şi totuşi e în mine un elan, un zbor, care mă ridică din
greutăţi şi mă ia în pas de dans. O fi graţie, nu contest, dar aş vrea să fie
mai adâncă, mai reală.
Altă poză, oare, această autocritică? Smerenie, smerenie, oare când
voi ajunge la ea? Ce lucru greu această perfectă obiectivitate cu tine!
Oare e posibilă? Mă duc la Montaigne. Mă zgârie gândul că sunt un
carrefour14* de gânduri străine. Doar am puterea aceea creatoare în
mine? Totuşi mă izbeşte abstractul complicat în mine, pe lângă
simplitatea şi evidenţa altora.
Ieri Alice Dimăncescu m-a uimit. Fără filozofie a găsit, din experienţă
intimă şi talent, expresia unor adevăruri de o adâncime formidabilă. O
priveam, era întreagă numai dragoste, inspiraţie. Eu mă simţeam opacă
şi inutilă lângă ea. Am regăsit ideile mele în textul ei, dar cât de luminos
trăite, înviate din crisalida gândului teoretic.

9 martie

Am vorbit acum cu Nonna. Era emoţionat, glasul stins, primise marea

taină. De ce cu un sfert de oră înainte am simţit nevoia să îngenunchez şi
să cred că particip la solemnitate? Dă-i, Doamne, bucuria de a trăi
cunoscându-Te! Fie voia Ta!
În fond sunt fericită că l-am putut ajuta să ajungă în post. Doamne! Îţi
mulţumesc şi ajută-ne să fim cum vrei Tu.
Stello foarte bolnav. Îmi e teamă şi totuşi nu. Je résigne tout à
Dieu15*. Ce calm dai tu, Doamne! Nu ştiu ce e cu mine acum; e o
stagnare în mine subită. Moartea m-a apropiat prea mult pentru a nu
vedea ce trecător e tot, spunea Părintele Gala cu o siguranţă
binefăcătoare: viaţa şi moartea sunt contigue – treci dintr-o cameră în
alta. Şi Claudel scrie la fel (Position et Proposition, vol. 2). Priveam
mingea de foc a soarelui când apunea, a apus foarte repede, mă gândeam:
cum o percep spiritele? Dar nu mai e percepere, e cunoaştere. Nu mă
împac la gândul că nu are culori, probabil armonia trăită este mult mai
frumoasă. Culorile, potrivirea sunetelor, tot soiul de frumuseţi sunt doar
o „arvună” a vieţii totale, libere! De ce melancolia mă cuprinde totuşi la
gândul despărţirii? Poate simţământul că nu vom fi toţi deodată părtaşi
la armonie, doar la finalul finalurilor.

12 martie
Pleoşteală mare. Stello continuă să facă temperatură mare. Mauvais
caractère16*!
Bietul Nonna foarte slab. Simt că nu-l pot susţine cu gândul. Mă rog –
ca un om slab. Doamne! Ce vei fi vrând de la noi?!

17 martie

N-am mai scris. Hăituită. Boala lui Stello, din fericire, a trecut.
Convalescenţă repede. Momente de exasperare contra mea, slăbiciunea
în neputinţa de a-mi opune un veto la hotărârile altora. Ex.: consultul.
Din fericire, Marius Nasta atât de comprehensiv. E atât de uman, crede
omul pe cuvânt fiindcă el e drept şi întreg. Tot mai mult dorinţa de a trăi
clar, integru, net.
Ieri zi teribilă de tristeţe şi bucurie. Moartea lui Nae Ionescu, pe care
l-am cunoscut în fond atât de puţin, dar în care bănuiam o mare putere a
spiritului, m-a umplut de o tristeţe specială, tristeţea că e greu să
ratrapezi17* timpul pierdut sau rău întrebuinţat. Nu ştiu decât prea
„oficial” lucrul acestui om puternic asupra oamenilor, asupra tinerilor
mai ales. Individual îl adoră, semn că a deşteptat viaţă în ei. Nu se poate
să fi fost fără duh, dar îl muncea poate o ambiţie, sau un orgoliu, sau
slăbiciunea pentru frumuseţe şi eleganţă. Ce ştiu eu!? Compromisul
acestei vieţi nu-l privesc din punct de vedere social, dar mai ales din
punct de vedere intim! S-a lăsat „cumpărat” în sinea lui de o predilecţie.
Poate de una nobilă, dar actul e la fel de subordonat adevărului nevoilor,
gustului lui. Să fi crezut el că e spre binele României să se dea în braţele
actualei Germanii? Prea gândea bine şi liber pentru asta. Iar dacă avea o
dublă morală: una pentru stăpâni şi alta pentru sclavi, nu era încă
limpezit, ce qui revient au même18*. S-a lăsat ispitit şi cumpărat chiar de
o teorie. Doresc din toată inima să aflu că ultimii ani l-au purificat, l-au
adus la claritate internă, aceasta singură contează.
Ce cu totul altfel îmi apare sfârşitul lui Paul Desjardins! Ieri seară
vestea telefonată de Bubi H. m-a străfulgerat cu dezolare. Încă unul din
vechea gardă care se duce, încă unul din cei care cred şi trăiesc pentru
limpezirea conştiinţei omeneşti. Cu el parcă s-a sfârşit o lume, o fază a
culturii europene. Am plâns cu durere şi fiindcă nu-l voi mai vedea, dar
şi la gândul cât trebuie să fi fost de trist de ultimele evenimente în care
vedea falimentul crezului său de o viaţă! Să trăieşti 80 de ani pentru
libertatea de gândire şi l’union pour la vérité19* şi să mori în ziua în care
Finlanda eroică e silită să încheie pacea dureroasă cu agresorul
triumfător fără să fie învingător! Doresc să fi fost complet detaşat de
toate, dinainte!
Cher, cher, cher vieux Maître! Je ne reverrai donc plus votre regard
bleu plein d’enthousiasme et de foi à l’avenir! Je ne verrai donc jamais
plus votre haute silhouette et ce visage de pur intellectuel, toujours un
livre dans les bras ou sous les yeux – passer sous la charmille, ou assis
comme un moine dans l’embrasure de la fenêtre dans la bibliothèque!
Vous ne me montrerez plus jamais quelque chapitre cher dans quelque
livre rare – plus jamais on ne pleurera plus ensemble sur le sort des
peuples oppressés ni ne ressentirai – je mon propre enthousiasme
s’ennoblir en étant reçu du votre avec ce geste de générosité totale
envers ceux que vous savez sincères! Je sais qu’il en avait qui ne vous
aimaient pas – qui avaient peur de vos sarcasmes. Mais pour les simples,
les authentiques, les sans prétentions vous étiez toujours bon et prêt à
aider. Merci de tout ce que vous fûtes pour moi. Merci. Que Dieu vous
réçoive parmi ses enfants de lumière. Priez pour nous, cher Maître – et
puisque vous êtes dans la paix, priez Dieu de nous en donner. Soyez
l’ouvrier de la paix entre le ciel et la terre, cher, cher Maître!
 Hier, c’est comme si tout me preparait pour recevoir dignement cette
nouvelle douloureuse. Le Misanthrope, joué par la „Comédie Française”
– les trois heures dans cette atmosphère de profonde et noble humanité
m’avaient fait retrouver un équilibre spirituel et un niveau spirituel de
cette bonne qualité comme Pontigny vous l’accorde. En sortant du
spectacle et de ce dialogue elliptique avec Clarion, émue jusqu’aux
larmes – je rentrais chez moi avec un sentiment curieux de joie et de
souffrance à la fois – sentiment d’exilé qui a entrevu sa patrie pour
quelques heures. Non pas que je me sent d’ici, toute entière, mais je
souffre que nous ne soyons en état de vivre sur nos propres hauteurs,
mais toujours dans les impasses de compromis et de passivité20*.
Numai ţăranii la noi mai au nobleţea unei culturi reale; la ei – cultură
etnică şi creştină, ei sunt oameni demni de acest titlu de nobleţe, atât cât
nu i-a îmbolnăvit şi pe ei corupţia compromiselor şi a neautenticităţii.
Frumos spectacol, Doamne, aveam simţământul că Molière venise el
însuşi să-şi verse durerea în faţa noastră! Am plecat un om mai adevărat
de acolo şi am primit vestea morţii bătrânului umanist cu un suflet
curăţit şi pregătit pentru cele etern omeneşti.
Îmi pare rău că nu-i pot da lui Nonna răspunsurile ce le aşteaptă ca un
ajutor de la mine. Nu am ştiut să-i spun limpede ce e donnez votre
douleur21*. Poate nu ştiu nici eu ce este această formulă pe care am
repetat-o ani de zile, sau mai bine zis, am lăsat pe alţii s-o repete fără să
mă opun, cerând o explicaţie. Atât sunt de obedientă şi conformistă!
Mâine am să-i spun că mi-am răspuns mie, după reflexiune. Donner sa
douleur pentru a răscumpăra alta: echilibrare de forţe spirituale în
ansamblul spiritului. Dar mai ales scrupulele în care se încurcă să le
îndepărteze ca un obstacol la noua sa metodă de a trăi. A vrea să
„înţelegi” înseamnă a stărui tot pe calea veche, a pune adevărul spiritual
pe linia realităţilor fizice. „A crede” e tocmai schimbarea macazului. A
nu mai cere raţionament în evidenţă. Dar dacă n-a ajuns la evidenţă?
Dacă l-am antrenat, fără voie, mai departe decât putea? Nu cred.
Fericirea de la început era dovada sincerităţii lui. Să fie ispită? Poate
trebuie să treacă prin ea. Îi voi spune mâine toate acestea şi că micile
sacrificii ale gurmandizei mele, în intenţia lui, nu sunt copilării, ci sunt
semne de dragoste omenească între oameni, iar rezultatul e o cunoaştere
reală a suferinţei de privaţiune prin care trece. Altfel rămâne teorie!
Doamne! Fă Tu cum ştii.

20 martie, seara

Azi am văzut pe Nonna. Groaznic de schimbat la faţă. Nu l-am văzut

doar o zi – ce mască chinuită când dă să adoarmă – tot se relaxează. Şi
iar când „învie” altă expresie. A plâns de duioşie, era fericit, spunea el,
de a avea în jurul lui tot prieteni „de treabă” şi „suflete rare”. A găsit cu
cale să mai facă o galanterie, cu surâsul potrivit când am spus: acum
plec eu ca să vie Jora3. A răspuns: „nu mă împac cu substituirea!”. Plin
de umor şi mai ales o minte perfect limpede. A spus de Argetoianu: „Om
subţire, extrem de inteligent cu toate că n-a întrebuinţat-o pozitiv” şi a
adaus: „nu pot eu cu o minte numai de două generaţii să-l judec”.
Cum îşi caută firul gândului, când îl pierde! Cât e de lucid chiar când
îl cuprind umbrele. Iarăşi o dovadă că deşi „mintea” se poate întuneca,
spiritul rămâne intact. La el spiritul ţine trează şi mintea şi simţurile
(aude şi vede cu o acuitate rară) şi inima! Doamne! Poate vrei Tu o
minune cu el. Poate vrei să arăţi multora puterea Ta ca să-i aduci la Tine.
Doamne! Aibi-l în mila Ta! Nu pot crede în moarte când sunt lângă el. L-
am sărutat, a fost ca o despărţire, dar tot cred că vom mai vorbi. Poate îl
aşteaptă pe Părintele Gala!
Europa ce are de făcut? Nu ştiu ce să doresc. Pesemne că nu realizez
oroarea războiului, doresc înainte de pace o înfrângere a nazismului.
Oare simţ de dreptate sau de răzbunare? Nu mai desluşesc în mine.
Stello foarte omenos de când e mai bine. Îmi este foarte drag.
Luni, scena mare cu Marietta, acum o regret teribil. Mica de ea! E
vinovată fără să ştie, în fond nevoia ei de bani foarte legitimă, prea a fost
lipsită, veşnic s-a luptat pentru o sută de lei! Regret ieşirea mea. O
iubesc necondiţionat. Furia mea împotriva nedreptăţii de a pretinde la ce
e greu muncit. Sper că dacă pretindea la o sumă primită gratuit de mine,
nu mă înfuriam. Sau dacă avea curajul să ceară direct. N-am încredere în
exactitatea lui Ionel. Atunci mă revolta ideea că ei găsesc normal ca eu
să rămân fără leafă ca ei să fie liniştiţi. Puteam face altfel, aş face-o la
un impas greu, dar nu admit capricii, şi doar din cauza lor neregula în
buget.
Încă o dată constat că generozitatea nu este o virtute naturală! Măcar
la mine! Ea cere victoria spiritului asupra egoismului.

22 martie

Nu ştiu ce am, un gol. Cred că e şi influenţa timpului mohorât. Starea lui

Nonna m-a pleoştit. Problema vieţii, mai complicată decât aş vrea s-o
cred. Descompunerea facultăţilor prin lipsa hranei, şi totuşi comanda
centrală intactă. Citit psihologie. Suprapunerea funcţiilor sistemului
nervos specializat în legătură cu formarea conştiinţei şi a eului. Oare
spiritul şi-a creat treptat organele de afirmare până la conştiinţa eului?
După moarte, alt mediu, altă adaptare a vieţii care a atins unitatea eului.
Problemă: continuitatea personalităţii sau a speciei? În lupta vieţii
spre personalitate, spre conştiinţă individuală, se creează centrii
corticali. Oare personalitatea ajunsă, nu mai e nevoie de viaţă, de
relaţiune cu universul fizic? În fond Eul este o victorie a conştiinţei
asupra mediului, e sustragerea de la excitaţia externă, e liberare relativă
de fizic. Pesemne eul complet liberat ce mediu şi de trup devine pur
creator, activ, iese din starea pătimirii, pasivitate.
De ce nu intrăm în relaţiune cu spirite? Fiindcă nu avem un Eu destul
de liberat: „transa”, poate şi starea de detaşare din mediul fizic. Aseară
auzeam Simfonia a IX-a la radio. Vocile, oamenii, existau undeva, intram
în relaţie prin undele văzduhului. Aparatul de emisie radiofonic ne
lipseşte spiritual ca şi cel de recepţie. Universul trebuie să fie plin de
Energie spirituală degajată din oameni. Cum continuă? Personalitate?
Cred că există o unitate mult mai concentrată, o inimaginabilă unificare
cu izvorul creator; nu poate fi piedica râurilor în mare ci integrare!
Grade? Cred că da. O ordine ierarhică intensivă. Mă cuprinde o
curiozitate. Înţeleg graba lui Nonna. Trecerea lui nu e comandată de trup
ci de evoluţia sufletului. Poate că mai are de învăţat aci faze de dominare
a fizicului. Sentiment curios în mine faţă de acest triumf al puterii
spirituale. N-am impresia de a sta în faţa unui sfârşit ci a unui început.
Un amestec de jale a despărţirii şi de bucurie a reuşitei lui. Doamne, fie
voia Ta!

30 martie

Ieri, moartea lui L. Theodorescu4 m-a zdruncinat şi m-a revoltat. Speram

până în ultimul moment, prea mă rugasem şi mi s-a părut că Domnul mă
ascultă. Aveam toată noaptea impresia că-mi dă voie să mă lupt pentru
bietul L. Până la exterminare. Vestea morţii m-a lovit ca un zvon că
Dumnezeu e surd. Durerea Maricichii – totul mă transportă într-un fel de
neant. Zi oribilă ieri! Un gol fără remediu. Am simţit ce trebuie să fie
dezolarea celor fără o credinţă. Aseară, după vizita coanei Cecilia, mă
simţeam desfiinţată de tristeţe. M-am rugat necredincioasă, cerând
sprijin. Azi mi-am regăsit echilibrul. O simt în nevoia de bucurie care
este evidentă în mine. Aş vrea să uit tot şi să pot râde. Afară, o vreme
infamă, tristă, ploaie hotărâtă. Mă gândesc cât n-are parte bietul băiat
încă de soare. Avea ceva trist în el, o slăbiciune, un à quoi bon! N-a
luptat pentru fericirea lui. Am înţeles asta din chipul sorei. Un neam de
slabi. Dar, vorba Mariettei, era delicat. Aşa se răscumpără pesemne
delicateţea, cu slăbiciunea. Când vor fi oamenii complicaţi? Am tristeţea
ca după unul de ai mei. Mă obişnuisem să-l gândesc logodnicul
Maricichii. Se pare că era oficial promis cu A.D. Nu ştiu de ce nu cred că
ar fi realizat acolo. Proba: soarta lui nu era acolo.
Madeleine Cancicov spunea: Dieu l’a sauvé, ne lui a point permis de
se renier lui-même22*. Visul mamei sale e curios, premonitor.
Să mă duc la înmormântare sau nu? Nu mai ştiu ce să fac.
Mă voi feri de insinuările făţişe ale lui El. M-a tulburat ca un lucru
venit din afară. Ce periculos de nedrepte şi revoltătoare sunt asemenea
prozelitisme. Mad[leine Cancicov] e adevărat creştină, nu propagandistă.
Oare eu nu l-am influenţat pe Nonna? Dar nu l-am asaltat. Doamne!
Apără-ne de lucrul atât de lumesc, deşi cinstit al catolicilor. Nu că n-aş
dori o singură turmă şi un păstor. Dar ei pun patimă politică în insinuări,
fără să vrea. Vorbind de inferioritatea bisericii noastre, păcătuiesc. Le-o
voi spune. Am simţit o mare decepţie de a întâlni chiar în cei mai sfinţi
asemenea intenţii. Oare ardeau pe rug din „dragoste”? Doamne, unde m-
ai aşezat, ajută-mă să rămân, din fidelitate, nu din încăpăţânare laşă. Nu
mă lăsa influenţată psihologiceşte – atunci când spiritul meu nu acceptă
superioritatea ce pretind – ba chiar simt inferioritatea lor în bunătate.
Pretind că noi n-avem sfinţi, nu ştiu că noi suntem modeşti şi nu sfinţim
uşor. La ei, Petrache Lupu ar fi fost sanctificat. Mă revoltă spiritul de
partid. Doamne, nu îngădui să zdruncine buna noastră, cinstita noastră
credinţă în Tine. Iubesc şi respect şi pe ai lor ca pe un frate. Dar mă
doare prozelitismul lor ieşit din impulsul cuceritor al omului.
31 martie

Ieri o zi de nesuferit. Nu pot realiza până la fund, fără groază şi „recul”

ce s-a petrecut în Maricica. Nu pot să-mi amintesc figura ei fără să mă
desfiinţez mintal. La Vierge douloureuse23* – trăită, nu imaginată.
Insuportabil pentru sufletul meu. Suporţi sentimentele tale dureroase,
dar mai greu pe ale unui copil al tău! Bine a făcut Valérie că n-a fost. M-
am dus pentru două motive aparente, pentru unul real: un impuls. N-am
rezistat. Tot ce n-am fost, pentru acest tânăr, din prejudecăţi mondene –
sfătuitoare, prietenă, mătuşă, am trebuit să-i fiu în ora ultimă. Nu mai
ştiu ce să cred de supravieţuire, dar dacă mai e, aş vrea să simtă afecţia
caldă, bună, ce crescuse de ani în mine pentru el, pe care-l simţeam,
poate doar gândeam: nepot. Mă obsedează chipul lui, cu ochelari şi surâs
frumos, şi-l văd tot cu pălăria maron cam rotundă! Îmi surâde serios! Ce
vrei de la mine? De ce n-am îndrăznit să-ţi vorbesc pe faţă? De ce am
ascultat-o pe Maricica. N-a fost să fie, că doar am telefonat de două ori
atunci!
Maurois spune că o reţetă de fericire este uitarea. Trebuie timp.
Azi, zi imposibilă, oboseală şi relaxare a voinţei. Un à quoi bon total.
Lucru maşinal. Sunt o umbră. Vizita neprevăzută a lui Irinel mi-a făcut
bine. Nevoia ei de a veni să-mi spună păsul, spaima, m-a încălzit. Ce
bogăţie temperamentală şi mintală – trebuie educată sentimentalitatea. Il
manque le joint24*. Material superb. Îmi e foarte, foarte dragă, aş vrea s-
o domolesc puţin în reacţii, să se canalizeze şi organizeze. I-ar trebui
mediul occidental. Am mari nădejdi în ea. S-o ţie Dumnezeu. Îmi revine
chipul dureros al Maricichii. Îmi taie inima.

6 aprilie
N-am mai scris, deşi impresii multe şi un fel de tristeţe intimă. Mă
urmăreşte bietul L.Th., cu ochii şi râsul lui. Parcă ar vrea ceva de la
mine. Mă rog, sărăcuţul, pentru el. Nonna îmi pare liber, suveran. Oare
ce va fi după moarte: nu pot crede în neant. La vie croit à la vie25*.
Copeau5. Conferinţă splendidă prin valoarea omului: convingere şi
plătire prin viaţă. Sentimentul unei misiuni; vibra sub orice vorbă.
Lectura splendidă a lui Bérénice e un cântec de dragoste, dar de o
puritate stilistică fără pereche. L-am văzut, am vorbit cu el. Îşi amintea
de mine, foarte amabil, dar aveam impresia că nimic nu-l mai atinge din
afară.
Comparaţia celor spuse de el cu ai noştri. La noi, foarte deseori lucruri
mai interesante, adică neştiute încă, dar numai gândite. La aceşti
occidentali, sunt trăite, iar banalul aparent e numai eternul omenesc.
Cum a citit pe Shakespeare! Era ceva zguduitor. Arta actoricească devine
astfel un adevărat sacerdoţiu. Din ce în ce mai mult simt legăturile artei
mari cu credinţa. Aş vrea să-i pot trece Maricichii această experienţă,
dar nu ştiu cum să deschid vorba. Nu doar că mă intimidează, dar nu se
lasă simplu abordată, are chiţibuşuri. Şi se simte singură, neînţeleasă,
când în realitate e străvezie, dar nu ştii pe unde să intri la ea fără să ţipe
de durere. Din ce în ce, asemănarea cu Colea – acelaşi talent de a suferi
şi de a se complace în suferinţă, la ea, dublat de o ideologie adecvată. Pe
Colea viaţa îl scotea din vagul rusesc.
Valérie, de o rezistenţă eroică. Eroismul ei faţă de restul lumii e
carapacea care acoperă devotamentul fără măsură pentru ai ei. Tip de
femeie, soţie şi mamă! Cu cât trece vremea, cu atât o admir şi o iubesc
mai mult, e singura dintre noi care a trecut prin încercări grele şi a făcut-
o cu o rară nobleţe omenească.
Nu ştiu ce am. Scade puterea aşteptării, a fervoarei. Bătrâneţe?
5 iunie

N-am mai scris. Mă las luată de clipe, şi ce le umple, de datoria

superficială a vieţii sociale. O profundă lene sau indiferenţă interioară?
Sau sentimentul neimportanţei a tot faţă de cauza generală, umană, ce e
acum în joc?! Trăiesc pe din afară tot ce nu se raportează la câştigarea
războiului de către aliaţi. Adevărat în mine doar rezistenţa credinţei în
finalul războiului, envers l’évidence du moment26*. Cred în cauza
dreaptă. Istoria arată că nu o conduce morala, exemple de înfrângere a
celor buni. Degeaba. Cred în victoria aliaţilor. Desigur, e efectul dorinţei.
Uneori mă analizez, caut colţurile în care se ascunde sofismul, descopăr
ascunzişul, dar mai adânc decât dorinţa e încrederea în Dumnezeu cel
bun şi drept. Oare cele două atribute se potrivesc, nu se exclud? Cred.
Aştept sfârşitul pentru a trage concluzia: am dreptul să mă las dominată
de credinţă. De câteva zile, un simţământ al morţii foarte acut. Aş putea
dispera în faza inutilităţii vieţii, dar nu vreau, mă opresc în apreciere.
L’inutilité même n’est pas inutile27*. Gratuitatea vieţii noastre, chiar
lipsa ei de sens, ar avea o însemnătate, ar confirma hazardul, aventura
existenţei. Imposibil, oricât ai sfărâma cu gândul, să ieşi din rânduiala
unui sens – e inerent vieţii şi conştiinţei. Imposibilitatea unui adevărat
pesimism. Orice pesimism e gând gol, nevital. Cel crescut din viaţă, fie
oricât de pur, nu poate cuprinde neantul, de orice natură ar fi el. Neantul
e un concept limită, logica nu e gândire, e un semn gol în figura realului
gândit.
Conferinţa despre Mme Roland. Toată lumea mulţumită de mine. Şi
eu. Nu pentru lucrul intelectual, dar pentru îndrăzneala de a spune în
public ce gândesc despre Franţa, fără impudoare şi ca o afirmare a
libertăţii de cugetare, pe care atâţia o contestă. Într-o societate care mă
înspăimântă cât e de înfricoşată, am îndrăznit libertatea exprimării
cugetului şi a sentimentului. Nimic important, în vremuri normale şi în
lumea culturii. Desperant că am ajuns să ne bucurăm de un gest normal
ca de unul nobil!
Am impresia că susţinându-i pe aliaţi cu gândul, cu încrederea, cu
dragostea, îi ajuţi. Iluzie? Desigur pentru pozitivişti. Cine crede în lumea
duhului crede în această solidaritate eficace. Lectura şi conferinţa despre
Péguy6 m-a impresionat. Şi textul şi semnificaţia lui adâncă şi general
umană. În faţa adâncii spiritualităţi franceze nu mă pot opri de a mă
înfiora ca în faţa unui chip din lumea superioară, o revelaţie din lumea
celor veşnice.
E, pesemne, limba în care mi se arată nepătrunsul şi simt atunci
adâncimea veşnicului meu românesc cu o claritate extremă. În Péguy am
întâlnit vocea adâncă a românismului, desigur din pricina „ţăranului” din
el.
N-am scris nimic aci după plimbarea în Bucovina. Îmi pare rău, am
cheltuit încântarea în povestiri şi exclamări verbale neconturate. Acum
mă tem că emoţia e pur intelectualizată. Să încerc, pentru fixare.
Oamenii mi-au deschis larg inima, nici o clipă nu m-am simţit străină.
Oameni de treabă, mai simpli ca noi, mai români. Ţara încântătoare.
Veselă grădină, e adevărat, dar şi ceva utilitar pe de o parte şi eroic pe de
alta. Drumurile pieptişe se urcă precum curajul neînfrânt. Chip de ţară
gospodară, spălată, decentă, şi chibzuită şi cu flori la cingătoare şi la
ureche. Chip frumos şi grav care ştie să surâdă des, dar care păstrează o
grijă în colţul genelor. Prea e aproape hotarul!
Mănăstirile – sentimente deosebite. Putna m-a cuprins prin amintire şi
evlavie faţă de Ştefan Voievod. Sentiment curios, între vis şi uimire, de a
vedea realitatea şi a o confrunta cu imaginaţia şi gândul unei vieţi
întregi. Aş fi vrut să mă pot reculege în faţa marelui mormânt. N-am
putut din pricina companiei; trebuia să fiu singură. J’ai raté cette
rencontre28*. Doar în gestul strămoşesc de a aprinde o lumânare la
căpătâiul lui am trăit realitatea clipei, fuziunea trecutului cu prezentul în
mine, şi toate gândurile şi sentimentele animate de Marele Voievod s-au
realizat în gestul pios şi într-o rugăciune să ne păzească de duşmani.
Muzeul minunat. Aci mă împac cu bizantinul. Broderiile artistice au
deşteptat în mine un simţământ de mândrie şi mai ales de siguranţă
culturală!
Suceviţa – impresie unică! Ploua cu găleata, tristeţe copleşitoare peste
pomii înfloriţi şi parcă întinaţi de şiroaiele pământului care curgeau fără
încetare dintr-un cer de ceaţă ce ne învăluia. Casele, curţile închise
păreau mohorâte şi fără glas, turtite la pământ. Dealurile împădurite ca
ziduri de lut rulau printre toate aceste lucruri obidite, îngenuncheate
parcă de soarta nepăsătoare care turna cu găleata o apă rece care se
murdărea îndată ce atingea pământul şi lucrurile lui. O tristeţe grea
amestecată cu amintirea vremilor de băjenie şi cu grija apăsătoare a
zilelor viitoare ameninţătoare. Deodată s-au ivit ziduri de cetate
impunătoare. Meterezuri şi turnul din dreapta intrării stau zburlite şi
îmbufnate. Deasupra intrării un buchet imens de trandafiri neatinşi de
ploaie, un zâmbet superb de viaţă; o frescă pe piatra sacră! Nu am putut
desluşi ce reprezintă, socot că o Înălţare, zugrăvită în tonuri de roz şi
roşu corai ca un răsărit triumfător de vară! Am intrat pe sub bolta
înfricoşător de puternică şi, pe când mă înfioram de zidul gros şi
ameninţător cu rezistenţă, am întrevăzut o văpaie de culori dincolo de
perdeaua de ploaie. Am înaintat, am înmărmurit. Trecusem în altă lume.
Uşoară ca o flacără se ridica, împingând tavanul de nori în sus,
mănăstirea Suceviţa. O văpaie de nestemate. Între ea şi mine, o curte ce
mi se părea de netrecut. Mă ţinea minunea la distanţă respectuoasă. Îşi
pretindea spaţiul ei vital de la orice privire prea familiară. O cucoană
mare, tânără şi maiestuoasă, drapată în haina cusută cu nestemate.
Încinsă strâns pe trupul şui, îşi încheie cingătoarea cu paftaua unui înger
cu aripile întinse. După ce a drapat-o în cele şapte cute ale „Scării de
îngeri”. Deodată altă culoare în aceste râuri de îngeri: rozul şi violetul se
despart net de tentele întregii zugrăveli. Albul şi ramurile cărămizii ale
pridvorului sunt adaose sau sunt rămăşiţe din trupul gol al bisericii? Ca
mâini albe ce ies din drapajul colorat. Am înconjurat-o cu evlavia
compusă de creştin şi îndrăgostit de frumuseţi. E un cuvânt de slavă
adresat lui Dumnezeu, dar un cuvânt de poet. E graţia măsurii
desăvârşite, a liniştii meritate, e nobleţea unei utilităţi care s-a întrecut
în gratuitate.
Nici o clipă ideea de bogăţie, tot timpul cea de „domnie”. Sub pânza
de ploaie, culorile, figurile apăreau în sine, prin sine, fără podoaba
luminii. În soare mi-o închipui mai triumfătoare, mai săltată, cum am
văzut-o sta înfiptă în pământ, subţirică, dar de nedezrădăcinat, cu capul
frumos înălţat spre cer, dreaptă în faţa judecăţii din urmă, fără ajutorul
luminii şi al verii dimprejur, singură, aşa cum e, răspunzătoare de
substanţa ei pură, de fiinţa ei în care forma e trupul, şi culoarea
scânteierea Lui. Căci haina de fresce nu e haină, aderă pe ea ca o hlamidă
udă, nu o îmbracă acoperind-o, ci o mulează.
Interiorul, o poveste, pe alocuri dureroasă, adeseori mucalită, uneori
senină ca cea mai pură frumuseţe. Mătăniile de îngeri pe bolta
pronaosului zugrăvesc atitudinile elanului sufletesc ce mlădie trupul
omenesc până-l face apt să înscrie în spaţiu gestul duhului. Am
recunoscut îngerul lui Botticelli. Balanţa iadului e plină de umorul unui
popor care crede în mila dumnezeiască.
Portretele ctitorilor m-au emoţionat. Stai faţă în faţă cu trecutul care
îţi aminteşte că e un trecut de omenie şi de cultură. Bucla Doamnei
Elisabeta m-a înduioşat tare. Ce nedestructibilă nobleţe şi chiar
aristocraţie în sensul de privilegiu de clasă, în smerenia celei umilite de
barbaria necruţătoare. Câtă demnitate în cea pângărită ca o roabă în trup
şi totuşi liberă în duh! Slava aceea m-a cutremurat până în adâncul
feminităţii mele şi a trezit gânduri de ură pe bruta din neamul sălbatic.
Un fel primitiv, elementar şi năvalnic de feminism ce-şi face loc în mine
ori de câte ori aflu de pângărirea unui trup curat de femeie. Cosiţa
castanie cu reflexe de bronz m-a înduioşat.
E o buclă încă vie, cu spirala urcătoare neîncremenită într-un ceas al
timpului, se răsuceşte cu o mişcare actuală, e prezentă şi totuşi în ea s-au
închis un gest şi o viaţă de mult trecute.
Icoane superbe, sculptură de neam stăpân, fiindcă stăpân este în ale
frumuseţii, nu le strică nici lipsa totală de împodobeli de azi, ştergare şi
scoarţe din cel mai pervertit gust târgoveţ. E dureros să constaţi lipsa de
gust a monahilor de azi în preajma atâtor frumuseţi. La maici era cel
puţin curat, dar urât era şi dulapul aşternut cu hârtie ţipătoare şi urâtă,
hidoase, icoanele litografiate de pe pereţii trapezei! Cu nespusă durere
am măsurat decăderea artei noastre populare pe decăderea avântului
nostru duhovnicesc. Căci trivialul urâţeniei nu e datorat inculturii
acestor monahi, ci e efectul unui duh stins.
Conversaţia cu Maica din Basarabia mi-a deschis orizonturi, totuşi.
Indignarea contra bacşişului creşte o demnitate nouă omenească pe
ruinele unui misticism creator de valori umane?
Fetiţa conversa, frumuşică şi fericită, oare era un exemplu naiv al
adevăratei chemări monahale? O doream din tot sufletul. Cum să
nădăjduim o renaştere spirituală fără femei şi bărbaţi care se pot rupe din
utilitatea vieţii, din „socoteala” chiar a celei mai morale vieţi lumeşti
pentru a se dărui, fără socoteală raţională, duhului creator.
Paul Valéry are dreptate: numai cine iese din „dă ca să ţi se dea”, care
e pretutindeni în viaţa spirituală, e om.
Când vor fi iar la noi mănăstiri cu viaţă fervent spirituală?
Am trecut şi prin Basarabia spre Hotin. O duminică însorită, cu pomi
izbucniţi în veselia florii, cu cai superbi prin grădini frumoase, cu
oameni îmbrăcaţi de sărbătoare. Tarlalele verzi şi negre – un covor întins
spre zare, fără hotar desluşit de Dumnezeu. Mori de vânt – păsări uriaşe
cu aripile înfipte pe cer, nemişcate, impresia singurătăţii de poveste.
Treceam pe acolo aşteptând. Hotinul – târg meschin, veleităţi de
bulevarde, provincie care şi-a pierdut intimitatea, mult „oficial” şi ce
murdărie dincolo de zidurile cu firme! Cele mai multe tăbliţe de avocat
ce am văzut pe o stradă! Cârcotaşi? Cucoane, după ultima modă, pe
trotuarele de pământ, strângere de inimă în faţa incongruenţei şi lipsei de
realism a românilor. Ghetoul foarte pitoresc, dar înfiorător de murdar.
Din fericire că primăvara spală cu lumină şi jegul şi lepra mizeriei. Iar
jos, pe malul Nistrului, Cetatea Hotinului. Am văzut-o în apusul luxos al
soarelui de mai şi în acompaniamentul unui vals pe care vântul îl aducea
de pe malul celălalt. Acolo jucau la casa sfatului – la noi cetatea
puternică măreaţă, tăcea şi parcă veghea. Recruţii guralivi făceau
aprecieri de „om prezent” asupra malului din faţă, care părea un decor
trucat de teatru. Dar ce îngust e Nistrul! Cetatea parcă ne amintea de
vremi mai grele, trecute cu cinste pe malul nostru – am dat socotelile
naţionale la o parte şi m-am agăţat de crezul care şopteşte neîncetat în
mine: „Cred într-unul Dumnezeu”.

17 iunie

Zi foarte tristă. Înfrângerea tuturor credinţelor, în ajutorul lui Dumnezeu

pentru cei nevinovaţi, în puterea angajamentelor de onoare, în tot.
Nu ştiu încă ce se întâmplă în Franţa. Nu trebuie să judec fără date, fac
credit naţiunii franceze – nelimitat – dar aştept să nu fie infidelă
aliatului ei. Aştept să facă oferte de pace comună. Altfel nu ne-ar rămâne
decât să murim căci rezultatul ar fi nu numai întronarea forţei, dar şi
justificarea ei.
Entuziasmul elevilor mei, azi, pentru forţă m-a întristat groaznic, e o
eră nouă. Franţuzii cântă internaţionala predându-se, mă tem că se
iluzionează căci nemţii nu se vor bolşeviza, ei îi vor domina. Dacă ar fi
toţi împreună capabili de a vrea pacea, dacă nu ar fi vorba de dominaţia
germană, dacă într-adevăr Europa toată ar deveni o singură patrie, prea
ar fi frumos. Nu mai cred în nimic. Asta e negura în care mă ducea
mama, nu văd lumină.
O Europă fără paşapoarte! Fără schimb şi devize – utopie. Nu mai cred
în nimic. Ispită să intri la călugărie. Iisus n-a minţit, nu s-a iluzionat, ştia
ce puţin valorează omenirea. Aşteptam minunea. Nu ştiu încotro. Poate
minunea să fie pacea, o altă Europă? Nu-l cred pe monstru în stare de
ceva uman. E negura civilizaţiei. Acum trebuie să fie plăcut să mori, să
cercetezi aiurea, dincolo de muşuroiul de furnici. Nimic decât iluzie de
omenie.
Doamne Iisuse, până acum ai murit pentru nemernici. Prima sunt eu.
Toţi. Pfui! Pfui!
Aştept să văd ce face Anglia. Ei sunt mai puţin repeziţi ca franţuzii.
Doamne! Fă un semn, luminează-ne. Sfântă Fecioară, ce ai făcut cu
copiii tăi?

21 iunie

Zile foarte grele. Inima plesneşte. Evenimentele mă depăşesc. Nu înţeleg

ce i-a putut determina pe comuniştii francezi să părăsească patria în
asemenea circumstanţe! E posibil să spere de la germani o colaborare
pentru binele neamurilor şi pentru o reală pace europeană? Azi, când am
aflat umilinţa sistematică pe care vor s-o impună Franţei; şi-or fi dând ei
seama că şi-au trădat patria? Sper, pentru a nu deznădăjdui de omenire,
că plâng cu lacrimi fapta lor nebună. Doamne! Oare cu voia Ta sunt toate
aceste fapte? Oare prepari Tu, prin înfrângerea orgoliului naţional, pe
rând o omenire înfrăţită, mai larg înfrăţită? Nu pot crede altfel. Ori ne-ai
uitat şi laşi puterile întunericului să-ţi cotropească lumea?
 Sunt ceasuri în care mă îndoiesc de existenţa Ta. Nu mi-e credinţa
destul de puternică, dar capul îmi cere să Te cred, altfel înnebunim. Să
mă mulţumesc cu constatarea ororilor şi explicaţia lor cauzală? Nu pot,
decât în clipe de oboseală, dar când sunt trează nu accept o existenţă fără
sens.
Momente istorice. Le trăim foarte plat. Dacă n-ar fi în mine durerea
care mă chinuieşte, ar fi ceasuri banale, aşa îşi duce viaţa son petit train-
train29*. Mă bucur că pot suferi, e semn că trăiesc omeneşte. Doamne!
Nu ne lăsa. Auzii la radio proclamarea partidului totalitar. Nu pot judeca,
nu înţeleg decât că suntem în primejdie. Dă-ne primejdii care deşteaptă
conştiinţa, fă-ne să facem un gest adevărat, nu de imitaţie, nu iar de
spectacol cum se tot fac actele noastre publice şi private. Dă-ne
interiorizare! Regele e unul din prea puţinii care trăiesc adevărat. Ţine-l,
Doamne, şi dă-i putere să convingă pe cei care îl budează din orgoliu de
vechi partid sau de „non” partid. Ce putem noi face ca să scăpăm de
tăvălugul rus şi de perfida protecţie nemţească? Nu mai e loc de politică,
numai gesturi vitale, reale, ne pot adapta în mediul alunecos, numai
geniul neamului ne poate scăpa din primejdie. Geniul neamului e dincolo
de metodele politice – nu ne poate salva decât omenia noastră
creştinească, numai ea nu-şi pierde nici demnitatea, nici simţul realităţii.
Cuminţenia noastră românească e cea creştină, omenească, respectuoasă
de om şi de valorile culturii. Orice derogare de la ea ne va pierde, sau în
aventură, sau în scoborâre morală. Tremur aflând oportunismul din jurul
nostru. Nu pot crede că lichelele să ajungă la conducere, după cum se
spune. E o pudoare care nu trebuie jignită. Şeicaru nu are voie să intre
într-un cabinet de salvare publică. Nici Manoilescu, nici un profitor, nici
un vândut! Mai bine proşti – căci cinstea şi omenia lor ne pot salva,
măcar spiritual, dar mişelia nu poate salva!
Zile grele, definitive, agnostice. Cine nu e cu Tine Cristoase e contra
Ta şi sunt cu Tine chiar cei ce nu cred în Tine dar cred în Evanghelia Ta;
iar nu sunt cu Tine cei ce se închină şi cred în putere şi neagă dreptatea.
Doamne, e vremea de apoi, când se aleg ai Tăi de ai întunericului. Nu
permite să-ţi scape vreun român, fie-ţi milă de noi, fie-ţi milă de toţi
oamenii, îndură-Te de nemernicia noastră a tuturor, pêle-mêle30*, căci
am înnebunit cu toţii, de vreme ce îngăduim şi dorim pierderea unora
sau a altora. Înţeleg ce mult am greşit urându-i pe nemţi. Nu-i învingi
urând, le baţi în strună, le măreşti rândurile de nebuni!
Fă-mă să nu-i urăsc ci să-i compătimesc şi să-Ţi cer să ne ierţi pe toţi
împreună. Dar cum să-ţi cer altceva decât victoria celor drepţi? Nu Te
pot ruga fără să Te cred bun şi drept. Nu Te pot vedea hitlerist, Doamne!
Îmi dau seama cât sunt de găunoasă de vreme ce pot glumi cu Tine
acum. Goală, de carton, hărăzită pieirii, simt cât nu suntem, cât nu
suntem decât în Tine, Cristoase!

23 iunie

Tot mai mult recunosc neantul omenesc. Leşin într-un fel de totală
prostraţie a conştiinţei. Recunosc că tot ce mă ţinea erau prejudecăţi.
Valoarea cutărui popor, nevoia superiorităţii culturii franceze şi latine
etc. Realitatea nu se încurcă în valori spirituale, ea curge susţinută de
puteri fizice. Gorila învinge pe sfânt ca şi pe geniu. Il n’y a pas moyen de
le nier31*. Dar atunci de ce totuşi nevoia lumii de valori în orice om? Nu
sunt, dar trebuie să fie. Dar câte milenii să ţipe vocea în deşert pentru ca
bestia să râdă şi să triumfe de ea? Mă pândeşte marea ispită de a afirma
nihilismul moral şi spiritual. Ştiu că e ispită. Trebuie azi să plătesc viaţa
mea cu supremul risc: să o pierd pentru un real aleatoriu. Mă lupt cu
mine. Totuşi! Să fii victima unei mistificări? Să pierzi realitatea
palpabilă pentru ce? Dacă nu este nimic decât puterea oarbă? De ce să te
tot jertfeşti, când poate că astfel degenerează singura realitate: bruta? Au
învins nemţii fiindcă nu mai cred decât în trup, în materie. Butadă. Nu
cred vital ceea ce scriu.

27 iunie, noaptea

E 12 noaptea. Nu ştim încă ce a decis Consiliul de Coroană. Prima dată

simt ce e o amputare. Cum îi vom putea lăsa pe bucovineni şi basarabeni
în mâna ruşilor? Cum ne putem îndura să-i chinuiască fără să crâcnim?
Iată oroarea pe care au dezlănţuit-o pe lume nemţii. Monstrul de Hitler şi
bestia de Mussolini! Acum cred că tremură şi ei, sunt semnele
precursoare ale dezastrului general. Prevăd că ruşii se vor întinde spre
Italia prin Serbia. Nemţii vor auzi şi ei ceva în curând. Acuma să te
vedem, Hitler! Eşti om mare, cum te proclamă nebunii, sau eşti un
epileptic! Dacă eşti mare, te împaci cu Anglia şi Franţa şi pui stavilă
comunismului. De nu, vei cădea şi tu pradă lui! Nu concep ce poate fi
dezastrul măcelului, al bombardamentului, al exodului. L-am uitat de
acum 24 de ani. Azi m-am convins că nu suntem o generaţie războinică.
Am fost uimită de nonşalanţa şi chiar de indiferenţa tuturor. Nunta Lalei
– lumea dansa, mânca, bea. La Marietta, toată lumea juca rummy! Oare
nevoia de uitare sau incapacitatea de a privi jertfa în faţă?! Am trista
impresie că nu mai avem curaj în noi fiindcă nu mai vedem dincolo de
ziua de azi. Nu condamn pe alţii, încep cu mine. În Biserică, la nuntă, m-
am recules o clipă, n-am trăit clipa tragică, era o simţire în inimă că nu e
adevărat, o imagine a inimii chiar, nu numai a gândului. Suntem uşori ca
pluta. Vorbe. Vorbe. Vorbe. Nu suntem capabili de un act, numai de
proiecte, discursuri, hotărâri verbale. Înţeleg pe francezi care au depus
armele. Pesemne că civilizaţia nu admite sentimentele feroce, necesare
pentru luptă. Atunci, Hitler a avut dreptate să-i descreştinizeze pe ai lui
şi să-i facă elementari! Unde mergem, Doamne? Nu Tu eşti vinovat că
ne-ai uitat, noi suntem vinovaţi că ne-am făcut cenuşă de când flacăra s-
a stins în noi.
Iartă-ne, Doamne, dacă te-am supărat zilele acestea, eu sunt rea şi
laşă, de aceea nu mă poţi scăpa. Dar m-ai scăpat prin Mântuitor; atât
suntem – cât el ne asumă, în rest suntem neant. Simţământ de vis, de
nereal, de imposibil. Iluzionism iremediabil. Ce face regele? Cum o fi
ducând această sarcină? Se răzbună uşurimile – cum a putut pune pe
Urdăreanu în capul noului partid? Cum a putut să nu se sfătuiască serios
cu consilierii? Un om fără onoare nu poate da sfaturi bune. Se crede la
noi în şmecherie şi compromis. Regele e mai bun ca mediul: să-şi
asculte sângele regal, nu pe arivişti. Lovitura cu nemţofilia e bizantinism
răsuflat. Ne trebuie acte pe măsura împrejurărilor imense.
Poate că o socoteală, acum, cu toţi vecinii, ar fi bună. Altfel ne vom
gargarisi cu discursuri şi vom plăti cu români! Dacă ofiţerii spun să ne
batem, apoi să ne batem! Să isprăvim cu maimuţărelile.

29 iunie

Zile de izolare – se frânge inima la zvonurile exodului. Ieri seară am

avut o altercaţie teribilă cu Tity. Nu poate să treacă peste prejudecăţi de
clasă şi rudenie – nu admite greşeala guvernanţilor când îi sunt aproape.
Un sentiment curios de castă în ea, de nedezrădăcinat. Totul e bine, dacă
e făcut de ai ei. Nu zic că se putea evita catastrofa, dar pretind că,
ştiindu-se de mai multe săptămâni, trebuia retras de acolo oameni, arme,
bunuri! Cum poţi să susţii că a fost bien să nu pierzi populaţia? Cum se
poate scuza bizantinismul şi compromisul? Am constatat cu durere că e
metoda curentă la noi. Cum să nădăjduim în altfel de conducători?
Pretutindeni egoism jouisseur, lipsa simţului de datorie. Mă înfior
gândindu-mă câte discursuri au fost ţinute în această ţară fără să se fi
controlat realitatea. Dacă se ştia că nu putem ţine Basarabia, atunci de ce
repetatele proclamări de voinţă puternică etc. etc. Nu ne cunoaştem,
trăim pe creditul ce ne facem singuri. Mă îngrozesc cât suntem de
exclusiv verbali.
Dacă voi mai avea vreo însărcinare în Strajă, tai de la început orice
discurs. Lecţii, da – discursuri, sub pedeapsă, nu. Ce goliciune şi ce
iluzionism. Rătăcirea din urmă, mai rea decât cea dintâi. Ce fel de
„lecţie de patriotism” se mai poate face astăzi, după cedarea atât de
uşoară, fără protestare, a atâtor fraţi? Mă înfior la gândul că aş putea
înghiţi, fără să le întrerup cu indignare; şirurile de vorbe goale cu care se
îndoapă tineretul. Un act, un gest de protestare schimba totul, nu
politiceşte, dar moralmente. Ne-am supus şi atâta tot. De ce? De
înţelepciune? Vorbă să fie! De frică, nu doar pentru cei ce intrau în foc,
dar pentru noi, cei ce nu riscam decât bombardamente. E mai comod,
fireşte, pentru mine să scriu acum în pat, decât ar fi fost să fiu refugiată
într-o pivniţă, dar o s-o plătim. La veulerie se paye32* atât de indivizi cât
şi de colectivităţi. Această mare nenorocire ce ne-a lovit m-a făcut să mă
pipăi pe dinăuntru fără cruţare. Am o singură consolare – mă simt atât de
legată de poporul întreg, încât habar nu am de caste şi clase. Dacă
cuvântul „revoluţionar” n-ar cuprinde în el atâta negativitate, aş scrie că
sunt revoluţionară. Dar detest violenţa chiar în reforme. Acestea nu pot
fi bune decât când sunt gândite şi răzgândite. Dreptatea popoarelor? Cine
o mai cere, necum cine o mai garantează? Nu o mai cere nimeni, asta e
durerea. Până şi Franţa a capitulat în faţa forţei neumane. Nu rezultatul
politic al acceptării mă înspăimântă, cât efectul ei moral. Un înfrânt e
întreg ca om şi naţie, chiar când pierde teritoriu, dar unul care renunţă
fără să se apere e un mutilat. Poate altă generaţie să aibă puterea şi
curăţenia sufletească să revendice dreptul românesc. Tity era supărată pe
mine că nu mă închin în faţa jertfei lui Gheorghe Tătărăscu care a iscălit
sentinţa de moarte a provinciilor noastre dragi. Poate să-mi spună cine
ce vrea, îi ceream o protestare, o indignare faţă de agresor, dar nu o
plecăciune faţă de „bunii vecini”. Mobilizarea după, în loc de înaintea
faptului e, după mine, cu simţul meu simplu, o incalculabilă greşeală.
Dar ce să judec eu acte politice! Judec pe cele mai vădite din păcatele
noastre, ale poporului, adică ale claselor zise de elită. Totul e prilej de
discuţie, de acuzarea altora, de aramă dată pe faţă, de egoisme, de
uşurime. Se tem de suferinţă măcar mintală. Caută jocuri, distracţii, „ca
să uite”. Dar de ce să uităm ceea ce trebuie să rămână ca un cui în rană,
câtă vreme rana va fi deschisă? Ce să facem? Să suferim pentru a putea
ajuta apoi aşa cum se cuvine să-ţi ajuţi fraţii pentru care eşti răspunzător.
De ce să uiţi? Dacă bunicii ar fi vrut să uite durerea că ruşii se
înfipseseră la noi, azi n-am exista ca popor şi ca stat.
Pic de somn. Mă culc. Singurătatea de astă-seară m-a liniştit. La
parastasul lui tante Anette aş fi bătut-o cu plăcere pe cucoana boşofilă,
fiindcă ştiu câţi bani a primit, adică mi-a spus Maica etc. Evit lumea din
pricina discuţiilor zadarnice. Nu e suficient să convingi cu argumente,
trebuie conversiuni. Ce ne rezervă viitorul? Mulţi cred că nemţii sunt
singura noastră scăpare. Se amăgesc încă. Ei nu ne vor ajuta cu nimic.
Dacă pot să profite, or s-o facă, dar ajutor nu vor da. Trebuie, de altfel, să
ne dispreţuiască tare.
Nu ne putem salva decât noi înşine riscând o faptă, poate pe cea a
împăcării cu vecinii, amputându-ne singuri ce am luat din lăcomie? Dar
pe ajutorul nimănui nu mai putem conta. Speram să învingă Anglia, dar
de azi sper altceva: grabnica pace, ca să se apere Europa întreagă
împotriva bolşevismului rusesc oricât e de mare necazul şi ura pe nemţi;
mintea calmă nu admite pedeapsa unui popor cu riscul întregii culturi.
Prefer să-l iert ca să scap cultura. Bolşevismul francez, englez şi neamţ
vor fi altceva decât cel rusesc, dar al nostru? Doamne! Mai scapă-ne,
mai dă-ne răgaz să ne vie mintea la cap şi sufletul să ne învie adevărat,
nu numai în vorbe goale! Doamne, fă nevrednici şi putincioşi de o faptă.
1 iulie

După zile de durere exasperată, azi, zi de calm, adică de oboseală. Nu

mai am putere de reacţiune, mă încredinţez ca un orb şi olog în mâna lui
Dumnezeu. Dacă El vrea să pătimim, ce să faci? Vorbeam cu Mimy Ioan:
îl cred pe Dumnezeu aşa de deosebit de noi, încât ce se petrece cu noi
nu-L poate interesa. După cum un număr de celule pernicioase sunt
înghiţite de altele prin fagocitoză într-un organism, iar creierul e
preocupat de cine ştie ce teorie filozofică, aşa pentru Dumnezeu,
preocupat de univers în ansamblu, încăierarea furioasă a oamenilor nu
prezintă nici un fel de interes. Mântuitorule, Tu ai o faţă întoarsă spre
noi, cealaltă plonjând în Dumnezeu. Cu faţa dinspre noi eşti legat de noi,
ne vezi, suferi prin noi, cu cealaltă eşti dincolo de noi. Am crezut într-o
dreptate imanentă, un rost moral al istoriei. Azi cred că e o mecanică
spirituală, cu acţiuni şi reacţiuni echivalente, cu o greutate interioară a
faptelor, greutate care le aşază într-o anumită ordine care nu e poate cea
morală! În aparenţă reuşeşte cel mai tare, în realitate, sub presiunea celui
mai tare, mor lumile şi cel învingător rămâne cu ruine. E uşor să
reclădeşti case, dar imposibil să refaci spiritualul. Mă rog pentru englezi,
nu doar că mă amăgesc cu prietenia lor, dar dacă ei înving, rămân totuşi
în picioare anumite valori greu agonisite de omenire. Ex: familia,
blândeţea, umanitatea. Dacă înving nemţii, era să spun ca până ieri, că se
pierde tot. Azi, când am comparat practic, nu teoretic, pe cei doi
duşmani ai noştri, în faţa realităţii, neamţul îmi apare altfel. Sunt
amintiri ce învie, deşi ştiu bine că cei de azi sunt tot atât de sălbatici ca
ruşii. Cum să ne strecurăm între tigru şi leopard? Nu mă întristează
morţile individuale cât moartea neamului. Neamurile nu dispar? Oare
trecutul mai poate garanta viitorul? Neamurile nu mureau în lumea
patriarhală, dar în cea motorizată? Ne întrec evenimentele, nu le mai
putem stăpâni. E nevoie de un geniu care să oprească catastrofa. E în
stare urâtul de asemenea gest?
Pic de somn. Profit cât mai am un pat. Stello: un âme en peine33*.
Sunt fericită că ne înţelegem atât de bine în toate cele fundamentale.
Gândim şi simţim la fel.

7 iulie

Evenimentele se precipită, am pierdut complet ritmul normal de viaţă şi

mi se toceşte emotivitatea. De o lună încoace cad ţările, se schimbă
orientările de viaţă ale popoarelor, se petrec evenimente epocale şi noi
ducem aceeaşi viaţă, doar că plângem pentru lucruri mari. Mă minunez
cât e omul de uşuratic sau poate cât realitatea e legată de hic et nunc.
Lipsa de imaginaţie te fereşte de durere. Or, în fond, nimic nu contează
atât pe cât credeam, ci numai viaţa? Cred că după toate aceste catastrofe
se vor preţui iar omul şi viaţa sufletească. Păcatul cel mare al neamului a
fost materialismul, ieşirea din om, sub toate chipurile. Nu mă pot
concentra pe nimic. Aştept. Ce? Impresia că stăm pe vulcan şi totuşi că
un noroc ne scapă, că Dumnezeu nu ne ia încă în serios complet. N-am
din partea nemţilor nici o nădejde. Vor veni să ne ajute exclusiv când vor
fi în joc interesele lor. Mă întreb dacă spaima noastră atât de mare de
ruşi nu e o mare prejudecată. Duşmanul de orice naţie rămâne duşman.
De ce oare să cred că orice rus e un nelegiuit? Oare gradul de
primitivitate materială a ţăranului nostru îl face barbar? E drept că rusul
nu mai e creştin. Dar neamţul e? Cum e firea omului, aşa purtarea lui.
Trăiesc aceste zile cu conştiinţa unui inevitabil ca moartea. Orice s-ar
întâmpla, numai o moarte ai. Fireşte, poţi să suferi înmiit văzând mizeria
furiei bestiale în jurul tău, dar mie îmi lipseşte imaginea aceasta, nu mă
văd în faţa unui om care nu se lasă îmblânzit, afară numai dacă e nebun.
Oare e un limbaj comun prin care poţi dezarma prin priviri şi gesturi,
fără intermediul cuvântului intelectual? Cred că da. Cu animalele cum te
înţelegi? Oare te poţi împăca şi cu un lup furios? Revoluţia e mai
grozavă, socot, decât invazia.
Ce frumos e afară! Ce apus bogat de vară generoasă! Şi noi ne
chinuim. Pentru ce? Îmi e aproape dor de lumea de apoi, unde nu e
întristare…
Mimy Spandonidi, îngrijorată de şase ori – mamă şi cinci copii.
Alexandru Nasta quasi resemnat. Doctorul Marius Nasta la fel. La urma
urmelor tot omul normal acceptă totul cu supunere şi conştiinţa că soarta
nu se poate deturna. Soarta! E scris, fireşte. Dar nu înţeleg raportul între
acest determinism şi responsabilitatea noastră. Altădată crea o antinomie
pur intelectuală, acum perplexitatea e vitală. Recunosc că nu e altă
atitudine mai omenească şi salvatoare decât dragostea în Dumnezeu.
Dacă e Tată, nu ne lasă pradă răului. Spuneam într-o zi că trebuie să ne
privească de sus ca pe un muşuroi de furnici, judecând după indiferenţa
noastră. Dar Mizzi s-a rebifat şi am înţeles, deodată, că raportul nu e
asemănător. El e creator, noi doar spectatori. Filiaţiunea e mai mult ca
participare şi paternitatea continuă dincolo de momentul creaţiei.
Doamne! Tu eşti dragostea şi de aceea nu Te cuprindem şi nu-Ţi
înţelegem voia. Fie-Ţi milă de noi, iubeşte-ne, restul nu importă.
Scăparea noastră, a oamenilor, nu poate veni decât din dragostea Ta.
Sfântul e luminat complet de dragostea Ta – pe dinăuntru. Îmi dau seama
că toate sentimentele de ură, de opoziţie, de singularizare, adică
naţionalismul furios, partizaneria sunt mortale pentru omenire. De ce
încă refuz să recunosc că Hitler e formidabil în rău, e drept, dar că
depăşeşte măsura omenească? Din partizanerie. Fireşte, nu pot
recunoaşte în el o măreţie umană fiindcă a distrus, fiindcă în loc să fie
mare prin dragoste, e mare prin ură. Nu, nu pot consimţi să admir
asemenea creaturi. Nu-mi impun. Gandhi îmi impune.
 Hitler e Anticrist. Satana poate fi mare în sens de neant? Dar mărimea
intră în lumea pozitivă, face parte din „fiinţă” nu din „nefiinţă”.
Nu, Hitler nu e o conştiinţă care întrece conştiinţele, ci e negura
inconştiinţei care cotropeşte lumina. Ein Theil von einer Kraft34*.
El e prilej în mâna altuia. A dat ordinea superficială peste cap, a
provocat un haos, din care nu el poate crea ceva nou. E biciul lui
Dumnezeu, e nenorocitul blestemat în care toate puterile infernale pot
lucra asupra Europei întregi. Ar trebui să ne rugăm pentru el,
nenorocitul!

11 iulie

Abatere grozavă. Rien ne m’est plus35*. Nu cred că e căldura. Sunt

loviturile şi publice, şi private. Numai egoism şi partizanerie până şi în
neamuri. Excluderea din partea lui Stello din patrimoniul lui mi-a arătat
cât de puţin contez pentru el, ca şi pentru ai lui. Numai Nicu. Tant pis.
Am fost şi voi fi o gâscă. N-au ce respecta în mine; până şi dezinteresul
material trebuie să-l şocheze ca nevital. Je ne suis qu’un avorton36*, fără
vlagă animală, fără instinct de conservare. Tant pis. Acum e regnul
bestiei, al egoismului feroce, al comodităţii. Dacă sunt demodată, tant
pis! Să mai şi vorbesc la radio! Permanenţe? Sunt, dar dincolo de noi.
Am fi oameni măcar dacă le-am recunoaşte. Toate faptele politice de azi,
renunţarea la luptă, slugărnicia, nu pot creşte conştiinţa şi nădejdea în
permanenţe, de vreme ce-i cresc pe oameni spre oportunism.
Ştiu că lupt în zadar, suntem prea puţini, ceilalţi sunt mulţi şi drumul
lor mai uşor. Am impresia că am renunţat la grădină pentru a mă ocupa
exclusiv de 2-3 seminţe, să le ţin în aer prielnic ca să nu se usuce şi să
moară şi nici măcar nădejdea că le voi putea scăpa nu mi-a rămas.
Numai dacă vrea Dumnezeu, dacă îi trebuie în planul Lui. Tant pis!
Sclavă. Imposibilitatea de a te libera. Nu sunt supărată, Doamne, pe
Tine. Poate că eşti mai trist şi amărât decât mine, constatând că nu ne
putem libera. Quel gâchis37*! În locul Tău aş desfiinţa totul şi aş crea da
capo. Fiinţe prezumţioase şi ridicole. Îmi amintesc dezgustul lui Colea.
Acum îl înţeleg. Dincolo ce vor fi gândind? O iau şi ei da capo? De ce oi
mai încerca eu să pricep ce nu se poate pricepe? Supunere, fără orgoliul
suferinţei, hai încearcă, încredere în Dumnezeu, hai, încearcă. Credinţă
fără elan. Aşa pesemne e nevoie.

13 iulie

O nevoie imperioasă de realitate, realitate autentică, dispreţ pentru iluzia

mincinoasă. Stello îmi pare pueril în nevoia sa de a-şi face iluzii din
orice. Cercetat în mine, această nevoie nu mi se pare morală, nu e virtute
ci o nevoie îngrozitor de vitală! Astăzi, 38 de ani de la moartea tatei,
prima mea mare durere, prima întâlnire cu inevitabilul. Ce groază atunci,
ce suferinţă insuportabilă, cumplită. Şi când te gândeşti câte zile, câte
săptămâni trec fără să mă mai gândesc la acest scump, scump, tânăr tată!
Îmi zâmbeşti, drag prieten, căci a trecut mai mult timp de când eşti
prietenul meu invizibil decât cât am fost fiica ta. Te simt uneori lângă
mine – te chem; tu ocroteşti bucuriile şi succesele mele. Tu, mamă, îmi
porţi grija ca pe vremuri. Ne veghezi şi te îngrijorezi. Stam singură pe
balcon după ce lucrasem cu greu la birou, conferinţă la radio:
Permanenţe. (Le simt – e greu de spus fără impudoare.) Stau singură cu
simţământul umilit al părăsirii de toţi, mă lasă la o parte, nu suportă
trezia conştiinţei, nevoia de a nu „uita”. Simţeam nevoia unei tovărăşii
adevărate. Aţi venit voi, cei nevăzuţi. Vă simt, vă iubesc. Colea, Buby –
tu eşti mare şi mă priveşti serios – parcă îmi ceri să te înţeleg. De ani nu
mai surâzi: „Ei, tante!”. De ce? Şi tu, Nicuşor. Tu îmi surâzi dulce prin
ochelari şi mă iei de braţ şi mă consolezi de năzbâtiile lui Stello. Aş vrea
să fiu cu voi. Tu, Colea, eşti grav, te doare Basarabia, te indignezi, îţi aud
glasul de indignare. Dar iar surâzi renunţător. Îmi e dor de voi toţi, îmi
pare bine să stau cu voi de vorbă. Mă ispiteşte necredinţa să vă cer un
semn că sunteţi aproape. Un semn, o dovadă. Dar dragostea mea pentru
voi, atât de vie şi prezentă, nu e o dovadă că sunteţi aici?

24 iulie

În mine o încăpăţânare. Cugetul recunoaşte că mai bine ar fi un

protectorat nemţesc decât unul rusesc, dar din opoziţie faţă de Hitler aş
fi în stare să prefer Rusia pour lui faire la nique38*. Adevărat e în mine
numai asentimentul total cu Anglia. Nu cred că e orgoliu, cred că
Dumnezeu le-a dat lor măreţia rezistenţei morale fiindcă ei cred în
Dumnezeu. Dârzenia lor e întemeiată pe conştiinţa unei misiuni.
Francezii pierduseră sensul misionarismului fiindcă îl credeau numai
uman. Englezii îl cred divin. Nemţii au şi ei sensul misiunii, dar exclusiv
rasiale, aproape subumană. Rezistenţa nu poate fi decât în cei care se
bizuie pe Divin, pe un dincolo. On se întemeiază şi la antici pe My on,
finitul pe infinit. Soarta noastră grea. E firesc. Nu numai poziţia noastră
o determină dar mai ales totala noastră vină spirituală. Ce strică
poporul? Şi el s-a stricat după cei de sus. Oportunismul general. Sper în
ţărani, când vor fi conştienţi de nedreptatea ce se face unui popor de a
nu-l ridica spre înţelegerea misiunii lui. Pretutindeni burghezia din urmă
a fost criminală. Mă înfurie inconştienţa celor cu răspunderi. Ex.:
măsurile împotriva cărnii cuşer. De asta ne arde acum! Se simte de
departe meschina nevoie de vexare a evreilor. De ce? Se iau toate
măsurile de eliminare a lor din viaţa publică şi economică, dar de ce
vexare religioasă? Cât despre ordinul bisericii de a nu mai boteza evrei,
e pur şi simplu odios şi păgân. Aceştia sunt legionarii lui Crist! Doamne,
ce confuzie în aceşti nevrednici de numele de creştin. Cum îndrăznesc să
dea ordine lui Cristos! Nu mai botezaţi! Aştept protestul bisericii. Dacă
nu o face, e nedemnă, adică oamenii ei sunt nedemni. M-a fulgerat un
gând de revoltă. Vina e a câtorva din cei mari, uzurpatori de locuri sfinte
în cazul că nu ştiu să păzească realitatea bisericii. Statul n-are decât să-i
excludă şi pe evreii botezaţi, asta îl priveşte. Dar nimeni n-are voie să
oprească creştinarea păgânilor decât cu riscul de a deveni păgân.
Influenţa nemţească e vizibilă. Anticrist nu poate vorbi altfel. Mă
înfioară inconştienţa şi criminala naivitate a celor ce nu mai au spiritul
de discernământ din pricina urii care le-a întunecat judecata. Acum, mai
bine ca oricând, înţeleg valoarea creştinismului, care prin „iubire” şi prin
„credinţă” a salvat puterea clarei judecăţi de năpădirea instinctelor. Căci
prin iubire a înlocuit înţelegerea parţială şi posibil falsă printr-o
atitudine infailibilă şi care trece peste obstacolele neînţelegerii, iar prin
credinţă omul abdică de la absolutismul părerii şi voinţei lui, e silit să se
întreacă, să-şi jertfească insuficienţa lui în faţa unui Adevăr şi a unei
Realităţi pe care le consimte perfecte, întregi fără a le înţelege sau simţi.
Crezând, omul se tămăduieşte de insuficienţa cugetării sale, o corectează
prin actul de credinţă care e împlinire şi afirmare a unui Adevăr
definitiv, intangibil, dar real. Tot mai mult înţeleg că numai adevărata
creştinare ne poate tămădui de pieire. Oameni liberi, deci oameni, am
întâlnit numai printre creştinii care iubesc pe Dumnezeu. Îl cred pe
Halifax pentru că în el decizia nu e numai încordare cum era la Raynaud,
ci e supunere la voinţa lui Dumnezeu, e o încordare ce nu se alimentează
din ea, ci din puterea divină căreia îi slujeşte.
M-a impresionat aseară Jean Mouton7 care spunea că nu faci război
numai pentru ca să-l câştigi. Are dreptate. E un act de jertfă faţă de
credinţele tale, act prin care credinţa se întăreşte. Cine nu ştie să rişte tot
pierde tot. Hélas! Trebuie să ieşim din comoditate!
30 iulie

Răcoare, agreabil. Vreme de Paris. Eu am simţit atât de violent nostalgia

Parisului încât era aproape o senzaţie fizică de prezenţă. Aerul mi se
părea impregnat de parfumul special al Parisului. Altfel o nelinişte
teribilă în mine, cred că una din cauze este faptul că toate zilele din urmă
am tot văzut lume şi n-am citit deloc. Îmi trebuie singurătate şi
reculegere. La Câmpulung trebuie să obţin asta. Mă bate gândul să mă
duc la Sighişoara în septembrie, câteva zile sper total repaus. Agitaţie
internă. Nemulţumire. Opoziţie intimă la toţi şi la toate.

1 august

Aseară, mare spaimă, hemoragiile lui Stello, momente de stupoare, în

fundul conştiinţei, securitate – îi va trece – dar mintea panicoasă. Îmi e
tare milă de el, nemişcarea, cea mai mare pedeapsă pentru el.
Organismul reacţiona de mult, nevoia de pat şi de rece. Chestia cu
Marinescu nu m-ar fi indignat, de ce să mă tot mintă? Ce face cu banii
nemărturisiţi? Azi am surâs. Minte ca un copil rău, nu-l pot dezvăţa. Ce
deosebit apare un act după circumstanţe!
Ieri, întrevedere Părintele Gala şi Elsa. El, tot mai luminat şi detaşat
de lume, ea, foarte atentă la preciziunea şi forma gândului. Souci de
vérité et pourtant beaucoup de jeu. Jusqu’où va sa compréhension des
choses saintes?39*
La Conservator ieri m-a întristat perfidia şi sculeria. Mizza cel puţin e
francă, dar m-am convins cât e de rea. Când ţipa, respira răutatea şi
mahalaua! Mi-a părut rău de ea. Avea dreptate şi totuşi, fiindcă era
pătimaşă şi făcea o chestie personală, era mică, meschină. Mein Gott!
Urâţi sunt oamenii, chiar cei buni.
 Azi e o zi splendidă, o văd prin fereastră. Surorile tot surori. Maricica,
adevărată doctoriţă; amestec de compătimire şi interes pentru „cazul
interesant”. Mariana devotamentul adevărat, fără greutate face gesturi
grele, de mare calitate. Doctorul, unic. Ce om şi cu ce minte, inimă!
Spuneam că nu mai am încredere în oameni. Nu e adevărat. Sunt oameni
şi din ce în ce merită tot.

4 august

Stello mai bine. Veşnic opozant, imposibil să asculte. Nu vrea să

recunoască adevărul, vrea cu tot dinadinsul să fie altă boală decât este.
Peer Gynt. Nu vrea să accepte evidenţa. O întreagă educaţie de refăcut!
Nu poate decât singur, asupra lui însuşi. Doar să aibă loc un miracol. Dar
ce nu poţi Tu, Doamne, dacă vrei? Reculegere astăzi, asupra virtuţii
omeneşti. Dar atunci morala contra religiei? Dacă tot ce e omenesc este,
în ciuda eforturilor şi virtuţilor, insuficient, de ce creştinul are nevoie de
morală? Dostoievski. Faptele totuşi, indispensabile. Decalogul e morală,
poruncile creştine mai mult, ar fi imposibile fără ajutorul lui Crist.
Vasăzică, orice am face noi e zadarnic, e silinţă zadarnică a bobului de
grâu de a ieşi din pământ, dacă nu e umezeală şi apoi lumină. Umezeala
e suferinţa noastră, lumina e harul. Tot mai mult simt aievea
imposibilitatea de a ieşi din întuneric singură. Dau şi dau să aspir şi mi
se curmă puterea nădejdii. Epocă de stagnare. Flacăra acoperită, poate
stinsă. Ce vrei de la mine, Doamne? Să iubesc până şi viciul din vicios?
Sunt prea rece şi cugetătoare, înţeleg, judec, chiar dacă nu condamn,
explic; e un fel de a ierta dar nu şi de a iubi. Simt bine că pot să-mi
încarc în gând povara multora, dar cu inima nu duc povara păcatelor
altora. Oare discernământul între bine şi rău să fie păcat, lipsă de
dragoste? E desigur lipsă de „identificare”. Sunt tare ca gheaţa uneori,
am milă multă în mine dar nu pentru viciu, adică nu pentru viciul lui
Stello. Beţia, neadevărul, violenţa, inconsecvenţa mi-au fost urâte mai
presus de altele. Pe ele le întâlnesc în Stello, şi lipsa de dreptate. Ştiu că
până nu voi „compătimi” nu voi putea să scap de chin. Nevoie mare de
bucurie în mine, poate avant-goût de fericirea liberării. Simt deseori că
sunt rătăcită de aiurea. Climatul Pontigny e cel ce-mi convenea, în plus
credinţă şi convingerea că toţi cred. Reich der Geister40*. Şi asta o fi
orgoliu. Dar a fi om e oare numai prosternare şi desfiinţare? Nu cred.
Cred că Tu, Doamne ne vrei liberi, lucizi, nu sclavi. Copiii tăi, nu robi
umiliţi. Dragoste, nu frică. Te iubesc, Doamne Iisuse, Dumnezeule. Ştiu
că nu mă laşi. Îmi e bine să ştiu că nu ne laşi în părăsire. Acum iar am
constatat-o şi cu amânarea plecării şi mai ales cu amânarea banilor lui
Stello. Altfel plecam şi era rău. Îţi mulţumesc.

21 august

Gol în mine de multe zile. Nu mi-e bine decât foarte dimineaţa în zilele
când am făcut curse devreme pe răcoare. Totul miroase a Paris atunci.
Nu doresc nimic, doar gândesc că doresc. Atonie completă. Ştiu ce-mi
lipseşte: o muncă serioasă, cu continuitate. Acum parcă nici nu mai pot
cugeta. Când citesc o pagină am în arrière-fond-ul41* conştiinţei
aprehensiunea de a fi întreruptă. Trăiesc stupid. Aşa trebuie să fie viaţa
celor care trăiesc numai din ce le vine din afară. Somnolez. E groaznic
dacă ar fi să rămân aşa. Un fel de infern. Timpul trece şi eu îl pierd. Nu
mai ştiu nimic din ce am ştiut, nu mai simt nimic, decât am senzaţie de
revoltă, de apărare primitivă. Am murit omeneşte. Dacă n-aş spera că pot
învia ar fi insuportabil. E grozav să nu mai ai nădejdi. Nici dorinţi! Nici
putere de protestare. Când uram pe nemţi tot mai ieşea ceva din mine.
Acum nu mai vreau nimic. Ştiu că totul e zadarnic, că ne îneacă „tipul
nou” de primari îngâmfaţi şi naivi, copii răi. Sunt mulţi. Viitorul e al lor.
E grozav că nu mă mai interesează de câteva zile, nu mai am poftă să
lupt cu spiritul acesta. Ştiu că ar fi zadarnic. Fiecare cu timpul lui. Ei vor
fi fericiţi în felul lor. Adevărul omenesc este atât de relativ încât nu
avem curajul să luptăm pentru cel al propriei generaţii după un asemenea
eşec. Nu vreau să budez, constat că am fost slabi în faţa barbariei
crescânde. Credinţa noastră democratică n-a fost trăită destul de intens
pentru a învinge creşterea barbară a primarului şi a sclavilor. Ei vor cu
orice preţ să se supună dar nu legii şi raţiunii. Noi n-am ştiut să apărăm
creştinismul, libertatea sa, personalitatea pe care o cere; păgânismul şi
mai ales primitivitatea barbarului au învins. Noi trăiam pentru o
cristalizare a societăţii prin spirit, ei sunt fericiţi să trăiască în ruşine, în
apropiere fizică rasială; noi voiam domnia spiritului, ei se mulţumesc cu
natura, cu binele firii; noi voiam partea cealaltă, sentimentul. Greşeala
noastră a fost să credem că este posibil în afara Bisericii, adică în afara
unirii spiritelor cu Dumnezeu. Idealul nu a fost de ajuns. Înfrângerea
noastră este cea a Idealismului. Probabil că nu e suficient faţă de
adevărul absolut, dar este cea mai înaltă invenţie omenească. Dincolo,
omenescul nu mai poate inventa nimic, mai departe, îi este hărăzit harul.
Total eşec al puterii spiritului şi al culturii. Întoarcere la natură, la
primitivism. Şti-vor ei să afle calea cea bună? Calea spre Dumnezeu?
Mă îndoiesc. Căci ei nu sunt cum copiii, ei sunt cuceritori, sălbatici, dar
fără naivitatea copilului. Ei sunt înţepeniţi în orgoliu. Citind scrierile lor,
pute orgoliul. Nici modestie, nici relativitate. Omenirea pare că nu
învaţă nimic din dezastru. Ei o iau de la început de unde eram acum 500
de ani. Nu este o înnoire, este un mers înapoi. Minunea? Trebuie să o
doreşti şi să o meriţi. Cine ştie? Poate că trebuie să ne cufundăm complet
în umilinţă şi neputinţă? Oare aceasta să fie condiţia indispensabilă
pentru a depăşi această mizerabilă condiţie temporală? În minte simt
acreli. Nu înţeleg. Revoltă de neînţeles, nu împotriva lui Dumnezeu, ci a
propriei noastre neputinţe de a atinge starea de totală umilinţă. Oare şi
aceasta depinde de har? Cum să iubeşti un asemenea Dumnezeu? Nu îl
cred aşa, şi asta este născocire omenească barbară, El este aici, doar eu
sunt cea deficitară. El mă cheamă şi eu nu-l pot auzi şi rămân în moarte.
Greutatea de neînvins; nu te poţi sustrage gravitaţiei. Meniţi morţii.
Iisuse! Numai Tu ne poţi târî dincolo de greutatea noastră interioară. Eşti
aici? Te simt aici, dar am îndoieli, şi totuşi dincolo de îndoieli, ştiu că
eşti aici. Mulţumesc.

31 august

Ne-au luat Ardealul! Blestem din toată fiinţa mea, din trup până în
cugetul de care sunt în stare; blestem pe faimoşii arbitri! Pe unguri nu-i
urăsc cum îi urăsc pe italienii mârşavi, feloni, scârboşi, şi pe nemţii
brutali şi pungaşi, doi hoţi de codru ajunşi judecători! Doamne, cum poţi
să rabzi? Simt, ştiu, că răzbunarea Ta e pe aproape. Am plâns, am urlat,
m-am jelit. Acum voi tăcea şi voi răbda pentru că ştiu, în mine e evident
că va veni ziua pedepsei Tale, Doamne! Nu puteam concepe pe vremuri
blestemul etern ce a lovit pe Iuda. Îl vreau şi pe el mântuit. Acum
concep: blestem etern pe Hitler, pe Mussolini şi Stalin şi din toată fiinţa
mea doresc prăbuşirea operei lor şi risipirea popoarelor lor care nu sunt
demne să facă parte din lumea culturii. Tigrii şi hienele sunt ruşinea
animalităţii. Nemţii şi italienii sunt ruşinea omenirii civilizate. Cât
despre nenorocitul de popor rus, ce să spun? Nu-l pot urî, mi-e milă de
el. Ungurilor le doresc să cunoască şi ei cizma nemţească şi unghiile
falşilor de macaronari, să înţeleagă într-o zi cât au pierdut pierzând o
bună înţelegere românească. Iar pe români, care primesc cu laşitate şi cu
prea uşoară resemnare această nenorocire, îi dispreţuiesc. Doamne, nu ne
lăsa!
3 septembrie

Azi iar un termen fatal – cinci zile după un Sf. Ion. Mizeriile din jurul
meu m-au făcut să nu mai iubesc viaţa ca înainte. Mă supun soartei. Cum
vrei Tu, Doamne! Sentimentul slăbiciunii omeneşti e tot mai puternic în
mine, nu doar o idee, o evidenţă trăită. Dar totodată aceeaşi evidenţă că
noi, oamenii, din vina noastră, din lene şi teamă de a pieri în efort,
suntem deficitari. Simt după respiraţie cât pot şi cât nu pot. Respir,
strănut, cu teama că-mi crapă o arteră. Când risc, îmi creşte cu dilataţia
plămânului şi curajul de viaţă şi acţiune. Au dreptate indienii cu metoda
lor de respiraţie. De altfel asta e un stadiu primitiv de curaj, riscul moral
e superior, riscul totalei dăruiri e suprem. Acum înţeleg rostul dragostei
de Dumnezeu. E rupere de trecător, e liberare. Eu sunt încă în
resemnarea la voinţa Ta. Uneori depăşesc, îmi e dor de lumea cealaltă,
dar nu am ajuns încă să-mi fie dor exclusiv de Tine. Extrem de rar.
Aştept tot din mila Ta, n-am nici un merit. Calitatea a doua, şi totul e zis.
E vastă această calitate, are margini în infinit. Cred că multe însuşiri
umane superioare, chiar toate, supremele, intră în această calitate.
Numai dragostea de Dumnezeu şi prin ea cea de oameni e calitate întâi.
Născut? Meritat? Socot că meritat. „Cei săraci cu duhul” – cei curajoşi,
încrezători pentru că iubitori! Înţelepciunea = prudenţă omenească, ne
lipeşte de pământ, ne face egoişti şi posesivi; chiar în bunul spiritual e
posesivitate. Simplitatea creştină – liberare de orişice – nu pentru a Te
găsi pe Tine ci a ieşi din Tine. Înţeleg, nu le trăiesc decât foarte rar. Tout
à recommencer42*. Aş fi în stare? Cer, Doamne, viaţa, din obicei. Nu mai
am credinţă în utilitatea mea aici. Je suis un fétu43*. Fă ce vrei cu el. Dar
nu e adevărată dragoste în mine, e resemnare. Accept legea! Unde e
libertatea noastră? Nu înţeleg, fac credit, dar mai ales cred în Tine,
Iisuse. Te iubesc fiindcă ne semeni.
 Soarta Ţării mă doare, mă revoltă. Azi mai puţin, parcă am plecat. Nu
mai sunt aici. Mă apropie cumva gândul că e o dreptate ca să suferim şi
noi şi francezii. Nu doar ca pedeapsă ci ca merit, e examenul pentru
clasa superioară. Ura de alaltăieri şi ieri s-a stins; dacă trăiesc, voi
continua să protestez pentru dreptate, contra violenţei şi a arbitrariului,
dar fără ură. Am istovit stocul. Principial, voi continua să refuz cultura
nemţească actuală şi chiar anul acesta să nu li-l ofer copiilor pe Goethe
ca să-l admire. Obiectivitatea e bună cu oamenii copţi. Nu vreau să uite
prea uşor că acolo e inamicul şi deci pericol. Dreptate, da. Dragoste
pentru ei? Nu pot. Ştiu că asta trebuie, Doamne. Dacă vrei Tu, fă-mă să
pot! Aş putea de pe acum să am milă de nemţii nevinovaţi, dar nu vreau.
Un fond mare de sălbăticie în mine. Dar măcar îl recunosc, nu fac din el
model. Rezistenţă, demnitate, iată ce ne trebuie. Ura paralizează sau dă
greş.
À la grâce de Dieu!
Dacă mor, rog insistent să se anunţe la Pontigny: Abbaye de Pontigny,
Yonne – France.

6 septembrie

Abdicarea regelui Carol mă întristează profund. Legăturile între un rege

şi un popor nu sunt vorbe goale decât pentru cei goi la suflet. Îmi pare
groaznic de rău de el ca om. Nu l-am cunoscut de aproape, ceea ce m-a
legat a fost încrederea lui şi fidelitatea mea. Un suveran, în fond, nu
poate fi perfect, ce i se impută e anturajul. De ce l-am suferit? Oare
anturajul e vinovat de felonia nemţilor şi a italienilor? Dacă am pierdut
Basarabia, Bucovina şi Ardealul nu e din pricina noastră ci din pricina
nemţilor şi a italienilor. A greşit regele Carol al II-lea, dar oare noi toţi
nu suntem vinovaţi? Că am răbdat lichelele? Nu suntem vinovaţi de
dezbinarea pe care a adus-o gardismul în sufletul român? Nu suntem
vinovaţi că majoritatea marilor funcţionari fură banul statului? Cum
avem obrazul să-l învinovăţim pe el de păcate care sunt ale noastre? Şi,
apoi, de ce nu l-am lăsat să abdice când a vrut el, nu după ce instigatori,
plătiţi de nemţi, au făcut scandalul de aseară? Îi voiau capul domnii
gardişti? Pentru ce? Pentru ca Hitler să pună mâna mai uşor pe o ţară cu
un rege copil? Le fac cinstea să nu-i cred vânzători de ţară, dar
fanatismul întunecă minţile. Sunt încă destui naivi care cred în cinstea
lui Hitler. Dacă acesta va îndrăzni însă ceea ce a îndrăznit în
Cehoslovacia şi va îndrăzni să ne ocupe, atunci nemţofilii şi gardiştii
„abdicaţi” unde vor fugi de urgia oamenilor de treabă?
Doamne, ocroteşte-ne ţara şi pe tânărul nostru rege! Doamne,
întăreşte-l, fă-l energic şi drept şi mângâie-l în durerea ce trebuie să aibă
azi în sufletul lui. Când i s-a luat mama, când tata! Săracul copil! Fă-l,
Doamne, drept, cu minte şi viteaz! Mi se duce gândul la scumpa noastră
Regina Maria. De acolo unde eşti, ce spui? Ai suferit şi Tu, dar unde eşti,
suferi, desigur, să vezi cum plăteşte copilul tău. Ocroteşte-l. Poate că
încă îşi va putea servi ţara în exil, în vremi când faimoasa Axă se va fi
frânt şi când va fi nevoie de prieteni pe lângă Anglia. Sunt tristă adânc.
Am văzut convoiul acelor manifestanţi, numai capete încruntate şi mutre
rele, nimica din elanul constructiv al tineretului. M-am înfiorat la gândul
că aceştia ar putea conduce Ţara. Popi printre ei cântând versuri pline de
ură împotriva evreilor! Câtă inconştienţă, primitivitate şi lipsă de cultură
reală. Lumea înjura Straja. Dar acolo e totul pozitiv, chiar dacă e pe nivel
primar!
Proclamaţia Generalului Antonescu e înţeleaptă, dar îmi dă de bănuit
că are de luptat cu valul gardist dezlănţuit. De ce români şi tinerii? Oare
s-a mai făcut vreodată apel la o generaţie în deosebire de alta, când vrei
unitate sufletească? Asemenea apeluri le dau nas. Pentru ce nu au
manifestat pentru Basarabia, să fi împiedicat dezastrul cu Ardealul?
Pesemne că atunci nu le dădeau voie nemţii. Oportunism! Asta e domnia
lumii de când e condusă de arivişti fără tradiţie, fără lege, fără credinţă.
Nu voi respira, Doamne, nu voi crede că Ţi-e milă de noi, decât în
ceasul în care vei face dreptate cu tigrii şi şacalii Europei. Nu le doresc
moarte naturală, ci un semn ceresc să-i doboare ca lumea să înţeleagă că
nu e lăsată de capul ei!
Doamne, aştept cu credinţă neclintită în Tine. Aibi-l pe Regele nostru
Carol în grija Ta. Oricum ar fi fost, a fost al nostru şi ne-a vrut după
gândul lui numai binele. Nu e el vinovatul de dezastrul mondial. Cum
pot ţipa copiii noştri: „Heil Hitler” fără să se cutremure că-şi cheamă
pierzania Neamului? Doamne, aibi-ne în grija Ta!
Nu mă pot înfrăţi cu cei care socot că regele merită pedeapsă.
Pedeapsa o merităm toţi cei din pătura conducătoare că n-am dat din noi
oameni de caracter, care puteau face din el un rege extraordinar. Cât avea
succes era bun, acum ne trebuie un ţap ispăşitor! Să ne fie ruşine! Nu
înţelegeţi, nărozilor, că serviţi pe nemţi cu isprava voastră? Doamne, cât
urăsc Axa!

7 septembrie

Evenimentele vin şi trec cu o repeziciune afolantă44*. Înotăm într-o mare

de sentimente şi de impulsuri, nu mă mişc din credinţa mea raţională.
Stăm pe vulcan. Nenorociţii de fanatizaţi uită că Hitler ne-a pus gândul
rău. Poate cred încă, deşi ar fi mai mult decât naivi, ar fi idioţi să creadă
în cuvântul neamţului. Aş vrea să greşesc, aş vrea să-mi pot face mea
culpa. M-am îngrozit de mutrele lor rele şi opace. Azi când am văzut în
Piaţa Palatului gardişti montând garda, în faţa gheretelor goale de
soldaţi, m-a trecut un fior, simţeam revoluţia în acest gest anarhic şi
simbolic. De când un cetăţean poate lua locul oşteanului? Sunt gesturi
poate bine intenţionate dar sunt simptomele unei dezagregări a ordinii şi
mulţimea nu înţelege, ci se înduioşează. Insultele la adresa regelui Carol
sunt altă dovadă de anarhie sălbatică. A fost rege până ieri, e tatăl regelui
actual, e cu putinţă să ne pierdem bunul-simţ în aşa măsură? Numai o
victorie engleză grabnică, o prăbuşire a Germaniei ne mai poate scoate
din primejdia pieirii. Dacă nebunii îşi fac de cap ne trezim în mâna
nemţilor. Antonescu a telefonat celor doi bandiţi ca un vasal. Mă întreb
cum pot suporta Brătienii şi Maniu şi Mihalache şi Iorga asemenea acte
de supuşenie faţă de călăi?! Cât despre Stelian Popescu şi Şeicaru8 le va
suna ceasul sper, în curând. Dacă mai avem vlagă în noi şi omenie
românească, trebuie să excludem din trupul nostru spiritual asemenea
vermină. N-aş fi crezut să ajung vreodată la atâta ură cum o simt pentru
Axă, nici la atât dispreţ cum îl simt pentru unii din conducătorii opiniei
publice! Actul lui Antonescu de a recunoaşte public că a fost felon cu
suveranul său, de nevoie şi pentru a salva Ţara, e respectabil. Această
mărturisire m-a împăcat cu gândul că nu mai e un rege „capul statului”,
ci un simplu cetăţean. Dar nădăjduiesc că în curând tot regele va fi capul
statului.
Urmăresc cu duioşie şi durere pe Carol II în zborul lui de pribeag. Am
ca o remuşcare în suflet că nu am putut să-i manifest mai mult credinţa
mea şi dorinţa de a-l servi. Aş vrea să-i pot scrie o dată, simt nevoia de
a-l mângâia. Poate o voi putea spune fiului lui într-o zi.
Chestia la „ortodoxie” mă amuză chiar. Câtă ambiţie şi nevoie de
flafla45* în unele femei.
Bietele Mme H. şi V. sunt amărâte rău, dar nu le înţeleg teama de a fi
trase la răspundere. Tot ce s-a făcut a fost legal şi necesar. Noi celelalte
suntem liniştite. Poate şi fiindcă nu cunoaştem ceea ce ele numesc
„răzbunarea” Didinei Cantacuzino. Doamne, ce bine e să fii cu conştiinţa
împăcată. Doamne, ajută-ne!
12 septembrie

Moartea bruscă a lui Tilică Ioanid mă costă adânc. L-am văzut, am

asistat la slujbă, nu realizez încă. Prea era viu ca să-l pot închipui mort.
Îl văd, îl aud glumind. De mult se rupsese intimitatea prieteniei noastre,
nu mai aveam puncte de contact sufletesc ca altădată, dar făcea parte din
familia mea sufletească. Şi azi sunt încredinţată că era mai aproape de
noi, prietenii de odinioară, decât de cei actuali. Avea mai multe laturi.
Dedesubtul celor vizibile avea adâncimi pline de nostalgie nobilă, de
melancolie idealistă, de dor nestins. Poate că acum îl acoperea cu un
optimism aparent şi mai ales cu un fel de juisenţă cu care crana46*.
Afară de bucuria copilului, nu cred că era fericit. Îmi pare foarte rău că
n-am avut curajul să reiau firul prieteniei zilnice. Mediul îmi era străin.
Îmi trebuia să fiu singură cu el pentru a vorbi serios. Totuşi, cu toate
divergenţele din ultimele întâlniri, am simţământul că nu ne despărţise
timpul, că păstram împreună o realitate spirituală preţioasă. Dumnezeu
să te primească la El, Tilică dragă. Oricare ţi-ar fi povara păcatelor tale
(de uşurime mai mult decât de răutate pozitivă, o neîmplinire şi mai ales
a ta însuţi) ai în tine o calitate de elan şi de generozitate, care sunt de
esenţă superioară. Sub „lichelismul” bucureştean purtat ca o floare
obraznică la butonieră, tu doreai binele şi dreptatea şi, cred, mai ales
bunătatea. Tu étais „allégé”47*, de aceea te cred printre cei fericiţi în
sânul lui Dumnezeu. Mă rog cu drag pentru tine, fără spaimă, fără
îndoială pentru soarta ta în Eternitate. Nu ne uita, ajută-mă în ceasul
morţii mele.

Pauleşti, 5 octombrie
De zece zile sunt în linişte. La Câmpina m-am repus în echilibru. Îmi
trebuie calmul singurătăţii şi al oamenilor echilibraţi, calm singuratic.
Brita şi Myra, cu tinereţea lor triumfătoare şi buna creştere din sânge,
făceau o atmosferă delicioasă. Tinereţe, frumuseţe, prospeţime. Myra are
alura unei tinere zeiţe. Îmi făcea bine s-o privesc. Cu cât trece vremea,
constat că mă fericesc frumuseţea şi graţia.
Sentiment neplăcut la vederea dnei S. Cartianu, un fizic ingrat, lipsit
de francheţă. Mauvais coupage48*. Totuşi, simţeam înăuntrul ei multe
valori. Am impresia că a fost lovită tare în viaţă, de aceea e băţoasă şi
categorică. Dar în fond, material foarte bun, de calitate. Cred că are
talent şi umor. Prietenia cu Montherlant interesantă. Un peu tendre49*.
Acum aflu că Petre Andrei s-a sinucis. Mă doare. Un om pe care-l
preţuiam mult. Gânditor serios, suflet omenos. Un om de mare valoare
culturală, intransigent în gândire, în căutare; nu cred că avea
malversaţiuni pe suflet, poate a sucombat dezgustului de a trăi vremi de
negură; sau ceva sentimental? În nici un caz nu-l cred încurcat. Poate
legături cu oameni de stânga, mai lesne cred asta decât necinstea. Îl
regret din tot sufletul, acum vor tăbărî pe memoria lui cei care-l numeau
ateu. Şi nu era ateu. O ştiu din gura lui. Râdea cu poftă de această
învinuire după conferinţa lui şi se întreba cum îndrăznesc oamenii să
facă asemenea aserţiuni. De câte ori l-am auzit vorbind în public ca şi în
intimitatea unei conversaţiuni mi-a făcut impresia unui om de cultură
solidă şi perfect cinstit. Un om. De ce slăbiciunea sfârşitului? Are trei
băieţi pe care îi iubea cu tandreţă, era mândru de ei. De ce s-a sinucis?
Doamne! Greu e de trăit în vremuri tulburi ca acestea de acum! Doamne,
Tu înţelegi şi ierţi. Iartă-l!

10 octombrie
Doamne! Tu ştii, şi numai Tu, de ce m-ai despărţit de Stello, de Stello
meu drag, iubit şi cârâit de mine de întotdeauna. Stello, drag, îţi privesc
fotografia – cu atât am rămas din fiinţa ta sensibilă. Dragul meu, iartă-
mă pentru tot ce ţi-am spus în supărare, pentru încăpăţânarea unei false
purităţi care crea orgoliu drăcesc şi pe care acum îl ispăşesc din setea de
tine. Te aveam şi mi te beam, acum mor de setea ta şi ştiu că, până la
moartea mea, până la întâlnirea de dincolo, trebuie să rabd de tine, să mi
se usuce buzele de dorul buzelor tale moi, parfumate, calde, pline de
sufletul tău de o minunată poezie, de copilărie!
De câte ori te-am hulit în jurnalul ăsta! De câte ori mai ales nici nu
apari în pagini, dar acum ştiu de ce. În fond eşti în mine înfipt pentru
vecie – nu, suntem unul singur. Azi am trăit că m-am cuminecat prin
moarte în vecinicie. Ne-au fost unite trupurile, dacă ne-am certat şi
chinuit a fost din pricina lor căci sufletul şi mintea nu ne-au fost
distincte, au fost una. Pentru ca maturitatea dragostei noastre sfinţite
prin taina căsniciei să se facă, trebuia întrecută fuziunea trupurilor ca şi
a instinctelor lui; trebuia să înflorim amândoi prin suferinţă. Eu. Tu.
Dulce şi drept. Da, drept, oricât pare de paradoxal, căci azi, în rodul
morţii ce erai, superb de viu, transfigurat în toată esenţa ta, căci ea ieşise
la iveală, frumuseţea, nobleţea, gândirea senină, zâmbetul gouailleur50*
erai frumos şi mare. Şi se făcea o mare sărbătoare. Azi ţi-am fost femeia
pură şi vecinică. Supusă ţie, ascultătoare, atentă la fizionomia ta, ta
servante51*. Azi m-ai copt, Stello drag, m-ai tras cu tine mai sus în
eternitate. Am trăit unitatea incoruptibilă a căsătoriei. Nu suntem
despărţiţi, suntem una. Eşti duhul superior care forţa în mine fidelitatea,
cu toate aparenţele superficiale după care lumea judeca legătura noastră.
Acum eşti tu, iar eu cresc prin tine, după cum, de când te cunosc şi te
iubesc, căci cred că deodată a fost, am crescut prin tine. Spune-mi şi tu
că nu eşti supărat pe mine de toate meschinele imputări ce-ţi făceam.
Spune-mi, spune-mi că eşti mulţumit de mine. Am fost unul pentru altul
cremene. Noi împreună am fost scânteia. Acum surâzi şi-ţi place
imaginea. Am să stau de-acum înainte cu tine de vorbă? Jurnalul ăsta, pe
care ani de zile l-am ascuns, dar în ultima vreme cred că am vorbit în
faţa ta deseori de el, cred că va fi o conversaţie cu tine, de vreme ce e
conversaţie cu mine. Aş vrea să stau toată noaptea, să te aştept ca
altădată, dacă mă cheamă Mariana, poate îi e urât biata. Te sărut acum,
nu mai pot spune: dulce. Te sărut. Te las să mă pătrunzi în fiinţa toată.
Cercul de fier din jurul capului, poate că aşa mă poţi cuprinde ca să te
simt. Vino, Stello, soţul meu pe vecie!

13 octombrie

Iubitule, nu ţi-am mai scris, pentru că nu eram niciodată singură şi de

altfel mereu mă gândesc la tine.

15 octombrie

Pui mic, acum ca şi în viaţă, mă acaparează toţi şi n-am timp să mă

reculeg alături de tine decât noaptea. Acum le-am éconduit52* pe toate,
până vine ora vizitelor de după-masă; stau cu tine. Aş fi nenorocită dacă
aş crede că tu eşti înfricoşat pe acolo. Mă tem totuşi că eşti trist, că te
plictiseşti. Te văd cu colţurile gurii lăsate. Dar aibi răbdare şi încredere
în Dumnezeu şi misericordia lui, totul trece, vei intra în lumina cea
mare, cu voia şi iubirea Lui. Aş vrea să mă simţi lângă tine, de mâna ta,
nu eşti singur. Toate celelalte lucruri, deşi trăiesc în ele, iau realmente
parte la ele, îmi apar atât de insignifiante! Până şi ocupaţia nemţească!
Cât ne-am fi zbătut noi dacă eram acum împreună! Ei bine, am un
vocabular, mai palid, e drept, ca al tău, ca să vorbesc de ei, prin care te
fac prezent. Ce curios! Cum mă şocau cuvintele tari şi cum le simt
umorul acum. Plecarea ta e o dublă încercare pentru amândoi! Pe tine te-
a scos din juisenţa din care reuşiseşi să te scoţi câtva timp, dar iar erai pe
panta de a-ţi pierde voinţa, de a te lăsa trăit de alţii. Acum eşti în locul
tău pe lume, nu te busculează din el toţi amărâţii de vicioşi. De acolo
poţi avea perspectiva pe care n-am fost în stare să ţi-o dau. Deci? Nu te-
am iubit destul, adică exclusiv pentru tine. Dragostea asta lumească e
făcută din egoism. Acum ne iubim complet, suntem una. Vreau să ajunez
uneori pentru tine – ca o disciplină de care ai încă nevoie. Tu, dincolo,
mă ajuţi, ştiu, pentru a mă rupe din aparenţe, a mă afunda în realitate.
De unde, Stelule dragă, atâta calm în mine? Nu e indiferenţă ci
plenitudine. Nu eşti acolo sub flori, eşti aici în casă, în mine.
Mă uit la tine la fotografii. Te văd, te simt, eşti aici. Aş vrea un semn
de la tine. Dar nu poţi, eşti încă prea cald? Mă duc să mă culc. Somn
dulce.

16 octombrie

Mă uit la chipul tău, parcă trăieşti. Mă duc în camera de culcare, pâlpâie

candela, se ofilesc trandafirii pe măsuţa de noapte. Te simt acolo. Eşti,
dar unde? Cum? Am vorbit cu părintele până acum. Are dreptate:
îndoiala se furişează când slăbeşte iubirea. Nu mă îndoiesc de tine, dar
aş vrea să fii fericit. Mă întristez la gândul că ai putea fi trist. De mine n-
aibi grijă, tu vezi că sunt tare şi rabd uşor, am un fel de antrenament din
copilărie, făcut gratuit. Aş vrea să mă pot bucura cu tine de cele noi ce ţi
se relevă ţie. Numai să nu te temi, să iubeşti, Dumnezeu e îndurător.
Mântuitorul te-a luat sub ocrotirea lui, Sf. Fecioară te ţine în braţe.
Dormi liniştit. Eu fac tot ce pot pentru tine. Tot ce fac sufleteşte va fi dat
ţie. Când nu vei mai avea nevoie, mă avertizezi, şi dacă o fi să mor cu
păcatele mele, mă vei ajuta tu, dincolo. Îmi e dor de tine, aş vrea să te
mai răsfăţ puţin. Te iubesc. Mă gândesc la tine tot timpul.

19 octombrie

Stello drag, mă surprind scriindu-ţi o scrisoare. Mă întreb dacă o poţi

citi. Am fost la tine cu Flo; nu te pot găsi acolo deşi te-am dus cu ochii
până te-ai scoborât în pământ. Nu te găsesc acolo, nu ştiu unde eşti, am
impresia că te plimbi, nu m-ai uitat desigur, dar eşti de aiurea. Câteodată
mă priveai ca pe o străină în viaţă. Aşa trebuie să fie între oameni care
au fiecare entitatea lor. Dar când erai copil, mă iubeai. Îmi lipseşti,
umpleai casa. Mă văitam că te îmbraci umblând prin toată casa, duduia
locul sub paşii tăi grăbiţi. Te văd tot în cămaşă, în izmene, înainte de a te
îmbrăca. Îţi perii părul, îl piepteni, te plimbi prin casă şi vorbeşti. Alegi
cravata, îţi aşezi batista, îţi iei pălăria, paltonul, te întorci puţin spre
mine, îmi faci o bezea cu un deget şi o zbugheşti, punând cheile în
buzunar. Ce tânăr eşti, ce aventură e în tine! Acum pe unde eşti? Îmi e
dor de tine deşi sunt tot timpul cu tine. Îţi văd curbura ochilor, puţin roşii
pe marginea pleoapelor. Te sărut dulce, dulce.

21 octombrie

Stelule drag, nu mă pot despărţi de tine, chiar când vorbesc cu alţii, te

chem aici, lângă mine. Te iau de mână să mă aperi. N-am înţeles deseori
în viaţă ce înţeleg acum – că mă acopereai. Tu erai mai slab ca voinţă, e
drept, dar ce importanţă are asta? Tu erai mai puternic ca elan şi
generozitate, cu acestea se apără omenia din om. Mă simt fără sprijin.
Îmi surâzi drag din fotografii parcă mă vrei îmbărbătată, parcă îmi ceri,
ca odinioară, să fiu exemplară, să fii mândru de mine. Încerc, de dragul
tău. Vreau să spună toţi de tine că ai o nevastă a ta, nu ca alţii. Aş vrea să
te alint ca altădată, ca întotdeauna, chiar când mă temeam că te agasez.
Îmi e bine aşa, lângă tine. Te-am visat, ca adormit, dar în picioare, ai
spus că-ţi mai trebuie 12 mese. Am înţeles, sunt 12 împărtăşanii. Dacă
mă lasă Părintele, le voi săvârşi curând. Nu mă simt bine decât în
rugăciune, când te simt aproape. Ţi-am pus creionul de aur pe inimă cu
nădejdea că-mi vei scrie în vis. Ce curioasă mentalitate ne facem cu
moartea celui iubit! Eşti lângă mine, în mine, nedespărţit. Poate aşa îmi
duceai dorul când plecam în străinătate. Singură mi-am croit
singurătatea asta. Deşi, aminteşte-ţi cât mă lăsai singură pe vremuri – de
credeam că ţi-e urât de mine! Mărturiseşte acolo unde eşti, în lumina
nepătată a adevărului, că nu eu am fost singură de vină. Mă lăsai, dar azi
înţeleg, eram ţărmul sigur unde putea reveni barca hoinară oricând.
Vâjâie aeroplanele pe sus, aproape de case. Nu mă mai interesează
nimic! Inima s-a stins cu tine. Învi-o tu, dacă vrei. Aş fi dorit şi eu să
plecăm împreună. Aş vrea să te regăsesc, să pornim mai sus împreună.
Ori trebuie să-ţi faci stagiul de purificare şi pe urmă ne întâlnim? Dacă
poţi, răspunde-mi. În vis sunt abordabilă uşor, pe cât mi se pare. Aş
putea să reintru calm în viaţă, poate va trebui s-o fac. Dar gustul vieţii s-
a schimbat. M-ai luat cu tine dincolo. Aş vrea să fiu de folos alor mei şi
tuturor, dar de trăit nu vreau să mai trăiesc pentru cele trecătoare. Mi se
par toţi copii mici. E aşa frumos afară! Casele din faţă par un
transatlantic cu caturi, pe fondul ceresc. Plutesc, îmi e dor de tine. Nu
mă părăsi, vino în vis. Îmi e dor şi nimic altceva. Pusy dulce.
Dragule, azi am o bucurie în suflet, nu ştiu de ce, poate din rugăciunea
care îmi dă liniştea şi siguranţa că ţie îţi prieşte, te ajută. Am impresia
azi că eşti bucuros, că nu eşti trist. Te iubesc.
Cutremurul de azi-dimineaţă mi-a speriat trupul, cu mintea primeam.
Te sărut. Sună. Acum am vorbit cu Ovid pentru banii de la tine. A spus
că-mi telefonează, crede că azi îi pot lua. Vreau să pot plăti ce am
făgăduit şi să am grijă de slujbe pentru sufletul tău. Vestea dată de
Maricica de visul cu Colea vesel şi spunându-i că e tot lângă ele. M-a
bucurat ca o asigurare că sunteţi. Te rog, când vei putea fără efort şi
suferinţă să vii la mine, să-mi dai şi mie un semn că eşti pe lângă mine,
fă-o. Te iubesc; întotdeauna te-am iubit chiar când te necăjeam. Vream
să fiu dreaptă, eram neroadă. Tu ai fost bun, generos, spontan – un copil,
de aceea te cred acum în braţele Sfintei Fecioare. Mouton spunea că l-a
frapat chipul tău de copil; il etait un enfant53*, adică erai pur şi cum îi
place Tatălui să ne vadă. Nu mă uita, dragule, iubeşte-mă, stai lângă
mine dacă se poate, dă-mi, dacă e voie, un semn că eşti lângă mine. Am
acum în suflet ca un zâmbet, o bucurie, o lumină. Doamne! Asta e opera
Ta. Vă iubesc pe cei de acolo. Vă dăruiesc toate meritele ce aş putea
achiziţiona. Păziţi-mă de toate cele neplăcute Domnului. Vreau să reintru
în viaţă liniştit, înconjurată de voi, cu tine alături, fără preget. Nu mă
lăsa, Stelule drag. Ieri aveam impresia unei groaznice părăsiri. Azi te
simt voios lângă mine. M-aş ruga necontenit pentru tine ca să te ajut. Nu
dormi! Îmi pare rău când mă gândesc că ai putea fi neconştient.
Reazemă-te de mine. Toată viaţa vreau să te servesc. Să mă rog pentru
bucuria ta acolo şi vei veni, la vreme, să mă treci dincolo. Da? Colea a
spus să nu-i mai înjurăm pe nemţi că ei ne apără. Aşa trebuie să fie.
Apăraţi-ne gândurile, nu mă lăsaţi singură aici, nedumerită. Rugaţi-vă
pentru noi. Pusi dulce.

27 octombrie

Nu ţi-am mai scris fiindcă tot timpul stau cu tine de vorbă. Te caut prin
aer când alţii vorbesc. Nu mă simt bine decât cu tine, încep să văd
oamenii prin tine, înţeleg câtă dreptate aveai. Ne jugeons point.
Aimons54*. Îmi e foarte dor de tine, nu văd cum aş putea ani de zile să nu
te văd şi să nu te aud. Cum vrea Dumnezeu! Mă supun. Prima oară în
viaţă trăiesc ineluctabilul definitiv!
Alaltăieri la minister am constatat iar cât erai de preţuit, Stelule drag.
Te iubesc, îţi mulţumesc pentru tot, tot, tot. Iartă dacă prosteşte te
necăjeam, credeam că e bine pentru tine, că te stimulez. Tot ce am
suferit eu, acum simt tot ca un dar al firii tale impetuoase, copilăreşti,
elementare şi rafinate totodată. Te iubesc peste, dincolo, de moarte. Te
iubesc, a ta rămân, cer lui Dumnezeu ca în veşnicie să nu ne despartă. Ce
bine ar fi să mă iei la tine în somn! Mă doare inima, hai, vino! Cum vrea
Dumnezeu! Pusy dulce.
Maica mi se pare, săraca, très bas55*.

28 octombrie

Scumpul meu, încep lucrul, plec la Conservator. Nu pot să nu te pup ca

pe vremuri când te lăsam dormind ca un copil. Mă uit la fotografii în
care surâzi, te regăsesc; cu ce puţin se mulţumeşte un biet om! Or, îmi
eşti atât de viu încât te simt aici în casă, pretutindeni. Dă-mi un semn, o
floare care să-mi cadă, un caiet, ceva. Te tot văd cu batista în mână
ştergându-ţi mustaţa. Cu ochii râzători şi tachin. Uite, te plimbi prin casă
în caleçon56* mov, cu mâna pe creştet, netezind părul. Te iubesc. Aibi
grijă de Nellu, e într-o pasă proastă. Păzeşte-l. Te iubesc, nu mă uita.
Dragule, de unde pata asta? Tu, tu ai făcut-o. Nu plânge, puiule, nu
plânge. Te iubesc, nu te uit, sunt a ta pe vecie. Hai, ia-mă cu tine. Nu-ţi
fie urât, sunt cu tine tot timpul, neîncetat. Te iubesc.

29 octombrie
Stelule drag, azi sunt liniştită. Te-am visat foarte vag şi încurcat, dar
simt că ai fost lângă mine. Şi cuvintele Maichii mi-au făcut bine.
Binecuvântarea ei venea ca de la tine. Eu sufăr de tot ce te-am făcut să
suferi, chiar dacă în intenţie eram bună. Dar mai ales mă dor
sentimentele duşmănoase pe care le aveam când simţeam că mă
chinuieşti cu vrere. Ce răi suntem în fondul nostru! Ce bestii furioase.
Fără tine n-aş fi cunoscut afundurile mele sălbatice. Fireşte, totul se
scuză ca omenesc, dar păcatul rămâne păcat. Simt că sufăr lipsa ta cu
atâta durere pentru ca să răscumpăr toată nevoia de linişte prin
despărţirea egoistă pe care am simţit-o când plecam de lângă tine vara. E
drept că erai capricios şi violent, dar cu dragostea te dezarmam şi nu
întotdeauna te-am iubit cum trebuie, sau, din ambiţie omenească, nu ţi-o
arătam, sau din pudoare şi din simţământul stupid că eu îţi sunt
indiferentă sau chiar urâtă. Mă montam ca o bleagă. Am suferit zadarnic
şi te făceam sadic cu mine. Mă tem să nu cad în păcatul exagerării, al
torturii de sine. Nu vreau decât adevărul. Vreau să-mi recunosc păcatele,
fără a te schimba pe tine şi a te face un mieluşel. Recunosc că n-am avut
adevărată răbdare cu tine decât după Oxford. Dar te-am iubit
întotdeauna, mai ales când te simţeam atât de slab, de „în vânt”, de
departe de realitate. Te-am iubit şi tu mă chinuiai cu gelozii întotdeauna;
iar când mi-a cerut bietul suflet o compensaţie, tot ţie ţi-am spus tot.
Atunci ai greşit cu mine, dar aşa era omeneşte. Tot ce a fost între noi mie
mi-a fost de folos, m-a liberat de mine. Dar mă tem că metodele mele de
creştere nu au fost bune pentru tine. Cu toate astea, tu ştii şi ai ştiut că în
viaţa de aici, eşti singurul meu bărbat, că te-am ales pentru veşnicie, că
sunt exclusiv a ta. Dumnezeu să ne unească încă o dată pentru veşnicie!
Dragul meu drag, te simt înseninat acum lângă mine. Merci pour tout. Je
t’aime57*.
Vai, ce zi grea. Ieri după ce am citit scrisorile acelei fete de a cărei
existenţă n-am avut habar, mi s-a lăsat o ceaţă în suflet, un fel de
indiferenţă, de palpabilă singurătate, de dezolare liniştită care mă făcea
să sper într-o detaşare de un trecut în care o bună parte din tine îmi
rămăsese complet străină. Aveai viaţa ta aparte în medii complet străine
de noi, de casa noastră. Trăiai acolo ceasuri de conversaţie de intimitate,
de veselie, poate şi de enervare, pe care toate le ascundeai de mine. Am
trăit ieri ceasuri de „moarte civilă”, fără supărare, cu aceeaşi tandreţe
dureroasă pentru tine ca altădată. Numai, în plus, deznădejdea că nu am
putut să-ţi umplu viaţa. Nu ştiam ce se petrece în subconştientul meu.
Visul de azi-noapte mi-a revelat tot fondul de desperată gelozie ce zace
în mine, corolar al unei dragoste neistovite şi prea ţinută în frâu. Scena
pe care ţi-am făcut-o în vis pentru femeia ce sta într-un colţ, surâsul tău
moqueur58* şi indiferent mi-au arătat câte lucruri zac mocnind
nelichidate în noi! Şi paharul de apă călâie pe care mi l-ai dat să-l beau
şi din care am băut numai jumătate, iar cu restul am făcut un gest de
libaţiune! Lacrimile, să fie, pe care le înghit şi cele cărora le dau
drumul?
Ieri te-am visat cu un fir de aţă albă în mână, pe urmă l-ai rulat după
nasturii jiletcii şi l-ai băgat, nevăzut, în cămaşă. Ce o fi simbolizând?
Drum? Drumul tău spre alte sfere? Drumul meu scurt ce-l mai am de
străbătut? Grea e viaţa. Maică dulce, aşa îmi spuneai tu! Maică dulce!
Eram dulce pentru tine, dulce până în adâncul sufletului câteodată atât de
amărât! Dar ce se compară amarul lângă cine ţi-e drag, pe lângă amarul
singurătăţii mele de acum. Ştiu că şi altele au avut de îndurat aceste
suferinţe. Nu mă mângâie, mă doare. Aş vrea să adorm pentru totdeauna.
E laş, ştiu. Dar aşa simt acum. Dar să mă agăţ de un rost nu se prinde,
ştiu că e făcut, nu născut din mine. Viaţă desprinsă – stau în vânt.
Doamne! Ce fel de metode sunt astea pentru a roade după om toată
izina? Nu ştiu ce va rămâne din mine din starea asta de depresiune fără
ieşire posibilă. Une femme finie59*. N-am alt dor decât să adorm pe
vecie. Oboseală – tout ne m ’est plus60*. Ce rost e în toate acestea? Se
poate ieşi de aici? Dar la ce bun? Aştept să mă doboare urgia cerească, să
mă frângă pentru scopul ei. Azi nu am puterea unei supuneri active, am
murit şi eu, rătăcesc, ca şi tine, poate prin nedumerire. Îmi plec capul pe
umărul tău. Tu păşeşti sigur, eu închid ochii, du-mă tu.

6 noiembrie

Nu am mai scris fiindcă vorbesc cu tine mereu. Niciodată n-am fost mai
împreună ca acum. Te iau cu mine oriunde şi oricând. Am impresia că de
multe ori tu dispui de mine. Tu mă faci tristă sau liniştită. Până şi la
clasă parcă eşti cu mine! Dar mi-e un dor năprasnic să te văd.
Fotografiile sunt o mângâiere. Îmi surâzi cu înţeles. Cum să-ţi
mulţumesc că vii la mine în vis? Fericirea mea încă dovedeşte că nu e
numai joc al amintirii şi imaginaţiei mele. Prea sunt vise cu tâlc. Firul de
aţă alb e drumul săvârşit de tine sau cel pe care-l mai am eu de făcut?
Azi-noapte erai învelit în cearceafuri ude sau erau straturi ce trebuiesc să
cadă de pe tine? Dacă erai ud e că am plâns eu cu foc. Merci din inimă că
mi-ai sărutat aşa de frumos mâna, în palmă, erai tu. Merci pentru
bomboane. Te-am văzut la biroul tău de acum, era altfel ca cel de aci.
Triai telegrame, erai în costum de biciclist, cu părul ca după somn, tânăr,
ne surâdeai Mariettei şi mie. Sunt fericită când te văd în vis. Trăiesc din
asta. Scriu cu tocul tău, am impresia că e mâna ta pe el, ţin degetele ca
tine. Plec cu Tity la ţară – mergi cu noi, nu e aşa? Te aştept în somn. Te
rog frumos, vino, nu mă lăsa. Ai tăi sunt buni cu mine şi mă iubesc; şi eu
pe ei. Ai mei te iubesc ca şi cum ai fi printre noi. Mă gândeam ieri cum
nimeni nu poartă după tine doliu de mort; eşti viu printre noi. Tot timpul
şi toţi se gândesc la tine ca prezent. Părintele Gala spunea azi că trebuie
să mă ţin tare pentru a-ţi ajuta ţie, a te menţine viu. Oare noi, Rodica şi
Dodica – tusea şi junghiul –, trebuie să ne susţinem în veşnicie până om
fi amândoi una cu Izvorul? Tu mă inspiri, eu te susţin; când voi muri eu,
tu vei fi tare, liber, fericit, mă vei susţine acolo. Eşti în pervazul uşii?
Am impresia că mă priveşti cu drag şi-mi trimiţi bezele. Îmi eşti nespus
de drag. Te iubesc. Vestea lui Roosevelt ales mă bucură teoretic; acum
nu mai mă atinge nimic, numai soarta ta. Dar principial mă bucur,
fireşte. Dacă mai mă trezesc vreodată pentru lumea asta, cred că tot
pentru libertatea democraţiei voi opta, împreună cu tine. Pe nemţi nu
mai am necazul de altădată, îmi e milă de toţi; şi de noi şi de ei şi de toţi.
Rugaţi-vă de Dumnezeu să trimită o pace creştinească între cei de pe
pământ. După sir Oliver Lodge, voi lucraţi şi dincolo. Tu ce faci? Te-am
văzut la birou – oare ce aşezai? Telegrame sau buletine de vot? Spune-mi
într-un fel ca proasta de mine „maimuţa ta savantă şi glorioasă” să
înţeleagă! Te iubesc. Am poftă să glumim împreună. E aşa frumos afară!
Oare nu vei fi fiind pe la curse? Hai, vino un pic şi pe aici. Elsa a postit o
lună pentru tine, du-te şi îi mulţumeşte, linişteşte-o de necazurile ei,
ajut-o să izbândească în cele ce-şi propune. Mari sunt minunile Tale,
Doamne.
Procesul ce se petrece în Nicu şi Aurora e vizibil cauzat de harul lui
Dumnezeu. Oare nu le ajuţi şi tu? Aşa cred eu; tu te-ai dus acolo ca să ne
pregăteşti pe toţi pentru veşnicie. Râzi? Exagerez. Poate. Dar vezi tu, în
fundul meu, cu tot spiritul critic, eu am crezut în mari puteri creatoare în
tine. Dacă nu erau Nene R… (Nu te supăra, râzi.) Te iubesc. Mă culc, hai
vino, dă-mi un semn că eşti prezent! Pusi dulce.
Ce frumos te-am visat luni dimineaţa la ţară! Te culcai pe pieptul
meu, cu o siguranţă totală că e bine aşa şi-mi spuneai: „aşa cum când
erai tu fată”. Aveai o expresie de securitate şi de siguranţă că e locul tău
pe vecie pe inima mea!
Dar de ce purtai mitene61* negre? Şi zâmbeai mucalit. Pusi dulce,
dragule.
11 noiembrie

Dragul meu, au trecut zile grele, mă gândesc la tine tot timpul,

neîntrerupt, te asimilez în orice clipă, cu tot ce fac şi sunt. Am clipe
foarte grele, îmi lipseşti dureros. La Polceşti, în prima criză, credeam că
vii să mă iei şi totuşi te simţeam în rezervă. Era între noi une cloison62*.
Ieri-noapte, cutremur îngrozitor. Sentiment unic – e teribil să simţi aşa
inevitabilul şi „soarta”. Ieri am fost copleşită de tristeţe şi de
sentimentul că tot ce facem e neputincios, dar mă simt, ca şi pe tine, în
mâna lui Dumnezeu. Cum vrea El. M-am împărtăşit în condiţii speciale,
sub cupola ameninţătoare, nu m-am putut reculege bine, dar Dumnezeu e
în noi şi fără conştiinţa noastră clară. Prin comuniune sunt mai aproape
de tine. Te rog, Stellule drag, vino iar în vis, dacă se poate fără durere
pentru tine. Te sărut din inimă. Tare mi-e dor de tine!

15 noiembrie

Îţi scriu pe patul meu, de atâtea săptămâni nu m-am mai aşezat aici;
acum am impresia, ca altădată, că tu citeşti în patul tău şi eu scriu. Îmi e
dor de tine. Azi ai fost lângă mine la curs. Parcă mi-ai luat pe la spate
capul, îţi simţeam mâinile, mă sărutai. Ţi-a plăcut ce am spus. Nu ştiu ce
se întâmplă cu mine. Sunt detaşată de lume şi totuşi nu indiferentă. Parcă
stau la balcon şi iau parte au-dessus de la mêlée63*. Scrisoarea Domniţei
[Ileana] mi-a făcut bine. Simpatia unui astfel de om e un balsam. Am
nevoie de dragoste, dar de una specială, una care respectă tot, chiar ce nu
e raţional sau chiar ireal în mine. În tramvai judecam, cântăream. Te
vedeam în forma în care te depărtai de mine, căutai aventura; am realizat
că te-am iubit mai mult decât am fost iubită. Dar ce importă asta? Noi
doi făceam totuşi unul. Nu simt nevoia să mă consolez – ba da, uneori,
dar ştiu că ţie ţi-ar părea rău şi eu aş fi neatentă la tot ce m-ar distra de
tine. La clasă gândesc la lucruri esenţiale la care tu iei parte şi, poate, mă
inspiri, sunt şi aproape de tine. Ieri, la Mircea, te vedeam intrând pe uşă
şi sărutându-ne mâna Réginei şi mie. E curios, am senzaţia netă a
mâinilor tale cam umede şi cam reci. Te rog, te rog din inimă, vino în
vis, dacă poţi fără suferinţă! Te iubesc.

19 noiembrie

Azi sunt şase săptămâni de când te duceai. Am impresia că nu e nimic

adevărat din câte trăiesc, că e iluzie. Te aştept să vii. Acum eşti parcă
într-un voiaj de câteva zile, nu te simt lângă mine. Sâmbătă noaptea am
trecut prin deznădejde. Duminică, zi grea. Of, Doamne, ce greu e să nu te
mai am. Te iubesc.

24 noiembrie, seara

Dragule, sunt singură de tot. Acum înţeleg ce dreptate aveai când îi

judecai pe ai mei ca pe nişte perfecţi egoişti. Tu, unde eşti, înţelegi poate
mai bine ca aci pe pământ combien on est tout seul, tant que l’on vit64*.
Cine ştie dacă, aferată stupid cum eram uneori, nu ţi se părea că te las
singur. Dar eu te iubeam, aşteptam cu bucurie momentul să mă întorc
acasă ca să te găsesc. Parcă te văd în pat, cu jurnale multe în jurul tău. Te
văd. Te simt parcă tot acolo, privindu-mă pe după ochelari. Uneori
citeam până noaptea târziu împreună, atunci eram fericită, sau când mă
luai pe repezeală să ieşim la un cinema, sau când ne înţelegeam pe de-a-
ntregul pe chestii de politică sau de principii.
 Pe unde eşti tu, îţi dai tu seama cât trăiesc prin tine, cu tine, în tine?
Nu mi se dezlipeşte gândul de la tine. Uite, am impresia că te-ai aşezat
acum lângă mine, că ţi-ai pus capul pe umărul meu şi că eşti trist că
plâng. Îmi e dor de tine, dragule.
Trebuie să renunţi la tot în viaţa asta, dragul meu. Dacă eşti fericit
acolo, cel puţin aş suferi mai uşor. Scrisoarea ta pentru Fag, găsită în
hainele tale, am deschis-o. Fără dată, o întâlnire cu prieteni. Am fost
exclusă din atâtea zile din viaţa ta! Ce soartă tristă şi dureroasă, sub
aparenţa unei femei iubite şi admirate.
Aseară, dragul meu, m-a întrerupt Lula. Azi-noapte te-am visat. Tu
plecai şi eu voiam să plec cu tine, de teamă să nu te îmbolnăveşti şi să te
pierd iar. Semn că plec după tine? Ce bine ar fi! Deşi e soare azi şi cu el
creşte în mine iubirea de viaţă, totuşi, fiind sigură că soarele de dincolo e
mai splendid şi că vom putea zbura în spaţiu – vom face pe aeroplanele!
– mă tentează gândul că se apropie sfârşitul. Maica, săraca, se stinge
după tine. Am impresia că nu poate fără tine. Dar tu eşti mai bine. Sunt
mulţumită când te visez şi când aflu că altora le e dor de tine. Ieri seară
Mişu mi-a făcut bine telefonând că de o jumătate de oră se gândeşte la
noi doi. Aşa vreau, să nu ne despartă lumea. Te iubesc. Jette les yeux sur
mon livre65*. Ajută-mă să corectez bine la a doua corectură. Te sărut cu
drag, ca întotdeauna, ca în penultimul vis.

27 noiembrie

Stello al meu, azi iar îmi lipseşti dureros. Am nevoie de prezenţa ta. Ieri,
ziua ta. Au venit părintele Gala, Marietta, Valérie, şi Régine, şi Lelia S.
cu flori pentru tine. Mi-au telefonat băieţii tăi de la Minister – am simţit
tot timpul că lumea te iubeşte şi nu te uită. Îmi e dor de tine. Ieri la curs
am răsuflat. Am spus pe faţă ce gândesc. Cred că ai fost mulţumit de
mine. Vorbeam şi credeam că eşti în spatele meu şi-mi sufli curaj. Am
avut şi satisfacţia de a simţi copiii toţi, cei vechi şi dintre cei noi, alături
de mine. Bălăşoiu a fost într-adevăr cavaler. Am plecat de acolo cu
simţământul, pe care, ţi-aduci aminte? îl aveam deseori când vorbeam
seara, în intimitate: cinstea şi datoria împlinite cu dragoste sunt o putere
şi morală şi socială.
Am găsit azi Climatul dreptăţii cu mucalita dedicaţie ce ne-ai făcut.
Pe atunci, îl ştiam din citirea ta a manuscrisului. Acum îl citesc ca să mă
întâlnesc cu tine. De ce nu intri acum pe uşă? Ce dor îmi e de tine. Vino,
dă-mi un semn, te rog, te rog. Dacă citeşti şi mă vezi, ţi-ar fi milă de
mine. Hai vino, măcar în vis, dragul meu.

2 decembrie

Dragul meu. Tot mai mult am impresia că eşti aproape. Ultimele

evenimente îmi dau un fel de certitudine că ne desparte doar un zid
subţire, că tu eşti aici, că mă vezi. Simt că legătura noastră e
indestructibilă. Cel puţin a mea spre tine. Întâmplarea din clasă a fost
văzută de tine. Te simţeam la spatele meu, în picioare, ţinându-mă de
cap şi de umeri. Ai fost mulţumit.
Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai
cred în ordine şi linişte. Acum ştiu că e revoluţie. Unde ne va duce? L-
am văzut trist, trist şi parcă umilit în colţul capelei. Ce soartă! Sau e voia
ta? Omul acesta mare şi mândru, relegat într-un colţ sărăcăcios, fără
gardă de onoare, fără fastul acordat de lume atâtor morţi! Fără tricolorul
pe care, ca nici unul altul în această ţară astăzi, merita să-l poarte pe
inimă. Domnule Profesor! Acolo unde eşti acum, vezi desigur lucrurile
sub specia eternităţii, surâzi de toată meschinăria ce ne munceşte şi te
închini în faţa luminii eterne pe care ai căutat-o cinstit. Nu voi uita
lacrimile ce te înecau anul trecut la Conferinţa Ortodoxiei când citeai
versuri religioase vechi. Ce pot face pentru dumneata, decât să mă rog
din toată inima pentru odihna sufletului dumitale? Ieri, la mormânt m-
am rugat ca pentru ai mei. Roagă-te smerit, profesore, pentru bietul
nostru neam. Poate că te-a cruţat Cel Bun de durerea de azi. Cum ai fi
suferit să vezi că intră la noi străinul duşman, în chip de prieten.
Voi, acolo, ştiţi mai bine ce ne pândeşte, ocrotiţi-ne. Şi de o fi să cad şi
eu sub lovitura unor inconştienţi, sufletul vostru liberat să-mi vie în
ajutor.
Ieri m-am împărtăşit, Doamne, cu sfânt Trupul şi Sângele Tău. Am
simţit o mare putere care mă cuprinde, îmi curgea foc prin vine.
Doamne, fă să nu Te supăr, să nu te mâhnesc. Că de meritat ştiu, nu Te
merit. Fă, Doamne, să Te pot servi cum vei vrea Tu. Mă doare sufletul,
îmi e dor de Stello, sufăr de lipsa lui. Fie voia Ta. Dar din inimă Te rog,
aşază-l la loc luminat şi dă-ne tuturor care trăim încă puterea de a fi pe
placul Tău. Amin.

8 decembrie

Dragul meu, mă gândesc la tine mereu. Te asociez în toate. Ce se

întâmplă acum la noi e grozav; impunitatea asasinilor mă copleşeşte.
Trăim vremuri de josnicie. În tot haosul omenesc, o singură lumină:
dreapta victorie a grecilor şi rezistenţa englezilor. Popoare care au o
credinţă reală în Dumnezeu şi în soarta divină a omenirii. Tu, care vezi
acuma toate, limpede, cu adevăratul lor sens, desigur că nu te mai
tulburi. Dă-mi, Stelule drag, calmul şi curajul necesar să trăiesc. Îţi scriu
numele şi mă sfâşie gândul că nici o scrisoare cu „Stelule drag” nu te
mai ajunge, şi totuşi, am siguranţa că le citeşti pe acestea. Simt că te
bucuri de prezenţa lui Tity şi Puiu în casă. Sunt sigură, de altfel, că tu ai
adus-o, cum ai şi împins-o să plece, pe Lula.
Je m’en veux66* de a fi fost uneori nerăbdătoare cu ea, săraca! E
nenorocită, dar nu din neavere ci din temperament. Nu se poate decide
spre independenţă, fiindcă o costă riscul unor nenorocite de bunuri. Dar
nu e numai spaima de bani ci mai ales un sentiment de „dreptate” din
care nu poate ieşi. Vorba Sfântului Paul despre superioritatea dragostei
asupra dreptăţii e divin inspirată. Îţi privesc fotografia. Te sărut în gând,
te simt aici lângă mine, dar aştept un semn, o scrisoare venită de la un
mediu străin. Aştept. Am uneori impresia că nu mai mă laşi mult timp
aici, că vii să mă iei. Mă tem uneori de necunoscut, dar mai ales de
timpul imediat după moarte. Totuşi perspectiva de te retrouver me donne
un élan de jeunesse67*. Aveai tu dreptate, nu pot fără tine. Allons, qu’en
dis-tu?68* Te sărut. La revedere, pe curând, da? Te iubesc.

31 decembrie

Azi se sfârşeşte anul acesta, an păcătos, trist, funebru, catastrofal.

N-am mai stat cu tine de vorbă de o lună. A murit Maica, i-a fost dor
de tine. Mi se pare că tot visez urât şi că trebuie să mă trezesc. Moartea
Maichii m-a învăţat şi ea multe. Conversaţia cu Maica, joi dimineaţa, ca
un fel de testament al ei. Cu gândul la voi, copiii ei, mândră că aţi fost
cumsecade, că „n-aţi pretendat nimic de la ea”. Şi ce tristeţe a fost în ea
când a evocat cei zece ani de lipsuri – parcă se cutremura, apoi calmul
cel mare, deşi era încă printre noi. Suferinţa ei trupească, prea dureroasă
ca să vreau să mi-o amintesc. Îmi e scumpă amintirea ultimei nopţi când
o vegheam cu Aurora. Ea dormea liniştită, noi ne vărsăm amarul şi ne
înduioşam de amintiri scumpe. Era totul aşa calm, moartea şi viaţa stau
strâns legate laolaltă. Azi am dus-o la locul ei de veci şi pe tante Irène.
Multă lume şi tineri – ca şi la Maica. Amândouă au fost şi oameni
întregi şi mame exemplare. Ele şi-au meritat odihna. Am fost la tine, nu
eşti acolo. Te chem, te simt aici în casă. De ce nu pot să comunic cu
tine? Mă tem că te tulbur chemându-te prea insistent. Te rog, Stello,
caută un mijloc, dacă e îngăduit, să-mi spui că eşti şi că ţi-e bine.
Doresc din toată viaţa ce am în mine să-ţi fie bine.
Am pierdut lănţucul de la mână pe care tu scriseseşi pe greceşte ceva
ce era, pe cât îmi amintesc, de atunci când mi l-ai dat: „Cu tine pe
vecie”. De ce l-am pierdut azi? Oare vrei tu ca anul ce vine să mă
dezlege de legătura cu tine? Sau pleci mai departe? Eu sunt cu tine, aici
şi dincolo, cu voia Domnului. Te iubesc.

1*. Slujba lui Mai (germ.), sărbătoare catolică.

2*. El dansează în faţa oglinzii (fr.).
3*. Se înşală pe sine însuşi (fr.).
4*. E un om mare (fr.).
5*. Prejudecăţi (fr.).
6*. Dumnezeul meu (germ.).
7*. Sf. Augustin fremătător de viaţă (fr.). Comparaţia se referă la C.
Noica, pe care Alice Voinescu îl cunoaşte cu ocazia acestei
conferinţe.
8*. Sălbatic (fr.).
9*. Fremătător şi diferit (fr.).
10*. Exact cât să aibă la ce se gândi (fr.).
11*. Caut (fr.).
12*. Aceasta dă o notă de vulgaritate (fr.).
13*. Să fiu îndrumată (engl.).
14*. Răscruce (fr.).
15*. Îi încredinţez totul lui Dumnezeu (fr.).
16*. Caracter prost (fr.).
17*. De la fr. rattraper, aici cu sensul de a recupera.
18*. Ceea ce înseamnă acelaşi lucru (fr.).
19*. Unirea pentru adevăr (fr.).
20*. Conceput sub forma unei scrisori, textul care urmează a fost scris
când Alice Voinescu a primit ştirea despre moartea lui Paul
Desjardins.
Dragă, dragă bătrâne Maestre, nu voi mai revedea deci ochii
dumneavoastră albaştri, privirea plină de entuziasm şi de încredere în
viitor. Nu voi mai vedea deci niciodată silueta dumneavoastră înaltă
şi chipul de intelectual pur, totdeauna cu o carte sub braţ sau în faţa
ochilor, trecând pe sub carpeni sau, aşezat ca un călugăr, în faţa
ferestrei, în bibliotecă. N-o să-mi mai arătaţi niciodată vreun pasaj
îndrăgit dintr-o carte rară, nu vom mai deplânge niciodată împreună
soarta popoarelor asuprite şi nici nu-mi voi mai resimţi propriul
entuziasm înnobilându-se, fiind primit de al dumneavoastră, cu acel
gest de generozitate totală faţă de cei pe care-i ştiţi sinceri. Ştiu că
unii nu vă iubeau, se temeau de ironiile dumneavoastră. Dar cu cei
simpli, cu cei autentici, fără pretenţii, eraţi totdeauna bun şi gata să-i
ajutaţi. Mulţumesc pentru tot ceea ce aţi însemnat pentru mine.
Mulţumesc. Fie ca Dumnezeu să vă primească printre fiii lui întru
lumină. Rugaţi-vă pentru noi, Maestre dragă şi, fiindcă acum sunteţi
în pace, rugaţi-L pe Dumnezeu să ne-o dea şi nouă; fiţi solul păcii
între pământ şi Cer, dragă Maestre!
Ieri a fost ca şi cum totul m-ar fi pregătit să primesc cu demnitate
această veste dureroasă. Mizantropul jucat de Comedia Franceză,
cele trei ore în această atmosferă de nobilă şi adâncă omenie, m-au
făcut să-mi regăsesc un echilibru şi un nivel spiritual de acea bună
calitate pe care le găseşti la Pontigny. Ieşind de la spectacol şi de la
acel dialog eliptic cu Clarion, emoţionată până la lacrimi, m-am
întors acasă cu un sentiment ciudat de bucurie şi suferinţă
 deopotrivă, sentimentul exilatului care şi-a revăzut patria pentru
câteva ore. Nu că nu m-aş simţi întru totul de aici, dar sufăr că nu
suntem în stare să trăim la propria noastră înălţime, ci numai în
compromisuri şi pasivitate fără ieşire (în fr., în orig.).
21*. A-ţi dărui durerea (fr.).
22*. Dumnezeu l-a salvat, nu i-a permis să se renege (fr.).
23*. Fecioara îndurerată (fr.).
24*. Lipseşte legătura (fr.).
25*. Viaţa crede în viaţă (fr.).
26*. Împotriva evidenţei din acest moment (fr.).
27*. Chiar şi inutilitatea nu este inutilă (fr.).
28*. Am ratat această întâlnire (fr.).
29*. Ritmul ei banal (fr.).
30*. Amestecată, claie peste grămadă (fr.).
31*. Nu există nici un mijloc pentru a o nega (fr.).
32*. Laşitatea se plăteşte (fr.).
33*. Un suflet chinuit (fr.).
34*. O parte a unei puteri care mereu vrea răul şi mereu face bine
(germ.).
35*. Nimic nu-mi mai merge (fr.).
36*. Nu sunt decât un avorton (fr.).
37*. Ce eşec (fr.).
38*. Ca să-i dau cu tifla (fr.).
39*. Grijă pentru adevăr şi totuşi foarte mult joc. Până unde merge la ea
înţelegerea lucrurilor sfinte (fr.).
40*. Domnie a spiritului (germ.).
41*. Adâncul secret (fr.).
42*. Totul este de reluat de la capăt (fr.).
43*. Sunt un nimic (fr.).
44*. De la fr. affolant, înnebunitoare.
45*. Lăudăroşenie (fr.).
46*. De la fr. crâner, a brava.
47*. Alinat (fr.).
48*. Croială proastă (fr.).
49*. Puţin tandră (fr.).
50*. Batjocoritor (fr.).
51*. Slujnica ta (fr.).
52*. Expediat (fr.).
53*. Era un copil (fr.).
54*. Să nu ne judecăm. Să iubim. (fr.)
55*. Foarte căzută (fr.).
56*. Indispensabili (fr.).
57*. Mulţumesc pentru tot. Te iubesc. (fr.)
58*. Batjocoritor (fr.).
59*. O femeie sfârşită (fr.).
60*. Nu mă mai interesează nimic (fr.).
61*. De la fr. mitaines, mănuşi care lasă degetele descoperite.
62*. Perete subţire (fr.).
63*. Pe deasupra mulţimii (fr.).
64*. Cât de singur eşti, cât trăieşti (fr.).
65*. Aruncă-ţi ochii pe cartea mea (fr.). Alice Voinescu îşi făcea
corectura la lucrarea Aspecte din teatrul contemporan, care va apărea
la începutul anului 1941, la Editura Fundaţiilor Regale.
66*. Îmi reproşez (fr.).
67*. De a te regăsi îmi dă un elan tineresc (fr.).
68*. Spune, ce zici tu de asta (fr.).
 1941

23 ianuarie

N-am mai scris din lipsă de caiet.

Se petrec evenimente mari, noi suntem prea mici să le sesizăm
importanţa. Sufăr să văd români bătându-se cu români, vărsând sânge
românesc, când duşmanul e în ţară şi la graniţi şi cei din jurul meu nu
înţeleg. Egoismul îi face orbi la toate, la tot ce nu le convine. Sunt
vinovaţi legionarii de ce se întâmplă acum, dar de ce asemenea reacţii?
Şi, oricare ar fi fost vina, a oricui, durerea e aceeaşi, şi viitorul e
întunecat. Bubuie tunul şi şuieră gloanţele mitralierelor, e lugubru. Mă
simt foarte singură. Stello dragă, tot mai mult îţi simt lipsa, inteligenţa
ta limpede şi, dedesubtul capriciilor de viaţă intimă conjugală, viziunea
ta obiectivă în toate. Aveai dreptate că mă iluzionez, că trăiesc în nori.
Optimismul meu, acum îl înţeleg: trăiam la adăpostul tău. Mi se părea că
sunt de sine stătătoare. Eram şi sunt aşa, în gând ca şi în faptă. Dar
puterea mea de rezistenţă, de nădejde, de „credit” ce făceam tuturor, ţi-o
datoram ţie, de care mă rezemam. Nu mai am poftă de viaţă fiindcă nu
mai cred în oameni. Sunt momente când egoismul se dă pe faţă. E
legitim până la un punct, dar e dureros să constaţi cât de de puţin
contezi, când nu le eşti pe plac. Nu te suferă trist, chinuit, tăcut,
îngrijorat. Cred că Dumnezeu îmi trimite mici experienţe pentru a mă
dojeni cât de puţin am ştiut să te preţuiesc. Că m-ai înşelat şi m-ai
chinuit, acum nu mă mai miră, eram şi sunt o fiinţă exasperantă de
prostie şi aspiraţie nesăbuită. Trăiam în nori, te agasam. Acum trăiesc
„dincolo”, îi agasez pe cei din jurul meu. Am un profund dezgust de
toată fiinţa mea, care nu e la locul ei nicăieri. Numai singură cu
Dumnezeu sunt suportabilă. Îmi e silă de mine: nu am nici puterea
egoismului sănătos, care trage cu pumnii pentru a se aşeza, nici sfinţenia
renunţării totale. Bună de scuipat! Iar ţipă legionarii: „Horia Sima, Horia
Sima!”1 Ce vor? Nici ei nu ştiu bine, căci e imposibil să creadă că sunt
în stare ei să conducă o ţară, necopţi cum sunt. În fond e izbucnirea unei
nemulţumiri, e ceva care fierbe în toată omenirea. Ce vrem? Am pierdut
sensul vieţii. E în joc creştinismul. Amărâţii aceştia se cred martiri
creştini, când sunt instrumentul diavolului. Ce putem face? Nu se
doboară spiritul acesta cu şrapnele, ci numai cu rugăciune şi curaj de a
trăi creştineşte. Mor pe capete. Se preferă ura.
Sunt tristă de moarte! Doamne, ce pot face guvernanţii? Ei trag. Până
la urmă, îi vor omorî pe cei care ţipă acum; dar pe urmă? Mă tem că
fanatismul se înteţeşte în luptă. Capii lor însă nu-i cred nevinovaţi. Sunt
arivişti şi aventurieri. Păzeşte, Doamne, bruma de dreptate şi de
umanitate la care a ajuns biata omenire! Nu o lăsa să se bată singură cu
duhul răului, mincinos şi distrugător! Ajută, Doamne, civilizaţiei
creştine, omenoase, să fie mai tare ca barbaria frenetică. Fă Tu, Doamne,
o minune. Ţi-o cer.

5 februarie

Dragule, n-am mai scris de mult. Din lipsă de caiet şi din singurătate.
Am luat acest caiet din mapa ta. Am impresia că eşti lângă mine. Speram
aseară că vii să mă iei, era iar un termen fatal, 5 zile după Sf. Ion.
Pesemne că mai am mult de şlefuit în mine. Îi spuneam ieri Părintelui
Gala cât de mult dau înapoi. Nerăbdarea, indignarea la unele reacţiuni
ale „aproapilor”, simţământul de a fi de aiurea, de a fi deplasată,
imposibilă în mediul meu, de a-l irita, şoca, toate acestea mă fac să
doresc tot mai mult singurătatea şi contactul cu cei tineri, care au
sufletul curat, chiar când sunt încăpăţânaţi. Nu au prejudecăţi, şi
învechite şi întărite de egoism, ca noi. Cu ei mă lupt cu plăcere – ei, ca şi
mine, caută, nu cred că au găsit. Chiar când sunt rătăciţi, o fac cu
generozitate. Ştiu cât m-ar judeca anturajul dacă ar citi aceste rânduri,
m-ar stigmatiza cu epitetul de „verde” sau „roşie”, dar ei nu înţeleg,
fiindcă habar nu au ce sunt tinerii. Cu G. Tătărăscu m-am înţeles perfect.
Dacă aş putea să-i cresc pe unii din ei în dragoste de adevăr şi în
dezinteres, cred că ar face să mai trăiesc. Aşa cum se scurg zilele acum,
e viaţă pierdută – afară de lecţii.
Tête-à-tête-ul cu doamna Sabina Cantacuzino mi-a făcut bine.
Bătrâneţe înţeleaptă şi clădită pe o experienţă vie şi lungă. Patriotism
real, plătit, nu vorbărie. Gândeşte aşa de just, chiar când inima e în joc.
Ieri ora cu Părintele m-a ajutat să respir. Şi aci adâncă înţelepciune – cât
de superioară! Fiindcă s-a ridicat peste cele lumeşti. Parcă şi el şi-a făcut
spovedania trecutului. O tristeţe adâncă în acest bătrân savant credincios.
Artistul ridică uneori capul din rasa monahală. Când îi citeam din Eschil,
îi străluceau ochii. Recunosc că „Frumuseţea” rămâne goală fără
conţinutul ce îi vine de aiurea, din sfera esenţelor, aş zice. Dacă n-ar fi
revelatoare, nu ar fi artă genială. Eschil e încontinuu revelator. Dacă aş
putea s-o transmit copiilor în clasă!
Ieri, examenul de selecţie f. slab. Lipsă totală de intuiţie artistică şi de
cultură. Cei 2-3 mai buni se simţeau inteligenţi şi mai culţi. Nasta2 nu
cred că are talent, dar e subţire, cultivat, domn. A spus foarte frumos
bucata suavă, intimă, flou.
Multă vulgaritate subiacentă la unele fete. Impresia de paragină, de
nelucrat. Convorbirea cu Marietta Sadova. O cred sinceră. Trebuie să fie
adânc dezamăgită. Trebuie să fie greu să crezi în ceva adânc şi să dea
faliment. Tocmai când reuşeşte! Dar cum au putut crede oamenii care
gândesc cinstit şi cred în Iisus, într-o asemenea mişcare întunecată,
întemeiată pe răzbunare şi disciplină oarbă supusă capriciului primului
aventurier? Cartea Căpitanului3 o fi o serie de precepte, dar care n-au
valoare decât prin subordonare la preceptele creştine. Or, fundamentul
creştin e lezat de principiile lor. O mare confuzie datorită totalei
inculturi. Nu ştiu ce e creştinismul, nu ştiu nici istorie românească. Nu
ştiu nici arta de a guverna, nu ştiu măcar ce vor. Mişcarea, văzută de sus,
e interesantă ca un elan către… altceva! Acum s-a văzut însă că elanul
nu are răsuflarea lungă – s-a oprit în poftă de putere şi avere! Dureroasă
constatare pentru un bun român. Până şi în revoluţie am rămas
superficiali. Mă apucă un fel de leşin intern de câte ori mă lovesc de
uşurimea asta a noastră – e de sus până jos. Ce ne poate tămădui?
Stelule drag, îmi e dor de tine până la suferinţă. Te chem, clipă de
clipă, lângă mine. Fii îngerul meu păzitor. Te văd surâzând ironic. Ai
aerul de a spune: şi dacă îţi inspir dorinţele mele, ce vei face? Îţi
răspund: mă vei ajuta să le trăiesc cinstit, frumos.

15 februarie

Dragoste, n-am mai scris iar de mult. Mi s-a părut că eşti aievea lângă
mine, uneori, alteori departe. Dar eşti. Nu cred în teosofie, dar articolele
date de dna Galaction mi-au făcut bine. Mi-au umplut imaginaţia cu
imagini fericite. Gândul că eşti şi că eşti mulţumit, căci viaţa ta a fost
curată, mă linişteşte. Dar sunt singură, tot mai singură. Şi simt această
singurătate ca o grozavă diminuare. Alte văduve au copii, eu sunt
adevărat văduvă, ca cele din Biblie, care sunt echivalentul călugăriţelor.
De ce nu mă călugăresc? N-am nici un respect pentru călugăriţele
noastre, iar catolică nu doresc să mă fac. Voi trăi în lume ca o călugăriţă,
ţi-am făgăduit-o. Nu doar că tu ai nevoie să mă ştii ruptă de lume, dar
pentru că aşa mă apropiu mai mult de tine şi de lumea ta. Privesc în jurul
meu. Mă dezgustă uşurimea, mă întristează găunoşenia – vidul, vidul,
vidul! Cei tineri din clasă ori sunt fanatici, ori nărozi. Rari cei ce râvnesc
smerit spre un adevăr. Cei de vârsta mea – din fericire că unii, cei care se
zbat pentru a trăi, iau în serios munca şi meseria – sunt cei mai buni. Cu
T[ity Pitişteanu] merge din ce în ce mai greu. Nu suportă nici o
contrazicere, nici o părere care nu e a ei. Mă abţin de la orice judecată.
Pesemne toţi avem nebulozităţi în noi pe care singuri nu le putem
recunoaşte. Tot mai mult am sentimentul singurătăţii. Burghezia are
calităţi. Eleganţă mai puţină în aparenţă, dar morală mai solidă în fond,
sau când e lezată morala, este, poate, cu simţământul că a greşit. Ceilalţi
acomodează principiul la capriciul lor. Îmi făgăduiesc să nu mai judec o
lume întreagă, anumite probleme şi manifestări. Îmi e dor de tine. Se
face primăvară. Te văd fugind grăbit spre curse, te văd fercheş şi
primăvăratic, vioi, adulmecând aventura. Mă simt ca altădată lângă tine
o mârmă, neputând să mă ţin „vital” şi „imaginativ” după tine. Mă
simţeam pe atunci umilită şi tristă, nu înţelegeam că mă părăseşti pentru
prima gâscă plină de viaţă, de porniri, de tinereţe. Acum mă simt singură
şi umilită de soartă, o neisprăvită care n-a ştiut să trăiască. Am neta
senzaţie a inutilităţii mele de totdeauna. Voi fi topită în stofa comună
pentru a începe da capo!? Sau voi vegeta prin sferele anostelii veşniciei?
Dacă n-aş şti că Iisus a murit ca să mă învie şi pe mine, ca să mă facă
om, aş putea pierde mintea în faţa abisului meu de inutilitate. E greşit
cuvântul, sunt mai rău ca atât: sunt avortată. Nici om, nici neom. Sunt
doar o năzuinţă avortată. Părintele Galaction mă ceartă şi pretinde că aşa
trebuie să treci prin dezgustul de tine, ca să te luminezi. Aşa o fi, dar
mult e greu de suportat. Tu, maică dulce, vei fi trecut şi tu, pe tăcute prin
asemeni dezgusturi. Te simţeam uneori, după ce o făceai prea lată, că ţi-e
silă de tine. Atunci luai duşuri prelungite. Te iubesc numai pe tine.
2 martie

Dragule, azi îmi e un dor nebun de tine. Aş fi stat la cimitir4 până seara,
fără gând, fără aşteptare. Nu pot să mă gândesc cum e trupul tău acum,
fără să leşin intim. Dar tu eşti cu mine, liber, în alt trup, luminat! Ieri ai
bătut de două ori în biroul meu, aşa sunt convinsă. Eşti cu mine tot
timpul sau, mai bine zis, sunt cu tine. Lumea mă oboseşte. Aş sta
pustnică. Doar să-i văd pe ai mei, intim. Nu crezi că se mărită Maricica?
Nu o găseşti pe toate cărările! Sunt înfiorată când văd cum lumea ia aşa
de uşor actul căsătoriei şi se încurcă în prejudecăţi şi în pretenţii minore.
Trebuie să fac conferinţe şi n-am poftă, n-am idei, sunt detaşată de
toate. Mi-e dor de tine. Dă-mi un semn, te iubesc.

13 martie

E noapte. Îmi e dor de tine tot mai mult… Te aştept dintr-o călătorie.
Revin la o stare normală doar cu perspectiva unei întâlniri iminente, în
suflet. Îmi surâzi din fotografie uneori foarte trist, întrebător. Te visez,
când vesel, când zgribulit. Când te-am visat pe stradă în palton şi parcă
erai dublu, de ce m-am trezit cu palpitaţii grozave? Sunt sigură că te-am
întâlnit realmente în astral. Degeaba aş vrea să te uit, să mă emancipez
de tine. Sunt a ta pe vecie. Acum am putea să ne înţelegem, când tu ai
văzut mai departe şi când ştii cât de mult sunt a ta.
Restul, nimic nu mai importă serios. Trăiesc ca din datorie: aştept pe
„dincolo”. Nonna pe unde e? Dar Maica? Vă iubesc tare! Veniţi în vis.

17 martie
Azi e conferinţa mea. Creştinism şi destin. Ar fi multe de spus. Nu am
poftă, îmi lipseşti. Dacă tu eşti cu mine, va merge, dacă nu, sunt goală.
Ieri, dejun la Djuvara. Obsedat de Kant şi, ca de când îl cunosc, de
gândul originalităţii. În multe privinţe, copilăros încă. O chinuie pe
nevastă. Îmi aminteam ce spunea Stello – e egoist à sa manière1*. E
singur şi nu se poate resemna cu singurătatea. E un cap gânditor, dar nu
ştiu dacă nu a mai rămas încă un strop de vanitate în el. M[işu] copilăros
de versatil. Mă îngrijorez de lipsa de obiectivitate la noi. Stello dragă, tu
erai altfel. Brutal, dar mai obiectiv. Tot tu rămâi cel mai deştept şi
obiectiv de la noi.

19 aprilie

Sâmbăta Paştelui. N-am mai scris de mult. Mă lupt mai puţin cu viaţa,
decât cu ce e dincolo. Simt că e o stare hibridă. Aş privi iar spre viaţă,
dar nu mai are pentru mine seriosul ei de altădată. Toate ororile ce se
întâmplă în Iugoslavia, în Grecia, totul mi se pare numai simbol, realul e
aiurea. Mă surprind cu toată atenţia spre noapte, spre visuri. Ziua cade pe
al doilea plan. Altădată, ca azi-dimineaţă, cântă în mine ca o bucurie.
Ştiu că e efectul împărtăşaniei. Tot mai mult simt ce putere şi linişte şi
bucurie creşte din ea. Dar mai trăiesc în mine prejudecăţi, cum e aceea
că bucuria e legată de cele pământeşti. Un gust de ireal e în tot ce fac, ce
simt, ce gândesc. Oare aşa e la toţi sau „sunt de esenţă proastă” şi o
descopăr acum? Nu cred. Trebuie să fie aşa la toţi oamenii care nu se
sfiesc să gândească până la capăt gândul lor. Gust de inutil, de
provizoriu, de nereal în tot ce fac în afară de lecţii. Oamenii de vârsta
mea mi se par tot mai îndepărtaţi de mine. Cei tineri sunt tulburi – unii
dinamici orbeşte, alţii prea iute înfrânţi.
 Se apropie momentul slujbei. Aştept să sune clopotele ca să mă aşez
cu tine la masă. Mi-ai spus că, invizibil, eşti lângă mine, când vreau. Nu
vreau să te obosesc, nu vreau să faci eforturi, dar ştiu că tu singur vei
veni lângă mine. Nu realizez că eşti în altă lume. Azi, tot timpul am
impresia că vii. Cristos a înviat! pui mic.

25 aprilie

A trecut vacanţa fără nici un folos sufletesc, afară de fericirea

Împărtăşaniei. Dar am voie să cer mai mult? Sunt ridicol de pretenţioasă.
Alţii nu gustă o viaţă întreagă această fericire. Sufăr la gândul că tu,
Stello drag, n-ai avut curajul sau, mai bine zis, ai fost prea modest şi
pudic pentru a îndrăzni să o faci. Am impresia că am fost groaznic de
egoistă în discreţia cu care te-am tratat, nu am insistat destul. Dar tu eşti
acum în lumina adevărului, acum ştii ce ai pierdut pe pământ, dar am
siguranţa că bunătatea divină a preţuit curăţenia sufletului tău şi elanul
lui sincer. Te-am visat că te purtam în braţe, gol. Să fi fost amintirea
unei „Pietà” din Renaştere sau realmente aveai ceva să-mi spui? Te-aş
purta în braţele sufletului tot timpul, până vei putea sta pe picioarele
tale. Mă voi ruga şi mai intens ca până acum, simt că am obosit spiritual,
parcă n-am răsuflare, mă rog din buze, din stricta datorie a unei
făgăduieli. M-am banalizat iar, îmi trebuie reconfortul singurătăţii şi al
tăcerii. Mă simt bine de când sunt singură în casă, cu tine nevăzut, dar
prezent. Azi, cu Flo la lacuri. Zi glorioasă. Parcă nu ar fi atâta jale în
lume. În fotografia soldatului sârb care şi-a frânt arma e scrisă toată
înfrângerea a milioane de oameni care nu au altă vină decât că aparţin
unui popor mic. E dezgust şi dispreţ pe faţa şi mâinile bietului sârb. Nu
pentru „duşmani”, dar pentru tot tragismul adevărat al vieţii – tortura
omului în faţa neînţelesului. Cum se va ridica acest anonim din lipsa de
sens al vieţii, pe care o exprimă fiinţa lui întreagă? Măcar de l-ar munci
întrebarea până la revoltă, măcar de s-ar hrăni cu ură împotriva
duşmanului, dar dacă se îneacă într-o pasivă acceptare amară, din care va
evada în uşurime, în egoism, în „tot aia e”!
Aseară vorbeam cu Alex [Nasta] de toate acestea. El primeşte totul cu
fermitatea bărbatului, care priveşte obiectiv istoria. Recunoaşte că unei
presiuni formidabile ieşite dintr-un popor în ascensiune nu-i poate
nimeni rezista. E drept că nemţii au conştiinţa unei „misiuni”, pe când
noi, cei mici, avem numai instinctul de apărare, iar „conştiinţa misiunii”
e doar o lozincă zvârlită de câţiva puţini; pentru alţii e o lozincă verbală
periculoasă. Ca să ne apărăm de influenţa dăunătoare, trebuie să
dezvoltăm în noi conştiinţa bunului nostru spiritual de valoare
universală, însuşiri care să ne pună alături de cei mari. Mă doare şi mă
sperie uşurimea cu care oameni de treabă ne subestimăm, oprindu-ne la
„ţigănia” de suprafaţă. E drept că azi am ajuns „ţigănoşi” ca alţii, în
schimb avem omenia şi…

19 mai

Dragule, nu am mai scris de mult. Nu ştiu cum trece vremea. Gândul îmi
e mereu la tine, deşi de o lună, de când te-am visat rugându-mă să nu te
obosesc, m-am liniştit. S-a schimbat ceva în mine. Te-am văzut parcă
aievea, ştiu că eşti şi că eşti lângă mine. Sentimentul unei securităţi
definitive. Aştept de la tine idei, ajutor.
Afacerea cu Dinu Sighireanu5, prilej de a încerca bunătatea oamenilor.
Ionel Şoneriu6 s-a dovedit plin de inimă şi resurse. Cum poate Zizella7
să se comporte atât de crud cu el? Femeile amorezate devin hiene pentru
oricine altul decât bărbatul iubit. Urâţi suntem noi, oamenii, Doamne! Te
plâng cât trebuie să rabzi!
 Parastasul dlui Iorga a fost ca o sărbătoare naţională, dar încă o dată
m-am convins că trăim totul superficial. Ţinută mondenă, mai ales la
Academie, de un ton de mediocritate şi maimuţăreală, faţă de o şedinţă
solemnă între toate! Motru, ambiguu. Bănescu, plin de suflet şi dragoste,
dar monoton. Cred că nimeni altul decât însuşi Iorga ar fi putut să
vorbească despre el. Sau dr. Ioan Cantacuzino, sau Ionel Brătianu.
Trebuia tonul amplu al suflului echivalent. Scaunul îndoliat împodobit
cu tricolorul şi florile din faţă parcă singur umplea incinta. Prezenţa
Regelui [Mihai], deşi atât de tânăr, da prestigiu ceasului. Nu ştiu de ce,
exceptând pe Enescu, care făcea figură total deosebită, toţi ceilalţi
păreau stinşi, mici, mărunţi – un seul être vous manquait et la salle était
dépeuplée2*.
Tânărul-copilul-Rege, cu tot tronul de începător, promite. M-a
dezamăgit silabisirea discursului, dar m-a încântat curajul de a corecta
lipsa de omenie şi respect al celor ce-l conduc, faţă de memoria tatălui
său. Toţi predecesorii mei a revelat un caracter. N-a ridicat tonul, n-a
schimbat nimic din tonul copilăresc, dar a marcat un simţământ de
demnitate care m-a încântat. Mă face să pun nădejdi solide în el. Ce
mare lucru să poţi ajuta un astfel de copil să se coacă8! Cum aş dori să-i
fiu profesoară! Poate vrea Dumnezeu să-i pot fi de folos. Din toată inima
o doresc. Turul de strângeri de mână era duios. Se supunea cuminte, deşi
foarte timid. Singurul care l-a salutat pe „Suveran” şi nu pe tânăr a fost
Enescu. Încă o dată mi s-a confirmat credinţa că numai cei mari de tot
sunt în stare de a recunoaşte prestigiul altora. Ziua „Iorga” a fost o zi de
amintiri frumoase, de amintiri de zile româneşti. Tot timpul îl văd, îi aud
glasul, îi văd surâsul batjocoritor. Iată unul care nu poate pleca dintre
noi. Frumos a vorbit Părintele Criveanu în Biserică. Curaj şi preţuire
justă. Tot credinţa dă nobleţe şi înţelegere justă, chiar celor mai smeriţi
decât un Iorga. Şi tonul blând, cald, occidental al popii făcea dovada cât
e de umanizată credinţa. Aş vrea să-l pot revedea pe Sfinţia Sa. Când mă
gândesc că venea regulat la conferinţele mele! Cazul Hess! O emoţie
adâncă în viaţa mea atât de interiorizată acum. Mă simt înviorată,
dragule. Am impresia că începe o viaţă nouă. Nu-i mai cer lui Dumnezeu
să-i pedepsească pe păcătoşi – ar trebui să ne înece pe toţi – dar îl rog să
ne dea pace.
Te iubesc. Făgăduiesc să revin zilnic seara. Ţi-am făgăduit să revin
zilnic. Îţi scriu chiar astă-seară fiindcă am avut o zi plină. Conversaţia cu
Mimy – ca întotdeauna aduce o plinătate şi o cinste de trăire care îmi fac
bine. Cu ea stai pe terenul solid al veridicului şi al aspiraţiei autentice,
nu ieftin, nu iluzoriu. Vizita dnei Procopiu9, citirea textului ei cu citări
din scrisorile Reginei Maria emoţionantă – plângea – au fost clipe de
amintiri care ne-o aduceau pe Regină între noi. Nu pot realiza că nu mai
e. Ca şi pe tine, o simt pe aproape. Cursuri foarte amuzante, dar
revelatoare pentru invidia sau poate mai bine zis pentru cruzimea acestei
generaţii. Nu suportă nici măcar încercarea de a se ridica peste nivelul
comun al unuia dintre ei. Nu sunt copţi pentru discuţie. Le quart
d’heure3* cu Marius [Nasta] mi-a făcut bine. Calm, fericit prin copii şi
cămin, o viaţă plină, bogat generoasă. Îi lucea bucuria în ochi vorbind de
Ina. E încântătoare, împlinită în toată dimensiunea ei, creşte rotund.
Sandu pare mai copil ca ea. Se rezema de ea ca un copil – el va evolua
mai târziu – fac un cuplu încântător de tinereţe şi dragoste. Îmi place că
îşi fac menajul singuri trei zile pe săptămână, că au şi gătit împreună.
Aşa se face tovărăşia, muncind cu bucurie în lucruri smerite! Îţi aduci
aminte, pui mic, când ai făcut tu primele jumări în casa noastră? Dacă
aveam copii, desigur viaţa noastră era alta şi tu, poate, mai erai încă. Dar
eşti. Nimeni nu-mi va lua această credinţă. Convingere. La Mimy
P[aleologu], simpatie ca întotdeauna. Mişu, cam obosit, prea mare
tensiune. E aşa blând acum cu mine, adevărat prieten.
20 mai

Dragule, azi avusei o zi plină. Dimineaţa, întrunire la Sabina

Cantacuzino pentru ciclul de toamnă. Se fac proiecte pentru conferinţe
istorice. De faţă: Ion Pillat, Chiriţescu, Taşcă şi Romanescu. Discutând
subiectele „Importanţa oamenilor politici în formarea României
moderne” sau „Pământ şi duh românesc”. Se întreabă dacă cenzura va
permite. Discuţia alunecă la „Conducător”. Aflu diferite aprecieri
preţioase de ştiut. Sabina Cantacuzino spune, citând textual, o apostrofă:
„Să nu crezi că România Mare s-a făcut fără mine” – mă tem că citez
greşit, atenuând pretenţia! Ea a spus că Antonescu era adevăratul şef de
Stat-major, Prezan doar cu numele. Antonescu, înfăptuitorul. Ion Pillat a
adăogat că Prezan era ecoul fidel al dezideratelor franceze, încât
Averescu şi ceilalţi, care erau froasaţi de a primi ordine de la francezi,
aveau discuţii cu el. (Cum se schimbă lumea!) Toţi, indignaţi de
pretenţiile de a fi făcut România Mare şi de a nega tot trecutul făcut de
alţii. La citatul de mai sus, Sabina Cantacuzino a adăogat: „Da! Cum
nu?”. Niciodată n-ar fi putut să înlocuiască acţiunea politică a lui Ionel
[C. Brătianu].

21 mai

Azi zi frumoasă de mai – puţin vânt.

Conversaţie cu Valérie, cu Maricica – amândouă au dreptate şi nu au.
Maricica foarte obosită. Vrea să se mărite acum. Coincidenţă sau voia
Ta, Doamne? Sper că Maricica va înţelege de data asta că un bărbat
trebuie cucerit.
Ce zici de propunerea de la România Nouă10? Să primesc? Aştept să
mă îndrumezi! Da? Pusi dulce.
23 mai

Zi simpatică, dar fără spor!

Cum să fac, puică, să mă închid, să pot lucra? Mâine o mulţime de
angarale – nu ştiu cum să scap de ele, dar tot cred în miracolul
rezistenţei anglo-americane. Să fie numai iluzii? Cartea11? Am impresia
că lumea o simte… distantă. O găsesc grea, nemţească etc. fiindcă
îndrăzneaţă, vrând să aducă ceva nou. Altfel, toţi admirativi. Ion
Zamfirescu, singur, o iubeşte. Să vedem ce spun Pillat, Ciomac, Vianu.
Îmi e rău, am răcit, am poftă de lucru şi nu mă lasă nimeni.
Ieri seară, am impresia că a fost fiasco. Nu au elan nici unul, nici altul.
Maricica e prea obosită.

24 mai

Guturai năprasnic. Te-am visat atât de aproape, pui drag, încât azi sunt
complet normală. Eşti cu mine. Am lucrat dimineaţa bine. După-masă,
cucoane. Maricica extrem de arici, trebuie luată domol. Zvonurile despre
carte îmi fac plăcere. Te las, pui mic. Am impresia că stai lângă mine.
Nu mă părăsi. Ce dreptate aveai când spuneai că o să simt grozav lipsa
ta.
Bătălia pe insula Creta oribilă. Veştile nu mai găsesc în noi un ecou
viu, altfel n-am putea trăi în indiferenţă. Patruzeci de vapoare pline cu
oameni au fost scufundate! Ce oroare! Câtă groază în mii de nenorociţi,
înghiţiţi de valuri! Nici nu mă pot bucura că nemţii au mâncat bătaie! Nu
mai pot lua partea decât celor nevinovaţi. Apelurile de la Londra, astă-
seară, spre francezi contra lui Darlan – pline de fervoare, am regăsit
Franţa. Dar şi cei de la Vichy trebuie să aibă motivele lor. Nu cred să fie
trădare nici din partea lui Darlan. Mi-a intrat un cui în inimă auzind
apelul care cerea sabotaj şi insubordine pe vapoare. Oare nu e asta
începutul revoluţiei? Am înţeles ce se petrece la noi cu legionarii. E
grozav ca un popor să fie împărţit în două tabere şi încă în asemenea
circumstanţe! Fără să ştiu de ce, totuşi nu văd Franţa decât revoltată de
ce se petrece cu ea. Pe Collet îl admir, dar dacă flota ar face la fel, ce
consecinţe pentru toată ţara? Doamne, fă o minune! Pui mic şi drag, tu
ştii ce va fi? Sau nu încă? Vino iar! Da?

25 mai

Nimic special, dragule, doar că lucrez şi aştept vestea păcii. Cele ce se

întâmplă în Creta sunt înfiorătoare, tot mai multe semne că bătălia se
înteţeşte şi că aventura e tot mai evidentă. Unde se va opri? Focul e
aproape mondial. Radio Londra, deşi se simte că nu mai e obiectiv, e
totuşi un ultim punct de libertate în lume. E îngrozitor, în fond, să
constaţi că „propaganda” a sugrumat adevărul şi că se substituie
informaţiei cinstite. E o deformare catastrofală a conştiinţei universale.
După veacul ştiinţei exacte, pozitive, această explozie de minciună
dirijată! E semnul comunismului gelos de privilegiul ştiinţei, pe care o
înlocuieşte cu opinia sau chiar cu minciuna oportună. E pedeapsa după
un secol de materialism şi de totală neglijare a adevărului moral, ca şi
cum adevărul nu există decât în legile fizice. Moralismul fără ştiinţă – ca
şi ştiinţa fără morală – iată unde duc: dezlănţuire de opinii sentimentale,
născute nu din cugetare ci din ură şi întreţinând ura, după ce prostesc
mintea. E spectacol tragic această decădere a omenirii. Cine o poate
salva? Cine va da mulţimii dragostea de adevăr? Desigur numai viaţa
religioasă, superioară. Dragostea de Dumnezeu ca Dumnezeu al
adevărului. Biserica are mult de lucru şi mare răspundere.
Obscurantismul de care s-a făcut vinovată altădată acum se poate
răscumpăra. În fond, obscurantismul creştin e totuşi lumină pentru cei
mulţi. Pusy!

26 mai

Pui mic, azi 28 ani, treceam doctoratul! Ce vremuri! Ce iluzii! Azi la

curs am făcut poezie. Clasa era fericită. Am făcut puţin lux, o nevoie
imperioasă de frumuseţe, prin ea spre Bine, spre Adevăr, spre credinţă în
Dumnezeul Adevărului. Fraza lui D. de Horwath în Jeunesse sans Dieu:
„Il n’y a rien de plus terrible que Dieu”4* mă înfioară. Dacă trăim
liniştiţi e pentru că am uitat sensul acestei fraze biblice. Mi-am amintit
cu fiori ceasul la 7 oct. pe la prânz, când ai fost cuprins de panică. Tu ai
simţit clar atunci că se apropie ceasul cel greu. Era în ţipătul tău ceva
înspăimântat, mi-a trecut prin oase, şi Aurorei şi Doctorului. Dragule, tu
eşti – ştiu – mi-a spus-o şi Sterică în vis. „Suntem”, dar cum o fi
trecerea? Te suplic5*, vino, când poţi, întăreşte-mi credinţa că „sunteţi”.
Acum înţeleg mai bine ce nevoie avem de semne externe, noi, bieţii
oameni. Spiritul în mine îl simt atât de somnolent, de inactiv! Trăiesc
jos, numai cu cugetul şi simţirea, nu cu duhul. Mă năpădeşte un
simţământ de mare sărăcie, de neant în mine. Şi totuşi bucuria de azi a
Rorei şi a Marei m-a bucurat – mi se părea că nu sunt inutilă. Repetam la
curs ce spusesem odinioară la o conferinţă, dar retrăiam alegoria. Emoţia
era vie – mă amuzam să planez în poezie – îmi face bine, mă răcoreşte.
Rana dispare atunci. În rugăciune adâncă cuprind mizeria mea, a tuturor,
neputinţa, tragicul condiţiei umane. În bucuria estetică e ceva divin în
noi, seninătatea divină. Doamne, Tu eşti un artist, nu eşti un moralist!
Dulce bun, te iubesc. Fotografia în care surâzi îmi e aproape, mă
consolează, mă mângâie. Parcă eşti tu aci.
27 mai

Dragule, nimic special. O, ba da! Bismarckul de 35 000 de tone. Mă

înfior cât de fiare am ajuns, uităm că s-au înecat şi o mie de oameni. Ne
sălbăticim şi ne prostim, adică ne secătuim de viaţă adevărată. Devenim
maşini care reacţionăm la diferite etichete. Sentimente complet
primitive ţâşnind dintr-un fond de opoziţie care seamănă cu ura. Doar că
la sălbatici e o ură concretă, provocată imediat, asta acum la noi e
abstractă, e mediată. Suntem poate inferiori sălbaticilor, care cu gesturile
lor distructive se apără. Noi nu facem nici măcar atâta. Conversaţia cu
Rori şi cu Bil m-a îngrijorat. Sunt iar înfierbântaţi, iar se prepară acolo o
rezistenţă. Aş vrea să fiu vrednică să le pun capul pe umeri. Nu sunt prea
fanatică? Scrisoarea lui Rosetti m-a întristat. După opt ani de muncă,
scos ca un oricare vinovat. Până nu ne vom tămădui de aceste uşurimi,
nu putem progresa. Mi-am amintit ziua de august sau septembrie anul
trecut când mi s-a telefonat să scriu un Pascal. Stello era convalescent,
eram mulţumită şi fericită, cu toată tragedia naţională. Câte lucruri s-au
schimbat de atunci, dragul meu! Nu izbutesc să realizez. Insensibilă sau
uşuratică?

28 mai

Nimic nou, decât discursul lui Roosevelt, puternic, hotărât. Veştile din
Creta sunt foarte proaste, dar pierd din însemnătate faţă de acţiunea
viitoare americană. Poate înainte de a intra în această luptă, va renunţa
Germania! Oare se mai poate? Oamenii nu pot opri nebunia, numai
Dumnezeu o poate! Voi, duhuri pure, ştiţi, noi bâjbâim în neştiinţă. Nu
pot face nici un plan de vară, ca altădată. Totul provizoriu în mine. Parcă
nimic nu e serios, totul e numai „repetiţie generală” – piesa cea
adevărată e dincolo de decor.
Te las, eşti lângă mine, nu îndrăznesc să te chem. Poate totuşi vii.

29 mai

Azi îmi venea să plesnesc de dorul tău! La Boja era atât de frumos. Ştiu
că îţi plăcea la ţară. Poate dacă din tinereţe ne stabileam la ţară era bine,
totuşi cred că te-ai fi plictisit cu timpul. De altfel pentru o gospodărie ca
la Boja trebuie specializare şi bani şi timp. Atmosfera era atât de
plăcută. Fraţii Nasta sunt oameni competenţi şi realişti, cu de aceştia se
fac progresele într-o ţară ca a noastră. Maricica era drăguţă, mai liniştită,
constructivă.

30 mai

Sunt frântă de oboseală, pui dulce. Te sărut, te iubesc. Mâine mai mult.

31 mai

Zi obositoare. Examenele de declamaţie. Cum îmbătrânesc! Altădată, ce

pasiune puneam să corectez greşelile copiilor, acum sunt tot mai
obiectivă, aproape indiferentă! Câteva elemente bune, mai ales fete. M-a
emoţionat Niculina Finţescu, un copil extraordinar de dotat. Va ajunge o
mare artistă. Ce alură! Ce accente bogate, ce inspiraţie. A fost
impecabilă şi Otilia Ghiulea, e cu fervoare, şi Odette Botez şi Lascu
Margareta, deşi un fel de stârpitură.
Nimic nou, vestea adusă de Lelia S. nu mă emoţionează: ori nu mai
am imaginaţie ori am instinctul că nu se va întâmpla nimic. Eu cred că
ruşii nu se vor opune nemţilor! Cum va vrea Dumnezeu!

1 iunie

Trec zilele, dragule! Spre ce mergem? Veşti care confirmă pe cele de

ieri. Tity vine cu o alta. Poate ne dă şi Moldova! Simt că fierb la acest
gând, ea o primea calmă. Tu ştii ce gândeam noi doi în privinţa
posesorilor. Mă stăpânesc, nu mai vreau să judec, poate că şi eu par
altora egoistă. Toţi suntem egoişti. Azi, la slujbă mi s-a topit inima.
Mulţumesc lui Dumnezeu. Am înţeles că dragostea pentru tine era o
încercare pentru dragostea către El. Am remuşcări că nu te-am iubit
destul de mult, numai acum, când e prea târziu, ştiu cum trebuie să te
iubesc: fără morală, fără judecată, să te iubesc pur şi simplu. Azi am
văzut clar vina mea faţă de Dumnezeu, faţă de tine. Egocentrismul de
care mă acuzai era foarte adevărat. Eu mă revoltam că tu, egoist
desăvârşit, mă acuzai pe mine. Tu aveai totuşi dreptate. Nu eram o
sfântă, ştiu, dar tocmai de aceea sufăr acum, cum suferim toţi dincolo
pentru că n-am fost sfinţi, când ni se cere să fim sfinţi!
Vorbesc cu tine, ca altădată. Uneori am impresia că mai bine, acum nu
mai e nici o neînţelegere între noi. Acum poţi să-mi vezi sufletul cum e,
cât te iubesc şi cât sunt a ta. După Dumnezeu, a ta.
Pe ai mei nu i-am văzut de două zile. Mâine mă duc pe la surori, şi la
Mircea, dacă pot, iar seara la Mimy, cum i-am făgăduit. Dacă pot, sunt
calmă. Sunt lângă tine. Te iubesc.
Conversaţia religioasă cu dra [Isa] Sion îmi face bine.
 A propos, englezii au evacuat Creta. Radio Londra spunea că au avut
piedici foarte mari şi grele, bătălia cea mai teribilă a războiului. Asculţi
astea cu sentimentul că e fapt divers! Suntem ca animalele, poate mai
rău, instinctul lor e solid, solidar! E o grozăvie. Voi acolo trebuie să
suferiţi să ne vedeţi atât de insensibili, atât de inumani.

2 iunie

Pui mic. M-am întors de la M[işu] P[aleologu], ca întotdeauna acolo mă

cuprinde un calm şi o bucurie – o viaţă caldă de familie, cum era la
părinţii mei, oameni care se iubesc, copii buni, iubitori, părinţi care
trăiesc pentru copiii lor. Ca şi la Naşti12, e ceva adânc constructiv.
M[işu] are hazul lui, neistovit de nici un necaz. Adoră copiii, înainte de
toate, e tată.
Pe mine, tu m-ai crescut cu severitatea fără milă, ca să mă limpezesc.
Deseori erai instrumentul lui Dumnezeu ca să mă creşti prin dezgustul
de mine, prin suferinţa nedreptăţii, prin stăpânirea revoltei legitime. N-
am înţeles întotdeauna la timp. Am suferit amândoi. L-am mâhnit pe
Dumnezeu cu furiile mele, cu deznădejdile mele, cu dorinţa furioasă de
evadare dintr-un jug, care mă rănea până la rădăcina fiinţei mele. Azi, că
sunt liberă, că sunt singură, simt cât te iubesc, cât te iubeam, cât te voi
iubi întotdeauna. Ajută-mă la o totală desprindere de cele trecătoare. În
mine, simt bine, trăieşte păgânul grec, îndrăgostit de frumuseţe. Mai
sunt necesare amputări în mine, pentru a aparţine cu adevărat lui Cristos.
O scriu surâzând, cu sentimentul copilului răsfăţat de Dumnezeu, care
speră să fie scutit de El de o sarcină grea. Am tot timpul sentimentul că
sunt chemată pentru sarcini uşoare, că sunt teribil de uşoară eu însămi.
Totuşi, inspir atâta simpatie, atâta încredere. Mă întreb dacă nu e semnul
că sunt de bună calitate!
 Pui mic, veşti de război, nu le simt serios, trec peste mine ca pagini de
roman. Lipsă de instinct? Pesemne.
Azi, parcă am uitat că sunt o mutilată. Copiii care au venit să repete la
mine scena din Romeo şi Julieta m-au dus cu 18 ani în urmă; cred că aş
fi fost o bună actriţă, simt cum izvorăşte tonul exact, cu uşurinţă, din
mine.
Maricica. Să-şi vândă casa? Te iubesc, dulce mic.

3 iunie

Mor de oboseală. Am lucrat neîncetat de la 3 la 5 şi apoi de la 8 jumătate

până acum la 2 noaptea. Nimic important. Teze de corectat şi un mic
apel către studenţi în programul lor de producţie. Totul merge foarte
încet. Dra Sion spune: „închină lui Dumnezeu oboseala ta”. Aşa şi fac.
Am fost azi pe la tine. Gândul că eşti acolo şi cum eşti mă îngrozeşte, nu
vreau să-mi imaginez ce a ajuns trupul tău atât de frumos, de curat, pe
care îl iubeai şi de care erai mândru. Ajută-ne.

5 iunie

Pui dulce, azi-dimineaţă la şcoală am constatat că mă înfurii la anumite

subiecte. Copiii aceştia legionari nu vor să înţeleagă că ura lor pe evrei e
păgână. Rory13 suferă de opoziţia mea. Am făgăduit să încerc să înţeleg.
Cazul Moţa14 pe care ei îl preaslăvesc ca pe un misionar creştin, eu, e
drept, nu-l înţeleg. Nu am citit ce a scris şi mai ales nu l-am cunoscut.
Dar, judecând după misticismul păgân al celorlalţi, nu prea cred că a
plecat din spirit de jertfă creştinească ci din impuls contra mişcării
comuniste. Totul în ei e contra ceva, nu sunt decât revoluţionari, dar nu
creştini. Ei nu aduc spiritul de dragoste în lume. Ce se va întâmpla între
nemţi şi ruşi? De ce tace Londra? Nu se poate să nu ştie. Se prepară ceva
neaşteptat? Oare englezii aşteaptă tăcuţi desfăşurarea tratativelor
Germaniei cu ruşii? De ce tac? Noi de ce suntem pe picior de război sau
mai bine zis de ocupaţie? Oare intrăm după nemţi în Basarabia? Ne-am
obişnuit cu veşti senzaţionale. Am ajuns insensibili la veşti normale.
Blazare. E îngrozitor cât am ajuns de neumani prin saturaţie, mai ales
prin lipsa totală de imaginaţie şi simpatie. Nu mai vibrez cu nimeni.
Sunt istovită de simpatie, adică nu o mai simt.

Vineri, 6 iunie

E cald, nu mă simt bine deloc. Azi-noapte am avut „stenahorie”, cred că

a fost o criză de anghină mascată. Nu mă mai interesează definitiv
nimic. Aştept pacea, dacă o mai apuc. Totul e van, afară de sensul
absolut al vieţii. Rosturile omeneşti sunt zadarnice. Bun e numai ce te
liberează. Poate şi detaşarea asta e bună, mă ajută să plec. Sentiment
teribil de neant. Mâine se împlineşte anul de când am avut cu tine o mare
discuţie, dacă nu mă înşel, ştiu că după Te-Deumul la Mitropolie am fost
la filmul francez şi tu mă budai. Mă anunţaseşi în scris că nu mai
mănânci acasă. Câte zadarnice chinuri! Câte discuţii dureroase, câte
vexaţiuni reciproce! Pentru ce? În numele dreptăţii, al ordinii, a ce se
cuvine? Ce se cuvine? Să ne iubim şi să ne îngăduim. Pui mic, nu te pot
crede aiurea, eşti lângă mine. Te simt aproape sensibil! Astă-seară, cu
Ionel şi Marietta, intimitate bună. Jean Paul, în pijamaua ta şi, ca tine,
dezbrăcat.

7 iunie
Azi a fost examen la Studio. Sentiment teribil la intrare. V.I. Popa şi
Maria Mohor15, foarte drăguţi, toţi amabili. În fond, puţin le pasă, sau
mai bine zis fug de durerea altuia. Mă simt – acoperită de voal – în altă
lume. Întâlnirea cu Adamiky m-a înduioşat. Bietul băiat simţea nevoia
să-şi ia ziua bună de la mine. Micul de el! Ce s-o alege de viaţa lui?
Apoi la Aurora, cu Mircea şi Régine. Apartamentul se face frumos dar
nu se compară cu casa pe care au părăsit-o16. Tot timpul sentimentul
provizoratului.

8 iunie

Azi, după calendar, opt luni de când te-ai dus. Nu realizez. Visez. La
biserică, neatentă, atentă la durerea mea. Sufăr după cum ai tu nevoie.
Ţi-am dăruit-o.
Vizita la bătrânele Sion17. Reminiscenţe de altădată. Veche casă
boierească, tablouri frumoase, covoare, enorm de multă atmosferă.
Conversaţie bună. Dra Sion18 are ceva în ea nedesluşit pentru mine. Au
zăpăcit-o catolicii, care vor să o atragă. Doamne, iartă-mă, de ce vrea să-
i fiu eu martoră? O înţeleg pe ea. Dar Mgr. Ghica? Cum se poate să o
asist eu la un lucru pe care îl dezaprob? Am impresia că dacă vine spre
mine, o face din adâncă simpatie, dar că alţii o întrebuinţează ca să mă
aducă spre ei. Doamne! De ce nu-i lasă pe oameni în pace, să creadă
după legea lor! Pui mic, te văd surâzând şi adăogând ceva de ton crû6*!
Dejun cu Aurora, Micu şi Nellu. Mi-a fost plăcut să le pot oferi un
dejun soigné7*. Ei de atâtea ori au fost aşa de drăguţi cu mine! Îmi pare
tare rău de Mircea. Mă tem pentru el.
Azi examen – unii elevi buni. Simpatic cuplul Maria şi V.I. Popa. Ceva
solid. Complet. Dna Bulandra e realmente o cocoană mare. Maria Filotti,
ce mic-burgheză alături de ea. Cum se mănâncă de vii între ele! Dacă m-
aş fi putut amuza, aş fi făcut-o azi! Fetele mele, îmi e dor de ele. Valérie
mi-a telefonat cu insistenţă – sora tot soră. Menajul Hurmuzescu atât de
simpatic. De câte ori îi văd, îmi zic că bine ne-ar fi stat şi nouă să
îmbătrânim împreună! De ce nu s-a putut? Să nu cârtim! Te iubesc, îmi e
dor, dor.

9 iunie

Azi, zi plină de bucurie dar şi de grijă pentru Mircea. Mă tem că starea

lui e gravă. Te rog, pui mic, veghează-l. Tare aş fi tristă dacă şi el ar
pleca! În Dumnezeu îmi e nădejdea. Am suferit azi unele clipe de acum
opt luni. Biata Régine! Doamne, nu-l lăsa să plece nepregătit. Tu,
Stelule, erai spiritualmente mult mai în avans.
Acasă, pe neanunţate, a venit Irinel [Malaxa] cu dr. Pallade,
logodnicul ei.
Foarte potrivită pereche! Irinel, calmă, decisă, mulţumită. El, un cap
foarte deschis, om serios şi tânăr cât trebuie. Dă-le, Doamne, noroc şi
bună înţelegere. A suferit fetiţa asta, acum poate vine recompensa.
Stelule dragă, dă-i gânduri bune şi ajut-o să-şi ridice casa pe stânca lui
Dumnezeu. Îţi aduci aminte prima noastră seară de căsnicie? Te-a
înduioşat că ceream lui Dumnezeu ce ceream? Şi azi îţi mulţumesc
pentru acea primă noapte, trăită atât de frumos, atât de uman! Te iubesc,
sunt cu tine tot timpul.
Pui mic, trebuie să fac dedicaţia pentru dna Hurmuzescu, mâine de la
9 dimineaţa încep corvezile. Poate cine ştie ce vacanţă voi avea! Mai rău
ca plecarea ta nu poate fi. Dacă o fi să mor, ne întâlnim. Ce pot eu pentru
tine? Fă-mă să înţeleg. Mă voi ruga cu mai multă fervoare pentru tine.
De ce te-am visat azi-noapte dormind pe un pat neînfăţat?
12 iunie

Dragule, am trăit un ceas de mare mulţumire. A venit Irinel mireasă cu

soţul19, atât de frumoşi şi tineri. Mă bucură să simt viitorul, tinereţea
vânjoasă – care prepară o lume nouă, poate mai bună. Irinel era superbă,
iradia o personalitate vie în ea. El, extrem de simpatic, mai emoţionat.
Ce frumos i-a sărutat mâna! Un început e întotdeauna emoţionant, mai
ales când sunt oameni atât de tineri. El pare un om de mare calitate. Sunt
sigură că o va preţui şi o va forma. Marietta şi Madeleine erau şi ele
emoţionate. E duios un început de căsnicie, mai ales eroic cum e ăsta.
După plecarea lor a sosit Sanda şi Negroponte20, cuplu foarte drăguţ şi
ei, plini de antren, plini de viaţă. S-au complăcut, au stat mult, am avut
impresia că a irumpt tinereţea la noi, da, la noi, căci erai şi tu, sunt
sigură. Aseară întrevederea Maricica-Popicu. Am impresia că sunt foarte
à l’aise. Dă Doamne! Acum ascult radio Londra.

13 iunie

Zi anostă. Zi fără gust. Am corectat extemporale, am pus note. Vizite,

una după alta. Biata dna Mavrodineanu a primit vestea operaţiei cu
mulţumire. Bună e tinereţea, biruie şi spaima şi dezolarea unei mutilări!
Nelly Sterian foarte amărâtă. E fină, trăieşte pe dinăuntru, se simte
singură. Cine nu e singur? Astă-seară priveam pe geam oraşul luminat.
Sentiment de singurătate, ca de mulţi ani încoace. Nimic schimbat în
această singurătate. Şi totuşi, ce bine era când te aşteptam sau când te
bănuiam cine ştie pe unde. Îmi e dor de tine şi de ceva definitiv.
Îngrijorarea de război – nu simt absolut nimic în mine. Nici o teamă, nici
o grijă! Sunt oare stinsă, sau instinctul solid simte că nu va fi nimic?
Inima slăbită. Poate mor curând. Cum va vrea Dumnezeu. Aş vrea să mă
întâlnesc cu tine.

13 iunie

A sosit Zizelle. Ce bucurie! Dacă s-a întors tămăduită ar fi bine. Poate

începe viaţa pe baze noi cu Ionel.
Vizita lui Miron [Suru], copil simpatic, de treabă om. Cu Lelia S. am
fost la tine. Era calm, trandafirii în floare. My glorious! Cum răsuna
glasul tău prin casă. Ce vremuri. Mă duc la cimitir ca la un loc tot mai
străin. Sentiment de „fără sens”.
Zvonurile de război îmi par neadevărate, mă lasă rece, sunt departe de
orice! Nimeni nu mai mă preocupă ca altădată. Îi iubesc, dar parcă de
după o perdea. Despărţită de ei, de lume, de tot. Mă simt în „vânt”. Când
îmi spuneai tu de astea nu-mi venea să te cred, îmi ziceam că sunt toane.
Poate că e instinctul ce se dezvoltă în preajma morţii. Sunt ca un no
man’s land8*, între două tărâmuri. De ce m-ai părăsit? De ce nu mai vii
în vis?
Vestea condamnării lui Haig21, soţul Mariettei Sadova, mă costă. Îmi
pare foarte rău de el, îl cred nevinovat. Pe Toma Dimitriu îl plâng, dar se
pare că era foarte obraznic, tăia şi spânzura. Nu voi uita cât voi fi
imaginea ce m-a întâmpinat în ajun de înmormântarea celor
patrusprezece, în colţul Căii Victoria cu Câmpina. Marietta Sadova şi doi
vlăjgani în verde purtând o cruce mare (sau o coroană) de frunze –
privirea le era ţintă, nu vedeau oamenii din drum, umblau în pas
soldăţesc, drepţi, ca la paradă. Nimic evlavios pe feţele lor, numai o
tensiune sălbatică şi năvălioasă! M-au înfricoşat! Bine că s-a terminat cu
acest vis urât! Dar s-a terminat? Numai izbânda duhului poate duce la
liberarea de toate coşmarurile! Tu ştii, poate, ce va fi. Mi-e dor, nu mă
părăsi, te rog.

15 iunie

Zi de examen. A mers foarte bine. M-a bucurat plăcerea lui Sârbu, care
lua parte cu interes la examen şi care a făgăduit să-mi dea roluri la anul
numai cu Oedip. Ar fi un mare progres. Jora, extrem de gentil, îl
continuă pe Nonna. Mă simt prietenă cu el.
Dejun la Aurora, foarte simpatic. Nicu foarte absent. Parcă din ce în ce
mai închis. După examen, la Mircea, din fericire, bine! În treacăt, la
Marietta. Brusc m-a apucat un parapon, o dezolare! Am simţit
singurătatea absolută, căreia m-ai hărăzit, Doamne! Catinca [Iorga] mi-a
răscolit inima, au năvălit amintiri groaznice, singurătatea văduviei. Tu
ştii că nu mă tem de singurătate, că îmi place liniştea şi reculegerea, dar
e grozav să nu mai fii întreg! Tu, puiule, cum simţi detaşarea? Oare eu
nu mai sunt o necesitate pentru tine, cum eşti tu pentru mine? Aş vrea să
nu suferi. Te doresc, dar nu te ştiu. Tu mă ştii pe mine? Poate îţi pare rău
de mine şi vii. Da? Mâine, dacă pot, îţi duc toţi crinii. Îţi aminteşti când
am primit buchetul de crini, imens, pe care l-am împărţit cu doamnele de
la Minister? Ce buni camarazi eram, Stelule! Cum înţelegeam că ai
nevoie de gesturi de galanterie şi că niciodată nu aveai destui bani! Astă-
seară, la Didi Dobrescu. Atmosferă de lâncezeală. Eu, bolnavă, Russescu
preocupat, musafirii fără interes. Doar copiii şi vara basarabeancă
drăguţi – veştile stagnează, ne fierb nemţii şi ruşii în oală seacă.
Neurastenizant. Te las, dragule. Mâine, examen cu „Ţiganii”.
Pussy cu dor, te rog, vino!
16 iunie

Zi de examen a „ciurucurilor”. Deziluzie grozavă. Ce incultură! Ce

ignoranţă în propria lor meserie! Imagine tristă a mentalităţii generale!
Bluff, chiulangeală, pretenţii. Caragiale în plin! Ce cu totul altfel e
lumea dascălilor. Mă uitam la Jora şi la Sârbu, amândoi culţi şi iubitori
de gând şi simţire artistică, eram singurii cu flăcări în noi!
M-a dezolat această zi din punctul de vedere al viitorului neamului
nostru.
Chestia Rusiei ne fierbe în oală seacă. Nu cred în război! Dar cu
nemţii nu încape logica. Trăim zile de aşteptare. Parcă viaţa e altceva
decât aşteptarea catastrofei finale? Acesta e chipul adevărat al vieţii,
altfel e amăgire. Dacă n-ar avea alt sens, ce grozăvie!

17 iunie

Azi un an, Franţa încheia armistiţiul! Radio Londra comenta discursul

lui Pétain ca defetist. Adevărul e că nu prea era încurajator. Prea se
referă tot la păcatele trecutului – bătrân şi catolic!
Lupta din Siria e o nenorocire. Mă mir că nu trec toţi de o parte. Cum
pot conta pe nemţi ca prieteni? Cine mai descurcă iţele? Panica de la noi
e semnul vădit că oamenii nu sunt credincioşi. Ca şi cum moartea ar fi
evitabilă. Probabil că sub bombe voi fi foarte fricoasă. Sper să mă
stăpânesc, de vreme ce cred că nu se sfârşeşte cu viaţa. Tu ce faci acum?
Eşti departe? De ce nu mai vii în vis?
Mircea mai bine. Régine fericită! Cum o înţeleg! Se apropie zilele
fatale din viaţa mea. Zi de zi îmi amintesc cum a venit boala ta, cum a
fost totul. Cum aş vrea să mai înghit nervii, ţipetele tale, să te ştiu aci,
lângă mine. Poate sunt egoistă. Tu eşti fericit şi eu ca un câine pe lângă
tine. Te iubesc, Stello drag, de 36 ani!

18 iunie

Dragule, plouă cu frenezie, e întuneric, e apocaliptic. Veneam de la

Mircea pe o ploaie ceţoasă, ce mă pătrundea. Oamenii rari, grăbiţi, în
mici grupuri, treceau ca umbre, farurile maşinilor străbăteau cu puţină
lumină întunericul trist, greoi. Mă gândeam că aşa o fi pe lumea cealaltă
pentru cei care nu au evoluat în viaţă. Aşa o fi şi pentru viermi şi alte
târâtoare pe pământ!
Conversaţia cu Elisabeth Ghica, la Natalie [Slavici], pe jumătate
întăritoare, pe jumătate, fără voie, tendenţioasă? Nu ştiu. Ea e desigur
perfect sinceră şi convinsă că trebuie „să zvârli plasa”!
Viaţa se anunţă anostă, măcar de n-ar fi prea interesantă în curând!
Bunescu s-a stins şi el. Mereu am vrut să mă duc la el zilele acestea.
Neglijenţă. Poate aş fi putut să-l ajut. Să-l ajute Dumnezeu, în fond era
un om foarte bine! Încă unul pentru care trebuie să mă rog. Tu, dragă
Stello, parcă ai fi în voiaj şi ne vom revedea curând. Ştirile sunt foarte
nesigure. De ce toate aceste mistere? De ce să nu spună poporului tot
adevărul? Manieră fascistă. De unde şi panica. Dacă eşti la curent, eşti
mai liniştit.
Dragul meu, te-am simţit atât de aproape astă-seară! Te dezbrăcai, îţi
aranjai lucrurile pe toaletă, te simţeam prin apartament, puţin obosit şi
plictisit, dar bun şi dulce şi tandru. Eşti aici şi eu mereu lângă tine. Nu
mai vreau nimic pe lume decât să te servesc pe tine şi pe Dumnezeu.
Ajută-mă!
20 iunie

Dragule, să fie adevărate zvonurile că am intrat în război? De ce nu ne

spune guvernul nimic? Oare de ce acest sistem nemţesc de tenebre?
Lumea se agită şi inventă fiindcă nu ştie exact!
Pic, mor de oboseală. Azi, zi grea. L-am dus pe Bunescu la ultimul
locaş. Mi s-a părut că eşti acolo. Încă unul! Am zărit doi prieteni, Pancu
şi pe cel înalt. Zi agitată, menaj până peste cap. Cheltuieli mari, nu mai
ţin socoteala. Sentiment acut de provizorat.
M-am trezit că mi-e dor de Florica. Tot de tine mi-amintea. Acum se
schimbă ceva în casa ta. Ileana, noua servitoare, nu te-a cunoscut.
Parastas pentru Maica.

21 iunie

În curând, parastas şi pentru tine, dragule. Pic de oboseală şi doar nu e

cald şi nici nu am mult de lucru! Trăiesc într-un fel de vis urât. Dejun la
Aurora. Apartament foarte simpatic, mai intim ca dincolo. Examenele de
restanţă la Şcoala Socială – nu gândesc. Oare noi la vârsta lor gândeam
mai just asupra realului? Cred că da. Desigur că da. În repezeală, trecere
pe la Mircea, care arată bine. Jean Paul a trecut pe aici să-şi ia ziua bună,
pleacă la Câmpulung la practică. Tot mai drăguţ, mai cuminte, mai
înţelept. Doamne! Aibi-l în grija Ta, fă-l un om întreg! Voi fi fericită să-l
văd inginer şi om la casa lui cu o nevastă subţire şi cumsecade. Pe
Maricica n-am mai văzut-o. Mâine, dacă am vreme, fac turneu în
familie. Veştile politice aceleaşi, aşteptare. Ce stupid să ne lase fără nici
o ştire. Londra spune că tensiunea e mare, Cartierul general al
Feldmareşalului e la Snagov şi flota, pe mare, în porturi. Dincolo,
concentrări masive şi radioul rus spune că trebuie să se pregătească de
lupte. În Polonia, incendieri fără cauze ştiute. America face imense
pregătiri, industrie de război colosală. Încotro merge lumea? O femeie
americană conduce un bombardier! Lupta e totală! Herr Hitler, nu mai
eşti stăpân pe ce ai dezlănţuit! Ce grozavă devine răzbunarea pe
Germania, chiar dacă nu va fi bătută în război! Germania nu admiră (cea
tânără) decât forţa şi aventura. Ce va face în vremuri aşezate? Mă
gândeam azi la Norii lui Aristofan. Va mânca tatăl bătaie de la copii şi la
sfârşit vor pune toţi foc la şandramaua teoretică. Viaţa nu admite ordine
mecanică, nici nivelare, nici dominare totală. Sper pentru poporul
german să se deştepte din somnul raţiunii. Vai de tine, Herr Hitler! Puică
drag, te las, te iubesc. De ce tot visez că îmi pierd paltoanele?

22 iunie

Azi, pui drag, zi mare. Am intrat în Basarabia! Un sentiment de uşurare.

Mărturisesc că nu-mi mai închipui Basarabia locuită de oameni civilizaţi
ci numai ca un loc părăsit şi jefuit! E prilej, mai ales, ca poporul
românesc să se deştepte prin fapte, nu prin cuvinte mari. Şi azi, din
păcate, proclamaţia e tot bombastică şi cuvintele curg sforăitoare, ba
chiar fără înţeles, căci ce o fi „sângele veacurilor” etc. Suntem nişte
maimuţe uşuratice. Dacă n-ar fi ţăranul, care spune doar ce gândeşte
realmente, n-ar mai fi în ce să nădăjduieşti în poporul nostru! O mică
minoritate din elita intelectuală şi ţăranii, muncitori ai pământului,
restul e contaminat de idei şi gesturi false. Slujba la biserică foarte
frumoasă. N-am văzut îngenuncherile pe stradă. În schimb manifestaţia
în faţa palatului foarte slabă. Puţini şi anemici. Când am auzit la radio
amplificările, am surâs şi am recunoscut sistemul italian. Doamne! Ce
lipsă de seriozitate în conducători! Poporul e sincer, desigur mulţumit că
i se face o elementară dreptate, dar, poate, mulţi simţeam dureros că
făceam cauză comună cu agresorii, mincinoşi şi vinovaţi. Nu mă pot
dezbăra de un sentiment adânc de jenă faţă de istorie. Oricât s-ar
justifica în cazul nostru oportunismul, zadarnic! Acest război e imoral.
Doar că noi luăm ce e al nostru. Ajută-ne, Doamne! Măcar să spălăm
ruşinea de a fi fraţi cu bandiţii, printr-o purtare ostăşească fără greş, să
ne regăsim virtutea, indiferent de ce va spune lumea, să ne putem
respecta noi înşine!
După-amiază, două ore bune cu copiii. Am putut vorbi şi emoţiona de
poezie, de idei, semn bun. Mi-s tare dragi. Voi trece vacanţa cu ei,
lucrând pentru ei.
Ce va fi la noapte? Sunt insensibilă. Îmi e somn. I-am visat pe tata şi
pe Maica azi-noapte. Au venit să mă prevină. Vii şi tu? Vă iubesc, vă
doresc. Afară tună şi plouă. Poate scăpăm de „vizită”. Fetele sunt
curajoase. Maricica nervoasă. Tilică Burileanu, azi pe stradă, era de o
distincţie rară. Alură aristocratică. Oare va mai putea dăinui şi după
război? Te las, dragule, când vii?

23 iunie

Dragul meu, mi-e dor dureros de tine în seara asta. Îmi amintesc bunele
seri la cinema când tu râdeai ca un copil. La M[işu] astăzi după-masă, îl
ascultam spunând lucruri amuzante, râdeam din toată inima şi deodată
alama micii mese a sunat ca lovită de o uşoară bătaie. Mă gândeam, ai
fost tu acolo?
Ştirile, nesigure. Englezii devin răi susţinându-i pe ruşi. Nu-şi dau
seama că civilizaţia nu poate fi apărată de brute? Se fac şi ei ca nemţii!?
Urâtă e omenirea! Mă rog lui Dumnezeu să ne apere pe toţi, şi de ruşi şi
de nemţi. Dacă acest război e o imensă aventură, mâncăm noi papara?
Nu prea ne văd ieşind bine din toate acestea, doresc să facă nemţii un
stat temporar în Ucraina, pe urmă să-i bată englezii cât vor. Dar dacă
englezii vor să facă pact cu ruşii pe spinarea noastră, atunci aranjează-i
şi pe ei, Doamne! Cine ştie care sunt planurile lui Dumnezeu! Fie voia
Ta! La noapte să fie bombardament?

24 iunie

Pui drag, azi prima fugă spre un adăpost. Am făcut-o ca să mă

conformez ordinului, dar cu un sânge-rece total. Cred că nu e pericol
veritabil. Şi ceilalţi sunt foarte calmi. Inconştienţi sau lipsă de instinct?
Te obişnuieşti cu toate! Chiar cu singurătatea, ireparabilul. Caut să
pătrund misterul care ne desparte – nu mă pot considera o văduvă, sunt
tot timpul cu tine. Uneori te aştept realmente, nu doar cu gândul. Eşti
prezent sub toate chipurile. E o stare de graţie. Recunosc. Altfel ar fi
prea dureros. Am izbutit să te descriu Ilenei, ca să pot vorbi de tine şi
spune „la Domnul” şi să înţeleagă că e vorba de biroul tău. Tu rămâi
stăpânul din casă. Vreau să fie aşa pentru oricare servitoare. Râzi? Vrei
să spui că acum te răsfăţ, pe când înainte, nu? Tu ştii că nu e aşa, că
trăiam în funcţie de tine.
Azi la Mircea, rendez-vous general. Zizella foarte nostimă, păcat că nu
se lasă de tip. Cum s-or fi aranjând amândoi? E cinism, dar vina nu e
numai a ei. Ionel se burzuluieşte şi celălalt se cramponează. Bietul Ionel!
Sper că e o combinaţie doar temporară.
Oare vor veni iar la noapte aeroplanele? Azi la cimitir întrevedeam
moartea, mă vedeam zburând într-o lume splendidă. E adevărat? Ori e o
amăgire? Nu pot crede. Mântuitorul nu a minţit şi visele mele au fost
semne doveditoare. Îmi e foarte dor de tine.
25 iunie

Dragule, veşti bune? De pe front. Unii spun una, alţii spun alta. E sigur –
o spun chiar englezii – că nemţii au înaintat până la 150 km de Letonia şi
Polonia. Dar luptele sunt grele. Nu cred că ruşii vor ceda aşa uşor. Iar
dacă se prelungeşte războiul, şi nemţii îşi pierd încrederea în ei – sau
dacă se ivesc mişcări la ei – noi ce facem? Pe de o parte, trebuia să
intrăm, pe de alta, poate era mai bine să stăm ca Finlanda în expectativă.
Mă tem că America, dând ajutor ruşilor, să nu-i întărească şi s-o plătim
noi. Azi, nu ştiu de ce, m-a năpădit o îndoială în rezistenţa nemţilor faţă
de puhoiul moscovit, care de abia s-a pus în mişcare. Desigur că nemţii
sunt superiori în toate, dar ei se bat de doi ani şi acum pe atâtea fronturi
şi dacă lumea întreagă e împotriva lor nu vor putea rezista la infinit!
Doresc înfrângerea fascismului şi nazismului, dar mai ales a
bolşevismului. Cum le vei aranja Tu, Doamne?
Nimic peste zi. Ba da: vizita Isei [Sion] şi a lui Ion. Are ceva în ea
care mă pune în gardă. E cam exaltată şi nevoia ei de tandreţe ca şi
nevoia ei de justificare a conversiunii o împing spre mine. Eu sunt mai
rece, nu pot suporta asemenea cotropiri. Ea, fără să ştie, vrea să mă
convingă de catolicism, şi nu reuşeşte decât să mă întărească în
ortodoxie. Nu fac nici o diferenţă, dar insistenţa e suspectă – ei fac
propagandă – şi în acest fel îşi coboară credinţa. Insistenţa să mă duc
sâmbătă la slujbă pentru Mad. Bossi. E încă superstiţioasă. Margareta
Ghica face vizibil prozelitism, toată această atmosferă de „pescuitori” e
neliniştitoare, e aproape o lipsă de dragoste creştină. Mâine trec pe la
Părintele. Simt nevoia să mă apere. Ori am iar ideea persecuţiei, ca la
Oxford? Citit St. Saturnin22, carte straşnică. Mi s-a făcut dor de
Pontigny, de Franţa.
Întâlnirea cu Ion Marin Sadoveanu23 interesantă din punct de vedere
psihologic. Obsesia puterii lui sexuale, când, desigur, Marieta Anca a
plecat din pricina… secetei, cum ai spune tu, Stello. Sunt curioasă dacă e
adevărat ce spune despre prietenia cu Lily! Eu mă tem că se iluzionează.
Câte trăsneli sunt pe lume! Desigur şi eu par altora caricaturală,
maniacă. Doamne Iisuse, mare răbdare ai cu noi!

26 iunie

Azi, pui mic, au căzut primele bombe. Dimineaţa pe la 5. M-am

deşteptat fără motiv, imediat am auzit bombele. Alarma a venit pe urmă.
Se pare că au distrus mult şi au omorât oameni. Radioul tace, vorbeşte
foarte vag de înaintări. Londra spune că nemţii pornesc pe patru linii şi
că au înaintat 160 km. Laudele aduse aviaţiei sovietice mă cam pun pe
gânduri. Mă tem că ne-am amăgit cu toţii socotind că acest război e uşor.
Londra furioasă, dar păstrează un soi de decenţă morală. America? Vom
vedea. Reacţii diverse, în fond destul calm. Pic de somn.

27 iunie

Azi-noapte, de trei ori alarmă! Picam de somn, dar nu am coborât.

Visam, nu trăiam teama. A doua şi a treia oară nici n-am auzit semnalul,
atât de adânc dormeam, obosită frântă. N-a fost nimic, pesemne aiurea.
Ce sălbatic devii! Doreşti să fie alţii, numai Bucureştiul să scape! Viaţa,
cu toate aceste emoţii, e anostă. N-am nici un rost. Îmi fac de lucru, fără
convingere. Spre seară, la Mircea – o oră de familie, apoi recad în
singurătatea dezolantă pe care nu o simt ca lipsă de companie ci ca
„soartă”. Când ai fost soţie şi a plecat soţul, eşti până la moarte singur.
Te-am văzut în vis azi după-amiază. Sunt aşa mulţumită că măcar aşa te
pot întâlni. Te iubesc!
28 iunie

Zi bogată azi. La 8 dimineaţa, cu Isa Sion, la Margareta Ghica. Ce

curioasă experienţă! Tot timpul impresia că vor să mă prindă într-un laţ.
Doamne, iartă-mă! Aşa vrei Tu? Nu cred. Simţeam nevoia să mă întăresc
în credinţa mea. Îţi mulţumesc că mă pot împărtăşi mâine. Ştiu că nu
merit fiindcă nu fac eforturi. Mă las dusă de Tine. Desigur, nu valorez
mult, dar pentru că Te iubesc mult şi tu mă aperi, ce pot să-mi doresc
mai mult? Cred că Isa era profund emoţionată la împărtăşanie, poate se
ruga şi pentru mine. Eu am rămas calmă neclintită, Doamne, eram în faţa
Ta şi nu-mi pot permite tulburări prin sugestie.
Vizita la Institutul Francez, o bucurie ca întotdeauna. De altfel, ceasul
cu Demeter Ghica o plăcere – om fin, cu duh, imaginea mondenă a
fratelui, dar mai aproape de omul din mine. Creaturi ale tale, Doamne,
care nu avem ambiţii decât să nu ne părăseşti Tu. După-amiază cu
Natalie şi Mara ne-am spovedit. Ceas bun. Rugăciunea Nataliei e plină
de fervoare. E o mare putere activă în ea. Părintele nu e sever, dar din
iubire de Dumnezeu şi de oameni, nu din indiferenţă, cum insinua azi-
dimineaţă Margareta Ghica. Am simţit prima oară că modestia bisericii
noastre nu e greşită. Da. Ne rugăm pentru unirea credinţei aşa cum o
vrea Dumnezeu, dar nu în profitul „uneia sau altei biserici”. Noi nu
deosebim. Pot fi tare periculoşi popii catolici pentru sufletele mai puţin
tari. Înţeleg că unele din spusele sale ar fi putut zdruncina pe cine nu
citeşte. Intenţia de a zdruncina îmi displace în atitudinea lor. Fac
propagandă. Insistenţa Isei era cusută cu aţă albă.
După-amiază la Mircea sunau alarma. Am tăcut, nu-mi venea să
vorbesc când riscam să fim turtiţi de o bombă, dar n-am avut nici o
emoţie. Ce fericită că ai venit iar în vis. Te iubesc.
29 iunie

Pui mic, scriu la lumină foarte slabă. Iar au găsit comisarii că nu sunt
destul de camuflată. Mă tem că o pat. Dar au văzut şi ei câte precauţiuni
am luat.
Azi-dimineaţă m-am împărtăşit. Sirenele anunţau o moarte posibilă.
Doream să nu vină înainte. Nu sunt deloc cu fervoare acum, seacă. Eu
vreau să fiu cum trebuie, dar dacă nu sunt de calitate? Eu cred că spiritul
e în noi, ascuns. Ca să se manifeste trebuie să biruie firea noastră. Nu
cred că aceasta e acum prea tare în mine. Duhul e adormit. Altădată
zburam. Acum mă târăsc. Sunt prea adunată în jurul meu şi al tău. Mâine
e ziua ta. Aş vrea să-ţi fac o bucurie.

30 iunie

Sunt zile când ireparabilul cade peste mine ca o pacoste înfricoşătoare.

Gândul că ai putea fi numai cel de sub pământ e insuportabil. Religia e o
adevărată armă împotriva disperării şi a nebuniei, chiar dacă fondul ei n-
ar fi adevărat. Eu am avut prea multe dovezi ale supravieţuirii pentru a
mă putea îndoi rezonabil. Cred în Tine, Doamne Iisuse! Cred şi sper şi te
iubesc.

1 iulie

Dragule, ne-a prins alerta la Mircea. De data asta mi se pare că a fost

foarte aproape şi intens. A durat cam 1/2 oră bombardamentul şi
încăierarea trebuie să fi fost grozavă. Îmi era grijă pentru Valérie care
plecase cam târziu, o fi prins-o acasă. Fiecare reacţionează în felul lui.
Régine şi Tantine emoţionate, dar stăpâne. Nicu şi eu tăcuţi – eu
simţeam nevoia să mă rog, să mă reculeg, Aurora şi Mircea volubili. La
un moment dat, pe întuneric, credeam că erai lângă mine. Grija Aurorei
pentru Nellu am înţeles-o. Poate ar fi mai bine să plece copilul la ţară.
Eu mă simt mai sigură aici cu toţi ai mei. Viaţa e acum ori o mare
anosteală, ori o mare aşteptare.
Maricica era azi atât de nostimă şi drăguţă. Voi încerca să citesc Pages
de Journal de Gide, sau o reculegere. Dar nu mai vreau să mă rog pe
cuvintele altora. Sunt călduţă şi uscată şi totuşi îl chem pe Dumnezeu în
ajutor şi caut adăpost la Iisus şi Maria. De ce mă crede Isa Sion înger?
Nu sunt deloc. Tu, dragul meu, ştii cât de mediocră sunt.

2 iulie

Iar o zi trecută fără a face nimic bun. Azi-dimineaţă am stat bine de

vorbă cu Valérie – după-amiază la Natalie şi Tanţi, lectură şi mai ales
proiecţii de artă minunate – Le livre de Marie – splendori din toate
timpurile şi şcolile. M-a orbit modernitatea lui Greco, a lui Girard de…
din secolul al XV-lea, efecte de lumină extraordinare şi un alt francez din
sec. al XV-lea. Sf. Fecioară adăpostind sub mantaua ei multă omenire
care îi ajunge numai până la genunchi. E de o graţie şi o măreţie fără
seamăn. Fra Angelico şi Botticelli, Rafael şi Michelangelo. De ce nu şi
Leonardo? Champaigne – o minune de eleganţă şi nobleţe în
Annonciation. Îngerul, un fel de Rege Soare tânăr. Apoi imagini de
sculptură gotică. Eva cu şarpele – psihologie subtilă şi cuprinzătoare: ba
vrea, ba nu se lasă – şi mai ales atenţia înfricoşată să nu fie surprinsă,
gestul de mângâiere pe spatele dihaniei cu trup de şopârlă şi cap de
vulpe. Dovadă a imaginaţiei artistului. Şarpele nu e conceput naturalist,
ci simbolic, ansamblu de animalitate tipic. Arta rămâne treapta cea mai
înaltă a culturii omeneşti, în sensul că nu e tendinţă ci realizare a
revelaţiei. Mi-a făcut bine acest ceas. Seara am mâncat la Aurora. M-am
întors pe lună la 9 şi jumătate. Nellu, drăguţ, avea ceva de întrebat. La
Marietta era şi Fr. cu Ros (bătrânul). Ce roman cu epilog duios. Ea are
aerul să-l dădăcească. Il a l’air bien gentil et aimable9*. Marietta schiţa
un gest de mângâiere, te simţi tandru cu acest bătrân şi amabil domn.
Pare foarte bun. Ce o fi zicând nevasta? Nu se rabdă o asemenea situaţie
decât sau din indiferenţă, sau din colosală dragoste. Eu nu aş fi putut
răbda aşa ceva. Doar acum, când ştiu ce înseamnă lipsa ta, aş fi în stare
să primesc orice situaţie, dacă te-aş putea regăsi. Iar m-ai lăsat, poate ai
misiuni de împlinit.

3 iulie

Azi, altă zi fără rost. Am citit Autour de Jeanne d’Arc de Barrès23 slabă.
M-au încântat vorbele ei. Les femmes prieront, les hommes batailleront,
Dieu vaincra10*. Iar alarmă fără efect… Trec zilele – se pierd zilele – nu
fac nimic. Nu progresez pe dinăuntru. Ies prea mult şi totuşi trebuie să
mă mişc. Radio Londra minte sfruntat. Acum că vorbeşte de prăpăstii ce
ne privesc, pot controla. Nimic adevărat în ceea ce priveşte
bombardamentul Bucureştiului. E dezolant să afli că nu mai poţi avea
încredere în nici un izvor de veşti. Aproape înţeleg sistemul de a nu mai
asculta decât ce spune ţara ta. Decât să alegi printre multe minciuni şi să
crezi că eşti bine informat, mai bine să renunţi la această alegere şi să
faci, voit, actul de umilinţă, de supunere. Întorcându-mă pe lună acasă în
definitiva mea singurătate, îmi aminteam ce singură mă simţeam în
ultimii ani, fiindcă nu ştiam pe unde petreceai tu serile şi cu cine!
Singură! Ce proastă eram! Pe atunci te aşteptam. Acum mă mişc în
singurătate ca şi cum aş face parte dintr-o lume, alta decât a celor din
jurul meu. Priveam la Valérie cât se amuza dintr-un fleac şi cum ne făcea
pe toţi să râdem – eu sunt o mârmă, veşnic cu o melancolie în mine, ceva
bolnav. Nu mai am resorturi, măcar acum în vacanţă. Mă întreb uneori
dacă nu cultiv această melancolie din mine, neglijându-mi toaleta,
lăsându-mi părul necoafat, uitând că pot deveni dezagreabilă. Mă dor rău
picioarele! Te las, pui drag, cred că şi pe tine te plictisesc! Azi sunt ca
într-un deşert.

4 iulie

Stelule drag, azi am fost mult împreună, în conversaţia cu Madeleine.

Erai prezent. Multe lucruri dureroase mi s-au ivit în minte – un fel de
pică, un fel de furie pe toate „fetele” cu care petreceai zile şi nopţi, şi
despre care nu ştiu decât că-ţi făceau o atmosferă pe care nu o găseai
acasă, nu fiindcă nu aş fi vrut sau putut să ţi-o fac, dar fiindcă acasă era
numai un loc de odihnă pentru tine. Îmi dau seama, ascultând poveştile
altor bărbaţi şi ale altor neveste, că vă trebuie mereu noutate şi mai ales
tinereţe şi cât de puţin ştiu nevestele despre viaţa voastră. Stau complet
obiectiv în faţa vieţii mele conjugale. Aseară, boceam că nu te-am
înţeles şi preţuit destul. Aşa o fi. Dar de la început m-ai „părăsit” pentru
a căuta atmosfera altor femei tinere. Ţi-aduci aminte când stam singură
acasă la Brăila şi tu rigolai11* şi fleurtai la Olga cu toate fetele de acolo?
Ba mai înghiţeam morale de la Olga, montată de tine? Nu fac nici o
învinuire. Constat. Zadarnic vor doi oameni să fie unul altuia exclusiv!
Am vrut să fiu aşa, ca să-ţi umplu viaţa; dacă din primele luni nu ai fi
zburat spre altele (sufleteşte, nu doar trupeşte) aş crede că vina a fost a
preocupărilor mele de femeie cu meserie lucrativă, dar amintirile
primelor luni de căsnicie îmi dovedesc că niciodată nu te-am putut
satisface complet, nici chiar intelectualiceşte. Oare te temeai de mine,
cum uneori pretindeai? Nu pot crede, fiindcă ştiam cât poţi tu. Nu, puică,
erai pur şi simplu bărbat, care ca atâţia alţii, tocmai cei mai interesanţi,
aveai nevoie de une vie cachée12*, de femeia care să te admire şi să te
stimuleze. Conversaţia cu Madeleine mi-a deschis un orizont limpede
asupra trecutului. Nu sunt supărată, nu sunt mai tristă ca până acum, dar
cu toate că mă simt cununată cu tine şi dincolo, ştiu acum că nu trebuie
să-mi reproşez că din pricina mea căutai tot aiurea bucuria şi interesul de
viaţă. Tu nu mă iubeai, eu te iubeam. Tu ai avut o mare tandreţe şi un fel
de necaz sentimental pe mine, eu te iubesc, pur şi simplu. Epocile de
indiferenţă erau oboseală, cele de indignare erau încă dragoste. La ce bun
asemenea socoteli zadarnice? Soarta e soartă. Am primit-o, o primesc şi
de aci înainte. Dar voi lupta împotriva tendinţei de a mă sustrage vieţii.
Nu vreau să mai „reglementez” eu gândurile, sentimentele, dorinţele
mele, vreau să le dau puţin drumul, să văd încotro o iau singure, fără
frâu. Căci mă tem că mi-am identificat toată viaţa interioară cu nevoia
de a fi tot timpul alături de tine. Într-o zi, parcă te simţeam lângă mine şi
parcă îmi spuneai că vrei să mă vezi mai emancipată, şi acum simt că-ţi
sunt mai aproape prin gândurile acestea liberale. Nu mai mă vrei sclavă,
mă vrei duh liber, mai aproape de tine. Aseară mă tânguiam cu un fel de
nevoie sadică de a suferi. Pui drag, mâine e parastasul de 9 luni. Ce drum
ai făcut tu? Te simt liber, grav, preocupat cu o misiune. Aş fi atât de
mângâiată dacă ai mai veni să stăm de vorbă într-un vis limpede. Astă-
seară sunt clară, sunt senină. Poate găseşti legătura posibilă. Te aştept şi
te iubesc adânc.

5 iulie
Zi grea. Dar parcă nu era pentru tine. Imposibil să realizez că eşti dus.
Simt tristeţea ca o sarcină ce trebuie purtată. O constrângere. Prea
iubeam bucuria, frumuseţea, trebuie să port tristeţea, urâţenia suferinţei.
Răbdare! Simt că fug mulţi de mine din pricina asta. Ce m-ar costa să
pun roşu, să mă frizez, să râd? În fond doliul e în inimă. Dar vezi tu, am
impresia că te-ai întrista dacă aş fi în stare să mă bucur fără tine. Şi
nevoia de a fi urâtă şi negătită e un efort pentru a mă rupe din
„aplecarea” mea de a plăcea. Sunt o „cochetă”, cum spuneai tu, dar
trebuie să mă dezbar de gândul de a plăcea. În fond, când ţi-am făgăduit
să fiu a ta şi după moarte, trebuie să trăiesc ca o călugăriţă. Nu trebuie s-
o ştie alţii, ajunge s-o ştii tu… C’est contre ma nature13*. Poate că
trebuie să nu exagerez. Doamne, ce trebuie să fac? Nu vreau să mă
falsific, ci să progresez. Nu am trăit oare mereu la marginea naturii
mele? Bine, s-o înfrâng, dar să nu ies tristă şi frântă. Să pierd şi aici şi
dincolo! Je ne vis pas assez mes états14*. Gândesc prea mult şi sufoc
viaţa în mine. Dă-mi un sfat, dragule.
M-a durut mizeria arţăgoasă la Contină. În schimb, gestul Maricichii
de a rupe două flori de la mine pentru a ţi le pune ca pe o brasardă a fost
simpatic. Ce se petrece în sufletul rusoaicei? Are graţie ca şi Colea.
Mă ciupe de inimă uneori că nu sunt iubită după inima mea. Semn de
inferioritate. Nu mă izbăvesc decât liberându-mă. Sunt o fricoasă. Cred
că nu iubesc destul. Numai adevărata iubire e cu adevărat liberă. Vii la
noapte? De ce te-ai arătat bolnav? Ce simbol e acesta? Oare suferi şi te
simţi singur? Vino şi mă desluşeşte.

6 iulie

Dragule, vestea dată de Muza [Ciomac] m-a întristat. Am avut o

conversaţie cu el [Mănucă] în ajun de Crăciun. Muza spera o
conversiune. Nu m-am mai dus, am evitat, îmi era teribil de dureros tot
mediul. Recunosc că nu e caritabil. Mă întreb dacă nu suntem toţi
groaznic de vinovaţi din cauza acestei indiferenţe. Egoism groaznic. Şi
iarăşi, nu sunt sfântă, nu pot să iau însărcinări puse de alţii în sarcina
mea. Dacă viaţa creştinului şi lupta cu toate nenorocirile altora e
apostolat, recunosc că nu sunt creştină bună. Alta mi-e chemarea, decât
cea de călugăriţă. De ce binecuvântează Dumnezeu lucrul ce fac în mod
firesc? Mă las prea mult năpădită de Retschwestern15*. Azi Isa iar vrea
să mă ducă la slujba catolică. I-am spus de la obraz că insinuările acestea
catolice îmi sunt pur şi simplu antipatice. Doamne, Iisuse, cum să te pot
confunda pe Tine cu fanaticii ăştia prozeliţi? Înţeleg cum în Apus s-a
putut naşte reacţia contra cabotinilor. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai
născut ortodoxă. Pui drag, vino şi mai învaţă-mă adevărul.
Dejun simpatic la Marietta. Seara Tity şi Mimy Ion. M-a amuzat cum
discutau aprig, ca astă primăvară cu mine. Mimy pare obosită de
dogmatismul lui Tity. Singurătatea are avantaje. Cu tine lângă mine mă
simt bine.

7 iulie

Dragule, te-am visat azi-noapte, mă sărutai cu foc după ce mă tachinai.

M-ai întrebat dacă vin când mă chemi, ţi-am promis că vin. Mă
pregăteam să fiu mireasă, dar mă îmbrăcam naţional şi parcă îmi scoteai
marama de pe cap. Dacă e să mor şi să ne întâlnim… Ajută-mă să nu-mi
fie frică!
Au declarat japonezii război Rusiei. Ce va mai fi? Eu trag nădejdea că
Anglia va face pace. Ar fi momentul. Ea nu e învinsă şi neamţul atât
aşteaptă.
 Bună conversaţie cu Ady25. Ce om subţire şi înţelept! Nu mi-a fost
bine – criza de inimă venită în somn. Din ce? Marietta, mult e drăguţă,
simt că mă iubeşte. Lily, conversaţie bună – se împacă cu I.M.? Ar fi
bine. Preferabil o viaţă grea, dar cu scop, decât una uşoară şi anostă.
Biata L. Nissim! Nimic de făcut pentru fată26. E dezolant. Puică, simt că
mă nevrozez. N-am nici un interes imediat. Trebuie să mă pun pe lucru.
Nu ştiu de ce nu simt că e război, nici chiar când erau bombardamente.
E altfel ca în 1916. Sau alta sunt eu? Vii la noapte în vis? Mă simt alt om
când mă întâlnesc cu tine, măcar aşa. Mi-e dor.

8 iulie

Puiul mamii – azi sunt 9 luni. Ce groaznice ceasuri trăiam atunci! Man
ist zufrieden dass man sowas hinter sich hat16*. Sunt tristă, sunt bolnavă
în suflet, dar durerea acută de atunci, bine că a trecut! Ce grea e o
despărţire, dragule! Te-am visat şi azi-noapte. Erai tânăr, elegant şi calm.
Ce înseamnă cămăşile nespălate? Oare mai ai mult până te purifici? O să
mă rog. Aş vrea să-ţi pot fi de real folos. Să-ţi ofer durerea şi eforturile
mele. Ce se poate face pentru Aurora, Nicu şi Nellu? Ce planuri are
Dumnezeu cu bietul neam evreiesc? Ică [Antonescu] o avea sentimente
mai bune? Fify vorbea de moarte cu linişte. Cum aş vrea să fiu şi eu
credincioasă ca ea. Sunt, dar nu destul. Cred, de altfel, că dacă nu ar fi
graţia lui Dumnezeu, nimeni nu ar fi salvat, căci nu e om care să scape
de păcat! Simt greutatea materiei cum mă apasă. Îmi îngenunchează
elanul sufletului! Ce să fac? Parcă respiraţie insuficientă. Înţeleg că
primele exerciţii Yoga sunt respiratorii!

9 iulie
Acum, seara, iar alarmă, foarte scurtă şi fără urmări. Veşti bune de pe
front. Bune, fireşte, pentru că nu avem imaginaţie să ne închipuim cum
mor băieţii şi ce dezastru lasă sălbaticii de ruşi în urma lor. Chişinăul n-a
căzut încă, luptă muscalii. Sentimentul că trebuie să fie învinşi şi un
sentiment de mândrie redresată. Intuiţie că se sfârşeşte repede, dar se
pretinde că e un război lung.
Citanie bună. Întâlnire cu Tanţi şi Natalie – simpatic. Un ceas la
Régine şi Mircea. Acasă găsesc scandalul cu Stopul27. Imbecilul e atât
de plin de funcţia lui, încât e capabil să tragă în oricine. Mişu şi-a
anunţat vizita mâine.
Îmi e teribil de somn. O bucurie în mine, sentiment precis că eşti şi că
eşti cu mine. Sunt nevasta ta, fără reticenţe, fără scene, cum am fi putut
fi împreună dacă tu nu erai adesea nedrept şi bănuitor. Acum ştii că te
iubesc.

10 iulie

Pui mic, şi astă-seară alarmă, seacă. Cum să mulţumim lui Dumnezeu că

nu e mai mult? Azi, cu vizite toată dimineaţa. Vizita lui Puff cu Mişu28.
Mare bucurie. Conversaţie bună. Părea îmbătrânit, obosit, fără elan. Ce o
fi având? Nicu, foarte pe gânduri. Săracii evrei! Doamne, ce plan ai cu
ei? Petre M. foarte amabil. Şi el obosit, îmbătrânit. Mă tem că inima e
foarte obosită. Veşti din Cernăuţi, bune dar şi triste. Deportarea
românilor. Oare ca zălog? Oare îi vor da înapoi contra prizonierilor? Au
ei respectul omului? În fond, ce ştim noi despre bolşevism decât ororile
care sunt ale primitivităţii ruseşti, nicidecum inerente unei ideologii. E
drept că numai creştinismul poate umaniza bestia omenească, iar fără
religie, imposibil de matat17*. Se preface o lume şi noi continuăm să
trăim după tradiţie. Azi fabricare de dulceaţă de caise, ritualul
tradiţional. Cartea lui Meyers, adusă de Puff. Aştept din ea iar o
confirmare că eşti, dragul meu. Vii la noapte, te iubesc.

12 iulie

Dragul meu, ieri am fost la ţară. Te-am luat cu mine. Piton te-a amuzat.
Sunt sigură! Un copil lipicios! Cât sunt oamenii mari de cruzi, cum se
joacă cu nervii bieţilor copii. Şi ei cum simt cine ţine la ei! Te mai miri
de maniile unor oameni, de spaime, de antipatii. Toate sunt urmele unor
emoţii zadarnice şi negative.
Câmpul minunat, dar ploaia dezolantă. Era aşa de frumoasă luna
aseară, dar ca şi Régine, aveam o strângere de inimă. Eu am fost născută
tristă. Am şi de ce! Talentul meu de bucurie, de fericire a avut mult de
luptat cu fondul de melancolie. Acum ştiu că nu mai pot ieşi din ea!
Afară, un început de vijelie, ori mă înşel? Cerul e încărcat de nori groşi.
Serile acestea singuratice mă întristează mult. Primesc aceasta ca o
încercare. Dacă ţi-e de folos, cu bucurie. Visele mi te arată tot în
simboluri, care spun că te purifici.
Mâine nu vin la mormânt, ca să mă duc la spital. M-am liniştit mult
de când îţi scriu zilnic, prezenţa ta e tot mai evidentă în mine. Ştiu că
alţii m-ar ţine drept nebună, dar vezi, şi Tity îmi spune că te consider
viu, prezent. Şi asta nu metaforic, ci la propriu.
Minciuni, zvonuri, critici, nu ne dăm seama cu tot războiul şi mizeria
mondială pe ce lume trăim. Mâine mă duc la spital să fiu şi eu puţin de
folos, dar şi ca să intru în realitate. Aş vrea să fac şi eu ceva pentru ţara
mea. Simt o anemie puternică; a secat izvorul entuziasmului de când tu
nu mai eşti lângă mine sau fiindcă războiul acesta îmi arată ce vane sunt
eforturile individuale? Mă gândesc la viaţa şi opera lui Paul Desjardins.
Ce faliment al tuturor ideilor frumoase şi generoase! Şi totuşi sunt
convinsă că scadenţa omenirii civilizate tot va plăti odată poliţa ei. Cine
ştie dacă mai apuc zile senine şi umanitate pură, ca la Pontigny, dar
odată şi odată vor reveni omenia, respectul individului, dragostea între
oameni. Pontigny a greşit fiindcă conta exclusiv pe raţiune, mai bine zis
pe intelect. Creştinizarea oamenilor, iată ce ne-ar putea scăpa. Dar vezi
că lumea se teme de creştinism, considerându-l religia durerii.
Conversaţia de azi cu Mimy Ion m-a întristat. La ce bun să fii convertit
şi să nu recunoşti decât tristeţea creştinului? Pui drag, tu ştii mai mult
acum, învaţă-mă şi pe mine, ajută-mă să fiu de folos. Aş vrea să elaborez
un plan „Scrisori către tineret” prin radio. Aş vrea să fie pline de
bucurie, de omenie, de dragoste.

13 iulie

Iar o zi, dragul meu. Am fost la tine, dar nu te găsesc acolo. Acasă îmi
eşti aproape.
Veştile de la Herţa sunt teribile. E posibil ca trupele noastre să fie mai
prădalnice decât bolşevicii? Oare nu inventă cei de acolo, care ţin cu
bolşevicii? Faptul că bolşevicii au făcut closet în altarul catedralei arată
ce sălbatici sunt şi ce haini în intenţii. Dumnezeu rabdă mult, dar când
pedepseşte nu se încurcă.
Ce e cu Isa? Ceva neliniştitor. În insistenţa ei de a mă duce la slujba
catolică. Vrea şi pace să mă fac catolică. Eu nu vreau deloc, îmi face
această biserică antipatică. N-ar trebui să mă supun unei dorinţe care nu
e dezinteresată, e propagandă. Doamne! Multe sunt lighioanele tale!
Îmi e foarte, foarte somn. Dacă tu vrei să nu mă duc mâine la biserica
catolică, te rog, spune-mi în vis.
13 iulie

Zi plină, adică ocupată, începută bine, la biserică, la cea catolică. Am

fost distrată şi opoziţionistă, la noi m-am recules bine. Apoi la spital cu
Zizelle. Nu pot să dau decât sufleteşte, pare-se că le face bine. Toţi,
extrem de tineri şi răni uşoare. Cucoanele active, e bine lucrul ăsta.
Alarma am petrecut-o la Aurora. Nicu grav şi îngrijorat. Noi, puţin
serioşi. Zizella vorbea tot timpul. Pic de somn. Voi lua altă oră de vorbă
cu tine, Stelule drag.

15 iulie

Nu-ţi pot scrie bine decât seara, ultimul gând vreau să fie pentru tine.
Am găsit acum un plic cu fotografii de la nunta Sofichii. Eşti admirabil,
vorbeşti, îţi aud şi vocea. Ori sunt eu cam nebună, ori tu eşti lângă mine
tot timpul. Aşa te simt şi sunt liniştită. Nu-mi mai lipseşti decât fizic,
dar eşti prezent. Câteodată mă cuprinde neîncrederea. Un scepticism acut
– oare nu e totul imaginaţie şi dorul meu? Totuşi nu pot crede că visele
mele premonitorii au fost iluzorii şi dacă îmi poate vorbi mama, îmi poţi
vorbi şi tu. Ştiu că mintea mea mărginită nu poate dezlega taina cea
mare. Dar eşti, sunteţi, asta mi-ajunge.
Biata Yvonne29, azi! Aş vrea să ştiu dacă tu, dragule, ai putea să-mi
dai vreo indicaţie despre Aldea30 ca s-o pregătesc pe Yvonna sau să-i
întreţin nădejdea. Ce prezumţios pare din partea mea, dar atâta aş vrea
să-i pot ajuta. Azi la spital, bucuria de a putea fi un pic de folos. Mă mai
duc când pot şi e nevoie. Maricica, foarte luminoasă şi lucrează serios.
Alarmele mă lasă rece, poate din inconştienţă. M-am bucurat astăzi de
situaţia lui Nellu, nu mai riscă nimic. Cazul Petraş groaznic de dureros.
Ce e el vinovat că mama sa era evreică!? Ce tragedii!
16 iulie

Pui mic şi drag, azi veşti proaste. Se pare că ruşii opun o mare rezistenţă.
Tot mai mult mi se pare că iluzia unei defecţiuni a lor a fost mare. Mâine
mă duc la spital. E singurul lucru pe care pot să-l fac. La mine vine lume
tot timpul, dar nimeni şi nimic nu-mi prinde interesul complet. La spital
intru în realitate, altfel plutesc între două lumi, tot cu gândul la tine.
Scrisoarea lui Juliette Thompson mă unge pe inimă – au delicateţi
occidentalii ăştia! Pesemne ne consideră complet lihniţi de ne oferă
merinde! Mă surprind într-o „furculiţă sufletească” teribilă. Pe de o
parte doresc victoria nemţească, pe de alta, când aud vorbind pe un
Focillon31 pentru libertate, îmi amintesc sentimentele mele de acum o
lună şi raţiunea-mi spune că tot englezii reprezintă crezul în libertatea şi
demnitatea omului. Şi iarăşi îmi zic: cum ar putea acestea fi salvgardate
dacă înving ruşii? Retrăim turnul lui Babel, nu prin încurcătura limbilor
ci a sentimentelor. În fond cei mari nu mai ştiu ce vor, dar noi, cei mici
şi Franţa, ştim: vrem dezrobirea din spaima căpcăunilor. Vrem
independenţă. Doar Pan Europa ne-ar salva şi apoi Pan Omenirea, dar
când? Peste zece mii de ani? Pui mic, te aud spunând: „dă-o în… hai să
ne culcăm!” Ai dreptate, dar eu mai citesc cartea lui Meyers La
personnalité humaine. Mă întăreşte în credinţa că tu eşti şi că ştii că te
iubesc teribil.

17 iulie

Dragule, tot mai mult simt nevoia de a mă duce la spital. Azi, cu Aurora,
Fify şi Viorica am făcut treabă bună. Alt nimic nou, ba da. Chişinăul e al
nostru! Dar cu ce preţ! Poate că trebuie să simţim şi în generaţia tânără
că libertatea şi independenţa unui neam se plătesc! Ascult radio Londra –
ce învălmăşeală de idei, de sentimente, de porniri. Franţa împărţită,
francezii în două tabere, ce să mai crezi? Babel! Nu văd altă ieşire decât
o împăcare creştinească. Te aştept parcă „să vii de la bridge”, obosit şi
cu părere de rău că ai pierdut vremea. Te văd cum îţi pui pantalonii în
tringle18*, cum te dezbraci, cum îţi pui cămaşa de noapte, cum îţi scoţi
ghetele şi ciorapii cu jartierele şi le pui pe raftul de jos al măsuţei. Apoi
citeşti cu banda neagră pe frunte. Întinzi mâna, o ţii pe a mea, eu uneori
adormeam cu obrazul pe braţul tău. Ce bine ne înţelegeam în fond, şi
cum ne ciocneam pe prostii. Aş vrea să ne mai naştem tot împreună, să-ţi
fiu iar nevastă, să te iubesc mai adevărat, nu cu morală ci cu dragoste
creştinească. Să te iubesc pur şi simplu cum, în fond, te-am iubit! Dar şi
tu nu vei mai fi nedrept, tiran şi rău cu mine. Tu ştii că am suferit
groaznic şi totuşi te iubesc fără reticenţe. Îmi trebuie să te ştiu mulţumit.

18 iulie

Sunt frântă de oboseală. Căldura. Azi la spital emoţie dureroasă când am

văzut-o pe sora de astă-vară care îţi plăcea, mi-a amintit acut luna
august. Ce fericită eram cu toată boala ta, cu toate greutăţile!
Acasă, cu Mariana, pe balcon, au sosit copiii (Puff, Costel Vişinescu,
R. Patrulius). Au stat pe întuneric vorbind de religie – contra, dar e un
semn că le e sete de ea. Nu mi-au făcut confidenţe, tineretul de azi are
alte idei ca ale noastre. E bine şi e drept să fie aşa. Noi, timpuri etice,
normative, ei – psihologi. Te las, pui mic şi dulce, mor de somn – uzură!
Babuşkin! Râzi?

19 iulie
Am fost fericită că ai venit în vis atât de senin, blând şi mă ţineai strâns
lângă tine, pe când amândoi urcam o scară cu covor. Tu erai aşa cum te-
am visat toată viaţa – mă conduceai. Unde? Eram fericită la braţul tău şi
sigură!
Azi parastas tante Linica şi doamna Dana Bossy – apoi un ceai la casa
din Bozianu. După-amiază la spital. Uneori umilă, dar necesară. Plouă
iar. Te pup din suflet. Ce zici de chestia cu blana? Urâtă e sărăcia. Stinge
orice scrupul. Tu ştiai, dar eu refuzam să cred. Îmi pare rău că nu pot
ajuta. E o prăpastie fără fund.

20 iulie, Sfântul Ilie

Azi am fost distrată, absentă pretutindeni, numai ceasul la Crucea Roşie,

cu lucrul umil (facere de pansamente) m-a absorbit. Curioasă senzaţia de
ireal! Nici nu aştept, nici nu sper, nici nu mă tem, plutesc între diverse
registre de realităţi. Cred că m-am ridicat prea sus şi n-am trăit nimic
autentic. Marietta şi Ionel iar trec prin crize financiare, cum să-i ajuţi?
De câte ori am făcut-o, nu au rambursat şi acum mă simt obligată faţă de
Mariana care i-a ajutat. Ei nu renunţă la nimic din ale lor! Zadarnic m-aş
împrumuta. Aş trage la infinit dracul de coadă şi ei ar continua cu
cheltuielile. Imposibil s-o faci pe Marietta să priceapă că face risipă. Şi
eu fac, dar pentru mine personal îmi refuz şi strictul necesar! Trebuie să
nu fii slab. Eu mă las mereu păcălită de toţi. Nu mai vreau. Voi rezista,
cu toată neplăcerea pe care o simt. La urma urmei nu e drept să-mi refuz
totul ca să mă împrumut pentru ei. Aşa te-am „slăbit” şi pe tine, dragule,
aşa te-am obişnuit să contezi tot pe mine. De data asta rezist. N-o fi
foarte creştinesc, dar, la urma urmelor, nu sunt sfântă şi nu e permis să
încurajezi egoismul altora. Am hotărât să mă apăr. Tu aveai mare
dreptate.
 Anosteală, suferinţă, epocă foarte grea. Când fac socoteala vieţii, iese
o leşineală, o inutilitate şi o zădărnicie! Şi se mai plâng cei cu copii! Nu
trebuie să trăieşti exclusiv pentru datorie, dar ce mizerie viaţa mea.
Niciodată nu mi-am satisfăcut un impuls. Totdeauna ezitantă.
Am ajuns să nu mai doresc nimic. Până şi la slujbă eram absentă. Se
prepară o „criză”, o simt, voi lua trinitrină. Vii? Sunt goală ca o cutie
veche.

21 iulie

Ce zi tristă am avut azi. În fond, lucrurile materiale nu merită să te

întristezi pentru ele! Dar aşa suntem! Întâi, cele ce am aflat că s-au
întâmplat la ţară, la Mimy [Spandinidi]. Femeia asta n-are parte de bani
şi pace! Faptul că munceşte ca o roabă şi tot la ea vine apa mare şi îi
strică recolta e exasperant! Când am aflat şi de biblioteca lui Ionel
[Sachelarie], m-a apucat paraponul de tot. Va să zică nu e îngăduit unui
biet om să-şi păstreze nici instrumentul de muncă! Atâta dambla avea şi
el săracul: cărţile! Era o casă de om subţire când intrai la ei, cu toată
lipsa de mobilă, cărţile sunt prieteni şi-ţi dau şi atmosfera de lux
necesară ca să rabzi în mediocritate! Nici asta să nu le rămână. Poate că
aşa se răscumpără viaţa copilului! Ajută-i, Doamne, să se bucure de
copil! Nici nu mai îmi vine să gândesc cât de rece gândeam şi scriam
aseară, nu credeam că e aşa de talonat19*. Când am aflat azi-dimineaţă
m-a apucat remuşcarea. La ce bun? Acum să-i facem un nucleu pentru o
nouă bibliotecă. Viaţa e foarte aspră cu unii. Nu zic că e de vină
Dumnezeu şi că te persecută, dar cred că e o soartă, aleasă de noi sau
impusă nouă, cine ştie? Totul e că până la urmă tot acolo ajungi. E dat
unora să pătimească. Pesemne să nu aibă niciodată cât le trebuie. Am o
singură nădejde: loteria. Tu poţi să ne ajuţi să câştigăm? Pui mic, mi se
duc gândurile în neant, nu ştiu ce am, nu mă mai susţine nimic! Gluma
lui Moşu cu insigna cu zvastica e prietenoasă, e drăguţ că se gândeşte la
mine. Adevărat că anul trecut mi-a venit aproape rău când mi-a spus că
voi purta insigna asta – şi iată că azi, îngemănată cu steagul nostru, am
purtat-o! O silă adâncă mă cuprinde, nimic nu e stabil în noi, nici măcar
convingerile! E de ce să disperi! Altădată aşteptam radio Londra ca o
îmbărbătare, acum, de când spune urări pentru victoria Rusiei, nu pot să
mai ascult. Dacă englezii nu luau făţiş partea Rusiei, nu-şi renegau
propriul lor ideal! Acum, din interes, se fac apologeţii cruzimii, ai
bestialităţii! Dar, la adică, ştim noi oare ce e în Rusia cu adevărat?
Putem noi să ne bizuim pe propaganda noastră şi a ţărilor care îi
combat? Oare nu ni s-au spus poveşti criminale, şi teroarea parcă nu e
pretutindeni? Nimic de ce să te agăţi! Doamne, nu fi supărat pe mine că
sunt goală ca o nucă stearpă!
Pui mic, s-a stins toată flacăra din mine! Nu mai cred într-un viitor, nu
mai aştept decât pacea – dar numai în gând şi în cuvinte – inima e
obosită. Asta e bătrâneţea, Stelule dragă! Îmi vine să spun că pe tine te-a
iubit Dumnezeu. Sunt atât de stinsă, încât nu mai am nici elanul să mă
opun oribilei îndoieli. Mă duc de râpă. Ăsta e sfârşitul unei vieţi de
credinţă şi de entuziasm! Te oboseşte lupta şi suferinţa şi nu e o logică şi
o morală în lume, e doar în capul nostru, al unora. Cei care o pot impune
lumii sunt mari creatori, iar noi, plevuşca, suntem în stare doar s-o trăim
personal – fără să putem schimba nimic în jurul nostru – noi am trecut
alături de viaţă şi alături de ideal. Tot alături, tot mediocritate, tot lătură!
Pui mic, dacă tu mă vezi, ştii cât sunt de tristă, de fără rost, de fără gust
de viaţă! Îţi dăruiesc ţie această sărăcie, dacă mai ai nevoie să
compensezi cu ea ceva în Univers! În fond, nimic nu rămâne afară de
ceea ce poţi să dăruieşti. Ajută-mă să pot fi generoasă!
22 iulie

Iar zi apăsătoare. Marietta intratabilă, se complace în amărăciune, nu

vrea să accepte nici o compensaţie. M-am luptat azi cu ea la telefon,
imposibil s-o scot din ale ei. Are dreptate. Ionel nu ştie să lupte.
Urmăreşte doar soluţiile facile. Noi nu am reuşit în viaţă. Rataţi! Asta e!
Şi pe mine mă apucă o furie pe noi şi o scârbă. Că nu doar Dumnezeu sau
vreo putere străină e responsabil. Natura noastră indolentă, modestă şi
neexigentă! Ori ne rezumăm la reuşite intime şi atunci sărăcia ne
încântă, ori avem franc curajul de a ne zbate pentru bunuri externe. Nu
am atins nici unele, nici altele fiindcă suntem nişte mediocrităţi comode.
Tu, cel puţin, erai un juiseur şi când te supăra că nu erai milionar, te
făceai boem ca să scuipi pe milioane, iar când aveai bani, te comportai
ca milionarii, trăind larg, dăruind, simţindu-te bogat. Colea la fel. Noi,
ceilalţi, cei cuminţi, am trăit ca nişte cârtiţe meschine – gagne petit20*.
Văd în jurul meu femei sărace, dar ele, având pretenţii, trăiesc elegant.
Eu nu ajung să-mi fac cel mai mic capriciu. Vina e a mea. Până la
mâncare, mă gândesc să fie mulţumită servitoarea. Cui nu cere vieţii
nimic, de ce să-i dea? Biata Marietta cerea măcar eleganţa asta a
intelectualităţii – o bibliotecă! Nici atât nu ţi se acordă. Mimy S., ea are
altă natură, e fericită cu copiii ei, a crescut oameni! Marietta şi-a făcut
din maternitate un scop. E aşa cum e.
Temă de reflexiune. Orice prilej poate fi cauză de tragedie internă. Eu
o înţeleg că e disperată de atâta rataj al lui Ionel. Viaţa ei e tragică în
fond. Vina e şi a ei că a sperat prea mult şi nu s-a mulţumit cu bucuria de
a-şi creşte copilul. Şi pe el nu-l mai are decât superficial, şi el e ca tată-
său, un singuratic şi un egoist, şi ea e egoistă, e felul ei de a rezista la
dificultăţi. Vina ei e mare, încăpăţânarea într-o ambiţie snoabă şi
copilărească. N-a făcut practic nici un efort, nici o intenţie de adaptare,
n-a renunţat la nici o pretenţie care i-a otrăvit viaţa, când ar fi putut face
economii din care tot ea ar fi profitat! Dar scriu prostii! Oare mie mi-a
ajutat la ceva modestia traiului? Nici măcar n-am o căsuţă a mea. Am
fost nişte idioate, fără reale pretenţii, ne-a tratat viaţa în consecinţă. Pe
Valérie o salvează egoismul intratabil din ea. Marietta şi cu mine nu
suntem măcar dintr-o bucată ca Valérie, noi suntem cârpe, dar nu sfinte!
E posibil să fie totul scris? Nu cred. Suntem toţi responsabili. Privită de
aproape, viaţa este o corvoadă, adesea insuportabilă. De ce reuşesc o
Adria şi o Zizelle? Pentru că nu cunosc scrupule, trăiesc exclusiv după
bunul lor plac. Cu consecvenţa cu care o fac ele şi altele ca ele, sunt
chiar de admirat. Critica celor care le condamnă nu le atinge, ele sunt
deasupra. „Profitorii” în stil mare au meritul lor. Noi ne-am drapat în
cinste, în scrupule, în moralitate, dar n-avem bucuria virtuţii, suferim,
suntem umilite, ne simţim umile şi de pus la coş. Trase pe sfoară la
moştenirea lumii. Prea delicate să protestăm, să ne apărăm, prea mândre,
suntem sacrificate. Sunt distrată, pui mic. Te las. Vino în vis să mă
sfătuieşti şi să mă luminezi. Consolează-i şi pe ei. Spune-le că sunt şi
zile cu soare. Dă-le tu o nădejde, te rog.

23 iulie

Dragule, azi-dimineaţă am fost foarte mâhnită. Din cauza Mariettei.

„Detest pe toată lumea”, repeta înăcrită. Am simţit că spera să dau eu
nenorocita aia de sută de mii de la Corpul didactic pe care o ţin pentru un
caz de boală, de neplata de chirie etc. Cum e posibil, maică, să pretindă
oameni zdraveni şi care nu-şi refuză nimic, ca o biată femeie singură să-
şi rupă ultima siguranţă a traiului – pe un an – pentru a-i scuti pe ei, nu
de un mare necaz ci în fond de o umilinţă. Aveai dreptate, puiule drag, ţi-
am cerut iertare azi pentru toate scenele ce-ţi făceam când tu mă
preveneai. Aveai dreptate. Ai mei sunt profund egoişti. Şi Maricica e
egoistă, dar nu aşa. Cu toate aparenţele ei de răceală şi indiferenţă, ea nu
e „aşa” de egoistă. Mariettei i se pare că i se „cuvine” ca eu să mă privez
de orice pentru ca ai ei să nu renunţe la ceea ce consideră ea privilegii de
rang. De ce oare eu pot umbla îmbrăcată ca o sărăntoacă? Pentru că s-au
obişnuit să mă vadă tot modestă şi sărăcăcioasă. Vina nu e a lor, e a mea.
La noi eşti tratat după pretenţiile pe care le ai. Ei bine, am luat hotărârea
să-mi schimb total felul de a fi. Voi vinde toate lucrurile care nu-mi
trebuiesc şi-mi voi face lenjerie, ciorapi, tot ce-mi trebuie. Mă jenam
ieri la gândul că aş putea cheltui 5 000 de lei pentru canapea, azi văd cât
sunt de idioată, timorée21*, din gentileţă. Ca şi cum aş lua de la alţii! Voi
mânca tot ce pot. Când nu voi avea nici o resursă, cel puţin nu se va mai
spune că e „dezgustată”, că trăiesc meschin. Ei nu înţeleg că prefer să
trăiesc meschin dar independent decât să trebuiască să contez pe alţii. Eu
nu socot că alţii au datoria să-şi ia ultima rezervă ca să mă scape pe mine
de buclucuri pe care nesăbuirea mea le-a provocat. M-am lipsit de multe,
dar n-am acuzat pe nimeni de soarta mea. Dacă Marietta vrea să acuze pe
cineva, atunci să se învinovăţească pe ea şi pe Ionel. Nu vreau să judec
pe nimeni, dar voi şti să mă apăr. Valérie are dreptate. În fond n-am
cunoscut nimic din viaţa mea, decât visul meu! Se pare că trăiesc din
abstracţiile mele, asta îmi spuneau tinerii azi. Dacă toţi spun că „eşti
beat”, du-te şi te culcă. Mă voi schimba. Voi munci mult, dar mă voi
bucura de munca mea. De câte ori nu mă rugai tu să fiu mai egoistă cu
timpul meu, să nu mă mai cheltuiesc prosteşte! Aşa voi face. Îţi jur. Am
pierdut timp mult din amabilitate, acum desigur o ştii, dar nu e mai puţin
timp pierdut acest timp. De aci înainte, uşi închise, hai să lucrăm şi să ne
bucurăm de fructele muncii noastre. Nu, nu mă voi mai lipsi de ce voi
mai putea avea! Pussy din inimă, nu mă lăsa să mă îndârjesc.
Ce spectacol splendid, apărarea antiaeriană. Proiectoarele se
încrucişau ca spade uriaşe şi între ele se înălţau nestemate, iar
proiectoarele se aprindeau o clipă şi se stingeau, dând cerului o
însufleţire – ca o clipire. Era superb. Frica dispare în faţa frumuseţii.
Înţeleg fericirea contemplării frumuseţii divine. Aşa trebuie să fie la voi!
Da?

24 iulie

Pui drag, am citit iar ştiinţele oculte. Nu cred tot. Sunt probabil multe
fantezii, dar îmi face bine. Dacă e puţin adevăr în ele, sunt sigură că ţie
ţi-e bine. Mi-e dor de tine, deşi ştiu că eşti aci.
Conversaţia cu bolnavii. Tot mai mult mă ataşez de oamenii ăştia
simpli, dar foarte inteligenţi şi buni. Oboseală mare în cap. Zi plină. Te
las, altfel îmi vine rău.

25 iulie

Nimic nou şi totuşi evenimentele de afară seamănă, dar pe dinăuntru

marasmul creşte! Azi-dimineaţă Frau Sigherius. O admir în consecvenţa
ei. Îmi pare atât de rău că sentimentul meu se schimbă, aş vrea să-i
detest pe nemţi şi nu pot, de când sunt tovarăşii noştri îmi pare rău când
aud, chiar pe alţii, vorbindu-i de rău. Pe Hitler, fireşte şi regimul lui îl…
era să scriu: urăsc, dar minţeam, eram verbală, căci nu mai urăsc pe
nimeni. Nici chiar pe ruşi. Îmi pare rău când văd cum se face propaganda
urii în loc să împace omenirea, arătându-i pe toţi în ce au comun
omenesc. Numai bieţii soldaţi au bun-simţ şi măsură. Azi m-a apucat un
dor de fericire, de bucurie. Visez lozul cel mare. Mi-ar face plăcere să
am bani mulţi ca să dau, să nu mai văd oameni amărâţi în jurul meu. Aş
vrea s-o pot descreţi pe Marietta. Aurora şi Viorica nu mai vin la spital
dintr-un sentiment pe care nu-l pricep. Susceptibilitatea are rost în alte
vremi. Ca să te abţii de la ceva fiindcă ai impresia vagă că nu eşti
indispensabil! E altceva pe dedesubt. Freud ar explica-o ca un orgoliu
froasat22*, egocentrism. Din Fify credinţa face un om normal. Cum nu
ştiu oamenii ce înseamnă credinţa pentru fiecare din noi. Tu, dragule, ştii
acum! Conversaţia cu Mişu la telefon – une note de tendresse23* în
prietenia lui atât de limpede, propunerea de a mă împrumuta la nevoie,
spus atât de simplu… Viaţa curge normal. N-ai impresia că am fi în
război, de n-ar fi ţinuta oamenilor cam neglijentă: lipsa de pălării,
picioarele goale la femei, care dă oraşului un aspect de provincie.
Căldură mare, greutate apăsătoare, viaţa îmi apare ca un vis – urât, anost,
încurcat. Dorinţa de bucurie în mine nu poate veni decât din duh, care-şi
mişcă aripile. Elanul renaşte în unele clipe, deşteptat de un gând, de
nădejdea de a putea fi de folos. Asta nu vine din ce e muritor în noi, simt
precis că are altă rădăcină în mine.

26 iulie

Pui drag, azi-noapte te-am visat mult, parcă toată ziua m-am simţit bine.
Conversaţia cu Ricu Simian32 şi domnişoara Malaxa33 care e foarte
simpatică. Ce rea e lumea! Lelia cu ce patimă vorbea şi o făcea proastă!
E pătimaşă şi dogmatică, îmi face rău. Ori eu prea sunt înţelegătoare?
Este în dauna principiilor? Dar cum să doresc o victorie care ar fi
împotriva ţării noastre? Îmi pare totuşi rău, sufăr că suntem aliaţi cu
germanii agresori! Să se fi pocăit Hitler şi să se fi tămăduit de minciuni?
Nu cred. Dar Hitler nu e poporul german. Ce vreau? Vreau să se împace
omenirea!
Traian mi-a umplut sufletul de bucurie. Iubesc oamenii generoşi.
Întotdeauna l-am cotat ca ateu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru
experienţa asta. Alţii te decepţionează! Nu toţi oamenii sunt culanţi cum
erai tu, dragule, sau eu. Ionel realmente nu putea face ce l-am rugat.
Fiecare e acum prudent. Noi ne ţineam de cuvânt. De aceea aveam credit.
Te rog, puică, ai grijă de noi!

27 iulie

Dragule, şi bune şi rele azi. Rele, chestia cu camuflajul. Nu ştiu care

minte. „Stopii” mei sau portarul. Pe scurt, în capod, la comisariat, să-mi
declin toate titlurile! Se muiară, după ce m-au măsurat bine. Rezultat:
trebuie să scot becul de la bucătărie. Din tenebre în tenebre! O să
ajungem „nictalopi”. Bine. Gestul Maricichii de o eleganţă rară. E
dezordine în termeni burghezi, ea nu plăteşte unde trebuie, o lasă pe
Valérie să se zbată, dar creştineşte e splendid. Dragostea şi nu raţiunea
este motorul. Marietta a rămas atât de interlocată24* că n-a putut spune o
vorbă.
După-amiază la Valenţa34, foarte frumoase apartamente, casă
florentină pe dinafară. Mediu plăcut. Impresia că era „vedere” pentru
Maricica. Prefer pe Popicu, deşi acesta e bătrân. Viaţa îşi urmează
cursul. Nu ştiu de ce mă năpădeşte bănuiala că nemţii nu vor duce la bun
sfârşit expediţia în Rusia. Că trebuie să renunţe la cucerirea întregii
Rusii, căci îi apucă iarna. America intră şi ea în luptă şi noi suntem târâţi
în aventură. Poate e o impresie trecătoare, sper.

28 iulie

Puiule drag, se apropie o aniversare tristă. În câteva zile, e anul de când

ai căzut bolnav! Doamne, ce emoţii, dar ce uşor pe lângă ce a fost pe
urmă. Tu poţi să înţelegi că eu nu pot realiza că sunt despărţită de tine.
Nu pot. Îmi aduceam aminte la biserică la slujbă când mă simţeam iar
mireasa ta pentru veşnicie.
Vizita lui Mimy şi a lui Mişu. Foarte drăguţi. Nu m-au găsit acasă.
Spitalul mă prinde tot mai mult. Aş vrea să fiu de folos.

29 iulie

Sosirea lui Jean Paul, mare bucurie. Dragule, şi tu îl iubeşti. Ajută-l să-şi
facă o carieră şi să fie un om cumsecade. E atât de cuminte, înţelept şi
matur. Îl iubesc mult şi am încredere în el. Marietta, transfigurată de
când are perspectiva unor mobile şi a unei securităţi. Ce uşor sunt
oamenii de mulţumit, Doamne! Numai să fii în viaţă, totul se aranjează.
Lipsa ta e nu numai dureroasă, dar şi socialmente mă simt deficitară, mă
simt umilită. Sentiment fals poate, dar existent! Nimic nou pe front, dar
zvonuri oripilante despre ororile împotriva evreilor. Dovezi de o cruzime
înspăimântătoare şi care mă înfioară pentru viitorul omenirii. Cu
asemenea instincte dezlănţuite şi cu propaganda – campania sistematică
împotriva cinstei în gândire, ce se poate pregăti decât o generaţie
perversă şi barbară. Înţeleg ce înseamnă „sfârşitul lumii”, e sfârşitul
omului ca atare, ca fiinţă vie în drum spre o conştiinţă tot mai luminată.
Sfârşitul înseamnă deraierea de pe şina normală care nu atinge idealul,
dar care e în direcţia lui. Acum nu e întoarcere la barbarie, ci chiar
deviere patologică. Din fericire, ţăranii sunt sănătoşi în suflet. Atâta ură
gratuită nu încape în inima lor. Creşterea sistematică spre ură, ca în
Germania, se va răzbuna pe promotorii ei. E groaznică imaginea unei
lumi crude, sadice, brutale, fără milă, nici respect de om şi de viaţă în
genere. Acum înţeleg ce e Anticrist şi ce urmăreşte prin cei care, din
orgoliu, sau alt păcat, se pun la dispoziţia lui Hitler. Instrumente mânuite
de puteri rele care au dezlănţuit războiul de exterminare pe pământ. Care
va fi finalul? Nu ştiu ce să mai sper. Doresc salvarea ţării româneşti, dar
cu gesturi odioase de ură nu se va salva, ci va deveni şi ea instrument
speculat de nemţi. Suntem la o cotitură decisivă a istoriei lumii. Dacă cei
buni şi drepţi vor rezista puhoiului de ură, de nebunie şi de vrajbă, atunci
se mai poate salva câte ceva dincolo de acest cataclism. Dar dacă vor fi
prea puţini şi slabi, atunci partida e câştigată de bestialitate. Vai de cei ce
vor mai trăi de acum încolo. Ori se va trezi omenirea şi se va răzvrăti
împotriva oricărui nebun care sacrifică vieţi – atâtea vieţi tinere – pentru
bunul său plac sau unor principii contestabile, ceea ce este acelaşi lucru.
Osul Marianei35 a ieşit din fistulă ca o măsea deşosată din gingie. E o
soartă care o urmăreşte pe biata fată, semn că degeaba ne opunem
soartei. Nu vrea trupul corectura artificială, şi pace. Temă de reflexiune.

30 iulie

Puiule drag, azi zi plină, cam obositoare. Când e aşa, n-am vreme de
melancolie decât printre picături. La spital, conversaţia cu soldaţii foarte
interesantă. M-a îngrozit antisemitismul lor, dar toţi fac din „jidan”
cuvântul care concentrează tot ce e în ei negativ. Trecea prin mintea lor
ca un cuvânt de ordine! Unii, târgoveţi, mai puţin simpatici, mai
peremptorii, cu idei preconcepute şi cu ifose. Dar ţăranii adevăraţi rămân
sănătoşi la minte, la suflet, sunt buni, omenoşi. Dar azi mi-am dat seama
ce otravă e propaganda chiar pentru ei. Numai preoţi adevărat buni ar
putea contrabalansa propaganda. Vizita Marianei B[ogdan] foarte
simpatică. Vedeam propria mea tinereţe. Cum se schimbă sentimentele
din egocentrice în altruiste. Nu mai contează decât ei, viitorul. O înţeleg
acum pe Maica, draga de ea, care se gândea numai la alţii. Azi, noi cei
„maturi” ne ştersesem în faţa celor tineri sau, mai bine zis, ne
concentrasem în jurul lor. M[ariana] B[ogdan] e structurată sănătos.
Mişu o privea cu emoţie, Puff cam fâstâcit, ea foarte sigură pe ea. M-a
înduioşat Mişu când mi-a telefonat că, dacă Puff se însoară cu Mariana,
nu-i mai pasă că e bolnav de inimă! Mare lucru e familia, solidaritatea,
simbioza între membrii ei, care garantează civilizaţia omenească. Din
aceste raporturi se nasc sentimentele umane! Simbioza între noi,
dragule, continuă şi după moarte, în viaţa cea adevărată.
Soldaţii, la spital, mi-au spus „Măicuţa”. Oare nu e o prevestire?

31 iulie

Dragule, scriu la lumina lunii, pe dibuite, nu pot aprinde lumina. Acum

se împlineşte anul de când ai căzut bolnav. Îmi amintesc toate detaliile.
Îmi lipseşti. Mă doare. Mă simt singură. Vii să mă iei? Ţie nu-ţi e urât
fără mine? Azi am nevoie de tine. Te aştept.

1 august

Puiu mamii drag, citesc Andersen de zor. Am acceptat să vorbesc de el.

E un privilegiu ca în timpuri ca ale noastre să ai dreptul să trăieşti şi să
împărtăşeşti poezia. Aş vrea să iasă ceva frumos. Mă ajuţi? Îmi vine rău
de somn şi azi şi de căldură.

2 august

Am citit azi până la saturaţie poveşti, dar viaţa lui Andersen e foarte
frumoasă. Naiv, direct, umoristic şi poetic. Să vedem ce pot scoate. Aş
vrea să fie frumos.
După-amiază, Aurora agitată zadarnic pentru Buby H. Are o adevărată
voluptate în a mări veştile proaste, în a povesti orori, imaginate în bună
parte. E ceva morbid această nevoie de a colporta lucruri groaznice. La
control iese că totul e mult mai simplu, mai normal!
E grozav ce se întâmplă acestui neam nenorocit, dar războiul e contra
lor. Ce fac? Cum reacţionează? Îndrăznesc să ia poziţie? Nu. Suferă şi se
apără în umbră, se strecoară. Trebuie să rişte direct, altfel nu ies la
lumină. Nu se poate să nu reacţioneze acest neam, prin elita lor, nu doar
individual! Sunt prea vechi, prea hârşiţi în nenorociri? Nu ştiu. Îmi e
foarte milă de ei, dar vreau să-i pot şi admira. Shylock mi se pare eternul
tip. Nu poate lupta pentru cauză, îl reţine egoismul. Blestemul lor să fie:
„să cadă sângele pe noi şi pe copiii noştri!”? Legi tainice. Nu înţeleg.
Cauze prezente. Pui mic, sunt istovită de căldură şi de marasm. Trăiesc
absolut în vânt, între două realităţi. Nimic real pentru sentimentul meu,
visez, vegetez, totul provizoriu. Azi-noapte în vis erai elegant, sever, la
colţul străzii. Aşteptai! Pe mine? Sunt gata oricând, nu din curaj, ci din
lipsă de sens în viaţă. Probabil că aşa se desprinde omul. Îl pregăteşte
Domnul spre trecerea dincolo. Vii? Te iubesc. A ta.

3 august

Pui drag, azi am continuat să trăiesc în basme. Am fost la tine azi-

dimineaţă, dar nu erai acolo, erai dus prin lumină, prin albastrul cerului.
Te simţeam jucăuş deasupra mea. Am rupt o petală dintr-un trandafir
înflorit deasupra ta. O am în cartea de rugăciune.
Am ceva de la tine de acum. Tu înţelegi că trăiesc în tine şi în
perpetuă colaborare, că tot mai mult nu mi se pare moartea ca despărţire!
E o experienţă intimă supremă această intimitate cu nevăzutul. Nu e
amăgire. Jur! E recompensa unui curaj de fidelitate, chiar fără prezenţa
văzută a iubitului. Bănuiesc că mă susţii tu, altfel n-aş putea să te păstrez
atât de viu, să te văd, să te aud, să te simt în amintire vie, cum o fac. Eşti
în mine tot timpul, eşti aici, nu sunt singură. Am lucrat asupra lui
Andersen, cerându-ţi colaborarea. Cred că mi-ai dat-o căci ideile
curgeau. Ar putea să fie exclusiv ale mele, dar doresc să le fi văzut tu, ca
altădată. Ce lume curioasă e în mine! Sunt un poet ratat! Nu mă simt
fericită decât în clipele de frumuseţe, de armonie, în care se împacă
simţurile cu duhul, realul cu sensul. Nu ştiu propriu-zis ce e, dar simt că
mă pătrunde universalul, că plutesc în el şi sunt din el şi iubesc fără
limite. Dar am şi momente de suferinţă, de indignare, de retractare, mă
agasează unii oameni strâmţi la suflet, meschini şi caricaturali! Îi simt
ca bariere, ca noduri într-un cristal, dar ştiu că aci îmi e şcoala, trebuie
să-i iubesc şi pe aceştia. Voi ajunge vreodată? Azi la biserică am fost
neatentă, urmând ideea că voi muri curând. Mă obseda ideea să-mi
pregătesc lucrurile de moarte – rochia albă, pantofii de mătase. Mai bine
s-o fac ca să nu mai dau altora bătaie de cap. M-am trezit cu toată
abdicarea voinţei mele în faţa lui Dumnezeu, că era orgoliu în această
abdicare şi amărăciunea celui slab, nu dragoste activă. Rog pe Dumnezeu
să nu mă stingă în asemenea momente! Roagă-te pentru mine, Stello
dragă, să mor în fervoare. Mă privesc, trupul puternic, sau cel puţin
zdravăn, stă întins, îl mişc, sunt stăpână pe el. Şi într-o clipă ar putea fi
inert, iar eu nefiinţă? Conştiinţa vie nu concepe moartea. Aceasta e o
prejudecată, nu e moarte. Simt că sunt nemuritoare printr-o parte din
mine, cea care scriu. Omniprezenţa lui Dumnezeu face, cred, cimentul
între noi, dragul meu. Îmi eşti atât de aproape că nu pot spune că mi-e
dor de tine. Magia artei – ea m-a curăţat iar de egocentrism, de limitare,
m-a făcut iar să simt prezenţa misterului.
4 august

Am isprăvit conferinţa despre Andersen, adică a trebuit s-o închei, dar

îmi pare rău că am făcut-o prea repede şi că n-am decât 15 minute. Îmi
vine acum în gând să fac o conferinţă la Dalles la iarnă! Acum am citit
Povestea Mamei – e poate cea mai frumoasă, cea mai duioasă, dacă e
vreuna „cea mai”…
Aştept. Ce? Tot. Nu te pot crede plecat definitiv. Nu trăiesc
definitivul, nu pot, aş minţi. Te simt viu în jurul meu. Trăiesc ca într-un
basm. Acum îmi dau seama, căci am citit atâtea. Poate de aceea şi ştiu ce
real e basmul lui Andersen. Totul e simbol pentru o realitate ce ne
depăşeşte. Pe ea o presimt, de la ea îmi vine încrederea. Nu poate fi totul
iluzie, am mai mare încredere în cuget şi în suflet decât în simţuri.
Autosugestie? Nu. Spiritul critic e în vigoare. Pur şi simplu experienţa
internă, altă cale decât cea a pipăitului. Mă culc, mâine trebuie să mă
deştept devreme.
Vizita Florichii şi Maricichii – slabă, palidă, bolnavă. Cum scoatem
fetiţa asta din marasm spre bucurie?
La radio am vorbit bine. Îmi amintesc ultima dată când m-ai auzit şi ai
plâns. Azi, erai lângă mine?

6 august

Îţi scriu la lună, îmi e dor de tine, iar m-ai părăsit. De ce nu mai vii?
Sunt singură, teribil de mutilată fără tine. E o lumină crepusculară. Aşa o
fi lumina primordială? Ce mister!
Câte s-au schimbat, câte s-au scuturat! Am dat atâtea lucruri la spate,
din cele ce păreau vitale! Ce rost are viaţa? Dacă n-o trăieşti, e rău, treci
peste o etapă, sărind. Dacă o trăieşti omeneşte, te încleiezi. Pricep.
Trebuie să trec prin poarta cea strâmtă – viaţa, dar fără nici o sclavie a
ei, şi durerea mea e sclavie. O întreţin, crezând că-mi face bine. Câte
prostii am făcut, crezând că te ajut şi tu-mi spuneai că te-am copleşit, că-
ţi sunt duşmană! Acum ştii că te iubeam şi că ne-au otrăvit prejudecăţile,
chiar religioase. Te iubesc. Nu mă uita!

7 august

Parcă trăiesc în vis – uneori foarte urât. Tot timpul impresia

provizoratului, a lucrurilor fără sens, a inutilităţii mele. Văd cât lucrează
altele la spital! Eu tot alături. Oare e adevărat că sunt folositoare? Eu nu
mai înţeleg. Am impresia unui copil răsfăţat căruia i se ia în socoteală
totul – pe de altă parte simt că aş fi putut da mult. Acum, cu oroarea de
barbarie nu pot lupta, mă las dusă de gândul că nu pot reacţiona contra
barbariei decât cu blândeţe, să mă şi închidă! Nu pot spune că fac bine!
Ică trebuie să fie un sadic sau un om fără imaginaţie, altfel n-ar ordona
masacrele evreilor şi jefuirea caselor lor. Dacă ar realiza cât de cât ce
teribilă pervertire a sufletului nostru provoacă, nu ar fi prea mândru. Pui
drag, oare sunt eu atât de naivă încât să nu înţeleg anumite necesităţi? Ei
bine, nu. Nu pot fi necesităţi sălbăticiile exterminatoare, perversităţile!
Lipsa totală de gândire pe de o parte, lipsa de creştinism pe de alta – asta
ne duce la pieire morală. N-am nădejde în viitorul unui neam sălbăticit!
Vai de noi, că suntem în stare să omorâm copii nevinovaţi! Doamne,
miluieşte-ne! Ne zicem creştini şi preoţii aţâţă la omor! Am un profund
dezgust. Azi, după cele spuse de M.C. şi de I.S., aş pleca în America. Am
oroare şi dispreţ de oamenii sadici. Pfui! Doamne, vei avea Tu milă de
bestii care ne otrăvesc poporul? Grea e viaţa, copii!
8 august

Sunt bolnavă, răcită foc şi amărâtă de toate mizeriile petrecute în

Moldova. Totuşi, vestea dată de Părintele Galaction aflată de la
Mihalache e bună. Ţăranii transnistreni sunt deplin români şi se arată
evlavioşi şi tradiţionalişti. Vor familie, un petic de pământ şi mai ales
Biserică! Mulţi din cei tineri s-au botezat.
Azi-dimineaţă, vizita Marianei Bogdan – delicioasă fată. Va fi foarte
bine să-l ia pe Puff! Mişu fericit că s-ar putea! Marietta, săraca, a venit
de două ori, ştiindu-mă bolnavă. Maricica şi Mariandel la fel. Nimic nou
azi, parcă erai în casă. Cartea lui Meyers poate a influenţat. Visul de azi-
noapte îmbulzit!

11 august

Două zile n-am scris. Am uitat, nu mi-a fost bine, îmbâcseală. Nu e bine
să tot stau în casă. Ieri am fost pe la tine. La plecare, am consolat o biată
mamă care se jelea îngrozitor. Am avut impresia că jălania avea ceva
ritual, a încetat când am asigurat-o că îi face foarte rău copilei. Din ce
sunt făcute sentimentele noastre! Din câteva elemente pe care le-am
accepta rău în mod separat. Azi, conversaţie lungă cu părintele,
spovedanie reciprocă. Acum înţeleg de ce a îmbătrânit atât de devreme.
Un mare pasionat. Acum a învins. E însă un fel de mare melancolie în el.
Dumnezeu îşi face loc în om pe toate căile.
Visul de azi-noapte curios. Tot îmi caut paltonul? Oare ies din trup şi
mă regăsesc greu? Cămaşa albă, lungă, fină, ca de înger din pozele
catolice. Oare mă plimbam în haina eterică, printre trandafiri roşii dar şi
printre care funebre cereşti? Apa cea imobilă care îmi tăia drumul ce o fi
fost? Nu puteam găsi cale liberă. Oare nu erau stavile, ca să nu pătrund
mai departe în lumea aceea? Tot mai mult am neta trăire a realităţii
manifestate simbolic. Aşa trebuie să apară sufletului liberat – aspecte
cam confuze şi care se întretaie. Citesc Margus. Studiu foarte interesant
asupra personalităţii umane. Azi, capitolul „Sommeil”. Sunt în aceeaşi
lume cu tine, dragule. Azi, ziua lui Irinel, mi-a transmis fotografia mare
ca mireasă. O ţin pe birou ca s-o vezi şi tu când vrei. Doresc din inimă să
fie fericită. Pui drag, să plec la ţară, la Câmpulung? Ce zici să fac?

12 august

Astă-seară sunt mulţumită. Simt că am fost un pic de folos tuturor

copiilor care au fost la mine, Costel [Vişinescu]36 e foarte serios.
Rădulescu [Mihai], excepţional de adânc şi solid. Puff e echilibrat, iar
Mariana [Bogdan] o fată clasa întâi. Era o atmosferă plină de duh. Îmi
pare rău că Radu [Patrulius] a venit neinvitat şi că a vrut să-mi arate ce
ştie, dar sper că s-a simţit bine şi că-l vom dezarma. Tot timpul m-am
gândit la tine, la grupul nostru de odinioară. Dar eu nu eram frumoasă ca
Mariana. Costel are mult din Ghighi [Djuvara], Rădulescu seamănă cu
Victoraş, pe tine te regăsesc în Puff şi în Radu, dar tu erai tu, plin de
surprize, viu, în flăcări. Uneori obraznic ca Radu, dar ca şi el, în fond,
timid. Am uitat că ar putea fi toţi copiii mei, m-am pus la rând cu ei, cu
necazurile şi aspiraţiile lor.

13 august

Puiule drag, o zi ca o alta, fără gust, fără un miez special. Spovedania, ea

însăşi fără emoţii, mă ştie Părintele. Dar sentimentul că te-ai descărcat
de păcate e bun. Dar ştii bine că un sfert de oră după, te-ai mâzgălit la
loc. Dacă nu aş crede într-o graţie divină, ar fi de ce să fii disperat!
Natura omenească ar trebui să reziste, dar iată că nu rezistă la păcatul
fundamental care e devierea de la scopul vieţii. Tot timpul trăieşti atent
la lucruri fără valoare propriu-zisă. Şi totuşi, oare morala nu se bizuie pe
această atenţie? Sunt foarte înclinată să iubesc şi să respect lumea
vizibilă, de vreme ce sunt în ea. Nu îi sunt deloc robită, dar îmi pare că
iubirea realului nu poate, nu trebuie să fie un păcat! În stadiul nostru de
evoluţie asta ni se cere. Am deseori un simţământ de inferioritate tocmai
din pricină că nu sunt complet atentă la lumea asta şi fiindcă tot plutesc
între două lumi. La spital, vizibile caracterele bune şi cele rele. Deci, te
naşti aşa. Cain şi Abel! Educaţia schimbă în oarecare măsură, dar nu
total. Teoria revenirii să fie adevărată? Karma? Părintele prescrie
supunerea la dogmele Bisericii, care a socotit că asemenea excursii
metaforice sunt primejdioase. Ieri şi azi îmi e dor de Gide. M-am rugat
pentru conversiunea lui prin Sf. Fecioară. Conversaţia cu soldaţii – unii
otrăviţi. Critica regimurilor trecute îi face profund nedrepţi şi mai ales
maimuţe îndoctrinate de o propagandă ieftină şi periculoasă.
Aflai că Turcia joacă o carte importantă. Nu mai am putere de reacţie,
aştept. Oboseală, anosteală, secătuire, răbdare. De ţi-ar fi bine ţie!

13 august

Puiule, o zi mai puţin în viaţă! La Şcoala Socială aveam entuziasm. Mă

stimulase tineretul. Acum iar pleoştită. Frau dr. Sigherius foarte
interesantă, dar e ceva misterios în ea, origine amestecată? Ori a frânt-o
umilinţa situaţiei ei precare. Prea e bine, ca să se lase frântă! E o femeie
superbă din toate punctele de vedere! Îmi pare rău s-o văd muncind
trupeşte! Ce privilegiată sunt! De unde continua mea pleoşteală?
Imposibilitatea de a mă decide unde să plec, toate sunt simptome de
oboseală, de epuizare. Aş vrea să plec singură, undeva foarte frumos,
mai bine cu Marietta. Dar ştiu că pretutindeni voi întâlni obstacole
pentru dorinţele mele. Marea, interzisă, muntele interzis, nu-mi rămâne
decât câmpia, pe care nu o iubesc prea mult, şi dealul, la care e greu să
ajungi acum. Să risc muntele? Teribil mă tentează! Nevoie de biciuire a
nervilor. Somn, oboseală, depresiune! Fără orizont. Invidiez vitalitatea
Valériei. Sunt o biată pasăre cu aţa de picior. Vina e a mea. Ar trebui să
mă scutur de trecut, să mă liberez de legăturile materiale, ce ne fac robi,
ar trebui să trăiesc spiritual cu tine şi să rup toate amintirile ce evoc. Ar
trebui să purific raportul meu cu tine! Ar trebui! Dar pot? Sunt putredă
de preconcepte. Sunt falsă din cap până în călcâie fiindcă visez în loc să
trăiesc şi dau şi impresia de mare conştiinţă. În fond sunt o apă lălâie,
scârboasă! Îmi e silă de mine. De-abia aştept să dorm. Îmi e groaznic de
somn. Te rog, călăuzeşte-mă.

15 august

Dragule, azi a fost o zi mare şi sfântă. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru

buna împărtăşanie. Am simţit o linişte şi chiar o bucurie mare toată ziua
– vreau s-o merit, să o păstrez. În vis azi-noapte ispita unei tandreţi
echivoce. Vis curios şi cu tâlc. De ce mă ducea în faţa cimitirului? Ştiu
că am de învăţat încă multe. Ajută-mă, nu mă lăsa pradă imaginaţiei şi
nici nevoii de tandreţă. Taine înfricoşătoare se petrec în lume. Războiul
trebuie să aibă şi el un rost. Eu tot cer lui Dumnezeu pacea, poate că nu
trebuie încă. Dar eu tot o cer fiindcă e dreptul nostru. Azi mă simt foarte
liberă, afară de a da drumul pornirilor, ştiu că orice constrângere liber
acceptată ajută la scăparea sufletului din colivie. Când mă gândesc bine,
trebuie să fie minunea să ieşi din închisoarea trupului spre libertate, spre
fericirea veşnică. Tristeţea de aci să fie oare dorul de aiurea, sau altceva?
E greu să consimţi la moarte. Asta o simt tot timpul. Te las. Vreau să
citesc pe Jouvet37 Réflexions sur le théâtre – e duh şi poezie adevărată în
el. E o formă de spiritualitate mie accesibilă. Ce facem cu mormântul
tău? Aş vrea să-ţi fac ceva modest, dar frumos. Mă gândeam azi: oare
până şi dincolo trebuie să fie unii mai săraci şi modeşti? Râzi? Te iubesc
tare.

16 august

Dulce mic. Azi zi bună la spital. Sunt atât de blajini şi recunoscători şi

omenoşi copiii de ţărani. Sunt atât de răbdători şi, tot ce faci, simţi că
primesc cu inima curată. Sunt reconfortanţi. Dacă erai aici, sunt sigură
că ai fi venit şi tu la spital. Teodor, cel fără mână, Tănase, le
rouspéteur25*, Ionică fără braţ – toţi sunt atât de curaţi la suflet – şi aţâţi,
aţâţi! Duduc e copilul tuturor, iar cel cu faţa de egiptean antic, veşnic cu
surâsul pe buze! Doamne, fă Tu aşa să devenim un popor mare prin
misiunea noastră de umanizare, de creştinare a vecinilor noştri păgâni!
Mă gândesc ce bine le-ar face Mărgăritarele lumii. Am să cumpăr mâine
la biserică ce voi găsi. Nu sunt atentă. Îmi fuge gândul tot la bieţii
oameni, ce se poate face pentru ei după?! După, Stelule drag, să nu-i lase
iar pradă demagogilor. Grozav m-aş duce din sat în sat să le dau credinţa
mea în bine şi în Dumnezeu. Sunt atât de evlavioşi şi încrezători.
Acum trebuie să vină Jean Paul să doarmă aici, la noi. Mă bucur de
copilul ăsta. Ajută-l, puică, să ajungă om întreg. Azi-dimineaţă
conversaţie bună cu Mimy Spandonidi. E o femeie rară! Inepuizabilă
fiindcă e duh pur şi viu! O asemenea fiinţă e o binefacere în societatea în
care trăieşte.
S-a întors Ileana de la teatru. E fericită! Şi „Stopul”, încântat. Cât te-
ar fi amuzat pe tine perechea asta!
17 august

Zi foarte obositoare azi! Dimineaţa, la tine. Căldură infernală. Dejun la

Marietta. Copilul foarte cuminte, înţelept. Familia, mare fericire, cu
toate necazurile băneşti. Nouă ne-a lipsit copilul ca să fim cum trebuie.
Lipsa copiilor duce la dezechilibrul familial – iar, ca la mine, la tragică
singurătate! După-amiază – spital – faci ce poţi. Sunt atât de drăguţi şi
sănătoşi ţăranii. Lăsaţi singuri, nesupravegheaţi, îşi dau drumul. Erau ca
nişte copii în dormitor fără pedagog. Seara la Mircea, întors cu Aurora şi
Nicu. Aflat vestea că Primidi a majorat arenda. Acum chiria e complet
plătită sau aproape. Pui mic, când ceri lui Dumnezeu din inimă să-ţi dea
ceva să nu fie nevoie să închiriez o cameră, iată că m-a ascultat! E
fantastic! Tu ce spui? Să mai închiriez? Poate pentru un surplus, dacă aş
vrea să voiajez şi eu! Foarte drăguţi Nicu şi Mircea care vor să-mi
plătească fiscul. Mulţi sunt gentili. Sunt aranjată acum pentru o viaţă
foarte comodă. N-am nevoie să mă dau peste cap.

18 august

Pui mic, mi se rupe inima după tine, mor de dor. Am făcut valiza ca să
plec mâine la Tity. Mi se pare că mă rup de tine, numai acasă eşti cu
mine. Amintiri, departe, în tinereţe. Ce chin a fost viaţa mea afectivă! Ca
un blestem! Să iubesc cu durere. Dar nu vreau să cârtesc. Aşa am vrut-o,
aşa am cerut-o pentru sufletul lui Sterică. I-am oferit fericirea inimii.
Dacă a fost primită, sunt fericită. Dar oroarea e această îndoială. Cred
dar nu ştiu – şi asta e sfâşietor. Când te visez, se întăreşte credinţa că eşti
şi că eşti mulţumit. Când mă laşi, ca acum, sau nu tu, dragule, mă laşi, ci
eu nu sunt în stare sau nu sunt vrednică să intru în relaţie cu tine, atunci
se face un gol ca o rană în mine! Grea e viaţa, dragă! Parcă te aud
spunând aşa, te aud dar îmi scapă puţin timbrul tău. Binecuvântat să fie
Daguerre38. Te am viu în faţa mea în fotografii. Foto cea mare e iar
acasă. Vreau să fii tot tu stăpân aici, chiar când lipsesc eu, să ştie Ileana
că are o datorie faţă de tine – florile. Azi m-a durut despărţirea de răniţi,
în special de bietul Tudorică, cel fără mână. Are o privire atât de
încărcată de recunoştinţă şi dragoste!

19 august

Sunt la ţară, la Tity. Azi zi grea, cu vechile sentimente de despărţire. Îmi

e teribil de greu fără tine în ultimul timp. Şi tu tot nu vii în vis, sau eu nu
sunt în stare să intru în contact cu tine.
Despre război nu mai am nici o părere, doar o dorinţă: să scăpăm de
primejdia rusă. Nu mai pot să judec, neavând date exacte. Totul e
îndoctrinare masivă. Socot că vor învinge cei care vor „ţine” mai mult.
Am intrat în barbarie. Trebuie să ne resemnăm. Doar un miracol va pune
capăt măcelului sau oboseala.

20 august

Pui drag, e târziu, e întuneric, scriu mâine-dimineaţă. Zi plină de

discuţii, nu am făcut nimic bun, doar că m-am gândit activ la tine. Vizita
lui Mircea şi Régine, o bucurie, sunt de ai tăi. Ce mult ţi-ar fi plăcut că-
şi fac casă la Sighireanu39! Mă tem că dacă erai cu mine, nu aş fi
apreciat bucuria ta, acum că nu mai eşti cu mine, te înţeleg în toate!
21 august

Trece zi după zi, fără nici un program intim. Odihnă, oarecum. Orizontul
deschis, câmpul, natura, oricât de săracă, îşi face efectul liniştitor.
Atmosferă prietenească şi simpatică. Vestea cu paraşutiştii lansaţi azi-
noapte n-are efectul pe care l-ar fi avut altădată. Gogoriţa comunistă a
cam pierdut din spaimă – aş vrea să vorbesc cu aceşti copii trimişi ca să
facă rău, dar uşor dezarmaţi. Nu cred că vor mai putea dura mult ura şi
spaima care au fost vârâte în oameni pentru a-i învrăjbi. Va veni şi ziua
când toate mijloacele criminale şi artificiale ale propagandei se vor
„desumfla” şi atunci vai de cei care aţâţau pe unii împotriva altora.
Doamne! Trimite un împăciuitor! Pui mic, îmi eşti tot timpul prezent,
adică în lumea mea. Sunt nevasta ta vie, trăiesc sub ochii tăi mereu.
Vânt, mă tem că va ploua. Mie îmi convine, căci purifică aerul, dar
pentru câmp e prost.

22 august

Dimineaţa, o plimbare delicioasă pe malul Mostiştei. Peisaj voalat de

nori, calm, melancolie. Am văzut stârci zburând – stampă japoneză. Am
poposit pe căpiţe de mei şi pe margine de colnic, era o ploaie, ceva
misterios în aer; oamenii departe, câinii zbenguindu-se în jurul nostru
erau viaţa vie, inocentă, ei şi pâlcurile de păsări sălbatice. La distanţă,
cei doi copii ne urmăreau cu un sentiment care trebuie să semene cu cel
cu care noi urmăream vreun om mare, interesant şi misterios pentru noi!
Cu Mimy [Ion] am vorbit lucruri esenţiale – e atât de inteligentă şi atât
de adâncă şi atât de cinstită faţă de realitate! Au trecut prin conştiinţa
mea etape solemne ale vieţii mele, am revăzut clipe din ziua noastră cea
din urmă, am plâns, dar erai cu noi pe drumul din mirişti. Vorbeam de
tine cel ce eşti. Visul de azi-noapte, simbolic: eram amândoi într-un
peisaj de deşert – nisip blond fără vegetaţie – numai tu şi eu şi un mare
crucifix care se mişca singur în faţa noastră. Apoi mi-ai cerut să mă urc
pe o moviliţă abruptă făcută dintr-un fel de zăpadă moale, albă. Am
degringolat, apoi iar m-am urcat şi, ajunsă pe vârf, am avut o privelişte
superbă, munţi verzi, sate la mică depărtare. Tu parcă observai ce fac şi
ce zic. Oare am de făcut un mic efort pentru a ieşi din ariditatea în care
sunt? Dacă tu eşti în acest deşert limitat, lasă-mă să stau cu tine, să-l
trecem împreună, să-l învingem împreună. Din vârful moviliţei am văzut
departe, în splendoare. Urcuşul nu poate fi decât spiritual. Ce să fac? Să
mă rog. Voi încerca să o fac cu fervoare, am ajuns foarte mecanică, e
drept că nu fac nici un efort în nimic! Citanie frumoasă despre
Beauvais40, care a fost distrus. Ce sensibilitate şi ce strălucire în
descrierea oraşului şi a Bisericii! Te las, maică dulce. Te aştept sigur.

24 august

Am fost fericită de întâlnirea cu tine azi-noapte. Erai voiajor. Purtai

ochelari negri, mari. Îţi sărutam mâinile, aveai cu tine şi pe tata, pe
Sterică. Astă-seară plimbare frumoasă. Apusul deasupra pădurii a fost
„glorios”. Tonuri şi nuanţe insesizabile pentru paletă. Cum iubeai tu
apusul pe Bărăgan! Ţi l-am cules astă-seară ca să ţi-l dau. Doresc să te
bucuri şi de culori. Oare le vezi? Aş fi fericită să ştiu că şi tu eşti
mulţumit. Priveam splendoarea apusului şi ştiam că niciodată în viaţă
nu-l voi mai putea privi fericită în plin, că pentru toată viaţa voi fi
singură, o inimă sfâşiată! Niciodată! Acum ştiu ce este sentimentul
nimicniciei, al umilinţei, al lipsei de rost ştiut. Cum să mă mai pot aduna
în Eul meu? Nu mai am înaintea mea decât detaşarea de mine! Lecţia de
citire şi scris cu copiii a fost o bucurie. Vasile e inteligent şi-i străluceau
ochii de bucurie că-i reuşesc. M-am minunat de propria mea
ingeniozitate şi încă o dată îmi zic: cu simpatie faci multe. Copiii au
cerut singuri să revină. Mă ajuţi? Vii? Îmi face bine când vii!

25 august

N-am fost la biserică, dar am stat cu Mimy Ion la marginea păduricii, am

citit din epistole, am discutat. O dimineaţă bună. După-amiază, vizite.
Boicescu foarte plăcut şi interesant. Povesteşte din cariera sa
diplomatică – amintiri preţioase, ar trebui să le scrie. Duc o viaţă fără
efort, fără avans, pierd timp. Ce fac? Greşesc. Vacanţa n-ar trebui să fie
şi pentru suflet. Tot mai mult simt ca un ghimpe lipsa ta. Menajul e un
lucru sfânt. N-am avut puterea să te conving de asta. Vina e deci şi a
mea. O simt dureros. Astă-seară, pe întuneric, când stam toţi în pridvor,
când simţeam, fără să le văd, perechile de soţi după cele ce vorbeau –
interese convergente, gânduri complementare, mă gândeam ce fericită aş
fi acum să fiu cu tine la ţară, amândoi. Mi-ar fi de ajuns. Acum ştiu că n-
aş mai dori altceva. Exact ca înainte de a ne căsători. Te iubesc ca atunci.
Exclusiv. Îmi trebuieşti. Mă tulbură grija de surori, nepoţi, cumnaţi şi
rude. Mă tem. M-aş duce o zi la Bucureşti. De ce am plecat astă-toamnă?
Mă chinuie gândul că dacă nu lipseam, tu nu ieşeai atât de des. Mă
mângâie gândul că ieşeai cât eram la Bucureşti, fiindcă tu nu credeai ce
spuneam eu, ci numai ce spuneau prietenii. Totuşi sufăr ca un câine că
am plecat, poate mai trăiai. M-am jertfit pentru o viaţă – prost, fiindcă
nu de-a-ntregul. Sunt infectă, incompletă, nici carne, nici peşte. Egoistă
şi devotată, nu iubesc absolut! Călduţă. Ce să fac? Aş minţi că aş fi mai
bună. Să încerc să fac drumul înapoi, spre un egoism franc? Poate aş fi
mai veridică, deci mai bună. Sufletul meu nu-şi va găsi loc decât între
cer şi pământ, fiinţă hibridă, infectă. Stelule, acum înţeleg de ce uneori
mă detestai, îmi spuneai că nu te ajut. Erai sălbatic, simţeai în mine
neisprăvitul. Te iritam. Ce să fac? Zadarnic aş înfrânge tot în mine:
gândul, simţirea-act, calitatea e proastă, e de mâna a doua. Mă
dispreţuiesc profund deşi uneori simt elan şi calitate bună, inspiraţie
înaltă. Pesemne sunt o biată fiinţă mediocră care servesc unui inspirator
de calitate ca porte parole26*. Tu ştii mai mult ca mine. Te iubesc cu
disperare. Te aştept. A ta.

Tot 25 august

Visul de azi-noapte mi-a făcut bine. Eram aşa de aproape de tine, eram
lângă tine, dar ce erau florile pe capul tău? Ca o diademă. Îmi spui prin
asta că îţi e bine? Vizita la dna Brăiloiu41 foarte plăcută. Ţi-e drag de o
femeie atât de bătrână, atât de cultă, atât de plăcută, atât de limpezită.
Nu-ţi vine să te desparţi de ea. Îmi pare rău de Andricu42. Acolo e ceva
care s-a încurcat. Nu e iubit şi se răzbună. Sunt oameni care trebuie iubiţi
ca să fie buni. Pui mic şi drag, de câte ori nu erai furie împotriva celor
care nu aveau încredere în tine. Ţi-aduci aminte? Mi-e tot timpul dor de
tine. Ce frumos era câmpul!

26 august

Dulce mic, am fost azi în pădurea lui Cosacu. M-am crezut la munte, e o
frumuseţe! Casa nelocuită! Azi am râs cu poftă de rixele politice între
Tity şi Mimy. Toţi suntem pătimaşi, ne luăm după dorinţele noastre.
Patriotismul e bun, dar cine ştie ce vor aduce anii viitori? Poate va trebui
să ne obişnuim cu un sentiment mai larg! Eu nu m-aş supăra, cu condiţia
să nu fim supuşi unui străin obraznic şi dispreţuitor. Cer libertatea
poporului meu şi posibilitatea de a se dezvolta – şi o cer pentru toate
popoarele cu o conştiinţă naţională, la fel. Sufăr la gândul că ne tratează
ca minori. Dacă eşti mic de statură nu eşti mai puţin om ca unul înalt.
Popoarele mici au acelaşi drept de a trăi liber ca şi cele mari! Astă-seară
m-a frolat27* urâtul. Am rezistat. Ajută-mă să combat sentimentul ăsta
de mutilare!

26 august

Dragule, încă o zi trecută zadarnic. Mă cam exasperă când nu pot citi şi

scrie liniştit. Oamenii sociabili. Eu nu mai sunt sociabilă. Trecerea lui
Régine, Mircea şi Ionel [Şoneriu] mi-a făcut bucurie, tot ce ţine de tine
mă bucură. Plimbare, seara, pe lună, pe câmpie, foarte frumos. Intim,
nimic special, fără orizont. Poate că mă şi opresc din orice nădejde.
Trăiesc într-o asceză intimă riguroasă. O fi bună? Visul de azi-noapte a
fost un răspuns? Mi te-a arătat cu micile meschinării de care sufeream
sau subconştientul meu le-a evocat, sau tu, ca să mă consolezi de lipsa
ta? Oricum, eu te simt numai generos, iubitor, bun.

27 august

Stelule drag, cine ar citi acest caiet ar putea spune că m-am ţicnit, dacă
n-ar înţelege că e un mijloc de a te evoca realmente. Oricât m-ar năpădi
îndoiala că supravieţuirea ar putea fi un mit, în clipa asta, în care mă
adresez ţie, tu eşti pentru mine. Sunt sigură că eşti, o constat prin faptul
că nu trăieşti pentru mine din trecut, nu mi te amintesc, ci eşti actual, cu
un caracter nou purificat. Eşti cel de altădată, fără păcatele care izvorau
din trup, eşti tu fiinţa duhului tău, cea care era de calitate. Poate s-ar
putea spune că acum te văd cum te doream să fii şi, cum nu eşti prezent
ca să-mi contrazici imaginea ideală, mă mulţumesc cu o ficţiune pe care
o fabric în toate amănuntele. Se poate! Dar rezultatul e vădit; mă simt
continuu cu tine, sub ochii tăi, uneori nu-ţi plac, alteori mă iubeşti, mă
aprobi, uneori mă tachinezi. Oare eu să furnizez toate elementele acestui
dialog tăcut? E posibil, poate că am talent de dramaturg. Dar eu am avut
probe, vise premonitorii, eu trebuie să recunosc că sunt puteri străine de
voinţa mea care se manifestă prin mine şi în jurul meu. Eu trebuie să
cred în supravieţuire prin visele curioase ce am avut şi mai am. Dacă nu
m-aş teme să te obosesc, te-aş ruga să faci aşa încât să putem proba
împreună necredincioşilor adevărul! Poate când vom fi dincolo amândoi!
Azi sunt chiar de bună umoare. Vii în vis?

29 august

Dragul meu, vestea că Radu Sighireanu43 s-a însurat cu o cocotă cu tarif

m-a indignat! Nu pot să categorisesc o asemenea faptă, trebuie să aflu
detalii, altfel ar fi de închis în balamuc. Este un act de răutate dementă,
dacă circumstanţele sunt aşa cum mi-au fost raportate. Degradarea
morală a mediului nostru monden e fără nume! Iată la ce anomalii poate
duce. Pentru ca să te răzbuni pe o c… de lume, te căsătoreşti cu una de
trotuar!? Săraca mamă-sa şi biata Régine! Mă tem că Mircea ar face o
criză dacă ar afla. Doresc să nu afle, iar Radu să divorţeze aşa cum s-a
însurat. O fi o farsă? Să dea Dumnezeu. Plimbarea de azi splendidă.
Mimy cunoaşte toate locurile. Mostiştea moarată şi chiar catifelată.
Lintiţa de nuanţe infinite verzi, bronzate, gri-roze cuprinsă între
şerpuirile dâmburilor ca o piatră preţioasă montată în email verde.
Papura, plină de mister, primea stoluri de lişiţe, de raţe, de stârci în
desişul ei, care parcă le înghiţea. Sfatul berzelor era minunat şi cei doi
stârci imobili pândind peştele aveau ceva misterios, aproape neliniştitor.
Fremăta aerul de viaţă, văzută şi nevăzută. Peisajul de o mare blândeţe –
moale, curbe largi, curgătoare, ceva împlinit în apusul de soare şi ceva
divin de misterios sub pătrarul de lună. Nici un zgomot, decât cel sintetic
al câmpiei animate. Stoluri de musculiţe chinuitoare la marginea apei,
simbol de viaţă inutilă, lux! Am început să învăţ păsările după zbor.
Lişiţele sunt nişte cruci negre cu ciocul alb, care freamătă în aer ca
fluturii. Stârcii înscriu o formă japoneză în aer, barza pluteşte cu
siguranţa unei corăbii. Raţele au ceva repezit, viu, ţâşnit. Vreau să mă
duc să le văd în zorii zilei. Nu am ştiut până acum farmecul bălţii!
Vremea trece, nu fac nimic serios, vorbim prea mult. Şi eu despre tine.
Nu vreau să fii „cel plecat”.

30 august

Stelule bun, deşi pic de somn, nu vreau să întrerup acest bun obicei ce
am luat de a vorbi cu tine înainte de a mă culca. Azi plimbare frumoasă,
odihnă în căpiţă de mei, păsări încântătoare de apă. Apus, lună şi
conversaţie bună şi inteligentă, variată, fiindcă realistă. Luni plec pentru
o zi la Bucureşti, cu voia Domnului. Calm în mine, te simt aproape. Pe
înserate eşti cu noi la plimbare. Nu mai vreau să meditez, vreau să
accept viaţa, moartea, tot! Ce pot face altfel? Zadarnică revoltă. Poate că
din atitudinea calmă a acceptării atente va ieşi un răspuns plin de sens.
Agitaţia, chinul sunt sterpe. Aştept. În fond nu aştept nimic din câte
cunosc, nici pacea mult dorită. Aştept neştiutul şi pe tine.

31 august
Dragul mamii. Tot mai acută amintirea dureroasă. Zilele acestea erau
pline de primele tale ieşiri din pat. Mâine, anul când ai jucat bridge. Te
văd, îmi e dor de tine, un sentiment aproape de vinovăţie că n-am fost
extrem de severă cu tine. Dar se putea? Simt că mă dor fizic aceste
amintiri. Azi sunt bolnavă, aş fi putut zace! O bucurie, dar şi asta
dureroasă: bietul copil zdrenţăros, fericit că învaţă să citească. Schimbat
la faţă când îi vorbeşti, blând, gata să muncească fiindcă se va putea
îmbrăca. E dureros să vezi câtă energie şi câtă putere sufletească se pierd
la noi din pricina totalei indiferenţe a celor care ar trebui să-şi crească
propriul popor. Mama cam ţicnită, bună de nimic. Copilul în zdrenţe
complet neştiutor de Dumnezeu, nici crucea nu ştie s-o facă. Bătaia? L-a
făcut egoist şi sălbatic. O vorbă bună, o privire prietenoasă, era alt copil!
Aş vrea să-l pot învăţa să scrie şi să citească, dar vremea e prea scurtă.
Doar s-o milui de el dascălul! Nu e din satul ăsta. Cum să-l urmăreşti?
Dă-mi tu o idee. Plec la Bucureşti pentru o zi, două, la surori. Ce
sentiment dureros de dezrădăcinare, de fără rost pe lume! Poate asta vrea
Dumnezeu de la mine.

1 septembrie

Dragule, sunt în Bucureşti până mâine. Venind, am văzut doliu la

Biserică, e bietul A. Rioşeanu. Plecaţi unul după altul! Am un sentiment
de amar şi de singurătate. Cum nu ştie omul să preţuiască fericirea!
Marietta suferă de lipsă de bani, alţii de altele, nu ştiu că suprema
fericire e să fii la un loc cu ai tăi. Te las, te aştept în vis. E ce mi-a rămas
mai bun în viaţa mea. Poate mă duc şi eu. Iar 5 zile după Sf. Ion! Cum o
vrea Dumnezeu.
Polceşti, 2 septembrie

Dragule, ce am mai râs azi! Bucuroasă că i-am văzut pe ai mei la

Bucureşti. Îi iubesc pe toţi ai noştri, dar fără tine rămân un element
izolat! E teribil să nu mai aştepţi nimic pentru tine. Dar la ce bun să te
zbaţi? Nu suntem noi stăpâni pe soarta noastră.

4 septembrie

Dragul meu, aseară am avut o mică şi proastă criză de inimă. N-am putut
veni la întâlnirea noastră. Credeam că s-ar putea să merg la tine
definitiv. De când ai plecat, moartea nu mai mă înspăimântă. Din contră.
Ne vom reîntâlni. Bietele femei acrite care îşi blestemă viaţa. Prin tine, a
mea a fost îmbogăţită, cu toată suferinţa. Dragostea adevărată şi absolută
rămâne cel mai mare dar. Continuu să te iubesc.

5 septembrie

Azi ore de reflexiune. Încerc să fiu obiectivă, să văd realitatea, dar nu se

potriveşte cu dorinţele. Recunosc că sunt liberă, liniştită, că tu mă
chinuiai cu gelozia nedreaptă şi cu o tiranie insuportabilă, cu o
nedreptate ţipătoare la cer, dar îmi e dor de tine, nu mă simt bine decât în
clipele când te evoc lângă mine, când uit că lipseşti definitiv! Citind
Rilke, am realizat iar ce searbădă şi săracă şi necreatoare e credinţa mea
acum. Ce să fac? Aştept. Rabd. Poate că faptul că îmi refuz orice
bucurie, cu o rigoare monastică, mă usucă. Oare ţie ţi-e de folos? Şi în
doliul meu sunt timorată! Când voi fi cu adevărat liberă, adică voi iubi
pe Dumnezeu? Au fost luni, după Oxford, când am trăit această fericire.
Acum aspiraţia mea se reduce la problema nemuririi sufletului, uit pe
Dumnezeu, concentrându-mă asupra vieţii viitoare în care te-aş putea
întâlni. Un sentiment egoist.
Azi am încercat o lecţie de raţiune şi de egoism lucid. Dar ce rămâne
atunci?!! Tot nimic, de vreme ce nu mai nădăjduiesc nimic! Cu gândul
vreau pacea universală, cu inima sunt indiferentă, sunt goală ca un pai
fără spic, i s-a tăiat spicul. Fără siguranţa unui sens personal, fără
siguranţa supravieţuirii, viaţa e un chin. Nu mă miră că sunt atâţia care
se îneacă în vicii!! Te aştept, aştept un semn care să-mi dea liniştea
siguranţei. Sf. Toma necredinciosul e teribil! Totuşi te cred prezent. E un
joc insuportabil.

6 septembrie

Azi s-a împlinit un an de la schimbarea regimului. Ce tulburare pe noi.

Plecarea Regelui [Carol II], după atâtea nenorociri naţionale! Ştiam că
lovitura e nemţească şi că vor urma cele ce au urmat. Azi, după un an,
care e schimbarea? Sânge mult, vărsat în lupte interne şi într-un război
care putea să ne fie cruţat într-o Europă condusă de dreptate! Trebuia să
vărsăm sânge şi pentru Basarabia şi Bucovina, cum o făcusem pentru
Ardeal? Sau Ardealul, furat acum, ne va reveni fără sânge, că doar l-am
plătit scump în 1916-1918? Discursurile, laudele, condamnarea în bloc a
trecutului. Nimic schimbat în această ţară. Furtuni poate mai puţine. În
schimb, un război dezastruos prin sângele vărsat şi prin sărăcirea ţării.
Cum poţi pretinde că ai „îndreptat” ceea ce actualii „prieteni” ţi-au luat,
ca să aibă ei răgaz? N-am încredere în oamenii care doar se laudă şi care
au naivitatea să proclame că au schimbat o ţară într-un an! Bunăvoinţă
imensă, da. Dar pricepere? Nu cred. Se pare că sunt ciocniri grave cu G-
ral. Ciupercă. Oare e mai bun? Doamne, ne păzeşte de ruşi, din păcate
rezistă îngrozitor. Iarna se apropie. Care va fi rezultatul acestei
campanii? Mă tem să nu fie un eşec, care ar putea declanşa revolta la
nemţi şi aceasta ar avea consecinţe greu de calculat!
Doresc pacea, să se înţeleagă popoarele, să plătească conducătorii, nu
bietele popoare!
Zi splendidă, trist de frumoasă. Lună plină ca ziua. Tot mai singură,
tot mai aprig dor de tine. Nu mă lăsa. Vino în vis!

7 septembrie

Dragule, acum am auzit trei lovituri de bombe, lansate desigur de

aeroplanul care trecea. Lună plină, noaptea luminoasă ca ziua, pesemne
că ruşii ne fac vizite. Se vedeau loviturile tunurilor antiaeriene ca stele
ce se luminau şi se stingeau imediat. Iar se aude avionul. E parcă
deasupra capului nostru. Ce senzaţie curioasă! Am simţit aproape
gelozie pentru cei ce sunt împreună – ce mult îmi lipseşti, Stelule, chiar
ca apărător. Să fiu cu tine acum ar fi o emoţie bogată, pe când aşa, e un
sentiment de orfan, dezmoştenit, de outsider. Când aud pe Tity
plângându-se de Ursu44, îmi vine să o zgudui! Astă-seară plimbare
frumoasă pe deal, sub lună. Dacă nu ar fi fost eternele înfruntări între
Tity şi Mimy Ion, ar fi fost splendid. Câmpul întins, vast, cerul înstelat,
ca un cort, luna roşiatică, urcându-se curioasă de la orizont, trei umbre
lungi însoţindu-ne, departe, lătrat de câini, case necamuflate, căpiţe cu
atitudini bizare, turme de vite, de-abia ghicite pe coastă. În mine
prezenţa ta.

8 septembrie
Pui mic, azi-noapte bombardament în apropiere. Sentiment curios de
nesecuritate. Mâine-dimineaţă trebuie să ne sculăm devreme. Trebuie să
mă culc. Mimy Ion vorbeşte…

10 septembrie

Ieri am fost acasă, dragule. Clipe de nesuportat, uneori, de singurătate

dureroasă. Te pedepseşte Dumnezeu, omule, prin propriile tale dorinţe!
Veşnic am dorit liniştea, acum o am spre dezolare! Mă simt mutilată,
umilită, rănită. Trebuie să invent ceva care să mă sustragă complet de la
orice preocupare de mine. Casa, pe care o iubeam atât, mi se pare săracă,
goală, anostă, viaţa mea fără sens şi inutilă. Desigur, privită de aproape,
orice viaţă mediocră e fără sens. Ce camuflează golul în ochii oamenilor
normali? Poate micile ţeluri imediate, dorinţe, ambiţii, amoruri, munca.
Eu m-am secătuit complet – ascetism total, poate am greşit. Trebuie să-ţi
menajezi unele slăbiciuni, unele predilecţii. Afară de citire şi dorinţa de
a munci n-am nimic la care să ţin special, pentru pofta mea. Trebuie să
cultiv o dorinţă.
Veştile de pe front destul de proaste. Sau cel puţin nu sunt bune, ceea
ce la apropierea iernii echivalează cu prost. Nu vreau să mă gândesc mai
de aproape, fiindcă mă înfurie pofta de a lupta a atâtor români tineri.
Războiul e o crimă fără remisiune şi cine l-a declanşat e Anticrist.
Priveam ieri pe Dan Nasta, azi plecat la Tiraspol. Acest băiat e făcut să
gândească frumos şi să creeze, e omul din elită. Ce se va alege din el?
Îmi pare rău că n-am putut sta mai mult de vorbă. Mariana [Bogdan]
plesnea de bucurie. E cu adevărat sănătoasă şi reconfortantă. Mişu are
dreptate să dorească o noră atât de zdravănă, dreaptă şi cuminte. E
mişcător.
 Azi, drumul la Polceşti, o nebunie. Înotam în noroaie, iar la urmă, în
preajma casei, pana!
Examenul de azi, afară de Popescu, foarte slab. Dar cum să ceri
copiilor acestora interese estetice, când mâine, poate, li se cere viaţa!
Ce inactuale apar o mulţime de valori!
Pui drag, sunt în pat. Mor de frig, ger ca toamna târziu.

11 septembrie

Afară cer senin. De n-ar veni „urâţii”. Veşti foarte proaste la radio
Londra. Să nu înceapă le revers de la médaille28*! De s-ar termina cu
Odesa! Băieţii noştri mor degeaba. Odesa nu e a noastră. Veşti proaste
despre turci. Bulgaria avertizată serios de ruşi. Ce iarnă ne aşteaptă! Azi,
discuţii furtunoase cu Tity, geloasă şi nedreaptă cu Ursu. Păcat, are totul
ca să fie mulţumită. Din fericire îi trece repede. Copil răsfăţat. Plimbare
superbă la apus de soare. Trec zilele, nu fac nimic. Citesc, dorm, uit că
sunt singură. Aştept de la tine un semn. Ce fac ai mei, toţi? Trebuie să mă
întorc acasă. Să mă aşez în viaţa normală, ca altădată. Trebuie, dacă nu
vreau să mă irosesc. Numai tu mă poţi ajuta, venind des în vis.

12 septembrie

Cartea lui Escholier despre viaţa lui V. Hugo m-a încălzit. Mare e
puterea dragostei. Înţeleg pe Juliette Drouet45. Simt că moartea nu
desparte definitiv. Azi te simt dus aiurea. Preocupat de altceva. Mă
bucură că un geniu ca Victor Hugo crede în prezenţa după moarte a
fiinţei iubite. Nu e jumătatea unei lighioane! Dacă aş fi sigură că tu eşti
şi că eşti mulţumit, viaţa mi-ar fi plăcută. Dar nu vreau să suport gândul
că tu ai dispărut! Nu pot. Stellule drag, dacă poţi, dă-mi un semn, un vis
simbolic.
Ne-am întâlnit pe drum, la Fundulea, cu un avion german pe un
camion. O mulţime de lungani blonzi, Blutjung29*, îl duceau. Unde? Am
avut impresia unui eşec. De o săptămână am tot timpul această impresie.
Nu ştiu ce să doresc pentru Europa. Pentru noi ştiu: înfrângerea ruşilor.
Dar pe urmă?

13 septembrie

Dragule, azi nimic la orizont, decât discuţii interminabile, pătimaşe, fără

logică şi fără consecinţe. Cum pierdem timpul atât de preţios! Plimbare
frumoasă pe malul Mostiştei – un peisaj necunoscut, cu apă limpede,
papură, dealuri cu câţiva pomi. Calmul serii. Conversaţie cu ţăranii.
Dacă ai fi aici, acum aş accepta să trăim la ţară, cum doreai pentru
bătrâneţe. Câte se pot face la ţară! Dar noi suntem prea egoişti, cei de la
oraş. Eternul cerc vicios. Cum mi-ar plăcea să avem un locşor la ţară, ca
să cresc copii şi oameni. Troppo tardi. Fiecare cu ce-i e hărăzit. Mă
bucur să înceapă şcoala. Măcar acolo să pot face ceva.
Veşti mai bune de pe front. Doamne! Fă pace! De ce bolim? De
egoism indiferent, sus, de incultură totală, jos. Vina e sus! Ce e de făcut?
Renaşterea pentru o echipă solidă, de intelectuali şi de caracter. Şi
perseverenţă. Trebuie timp pentru aşa ceva. Ajunsă acasă vreau să-mi fac
un program de activităţi serioase. Nu vreau să mai mă năpădească vizite
fără rost. Îmi voi organiza viaţa. Tu râzi, îmi spui că aşa m-ai auzit
vorbind toată viaţa. Ai dreptate. Dar timpul acesta aspru poate mă va
ajuta să-mi împlinesc făgăduinţa de a nu mai pierde timp. Vrei să mă
ajuţi?
14 septembrie

Dragul mamii, mâine-dimineaţa se isprăveşte cu vacanţa mea, reintegrez

penaţii. Mă bucur că voi fi iar „la noi”, dar şi mă întristează groaznic
singurătatea, lipsa ta adică. Trebuie. Ştiu că eşti, lecturile ultime mă
încredinţează încă mai mult (Flammarion şi Zorah), dar oricât aş şti că
eşti aiurea, îmi lipseşti. Se apropie anul de când ai plecat, tot te aştept,
aştept un semn. Poate vii să mă iei. Cum vrea Dumnezeu. Îmi trebuie
frumuseţe şi viaţa vie, bunătate şi bucurie.

15 septembrie

Puiule, sunt acasă. Plouă ca în toamnă târzie. Te simt acasă cu mine, de

aceea îmi e bine. Azi am simţit iar bucuria „căminului”, ca pe vremea
când veneai tu drăguţ, bun, dulce, cu plăcerea de a fi acasă. Un val de
linişte mă luminează. De unde, dacă nu de la tine? Aş vrea să mi-o
confirmi în vis. Au sosit Marietta, Ati. şi Mimy.
Vestea că pleacă Sandu Danielopol şi Puff pe front mi-a făcut şi mai
aproape războiul. Doamne! Fă să înceteze. Puică, păzeşte-i pe toţi copiii
ăştia. Ina! Mă tem pentru ei. Trebuie să văd ce face Marioara Dumitrescu
– altă amărâtă. Grea e viaţa, pui mic. Voi, care v-aţi eliberat, cum vedeţi
chinuiala noastră?
Recital muzical „Sandu Tzigara Samurcaş”46. Sunt nedumerită. E fiul
sau tatăl? Cred că e fiul. Sunt bucăţi foarte frumoase. Altele, citite prima
oară, încă nelimpezite. Voi reveni. Mă bate gândul să public poeziile tale
după război. Viaţa îşi pierde rosturile mici, dar îl găseşte pe cel mare?
Oare pentru mulţi nu se iveşte marea întrebare fără răspuns, nu pentru a-i
face mai buni, ci pentru a-i zăpăci? Deodată m-a năpădit o amintire, o
dimineaţă la St. Gervais47, plimbându-mă prin parcul băilor, apoi un
magazin, un restaurant, o apă repede, ferigă, stânci, munte, 1929! De ce
această amintire, brusc, fără pregătire? Tot mai mult simţirea unei lumi
de apoi. Te simt. De aceea bucurie latentă. Pascal are dreptate: fără
siguranţa supravieţuirii totul se prăbuşeşte în noi. Mi-e dor de Maricica.
Aş vrea să o văd măritată bine. Sunt bucuroasă că e preţuită. O iubesc.

16 septembrie

Dragule drag, veştile de pe front sunt tot mai grozave. Războiul tot mai
nesuferit. Dacă n-ar fi un fel de imposibilitate de reprezentare a oroarei,
nu am putea răbda. Câţi nevinovaţi mor şi cât egoism e în noi. E o
grozăvie. Nu ne gândim decât la pielea noastră. Îţi aminteşti scena din
tinereţe, în 1916, ce răbdare, fiindcă eram tineri, aveam viaţa înainte!
Trăiesc ca să trăiesc. O licărire, dacă aş putea fi de folos cuiva. Invidiez
pe cucoanele care lucrează pentru răniţi. Sunt mulţumită că măcar pot
face feşe pentru pansamente. Voi face moralmente tot ce voi putea! Se
anunţă veşti bune. Vom vedea mâine. Te înveţi cu Moartea. Am ajuns să
nu mă tem de ea, dar mă doare atâta suferinţă a celor nevinovaţi! Ce va
fi pe urmă? Pui drag, iar m-ai uitat. Te aştept, te iubesc.
Dragoste, azi am avut o zi utilă: m-am camuflat, am dezinfectat, am
făcut dulceaţă, am făcut pansamente, am dejunat la Pali48, am avut vizite
şi pe Mariana la masă! C’est une manière de supporter la vie30*. La Pali,
atmosferă delicioasă de familie. Mişu cam slab, Puff plin de viaţă,
revoltat, tânăr, Mimy calmă şi mulţumită, Andrei49 rezonabil. Casă
delicioasă, plină de tandreţe şi echilibru. Îmi face bine când sunt cu ei.
Tity mi-a trimis o carte despre Gide cu poze impresionante ale
Maestrului. Mi s-a făcut dor de el şi de Pontigny. Dar cum va fi
Pontigny-ul fără dl Paul Desjardins?
 Nimic nou pe front. Aşteptare. Revolta contra lui I. Antonescu din
pricina sacrificiilor de la Odesa. Tu ştii poate mai bine.

18 septembrie

Pui drag, mâine se împlinesc 26 ani de când ne-am căsătorit. Ce

schimbare! Îmi amintesc ca acum noaptea petrecută în salonul de la
Monteanu, plângând. Valérie, care dormea lângă mine, m-a întrebat de ce
plâng, i-am răspuns că ştiu ce viaţă grea voi avea. Ştiam, şi tot mă
măritam căci te iubeam, îţi eram hărăzită ţie. Acum sunt liberă, liniştită
şi aş da totul pentru a reîncepe viaţa alături de tine. Acum aş fi mai
cuminte, nu te-aş cicăli de nici unele, m-aş bucura de calităţile tale,
trecând peste defecte, fiindcă acum, în perspectiva morţii de abia, înţeleg
ce preţuieşte o adevărată tovărăşie. Nici azi nu ştiu cât m-ai iubit, sunt
sigură că eu te-am iubit adânc, dincolo chiar de voia mea. Uneori am
încercat să scap de laţul tău, mă socoteam indiferentă, dar, peste
dragostea ce învingeam, creştea alta, mai trainică, mai puternică, mai
definitivă. Iată de ce şi acum mă consider tot nevasta ta, ca şi cum ai fi
viu, poate chiar mai scrupuloasă – până în umbrele gândului exclud tot
ce te-ar putea mâhni. Îţi privesc fotografia de băiat tânăr. Eşti frumos,
dar te prefer cum eşti acum, adică aşa cum erai la sfârşitul vieţii. Cum
eşti acum? Dans ton corps glorieux31*. „My glorious32*!” Îţi aminteşti
cum mă tachinai? Acum eşti tu cel glorios şi eu săraca întunecată şi
umilită de tristeţe. Căci simt tristeţea ca o umilinţă a omului decăzut din
soarta lui cea adevărată: bucuria. Mă feresc ca de boală de cei care, pe
motiv că Iisus a suferit, caută suferinţa, o cultivă. Şi cum bucuria e tot
atât de greu de trăit ca şi un gând curat, un gând nobil, socot că nu e o
uşurinţă nevoia mea de bucurie! Nu ne-o fi dată, fiindcă i-am pierdut
urma, căci nu e de confundat cu veselia ieftină, dar cine o poate atinge e
desigur mai aproape de Dumnezeu decât cei care plâng. Zice Iisus:
„ferice de cei ce plâng”, dar mă întreb dacă e vorba de plânsul tristeţii
sau de „greutatea solidă a vieţii”, „cei ce plâng”, adică îndureraţii, sau
cei care simt efectiv povara vieţii, trăind real, nu în vis şi uşurinţă. Oare
durerea în sine poate fi un scop? Nu cred. Categoric, nu accept aşa ceva.
Ea nu poate fi decât un mijloc de purificare, de creştere, de
perfecţionare. Dar oare bucuria nu e ca ţelul, deci o etapă mult
superioară? Numai cel împăcat cu viaţa, numai cel „bun” poate simţi
adevărat bucurie, care se mulţumeşte cu sine, bucuria care trebuie să fie
o certitudine. Tristeţea izvorăşte din neîmplinire: fie a nevoilor trupeşti,
fie a aspiraţiilor, pe toată linia tristeţea e deficit. Bucuria e împlinire.
Cred în bucurie, până şi în durere. Când te-am pierdut, Stelule drag, şi
sufeream definitiv era ca o plenitudine, o împlinire, care putea fi de alt
registru, privită ca un soi de bucurie, adică de împlinire a dragostei. Dar
numai certitudinea nemuririi îmi poate da acest sentiment. Uneori o am,
altă dată mă încearcă teribil îndoiala. Numai tu mă poţi dumiri. De ce n-
am avut copii? O familie! Azi la Alex şi Marioara Nasta simţeam iar
toată bogăţia familiei. Toţi din jurul meu o au. Numai eu am rămas cuc.
Oare nu sunt o călugăriţă ratată? Oare n-am ştiut să-mi aleg menirea?
Uneori îmi trece prin minte şi prin suflet ispita de a mă libera de tot, de a
mă face misionară. Pe urmă recad în lenea şi oboseala regulii sociale, a
ceea ce am apucat. Să intru în călugărie? Să mă tâmpesc într-un mediu
degradat, cum l-am văzut la mănăstirile noastre? Să încerc o reformă?
Nu am energia necesară. Tot ce pot face e personal, nu am suflet de
stareţă. De altfel iubesc prea mult trecătorul, e sânge şi de păgân în
mine. Nu numai că nu-mi e ruşine de el, dar îl şi iubesc! Trebuie să fiu
de o esenţă încă foarte pământească! Summerland? Soare, frumuseţe, nu
sunt mistică.
Astă-seară te aştept, pui mic. Mi-o datorezi, e zi mare mâine.
19 septembrie

Acum 26 de ani ne apropiam de Câmpulung. Îmi amintesc ce lună

superbă bătea în geam, stam culcaţi fiecare pe o canapea şi tăceam. Nu
ştiu ce gândeai tu, eu, una, ştiu că mă dăruiam ţie cu totul, că aşteptam
viaţa cea nouă cu evlavie. Ţi-aduci aminte? Zilele grele s-au arătat încă
de la început. Erai uneori brusc (la Anna Sachelarie) şi eu sufeream, dar
te iubeam şi nădejdea îmi umplea sufletul. Cât doream copii! Dacă îi
aveam, totul ar fi fost schimbat. Dar de ce să corijăm trecutul? Aşa a
trebuit să fie – ca eu să rămân singură cuc. Eşti pedepsit de propriile
dorinţi. Cât îmi doream uneori să fiu singură! Dar îmi era drag să fiu
singură „noi doi”. Să citim împreună în liniştea nopţii. Întindeam
mâinile, eram alături, împreună.
Azi, la tine, nu erai acolo, poate fiindcă nu eram singură cu tine. Nici
pe Colea nu-l găseam. Se pare că vă oboseşte gândul nostru, care vă
cheamă. Dar nu te oboseşte dragostea vie? Sunt absolut singură. Ileana e
dusă la cinema, cu „Stopul”. Sunt zgomote în baie sau aiurea, m-am cam
speriat, dar dacă tu veghezi, de ce să mă tem?
Veştile de pe front la fel, în fond nu ştim nimic. Mai bine aşa. Mimy
Spandonidi a fost la mine. Ce fericită e cu atâţia copii! Greutăţile? Mai
uşor de suportat pentru că sunt pentru copiii tăi. Sunt o familie unită. Tu
ce spui să fac? Să iau pe Germaine la mine? Dacă da, apoi trimite-o tu,
dacă nu, fă-mi un semn în vis, de ce crezi tu că e bine. Dacă s-ar mărita
Maricica, ar veni Valérie, asta ar fi cel mai bine. Azi un an, erau toţi aici
la noi. Ce schimbare! Parcă simbolic, azi sunt complet singură, chiar
fără servitoare! Grandeur et décadence33*. Îmi spuneai tu cât voi rămâne
de singură, în fond. Toţi de o rară şi caldă prietenie, dar fiecare e al
familiei lui, oricât m-ar iubi rămân un element izolat, „unicitate”. La ce
bun? Ce va fi vrând Dumnezeu cu mine? Oare sunt eu coaptă pentru
acest stadiu? Nu cred. Numai spiritul e copt pentru asta. Cine ca mine
trăieşte şi cu inima e încă necopt pentru această altitudine. Pui drag, fă-
mi pomană şi vino în vis.

20 septembrie

Dragule, azi, nouă luni de când a plecat Maica. Trece timpul, trece viaţa,
trec toate. Iar nu te găseam azi la locul de acolo! Tu eşti cu noi, cei vii.
La masă voie-bună. Parcă nu aţi fi fost niciodată! În fond, aşa trebuie,
altfel ar fi viaţa imposibilă. Warum34*? La ce toate astea? Citesc
anunţurile din jurnale cu sutele de ofiţeri tineri jertfiţi. Câţi oameni
îndureraţi, câte femei cu inima sfâşiată! Warum? Nu sunt decât două
răspunsuri. Ignorabimus, deci nu mai întrebăm, trăim plenar viaţa, sau te
întorci de la viaţă, mori în orice clipă, negând viaţa, desfiinţând-o. De ce
acest întuneric în jurul nostru, dacă tot nu-l poţi străpunge? Doamne! De
ce acest chin? Dacă suntem infami, de ce ne rabzi? Dacă suntem idioţi,
de ce ne pedepseşti? Ori evoluţia e aşa, momentul vieţii umane e absolut
necesar? Mai bine vaca de Schwitzera, vorba ta, Stelule. Noi suntem
între două registre. Mai bine să nu mă mai gândesc – e de ce să te revolţi
şi să şi înnebuneşti. Dezgust de mine. Sunt fără tine o rudă săracă a
vieţii. Warum? Cum vrea Dumnezeu. Dă-i înainte! Mamă dulce, cad într-
un pesimism arid, scutură-mă. Dacă nu te văd, mă afund în marasm. Azi
am văzut iar o „familie” plină de dragoste, de armonie. Eu am luptat cu
greutăţi de-a surda, pentru nimic. Viaţa aridă, seacă, blestemată şi
închisă, fără folos! Trebuie să fi fost ceva putred în mine de vreme ce a
trebuit să opresc izvorul de a mai curge. Valérie şi Marietta au copii. Tu,
de ce nu? Doar i-am dorit cu durere! Nu te-am meritat. Ăsta e răspunsul.
Or, asta înseamnă că în mine viaţa trebuie curmată ca într-un izvor
greşit. Deseori am simţit că sunt o eroare pe care a gândit-o soarta, o
eroare care n-are viaţă şi nici urmă de viaţă. Sunt o umbră. Nu fac doi
bani! Îmi e silă de mine, muiere fără rost! Iartă, Doamne, dacă sunt atât
de furie şi nerecunoscătoare pentru rostul neştiut ce mi-ai hărăzit, rost pe
care îl ignor! Pic de somn. Te las. Vii, pui mic? Mi-e teamă de
cutremurul prezis. Nu ştiu ce vreau. Ori să mor, de vreme ce nu mai am
un rost în viaţă, ori să trăiesc, inventând un rost!

21 septembrie

Pui mic, merci că te-am visat, te-am văzut. Zi plină. La Biserică m-a
apucat un mare parapon de tine, simţeam că plesnesc. Mi-a făcut plăcere
invitaţia la Régine. Apoi vizita la sanatoriu, la Mariana. Acasă, Nicu,
Aurora. I-am simţit foarte aproape de mine. Dar ce are Valérie de e atât
de ostilă faţă de oameni care nu i-au făcut nimic? Azi o judeca pe
Mariana cu un soi de necaz, cu lipsă totală de indulgenţă. Şi privirea i se
făcuse alta! E drept că M. m-a pus şi pe mine pe gânduri, e prea
preocupată de ea, cu o notă de exasperare, ca acum doi ani. Nu e
nenormal, dar e suspectă de narcisism. La Mariana Bogdan şi Lala se
estompează prin cochetăria lor nativă. La M. apare în relief din pricina
caracterului ei loial, masculin. Trebuie temperată cu blândeţe şi
deturnată de la această autoîmbrăţişare. Ce repede pot devia oamenii! E
rezultatul luptei dintre un complex de inferioritate, un temperament
foarte puternic şi o raţiune extrem de lucidă. Dar de ce să judec după
aparenţe! Natura ei întreagă o s-o ajute să se echilibreze iar. E ca într-un
fel de beţie de a fi descoperit un om nou în L. şi o mulţime de atitudini
nebănuite în ea însăşi. Vii la noapte? Te aştept.

23 septembrie
Zi fără nimic special. Trăiesc. Unele clipe mă simt la Paris, miros de
Paris. Îmi e dor de tine, vii? Te rog.

24 septembrie

Azi am avut emoţii. Întâi că era să mă calce o maşină, apoi cu bieţii

soldaţi, m-au înduioşat. Sunt atât de cuminţi, de supuşi soartei, de
sensibili la blândeţe. Cu ce afecţiune îmi săruta mâna bietul moldovean
care n-are voie să fumeze. Când şi unde se va isprăvi această aventură
sângeroasă a omenirii?
Azi, Irinel. Ce liniştită, ce calmă, dar şi ce resemnată! Se simte că a
trecut o durere peste ea. Îmi pare tare bine că iar vine la lecţii. Sunt cu
adevărat mulţumită că o pot ajuta să-şi deschidă ochii asupra unei lumi
superioare şi s-o guste. Aş fi încântată să se mute în bloc, să o am mai
des lângă mine. E un suflet şi un cap de calitate, fata asta. Trebuie să
aibă posibilitatea să se dezvolte în toate posibilităţile ei! Ieri seară
conversaţie bună cu Mariana. Încântarea ei de a fi înţeleasă. Mare lucru e
contactul spiritelor! Eu, una, simt o emoţie, o excitare când pot face un
bine cuiva. Simt renăscând bucuria în mine. Poate la iarnă, dacă s-o
putea, adun mai mulţi în jurul meu. Dragule, vii să mă iei? Gata oricând.

26 septembrie

Fac socoteala pentru parastas! E de neconceput cum se învaţă omul cu

toate amarurile! Nu mai credeam să fiu în stare să fac toate aceste
pregătiri. Azi seara la Aurora. Din ce în ce mai mult simt nevoia de veşti
senzaţionale. Tot soiul de Mordsgeschichten35*. Jean Paul pare sastisit
de această atmosferă. Pui, te aştept.
27 septembrie

Sunt istovită! Ca la scuturat. Îmi amintesc din anii trecuţi. Anul trecut
azi a fost ultima masă cu tine, tu plecai la bridge, eu la Câmpina. Cine
era nebuna care a telefonat atunci spunând că are rendez-vous cu tine şi
mă sfida? Am plecat friptă la suflet, nu ţi-am mai telefonat. Dar m-a tras
aţa la Bucureşti şi am sosit la timp. Totuşi mă doare că am plecat. Poate
că dacă eu eram acasă, tu nu-ţi făceai de cap. Deşi… Oare nu te duceai la
curse şi ieşeai cu băieţii, chiar când eram eu acasă? Puteam eu să te
opresc? Dragul mamii drag, dacă eram eu o altfel de femeie, mai
„femeie”, poate că duceai o altă viaţă. Şi iarăşi îmi amintesc primele
luni la Brăila; nu te puteam ţine acasă, deşi eram exclusiv nevasta ta,
fără nici un alt gând, fără altă ocupaţie! Îmi e dor, dor de tine. Tot restul
vieţii e colorat de această nevoie de tine. Mă prind vorbind prea mult de
visele mele cu tine în faţa oamenilor care nu cred în altă viaţă, care se
uită cam îngrijoraţi la mine, pentru asta. Azi, Lucreţia Ciuntu. Dar şi ea
se duce la Paul să stea de vorbă cu el! Dragoste, aceste conversaţii ale
noastre, seara, îmi întreţin vie, proaspătă, prezenţa ta. Te iubesc, îmi vine
să glumesc cu tine, ca pe vremuri, uite aici în patul tău pot să regăsesc
intimitatea noastră bună, din zile bune. Poate că vii să mă iei? Am
aranjat dulapurile, actele care nu sunt în safe, trebuie să scriu
testamentul cumsecade şi sunt gata. Manuscrisele mai sunt de aranjat.
Voi face şi asta, zilele acestea. Dar să nu-mi faci farsa de a mă lăsa
singură în infinit! Îţi voi cădea pe cap, trebuie să mă conduci tu pe acolo!
Până atunci, te aştept să vii!

28 septembrie
Pui drag, azi-dimineaţă distrată la slujbă. La tine, un trandafir, care parcă
îmi surâdea! Dar tu nu eşti acolo. Dejun la Aurora. Îmi pare rău de ea,
totul e negativ. Cultivă un păcat născut: opoziţie faţă de orice, e maladiv.
Apoi la Mircea, cu toţii. Discutăm de trecut, Valérie, în vorbe
impecabilă, cum spui tu, vâjâită! Am condus-o o bucată sub lumina
lunii. Mă gândeam că aşa trebuie să fie prima lumină după moarte,
conform superstiţiilor. Am constatat că nu mai ştiu ce este „urâtul”.
Astă-seară, Mariana, ambalată de „fotograf”. E alt om. Are siguranţă în
ea, o bucurie pe care nu o biruie nici măcar simţirea situaţiei fără
nădejde! Mare lucru e dragostea. Pui mic, azi în tramvai tânăra pereche
mi-a amintit tinereţea noastră, tachineriile când eram binedispuşi. Îmi
făcea bine să mă uit la ei. Ţi-aduci aminte la Brăila şi la Bucureşti când
treceai în faţa caselor la mahala şi mă pupai, spunându-le: „e nevasta
mea!” şi cum râdeam! Şi acum simt că te amuzi uneori pe socoteala
mea! Ce-ţi pasă? Ştii că te iubesc şi că am rupt orice punte spre viaţa
lumească, pentru a fi exclusiv a ta. Ceilalţi? Îi iubesc adânc, dar nu mă
pot identifica decât cu tine. Continuu să fiu îndrăgostită de tine. E uneori
dureros, dar e aşa de bine să iubeşti şi dincolo de moarte!

29 septembrie

Pui mic, ce vis curios a avut Cornel! Îmi spuse Ileana că te-a văzut etc.
Şi erai tu, leit. Va să zică, nu se schimbă omul! Nu ştii ce bine m-a
dispus chestia asta, parcă ai fi aici. Sunt sigură că eşti pe aici! Trebuie să
telefonez Valerichii despre asta. Sunt sigură că o va bucura ca şi pe mine.

30 septembrie
Dulcele meu, azi parcă te aştept. Uneori uit tot ce s-a întâmplat. Sunt
senină şi chiar mulţumită şi te cred în oraş. Oare?
Pregătesc cursurile. Examenul de azi dezolant! Incultura actorilor
tineri îţi zbârleşte părul! Ai mei din clasă tot învaţă. La ce bun toate
astea? Azi m-am cam întristat când îl vedeam pe Jora că se îndoieşte de
eficacitatea unui curs mai înalt! Ei bine, voi face ca Brăiloiu50, îi voi
pune să înveţe pe dinafară generalităţi. Pe cei mai buni îi voi pregăti şi
esteticeşte.
Maricica a sosit foarte calmă, toarte agreabilă. „Grand-mondul”36* i-a
fost de folos. Mă bucur de lecţiile cu Irinel. Dacă şi ea se lasă moale, ce
să mai spun de copiii nenorociţi de la Conservator? Yvonne [Burileanu]
se întreba azi cum se poate ţine clasa de literatură. À premier abord37*,
aşa e.
Dar tot aşa, te poţi întreba: cum se mai poate trăi, când mor atâţia?
Dacă tot se trăieşte, viaţa trebuie înălţată cu cât mai multă cultură!
Greşesc uneori când mă las pleoştită şi luată de curent. Tu mă iubeai
puternică, constructivă. Viaţa e viaţă. Pe ea trebuie s-o servim. Moartea e
trecere la altă viaţă, un mijloc, nu un scop. Cu cât ceasul se apropie, cu
atât îmi creşte curajul. Ceartă-mă când mă vezi târâtă de laşitatea celor
care încrucişează braţele în faţa morţii. Nu cred în ea. M-a trăsnit ea, dar
fiindcă o privim ca pe o duşmană, când e doar o învăţătoare.

2 octombrie

Încă o zi fără să fac nimic! Am intervenit la Şcoala Socială s-o înscrie pe

Mioara Nissim, am rugat pe Ady [Pantazi] pentru deschiderea Şcolii
Centrale. Să fie asta de ajuns pentru o zi de om matur?
Citesc. N-am poftă de nimic. Realizez cât timp pierd. Dau să prepar
cursuri, nu mă prinde. Să încerc să scriu iar o carte? Asta, da, m-ar tenta.
Când vor începe cursurile, am să mă ţin de copii, să-i ţin din scurt. Ştiu
că aş putea să mă ratrapez într-un mediu occidental de gânditori. Din
toate părţile zvonuri de putregai, dezolant. Ceea ce e dezesperant pentru
toţi e lipsa de credinţă, atunci se zvârlă în huzur. Când sufeream ca un
câine, când eram literalmente „jupuită”, mă răzămam de durere; acum
port o cicatrice proaspătă, rana e dedesubt, când voi scoate şi voalul,
cum mi-o cer toţi, am să fiu o epavă. Cu voalul sunt încă în funcţia ta,
parcă am o îndatorire faţă de tine, am un rost. Când voi circula iar în
uniforma vieţii de toate zilele, fără nici un rost pe lume, fără nici o
„obligaţie naturală” imediată, decât aceea de a vedea de mine, ce
fantomă! Să am grijă de alţii! Tot exterior rămâne. Grija naturală s-a
terminat. Rămâne cea socială – ştiu. Dar oricât aş servi social, acest
serviciu nu mă epuizează, adică nu mă cuprinde întreagă, rămâne
exterior. Grija Mariettei pentru masa şi casa familiei e de o mie de ori
mai adevărată decât orice aş întreprinde eu acum. Tot ce voi face eu va fi
o ocupaţie, nu mai e viaţă vie, împinsă de o necesitate, vie, reală. Cum
mă credeam eu „chemată” pentru cauze care sunt iluzorii! Comme on est
punie par ses propres désirs38*! Cum socoteam eu că acelea sunt
rosturile vieţii superioare! Prostii! Unul e rostul: să fii folositor cuiva,
câtor mai mulţi, dar nu folositor cum ar fi oricare străin, ci realmente
răspunzător de fericirea lui. Orice aş face pe lume, nimeni nu are nevoie
imediată de mine. Ştiu. S-a făcut între mine şi toţi o lacună, singurătatea
este excluderea din viaţa reală, vie, palpitantă, în care celule stau atât de
strâns interdependente, încât rupte unele de altele, ar dispărea.
Singurătatea e inutilitatea. Shaw spune că tăria lui Dumnezeu e în
singurătate. Dar El e Dumnezeu, şi El nu e singur, e unic. De El depinde
Universul. Dar de un biet om rupt din contextul legăturilor fireşti nu mai
depinde nimic.
Asta e pedeapsa egoismului omenesc. N-am fost mai egoistă ca alţii,
dar în mine devine manifestă pedeapsa concentrării în sine. Nu sunt
vinovată, nu eu n-am vrut copii, nu eu n-am făcut tot ce am putut pentru
a face un interior plăcut, care să te reţină şi să te păstreze în sănătate şi
deci în viaţă lungă. Nu mă cred mai vinovată decât alţii, dar conştiinţa
mea e clară şi recunosc ceea ce alţii întrevăd. Sunt redusă de acum
înainte la mine însămi, oricât m-aş ocupa de alţii. În situaţia mea, care ar
părea de invidiat unor femei hărţuite de treburi casnice, nu mai e
nădejde, fiindcă nu mai e legătură reală cu lumea. Tous les ponts sont
rompus39*. Iată-mă cu dragul meu Eu într-un etern tête-à-tête! Ce pot eu
face ce nu ar putea fi făcut mai bine de alţii? A nu mai fi indispensabil
înseamnă a fi inutil! Iată singurul aforism pe care l-am gândit vreodată.
De acum înainte nu mai sunt decât un biet titirez care se învârteşte
asupra sa însuşi şi dacă e cuminte trece printre picioarele oamenilor fără
să fie băgat în seamă – altfel va fi expediat din mijlocul lor cu
picioarele! Marietta îmi da ca exemplu pe Mme Goga51. Poate are
dreptate. Aceea, prin situaţia ei, cel puţin, pune în mişcare maşinării, iţe,
tot serveşte la ceva – sau îşi închipuieşte. Eu văd clar, din păcate! Oare
vrea Dumnezeu ceva cu oamenii pe care îi pune aşa, faţă în faţă cu ei
înşişi, cu neantul lor esenţial? Trebuie oare să treci prin acest deşert ca
să fii demn să mori, adică să treci dincolo? Oare nu e o groaznică
mistificare? De ce Dumnezeu ne-ar fi dator eternitatea? Ce, o viaţă de
om cadou nu e de ajuns? Suntem creaturi ca şi iarba. Iarba creşte din
nou, dar tot în alte fire. Un fir veştejit nu mai învie. Rădăcina e omul.
Dar rădăcina piere şi ea. De ce numai noi oamenii să avem insolenţa să
credem că suntem veşnici? Dumnezeu nu ne e dator nimic. Parcă noi mai
dăm socoteală vreunei făpturi a noastre de ce am făcut-o? Purtăm
consecinţele, dar Dumnezeu nu o fi nenorocit privindu-ne? Şi dacă nu e
înviere, atunci nu trebuie trăită intens viaţa asta? Nu trebuie s-o sorbi
clipă de clipă? Asceza, da, e un mijloc de umanizare, de înnobilare a
vieţii, dar asceza în sensul ei pozitiv, cu toată bucuria renunţării din care
se naşte fericirea unei victorii, unei puteri noi. Dar când nu e decât
renunţare, goliciune, desfiinţare, conştiinţă a unui faliment total al bietei
mele entităţi, căci nici măcar revolta vieţii nu s-ar mai găsi în mine, la
ce bun toate? Şi nici măcar n-am curajul revoltei făţişe. Sunt o scârbă.
Nimic de capul meu. Dacă eşti, Puică, vino de mă ceartă sau mă
mângâie. Nu pot scrie ca în celelalte seri. Te aştept. Nu vreau să mă
amăgesc. Nu ştiu dacă eşti. Să cred? Dar, iacă, azi gândesc. Simt că
înfrunt pe cineva. Pe marele Necunoscut, căruia poate nu-i pasă de toate
astea. Simt că această gândire pură e un act de răzvrătire, nu e un act de
iubire. Azi sunt încăpăţânată – luciditatea asta e un fel de ostilitate, pe
care o cred împotriva mea, dar o simt acum, e împotriva lui Dumnezeu.
Spuneam că nu ne datoreşte nimic. Nu e adevărat. Erau vorbe de om
supărat pe Dumnezeu. Îmi datoreşte tot de vreme ce m-a făcut. Da, îi cer
să-mi dea siguranţa că este şi că tu eşti. Dacă nu vrea să mi-o dea când i-
o cer, aşa cum i-o cer eu acum, atunci e rău şi nu poate fi un Dumnezeu
creştin. Şi iar îmi zic: şi ce-i pasă de furia mea?! Dar la ce m-aş chinui
ca un nebun? Ce o fi o fi! Au trecut miliarde de vieţi ca a mea, o să trec
şi eu! De ce s-or fi inventat pe lume toate chinurile astea? Un Dumnezeu
crud? Nu cred. E o boală în noi. Trebuie să fie o deviere esenţială.
Păcatul originar. Asta e: îndoiala. Normal nu trebuie să te îndoieşti, aşa e
animalul şi copilul. Dar, fără îndoială, civilizaţia dispare. Nu cred că
îndoiala e un păcat, ea e consecinţa păcatului. Dar păcatul? Indiferenţa şi
egoismul. Îmi e silă de mine. Adică nu silă – altfel – sunt parcă departe
de toate, chiar de mine. Deşert, deşertăciune, gol. Dacă eşti, ai grijă de
mine, se ridică la suprafaţă apele adânci ale melancoliei bolnave
ancestrale. A ta.

5 octombrie
Puiule, azi am simţit nevoia să-ţi fac Etwas zu Liebe40*. Nu e mult, dar
măcar e drăguţ, frumos lucrată. E cam mică, poate – dar vom putea-o
schimba când se va face bordura de piatră. Îmi e dor de tine, zilele de
toamnă sunt de o nostalgie pe care o simt că poate deveni bolnăvicioasă.
Nimic nu mă mai poate mulţumi fiindcă îmi lipseşti. Vreau să te văd
măcar în vis, cum veneai la început. Ce să mă fac cu „Stopii”? Se
ciorovăiesc parcă sunt ca noi! Le făcui o „morală” bună la amândoi.
Proşti sunt oamenii, cât nu ştiu că e o despărţire!

5 octombrie

Stelule drag, o duminică dimineaţa la Biserică. Acolo regăsesc nădejdea.

Reculegerea multora te susţine. Prezenţa lui Iisus e mai evidentă. Pe
urmă singurătatea, dar nu cea mare, a sfântului, nici măcar cea a
talentului, care sunt „unicitate”. Ci sentimentul inutilităţii, al lipsei de
rost în viaţa de aci, cel puţin. Ar trebui să trec peste toate celelalte
treburi şi să mă duc la spitale. Am fost la Pali. Ştiam că sunt „familia”
întreagă acasă. Îmi trebuia „familia” în ce are mai specific, mai cald,
mai real. Sosirea L.Z. a dat o notă de mai mare intimitate familiei, iar
când a venit şi soţul ei, fără nimic echivoc, completa familia civilizată,
elanul civilizat. Ce importanţă că doi oameni nu se înţeleg şi se despart,
raporturile umane continuă. Copilul face din ei doi prieteni. Era demn de
văzut tabloul. Şi eu prezidam masa, ca o singuratică. Îmi amintesc câte
lacrimi m-a costat nevoia de atmosferă caldă, familială! Nicăieri ca la
Pali nu e această atmosferă de intimitate – doar la Naşti! Era şi la Aurora
la un moment dat, când trăia Nicuşor. La Marietta, din păcate, se simte
tot timpul tensiunea între Ionel şi J. Paul, nu sunt prieteni. La Valérie şi
Maricica la fel. Noi doi aveam o familie năzdrăvană, dar eram noi doi.
Erai copilul meu şi eu eram fetiţa ta de la Marburg52! Azi am plâns cu
patimă de dorul tău. Parcă te-am simţit aproape de tot la biserică, îţi
simţeam buzele pe gura mea. Acum, parcă întinzi mâna ca altădată.
Discursul lui Killinger foarte grav. Pe de o parte, elogios sincer pentru
eroi, pentru ţăran şi soldat, pe de alta, plin de ranchiune sociale, o
stârnire făţişă a ţăranului pentru drepturile sale. Trebuie să mărturisesc
că are dreptate când spune că ţăranul a fost neglijat, dar imprudent s-o
spună un străin. Mâine voi discuta chestiunea cu Madge şi Jean Mouton.
Impresia mea că Germania caută amiciţia Franţei, confirmată de
aplauzele frenetice la pasajul în care ieri Hitler pomeneşte de francezii
porniţi împotriva bolşevismului. Nimic nu mă face să renunţ la ideea că,
dacă Franţa ar colabora cu Germania, pacea s-ar instala în Europa. Dar
cum să speri acum o asemenea colaborare? Ar trebui un tact
nemaipomenit din partea neamţului. Tact şi generozitate. Şi la urma
urmelor, să se termine cu oroarea! Se falsifică sufletul civilizaţiei pe zi
ce trece, căci „Bolşevicii”, care ne apar ca duşmanii omenirii, nu sunt
decât oameni şi ei! Pentru calmarea scrupulelor sufleteşti e uşor să
camuflezi Omul în Bolşevic, dar unde vom ajunge cu sentimentele
omeneşti când botezăm ca nobile, ba chiar sfinte, gesturile de
nemaipomenită exterminare? E o minciună formidabilă la temelia
acestui război, care e efectul unor nevoi materiale şi care vor să se
justifice spiritual! Consecinţele: imoralitate totală. Din nenorocire, nici
englezii nu sunt mai buni! Şi ei tot pentru interes luptă, dar cel puţin ei
sunt în apărare. Şi noi ne apărăm, dar alţii? Ce repede uităm care e
agresorul când ne convine! Dar mă tem că evenimentele vor face ca
păstorul lui Maître Patelin. Consecinţele nu vor aduce decât ce am
semănat. Aflu că şi alţii, cu răspunderi mari, sunt dezgustaţi de multe.
Un singur lucru rămâne în picioare, incontestabil şi fără risc de
interpretare a Istoriei: e eroismul armatelor, eroismul celor mulţi. Parcă
nu-ţi vine a crede că e acelaşi om, soldatul rănit şi încăpăţânatul,
îndărătnicul sătean din timp de pace.
7 octombrie

Dragul mamii, azi e aniversarea ultimei tale nopţi în casa noastră. Nu

vreau să mă gândesc, să mă chinuiesc. Nu vreau să-mi amintesc. Vreau
să te cred viu, aci lângă mine, vesel, mulţumit. Visul de atunci – se
împlineşte anul! Cădeai ca o coloană frumoasă! Subliminalul meu visa,
ori mă vesteau conştiinţele dispăruţilor? Mama, Sterică, Colea, Nicuşor,
Buby? Poate Vintilă53! Mâine preparative pentru miercuri. Am vrut să le
fac acasă, aşa încât să fie casa preocupată de tine.
Curios! Nu, nu vreau tristeţe pentru tine, vreau să se gândească toţi la
tine cu bucurie.

8 octombrie

Dragoste, azi a fost o zi mare pentru tine. Parastas de un an. Vreme

frumoasă, dar frig. Parcă şi aerul s-a înăsprit anul acesta. Slujba
înălţătoare, dar eu eram şi sunt de lemn. Trăiesc într-un fel de imitaţie de
viaţă, fără rost. Când sufeream ca de o rană deschisă, nu zic că era mai
bine, dar eram mai om. A secat şi izvorul din mine. Nu mai simt, nu mai
sunt atentă la cei din jurul meu. Vorbesc, dar sunt aiurea. Acum câtva
timp eram tot aşa, departe, dar eram la tine, te căutam pe acolo. Acum
parcă sunt nicăieri. Nu ştiu unde eşti tu, de aceea această depeizare în
mine. Ori sunt ecoul stărilor tale? Ori eşti şi tu detaşat într-o ariditate
adâncă? Trebuie să trăiesc această stare ca pe o încercare? Prietenii tăi
au fost la biserică. Cocoane multe. Aşa ai avut tu totdeauna parte… de
muieri! Pui mic şi dulce. Am fost ca de lemn la tine. Nu te găseam
printre florile cele multe. Ce cumsecade a fost grădinarul că a înflorit
frumos mormântul. Am ezitat să scriu cuvântul. De ce? Mă speriu de
cuvinte. Dragule, poate că azi sunt o iască fiindcă, în loc să fiu o Marie,
a trebuit să fiu o Martă. A muncit Aurora, dar ea nu admite nici la altul
să decidă altfel decât vrea ea. Decât să discut, am lăsat-o. Desigur că eu
moşmondeam mai mult şi nici nu făceam totul bine, deşi altădată când
primeam, erai mulţumit. Lumea drăguţă că a venit. Nicu foarte abătut.
De s-ar aranja chestia cu premilităria lui Nellu! Zizelle şi Ionel drăguţi,
au venit puţin şi ei. Tête-à-tête cu Mariana. Aş vrea să ascult cu tot
sufletul, dar sunt absentă. Coana Cecilia m-a dojenit că nu sunt destul de
mândră. Are dreptate, desigur, în teorie. Ar fi frumos să fii mândru în
durere, dar eu nu sunt de această trampă, sunt o slabă, o sentimentală, şi
provoc un sentiment de protecţie.

9 octombrie

Stelule dulce, ştiu, azi, prin intuiţie internă că eşti. Unde? Nu vreau să
raţionez ca să nu pierd puterea credinţei. Cine poate spune este şi cine nu
este? Zice Goethe şi are dreptate. Nădejdea mea îmi spune că eşti. La
tine, azi, linişte, flori, lumină frumoasă de înserare. Te credeam părtaş la
simţirea mea, te credeam cu mine. M-am întors liniştită. Trecui la
Aurora, apoi cu ea la Mircea, pe care l-am găsit destul de bine, numai
mersul e foarte greu, se clatină pe picioare… Régine, săraca, tremură în
sufletul ei! Ştirile de pe front ar fi strălucite, dacă n-ar implica măcel,
morţi, răniţi, durere incalculabilă pe ambele fronturi. Nu mă pot bucura
fiindcă eu ştiu ce înseamnă să-ţi pierzi bărbatul şi mă gândesc la
milioane de văduve, logodnice, mame, copii, părinţi, fraţi, prieteni, la
toate legăturile între oameni, din care se naşte omenia. Radio Londra
ameninţă astă-seară, semn că ştirile noastre sunt adevărate şi în aşa grad
că englezii nu le mai pot dezminţi. Iată pentru ce trec la ameninţări. Ce
să doresc, pui mic? Întâi, libertatea noastră, pe urmă celelalte. Când zic
libertate, zic independenţă, căci libertatea nu mai poate renaşte decât
într-o Europă salvată de toate nuanţele totalitariste şi de toţi aventurierii.
Or, când se va putea asta? Când se va putea atinge un nou şi real grad de
cultură? Libertatea aşa-zisă, de care ne bucuram altădată, s-a dovedit că
nu am ştiut s-o merităm, că am fost toţi copii mici în faţa acestui tezaur,
pe care l-am irosit. Poate că acum când ştim ce îi e lipsă, vom şti s-o
cultivăm fără s-o schimonosim.
Azi, în tramvai, când mă întorceam de la tine, la staţia Parcul Carol
m-am izbit de două fizionomii pur mahala românească. Mi-am zis: iată
mitocanul, cum nu cred să existe speţa aiurea. E a noastră, din păcate.
Întâi, o domnişorică. Nimic frapant la ea, foarte corectă şi drăguţă, are
un air pincé de reine offensée41*, un surâs de dispreţ înţepat pe buze, ca
şi cum omenirea întreagă îi greşise, ei, care „ştii dumneata, cine sunt
eu?” N-am întâlnit aiurea această fizionomie decât la noi, la mitocanul
(din toate clasele sociale). Mi s-a strâns inima, ca şi ieri, când am aflat
anacronica poză a Marthei Bibescu. În fond gestul ei şi mâna
necunoscutei mele purced din acelaşi sentiment de egocentrism
exasperat şi fundat pe vulgaritate, care zadarnic dă să acopere
simţământul unei inferiorităţi! Al doilea tip: un bărbat mare, bălos,
ordinar, lătăreţ, brutal, dar mai simpatic, totuşi. Mă întrebam ce
deosebeşte pe acest burghez român de cel de aceeaşi speţă francez sau
neamţ? La defecte egale cu al nostru, se adaogă convingerea că el este
„cineva”. Oare nu e vinovată lipsa de stabilitate a micii noastre
burghezii, lipsa de continuitate în ocupaţii, lipsa acelui cadru social care
dă omului un loc în lume, înainte ca el să şi-l câştige!? La noi, mitocanul
mi se pare a fi tocmai micul burghez care n-are conştiinţă despre locul
lui în ierarhie şi, în râvna legitimă de progres, crede că dorinţa lui e
realitate. Nici nu vorbesc despre sărirea de etape, căci nu e cazul, saltul e
numai lipsă de încadrare. Mitocanul, nu crezi că nu e nici parvenitul, nici
declasatul, nici Mr. Jourdain, nici Rastignac. Mitocănia nu se găseşte
decât la noi, în sensul ei adevărat: o copilăroasă ţinută de copil mic în
haine lungi, o uitare a ierarhiei de valori, un egocentrism ce dovedeşte
lipsa de educaţie a sufletului, primitivitate şi spoială. Mai ales spoiala
unei false libertăţi, a unui fals individualism. Ce putem cere noi? Decât
să ne mai ia viaţa în serios. Iată ţăranii. Pe ei îi iubesc şi îi respect. Te
sărut, dragoste. Azi te aştept.

10 octombrie

Dragoste, azi zi muvmentată42*, lume prea multă. Dimineaţa şi seara

lectura piesei lui A. Rigler. Are multe părţi bune, campează43*
personajul, dar nu e destul de literar şi nu destul de concentrat dramatic.
Inşirare de tablouri, unele foarte reuşite. Influenţă cinematografică.
Adria îl prezintă ca pe un bun prieten. Nu cred să fie altceva, pas la tête
à ça44*. Nu te văd pe tine pierzând nopţi cu el de vorbă. Are ceva ce nu
pot descifra. Nu-l cred inteligent, dar nici prost. Ratat, ori umilit de
viaţă? Cora Voinescu a fost în treacăt pe aici. Discuţii în jurul menajului
Cellei. Parcă ar fi soră cu Valérie – iubirea groaznic de egoistă pentru
fetele lor. Le vor după calapodul propriu, nu după măsura lor adevărată.
Gelozie faţă de toţi ce le pot înstrăina puiul! (Iubirea de mamă nu e
întotdeauna ideală!) Animalitatea intră în mare măsură. Alături, tot atât
instinct de conservare proprie. Inima omului nu e frumoasă, vorba lui
Cocteau! Toţi suntem urâţi, mici, sub posibilităţile noastre. Mă bucur că
mâine vine Irinel. Mă bucur ca de o posibilitate de a da vieţii un sens.
Gândul că o pot ajuta să-şi accepte cu bucurie soarta îmi dă o aşteptare,
un fel de proiectare în viitor, mă leagă de viaţă. Jean Paul tot mai drăguţ,
mai matur. Mă înţeleg bine cu el. Acasă e răsfăţat, e iubit, dar le lipseşte
tandreţea. Se cântăreşte tot ce face unul pentru altul. Şi noi făceam la fel
şi ne chinuiam, deşi ne iubeam cu disperare. Căci şi tu mă iubeai – mai
puţin, sau mai bine zis mai intermitent. Azi, la lectură aveam în mine
calmul din acele zile când te ştiam la tine, în pat, citind şi apărând în
uşă, cu bandoul pe cap, întrebând fără jenă: „da, n-aţi mai isprăvit?”. Te
privesc. Eşti viu în toate fotografiile. Aştept mărirea uneia. Scrisoare
bună din Franţa. Mi-e dor.
Merci că ai venit azi-noapte, dar nu ştiu cum. Îmi aduceai mâncare.
Acum ştiu de ce azi sunt mai vie. Vino iar. Ajută-mă să mă obişnuiesc cu
viaţa. Biata Aurora îmi spunea că nu mai poate iubi de când Nicuşor a
părăsit-o aşa. Voi ştiţi acum, desigur, mai bine, de ce?

11 octombrie

Corespondenţă cu străinătatea. Nimic special, iar zi pierdută. Radio

Londra veninos. Nu ştii ce să mai alegi. Acum, după baie, în pat, citesc,
singura oră întrebuinţată bine. Altfel, o destrămare fără rost. Cum să fac
să stăvilesc întreruperile de lucru? Te aştept şi la noapte. Ai fost, dar nu-
mi aduc aminte cum. Rugat pe Mariana pentru mărirea fotografiei tale.

12 octombrie

Dragul meu drag, astă-seară mai mult ca oricând îmi lipseşti. Tu erai cel
care înţelegea multe. Am fost la Djuvari. Mă cutremur de ce cutremur
poate fi între soţi. Noi ne detestam şi ne adoram, aici e un fel de
ostilitate latentă. Ghighi parcă e obsedat de nevoia de a place tuturor
femeilor, ea e agasată de asta. Oare voi bărbaţii nu puteţi abdica la trup?
E drept că rămâneţi tineri vreme mai lungă, poate şi sufleteşte nevoia de
a iubi şi dărui e mai durabilă ca la noi. Dar degeaba, tot tu eşti cel mai
inteligent, cel mai viu, cel mai cald dintre toţi colegii tăi. Egoismul tău
era mai simpatic, mai copilăros, mai animalic, al lor e în suflet. Uite,
vorbesc cu tine mai real decât cu toţi, simt că tu mă înţelegi, mai ales
acum, mai bine ca toţi. M-am întors acasă pe beznă, singură – şi totuşi
nu mă simt singură, sunt cu tine. În tăcerea nopţii aici în camera noastră,
te găsesc. „Sus” nu te găsesc sub flori, deloc. Aci aştept să intri pe uşă.
Închid ochii şi sper că, deschizându-i, te găsesc surâzător şi drag, ca pe
vremuri bune. Restul e uitat, fiindcă nu era din tine, din cel ce ai rămas
în veşnicie. Uneori mă surprind cu o bucurie în mine, cu un elan mare.
Parcă îmi e ruşine. E atâta nenorocire în lume! Şi totuşi trebuie construit
cu credinţă şi curaj ceva. Mai bun? Ştiu eu? Ceva viu! Mai conştient,
mai uman şi prin aceasta chiar mai aproape de Dumnezeu. Am poftă să
scriu. Am un fel de libertate mare în mine. Uite, astă-seară mă găseşti ca
altădată binedispusă, aş glumi şi aş râde cu tine. Vii? Sunt aşa fiindcă te-
am visat. De ce dai plapumele la o parte? Toate! Îţi e cald? Bine? A ta.

14 octombrie

Ieri-seară n-am scris nimic special. Eram foarte obosită, n-aveam nici
caiet. Azi trebuie să stau cu tine de vorbă în chestia Nicu-Nellu54. Ce mi-
a spus Nicu astă-seară m-a îngrijorat teribil. Mica sumă de care dispune
cât o să ţină? Surorile sunt într-o situaţie precară. Situaţia lor e poate
disperată. Să fie oare cu putinţă să se facă ghetouri? Am înnebunit cu
toţii!? Deportările sunt de o cruzime ca şi executările! De ce suntem
fiare sistematizate? Omorârea copiilor mici e demenţă sanghinară. Oare
ne dăm noi seama la ce ne vor duce aceste cruzimi? Nu se pregăteşte
oare, cu voie, o revoluţie sângeroasă? Voi, cei eliberaţi, nu puteţi opri
asemenea nelegiuiri? Nu se poate să insuflaţi demenţilor care născocesc
asemenea orori sentimente mai omenoase? Oare bruta alemanică din a
cărei caboşă45* izvorăsc asemenea gânduri, nu e o dreptate divină s-o
pună la loc? Cum priviţi voi de acolo la toate aceste bestialităţi? E de ce
să fii nenorocit de a trăi într-o asemenea epocă! Doamne, fă Tu o
dreptate strălucitoare. Arată-Te. Altfel, se scufundă totul în negură
demonică. Ady [Pantazi] îmi spunea că se fac gheşefturi ruşinoase. Astă-
seară, Nicu îmi povestea fapta netrebnică a patru agenţi de la Asigurări,
care au cerut de la obraz 20 000 lei, fiecare. E o ruşine! Merită clasa asta
infectă a societăţii noastre să piară. Suntem scârboşi. Dacă nici în ceasul
acesta de suferinţă şi jertfă supremă nu suntem în stare să devenim
oameni, atunci merităm să pierim. Doar ţăranii sunt oameni de treabă.
Ei, am auzit, refuză să mai împuşte evrei nevinovaţi, de aceea s-a
inventat deportarea. Sistemul de persecuţie nediscriminată e o mişelie,
care nu trebuie să fie tolerată de creştini. Dar nici unii n-avem curajul să
ridicăm glasul. Ce e de făcut, dragule?

15 octombrie

Am trecut pe la tine, de departe, trecând cu Jora înspre Mimy

Spandonidi. O zi superbă de toamnă, parcă nu ar muri mii şi mii de
oameni, parcă nu ar fi durere nemăsurată pe pământ. Eu, de o linişte
îngrozitoare, parcă tu n-ai fi dus! S-a schimbat ceva complet, un
sentiment sui-generis. Îmi lipseşti şi eşti tot timpul cu mine. Uneori mă
întreb dacă sunt indiferentă sau dacă prezenţa ta mă consolează. Parcă
visez. Tot mai mult visez. Nimic nu mai contează definitiv. Azi-
dimineaţă, sfeştanie la şcoală, festivitatea bine marcată. Mi-a plăcut.
Atmosferă. Jora curajos şi leal. Foarte bine. Copiii însufleţiţi. Poate
acolo să uit de neantul meu, să sper în ceva.
Marietta zicea: „aşteaptă pacea”. Aşa ziceam când trăiai tu. Acum,
când văd ce orori sunt pe lume, mă tem şi de ce va fi la pace. Suntem
nişte brute, toţi. Nimic nu-mi face bucurie, afară de intuiţia vieţii
viitoare. Uneori o am, alteori nu cred. Te aştept, voilà tout46*.
16 octombrie

Dragoste, azi am îngheţat. Am fost la spital, am vorbit cu soldaţii, dar

aveam impresia că je suis de trop47*. Numai bietul Vrăbiuţă, fără un
picior, părea încântat că ne ocupăm de el. Ceilalţi simt nevoia să
vorbească mult. În fond, dacă n-ar fi decât să-i asculţi şi le face bine. Le-
am făgăduit să mai vin sâmbătă. Aş vrea să le duc vestea căderii Odesei.
În mine nu mai găseşte nici un ecou de bucurie. „Luptele de stradă” mi
le evoc prea bine, ajutându-mă cu cele ce văd şi aud în spitale. Orice
veste nu mă mai poate bucura – una singură: încetarea ostilităţilor. Când
va veni? La biserica italiană, un soldat neamţ în confesional. Curioasă
impresie: nevinovăţia individuală târâtă la crimă de colectiv. Unde e
adevărul? Unde e dreptatea? Azi auzeam pe unul din soldaţi, mai
târgoveţ, mai flecar, mai gen legionar, vorbind de izgonirea ruşilor din
Rusia. Am încercat să-i explic că nu e vorba de cotropit o ţară, ci de
desfiinţat un regim. Dar după ce le-a intrat în cap imperialismul, cum să
le mai scoţi din minte asemenea idei? Ca şi celălalt, care am impresia că
e cam mitoman, vorbea de serviete de ruble şi cozonaci şi despre vin în
tranşeele ruseşti ca şi de apă de colonie şi pudră, pentru a conchide că
acolo erau „jidani”. Cum să le mai limpezeşti capul şi sufletul când sunt
otrăviţi sistematic? Doi erau să se ia la ceartă fiindcă mitomanul nu voia
să creadă ce-i spunea vecinul de pat. Alţii sunt liniştiţi, cuminţi şi sobri.
Tot spitalul mi s-a părut mai defectat. Mâine încep cursul. Altădată te
bucurai cu mine! Vii iar?

17 octombrie

A căzut Odesa. Azi manifestaţii. M-am deşteptat în steaguri! Credeam că

mă voi bucura mai exploziv! De ce această lipsă de entuziasm?
 Anul trecut, în plină durere sfâşietoare, ştiam să mai vibrez. Azi sunt
leşinată. De ce, dragule? Am văzut prea mulţi nenorociţi la spital? Mă
doare până la dezgust ce se face cu evreii? E atât de inuman, încât nu
mai pot spera într-un viitor mai bun de la o generaţie care face cruzimile
organizate sistematic. Că putem răbda asemenea monstruozităţi şi să ne
facem executorii unui plan monstruos al altora mă abate până la
deznădejde. Mă doare inima. Mă simt prost. Poate că vii tu să mă iei.
Dacă m-am stins, n-am de ce să mai trăiesc.
Vizita lui Cosacu mi-a făcut bine. El are calmul sănătos al poporului
nostru. Eu n-am nici acest calm şi nici curajul să mă răzvrătesc şi să ţip.
Le-am spus azi în clasă să se scuture de barbarie, dar n-ajunge, trebuie
putere, trebuie o voce tare, trebuie un dinamism ca al barbarilor. Nu cred
să convingă cineva vreodată că asemenea procedeu ar putea servi
vreunui popor. Nu suport răutatea şi prostia. Tu ai plecat la vreme! Eu,
rămânând, trebuie să asist la prăbuşirea tuturor credinţelor mele. Ce va
vrea Dumnezeu cu mine! Oare nu e orgoliu nebun să cred că Dumnezeu
vrea de la mine ceva? Contez eu pentru el? Contează neamurile? Tu ştii
acum: noi răbdăm şi nu ştim de ce! Groaznică e soarta omului conştient.
Tragedia omului abia acum o trăiesc, de anul trecut. Un fel de neputinţă
totală mă cuprinde. Nici o nădejde de mai bine pentru mult timp de aici
înainte. Poate cei tineri vor descoperi ceva bun în această viaţă. Să le
ajute Dumnezeu. Eu sunt frântă.
Nu mai am nici putere de deznădejde în mine. Rabd. Dar nu accept
monstruozitatea! Vii? Te las ca să ascult radio Londra. Şi ăştia mint!
Zi bună azi la Marius Nasta. Familie în sensul adevărat al cuvântului.
Vestea că Irinel nu se mai mută în bloc mă decepţionează, prea mă
bucuram de apropierea acestui tânăr menaj, care îmi e drag. Veştile din
Odesa zguduitoare. Ai noştri sunt liniştiţi, dar ruşii se omoară între ei.
De-ar face odată pace!
Puiule drag, te iubesc. Vii la noapte? Te aştept.
19 octombrie

Stelule dragă, azi o zi grea! Nimic nu-mi merge. Am fost la tine, sus –
sunt goală în faţa crucii tale. Nu vreau să cred, nu pot, nu ştiu ce mi se
întâmplă. N-am renunţat totuşi, deşi vreau să ascult simfonicul la radio.
De ce? Oare îmi închipuiam că tu te superi? Aşi! Din suflet strâmt,
conformist şi din nevoia de a renunţa. A ajuns bolnăvicios. Trebuie să
fac o cură împotriva rutinei din mine. Superstiţia gestului repetat. Până
şi în raportul meu cu Dumnezu am omorât orice spontaneitate. Totul
devine ritual gol. Nu mai vreau aşa fiindcă mă desfiinţez spiritual. M-am
analizat bine azi şi mă înspăimânt de sărăcia cumplită în care trăiesc
lăuntric, nici o nădejde, o detaşare slăbănoagă. Altfel anul trecut când
sufeream. Atunci trăiam dincolo. Acum nu mai ajung acolo şi nici aici
nu mai găsesc nimic pe plac, afară de natură. Acum sunt bătrână. Când
mi-a venit Mariana cu entuziasmul ei după concert, simţeam că nu o pot
suporta la început, mă scuturam de ea ca de un duşman, era toată puterea
ei de viaţă care mă copleşea şi mă umilea şi-mi arăta inexistenţa mea. Pe
urmă a fost bine. Dar la început simţeam că mă zvârl pe geam. Ce să fac,
dragule, ca să revin la viaţă? Trebuie să iubesc, şi eu nu mai iubesc. Am
grija alor mei, a rămas sentimentul de frică pentru ei, altceva decât milă
s-a stins în mine tot, poate nici nu era mult. Aveai tu dreptate că sunt
egocentrică şi pentru ochii lumii! Am fost „virtuoasă” din ambiţie, ca să
fiu impecabilă, acum plătesc această minciună morală prin desfiinţarea
mea morală. Simt că nici cursul nu va fi frumos anul acesta, fiindcă nu
mai iubesc şi nu mai cred în valoarea a nimic. Fireşte, Shakespeare e
frumos, dar toată viaţa omenească e o umbră, simt că nimic nu mă mai
poate deştepta. E deşertul în mine! O grozăvie! Altădată ştiam că sufăr,
dar dincolo de suferinţă e ceva. Acum gândul îmi e sterp de orice
credinţă şi emoţie. Ce să mă fac? E suprema ispită, la care dacă nu mă
susţine o putere din afară de mine, simt că sucomb. Ştiu că sinuciderea e
păcat şi că poate m-ar muta într-un deşert definitiv – aşa trebuie să fie
infernul – sau stilul ăsta de deznădejde. Dar tot nu pricep de ce un biet
suflet de om, care a tins spre bine precum l-a tăiat capul, pentru ce să se
trezească în faţa acestui neant? Nu doar că nu cred într-o supravieţuire!
Uite, în ea am avut prea multe semne. Dar în sensul acestor chinuri nu
cred. Nu le simt pozitive, le simt efectul unor orientări greşite. Eram
croită pentru viaţă plină, dar n-am făcut decât să renunţ la toate
impulsurile mele, socotind că aşa te umanizezi. Desigur că da, cu
condiţia să fii de calitate atât de rafinată. Eu, pesemne, sunt încă de
calitate foarte terestră şi am vrut să fiu angelică. Et qui veut faire l’ange,
fait la bête!48* Mare năroadă am fost. Nu doar că pun preţ pe cele
renunţate, dar, iacă, mor de inaniţie. Sunt ca o iască, scrum. Cum să mă
leg iar de viaţă? Dacă mor acum, sunt bună de rebut. Ce să mă fac? Uite,
mă las în mâna Domnului şi a Sfintei Fecioare. Doar se vor milui şi de
mine. Tu, dacă poţi, nu mă lăsa. Tu spuneai că nu te-am ajutat şi mă
dezolai, acum înţeleg că aveai dreptate. Cu vitalitatea din tine, trebuia să
fi suferit de sărăcia mea interioară, făcută din raţiune fără instincte, fără
pasiune. Mă credeam plină de suflet, dar iată că nici sufletul nu era
puternic într-un trup fără pasiunea vieţii. Doar vorbe, vorbe, vorbe, de
mine! Dacă m-ar mai interesa ceva, ar trebui să scuip asupră-mi. Să
întorc spatele şi să merg înainte. Dar nimic, nimic, nimic în faţa mea şi
nimic în urmă! Neantul vorbitor, iată definiţia mea. Izvorul a secat. Nu
sunt nici măcar sigură că aş crede în ce cred şi spun, sunt o abominabilă
eroare, care se cunoaşte pe sine. Ce să fac pentru ca să pot continua să
trăiesc? Vreau să fac un plonjon în viaţă, fără să mă mai ţin de
prescripţiile morale. Vreau să beau, să mănânc, să urăsc, să doresc, mi s-
a urât de îngerul sterp ce am fost fiindcă e de carton. Am oroare de mine,
de viaţa mea. Dacă mor, să nu mă plângeţi.
Vino să mă cerţi ca altădată! Pussy drag, a ta.
24 octombrie

Dragule, pic de oboseală, am făcut curse imense azi. Biata Ileana a

scăpat uşor. Zi plină. Dejun Marietta, curs, Ileana bolnavă, Radio, Mimy
Sfetea, drum lung până la Mimy [Paleologu], ca minerii prin întuneric,
cu lămpile, prânz amuzant, înapoierea iar pe jos! Bietul Mişu,
sacrificându-se pentru acompaniament. Frapantă opoziţia tot mai
flagrantă a lui Alex [Paleologu] faţă de tatăl său, mai atenuat şi de alt
motiv decât la Jean Paul, dar la fel de agresivă. De ce? El îl adoră pe
tată-său. E valul vremii, pesemne. Pic de somn. Vii în vis?

25 octombrie

N-am făcut nimic toată ziua. Afară plouă. Dimineaţa treabă în casă, apoi
lume. N-am citit nimic. Pierd vremea! Fiecare cu mine 10 minute şi eu
toată ziua! Cum să fac să înceteze asta? Râzi? E de râs. Soarta. Vreau să
citesc. Pic de somn. Încerc, dar desigur zadarnic.

26 octombrie

Stelule drag, tu ştii că Zizellucu nostru a fost foarte grav bolnavă? Îmi e
o frică latentă (de câteva zile), de la masa la Mircea, să nu se întâmple
ceva. Te rog pe tine, dacă se poate, ajut-o să treacă hopul ăsta să se poată
îngriji şi trupeşte şi sufleteşte cum trebuie. Tu ştii cât îmi e de dragă.
Orice face e făcut cu sete de viaţă, care scuză egoismul. De aceea toţi o
şi iubim atât. Vizita lui Ady [Pantazi]. Mă înţeleg cu ea perfect –
adevărat e că sângele apă nu se face. E o dragoste deosebită între noi.
Am impresia că o roade faptul că noi am fost întotdeauna frustrate
materialmente. Ce importanţă au banii? Altele au mai mult! Dacă erai tu
aici, restul nu contează. Vorbit la telefon cu Mircea Eliade. E aşa de bun
şi de blând cu mine de când te-am pierdut. Aurora şi Nicu foarte drăguţi.
Iată oameni generoşi ca şi Mircea şi Régine. Au cu ce? Fireşte, dar e şi
maniera. Îi simţi că au mâna larg deschisă, nu sunt meschini. Obiceiul de
a fi bogaţi? Deloc. Alţii, mult mai bogaţi, sunt meschini. Ei, oameni
socotiţi, dar ordonaţi, generoşi. Te aud spunând: vezi, neamul meu! Mă
bucur cu tine şi îi iubesc. Aş vrea să le fie totul bine. Aş vrea să fac o
plăcere lui Nellu. Te las, pui mic şi drag, ca să citesc cartea lui Ion
Zamfirescu55. Mă interesează. Până acum, nu pare nimic original, e încă
viziune istorică, dar e o sinteză foarte inteligentă. Am impresia că ideea
de ansamblu e originală. Să vedem. Eu am nădejde în băiatul ăsta. Are
suflet şi e foarte deştept şi apreciază fineţea, nuanţa, spiritul. Mariana56,
desigur, l-a ajutat enorm în evoluţia lui. Totuşi, mi se pare că are un soi
de tristeţe în el, un fel de abatere. Oboseală, sau „dezamăgire”? Simte
oare patronajul? Tu spuneai că le agasa la mine şi totuşi nu era nimic în
intenţia mea decât nevoia de a te vedea foarte apreciat, de a te vedea pe
tine deasupra tuturor şi a mea! Oare voi bărbaţii nu suferiţi de mania de
a vă teme de femeile conştiente ca de nişte tirani? Acum tu ştii cât nu
doream decât să fii tu superior şi stăpân! Săr la altceva. De unde
Alexianu are şase milioane pentru casă? Cine credea că el va deveni
stăpânul casei Anei? Noi am fost proşti, pui mic! Dar mai bine aşa. Tu,
sunt sigură, trăieşti în lumină şi seninătate, fiindcă sufletul ţi-a fost curat
ca neaua. Iar eu, respectată şi pentru tine şi pentru mine. Sunt mândră de
tine, aş vrea să port toată viaţa semnul că sunt văduva ta. Te iubesc.

27 octombrie
De 24 ore plouă fără răgaz. Eu, bolnavă în pat. Parcă mă strâng în jurul
meu mai bine şi scap de lumea de afară. Azi-dimineaţă Cella Siegfried a
plâns cu parapon. E de ce, mica de ea! De-am putea fi mai puţin răi în
lumea asta! Dar să începem cu noi înşine. Am iar un val de amărăciune
în mine, deşi n-am dreptate. Azi, atâtea dovezi de prietenie şi dragoste.
Marietta mi-a trimis mâncare, Mişu doctoria, Mimy a telefonat. Rory a
lucrat pentru mine. Valérie a întrebat. Pe ea am paraponul fiindcă nu se
gândeşte decât când are nevoie de o intervenţie, de orişice! E tipul
egoistului care nu cunoaşte decât pe cei care îi sunt de folos. De ce mă
mai tulbur? Aşa este ea de când o ştiu. De când eram copii ne tiranizam.
Dar eu mă înfuriu fiindcă n-am generozitatea să trec peste egoismul ei,
care uită că sunt şi eu om cu nevoi. Mă consideră bună la toate! Cu ce
uşurinţă uită că-mi luase ultimii 17 000 lei ce posedam, făgăduind că-i
dă din moştenirea Anei. Acum, când moştenirea vine, îmi face tot soiul
de socoteli, uitând de datoria faţă de mine. Avea un ton ofensat, parcă eu
o spoliam şi nu admite ca eu să am demnitatea de a nu primi sacrificii de
la cumnaţi, pentru ca să pot, în schimb, împărţi tot ce e al meu. Adică de
ce să mă pun eu în inferioritate, pentru ca alţii să-şi facă toate chefurile
cu ce e al meu şi pe care ei socotesc că nu am dreptul să-l folosesc
pentru mine? Ei bine, nu. Voi fi şi eu egoistă o dată, pe de-a-ntregul. Îmi
plătesc impozitele, depun restul la Aurora pentru o piatră la căpătâiul
tău, şi-mi cumpăr cămăşi, ciorapi şi tot ce-mi trebuie. Prea îmi ţine
socoteală de ce am pe lună! Sunt bufnoasă, e drept. Tu îmi spuneai toate
astea şi eu mă supăram. Acum recunosc şi mă torturează gândul că
lumea e urâtă, începând cu mine.
Tu ştii că banii pentru mine n-au nici o valoare, dar mă doare
nedreptatea egoistă. Adică mie de ce să nu mi se cuvină nimic? Ea
cumpără pe ascuns de toate, nici măcar nu-mi semnalează izvoarele.
Sufăr că trebuie s-o judec. Sufăr, ca şi cum fac un păcat. Şi totuşi,
dreptatea e dreptate. Oare dragostea trebuie să fie năroadă? Să se lase
batjocorită? Aşa or fi sfinţii! Nu sunt din stofa asta. Sunt ceea ce sunt.
Ordinea şi justiţia nu le pot nega.
În fond, n-aş fi bucuroasă decât după ce voi fi făcut prostia de a da tot
ce am, pentru ca apoi să trag pe dracul de coadă. Ce proastă! Sărută-mă.
Te iubesc. De ce azi în vis purtai un palton frumos, dar cam femeiesc şi
demodat?

28 octombrie

Azi iar lume, puică! Anosteală. Valérie în treacăt, binedispusă, dar

„urând” pe toată lumea oficială! Tot mai mult ştiu că oamenii nu se
schimbă! Maricica, furie şi negativă, Marietta agasată de tonul celorlalţi,
Flo echilibrată, Lelia pătimaşă în obiectivitate. Mme Mavrodineanu,
cine o înţelege? Dar e atât de frumoasă şi bună că e destul s-o priveşti.
Atis, cu haz şi detaşată. Eu? Nu mai cred în cele trecătoare. Mariana
singură plină de viaţă şi de sens, e îndrăgostită. Mi te-a adus în
fotografia mare. Eşti tu, dar trebuie să mă obişnuiesc. E ceva străin. Te
port în mine sub altă formă.

29 octombrie

Dragoste, pui mic, Stelule drag, îmi vine să te alint la nesfârşit şi parcă
te aud râzând. Aseară am avut impresia că m-ai atins. Am avut un fior de
spaimă. De ce? Îmi eşti atât de viu şi de aproape! Fotografia cea mare
are ceva straniu de viu. Parcă eşti realmente în casă. Violetele de la Petre
îţi stau aşa de bine. Pui mic şi dulce, nu înţeleg, nu pot, nu vreau, nu ştiu
cum să spun, nu pot accepta că nu mai eşti cu mine pe un loc. Mă
analizez, constat că sunt unele persoane ca Maica şi Paul Desjardins pe
care tot aşa le readuc cu o facilitate mare. Aşa şi Colea şi Tilică – nu au
plecat definitiv. Dar şi peisagii (Pontigny) îmi sunt în faţă când închid
ochii! Oare totul să fie numai memorie?! Crudă enigmă a vieţii. Atunci
de ce nevoia nemuririi? Oare ca o invitare a trăirii în etern, încă din
viaţă? Oare rostul acestui dor să fie altul decât o nostalgie după etern? Să
fie un mijloc de adaptare nou, specific animalului-om? Dar toate
facultăţile superioare spirituale, ex. telepatia, să fie numai efectul unor
cauze fizice? Nimic ce ne-ar întrece? Totul numai dor al nostru, dar
nimic dincolo de el? Atunci, milioane de vieţi pierdute, în iluzia nădejdii
unei alte lumi. Şi a mea. Iluzie sau ce e, ea face substanţa vieţii mele
actuale. Lumina ceţoasă şi luna de astăzi mi-au deschis pofta de lumea
ta. Oare aşa o fi lumina voastră? Dimineaţa am văzut-o pe Zizella. O
lovitură în inimă! Facies descompus. Îmi e foarte teamă să nu se
complice boala. Gândul că şi ea ar putea pleca mă roade. Prea e tânără şi
prea iubeşte viaţa. După curs, Régine, spre seară, din întâmplare,
întâlnire cu Rory – m-a dus alături de şcoală în subsolul în care se
pregăteşte sala tinerilor filozofi. Conversaţie foarte simpatică cu
Noica57, Tatu şi alţi doi. Mi-a dat curaj pentru viitor. Se potrivea cu noua
dispoziţie de educare în şcoală, cel puţin coincidenţă în sufletul meu.
Acasă: Ileana bolnavă. Tity spune: „chichiţe”. Cam are dreptate, e foarte
răsfăţată. Dar eu tot am grijă până n-o ieşi din boală complet. Tu ştii ce
gândesc despre unele intervenţii. Am constatat încă o dată ce uşor se
amestecă oamenii în ce „nu le fierbe oala”, dar şi cu ce puţin simţ de
răspundere. Mă întreb cât vor participa profesorii la educaţia studenţilor
– luându-şi răspunderea? Prima îmi pun această întrebare. Cum e să-ţi
iei răspunderea micilor c…ve? Dacă aş putea să am în grup doar fete
cumsecade! În fond, toate trebuiesc crescute! Băieţii sunt mai greu de
controlat. Vom vedea.
29 octombrie

Dragule, am fost astă-seară la Mircea, era ziua lui. A fost foarte agreabil.
Tu erai lipsă, nu te simţeam acolo. Mâncare bună. Voie bună pe cât e
posibil. Opresiunea din pricina persecuţiei evreilor. Nicu [Satinover] e
un om extraordinar, are o demnitate hors concours49*. Nu lasă să se vadă
nimic. Maricica foarte drăguţă. Intimitate plăcută. Mircea foarte
simpatic. Dar am impresia că deja e puţin pus de o parte. Se vorbeşte
fără a i se adresa direct, nu mai e ascultat ca înainte! Am suferit azi din
această cauză. E drăguţ cu mine. Îmi oferă 30 000 lei pentru fisc. Nicu la
fel. M-am gândit să fac altfel, Mircea e de acord. Şi tu, ce îmi spui?
Discuţia cu Valérie, inutilă! Nu ne putem schimba, nici ea, nici eu.
Sufăr să văd cât este de egoistă şi lipsită de dragoste. Nici un cuvânt
drăguţ pentru Marietta, ai spune că nu îi e soră. Invidia de a şti că
Marietta nu se istoveşte ca ea. Valérie nu ne iubeşte. Ciudată fire. Nu
iubeşte pe nimeni. Îşi iubeşte fata în felul ei. Ea blestemă totul şi pe
toată lumea. Mă înfurii degeaba, nu schimbi pe nimeni, abia pe tine. O
iau aşa cum e, îţi promit, iubitule, să nu mai judec pe nimeni, mai ales să
nu mai încerc niciodată să-mi conving contemporanii despre ce ei refuză
să înţeleagă. Tinerilor, este datoria noastră să le spunem ce credem noi
că este datoria noastră şi a lor. Dar pe bătrâni? Fiecare crede în felul lui.
Iubitule, sunt distrată tot timpul. Gândirea mea e împrăştiată. Unde eşti?
Visez tot timpul. Azi m-am surprins cu o cochetărie. Mi-am aranjat
obrazul, părul, cu grijă ca în timpul când voiam să plac. Efectul a fost
sensibil. Adria a găsit că arăt très grande dame50*. Arătam aşa, într-
adevăr. Viaţa mă prinde iar uneori, prin combativitate. Surâzi, îţi baţi
puţin joc, căci ştii ce puţin contează asta. Dar vezi, pui mic, pesemne că
nu am trăit destul, prea am visat şi mai ales de la Oxford am luat o
atitudine religioasă mai grea decât o suportă natura mea nemistică. Fără
să vreau m-am falsificat şi de aceea sufăr uneori cumplit. Ce e adevărat
dă bucurie, numai ce e fals te poate deprima. Chiar durerea, cea vie,
insuportabilă, uneori se făcea bucurie de viaţă în mine. Acum trebuie să
trăiesc cu multă atenţie pentru ca „văduv” să nu devină „un idol”, aşa
cum spune St. François de Sales. Să nu devină o „meserie”, o carieră, o
uniformă. Nu vreau să fiu une veuve abusive51*. Ce greu e să fii complet
veridic, fără nici o poză faţa de tine însuţi! E foarte greu să fii om, e cel
mai greu lucru. Ce ne cere oare altceva religia creştină? Ce or fi făcând
Buchmann şi ceilalţi de acolo? Visez iar tot timpul, nu sunt atentă.
Vorbesc cu tine, mai repede decât pot scrie. Azi în fotografia mare ţi-am
văzut iar ochii de copil bătut şi trist! Sunt ochii pe care i-am sărutat cu
dragoste necondiţionată, cărora le iertam tot restul. Dacă pot să-ţi fiu de
vreun ajutor, cere-mi-l. Viaţa curată, dreaptă, bună, omenoasă, te poate
mulţumi? Încerc să ies din deşert, poate pe o cale foarte joasă: mâncare
bună şi puţină grijă de persoana mea.

30 octombrie

Dragule, citind cartea lui Ion Zamfirescu despre „Spiritualităţi

româneşti” – tu erai la curent cu cultura românească pe latura ei literară
ca şi istoria. Eu sunt atât de puţin pregătită! O lipsă mare, datorită
liceului făcut acasă, sărăcuţ. Sunt cunoştinţe pe care nu le mai recuperezi
mai târziu decât cu răceala minţii. Nu le-am trăit la timp în adolescenţă,
nu am vibrat atunci pentru ele (sau numai pentru câţiva poeţi de frunte).
Acum, le „ştiu” prin inteligenţă, dar nu au rădăcinile foarte adânci pe
care ar trebui să le aibă. Resimt deseori un occidentalism în mine care
stăpâneşte românismul meu. Desigur atmosfera celor 15 ani de acasă!
Mama crescută în străinătate, tradiţionalistă înfocată, dar teoretic. Mult
mai român era Sterică, deşi jumătate grec! Călugăriţele, Frau Flora,
Merchenbücher, liedurile lui Schubert, pe care le cântam când încă nu
ştiam doina! Atmosfera unei familii occidentale, cu nostalgia
Occidentului! Şi totuşi, mă simt româncă prin dragostea pentru pământul
şi omul românesc. Şi desigur prin instinctivul ataşament pentru
ortodoxia pe care am apărat-o în mine împotriva tuturor asalturilor
venite de orişiunde. Şi mama, la fel! Tata era profund ortodox – fără s-o
ştie. Această fidelitate, susţinută apoi şi de cunoaşterea critică, mă
salvează în propriii mei ochi. Sunt româncă adevărată, prin chiar
subconştientul meu. Mă simt solidară cu ultimul milog român. Dar sunt
ignorantă în ceea ce priveşte istoria culturii româneşti. Mă voi
documenta. Citesc cu pasiune istoria culturii româneşti, unde o găsesc
făcută bine, obiectiv, occidental. Aş vrea să pot să scriu ceva pur
românesc. Trebuie să mă inspiri tu. Chestia, azi, între Marietta şi Ady,
mi-a fost penibilă. La ce tensiuni poate duce sentimentul de a fi
frustrată, la M., sentimentul unei jene morale, la Ady. Eu una cred că
Ady suferă de a şti că noi ne socotim nedreptăţite de Anna. Poate mă
înşel. În toate cazurile mă mir, adânc, că a putut discuta o asemenea
bagatelă, când putea, de la ea, să rezolve litigiul. Nu ştiu încă ce motive
au oprit-o să aibă spontaneitatea unei eleganţe elementare, dată fiind
suma modică pentru o milionară. Sentimentul că nu se cuvine Mariettei,
sau altceva? Inima omului e complexă. Zgârcenie? Nu cred. Tu ştii.
Poate îmi spui. Te aştept sigur.

31 octombrie

Dragule, iar „kraval” cu Marietta din cauza fetelor C. E o

temperamentală ca tine. Trebuie lăsată să-şi verse focul. Încă o dată zic:
banul, invenţie a Diavolului pentru a dezbina oamenii, sau să-i încânte
greşit. Eu însămi, deşi îi dau imediat, mă simţeam „bine” cu ei. Îţi aduci
aminte ce fericit erai când luai un onorariu mai mare? Împărţeai banii
stante pede52*, dar erai mulţumit! Iar mă prind că nu există între noi un
hotar absolut! Vorbesc cu tine ca şi cum ai fi cu noi. Mircea iar a avut un
mic acroc, dar era bine. Vorbeam cu Aurora de tine, de Maica, de Vintilă
ca şi cum eraţi cu noi. Telefon lung cu Tity. Ştii tu ce spuneai. Ameţelile
devin prea dese. Ficat. Stomac? Tensiunea? A vedea! De ce nu vii în vis?
Dor teribil.

1 noiembrie

Dragule, azi zi frumoasă de toamnă. Astă-seară Maricica. Ce casantă e

cu Mariana. Om ciudat. Nimic de schimbat, doar s-o laşi să-şi dea
drumul ideilor, atunci uită opoziţia în care se învăluie. Recunosc că nu e
uşor de trăit cu ea, Valérie trebuie să fie uneori exasperată. Eu o las în
apele ei. Mariana foarte cuminte, a plecat devreme. O nervozitate
desigur, dar pe care şi-o cultivă. Elevele Şcolii Sociale cam fără alură.
N-am nădejde în îndreptarea noastră decât prin ţărani, restul contaminat
de vechea superficialitate şi confundă înţelegerea cu temperamentul.
Nimic nu ne poate salva decât o credinţă vie. Eu o ţin prin voinţă. Uneori
mă năpădeşte îndoiala. Văd mitul sub dogmă. Nu mă emancipez, căci nu
ştiu cât pot singură. Şi iar îmi spun: ortodoxia noastră este opera unei
vechi experienţe de credincioşi, iar credinţa noastră în nemurire e veche
cât oamenii. Trebuie să fie ceva esenţial uman. Cristos nu a minţit. El a
înviat. Vreau să trăiesc intens ce mi se oferă: muncă, natură, afecţiunea
alor mei şi a prietenilor, un gând, o carte, vreo călătorie. „Restul lasă-l în
voia lui Dumnezeu”, cum spunea Montaigne. Nu trebuie să ne chinuim
„metafizic”. Să fim de treabă, aici, de „dincolo” va avea grijă
Dumnezeu. Saltul peste „aci” mi se pare prezumţios, orgolios. Tu ai ştiut
ce faci, când te bucurai de viaţă. Eu nu mai am destulă dragoste. De
aceea credinţa mea scade. Trebuie să privesc lumea, dincolo de tristeţea
mea.

2 noiembrie

Pui mic, ce curios te-am visat. Te purtam în braţe, dar erai jupuit şi alb
ca laptele. Să înţeleg că tu a fait peau neuve53*? Eu cum te port în braţe?
Rugându-mă pentru tine?
Azi la Conservator, profesorii m-au decepţionat. În loc să se bucure că
au dreptul să-i crească pe elevi, n-au văzut decât partea grea şi mai ales
au atribuit ministrului tot soiul de intenţii. O lăbărţătură care m-a
deziluzionat. Nu suntem nici măcar acum serioşi. Eu mă bucur să stau cu
ei de vorbă şi să mă ocup de ei.
La tine, sus, florile trecute şi cam fără rânduială. Gen biroul tău!
Pesemne că e o coerenţă în toate! Pui mic, merci că ai venit. Te aştept
iar.

4 noiembrie

Dragoste, de ieri sunt iar furie pe nemţi. Din toate părţile vin veştile că
se poartă prost cu soldaţii noştri. Pe de o parte, oficial anunţă victorii
româneşti, iar pe de alta, îşi bat joc de noi. Adică, profită de noi, ne storc
de toate, ne consideră popor de sclavi şi au pretenţii să murim pentru
interesul lor. Al nostru? Ce le pasă! Costel Vişinescu mi-a confirmat tot
ce simţisem în ultima vreme: obrăznicia, hoţia, cinismul acestor
cotropitori. Veştile politice sunt alarmante. Dar eu tot trag nădejdea că
nu suntem în aşa hal lipsiţi de instinct de conservare, încât să ne lăsăm
jucaţi de ei! Dacă verzii se lasă iar instrumentaţi de ei şi vor face iar
vreo trăznaie, şi ajungem la război civil, adică tot ce contează ei pentru a
face din noi protectorat. Îmi e ruşine să gândesc atât de mârşav de ei, dar
intuiţia mea nu cred că mă înşală! Iată la ce circumspecţie ne-a adus
politica de şnapani a „prietenilor” noştri! Sunt atât de scârbită când văd
că cei ce ne conduc admit la cotropitori să se îmbuibe cu de toate, iar
poporul român să moară de foame, încât nu mai doresc nimic alt decât să
scăpăm de toţi nemernicii. Chestia cu conservele Cochii B. şi a
pantofilor Maricichii e dezolantă – pentru nemţi şi nemţoaice se găseşte
orişice, pentru noi însă nu! Doamne, când vei plesni pe neobrăzaţi?
Trebuie să vină şi ceasul în care nemernicii vor da socoteală! Puică, voi,
dacă sunteţi, cum răbdaţi atâta nemernicie, nedreptate şi brutalitate, fără
să interveniţi? Poate că Dumnezeu vrea aşa, are El un plan cu efecte
întârziate! Până acum, e drept, toţi au plătit. Va veni şi ziua judecăţii
pentru dictatori şi cei care au dezlănţuit nenorocirea.
Astă-seară la Mircea, care era bine. Discuţii cu Valérie, de data asta
eram la fel de înfuriate pe nemţi. Tot îmi propun să nu mai discut, dar
zadarnic. Am să fac voeux54* de tăcere. Te văd surâzând sceptic şi ai
dreptate. Sunt incorigibilă. Am să încerc să mă învălui în mutism. Azi cu
Tity am ştiut să nu intru în ceartă. Când a început să-mi „ordone” că
trebuie să mă duc la cinema, am simţit că ţip dar m-am stăpânit eroic,
am deturnat vorba altfel am fi ţipat ca la ţară. E în fiecare om o tiranie, o
nevoie de cotropire măcar a voinţei lui! Trebuie rezistat cu eroism
împotriva valului de barbarie care ne cuprinde pe toţi. Trebuie vorbit
despre asta şi altora, în special celor tineri.
Iar mă culc, iar dorm, iar o zi fără nici un folos! Înţeleg tot mai bine
ce înseamnă condamnarea la nefiinţă a celor care şi-au pierdut viaţa fără
nici un folos! Sentimente umilitoare. Ce mă aşteaptă? Mă rog lui
Dumnezeu să-mi acorde o moarte uşoară, fără spaimă, dar dacă şi
moartea o fi tot un chin searbăd? Cu dragoste şi dor nespus.
6 noiembrie

Stelule drag, ieri am fost prea obosită ca să scriu. Mă omoară ghetele! E

vârsta? Probabil. Cu sentimentul pe care-l aveam la Paris, azi am fost în
târg şi am cumpărat galoşi, ciorapi etc. Ca şi cum banii ar avea altă
valoare când puşi la o parte îi destinezi „cheltuielii”. Un sentiment foarte
agreabil: nu suma importă, ci libertatea de a dispune de ea. În asemenea
dimineţi pricepi siguranţa pe care o au oamenii bogaţi, deşi nimic moral
nu îi îndreptăţeşte la o atitudine de superioritate.
Timiditatea funciară a omului lipsit! Are dreptate Marietta când se
consideră nedreptăţită tocmai din această lipsă de libertate şi prin asta a
lipsei de aplomb social.
E vânt mare afară. Ar fi de o mare tristeţe acest ceas dacă nu aş simţi
că eşti cu mine. Uite, intri pe uşă cu pălăria puţin pe ceafă, paltonul
deschis, cu mutra obosită. Priveşti spre mine mucalit şi râzi. Umbli cu
lucrurile de pe toaletă, depui ceasul, îţi faci cărarea, acum te dezbraci,
pui haina pe scaun, iar surâzi şi îmi spui „Moţule, tu eşti o fată
deşteaptă, tu vezi şi ce nu văd alţii!”. Tragi de haz o mică înjurătură,
scoţi cravata şi fularul, vesta, te văd cum scoţi butonul de la spate! Acum
potriveşti perina la fereastră ca să nu tragă. Eşti în cămaşă, te rogi, treci
dincolo să iei ceva.
Puiul meu drag şi dulce! De ce te aşezi pe canapeaua de piele cu
mâinile la frunte? Hai, lasă regretele, viaţa ta a fost folositoare altora, ţie
însă nu. Eu jur în faţa lui Dumnezeu că fără tine rămâneam o găgăuţă.
Te-am chinuit uneori judecându-te sever, credeam că fac bine că te
scutur! Mai bine mă făceam cârpă şi te iubeam. Nu te-am ajutat cum îţi
trebuia ţie sau aşa trebuia! Ştiu eu? Suntem rezultatul educaţiei, al
mediului, al tradiţiei. O femeie de treabă e aşa. Am fost aşa, uneori aşa
cum ştii, à contre coeur55*! Cum aş şti acum să fiu nevasta ta. Dragoste!
Dacă ne mai naştem o dată tot pe tine doresc să te întâlnesc, tot cu tine
să fac casă, amândoi mai înţelegători.
Mi se revarsă sufletul de dor! Mă gândesc la săraca Angela Cristescu,
a murit unicul ei copil, Rafail. E cu voi? Poţi tu să-i mângâi pe bieţii
părinţi?
Copiii (Costel, Teddy, Mariana, Zlatcu) mi-au făcut bine, dar băieţii
sunt prea trişti, i-a maturizat războiul. Sunt convertiri variate! Mă bucur
să-i revăd, vin luni la clasă, aş vrea să le fac o lecţie frumoasă, să-i ajute
să trăiască. Mă ajuţi tu?

7 noiembrie

Azi, pui mic, am făcut o lecţie frumoasă, dar foarte puţini au putut să
înţeleagă, îmi dau seama. Sunt subiecte pentru cei evoluaţi. Luni îmi
făgăduiesc să le fac o lecţie care lui Costel şi lui Teddy să le fie un ajutor
în starea lor sufletească. Telefonul Roriei mi-a făcut o bucurie. E o mare
mângâiere să ştii că faci bine duhului altora. Tu iubeai asta în mine, de
aceea iubesc şi eu latura asta în mine: fervoarea pentru frumuseţe şi
toate valorile adevărate. Marietta, care a coborât două etaje ca să mă
sărute, mi-a fost prilej de bucurie. Şi la Mircea, cu Régine, Nicu şi
Aurora, am trecut un ceas de înţelegere bună şi caldă. Bună şi în
cumpărarea de mezeluri, care erau în cantităţi suficiente! Zi bună şi prin
sentimentul că eşti cu noi. Mâine mare paradă, voi încerca să prind ceva.
Ziua mi-aminteşte întoarcerea din 1918. Era tot în noiembrie, după câte
mi-amintesc.
M-ai aşezat în vitrină într-un magazin lângă Riegler, între Teatru şi
Capşa. Parcă era ieri. O văd pe Regina triumfală! Amintiri, vis. Oare
experienţa voastră e asemănătoare cu imaginile prezente, dar fără
substrat material? Îmi închipui viaţa ta ca un vis. Şi totuşi tu ai, sper,
putere pe lumea asta. Tu poate ne influenţezi, fără ca noi să ştim. Cum să
fac să fiu iar receptivă, ca anul trecut, la tot ce vine de la tine? Ori tu nu
mai vii atât de des, ori eu nu mai am sensibilitatea acută pentru
„dincolo”?! Mă prinde viaţa iar în mreaja ei. Anul trecut eram cu tine.
Dar poate aşa se cuvine.
Mâine, pentru sărbătorirea lui Jora, voi face aici o excepţie, mă voi
duce la concertul dat de elevi şi profesori. E ceva foarte intim şi al şcolii.
Dimineaţa poate mă duc să privesc parada de la Credit închid ochii şi te
văd defilând în uniforma Frontului58 la 9 mai 1939. Te văd, sculat pe la
ora 6, febril, fără astâmpăr, tânăr şi frumos şi fercheş. Ai plecat de pe la
şapte şi jumătate – opt la minister, v-aţi încălzit puţin într-o bodegă (cu
colegii tăi), te-am văzut păşind serios şi decis în plutonul de avocaţi. De
sus te urmăream cu mândrie, cu dragoste. Se deşteptase în mine femeia
mândră de bărbatul ei militar! Erai un fel de combatant în rândurile
elitei româneşti! Când mă gândesc că mâine se va aclama un altul decât
cel de atunci! A fost vinovat.
Recunosc, dar nu el singur, ci şi împrejurările. Antonescu nu s-ar fi dat
cu Axa dacă nu era mânat de sentimente de ură sau cel puţin de opoziţie
faţă de Carol al II-lea. Şi acesta n-ar avea azi tort56* dacă conjuncturile
Europei ar fi fost cele dorite de toată lumea.
Discursul lui Goebbels foarte semnificativ. Se adresează unei ţări care
se agită întrebând: „Până când?”. Simptom că la ei acasă e nerăbdare şi
oboseală. Până când? Până unde? Nu mai ştie nici Hitler. A sosit
momentul critic pentru aventurieri. Îl simt cum creşte. Pentru biruirea
bolşevismului, merită, totuşi, un gând de iertare. Azi, în preajma
sărbătorii de mâine, mă simt generoasă. Dar toate popoarele robite şi
absolut nevinovate îl vor ierta vreodată? Cine e complet nevinovat de
groaznica aventură prin care trece Europa? Toţi suntem vinovaţi. Numai
Dumnezeu are dreptul să blesteme şi să ierte. Oare mâine vor pluti
deasupra celor vii toţi cei care au căzut şi s-au jertfit? Îmi place să cred
că ei vor fi în fruntea alaiului. Între voi şi noi drumul e neted, voi doar
sunteţi înainte! Aşa trăiesc şi îmi fac viaţa posibilă şi mie, ori plăcută,
când soarele e frumos pe cer. Mâine voi sta de vorbă cu tine despre cele
văzute împreună! Dragii mei toţi! Mi-e dor de voi teribil – Maica, Colea,
Buby, Nicuşor şi Vintilă, Tilică şi Liviu cei plecaţi de curând. Mama şi
Sterică sunt mai departe, dar îi iubesc, îi ştiu că ne păzesc.

8 noiembrie

Dragule, azi m-am gândit la tine cu dor, cu melancolie, cu puţină ciudă!

Eram sus la Credit, te vedeam că defilai odinioară în front, apoi am
vorbit mult cu Tanţi Fonescu care pare că te-a cunoscut foarte bine, am
priceput că a fost o pasadă a ta. Mai mult? Nu ştiu. M-a apucat
melancolia la gândul că eu stăteam acasă şi te aşteptam şi azi fac la fel.
Dar nu eşti tu de vină! E natura mea care se fereşte de viaţă, care se
fereşte de realitate.
Azi o zi atât de plină! Dimineaţa: parada. După-amiază sărbătorirea
lui Mişu Jora59.
Parada, impresionantă. Toţi cei ce treceau prin faţă noastră erau eroi
fiindcă scăpaseră din ghearele morţii! Toţi copii, tineri, subţirei. Viaţa
lor e preţioasă de două ori. Mă obseda bietul Rafail. El unde e? Şi atâţia
alţii. Îmi e dor de răniţii din Sala 4.
Zi mare. Totuşi o opresiune în toţi. E bucuria unui amputat. Sunt
convinsă că luăm şi Ardealul. Dar faptele de arme din Rusia au un
caracter mai general, mai universal valabil. Conversaţia cu Rab plăcută,
mai ales revelatorie. Am simţit seriosul din ţara lor, convergenţa tuturor
puterilor. Tensiunea conştientă a celor de acasă. Aci, la noi, nu e aşa.
Prea mulţi se amuză când alţii mor şi suferă! Într-o intonaţie am prins
toată deosebirea. Când îl ascultam pe el am avut ca o fulgerare, o
înţelegere superioară a acestui război. Dar mă tem de efectele unei
propagande ale cărei victime sunt chiar nemţii de bună-credinţă. Pot eu
să cred că Hitler a declanşat acest război monstruos de dragul unei
ordine noi în Europa? Ca să se nască un om demn şi cu personalitate?
Curios drum şi-a ales, drumul totalei distrugeri omeneşti. În vorbe o fi
frumos, dar în fapte! Simt că trebuie să mă lupt tot mai aprig cu opinia şi
cu mine pentru a nu mă lăsa antrenată în admiraţia curentelor false. Pe
oameni i-a dinamizat punându-i la muncă în vederea cuceririi. Pesemne
că le trebuie şi o înfrângere ca să devină întregi. Şi noi am meritat cele
din anul trecut din pricina uşurinţei noastre. Şi Franţa la fel. Numai aşa
renasc conştiinţele naţionale. Neamţul vorbea de o armonie europeană,
comparând-o cu coeziunea între judeţe, dar, dedesubt, socotea ca ordinea
asta să fie nemţească. N-au murit atâţia pentru ca să renunţe ei la
hegemonie! Dar noi nu o vom înghiţi cu voie. I-am spus domnului Rab
că depinde victoria lor de felul cum vor şti să se comporte cu cei învinşi.
El era încredinţat de prietenia franco-germană. Eu mă îndoiesc foarte
tare. Aş dori-o din toată inima, dar nu o cred posibilă acum cu poporul
francez. Cei mari? Da. Poporul trebuie să aibă însă resentimente
groaznice. La noi plutonul lor a fost aclamat, vorba lui Mişu: asta nu
credeam să văd! M-am abţinut să strig „Hurra!”, dar în mine era aceeaşi
omenească simpatie, deşi nu atât de duioasă ca pentru ai noştri! O
reticenţă m-a oprit însă să aclam. Pe ei, individual, din toată inima, dar
armata cotropitoare a nazismului? Nu. M-am analizat dacă nu e o
încăpăţânare orgolioasă în această atitudine, poate e şi asta. Dar e şi
raţiunea limpede care nu se lasă ademenită nici chiar de jertfe, necum de
succese, pentru a-şi face judecăţile de valoare. De la om la om, nici o
barieră. De la adevărul moral la sofismul moral, un abis! Pentru aceasta
nu vreau să-l trec – şi lupta în mine e mare, din pricina simpatiei pentru
un popor pe care nu-l pot decât preţui, cu toate că îl înjur din inimă, când
îl ştiu nazist.
 Domnul Prost era otrăvit săracul! Îl înţeleg. Vede cu ochii cum un
popor prieten e antrenat înspre duşmanul Franţei. Trebuie să se fi simţit
foarte singur, de aceea am stat cu el mai mult până a venit Alex să ne
ducă în sala cea mare. Alt sentiment opresant: totul se schimbă cu
vântul! Câte parade ca acum am văzut! Din fericire poporul român e
acelaşi, deşi stăpânii şi prietenii se schimbă prea uşor şi nu numai la noi!
E o frământare, o goană, o frenezie spre ce? Dumnezeu singur o ştie.
După-amiază mică sărbătorire a lui Jora. Vorbitorii m-au decepţionat.
Rosetti, academician, dar ostaş, a vorbit simplu, cald. Mănucă mi-a părut
prolix şi fâstâcit. Cred că l-a intimidat maestrul Enescu. Acesta radiază
omenie superioară. Jora foarte emoţionat. Muzica lui minunată, directă,
viguroasă, cu elan şi umor. Întâlnirea a două sensibilităţi omeneşti de
primă calitate: muzica lui Jora pe versurile lui Pillat. Evantia Costinescu
a cântat delicios. Mi-au plăcut şi cântecele lui Paul Constantinescu şi
versurile lui Radu Gyr. O bucurie mare creştea în mine la contactul cu
arta românească. Nu m-am dus la Jora acasă fiindcă îmi părea că tu nu ai
merge cu mine, că te-ar durea. Nu-mi face rău, ba chiar îmi pare bine că
mă ţin la o parte de ceea ce Tity numeşte: la vie57*. Adică sindrofii,
petreceri, nu-mi mai plac, că doar niciodată n-am fost mondenă.
Concerte, conferinţe, teatru, o masă intimă, asta da. Nu mai suport lumea
mondenă. O să vină şi asta. Dacă nu, cu atât mai bine. Te las, pui mic, e
târziu.

9 noiembrie

Pui drag, trebuie să fie f.f. târziu. Azi iar luptă în mine. Oare
încăpăţânare sau instinct moral solid, care nu mă lasă să mă închin
nemţilor? Altfel nimic nou! La Mircea după-amiază cu toţii acolo. Merci
pentru vis.
10 noiembrie

Puiule drag, astăzi am suferit aproape fizic de lipsa ta. Eram la dejun la
Marietta. Şi cu Dan Roşianu. El şi Jean Paul erau „copii” – chipul
familiei şi „familia” se accentuase. Mă simţeam fără rost.
Toată dragostea mea de soră, de mătuşă o simţeam esenţialmente
zadarnică, adică dispărând eu din cerc, nimic nu lipsea. Rămânea întreg.
Şi deodată vocea diseusei al cărei nume îl uit cânta la radio Attends,
attends58*. Am retrăit momentele frumoase ale unei vacanţe de Crăciun
la Câmpulung la „fabrică”. Vedeam peisajul înzăpezit prin fereastră, am
retrăit într-o clipă tot complexul de tristeţe, de melancolie, când mă
simţeam delăsată. Azi, prin dispariţia ta, m-a copleşit un dor sfâşietor,
un sentiment de paria. Mă întreb de ce acest complex de inferioritate din
pricina singurătăţii? Doar pretindeam că singurătatea e semnul
maturităţii umane! E adevărat pentru făpturile estetice, dar pentru
ceilalţi singurătatea asta, inutilitatea sentimentală este o pedeapsă grea.
O trăiesc ca atare. Trebuie să ispăşesc ceva. Un egocentrism care nu se
cade unei femei? Chiar o înţelegere intelectuală care nu se cade unei
femei, nu pentru că ea ar fi o fiinţă inferioară, dar dimpotrivă, fiindcă
natura ei creatoare o împinge dincolo de ea, în totală înţelegere, care e
iubirea. Nu am fost „femeie”, am fost un hibrid. Asta e. Asta ispăşesc
suferind de singurătate. Tu, dacă rămâneai singur, cu toată durerea pe
care, sunt sigură, că ai fi resimţit-o sfâşietor, tu, bărbat, te acomodai cu
singurătatea. Vezi, îmi amintesc că-ţi lipseam când plecam de vacanţe,
nu-ţi plăcea fără mine mai mult de 3-4 săptămâni. Am fost o proastă. N-
am ştiut să trăiesc la timp toată bogăţia vieţii noastre. Te-am iubit cu
patimă, pe urmă, cu durere, cu singurătate voită, acum însă de-abia ştiu
ce este această singurătate. Oare ce vrea Dumnezeu de la mine? Să sufăr
mocnit? Să mă smeresc? Dă-mi dragoste, dacă eşti cu adevărat! Vezi cât
sunt de iremediabil tristă, adu-mi tu în vis mângâiere. Uite, dacă nu aş
putea sta de vorbă cu tine aşa, cred că m-aş împietri. La clasă, eram la
început străină şi de mine. Pe urmă, am vrut să explic lui Costel ce e
frumuseţea izbăvitoare de toate chinurile şi spaimele, am făcut o lecţie
bună. Copiii au mulţumit. Au venit apoi la mine. Aş vrea să scriu „la
noi”. Azi, aşa cum te cred acum, ai fi fost mulţumit să stai de vorbă cu
ei. Faptul că au venit cei doi Patrulius m-a bucurat. Înseamnă că s-au
simţit bine. Puff e foarte viguros şi combativ, e bărbat. Îmi aminteşte în
grup de tine când erai „spaniol”. Costel e gen Ghighi. Am să-i chem mai
des dacă le face bine. Maricica se simţea foarte bine. Am văzut-o
mulţumită.
În fond, noi am rămas un menaj foarte tânăr. Ne iubim ca la început,
chiar dacă fiziceşte nu mai este nimic. Dar dorinţa noastră a fost
totdeauna dor şi a persistat ca atare, chiar la aniversarea a 25 de ani de la
căsătorie şi la mine, uite, persistă şi acum, după plecarea ta dincolo. Tu
ai simţit chiar în zilele acelea cu ce dragoste nelimitată te serveam. Dacă
şi tu simţi această legătură, atunci, cu tot tributul meu de suferinţă, sunt
fericită. Dacă n-aş avea tot timpul nevoia imperioasă de dovada valabilă
şi pentru raţiune a existenţei tale! Aici e buba fiinţei mele: incapacitatea
dragostei de a-şi găsi răspunsul în ea însăşi. Mai am de învăţat, de
suferit, până a fi demnă de „dincolo”! Ajută-mă tu, Stelule drag.

12 noiembrie

Azi-dimineaţă mi-a citit Henter, zis şi Fatty, nişte elucubraţii

cosmologice. L-am ascultat cu resemnare, fiindcă e interesant cum
inteligenţa omenească se învârte în jurul aceloraşi probleme şi le rezolvă
cam la fel. A ajuns singur la concepţia eternei reîntoarceri şi alte detalii.
Nu e prost, păcat că e incult. Nu cred să aibă răbdare să se înhame la
cercetare şi la învăţătură. Speculaţiile lui stau în vânt şi pe intuiţie fără
control. Mai ştii ce poate da mai târziu? Dar fără cultură ştiinţifică va
continua să „simtă” şi să stea pe loc. Iată imaginea vie a nivelului nostru
cultural: inteligenţă, curiozitate nativă, fuga de lucru serios.
La curs copiii foarte atenţi asupra Frumosului pur. Deschiderea
Institutului francez. Acum, atmosfera mai puţin intimă ca altădată, mai
impersonală, dar semn că simpatia pentru Franţa e tot vie. Delobel viu,
cam teatral, cam vehement. Idei generale clare, nimic care să te
adâncească, departe de Dupront. Jean Mouton – demnitate franceză şi
ţinută calmă, nu mai era însă ce era acum doi ani. E afluenţă mare, e un
curs public. Mi-a fost simpatic Bernard, unul din cei vechi. M-am gândit
„cântecul meu răsună pentru masele necunoscute”.
Săraca Bitzi Popovici. Altă lovită de soartă – şi câţi pe care nu-i ştim.
Père Merloz, permanenţa! Neschimbat în umoarea lui, fiindcă inima lui
nu-şi schimbă stăpânul! Maricica m-a întristat. E iar ca un arici, veşnic
nemulţumită, negativă până şi în înfăţişarea ei exterioară. E timpul să se
mai odihnească şi să-şi facă un rost al ei. Îmi e dor de cultură, de
învăţătură adâncă. Cum să fac să mă concentrez iar? Astă-seară la
Mircea. Mă întristează, e tăcut şi „absent”. Zizella pleacă la operaţie
vineri, la Viena. Slabă, dar veselă. Tinereţe! Bietul Mircea! Degeaba
spune Valérie că inteligenţa se degradează. Buba e fizică, spiritul e lucid
şi suferă. Un energetic şi independent ca el, azi un infirm, un dependent!
Dragule, tu ai fost până la urmă liber!

13 noiembrie

Puiule, sunt azi 31 ani (stil nou) de când s-a prăpădit mama! Era zăpadă
puţină şi atunci! Pe vremea aceea tu trăiai, gândul tot spre tine se duce.
Acum? Viscoleşte groaznic afară, e vremea de intimitate a căminului, eu
sunt singură. Azi te credeam lângă mine pe prag la coana Sabina. Te
vedeam, te mişcai şi-mi râdeai, scoţând o ţigaretă. Eşti în mine. Dar eşti
în afară de mine? Ar fi grozav să nu mai fii! Conversaţie lungă cu coana
Sabina. E de o vioiciune fără pereche, şi de o tinereţe de alură! E furie pe
Antonescu, a decepţionat-o. Rezistă cum puţini mai rezistă. Ca
întotdeauna îmi dă curaj şi nădejde. Vestea demisionării lui Rosetti de la
Instrucţie mă indispune. E drept că nu e omul şcoalei, dar e cărturar şi
soldat. Vrea disciplină şi bine face. N-a admis reforme în program pe
care altul va veni să le facă, zăpăcind pe toată lumea. El vrea disciplina,
a elevului şi a dascălului, şi are dreptate. Cam drastic, e drept, dar altfel
la noi nu se face nimic.
Se pare că vine Papacostea. Nu mă bucură, prea e vanitos şi fără
caracter şi încărcat cu o soţie fără scrupule! Îmi e simpatic, e deştept,
ştie multe, are mare talent oratoric, dar îi lipseşte un anumit serios în
viaţă. Îmi pare rău, fiindcă în fond îl preţuiesc ca intelectual. De n-ar fi
atât de vanitos! Astă-seară am fost la Zizella. Îmi e dragă şi Ionel la fel.
La rugăciune m-am gândit, dragule, că bieţii mei prieteni din Franţa
trebuie s-o ducă rău de tot. Sunt oameni bătrâni. Cum vor fi suportând
privaţiunile? Oare îi voi mai vedea? M-apucă o jale mare. Am atâta
nevoie de un mediu ca al lor. Cred că Mariettei i-a făcut plăcere că mă
gândesc la ea şi în lucruri mici. Aş face-o şi pentru Valérie, dar prea e
tăioasă. În fond acum nu mai ţine decât la Régine, restul nu mai contăm.
Mâine emoţii pentru Mircea, deşi e o mică intervenţie fără importanţă.
Iar sentimentul curios că flotez între real şi ireal.
Dragule, ce vis curios! Din oasele tale ce fuseseră curăţate şi… pisate
ieşeau spre mine un crin de toamnă şi un înger! Ce vrei tu să-mi spui cu
acest simbol? Amândouă sunt semne de puritate, sunt sigură acum că
eşti complet curat, că micile tale păcate – care erau sociale, dar nu
sufleteşti – acum le-ai uitat. Aş fi atât de fericită să ştiu că tu eşti bine
acum, că eşti mulţumit. Privesc la poza cea mare, eşti tu. Dar mă înţeleg
mai bine cu cea cu blană şi gambetă.
 Viscoleşte fără încetare. Drum greu până la clasă. După clasă m-a luat
Rory la cercul Nae Ionescu unde era singur Noica într-o chilie monahală.
Decepţionat, deprimat că cei pe care conta l-au lăsat în drum. Nu mă mir,
cei mai mulţi nu sunt serioşi, iar cei care sunt, se lasă duşi de curentul
tembelâcului. Îmi pare rău de el, nu-l cred în stare să se întindă în faţă, şi
alţii mai îndrăzneţi îl vor ţine la o parte. Ar trebui poate să schimbe
numele asociaţiei! Am să mă concentrez asupra chestiunii. Aş vrea să nu
ratez o încercare pur intelectuală. Poate că nevoia lui de cultură reală nu
e şi a celorlalţi, nu doar că aceia ar fi lipsiţi de seriozitate, dar poate
fiindcă ei simt mai bine vremea, poate că pentru ei „completarea” e
aiurea. E de văzut. Pui drag, cum trage groaznic de la perete. În curând
mă voi lega la cap ca tine.

15 noiembrie

Dragule, vizita la Angela Cristescu a fost un prilej de a vorbi de tine, de

lumea ta. Tot mai mult mă atrage, dacă nu aş crede în ea, nonsensul
vieţii actuale ar fi de nesuportat. Ascultam discursul lui Ică Antonescu
către studenţi! Păcat de el că s-a stricat la cap. Are talent, dar sună totul
a gol, şi chiar când, poate, e sincer, e atât de lipsit de simplitate, atât de
ridicol, retoric, încât ne dezgustă. Dacă şi acum sunt vremuri de
retorisme! Se gargarisesc cu „veşnicia” parcă aceasta ar fi a lor! Îmi vine
să-i scriu să fie mai modest căci „viitorul” este al lui Dumnezeu. Oare nu
o simt, sau ne cred idioţi, pe noi, ceilalţi? Şi de ce oare ura împotriva
trecutului pe care nu o pot stăpâni? Pentru ce trage în Armand
Călinescu? Ei nu au făcut mult mai rău faţă de tineret? Căci şi acela a
făcut ca ei. Dar nu îi e ruşine lui Ică să-şi înceapă discursul cu „dragii
mei dragi”, cochetând cu legionarii, mai de frică, mai de ambiţie, mai de
ştiu eu ce sentiment? E dezgustător ce se întâmplă în ţara asta! Dacă
Antonescu permite ce permite e că nu este omul „de cremene şi fulger”.
Ce gargariseală, Doamne! „Sângele luminos al spiritualităţii române!”
„Regele este lacrima de bucurie din geana suferinţei noastre” etc.!!! Şi
ăsta e profesor de drept! Doamne, mai fie-ţi milă şi de noi. Acum se
interzice „muzica neariană”. Sunt nebuni de ură şi prostie. Dar atunci să
desfiinţeze Psaltirea şi Evanghelia şi imnurile bisericeşti din secolul al
VI-lea scrise de un călugăr „nearian”, care a fost un sfânt ortodox. Nu
mai vorbesc de Mendelssohn, de Stravinski şi câţi pe care nu îi ştiu. Ce
să mai spun de justificarea pumnului şi a cotropirii sub cuvântul
„Dreptul popoarelor puternice”. Mânca-v-ar moliile, barbari nerozi, răi
şi cruzi! Omorâtori de spirit, care vă credeţi constructori de neamuri şi
nu sunteţi decât nişte năroade instrumente, cozi de topor ale
cotropitorilor. Ei vor avea să plătească în faţa lui Dumnezeu, dar măcar
au curajul răspunderii, însă nemernicii de imitatori care plătesc în
cuvinte şi împing neamurile spre moarte în timp ce ei stau la adăpost,
nemernicii care, slugarnic, nu numai că acceptă, dar sanctifică sălbăticia
celor cărora s-au supus? Am, puică, un atât de adânc dispreţ în suflet,
încât nu mai am nici puterea, ca altădată, să protestez. Ar fi atât de
zadarnic! Au pus brutele înnebunite mâna pe puterea lumii. Ce poate
omul de treabă să facă? Rezistenţă intimă. Restul îl achită Dumnezeu.
Lui m-am încredinţat. Plata Lui vine mai târziu sau mai devreme. Şi
Regele Carol a plătit o încăpăţânare nenorocită, au plătit şi legionarii
iubirea lor de sânge şi de bani, vor plăti şi ăştia ambiţia lor oarbă şi plină
de ură. Totul la timpul său. Mă întrebi, poate, de ce cer această răsplată,
de ce nu mă rog creştineşte pentru ei. Mă rog să se dezmeticească, dar
dacă nu vor, le doresc o lecţie eclatantă pentru cei care dărâmă totul
numai din invidie, numai ca să creadă proştii că lumea începe cu ei. Se
vor reformatori? Pentru asta ar trebui să fie splendid de curaţi, şi ei nu
sunt! Domnul Ică e vinovat faţă de atâtea femei! Nu eşti „sculptorul”
unui suflet nou, când tu însuţi eşti o lichea. Mai uşor se iartă în
asemenea ocazii crima decât lichelismul. Profund dispreţ! Aştept să se
ivească omul curat care să ne conducă. Poate se va dezvolta astfel
tânărul suveran60. Voi, cei de acolo, protejaţi-l, inspiraţi-l şi ajutaţi-l.

16 noiembrie

Dragule, azi zi prea plină! Dimineaţa la biserică şi la tine, zadarnic vreau

să rup obiceiul, e mai tare ca voinţa mea. Nu-mi prieşte să nu vin la tine
după slujbă. După-amiază la Marioara Nasta – cerc de familie. Titel se
însoară. Tamara o fată superbă! Mă simt bine la ei. Apoi la Mircea până
acum târziu. Nicu mi-a telefonat pentru un articol. Să încerc. Invitaţie la
vernisaj Mircea Şeptilici61. Am surâs la gândul scenei pe care mi-ai fi
făcut-o. Ce bine era pe atunci! Nu mă duc, vezi bine.

17 noiembrie

Pui mic, azi e iar zi plină. Curs bun, surpriză plăcută cu studentul de la
Drept care gândeşte şi vrea „mai multă sobrietate” şi cultură serioasă în
loc de palavragisme. După cele ce a spus, pare că sunt mulţi care
gândesc normal, adică se întorc pe drumul vechilor adevăruri. A trecut
oare valul mistic şi fanatic? E o generaţie care se scutură de exagerări?
La francezi azi popa absoluţionist a fost foarte bine, a făcut o foarte
frumoasă şi foarte substanţială frescă a epocii pregătitoare lui St.
François de Sales. Atmosferă omenească normală, respir cultura. Apoi la
Mimy. Mişu pe gânduri: înfricoşat de cele ce s-ar putea întâmpla? Când
îi are lângă el pe copii se transfigurează. Puff o splendoare de băiat,
Andrei plin de umor, copii reuşiţi, şi aici „familie”, îţi aşază sufletul. Îmi
pare atât de rău când văd că la Marietta sunt veşnic scene, ori între ea şi
copil, ori între Ionel şi copil! Ea se oboseşte de-a surda cu tot soiul de
obligaţiuni, pe care şi le asumă cu o rigiditate tiranică. Tot ce trece peste
un program fixat în cele mai mici detalii o exasperează. Îmi pare rău de
ea, dar oare ce se poate face? I-ar trebui bani mulţi, atunci s-ar simţi
bine. Îi doresc din inimă să-i aibă şi să se bucure de toate. Copilul e
serios şi am încredere în el, numai să-l păzească Dumnezeu de toate
relele! Am impresia că azi Marietta suferea de altceva decât de menaj!
Eu azi ca pe vremuri bune, când eram împreună. Atât de prezent îmi
eşti că mă duc la cei pe care pe vremuri erai gelos! Tu vezi acum ce
nevinovată era bucuria mea. Cum trec toate! Rămâne numai ce e
adevărat. Te păstrez în centrul vieţii chiar cu riscul de a-mi impune toate
restricţiile pe care mi le impuneam de teamă de a te ofensa şi indispune.
Dar acum ştiu că eşti şi tu liber de orice prejudecăţi, acum trăim în
adevăr, fiindcă în spirit.

18 noiembrie

Astă-seară discuţie foarte interesantă. Noica a recunoscut crima contra

lui Iorga şi a spus multe lucruri „tulburătoare” pe care le consider
periculoase, nu pentru un regim politic şi social, pentru mentalitatea
noastră. Acest cult al vieţii dezlănţuite, al subiectivismului total, ar
putea fi bun la un moment dat dacă l-ai putea imediat înlocui când vrei.
Dar cred că unde se înşală el e că aceste dezlănţuiri se pot transforma din
mijloc în scop peste capul şi hotărârea lor. Dar se pot ţine în frâu
asemenea porniri cu teorii? Nu cred. Aici au greşit toţi adversarii lor,
legionarii trebuiau întrebuinţaţi, crescuţi, încadraţi. Se înşală când cred
în puterea jertfei cei puţini, pe când ceilalţi mulţi sunt profitori în toate
chipurile. Eu mă ţin tare cu convingerea că sunt comandamente şi
permanenţe, peste care nu se poate trece fără a compromite umanul.
Dragoste, astă-seară erai printre noi. Joc de copii mici! Ce o fi pentru voi
mântuirea şi ce pricepem noi din ea!? Noapte bună, pui drag.

19 noiembrie

Azi o zi ca toate celelalte făcută din muncă. Dimineaţa la ATF62. După-

amiază lecţie. Problema romanului. Cum au fost divergenţe de păreri,
am venit acasă şi deşi picam de somn am spicuit prin Don Quijote. E
drept că pare că lumina ce cade pe el din afară îl face să apară ca un biet
neadaptabil, un năuc, un imaginativ, scos din real. Cu toate astea,
credinţa lui într-o lume mai bună nu e iluzie de nebun, e puterea
invincibilă a credinţei în ideal. Băieţii nu înţeleg că nu l-ar putea iubi pe
Don Q. dacă ar fi doar un biet clovn, un număr August, ci pentru că e o
iluzie fecundă în eroarea lui pragmatică. Pe clovn îl iubeşti – naivitatea
lui, care e o deficienţă faţă de realitate, e o putere primordială, mai
adâncă decât înţelepciunea obişnuită. D.Q. e un copil al vremurilor noi, e
cavalerul rătăcitor, dar aventura pe care el o caută e tocmai aventura
cercetării, care te desparte de făgaşul cunoscut şi de securitate. Scopul
nu e precis, dar orientarea spre ideal este spre lumea lui Dumnezeu. Aş
vrea să pot trece această înţelegere şi copiilor. Maricica, Dan, Costel, toţi
au fost azi la oră când se comenta Heidegger, semn bun, caută. Pic de
somn. Azi nu am avut timp nici de toaleta mea. Dar te ştiu lângă mine.

20 noiembrie

Dragul meu, citii acum Heidegger: Sein und Zeit – simt că mi se

învârteşte în cap ca o obsesie Sein scris în 10 000 de accepţii! Poate că
m-am prostit eu, dar asemenea pisălogeală mi se pare „apă în piuă” şi
cum ai spune tu: onanism intelectual! Repet: poate sunt eu impermeabilă
la asemenea probleme metafizice, dar mai lesne cred că neamţul ăsta
vrea să adâncească ceea ce nu are a treia dimensiune! Categoria Sein el
vrea cu tot dinadinsul să o facă ontologică. Săracul Kant! De ce s-a mai
căznit el să arate că asemenea speculaţii sunt întoarcere stearpă într-un
cerc! Aveam tot timpul impresia că văd un câine care se învârteşte să-şi
prindă coada. Degeaba le-a demonstrat Kant că metafizica nu e posibilă
ca ştiinţă, ei dau înainte. Bergson? El urmăreşte devenirea. Heidegger,
din câte văzui, urmăreşte sensul lui Sein. Îl preocupă ce e anterior
fiinţelor existente. Das Sein am Seienden. Oare să fie cercetarea
platonică? Dar Platon vorbeşte parcă de toate ideile ca de On, adică Sein
e tocmai atributul ideii, adică însuşi caracterul gândirii pure. Nu
înseamnă asta că Ontos – On e de natură ideală, nu reală chiar dacă nu e
obiect de cercetare ştiinţifică, filozofică? H. face din categorie realitate
existenţială. Voi încerca mâine să citesc. E greu fiindcă e chinuit şi mai
ales fiindcă bate apa în piuă, nu poate ieşi nimic din neant, doar când
escamotează ceva. Conversaţia cu Gogo despre Kant. Copil foarte
simpatic şi cinstit, inteligent. Fost apoi la Régine şi Mircea. Râs cu
Valérie care e plină de viaţă şi de haz. Acasă încercai să-l citesc pe
neamţ – mă agasează aproape fizic. Ar fi de încercat traducerea în
franţuzeşte. Nenorocirea e că, dacă nu procedează logic, nici măcar
psihologic, dinamic, ca Bergson – nu – el avansează în neantul
cunoaşterii şi totuşi rămâne static! Ontologie de cea mai compromisă
speţă, poate mă înşel eu, neavând antrenament pentru aşa ceva. Dacă şi
asta e bun pentru spiritul românesc, apoi Dumnezeu să-i mai înţeleagă! E
tipic neamţ, nebulos şi Im Nicht – Sein sich bewegend şi Bergson, dar
acela rămâne pe plan psihologic! Asta vrea Das Sein, vor dem Seienden.
Simt o apăsare intimă care mă poate duce la o criză de inimă. E
momentul să adorm.
22 noiembrie

Dragoste, zi după zi, nu fac nimic cu sens când nu am lecţii. Prea mult
trebuie să ies. Voi încerca o săptămână de recluziune! Vizita la Tanţi şi
Natalie foarte simpatică. Tanţi63 foarte, foarte obosită, excedată. Natalie
mai liniştită – e credincioasă. Elisabeth Ghica la fel, dar toate suntem
triste. Nu mai aştept nimic decât de la Dumnezeu! Cum ar putea oamenii
stăpâni pornirile ce s-au dezlănţuit? Numai de la Dumnezeu se poate
aştepta un contracurent care să pună capăt sălbăticiei, cruzimii şi
debandadei morale. Dacă n-aş avea încredere că Dumnezeu are un plan,
ar fi de ce să disperi. Planul lui e sigur. Uneori vizibil, dar bestialitatea
omenească e a noastră. Îmi zic: mult trebuie să sufere Dumnezeu acum!
Tanţi vorbea de efortul îngrozitor al mareşalului şi al lui Ică, o cred. Dar
ce să facă cu un popor de nedisciplinaţi şi cu o burghezie de pungaşi? E
revoltător câte pungăşii se petrec. Femei din lumea bună, bărbaţi cu
situaţii, până la micii funcţionari, toţi se cred îndreptăţiţi să fure, să
dosească, să profite! Nu chiar toţi, dar mulţi! Cresc casele, blănurile,
bijuteriile – cum n-am putut noi să facem nimic? Pentru că aşa am fost
crescuţi. Să fim corecţi. Nu regret. Dacă am o mulţumire, asta e, pot să
fiu mândră până la moarte de tine. Eu mai pot face vreo prostie, dar
memoria ta va rămâne intactă cât timp vei mai fi pomenit.
Dulce drag, la Valérie dejun, numai femei. Am achitat purcelul! Am
mâncat urechea ca să semăn cu tine – şi repet anecdote cam deocheate
tot pentru că tu te-ai fi amuzat. Astă-seară Marietta, cu Mariana şi cu
Rodica foarte plăcut. Mariana e amorezată foc – dacă aş mai putea
invidia, asta aş invidia. Şi Maricica se înlemneşte cu vrere şi se
montează negativ. Eu nu mă mai amestec. Atât s-a ascuns până şi de ea,
încât nu se mai poate autentifica. Orice gând bun pentru ea îl consideră o
tiranie. Nevoia de a azvârli răspunderea actelor ei asupra altora. Tot mai
mult înţeleg că oamenii nu pot face nimic unii pentru alţii, decât
exterior. Dar nu-i poţi ajuta să se coacă. Mi-am pierdut atâta vreme,
trebuie să renunţ la tot, să mă concentrez pentru lucru. Voi încerca să mă
rup din programul obişnuit, trebuie ca spiritul să învingă, tu o ştii acum.

23 noiembrie

Puiule, e foarte târziu. Am stat mult cu Cella, cu Siegfried. Visul lui cu

tine venea de la tine? S-ar părea. La dejun, râs cu poftă la Régine, Într-
adevăr, am îmbătrânit rău. Prilej de reflectare asupra soartei mele de a fi
rămas singură fără copii. Nu am meritat altfel. Nevoia mea egoistă de
singurătate iat-o împlinită! Pentru a merita familia nu trebuie niciodată
să gândeşti că ai putea fi fericit singur. Eu am gândit această
monstruozitate pentru o femeie. N-am decât ce merit. Alţii nu văd, de
aceea nici nu înţeleg soarta. Mie mi-a dat Dumnezeu luciditatea, pe care
am preamărit-o toată viaţa. Dacă ar şti oamenii cât îi ascultă Dumnezeu!
Dar e teribil să fii în fond făuritorul soartei tale, deşi eul tău e un rezultat
al unui şir imens de strămoşi. Chiar în conştiinţa ta, soarta ţi-o atragi,
eşti responsabil şi cu tine toţi strămoşii. Poate ar fi bine s-o gândim mai
des pentru solidaritatea generaţiilor, a neamurilor, a omenirii. Cum n-am
avut copii, tu erai sensul meu – acum sunt un om fără rost, măcar că aş
avea unul social. Stau în nemişcare intimă. Nu mai fac nici un progres.
Mă rog mecanic. Totul devine rutină, obicei – oribil! N-am nici o
spontaneitate, mă tem că mor încă din viaţă.

24 noiembrie

Puică, ce polei! Am crezut că nu mai ajung la Institut. Şi am ajuns.

Imaginea vieţii grele, riscante, împiedicate cu voinţa să nu cazi. Mă simt
bine la Institut. Seara la Flo cu Mat. Iară apare Alex la orizontul
Maricicăi. Mă tem de complicaţii, iar o prinde în mrejele unei metafizici
muiereşti. Mat spune: ne trebuie numai lucruri constructive. Mâine-
dimineaţă e înmormântarea Catincăi Iorga. Ce frumos am visat cei doi
arbori căzuţi împreună. Ea a meritat să-l urmeze pe domnul Iorga. El are
nevoie de Catinca lui. A trecut aproape zi cu zi un an. Şi Maica a plecat
după tine. Mă întreb dacă eu te iubesc atât cât cred, dacă era aşa,
muream şi eu. Iaca simt un sentiment de inferioritate pentru această
putere a mea de a continua viaţa normal, fără tine. Este mărturia unei
dragoste limitate. Şi cu toate astea, cât te iubesc, dragule!

25 noiembrie

Stelule dulce şi drag, azi-dimineaţă la tine, m-am comportat ca un copil

mic şi prost, aşa trebuie să fie atâţia nenorociţi care nu cred decât în ce
văd. Era o revoltă absolut stupidă şi neputincioasă care mi-a revelat cât
de adâncă e inconştienţa animalică din noi şi am înţeles ce groaznică de
răzvrătirea, desigur nu pentru Dumnezeu care trebuie să sufere văzându-
ne nu numai proşti, dar şi încăpăţânaţi şi duşmănoşi faţă de El, dar
pentru omul însuşi. Din asemenea momente se face o deznădejde şi
înţeleg ce teribilă trebuie să fie, ce cale sigură spre nebunie. Mulţumesc
lui Dumnezeu că m-a scutit de ea. Am cunoscut-o numai în clipe repezi,
dar nu s-a instalat în mine. Azi am scăpat chemând imaginea ta. Tu m-ai
ajutat să revin. Necredincioşii ar spune că raţiunea sau chiar instinctul de
conservare m-au smuls din durerea brută. Eu cred că tu m-ai ajutat să ies
din disperare, din refuzul revoltat de a primi realitatea morţii. Îţi aduci
aminte cum plângeai când ai citit Léonie la bienheureuse! Se pare că
atunci prima dată ai avut viziunea atitudinii creştineşti adevărate şi ce
adânc te-a pătruns. Eu am trăit această realitate groaznic de superficial.
Numai în gând şi fantezie şi mă întreb câteodată dacă, în afara suferinţei
fizice a lipsei tale, e ceva dramatic în mine, dramatic nu în sens
spectaculos, ci în sens de viaţă intimă vie, de act spiritual. Nu ştiu, pui
drag, ce să doresc: să mor sau să trăiesc. În fond, niciodată nu am trăit cu
„convingerea animalului sănătos”. Sunt o formă hibridă. Dacă
reîntoarcerea sufletelor e adevărată, atunci eu trebuie să răscumpăr o
existenţă de viaţă furibundă, frenetică! Sau voi avea de corectat această
râncezeală şi anosteală. Oare am fost călugăr, cum am visat? M-am
dezobişnuit de gustul vieţii încarnate? N-am isprăvit asceza în două-trei
vieţi şi voi mai avea de început da capo? Am găsit beatitudine în
frumuseţe şi în dragostea cu duhul. Căci şi pe tine cu tot ataşamentul
meu total, cu toate suferinţele destul de senzuale, pe tine tot în duh te-am
iubit, chiar în plină dorinţă tinerească. Acum văd că sunt legată de tine
prin legături misterioase. Nimeni nu mi-a dat sentimentul împlinirii ca
tine. Tu m-ai înviat, eu doar te-am echilibrat. Tu ai creat, eu am format.
E posibil să nu ne mai întâlnim noi, să nu ne mai recunoaştem? Afirm cu
fiinţa întreagă, deşi mintea cârteşte. Îmi zboară gândul spre tine, pe
drumul care urcă (la cimitir) e doar un loc, tu nu eşti acolo, e doar un
simbol şi totuşi azi simţeam că eşti şi acolo, de aceea dezolarea.
Veneam de la doamna Iorga. Şi acolo ce tristeţe. Biata fata cea mică
era ca o martiră pe care o duceai la jertfire. Bieţii copii! Aşa am rămas şi
noi, Marietta şi cu mine, fără tată, fără mamă, dar eu te aveam pe tine, te
iubeam şi mă ştiam iubită. Cum să-ţi mulţumesc că am putut simţi
această fericire. Au fost momente de îndoială în dragostea ta, dar am
rezistat tuturor clipelor de ispită. Am luptat cu gândul, dar pornirea nu s-
a clintit realmente de lângă tine.
Dragoste! Şi azi am simţit umilinţa de a supravieţui, nedreptatea de a
vedea eu soarele când tu zaci sub zăpadă! E posibil ca toată subtila
ţesătură de conştiinţă să dispară? Nu pot crede şi nici nu vreau.
 Pui drag, continuu trebuie să-ţi spun şi ce simt faţă de doamna Iorga.
A fost femeia unui om mare! Bogată trupeşte, fecundă, ca şi el bună şi
văzând, desigur, ca şi el, limpede şi departe, devotată cum se cade unei
adevărate femei, trăind din dragoste, din dăruire, cum e geniul feminin.
Înţeleg de ce Iorga i-a fost atât de credincios. A fost femeia lui aşa cum
îi trebuia. De aceea l-a şi urmat atât de iute. Nevasta lui nu putea să-şi
facă altă viaţă. Pesemne că şi dincolo stau pe acelaşi plan. Mie mi se
spunea că tu trebuie să te purifici ca să fim iară împreună, să ne
întâlnim. Văzuţi pe dinafară desigur eu eram o sfântă pe lângă tine, dar,
pe dinăuntru, tu erai mai bogat, mai spontan, mai autentic decât mine.
Cred că te-a luat Dumnezeu fiindcă tu te-ai smerit mai mult, ai fost curat
ca un copil, pe când eu nu izbutesc să fiu ca un copil. Sunt prea
alambicată şi mai ales raţională. Nu locuiesc decât la „etajul superior”.
Risc să nu trăiesc decât cuvintele şi încă din cele inventate de mult timp.
Adesea nu sunt decât propria mea copie, mă privesc acţionând. Sunt un
spectacol şi, ce e mai rău, pentru alţii. Căci mă simt întotdeauna „în faţa
unei alteia” – oare joc? Foarte adesea. Dar nu din vanitate – „celălalt”,
nu ştiu cum să o spun, este un simplu spectator care sunt chiar eu şi în
faţa căruia aş vrea să fiu perfectă. Tu mă vezi acuma. Deci nu trăiesc
decât ca să fiu văzută de tine. Ca să-ţi fac plăcere. Apreciezi acest
spectacol? O mare nevoie a mea de a fi sinceră şi de a nu-i păcăli pe
oameni. Ce trebuie să mai înveţi oare, dragul meu? Vino diseară să-mi
vorbeşti, am nevoie de prietenia ta, vei continua să-mi umpli viaţa. Rog
pe bunul Dumnezeu să-mi permită să trec uşor, fără frică în moarte. E un
privilegiu, dar îl cer ca un copil răsfăţat lipsit de eroism. Prin cuvinte aş
dori să-mi trăiesc conştient moartea, dar cu cât se apropie nu am curajul
s-o privesc în faţă. Mă încredinţez Ţie, Doamne! Tu îmi cunoşti măsura
mediocră, deci la fel va fi şi moartea mea. Nu doresc inconştienţa, dar aş
dori să fiu scutită de frică. Mi-e frică de frică! Ştiu că tu mă vei ajuta,
dragul meu. Când mă apucă câteodată ideea rece şi crudă că există cu
adevărat un sfârşit, devin orgolioasă, totul se crispează în mine şi atunci
doresc ca acest joc crud să se isprăvească mai repede. Dar nu parvin să
concep un mecanism impersonal, întotdeauna la capătul unei lumi lipsite
de sens trebuie să fie o persoană care atunci însă îmi apare puţin
binevoitoare. Dar aceste idei se prezintă rar în mintea mea. Le gonesc.
Pe tine te chem, îi chem pe Iisus şi pe Maria.

26 noiembrie

Dragoste, alt Sf. Stelian fără tine! Acum doi ani pe vremea asta era aci
lume multă şi tu erai mulţumit în casa ta. Sticla de şampanie de la
Mircea e intactă, singurul lucru ce a mai rămas în casă de atunci. Îmi
aduc aminte unele detalii, văd lume multă în strada Mussolini şi totul s-a
dus! E grozavă această constatare. Unde ne înfundăm? Măcar dacă
natura noastră nu ar cere viaţa veşnică! Dar tocmai asta mă face să cred
că mai e ceva dincolo. Natura, adică mai bine zis constituţia noastră
firească, nu se înşală. Descartes.
Azi, la tine, sentiment de incertitudine între două lumi. Semn că tu
veghezi.
Invitaţia Marucăi Cantacuzino64 a venit în ceasul când mă simţeam
singură, când aveam nevoie de un semn. Întâlnirea cu Mme Sidorovici la
care m-am gândit zilele acestea – avem în comun un doliu şi o legătură
de amintiri din Strajă, nevoia de a nu fi singură – am simţit că a fost bine
că ne-am întâlnit, poate tu şi cu bietul Sidorovici eraţi lângă noi. La
cimitir atâtea parastase, la noapte e anul de când s-au întâmplat ororile
Legiunii, mâine-seară crima săvârşită cu domnul Iorga. Ne-am întâlnit
atâţia acolo! Şi fetele Iorga, o solidaritate în durere. Florile şi cuvintele
Janei Popescu Necşeşti65 mi-au făcut nespus de bine. Semne de dragoste
vie, tot aşa vizita Vatzichii, deşi n-am primit-o. Cu Lala un ceas bun,
liniştit. Nu puteam să fac o conversaţie cu mulţi. La curs a fost bine. Am
simţit că am deşteptat ceva în ei. Mă bucură afluenţa celor străini de
clasă – semn că au nevoie de un curs mai cald, mai omenesc. Poate mai
ales de un dascăl mai apropiat de ei. M-am gândit la ce ai fi spus tu, la
discuţia cu micii dreptagii franţuziţi – grozav. Cine îmi e foc de simpatic
e Mihai Rădulescu, vârful bandei actuale! Băiat citit care gândeşte.
Micul Patrulius s-a aciuat şi el – copii care au nevoie să creadă în cei
mai bătrâni. Acum, dacă te-ai întoarce, ce frumos am putea să facem un
cerc de tineri în jurul nostru. E o bucurie de a simţi că ai putea călăuzi
tineretul spre o viaţă de o adevărată cultură. Grijă pentru Ionel
[Sachelarie]. Nu-mi place să-l ştiu bolnav, e plăpând şi foarte îmbătrânit.
Vreau să mă gândesc doar la bine, dar mă năpădeşte grija.

27 noiembrie

Azi-dimineaţă telefon de la Radio. La 1 decembrie conferinţă. Am

acceptat nu numai pentru mia de lei, dar mai ales pentru a nu refuza pe
Mugur care e foarte amabil. Acum îmi pare bine pentru că e prilej de
spus multe. Contez pe inspiraţia ta. A sosit canapeaua, e frumoasă, face
casă bătrânească. Sper să o pot îmbrăca după cum se cuvine. După-
amiază la Pety, mâncare, vorbă, lucru. Prefer să fiu cu ea singură şi cu
Viorica – altă atmosferă. Nu-mi plac „sindrofiile”. Anny e un om cald şi
bun. La Mircea atmosfera încărcată, Valérie pusă pe opoziţie, nervoasă
permanent şi vorbind alandala, chestia cu „vitregia” noastră, din glumă,
degenerase într-un fel de ostilitate de care ea nu-şi dă bine seama. Se
uită cu ochi atât de fioroşi la mine îndată ce casc gura, încât mă întreb
uneori dacă nu mă detestă. Mi-a spus-o o dată, că dacă nu am fi surori nu
m-ar putea suferi! Mă întreb ce o agasează la mine? Probabil calmul. Ea
nici pe mama nu o iubea prea mult. Nu se potriveau – avea ieşiri teribile
împotriva ei. Dar ce stau eu să judec. Fiinţe cu porniri puternice, cum e
ea, nu pot fi judecate după criteriul obişnuit, în ea e o ereditate teribilă,
în Marietta şi în mine nu, e mai domoală. E mai capabilă de rezistenţă,
de efort, de viaţă – noi mai puţin. Mircea mă întristează, tot mai lent
ritmul gândirii şi vorbirii, deşi sunt juste. Enervarea din pricina
inhibiţiunii. Se comportă ca un copil mic ori de câte ori e întrerupt.
Procesul de degradare e extrem de grefat temperamentului, devine o
deformare penibilă. Pe Dinu [Sighireanu] îl priveşte cu afecţiune, care-i
dureroasă dat fiind sentimentul foarte egoist al lui Dinu. Azi era
încântător, dar tot atât de încântător e Nellu [Satinover] şi are în plus
inimă şi caracter. Dar Mircea nu-l iubeşte! Curios cum nu iubeşte pe
nimeni din neamul lui. Cu tine nu se înţelegea, pe Aurora nu o iubeşte;
mai mult ne iubeşte pe Nicu şi pe mine. Naturi curioase, perfect
independente de legea sângelui. Şi Valérie e cam aşa. Sau egoisme
masive care se îndreaptă exclusiv către ce le e plăcut? Natura umană e
foarte misterioasă. Nimeni nu-şi poate închipui ce se întâmplă cu cel de
lângă el! Tu ai ştiut vreodată cât m-ai făcut să sufăr? Şi eu oare am
realizat suferinţa ta? În fond numai dragostea leagă pe oameni, restul îi
separă. Te iubesc, dragul meu. Îţi aud glasul când scriu aceste vorbe.
Uneori mă jigneau, alteori nu le credeam, te socoteam un verbal, ştiam
că le spui şi altora. Şi totuşi mă întreb dacă nu interpretai greşit
sentimentul meu care era al pudoarei. Sunt clipe când numai tăcerea e
admisibilă; probabil că noi femeile suntem aşa, iar tu, ca bărbat, îţi
cheltuiai energia debordantă şi în cuvinte în momentele acelea! Ce greu
de realizat un acord perfect între oameni care se iubesc!

29 noiembrie
Dragul mamei, aseară, pesemne prea obosită, poate obsedată de Enescu,
am uitat să-ţi scriu. Te-am visat azi-dimineaţă şi stai departe, iar eu te
tot sărutam! Ieri zi mare, am ascultat pe Enescu acasă la el şi am vorbit
cu el. Nu ştiu ce să preţuiesc mai mult, ce mi-a făcut o mai mare
bucurie! Dacă n-ar fi fost caraghiosul de Henry Ghica66, plin de el şi de
formulele lui, tip demodat, anacronic prin acest egocentrism supărător şi
mai ales prin antisemitismul care e şi mai dureros pentru un boier! Mă
plictisesc unii oameni până la antipatie – tipuri de aceştia de pretenţioşi.
Maruca poartă încă o frumuseţe bogată, are suflet în ea şi o simţi foarte
inteligentă şi înţelegătoare. Trebuie să o văd singură cu Marie
Odobescu67. Maestrul m-a impresionat – e o umanitate atât de autentică;
la vioară, în Adagio de Bach, îşi dăruia sufletul lui, m-a uimit mai mult
ca la concert varietatea accentelor de care e în stare! Se joacă, face din
pian tot ce vrea, e prodigios, parcă îi cresc sunetele din degete. Când stă
la pian, are ceva profund copilăros, fluieră, fredonează, umflă buzele,
ceva hazliu, plin de umor, îl simţi că este complet liber. Când cântă la
vioară, oficiază. E plin de har, ochii luminoşi m-au izbit. Au ceva de
aiurea în ei, o privire bună, dar şi atât de adâncă. Ţinuta capului, plecat
spre pământ, mi-a spus că a „lucrat” pe pământ”, în real. De-abia aştept
să fiu ceva mai singură cu omul din el. Mă privea cu atât de caldă
compasiune. Ştia oare de ce sufăr? Azi vom fi mai singuri. Mă bucur
mult. Ieri te-am chemat tot timpul, dragul meu.

29 noiembrie

Stelule drag, revin astă-seară. Am fost iar la Enescu. Brahms m-a

răscolit. L-a cântat cu o pasiune tulburătoare şi totuşi luminată. Am
plâns adânc. M-a liberat. Program frumos. Veracini: Sonata, Brahms:
Sonata în mi minor. Beethoven: Romanţa, Tartini – Variaţiuni. La pian, o
bucată de el, apoi Bourrée, Sarabanda şi Toccata mi se pare. Sarabanda:
o minune a nobleţii de simţire. Am stat lângă el, e emoţionant, trăieşte
cu o rară intensitate şi înălţare. Are dreptate: oficiază, cum spusese
textual Marucăi. E bun, respiră omenia. Bietul ofiţer fără picior! I-a spus
maestrului că nu a „simţit nimic” la această muzică. Oare tot ce a văzut
şi a trăit el l-a paralizat sufleteşte? Nu îi trebuie să înveţe iar să trăiască
valorile culturii da capo? Oare s-a înecat în sânge şi în moarte? Îmi
amintesc indiferenţa mea în faţa tablourilor care altădată mă transportau,
când eram la Londra, după Oxford. Viziunea lumii religioase,
conversiunea, mă paralizase pentru frumuseţe! Ajunsesem să nu mai
preţuiesc decât esenţialul! Bietul băiat, la el trebuie să fie o atonie
datorită suferinţei, dar şi întâlnirii faţă în faţă cu oroarea. Moartea
individuală nu sugrumă gustul vieţii, dar moartea hidoasă provocată în
masă de perversitatea omului, aceea trebuie să fie îngrozitoare, te
tămăduieşti foarte greu de ea.
Noi ascultăm muzică, alţii mor în chinuri. Oare e bine? Dar muzica
este o rugăciune, e act de dragoste umană. Pui drag, te las. Nu vreau să
fac nici filozofie, nici literatură. În mine simt lipsa de fervoare uneori,
sunt recunoscătoare muzicii că azi m-a făcut să plâng.

30 noiembrie

Şedinţa azi la Enescu a fost superbă! Mozart, Beethoven, Schumann şi la

pian Wagner. Pe Schumann l-a cântat extraordinar, sunete din altă lume!
Eram ca la biserică doar că nu se revela Divinul. La pian Amurgul Zeilor.
Momente de sunete din aer, nu din clape. Magician cu suflet de sfânt.
Ne-am împrietenit. Mi-a prezentat pe nepotul lui, pictorul Tomaziu68 un
tânăr brun, cu ochii negri, strălucitori. Enescu îmi spunea că l-a botezat
el. Era o tandreţă şi o mândrie în insistenţa de a mi-o spune. Vibra în aer
nădejdea – casa plină de tineret. Tomaziu de o parte, Afane69 de alta. Îl
desenau pe maestru doi pictori cu perspective în viitor. Cine ştie dacă
printre ceilalţi tineri nu se afla şi un mare muzicant. Silvestri70!
Smaranda71 a fost foarte bine. N-aş fi crezut că e mult mai bine ca
ceilalţi acompaniatori. A avut momente superbe.
Argetoianu72, un buda simpatic foc, voce de violoncel, boier solid de
altădată. Maruca suferindă, parcă mai duioasă. Plină de graţie şi
gândindu-se la toate.

1 decembrie

Dragule, sunt obosită din oficiu. Iar n-am poftă de nimic. Expoziţia de
război m-a obosit? Poate. Totul, lipsa de sens imediat. Ce e de făcut? Mă
apasă tristeţea. Poate că e mai bine să intru într-o recluziune totală.
Ieşind totuşi din aceea a doliului. Muzica îmi face bine.
Întoarsă de la Institut veneam agale fără grijă acasă. Acolo am găsit
linişte şi libertate. Evident, e o condiţie de trai plăcută. Sigur dacă ai fi
fost în viaţă şi plecat în provincie nu aş fi simţit tristeţea, dar acum
fiindcă tu eşti dus simt ca o diminuare care mă degradează. Curioasă e
inima omenească. Inima mea e seacă fără fervoare.

2 decembrie

Dulce drag, şi azi am fost la Maruca şi am ascultat muzică frumoasă.

Am stat în dormitor. Maruca în pat, Maestrul cânta alături. Am ascultat
cu încântare şi cu „o infinitate” ce spunea el din uşă când venea să ceară
voie să cânte o bucată sau alta. Când ea a spus „astăzi e pentru mine”, el
a răspuns cu vocea de violoncel, „dar totdeauna e aşa”. Cu ce căldură şi
bunătate! Azi avea ochii mari, deschişi, luminoşi. Mi-a strâns mâna bine,
cu căldură, amical. Ştie că-mi face bine. Ce sentiment bun trebuie să
aibă acela care ştie că mângâie un suflet. Maruca – o revelaţie de simţire
şi gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Pe de altă parte, un
egocentrism care o diminuează. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta
trebuie să îl fi şi atras pe Enescu. Pe lângă ea am impresia că sunt uscată.
Ea are o vitalitate – până la setea de infinit. Scrie splendid fiindcă scrie
cu sufletul. Expresii formidabile fiindcă directe, fără a fi cernute prin
raţiune. Stil inspirat, dar fără exaltare uşoară şi ieftină, mare putere
evocatoare de adâncuri. În ea, ceva de dincolo de ea. Menaj adevărat
excepţional. Înţeleg că el nu a mai putut iubi altă femeie. Poate să fie
capricioasă, chiar egoistă, uneori greu de suportat, are totuşi în ea o
plinătate de viaţă, un izvor viu, nesecat, un dor mare, aprins, care o face
încă frumoasă, de stil, mare, şi când te desparţi de ea nu o uiţi, te
urmăreşte. Iată, mi-e dor de ea. Pe el îl simţi în altă sferă, dincolo, e ca
soarele şi stelele – el îţi dă, tu nu-i poţi da nimic. Ochi ce văd departe,
dincolo de tine. Pui drag, te-am chemat cu toată dulceaţa ce e în mine.
Maestrul suspina prin Bach, Fauré, Corelli. Eu îţi trimiteam din mine
fata de la Marburg. Îmi surâdeai. Fantezie, nădejde, sau reala ta
prezenţă? Maruca m-a întrebat cum pot crede în învierea omului. Nu pot
să spun de ce şi cum pot. Pur şi simplu când vrea Dumnezeu să mă
susţină, cred, când nu, cad în marasm. De cinci zile nu fac nimic decât
ascult muzică. Se întâmplă acum ceva în mine. Zilnic sunt tot mai
eliberată de rămăşiţele unui doliu extern, deşi sincer. Nu doresc să ies
din singurătatea mea, aproape că mă duc din datorie şi politeţe, acolo aş
vrea să mă vâr sub pian, la întuneric, dar când plec, parcă am lepădat o
piele, mă simt renăscută şi nu e numai muzica, dar şi prezenţa unor
oameni capables de Dieu59* sub aspectul frumuseţii. Cred că Enescu
crede în Dumnezeu direct, comunică cu El. Ea s-a oprit în frumuseţe? Nu
ştiu încă. Trebuie să-i vorbesc. Am sentimentul că sunt săracă şi
searbădă.
Peisajul alb sub lună tot mai plină, Biserica Albă73 îşi merită numele
în mijlocul zăpezii şi în lumina lunii, mai albă ca zăpada din jur, un
Bucureşti polar, astral, când eu vin singură spre casă, liberă, descătuşată,
un spirit pur. Dar şi durerea singurătăţii se face altceva: sentimentul
uscăciunii. Prin tine aflu însă raportul meu cu Dumnezeu.

3 decembrie

Zi plină. Dimineaţa Consiliu în care am încercat o faptă bună – să

aducem pe elevul bănuit de gardian pe calea cel puţin a încrederii în
profesorii Academiei. Se pare că la nenorociţii de rătăciţi prinşi la
Băneasa s-au găsit manifeste în care sta scris că duşmanii lor sunt
părinţii şi profesorii. Lecţie simpatică, apoi muzică.
Enescu avea azi o mască tragică, uneori severă. Azi trebuie să fi fost
obosit de atâta lume, adică, mai bine zis, cred că avea nevoie de
singurătate. Pe Maruca nu o văd efasându-se60* pentru a-i respecta
singurătatea, nu că nu vrea, dar fiinţa ei întreagă e dominatoare, nu în
sens că dă ordine, dar în sens că se impune, fără voia ei. E o natură
teribil de bogată, de stăpân autocrat. El e singurul pe mărimea ei, fiindcă
e de un infinit devotament. Cel puţin aşa mi se pare. Privirea lui caldă,
duioasă, surâsul recunoscător ce îi adresează când ea e mulţumită sunt
gesturi de dragoste fără margini, necântărită, liberată de severitatea
reciprocităţii. Ori le văd eu pe toate altfel, fiindcă am învăţat de la
Moarte? Perspectivă nouă. Biletul ce mi-a scris Maruca m-a bucurat
fiindcă e adevărat – femeia asta e veridică. „Alice, il me semble qu’un
rayon nouveau de lumière est entré avec vous dans ma vie.”61* Oare a
influenţat-o Marie [Odobescu] şi reputaţia de bunătate ce mi s-a făcut?
Sau realmente degajez un calm şi o lumină binefăcătoare? Întotdeauna
mi s-a spus. Tu ştii mai bine acum dacă sunt de calitate bună sau
mediocră. Am epoci de secătuire. Aşa sunt acum, dar am totuşi o
bunăvoinţă, plecată înspre oameni. Nu fug de ei în nevoia mea de
singurătate, dar mă feresc de fatras62*. Îmi ajunge numai Esenţialul din
ei. Vocea Maestrului o am în ureche. E de o muzicalitate încântătoare, ca
şi privirea. Uneori ochii sunt metalici, incandescenţi. Cu Marie
descindem amândouă pe registrul mediocru al vieţii noastre. A amuzat-o
comparaţia: „noi două putem fi puse în ecuaţia rezolvabilă”. Maruca are
imprevizibil în formularea ei. Ea, descătuşată, noi în căpăstru. Tot mai
mult înţeleg cât am fost de timorată sau pură, nu ştiu, în tot cazul fără
gustul fructului oprit. Nu m-a bucurat decât ceea ce se putea arăta la
lumina soarelui. N-am gustul nepermisului ca atare. En somme63*, sunt
un carton bine decupat, care nu vibrează până a sparge ceva. Totul prea
cuminte în mine. La tinereţe era puritate, modestie, cuviinţă. La
bătrâneţe mă tem să nu devină habotnicie, rutină şi anchiloză. Sunt eu un
om Liber? Nu s-ar zice. Libertatea să fie numai în înfrângerea ordinii?
Aş crede ultimul lucru dacă aş fi fost capabilă şi de dezordine, odată! Pui
mic, te las. Simt că tu nu te mai interesezi de mine, că eşti aiurea! Altfel
cum se face că nu mai vii în vis? Ori eu m-am distras, mi-am îngroşat
coarda ce vibra la prezenţa misterioasă? Pui drag, eşti? Azi am întrezărit
pe stradă posibilitatea nefiinţei după moarte, fără revoltă! Sunt oare
obosită? Îmi vine să scriu adio. De ce? Te iubesc, a ta.

6 decembrie

Sf. Nicolae! Ce amintire din trecut, că şi tu, şi Colea, şi Nicuşor, şi

Maica eraţi cu noi! Azi-dimineaţă Biserică şi cimitir. Dejun cu Nicu şi
Aurora, seara la Mircea cu Valérie. Parcă nu mai sunt aceeaşi ca altădată.
Totul se reduce, se simplifică, devine pentru mine mai neesenţial. Când
m-au adus acasă era o ceaţă luminoasă în jurul blocurilor şi luna stranie
sus pe cer, peisaj din altă lume. Sunt obsedată de lumea voastră. Pierd
ultimele zile terestre, tinzând spre malul celălalt. Aşa am pierdut toată
viaţa „tinzând” spre ce? E atâta durere şi răutate pe lume, că mă întreb ce
rost are acest furnicar de oameni, animale crude şi cu aspiraţii!? E
plauzibilă teoria că sunt şi existenţe superioare. Dar de unde să ştim?
Noi, fiinţele hibride, din două medii, nu suntem buni pentru nici unul!
Englezii astă-noapte ne-au declarat război. Dacă nu ne retragem la
Nistru. Et après64*? Ar fi bine să-i putem asculta? Eu aş dori-o, dar e
bine pentru noi? Nu mai vreau să mă tot gândesc la ce nu pot să rezolv.
Fie voia Domnului! Pusy cu foc.

7 decembrie

Dragoste, azi concert splendid la Enescu. Lume cam prea multă, dar în
colţul meu am stat nestânjenită. M-a răscolit Schumann, am urlat şi în
faţa maestrului. I-am spus că operează o vindecare şi mi-a răspuns: Dar
asta este misiunea muzicii! Ochii de vultur cu care a privit soarele.
Parsifal a fost o „mândreţe”, sau mai bine zis o mutare în altă lume, mai
bună, mai pură. A fost superb – şi n-a mai adăugat nimic – aşa se
cuvenea. El sta cuvios în faţa pianului. Cu ochii închişi, cu un profil de
împărat roman. Niciodată n-am avut revelaţia mai netă a nobleţei lui
care îl ridică peste toţi ceilalţi. În fond, el condescinde spre noi. Şi
Maruca era astăzi superbă, regală. De ce răspândesc unii oameni zvonuri
vulgare? Minciuni sau deformări – nu îi ating. Tot mai mult muzica mă
întăreşte, mă însănătoşează. Efect treptat acumulat. Tutu Georgescu74 e
splendidă şi plină de viaţă şi o cred plină de suflet. Este primăvara,
tinereţea. Frumuseţea ei era la locul potrivit în valurile muzicii
triumfale. Florica P. era nouă. Un pic stânjenită. Te-am simţit lângă mine
azi la muzică şi la biserică. Mă doare capul, am ameţeli. Oare tensiunea?
Te rog, păzeşte-mă de vreo apoplexie.
Chestia cu ultimatumul Angliei nu mă înspăimântă. Sunt sigură că nu
ne vor bombarda. Singurul dezagrament e iar întunericul. Te iubesc, dă-
mi o noapte bună, cea trecută a fost gen coşmar.

8 decembrie

Pui dulce, acum paisprezece luni, ce catastrofă, la ora asta eram o femeie
făr ţel, fără orizont, o epavă. Mă culcasem pe braţul tău şi aşteptam să
mor şi eu. Tu dormeai liniştit, cu un zâmbet ironic pe buze. Numai
paisprezece luni au trecut şi azi am vorbit la radio, ieri am fost la
muzică, râd, aştept evenimente, trăiesc! E oribil cât de puţin depindem
unii de alţii! Desigur, Dumnezeu, în mila lui cea mare, a inventat pentru
noi această legătură cu viaţa; eu nu cred în uitare căci eu nu te uit deloc,
mai puţin chiar decât când erai aici. Căci, când erai dus la treabă, sau
noaptea în lumea pe care eu nu o cunoşteam, îmi depănam gândurile
separat de tine. Acum însă, te iau pretutindeni în mine. Nu e gând să nu-l
împărtăşesc cu tine, i-am uitat pe toţi ceilalţi pentru a mă identifica cu
tine. Dacă eşti, trebuie să simţi asta. Azi-noapte te-am visat că-mi
telefonezi, ţi-am auzit vocea ca de departe, tu-mi vorbeai de bilete de
teatru şi că stai la un bridge. M-am gândit eu aseară la ceva analog, sau
ai venit tu de departe spre mine? Teribil îmi e dor de tine, pesemne a fost
scris să mor de dorul tău, iar tu când erai prezent să mă chinuieşti.
Pesemne că noi aveam să ispăşim altă viaţă, în care tu îmi vei fi fost
copil pe care l-am neglijat. Aş vrea să ne întâlnim, dacă ne mai încarnăm
iar ca soţi, eu tot femeie, şi să te iubesc nu cu slăbiciune, dar cu dăruire
totală, fără a păstra nimic din „personalitatea mea inalienabilă”! Acum
aş şti să te iubesc cum tu, desigur, o doreai, când te plângeai de mine că
sunt egocentristă. Trebuie să te fi iubit altele aşa, dar acelea nu te
interesau pe tine. Desigur exagerez şi deseori mă chinuiesc: de la început
m-ai părăsit pentru altele, fiindcă firea ta era instabilă. Totuşi, eu aveam
atâta dragoste în mine încât dacă ai fi fost blând ai fi făcut din mine ce
voiai! Dar de ce să mă mai chinuiesc, măcar de aş şti că ţie îţi face bine!
Trăiesc între vis şi viaţă, cu tine. Uneori mă deştept din vis noaptea.
Visuri incoerente, obscure şi îmi zic: oare viaţa de dincolo nu e un fel de
vis? Un fel de viaţă ireală, fără acţiune asupra realului? Iar cu cât spiritul
e mai adaptat, cu atât realul apare mai net? Voi însă socot că puteţi
constata şi ajuta spiritul, dar nu puteţi modifica realul. Ori puteţi? Azi
am avut dorinţa sau impresia că tu mă păzeai pe drumul spre Radio. Pui
dulce, te las. Ce va fi oare cu războiul intrat în faza nouă de azi, de când
Japonia a atacat cu atâta vehemenţă? Oare nu e tot lucrătură nemţească?
Dumnezeu să dea dreptate celor agresivi? Tu ştii şi aştepţi sau aştepţi şi
tu finalul? Vino iar, dragul meu.

9 decembrie

Dragule, azi zi plină de lume. Dar seara liniştită. Dimineaţa mi-am dat
osteneala să-l conving pe Costel de existenţa lui Dumnezeu. Felul lui de
a crede în Dumnezeu este ascuns de un vid pe care trebuie să-l lămuresc.
Întunericul pe străzi e fioros, avem un singur avantaj: liniştea acasă.
Azi am fost fericită că te-am visat. Te sărutam, te ţineam de mâini şi
vorbeam amândoi. Ce? Nu ştiu. Dar sunt fericită că ai venit. Parcă alta e
lumea după ce te visez. Te ştiu undeva. Să fie numai iluzie? Dar
sentimentul meu că eşti prezent nu e şi el o realitate?
11 decembrie

Ce zi obositoare azi! De dimineaţă voiam să lucrez, a venit Mariana

Bogdan, conversaţie. Apoi dejun la Conservator. De la 3,30 la 6,00,
Părintele şi Georgeta, pe urmă Marius Nasta. Bulgăroaicele foarte bine.
Occident în plin. Şi bărbatul e la fel, multă ţinută, oameni foarte
interesanţi. De unde am scos-o noi că sunt mai simpli ca românii? Seara
au râs cu copiii şi cu A.M. Nou? Nimic. Dar Buby mi-a dat nădejde
pentru America. Ei construiesc un vapor pe zi! Până la urmă tot ei vor
învinge. Dar bulgarul spunea că ştie de la ministrul lor american: dacă
învinge Anglia, ne dă în sfera de influenţă rusească. După el, singura
noastră scăpare ar fi numai victoria germană. Nu mai pot dori nimic
decât să facă Dumnezeu dreptate. Până la urmă toată viaţa nu mă mai
angajează intim. Iar încep să mă îngrop sufleteşte. Anul trecut, durerea
mă spiritualiza. Acum mă îmbâcsesc. Îmi trebuie singurătate pentru
reflecţiune. N-am să mă duc la franţuji duminică, prea multă lume. Mă
voi duce înainte să văd expoziţia cu Renoir. Va fi destulă lume acolo. Mă
voi duce însă numai la cursuri. Nu vreau însă recepţii. E o manifestare
pentru Franţa. Acum sunt ca o iască. Nu ştiu ce vreau. Nu mai vibrez.
Am păcătuit desigur vorbindu-i pe nemţi şi pe japonezi de rău. Trebuie
să-l las pe Dumnezeu să-i judece. Îmi lipseşte muzica lui Enescu. Azi am
făcut un mare sacrificiu neducându-mă acolo.

12 decembrie

Dragoste, azi m-a podidit rău dorul de tine. Mă simt fără căpătâi şi fără
rost. Mă apucă jalea, nu am poftă de nimic, nu mai am rădăcini. Azi
doream să mor. Seara Aurora, Nicu, Nellu. Aş vrea să le pot da o bucurie.
Te iubesc groaznic. Vino!
13 decembrie

Puiul mamei, azi muzică superbă. Eram puţini. Japonezul foarte

mediocru. Dar Maestrul mai în formă ca de obicei. Neobosit. Descifrarea
simfoniei japoneze Ca în cer – o orchestră întreagă la pian. Era parcă un
om nou, fremătător. Izvor viu, noi toţi gândaci, el om, ieşit din mâna lui
Dumnezeu. Noi vorbim cu el, îndrăznim, ca şi cum ar fi ca noi, dar în
asemenea momente îţi dai seama că el e un Titan, că poartă în el o lume.
Tot aşa simţeam în preajma Domnului Iorga. E măreţ. Azi ochii îi
scăpărau. Mâine numai Marie şi cu mine? Ce fericire ar fi! Azi-noapte
erai atât de drăguţ! Glumeţ. Ai plecat cu pachetul de mărgele. I-am visat
şi pe Colea şi pe mama azi-noapte. Şi… perdele roz brodate. Ce or fi
toate astea? Cert e că tu nu ai vrut să-mi laşi mărgelele, lacrimile.
Dragule, e timpul să mă struneşti, nu prea mai fac nimic serios. Seara cu
Maricica e foarte bună. E drăguţă şi atât de feminină când îşi dă drumul.
Cum s-o mărităm, puică? Trebuie să-şi facă un rost. Mâine iar e zi plină.
Dar tot vreau să trec pe la tine.

14 decembrie

Azi iar muzică splendidă. Veracini, Brahms, Schumann, şi ca final

Tristan şi Isolda. Mi s-a ridicat părul în cap de emoţie. A fost atât de
plin, de definitiv, accentul dragostei absolute. Conversaţie neaşteptată cu
Bizy Diamandy. Seamănă cu Linca de acum douăzeci şi cinci de ani! Nu
mă mir că-ţi plăcea. Dejun la Mimy [Spandonidi]. Aşa drăguţ din partea
lor că s-au gândit să mă cheme la curcan. Familia! Ce frumos, ce cald, ce
bine! Sunt pedepsită că n-am avut copii. Cum am păcătuit? Tu ştii acum
rostul evenimentelor. Eu doar presimt un rost, dar nu mai mult.
Dragoste, conversaţia cu Puff impresionantă. Cred că vrea să stea de
vorbă cu mine singur, de chestii religioase. Te rog pe tine, ajută-mă, şi
pentru bătrânele mătuşi ale Isei. Cum am putea ajuta pe Sanda Iosif
sărăcuţa, care s-a sinucis şi cere verilor ei să-i aprindă lumânări spunând
că suferă teribil? Mă voi ruga pentru ea din toată inima, dar tu, dragoste,
dacă e voie, du-te s-o consolezi. Vreau să mai citesc puţin. Vii să mai
citim împreună ca odinioară? Ce bună era tăcerea noastră în doi. Când te
întrerupeai să-mi comunici ceva din cartea ta, uneori mă supăram,
alteori ne bucuram împreună. Ce vremuri bune! Ce e posesiunea
trupească, pe lângă ce era contopirea noastră în aceeaşi dragoste a lui
Dumnezeu! Cât mai durează despărţirea?

15 decembrie

Dragoste, acum 27 de ani azi, vorbeam la Boteanu, terminam seria de

conferinţe, primisem enorm de multe flori albe. Visez? Viaţa îmi apare
ireală. Azi m-am dus la Aurora seara, toţi acolo. Mă simt bine la ei. La
Marietta însă, veşnic discuţii, disensiuni, ţipete. Noi nu ştim să ne
purtăm cu bărbaţii, toate trei am fost pisăloage, devotate, bune, dar
pisăloage cu bărbaţii noştri. Marietta mai mult din noi toate, vede mai
strâmt, încăpăţânată foc. Zambaccian simpatic, tablourile de Renoir
proiectate – superbe. Mâine mă duc să văd aceste tablouri la lumină. Fac
cunoştinţă cu doamna Manu. Femeie foarte bine – de ce spunea Zeta că e
oribilă, sau cam aşa? Îmi pare bine că Irinel e fericită. Pui mic şi drag,
eu trăiesc intens ziua. Acum nu. Cum vrea Dumnezeu. Sper în El pentru
ca viaţa să fie suportabilă. Prea am luat-o greu şi prea nu am vrut să am
şi eu bucurii mai uşurele: distracţii mondene, cinema, teatre, cărţi etc.
Am redus viaţa la strictul ei: acasă şi la şcoală – restul, din datorie
familială şi prietenească, căci din propriul impuls nu m-aş duce nicăieri.
16 decembrie

Scumpule, azi e Sf. Zoe. Ce amintiri! Pe vremuri mare tămbălău la tanti

Zoe, tanti Vatzica – ce ospeţe! Azi am stat bolnavă şi singură acasă!
Plecarea „Stopilor” nu mă miră, oameni primitivi, nu cunosc obligaţii
faţă de neamul lor. M-au lăsat singură. Iau lucrurile aşa cum sunt, fără
tragedie. Trec peste micile mizerii ale vieţii. În fond se poate trăi şi fără
femeie de serviciu. Cum se trăieşte în străinătate. Mâncând în oraş sau
comandând să mi se aducă de la restaurant. Voi vedea, aş realiza şi o
mare economie. Marietta şi Aurora drăguţe foc. Valérie prea ocupată. Te
aştept.

22 decembrie

N-am mai scris fiindcă mă culcam bolnavă şi frântă. Dar tu ştii, dragule,
că eşti cu mine fără încetare! Ieri m-am împărtăşit, simt că mi-a făcut
nespus de bine. Ce coincidenţă (sau a fost un semn) că prima doamnă ce
se împărtăşea se chema Stela şi că înainte de a-i auzi numele, eu l-am
gândit! Te tot rugam să-mi dai un semn. L-am luat ca atare, fusesem
profund nemulţumită de mine, prea nu mă gândesc la Iisus decât din
datorie, şi prea fac tot ce fac pe jumătate şi parcă între vis şi viaţă. Mă
dezgust prin inconştienţă, mai bine zis prin neparticiparea mea reală la
vreun registru de viaţă. Totul e ca şi cum aş trăi între două lumi. De
aceea m-a atras atât de mult Montaigne. Azi te-am visat atât de tandru!
Dar şi în vis ştiam că tu eşti vis şi mă temeam să nu-ţi pierd chipul. M-
am visat la Paris, la doamna Desjardins. Trebuie să le scriu. Îmi e foarte
dor de ei toţi. Ieri pom de Crăciun la Academie – foarte frumos.
Atmosferă caldă, o familie. Mare merit are Jora. Revista noastră drăguţă,
amuzantă pentru cei care ştiau ce se petrece în clase. Mi-ar fi părut rău
dacă nu ar fi avut măcar puţin succes. În fond o copilărie, dar cu voie
bună. Au cheltuit pentru vasul meu chinezesc! Dansau. Mă gândeam ce
lipsă de solidaritate pe lume! Unii mor sau suferă, ceilalţi vor să se
bucure. Aşa a fost şi în războiul trecut, pesemne aşa trebuie să fie, pentru
compensaţie. Totuşi, ca şi Marica, am impresia că această exuberanţă e
un paliativ, că nimeni nu e bucuros în sufletul lui!
Vestea de azi, preluarea comandei de la Brauchitsch şi asumarea ei de
către Hitler, m-a izbit în piept! Semn prost. Oare nu se răscoală soldaţii?
Şi apelul lui către soldaţi îmi sună foarte smerit, ca o rugăciune. Oare i
s-a apropiat ceasul ispăşirii? Doamne, dacă Tu vrei, îl pocăieşti şi îl duci
spre Pace. Facă-se voia Ta!
Azi la Enescu: Bach, Mozart, Beethoven, Wagner. Îmi vine a scrie:
Divin. Toţi suntem imitaţii, el Om cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu!
Şi cât e de amabil şi de bun! Cum să-ţi mulţumesc, pui mic, că mi-ai
pregătit această fericire, de a asculta muzică de această calitate şi a
asculta pe Enescu de aproape. Am simţit ca o umilinţă că n-am trăit în
preajma lui Ioan Cantacuzino. Văd că îmi vine compensaţia cea mai
mare acum! Aseară conversaţie bună cu Rory. E atât de sinceră şi de
clară. Mimy a noastră e mai puţin limpezită, sau aşa cred eu. Dulce, drag
de tine cu melancolie şi o tandreţe dureroasă.

23 decembrie

Dragule, azi zi de Ajun. Altădată veneau copiii, ai A.C.T.-ului. Azi au

venit trei prieteni şi Mariana cu flori pentru tine. Cumpărături teribil de
scumpe – nici măcar nu poţi face plăcere cu ce cumperi! Totul anost,
trist, fără rost. Poate doar sentimentul Marianei, un lucru frumos,
adevărat, bogat. Principiile? Tot relative sunt şi băţoase! La anul? Poate
sunt cu tine. Te rog atât: să mor eu prima dintre toţi ai noştri. Îmi e frig.
Sunt fără vlagă. Tu ştii ce gândesc. Mâine vin pe la voi.

25 decembrie, ora 2,30 noaptea

După slujba de la miezul nopţii, am ascultat radio Londra – cântece

religioase. E tragic să trăieşti oroarea războiului într-un moment în care
se aud vocile de la mii de kilometri distanţă vorbindu-ne de Dumnezeu.
Ar trebui să fie o singură mare familie, şi nici măcar în familia cea
strictă oamenii nu se iubesc cum trebuie! Azi la tine – trist. Nu-mi
găsesc nicăieri locul. Nu vreau să-l mânii pe Domnul – poate că nu sunt
destul de vitează şi nu dau drumul şi celeilalte voci din mine care e a
bucuriei. Simt că nu mă potrivesc cu mulţi, nu mai combat ca altădată,
las pe fiecare în apele lui. Oare indiferenţă? Mariana şi Costel mi-au
încălzit sufletul – ei s-au gândit şi la sufletul meu. Costel m-a mişcat
trimiţându-mi un brăduţ şi vizitându-mă. E o afecţiune sinceră. Mariana,
care mă însoţeşte la tine mereu, semn de devotament pe care îl dă numai
afecţiunea. Toţi sunt drăguţi şi buni, dar tu ştii ce mă doare. Ai mei mă
iubesc, dar afară de Marietta, pot să trăiască perfect şi fără mine! Pui
drag, pesemne că m-am născut pentru ceea ce sunt, o izolată, nu din voia
mea. Poate am curiozităţile mele, care-i fac pe ai mei să mă pună la o
parte. Adevărul e că ei nu simt că şi eu aş avea nevoie de gândurile
altora!

25 decembrie

Sunt tot mai străină de lume! Fetele spun că vreau să mă canonizez.

Habar n-au ce e sfinţenia, o confundă cu obiectivitatea. Sufăr să văd câtă
pasiune falsă se pune în toate fleacurile, câtă nedreptate şi falsă
demnitate – orgoliul şi neomenia în mulţi, în special la ai mei (iar l-au
atacat pe Iancu Poienaru! Un biet suflet care a suferit). Uneori mă simt
mult mai bine la ai tăi, sunt mai ordonaţi şi mai conştienţi de datoria lor,
mai generoşi. Fetele sunt uneori atât de exasperant de subiective şi
egoiste! Valérie e insuportabil de violentă în opiniile ei, Marietta o
risipitoare fără fund, mă întreb care o fi hachiţa mea, căci trebuie să o
am şi eu pe a mea! Suntem prea personale. Dezagreabile pentru traiul
social. Aş vrea să fiu mai egoistă, ca să le impun. Mă sperie uneori cât
nu se privează de nimic şi cât mă lipsesc eu de toate, pentru ca să aibă
tot ele îndrăzneala de a spune că eu sunt cea mai favorizată. Ele trăiesc
ca cei mai bogaţi, eu atât de modest! Dar de la mine aşteaptă toate
ajutor! Uneori mă dezgustă, îmi merit soarta! Cine n-are pretenţii e
desconsiderat! Acum nu ştie nimeni că eu nu voi avea cu ce să trăiesc
până la viitoarea leafă! Că voi trebui să mă împrumut la doamna Popa.
Iată, îţi promit că mă voi schimba. Mă vezi indignată pe modestia mea
idioată care îmi mai e şi reproşată pe deasupra, asta e soarta. Parcă te
văd, tu râzi, ai dreptate. Mi-ai spus de atâtea ori şi tot năroadă am rămas.

26 decembrie

Azi la Biserică, reculegere. Dejun simpatic la Marietta, mâncare

perfectă; după-amiază, cu Georgeta, la Maricica. Când mă gândesc ce
privilegiu! Am intrat prin camera Maestrului. I-am văzut papucii sub
scaun şi halatul în cui – m-am gândit la Cella şi îmi ziceam încă o dată
că cele dorite nu sosesc la adevărata destinaţie. Eu am fost foarte
încântată de a intra în „sanctuar”, dar ce ar fi făcut Cella dintr-o astfel de
întâmplare. Ascunsă în dormitor am ascultat mult mai bine. Mozart,
Wagner Moartea Isoldei. Aş vrea să pot vorbi cu Maestrul mai intim.
Am impresia că nu-l interesez, în fond de ce l-aş interesa. E foarte
amabil, Maruca în schimb mă răsfaţă, spunând că las un gol când nu vin.
Tutu [Georgescu], foarte drăguţă, a sosit încărcată cu flori şi glaseuri şi e
foarte tandră. Aş vrea să pot fi şi eu drăguţă pentru ea. Pic de somn, mă
oboseşte frigul. Mă încurc în socoteli până la capătul lui ianuarie. Tant
pis. Nu mai vreau să trăiesc meschin. Cine ştie cât mai trăiesc? Eu mă
rod ca să nu îmi întrec leafa, când voi muri puţinul ce va rămâne va fi
înghiţit în trei zile. De ce să mă strâng eu de gât renunţând tot timpul la
cele mai necesare? Voi trăi şi eu bine restul… Pui mic, n-am dreptate?

28 decembrie

Iubitule, aseară n-am scris fiindcă muream de oboseală. Fac prea multe
într-o zi! Mă oboseşte şi frigul. Azi am vizitat atelierul Tomaziu. Lucruri
foarte frumoase, pline de vlagă. Dejun Nasta, foarte simpatic, apoi
Sanatoriul. La Cella, săraca! Întors pe ninsoare – sentimentul izolării
într-un oraş mare, străin. Tot mai mult sentimentul provizoratului, al
nesiguranţei totale, un fel de curiozitate a morţii, adică a celuilalt tărâm.
Oare sunt coaptă pentru el, sau voi recădea în neantul inconştienţei? Nu
cred! Am avut momente dese de intuiţie superioară, puţin tot voi fi
câştigat pentru dincolo. Nu sunt smerită când scriu asta, dar nu mai pot
crede într-o credinţă timorată. Dumnezeu nu te vrea fals modest. Destul
ştiu câtă mediocritate şi neputinţă este în mine, nu e nevoie să invent
mai mult. Am uneori impresia, chiar foarte des, că m-am înhămat
intelectual şi moral la mai mult decât sunt puterile mele, că trăiesc în
efort continuu. Eu nu mă mai văd deşteaptă, mă întreb, oare cărţile pe
care le-am scris nu sunt inspirate de vreo putere mentală neîncarnată „şi
de calitate minoră”? Nu mai am în mine nici un gând, nici un imbold,
nici o poftă de a scrie. Parcă s-a stins totul în mine. Te aştept, te iubesc.
29 decembrie

Pui mic, am obosit ieşind. Muzică la Enescu aproape zilnic, după

vacanţă o mai reduc. Observ că nici nu mai citesc şi că mă las antrenată
de una şi de alta, tot cu aceiaşi (familie). Simt cum se poate destrăma
obiceiul de a ieşi. În fond, nimic nu mai contează, decât unele clipe de
frumuseţe şi afecţiune ale celor din jurul meu. Invitaţie la Lulu [Nasta].
M-au mişcat teribil, toţi prietenii ăştia sunt f.f. drăguţi. Dar eu nu mai
ştiu ce vreau. Azi la Nucu, fetiţa delicioasă, Manolică parcă s-a ramolit,
oare aşa voi părea şi eu… Mirel cam pe gânduri şi fără entuziasm. Parcă
îl roade ceva. Nu ştiu ce e acolo. Plictiseală, grijă? Enescu azi absent,
distant, singur. Eu cu mania de a tălmăci străfundurile. În realitate puţini
trăiesc cu adevărat. Îmi adusei aminte de o seară la „împăratul” şi Coana
Stela – voi jucaţi toţi, eu citeam în birou, tu, şic foc, veneai să vezi ce fac
şi îţi părea rău că stau singură. Ce bine era pe atunci, aveai zile când erai
atât de tandru şi bun! Aveai altele oribile, dar era atât de bine, fiindcă
eram amândoi! De ce n-ai fost rezonabil? De ce, puiul mamei, făceai, în
ascuns de mine, cele ce te-au răpus? Nu ştiu cum ţi-o fi ţie, dar mie îmi e
totul searbăd, gol. Îmi e atât de dor de tine! Ce bine ar fi să se poată
reîncepe o viaţă cu ştiinţa trecutului, aş şti cum să te iau! Mai sever şi
totodată mai pătimaş. Prea am fost mârmă şi fără flacără în trup, te
iubesc adânc.

1*. În felul său (fr.).

2*. Îţi lipseşte o singură fiinţă şi sala pare goală (fr.).
3*. Sfertul de oră (fr.).
4*. „Nu e nimic mai teribil decât Dumnezeu” (fr.), citat din lucrarea lui
D. de Horwath, Tinereţe fără Dumnezeu.
5*. De la fr. supplier, a ruga, a implora.
6*. O înjurătură (fr.).
7*. Îngrijit, făcut cu grijă (fr.).
8*. Pământ al nimănui (engl.).
9*. El e foarte gentil şi amabil (fr.).
10*. Femeile se vor ruga, bărbaţii se vor lupta, Dumnezeu va învinge
(fr.).
11*. De la fr. rigoller, a glumi.
12*. O viaţă ascunsă (fr.).
13*. E împotriva firii mele (fr.).
14*. Nu-mi trăiesc îndeajuns propriile mele stări (fr.).
15*. Surorile salvării (germ.).
16*. Eşti bucuros că ai lăsat în urmă aşa ceva (germ.).
17*. De la fr. mater, a îmblânzi.
18*. Suport special pentru pantaloni (fr.).
19*. De la fr. talonner, a hărţui; aici cu sensul de încolţit, înghesuit.
20*. Câştig mic (fr.).
21*. Timorată (fr.).
22*. De la fr. froisser, a jigni, a ofensa.
23*. O notă de tandreţe (fr.).
24*. De la fr. interloquer, a surprinde, a zăpăci.
25*. Nemulţumitul, ursuzul (fr.).
26*. Purtător de cuvânt (fr.).
27*. De la fr. froler, a atinge uşor.
28*. Reversul medaliei (fr.).
29*. Sânge tânăr (germ.).
30*. E o modalitate de a suporta viaţa (fr.).
31*. În trupul tău mândru (fr.).
32*. Glorioasa mea (engl.), epitet prin care Stelian Voinescu îşi exprima
admiraţia pentru Alice Voinescu, adresat prima dată încă înainte de
căsătorie, când aceasta îşi luase doctoratul.
33*. Măreţie şi decădere (fr.).
34*. De ce? (germ.).
35*. Poveşti de groază (germ.).
36*. Lumea largă (fr.), aluzie la o călătorie în străinătate făcută de Ana
Maria Musicescu.
37*. La prima vedere, pentru început (fr.).
38*. Cum poţi fi pedepsit de propriile tale dorinţe (fr.).
39*. Sunt rupte toate punţile (fr.).
40*. Ceva de dragul tău (germ.). E vorba de îngrijirea mormântului lui
Stelian Voinescu de la cimitirul Bellu.
41*. Un aer înţepat de regină ofensată (fr.).
42*. De la fr. mouvementée, agitată.
43*. De a fr. camper, aici cu sensul de a părăsi.
44*. Nu-mi stă mintea la asta (fr.).
45*. De la fr. caboche, aici cu sensul de căpăţână.
46*. Asta-i tot (fr.).
47*. Sunt în plus (fr.).
48*. Cine se vrea înger face pe prostul (fr.).
49*. De excepţie (fr.).
50*. O mare doamnă (fr.).
51*. O văduvă abuzivă (fr.).
52*. Pe loc, imediat (lat.).
53*. Te-ai născut din nou, te-ai înnoit (fr.).
54*. Legământ, jurământ (fr.).
55*. Împotriva voinţei sale (fr.).
56*. Greşeală, vină (fr.).
57*. Viaţa (fr.).
58*. Aşteaptă, aşteaptă (fr.).
59*. Aici, cu sensul de destoinici în faţa lui Dumnezeu (fr.).
60*. De la fr. effacer, aici cu sensul de a sta în umbră, de a trece
neobservat.
61*. Alice, mi se pare că, prin dumneata, în viaţa mea a pătruns o rază de
lumină (fr.).
62*. Aici, cu sensul de adunătură, lume amestecată (fr.).
63*. Într-un cuvânt (fr.).
64*. Şi după aceea (fr.).
 1942

1 ianuarie, 5 dimineaţa

Ce urare e valabilă pentru tine? Aş vrea să fim împreună, total, fără

disensiuni, pentru veşnicie.
Azi la Enescu am suferit. Sonata I de Brahms şi mai ales a III-a m-a
tulburat iar; te vreau prezent şi nu te pot imagina în starea ta actuală.
Sfârşitul acestui an în muzică, flori, atmosferă de cultură paşnică şi
înaltă. Oare să fie sfârşitul civilizaţiei europene în anul acesta? E ceva în
aer care îmi sugerează această idee. La Mircea foarte simpatic, la
Doctoraş fără antren la început, ceva greu în aer. Mimy foarte preocupată
intim. Mişu a venit să-mi facă complimente pentru coafură – intenţia
foarte drăguţă, eram extrem de „babă” şi voia să-mi dea impresia că sunt
bine! Un gest ca ăsta valorează mult mai mult ca o admiraţie
momentană. Copiii drăguţi în cearta lor ideologică. Maricica frumoasă,
dar plictisită. Mi-e dor de reculegere, peste cinci-şase ore la Biserică. Te
aştept. Nu mă lăsa.

1 ianuarie

Dragoste, totul anost, îmi e dor de tine. Frig îngrozitor, lună plină,
lumină ca din altă lume. De ce nu vii deloc? Impresia că m-ai părăsit.
Insuportabil! Viaţă fără gândire, fără reflexiune, zi anostă. Încerc mâine
să mă baricadez. S-o putea? O doresc. Viaţa mi se pare lipsită de sens
aici. Oare nu mai e nimic pe urmă, mare păcăleală ar fi! Te aştept.

2 ianuarie

Azi două bucurii. Scrisori. Mare emoţie când mă apropii de Irinel. Are
ceva puternic în ea care mă stârneşte. E plină de viaţă, de posibilităţi. Îi
urez să şi le împlinească alături de soţul ei, care pare foarte bine.
Morgate m-a îndrăgit, mai puţin copil şi foarte sever cu noi – ecoul
mediului diplomatic, dar foarte simpatic. Maricica dusă pe gânduri,
Marietta în draci, Puff otrăvit. De ce? Îl plictiseşte plecarea la Sibiu?
Are vreo decepţie? Eu însă simt plictiseala în aer, o nelinişte, ce o să mai
vină? În mine e ceva care se isprăveşte: nădejdea. Nu mai aştept nimic
pentru mine, personal, aşa spuneam şi acum doi ani. Cobeam ca o
proastă. Cine ştie dacă nu va veni timpul să gândesc cu jind la zilele de
acum fără rost! Cum o vrea Dumnezeu! Tu te vei îndura de mine să mă
salvez la timp. Parcă te aud cum îmi spuneai, după ce făceai vreo prostie,
că voi plânge când vei muri tu! Eu nu puteam crede aşa ceva. Mă
vedeam pe mine plecând prima. Tot tu ai avut norocul să scapi mai întâi
şi să nu ai de suferit. Muzica mi-a alinat aleanul după tine. Pe de altă
parte însă, cu cât durerea se estompează, cu atât sunt mai goală. Uneori
când realizez în gând câte îmi făceai, cât mă chinuiai, mă apucă
paraponul parcă ai fi aici, parcă eşti iar prezent. Te aştept să-ţi spun fel
de fel, clipă de clipă tot ce ne desparte. Mă rezonezi: „de ce nu te bucuri
de linişte, de libertate, ia partea pozitivă a evenimentelor!” Zadarnic!
Gândul că tu ai putea fi trist de independenţa mea de tine îmi taie orice
iniţiativă. Mă înham la jugul tău, acum ca şi până trăiai tu. Cred că e o
infirmitate sufletească, o lipsă de conştiinţă justă a dreptului şi a
datoriei. Mă domini nevăzut cum mă dominai când trăiai. Soartă. Te
aştept cu foc. Te rog, nu mă lăsa fără vis.

3 ianuarie

Iar zi supraîncărcată! Cum să fac să scap în unele zile de vizite? Ce să

fac? Roda a spart vasul de la Maica. Parcă s-a rupt încă o legătură cu
trecutul! Ascult fetişcanele acestea făcându-şi mărturisirile, înţeleg că a
trecut o epocă şi a început alta. Descumpănită, „lumea” mondenă mă
agasează, nu mai pot suferi papotajul. Trebuie să mă apuc iar de lucru,
altfel nu rezist. Vis curios, tu mă provocai, eu criză de inimă, jos se
vedea o apă ce fumega. Ce o mai fi? Trec printr-o epocă grea – e oare
finalul? Voi încerca să mă agăţ de viaţă, cu tot soiul de mijloace, altfel
omor timpul şi e un păcat. Nu mai pot trăi decât prin reflexiune, simt că
pot, nu trebuie pierdut prilejul de a reflecta. Mă prepar pentru
„mentalul” de dincolo, vin să te întâlnesc. Ajută-mă, dacă trebuie să trec.
Nu mai doresc nimic! Nici aici, nici dincolo. Totul e în suspensie. Ca
înainte de furtună? Aştept, dar fără nici un gust. E veridic? Sau mă forţez
eu să fie aşa? Nu ştiu să desluşesc între impulsuri şi voinţă. Mijeşte un
dor de Pontigny în mine, de Occidentul de odinioară. Ajută-mă să
reînviu, să voiesc reînvierea.

4 ianuarie

Dragule, e târziu, dar nu pot să nu scriu ce bună seară am petrecut la

„muzică”. Deşi decisă să nu mă mai mişc de acasă şi să mă închid, n-am
putut rezista telefonului Maruchii, m-am dus, era prea tentant: numai
patru persoane. Teama că n-aş vrea să mă întâlnesc cu Ghita Shapira1,
cum fac alţii! Ce rea poate fi lumea, mai bine zis ce capete şi inimi
strâmte. Pentru noi, puţinele care am fost, o recompensă! Mozart
(Sonata a XV-a), Beethoven (a III-a), Schumann (I-a) şi Andantele dintr-
un quatuor de Beethoven, care a fost perfecţiunea muzicală la pian.
Florica2 plângea, Smaranda [Atanasoff] plângea, eu simţeam că se
topeşte în mine toată negura omenească. Trebuie să-ţi spun cât m-a
înduioşat Maestrul când s-a apropiat de Maruca şi de mine care stam
lângă ea, spunând, cu lacrimi în ochi: „amândouă, mătuşa şi nepoata,
plâng!”. A pus-o în legătură cu boala Valenţei şi m-a întrebat pe mine
cum îi merge. Îl simt atât de bun şi adânc uman! M-a mai impresionat
înalta înţelepciune cu care priveşte cataclismul mondial. Nu acuză
oamenii, explică cosmic, ca o mare furtună care s-a adunat din cauze
multe, acumulate, îndepărtate. Felul obiectiv, calm, fără tristeţe, fără
melancolie, olimpic şi totuşi cald, uman, cu care priveşte necesitatea,
îmi aminteşte de Goethe al Afinităţilor elective, al lui Wilhelm Meister
şi al Anilor de ucenicie ai lui Wilhelm Meister. Îmi aminteşte mult de
Goethe, în special în privirea extraordinară, care vine din adâncuri. Are
ceva de email în ochi, ceva extrem de strălucitor şi straniu, în sensul că
vine din regiuni străine de comunul muritor. Când râde sau când
glumeşte, are ceva de copil în ochi, dar când cântă sau când spune lucruri
adânci, ca azi, atunci are privire de vultur, privire cu soare în ea, cu
săgeţi de lumină. Asta e, cred că am găsit analogia, nu e metal în ochii
lui, nici email, e soare săgetător. Culoarea spiritului pur. Doamne! Ce
bun eşti Tu! Îmi trebuia să mă scald din nou în uman superior, îmi era
dor de Pontigny şi mi-ai trimis Muzica şi pe Enescu. Pui mic şi drag, te
vedeam intrând şi ieşind pe uşa din dormitor, cu blana şi pălăria, cu
mâna pe batistă, grăbit şi viu mi-ai făcut bezele. Iar când după-masă
râdeam toţi ca nebunii de dansul Florichii, tu râdeai cu lacrimi şi tuşeai
de râs. Uite, îţi simt mâna umedă şi rece, luând-o pe a mea s-o săruţi!
Dragoste, cum e cu putinţă să păstrezi senzaţii atât de vii?
 Maruca şi-a meritat soarta de muză. Cu atâta graţie, fără fasoane ne-a
invitat la o masă simplă. E o viaţă şi o prospeţime în ea! Mă gândesc
într-o mică pauză într-o zi să-i aduc o cutie de bomboane pe care să scriu
câteva cuvinte. M-a împrospătat şi muzica şi râsul. Florica are dreptate:
o execuţie perfectă e aceea la care răspunzi „aşa aş fi cântat eu!”.
Pesemne că perfecţiunea te sileşte să ieşi din tine până la extrema limită
a posibilităţilor tale, adică până la perfecţiunea ta! Aşa a fost azi. Astă-
seară am aripi!

5 ianuarie

Puiule drag, visul de azi-noapte înseamnă că poate peste o săptămână vin

la tine. Mama îmi făcea bagajul şi eu ştiam că plec după o săptămână.
Mi-aduc aminte că am visat-o pe mama cu opt zile înainte ca tu să mori.
Cum va vrea Dumnezeu! Tu nu bănuiai, cu trei zile înainte, că vei pleca!
Poate toată muzica din această ultimă lună a fost mijlocul de a mă
limpezi, căci dacă scrutez trecutul, Dumnezeu mi-a dat la fiecare
moment de mare nevoie, când mă pândea ariditatea, ceea ce m-a ajutat
să mă salvez din ea. Primul voiaj la Paris, Pontigny, Oxford. Moartea ta
a fost încercarea supremă pentru credinţa mea – am trăit tragedia,
sfâşierea în două. Acum, când rana se cicatrizează, când simţeam golul,
lipsa de sens pământesc, singurătatea nefecundă în mine, iată – muzica
zilnică – şi de ce calitate! Muzica pură ca azi (Mozart şi Schubert:
Neterminata), care mă leagănă, parcă m-ar cerne, scoţând din mine orice
zgură, alegând din mine numai lumina. Oare nu e aceasta ultima etapă în
care poate tu mă pregăteşti pentru lumea cea luminată? Simt că tot aş
mai rămâne pe aici, nu doar cu gândul că aş fi mai de folos ca alţii, dar
din obiceiul de a tărăgăna plecarea. Tu plecai brusc, inopinat, aşa ai
plecat şi dincolo. Eu rămân printre cei din urmă, dintr-un fel de inerţie şi
de timiditate, gândul că ar trebui să plec luni îmi e dezagreabil fiindcă ar
trebui să-mi fac dulapurile, să pun lucrurile la loc şi îmi pare rău pentru
Marietta, care ar fi dezamparată1*. Valérie, Maricica, Jean Paul, Ionel şi
toţi ai noştri ar suferi, dar ei au toţi ocupaţii. Marietta nu are şi apoi ea
simte în mine sora care ia parte la toate grijile ei. Cred că şi Aurora,
Nicu şi Nellu mi-ar simţi lipsa – şi Clasa! Dar toţi trebuie să plecăm
odată. Te rog mult, pui mic, fă să mor uşor. Nu-mi trebuie eroism. Mă
simt un copil răsfăţat, sper să mor într-o clipă de graţie. Aş vrea să ştie
toţi cât îi iubesc. Oare de acolo voi putea să-i ajut, să-i păzesc? Îmi
amintesc visul profetic de acum 20 de ani şi mai bine, excursia mea în
astral. Nu e nimic de ce să-ţi fie frică. Numai trecerea! Poate se face în
somn, ca atunci. Aştept supusă.

6 ianuarie

Pui drag, e foarte târziu, nu ştiu ce oră, am citit Fontaine3. Cu o

asemenea carte uiţi multe. Am regăsit o Permanenţă4. Nu ştiu ce e cu
mine. Impresia că voi muri. Accept calm. Nu mă lăsa, ajută-mă! Azi,
foarte simpatic la El. şi Tilică [Burileanu]. Îi iubesc. Discuţia cu Valérie
despre Maricica, îmi pare rău, ştiu că o doare, dar trebuie să intervină,
dacă se poate! Săraca! O fi obosit şi ea cu această continuă luptă. Îmi
pare foarte rău de ea. Ce e de făcut? Maricica nu vrea să se mărite. Nici
să trăiască pentru mulţumirea ei. Îşi bate joc de viaţă. Eu nu mai am
nădejde că s-ar putea schimba! Are în ea elemente incalculabile. Ea
aşteaptă totul, fără să mişte un deget.

7 ianuarie
Dragoste, am fost la Aurora astă-seară – ziua lui Nellu. Eram puţini. Îmi
amintesc ce era acum trei ani! Totul trece şi se schimbă! Dimineaţa la
Ionel şi Marietta, f. drăguţ. Păcat că am provocat discuţia cu Maricica. E
neplăcută fiindcă vrea. Mă exasperează să constat că sunt reveniri de
caracter care mă fac să cred că supravieţuirea poate fi şi ereditatea!
Altfel, de ce aceste asemănări cu părinţii? Dacă totul depinde de suflet,
iar sufletul este individual, cum se explică aceste reveniri de însuşiri? Va
trebui să discut asta cu Părintele. Cât despre reincarnare, aceasta nu se
mai explică deloc. Deşi ereditatea fizică, fiziologică şi psihologică, aerul
de familie ca şi bolile mintale ereditare nu se justifică decât prin trup,
cum se explică unitatea spirituală? Trebuie să discut chestiunea cu
competenţi, poate cu Madge şi Jean [Mouton]. Vizita lui Irinel, mare
bucurie. Simţeam că şi ei îi făcea o mare bucurie. Ce bine că îl iubeşte
pe bărbatul ei! E mult calmată, echilibrată, frumoasă. Îmi pare bine că o
văd aşa! Îmi pare rău de Maricica, nu e chip să se schimbe, parcă vrea
să-şi facă singură rău. E un copil nenorocit. Dacă ar găsi un bărbat, cum
a fost Colea pentru Valérie, ar putea răzbi în viaţă, dar aşa cum a luat-o
acum, nu o văd decât din ce în ce mai dezordonată, mai dezechilibrată în
buget, mai exasperată şi ieşind din rândul lumii ei! Fată bătrână maniacă
şi dezagreabilă. Şi toate astea din cauza unei glande! Oare strunită de
mică, forţată la ordine şi disciplină, nu s-ar fi atenuat tendinţele ei
anarhice? Dacă ne-am muta împreună, în aceeaşi casă? Sau cu Marietta?
Fata asta trebuie să-şi schimbe viaţa din interior. Pui mic, eu fac socoteli
de viitor, când poate luni voi pleca definitiv! Cum va vrea Dumnezeu.

8 ianuarie

Stelule drag, vestea că a plecat şi Lili Stef. m-a întristat. M-am gândit la
tine ca la un voiajor, mi-am amintit scene din trecut. Totul mi se pare un
vis îndepărtat, dar curios. Îi aud vocea, râsul. Săraca. Nu ştiu cum va fi
fost în ultimii ani. Doresc să i se fi muiat inima şi să fi acceptat durerea
ca pe o încercare de la Dumnezeu. Era dură, dar leală. Dejun simpatic la
M. Pa[leologu] cu Mimy Sfetea. Atmosferă de familie. Puff pleca astă-
seară. Îmi va fi dor de el, îmi e atât de aproape copilul ăsta. Muzică la
Enescu splendidă. Lume enormă, dar adăpost în „călugărie”. La masă,
Maestrul tot mai prietenos, tot mai vesel, mai uman. Maruca foarte fină
în sufletul ei – e regală. Maestrul răspunde la bârfe: „Păstorel şi o
regină”. Splendid. Ea nu trebuie să spună bârfa. Am impresia că are o
pică fizică pe el, de mai multe ori a spus: „bărbaţii n-au nevoie de femei
care se oferă”, şi privea amuzată spre Maestru. Dar nu vreau să ştiu
nimic despre „bârfe”. E atât de frumoasă această poveste de dragoste,
care ţine de treizeci şi cinci de ani şi în care bărbatul a fost adevăratul
creator. Dacă altul a deşteptat în ea femeia, Maestrul a deşteptat-o din
moartea conştiinţei la viaţă. Seară bună, calmă, frumos umană. Puţin
sumbră tensiunea, Florica [Musicescu] – Smaranda [Atanasoff].
Curioasă rivalitate feminină, nu artistică. Nu caut mai departe. Lucrurile
astea nu definesc oamenii. Dragoste, te las, e târziu.

9 ianuarie

Stelule drag, creşte în mine oboseala până la exasperare! Ce să mă fac?

Cum să mă apăr de atâta simpatie? Mă acablează2*, mă istoveşte fiindcă
cere de la mine şi manifestări externe şi atenţie spirituală. Simt că leşin
de oboseală intimă. Mâine, orice ar fi, trebuie să iau hotărârea să nu
primesc pe nimeni. Chiar de se vor supăra. Nu trebuie să mă las
tiranizată, cum mă las. Tu râzi. Ai dreptate. Ideea că mor luni. În fond n-
am ce regreta. Cum să te prezinţi în faţa morţii sfidând orice morală?
Sfârşitul tragic al Richii şi al lui Goliescu. Oare sărăcia să-i fi
determinat la sinucidere? Nu cred decât în cruzimea hazardului care i-a
surprins pe cei doi în toată mizeria lor intimă. Sorţi tragice!
Nimic care să-mi dea bucurie, nădejde. Maricica mă dezolează cu
singularitatea ei şi mai ales prin duritate, cultivă tot mai mult însuşiri
nefeminine. Parcă e un blestem care o împinge împotriva ei înseşi.
Trebuie să treacă câteva zile ca să-mi revin după scena de miercuri. Nu i-
o iau în nume de rău, îmi pare rău pentru ea, dar nu pot învinge
simţământul că e o fire atât de stranie şi necristalizată, încât oricât aş
iubi-o îmi rămâne tot străină. Ciudate imposibilităţi de a compune unele
caractere. Valérie şi Colea se excludeau. Cu cât priveşti realitatea mai
adânc, cu atât te înfiori de misterul ei multiplu. Este din ce să
înnebuneşti. Pascal are dreptate. Nu am vlagă ca să rezist. Poate aşa e cu
Maricica. De ce să mă agăţ? De Dumnezeu. Dar parcă El vrea să mă lase
în acest gol, fără reazem. Te sărut, dar zadarnic, şi tu m-ai părăsit.

10 ianuarie

Dragule, azi am stat culcată, în pat. Am citit, m-am odihnit. Seara la

Didi cu Paulette şi N. Demetriad. Companie agreabilă, nimeni nu ţipă, nu
se vorbeşte tare. Viscol teribil, dar m-a înviorat şi te-am visat: erai vesel,
mă sărutai cu drag, patul tău era elegant şi somptuos. Îţi merge bine,
parcă voiai să-mi spui că te odihneşti. Muzica m-a liniştit pentru
„dincolo” sau m-a ataşat de viaţă. Cu mine ce s-a hotărât? Cum vrea
Dumnezeu! Dar tu nu mă lăsa. Ce e cu Mircea, parcă iar nu e bine? Ce e
cu ţara? Se pare că azi la Sinaia a fost Consiliu mare, dar noi nu ştim
încă nimic. Maricica mă îngrijorează, poate sunt şi eu vinovată, nu ştiu
cum s-o iau! Mâine la Enescu încerc s-o îmblânzesc. Flo [Rarincescu],
un om cu care mă înţeleg, sub răceala externă, multă cultură. Om
ordonat, clăditor, întreg, cu asemenea femei se garantează civilizaţia şi
cultura. Îmi pare rău că am înduioşat-o atât, am făcut-o şi pentru a-i da o
consolare, în caz că profeţia se împlineşte. Ideea mă obsedează – şi parcă
în adânc, o linişte prea mare – instinctul zice: încă nu. Dar tu, puică, nu
erai liniştit şi vesel sâmbătă, iar marţi ai plecat? Când te apropii de acest
mister, chiar numai cu gândul ipotetic, e grozav căci realizezi imediata
posibilitate. Acceptarea e singurul mijloc de a nu înnebuni de frică.
Ajută-mă, dulcele meu, să trec uşor. Nu ştiu ce va rămâne din mine,
poate doar un dor, ajută-mă să fie curat şi bun. Nu cred că se termină
totul aici. Simt în mine ceva viu, care nu poate pieri. Poate să adoarmă o
bucată de vreme şi de somnul ăsta mă îngrijorez, parcă mi-ar scăpa
atunci tot ce acum e al meu, tot ce iubesc. Oare acolo să-ţi pierzi
memoria? Nu cred. Tu vii spre mine, mă păzeşti, mă ştii, mă ocroteşti, o
simt. Şi pe mama. De ea îmi e cam frică acum. Ce proastă sunt! Pe tine
te iubesc teribil. Îmi e dor de plesnesc uneori. Când te întâlnesc în vis,
sunt fericită.

11 ianuarie

Pui mic şi drag, oare să se împlinească visul? Trebuie să plec? Aş prefera

totuşi să trăiesc. Ştiu că am tot cerut amânări lui Dumnezeu şi mă tem că
nu am întrebuinţat timpul spre mărirea Lui. În visul lui Tity i-ai spus că
ţi-e bine. E o mângâiere. Ştiu că eşti lângă mine şi mă ocroteşti. Mă las
ca un copil mic în braţele tale, du-mă tu spre drumul cel adevărat. Stau
într-o cumpănă, am impresia că mi se permite să aleg – eu aleg Viaţa –
încă am credinţa că mai e de lucru aci. Dacă nu mor, voi face un plan cu
Părintele Gala, pentru ca să lucrăm intens cu copiii. Dacă Dumnezeu a
hotărât altfel, ajută-mă să mă supun total voinţei Lui. Scrisoarea lui Flo
e ca un semn că Dumnezeu îmi permite bucuria roadelor unei munci
sufleteşti.
12 ianuarie

Stelule drag, a trecut ziua fatală, iar noaptea. Nu ştiu ce să cred – mama
nu prea venea fără rost în vis. A vrut să spună altceva? A vrut să spună
că îmi mut domiciliul spiritual? Nu ştiu. Ştiu însă că sunt coincidenţe
curioase, mi-au telefonat oameni care mă văd rar. Elisabeth Ghica mi-a
spus că s-a gândit la mine toată ziua, m-am întâlnit cu Petrovici la
doamna [Sabina] Cantacuzino şi, de unde eram cam bufnoasă că nu se
purtase gentil la Radio, a fost extrem de politicos şi amabil, aşa încât ne-
am despărţit prieteni. La Radio m-au invitat în seria despre Teatru etc….
Sunt greşeli care sunt reparate.
Muzica, astăzi, unică! Quatuorul Beethoven, supremă fericire
pământească. Mă întreb dacă şi asta nu înseamnă o despărţire!! Cum va
vrea Dumnezeu! Îl iubesc şi mă bizui pe El. Doresc să mai trăiesc
fiindcă îmi fac uneori iluzii că sunt de folos. Elisabeth [Ghica] mi-o
confirmă cu cererea ei de a vedea un bolnav. Dar dacă Dumnezeu are
nevoie de munca noastră aiurea? Tu ce însărcinare ai? După vise, eşti pe
o treaptă înaltă, eşti în puritate, în seninătate. Tu şi aici, cu toate
greşelile tale, pluteai în dreptate, în idei şi în poezie. Ce proastă sunt să
le cer lui Iisus şi Sf. Fecioare să mă mai ţină aici, poate că acolo aş fi de
un milion de ori mai bine! Când auzeam muzica, îmi închipuiam că
mama e acolo şi că râde de mine cât sunt de proastă! Dragii mei, formula
lui Mihai Antonescu care spune „dragii mei dragi” şi-a pierdut căldura
din cauza retorismului lui. Deci renunţ la ea şi, vă rog, nu mă lăsaţi!
Ajutaţi-mă să-mi accept soarta, oricare ar fi, cu smerenie şi bucurie.
Poate în câteva zile sunt cu tine, iar dacă nu, atunci linişteşte tu
tulburarea inimii mele! Acum sunt convinsă că a muri e a trăi mai
intens.
13 ianuarie

Dragule, încă o zi fără nici un folos sufletesc. Lume – vorbărie. Azi-

dimineaţă vizită Elisabeth Ghica – o femeie încântătoare, dar de o
locvacitate care mă copleşeşte. Simţeam că nu mai pot reacţiona – că mă
năpădeşte o putere străină. Dar ce nobleţe, ce curăţenie, ce simplicitate!
Pic de oboseală. Am vorbit mult de tine azi la Valérie, Pascu. Biata Rica
[Goliescu]! Totul trece şi toţi!

14 ianuarie

Dragoste, azi-dimineaţă, Universitatea Liberă. Constat că tot perspectiva

de a lucra intelectual mă mişcă mai mult. După-amiază curs simpatic,
sintetic, apoi quartete Beethoven. Păcat că minunea devine cam
mondenă. E drept că nici eu nu sunt la locul meu, un loc uzurpat, şi că la
fel poţi spune despre ceilalţi. Voi asista mai rar fiindcă nu merit eu să iau
locul altora mai cu cădere. Dacă aş putea vorbi cu Maruca! Seara
conversaţie bună cu Maricica. Dacă ar putea cineva să o ţină acasă la
masa de lucru. Pui mic, simt iar nevoia unei zile de singurătate, dar nu
cred că o să o am!

15 ianuarie

Pui mic, am „vorbăruit” cu Mimy până în noaptea adâncă. Vii şi tu pe

urmă? Vino la amândouă.
16 ianuarie

Dragul mamii! De ce am impresia că eşti departe? Oare tu te mişti în

sfere îndepărtate, ori în mine se face treptat desprinderea pe întregul
complex de obiceiuri din trecut? Oricum ar fi, tristeţea singurătăţii este
aceeaşi. Mă întreb uneori ce ai fi făcut tu? Desigur continuai viaţa afară
din casă, dar în interior făceai ca mine, doar că tu mi-ai fi scris în
versuri. Nu te mai pot evoca uşor râzând, în spaţiu trebuie să te desenez
cu voinţă, spontan nu-mi mai apari în minte decât foarte grav şi distant,
ca un străin condescendent. Acum râzi şi te aud spunând că sunt o
proastă. Ce bine sună asta, ce intim – mi-e dor de tine deşi m-am
obişnuit cu singurătatea, pe care totuşi o trăiesc ca pe un provizorat. Încă
o dată îţi spun că mă simt umilită de a fi văduvă – anul trecut voalul şi
tot ceremonialul care mă legau social de tine îmi dădeau o integritate pe
care acum nu o mai am, sunt doar un fragment.
Treptat trebuie să îmi fac unitatea singulară, dar simt că aceasta
trebuie să includă legătura cu tine. Suportam să fiu văduva ta, dar o
„văduvă” are ceva umilitor. Trebuie să-mi cristalizez conţinutul pozitiv
al văduviei, ţinuta intimă spornică în locul golului ce trăiesc acum. Ştiu:
spitale, săraci, asistenţă, dar soarta nu pare a mă împinge într-acolo ci
înspre „şcolari”. Simt că ce pot da cu mai multă bucurie e bucuria
culturii intelectuale. În fond trebuie să optăm, în faţa haosului care
creşte: cred în raţiune şi tot prin ea cred în supraraţional. Cred în cultura
intelectuală, fiindcă aceea e obiectivă şi mă împinge spre recunoaşterea
limitelor ei, deci îmi dă drum liber nădejdii în lumea misterului. Graţie
cugetării limpezi, recunosc diferitele compartimente ale posibilităţii de
cunoaştere. Nu pot renunţa la nădejdea existenţei tale. Dar nu mai am
sentimentul prezenţei tale imediate, ca anul trecut. Cu toate astea
senzaţia vocii, atingerii mâinii tale le am vii, inalterate. Şi pe Maica o
am tot aşa, dar mai puţin intens şi mai puţin frecvent. M-am mai ataşat
de viaţă, cred că datorită muzicii, dar poate şi din pricina fricii de
moarte. Nu ştiu de ce am conştiinţa umilă că voi mă cam… să nu zic:
dispreţuiţi, dar să zic: mă trataţi ca pe un copil necopt, fiindcă am
refuzat să aleg moartea în locul vieţii; fireşte, Dumnezeu făcea tot ce
voia El, dar conştiinţa mea s-a mărturisit nematură când pentru ea, în
faţa ei, a optat pentru „aci” în loc să primească cu elan pe „dincolo”.
Trăiesc asta ca o inferioritate. Trebuie să mă consideraţi cu un fel de
părere de rău, cum facem noi aici pentru cei dragi care în locul unei
muzici nobile preferă jazz. De câte ori nu sufeream să te văd pe tine
preferând un roman poliţist unei cărţi serioase. Nu înţelegeam că la tine
era oboseala lumii acesteia, că aşteptai, fără să ştii, aventura cea mare!
Iar eu, mică, meschină, ordonată, integrată social şi „om moral”, mă agăţ
cu biete gheare de animal de această viaţă mică, meschină, ordonată,
social morală şi insipidă. Fără aventura marii muzici şi a marilor
cugetători de care mă agăţ ca un fulg pe o haină, ce ar fi de capul meu!
Oare această umilinţă e reală sau e furie împotriva mea că îmi pierd
timpul? În fond nemulţumirea asta cu mine, cu calitatea mea atât de
mediocră (oricât aş fi chior printre orbi), e desigur elementul cel mai
nobil din mine. Măsor calitatea noastră şi după felul cum ne întâmpină
evenimentele. Nu mi-am pregătit situaţii tragice, lupta cu tine era dramă
burgheză şi melodramă adeseori, din prostia mea. Eul Tău era mult mai
luminos ca al Meu, doar învelişul tău psihologic, moştenit era tulbure.
Am înţeles aceasta uneori, când şi eul meu străpungea prin scoarţa
învelişului meu moral – de duzină! Momentele noastre de fericire au fost
cele de întâlnire în spirit – sufletele erau diferite, dar duhul era viu
strălucitor în tine. Atunci mă fericeam, atunci ne iubeam adevărat, ne
întâlneam în duh! Acum ne iubim, Stello, dar am nevoie să mi-o
confirmi, printr-un semn, o vorbă, în vis!
Ştiu că acum eşti mulţumit de tine că acum sunt Nevasta ta, de care nu
mai eşti „mândru” ca altădată, dar de care te bucuri că o regăseşti. Tu nu
vrei o văduvă slabă, miorlăită, o femeiuşcă ce se îngroapă de vie în
tristeţe, jumate slăbiciune, jumate convenţie. Tu mă vrei ca pe tine,
liberă, cu puterea de nădejde, cu puterea de acţiune, aşa cum mă iubeai
după ce am vorbit la Radio: Permanenţe. Atunci cum mă iubeai, când mă
luai de braţ seara şi mă duceai în pasul tău elastic şi avântat spre un
cinema comedios şi râdeam amândoi cu lacrimi. Nu-ţi plăceam mârmă,
nici „Frau Professor”, mă voiai dincolo de aceste forme catalogate. Mă
voiai „Cal de rasă”. Iată astă-seară mă regăseşti în duh, în claritatea şi
curajul duhului. Simt că te iubesc puternic, că eşti prezent, că nu ţi-e
ruşine de mine. Dar, te rog, fereşte-te de orgoliu! Te sărut năprasnic!
Dragule, astăzi zi plină. Elisabeth Ghica m-a dus la Spitalul Marilor
Mutilaţi. Ce lecţie de bărbăţie şi demnitate am găsit acolo! M-au
impresionat rău de tot cei doi: unul fără picioare, cel fără de mâini. Am
vorbit mult cu ei, aş fi vrut să redeştept sentimentul misiunii lor
spirituale la sate. Le spuneam că dacă Dumnezeu le-a luat mâinile sau
picioarele e ca să le crească aripi şi să lucreze duhovniceşte. Ce bine s-ar
putea face dacă s-ar deştepta în ţărani sentimentul solidarităţii cu
orăşenii şi în orăşean sentimentul misiunii de educator. Apoi muzică:
Bach şi Beethoven. Maruca atonă, Maestrul guturăit. Apartamentul
foarte friguros. Ce frumos ar fi să se mute aici, în blocul Malaxa! Poate
vrea Dumnezeu.

18 ianuarie

Dragule, azi concert minunat! Maestrul a cântat sonata lui, cu Filionescu

la pian, bucată românească şi ca sonorităţi şi ca simţire şi pasiune.
Furtuna patimii mascate! Bucată splendidă. Masca Maestrului superbă!
Îl vedeam din faţă – patetic, senzual, spiritual şi tragic, uneori cu
posibilităţi de cruzime – nu! de putere dezlănţuită. Tu pricepi acum
misterele astea, ale gândului creator. Mie îmi făcea un bine care îmi
pătrunde fiinţa întreagă. Mă tămăduieşte de slăbiciunea în care eram
gata să mă înec. În slăbiciune, convenţiune şi rutină a rutinei şi a
simţirii. Azi suferinţă adâncă în Biserică. Sufăr de nenorocirea
milioanelor de îngheţaţi şi înfometaţi şi a soldaţilor de pe fronturi. Nu
cred că se mai poate trăi un gust de păcat, de răspundere pentru tot ce se
întâmplă, nu se mai poate trăi nevinovat cum mă simţeam pe vremuri!
Aseară la Spital, o nevoie mare de a-i servi. Cum? Nu e oare prea comod
a spune: unde te-a aşezat Dumnezeu. Nu e prea comod a sluji numai ca
dascăl? Un ajutor fizic n-ar fi acum mai de folos? Nu mai ştiu unde e
adevărul. Totuşi Enescu e un binefăcător cu arcuşul lui!
Puică, ce înseamnă visul şi Jean Paul? M-ai zdruncinat. Te rog pe tine,
fă cum ştii, alungă orice pericol de la el. Tu ştii ce am făgăduit lui
Dumnezeu. Ce dor îmi e de tine. Cât îmi lipseşti! Cât de frumos ne-am
înţelege. Întotdeauna ne-am înţeles pe planuri adânci sau înalte. Numai
tu ştii ce e în sufletul meu. Vino! Îţi mai spun şi ceva frumos. Italianul,
violonistul Ciompi, tinerel şi frumos, a venit să sărute mâna Maestrului.
Ce gest frumos. Oare, dragule, tu vii la audiţii? Ce fericită aş fi să ştiu că
vii! Nu sunt nebună, dar sunt poate naivă. Cum aş putea trăi dacă nu aş
crede că mai sunteţi?

19 ianuarie

Azi zi de lucru, mă simt bine. Vreme imposibilă ca în 1916! Mă gândesc

cu disperare la bieţii combatanţi! Ce se poate face pentru ei? Să trimitem
multe lucruri calde? Le ajunge? Dar să dăm măcar săracilor de aici. Voi
încerca să dau ceva pentru lemne sau gaz la Şcoala Socială. Ideea de a da
în numele lui Titel şi al Tamarei lemne la Şcoala Socială? Voi examina
mâine. Acum mă aşez pe lucru. Conferinţe şi cursuri. Pui mic, ai venit
azi-noapte în vis dar eu nu am păstrat sensul lui. Te rog, nu mă părăsi.
Voi nu puteţi pune capăt acestui război oribil? Am impresia că aud
zgomote de dincolo. Ce liniştită eram când auzeam uşa şi tu îmi
răspundeai la întrebarea: Tu eşti, Stelule? – Nu, Kojac! Când mă gândesc
că toate astea au fost şi nu mai sunt, iar plutesc în simţirea că totul e
ireal, că viaţa e visare. Pesemne şi moartea la fel. Un vis din care nu se
deşteaptă decât spiritul pur. Asceza e desigur un mijloc de educat trupul
şi sufletul în stadiul nostru uman. Aiurea cum o fi? Cum vezi tu
ninsoarea şi cum cunoşti tu frigul? Lumina veşnică ce vă străluceşte
seamănă cu a noastră sau e altceva, e înţelegere? Iar îmi e dor de cărţi de
ştiinţe oculte, dar n-am încredere în ele. Trebuie să mă mulţumesc cu
indicaţiile religiei. Tu nu ai voie să spui? În fond visul meu de acum 20
şi atât de ani mi-a arătat multe! Mi-e dor de voi toţi, dar vă simt mai
departe ca anul trecut. Nu suport ideea că sunteţi sub zăpadă. Nu vreau.
Pusi cu foc.

20 ianuarie

Aflai iar azi că e Sf. Ion (stil vechi), a trebuit să mă lupt cu zăpada, să
alerg la Radio, să vorbesc cu Mugur, cu Voiculescu, Ciorănescu şi Batta
pentru că doamna Eustachiade s-a zvârlit şi ea în conversaţie. Desigur e
un exerciţiu spiritual căruia îi sunt supusă! Nu este hazard. Conversaţia
contra femeilor mi-a dat de gândit, de aceea, cum vorbeam de femei
„caţe”, îmi aminteam de câte ori spuneai tu de mine ca să-ţi justifici
infidelităţile. Dar natural că vorbele tale erau mai omenoase şi mai de
„domn”! Dar în fond toţi ca şi tine sufeream de jugul datoriei. Grea
meserie, cea de soţ şi soţie. E drept că la noi nu e luată în serios. M-am
lungit iar în zăpadă. Sentiment curios. Fulgii în lumina lămpilor
strălucitoare, dar m-a frapat mai ales pe imaculatul covor strălucitor cu
stele umbra jucăuşă a fulgilor ce cad. Simţământ de viaţă de apoi. Te
simţeam în acea realitate mai puţin sensibilă, mai mult inteligibilă. E
frig. Iarnă cumplită! Vai de soldaţii de pe front. Dumitru azi foarte
pleoştit. Parcă înfricoşat şi trist, fără remediu. Iar mi s-a făcut dor mare
de tine.

22 ianuarie

A fost nunta lui Titel şi a Marianei Bogdan. N-am fost în familie la naşi,
doar spre seară. Îmi pare că părinţii sunt dezamăgiţi puţin de mica
Tamara. Îmi pare rău, căci în fond l-a salvat pe Titel. Măcar de-ar putea
rămâne singuri. Îţi aduci aminte de anii noştri în strada Romulus? Câte
lacrimi. Câtă umilinţă. Este inerent situaţiei. Trebuie ca cei doi să
lucreze pentru a-şi face o carieră. De cealaltă parte se pare că Mariana a
plâns cu lacrimi multe. De la început mi s-a părut că se căsătoreşte fără
un adevărat entuziasm. Decepţie? Ambiţie? Snobism? Nu înţeleg.
Dragul meu, noaptea asta erai atât de drăguţ cu mine! Visuri sau
realitate? Întâlnirea sufletelor sau imaginaţie? Toată viaţa un vis, o simt
tot mai mult. Unde mergem? De ce toată frământarea? Astăzi din nou am
fost slabă şi plângăreaţă. Aş vrea să-mi suport soarta, singurătatea cu
mai multă demnitate! Nu sunt capabilă şi nici demnă – aş dori să ştiu să-
ţi fiu pe plac. Mi-ai spus odată că-ţi inspiram milă şi am fost adânc
mâhnită, dar am înţeles acum, aşa cum am înţeles şi altădată, că e ceva
slab în mine, care deşteaptă în alţii nevoia de a mă proteja. E ceva necopt
în mine. Nu ştiu să mă impun, adică să-mi iau locul meu pe lume – parcă
l-aş ceda altora ca şi cum nu ar fi al meu. Defect de caracter? Mai mult
încă, de spiritualitate, semn de nematuritate. Te aştept, pui mic, să
discutăm.
23 ianuarie

Am recitit multe pagini. Mă miră ce puţin am scris despre Valérie şi

Marietta, despre Jean Paul şi Maricica, Ionel şi toţi ai mei! Parcă nu m-
aş fi întâlnit cu ei! De ce? Poate fiindcă mă adresez ţie exclusiv. Ăsta nu
e jurnal, e corespondenţă. Tu pe ai mei şi ai tăi îi ştii. Dacă posibilitatea
de a muri duminică (marţi a fost iar Sf. Ion stil vechi) mă face să
revizuiesc iar toate valorile şi să-mi dau seama cât le iubesc pe fete şi să
simt că dragostea de ai mei mă ţine legată de „aici” când ştiu că Marietta
ar suferi cumplit de plecarea mea şi că mă iubeşte din toată inima – şi
copiii la fel. Şi eu îi iubesc şi le sunt adânc recunoscătoare pentru toată
dragostea lor. Şi tu ai suferi de nenorocirea mea ca de ultima posibilitate
de a te „mărturisi” cuiva. Cu toată aparenta noastră răceală, noi, cele trei
surori, atât de deosebite, atât de pasionale, totuşi făceam un tot, suntem
din aceeaşi rădăcină. Îmi e dor de o întâlnire „à trois”, prea ne fură
mediile noastre şi ne privează de bucuria întâlnirii. Măcar că la
întâlnirile de familie se mai nasc scandaluri. Dar eu tot mă simt bine
când sunt cu ele. Trebuie să organizez eu o zi pe săptămână, un ceas
măcar, un „trio” frăţesc care ar fi mai mult un sextet, cu copiii.

23 ianuarie

Stello drag, astă-seară la şedinţa muzicală am simţit că mi se urcă

muzica (Sonata lui Franck) la cap, ca un vin tare. Ciompi – vioara,
Maestrul Enescu – pianul, pe dinafară, cu ochii închişi. Ciompi plesneşte
de tinereţe şi de un splendid temperament, are o vioară minunată, un
sunet cald şi cristalin. Vibra tinereţea întreagă în arcuşul lui, dar cu toată
informitatea ei lăuntrică, cu toată experienţa intimă, de stil, de lumină
interioară! Era splendid, dar încă fără faţă cizelată (sufletească). La
piano Maetrul – un leu ce se deşteaptă, stăpân pe toate nuanţele lui
interioare, infinite – niciodată n-am simţit incomensurabila adâncime a
geniului său ca azi, la piano. Tremura pasiunea în sunetele scoase de el,
dar nu era un torent năvalnic, era o furtună stăpânită. M-a emoţionat
până la lacrimi şi am simţit ameţeală. Ciompi are, cred, un mare viitor
de violonist, dar mă întreb dacă şi de muzicant. El se uita pe note uneori,
Maestrul, la piano, cânta fără note, cu ochii închişi. Le are în el.
Quatuorul al XIII-lea m-a fericit. Andantele – Cavatina e ruptă din cer.
Pe la voi trebuie să fie aşa. Ce sunete de voce omenească plângând! La
repetiţie n-am putut asculta bine din pricina corespondenţei cu Maruca,
dar când au reluat-o la sfârşit, în fotoliul meu din dormitor, am putut
asculta cu sfinţenie. Au fost 40 de minute de „răpire” totuşi, după
Cavatina, finalul e mai pământesc. Şedinţă înălţătoare, toţi eram
dinamizaţi şi cu aripi. Cele ce spuneau Ciomac, doamna Don, Frossy5, ca
muzicanţi avizaţi – în toate cazurile mai pricepuţi în ale muzicii ca
mine, m-au frapat şi pe mine, uneori, sunete alături. Dar eu nu pot crede
că Maestrul nu le ştie, şi mai ales nu e admisibil să i se spună. Că doar
urechea lui e mai bună ca a oricui. Eu mă întreb dacă nu e la el o căutare
de sunete intermediare, cu altă culoare sau, mai bine zis, altă nuanţă
cunoscută de noi. Seara noastră europeană, „sunete murdare” spuneau ei,
cum ar spune pictorii despre culori murdare. Dar ce ştim noi ce exprimă
Maestrul prin aceste sunete? Ei judecă exclusiv muzical (adică după
canoanele armoniei cunoscute), de ce să nu se poată introduce, ca şi
disonanţele, sunete tulburi? Poate că el are ceva de spus prin aceste pete
încercate. Căci muzica e şi ea o limbă care are ceva de spus – nu idei, dar
simţiri, stări sufleteşti integrale! O melodie de o simţire clară. Dar nu
sunt şi simţiri tulburi? Oare în poezie nu încearcă azi poeţii tot soiul de
orchestraţii emoţionale? E prodigios ca om muzical! El e, cred, un
gânditor care vorbeşte prin simţire. Nu-l pot compara cu altul. Ce
dureroase destăinuirile Maruchii! Trebuie să fie tragică situaţia. Tu
trebuie să ştii cât am suferit eu odată cu F.! Dar ea, care a crezut în
absolutul sentimentului lui, trebuie să înţeleagă totuşi că şi geniul are
nevoie de vacanţă – şi inima fidelă, dragostea genială are nevoie de
repaus! Iar inima nu se repauzează îngheţând, ca gândul care se destinde
în vis, inima se destinde în satisfacţii mai ieftine poate. Nu poţi trăi
numai în absolut. Trebuie destindere. Pesemne că ceea ce ea consideră
degradare e vreun ataşament fizic pentru o femeie mai simplă, ba chiar o
bucurie proaspătă în faţa tinereţii, o respiraţie animalică. Bărbaţii, aşa
sunteţi. Cum v-aţi drege după chinurile creării? Femeile, cum se refac
după chinurile facerii? În bucurii aproape animalice: alăptarea,
apropierea copilului. Animalul îşi cere drepturile. Am înţeles, pui mic şi
drag, multe lucruri în viaţa noastră, îmi pare rău că de abia de câţiva ani
mă comport în consecinţă. Mare chin e şi dragostea adâncă între doi
oameni de calitate. E de o exigenţă dureroasă. Pentru el mă tem să nu
vină dezgustul, scârba şi atunci să se stingă flacăra ce arde astăzi mai vie
ca altădată! E inevitabil să dispară într-o zi emailul de pe chipul pe care
el îl străluceşte – doar să nu fie vorba de o tânără femeie de adevărată
calitate! Îmi pare rău până la tristeţe când mă gândesc că un cuplu de
calitatea lor trebuie să treacă prin asemenea încercări. Trebuie să am o
conversaţie cu ea, trebuie să o conving că trebuie să se înalţe până la el,
care a suferit de la ea trădarea spirituală şi totuşi i-a rămas credincios. El
păcătuieşte în trup, ea în suflet. Recunosc, dragule, că tu aveai dreptate
când îmi făceai scene pentru orice gând care se îndepărta de tine. M-ai
crescut spre adevăr, deşi tu mă minţeai cu încântare! Dar mă voiai
dreaptă, netă, ca o lamă de oţel. Acum, de unde eşti (poate eşti aproape)
tu vezi cum nu îngădui nici un gând tulbure, dar azi, când mă prinsese
muzica şi trupeşte, când mi se tulburase simţirea până la a pierde
limitele dintre spirit şi sânge, am înţeles cât sunt încă de vie pământeşte!
Dacă mor duminică, o să mai am de purificat mult din mine. Dragoste!
Am obosit scriind, te las. Ce aventură măreaţă Firea! În sâmburele
luminos al muzicii, ca un soare, am ghicit nebuloasa primordială care îl
hrăneşte. Şi noi ce suntem? Mici scântei ce ieşim şi intrăm iar în
nebuloasă. Cu conştiinţa noastră? Dar ce va fi fost conştiinţa asta faţă de
realitatea cea mare? Ne luptăm aici pentru ea, ca pentru un bun preţios –
dincolo poate nu e bună de nimic. „Dragostea” trebuie să fie aspectul
etern al fiinţei! Mă tem că dacă mor, voi rătăci prin viziuni sensibile şi
intelectuale fragmentare – ca un coşmar fără sens. Numai dragostea
trăieşte unitatea. Îmi e dor de Goethe. Vino, dragule, în vis.

24 ianuarie

Pui mic şi drag, merci că ai venit în vis. Plecai, te aştepta parcă un

lacheu. Eu trebuia să vin mâine. Oare plec? Azi zi plină. Deschiderea
bibliotecii, masă colegială la Conservator. Mişu Jora e un organizator
hors concours şi un adevărat domn! Ceilalţi nu pot fi comparaţi. Alte
vremuri, alte nevoi. Înainte nu erau aceleaşi probleme urgente ca acum.
Adevărul e că acum şcoala prosperă. Copiii sunt foarte drăguţi. Acasă,
Rory şi Dan amândoi pleoştiţi, lipsă de voinţă. Este oare răul generaţiei?
Îi minează o plictiseală profundă. Oare obţinerea fără mare efort a
micilor dorinţe nu îi blazează? Ieri în clasă am constatat apatia lor în
faţa propriilor lor probleme vitale. Mă gândesc la biata Mariana şi mă
întreb dacă nu e şi acolo un caz de apatie. Nu a avut curajul să strice
logodna! Nellu doarme la noi. Copil drăguţ şi echilibrat. Altul îşi lua
câmpii în condiţiile lui. Îl iubesc mult şi aş vrea să-i fiu de folos. Îmi
pare ca şi cum tu ai fi în casă aici din cauza lui, sunt sigură că vii la
noapte să ne vizitezi. Dacă e să mor mâine, doresc să fie subit. Pur şi
simplu sunt laşă! Poate că încă nu e scadenţa. De ce mă voi mai fi
cramponând de viaţă? Poate pentru a mai scutura pe cei mici, pentru a le
mai da energie şi încredere în viaţă. Mă bucur că dejunez mâine cu
Valérie. Mi s-a împlinit dorinţa unui trio fratern. Îmi e dor şi de copii –
păcat că Ionel pleacă. Dacă mor, vor citi în acest caiet: „Vă iubesc pe toţi
din toată inima. Dacă v-am supărat, dacă uneori am reacţionat violent, v-
am nesocotit, m-am îmbufnat o clipă, nu am făcut-o din inimă, îmi
trecea după un sfert de oră. De unde voi fi vă voi… vizita! În toate
cazurile voi avea grijă să vă fiu de ajutor. Când o să vorbiţi de mine, vă
rog să fiţi veseli, să mă evocaţi râzând. Te iubesc, Alix.”. Dragoste, stau
între pământ şi dincolo, nu scriu! Mai ştiu eu ce tristeţi m-or fi
aşteptând? Tu, nu mă lăsa, şi voi toţi. Vă aştept în ajutor.

25 ianuarie

Stelule puică, azi am lucrat bine, ceasuri bune de citanie pentru

„humanism”! Ce puţin am citit în viaţa mea! Aş vrea să am vreme mai
multă pentru a umple atâtea lacune. Nu mai am timp acum decât să mă
pregătesc pentru moarte. Dimineaţa Biserică – de ce mă doare tonul
totuşi prea încetinit al corului? Ce e în mine care mă grăbeşte? La dejun
la Valérie familia strictă, „consanguin”, păstram un ton perfect obiectiv,
pentru ca discuţia să nu se înfierbânte. Dar deosebirea de idei n-a
despărţit niciodată oamenii care se iubesc! Maricica gata de atac contra
noastră, dar am evitat înteţirea discuţiei. Foarte simpatic Jean Paul,
insondabil însă, tinerii ăştia îşi fac în jurul lor parapete, o discreţie
perfectă. Poate că e mai bine aşa decât eram noi, cu toate pânzele sus.
Altă generaţie, mai puţin sociabilă, deşi mai socială. Ar fi de văzut în ce
constau nuanţele. Poate că primejdia de a fi aserviţi socialului îi face
foarte geloşi, e singura calitate care le aparţine: subiectivul pe care şi-l
apără chiar faţă de simpatie şi dragoste care ar putea fi cotropitoare. Noi
aveam câmp larg pentru afirmarea liberă a individualităţii, ei nu. Noi ne
încătuşam în convenienţe exterioare, ei îşi salvează bruma de libertate
scuturându-se de aceste convenienţe uşoare, fiindcă trebuie să suporte
jugul uniformizării. O manifestare a acestui jug uniform e plictiseala,
pleoşteala lăuntrică, blazarea. Poate generalizez prea repede, cu toate
astea observ aceste semne şi în casă. Cum pot fi ajutaţi pentru ca să se
întărească fără să devină dezagreabili?

26 ianuarie

Stelule drag, azi la Ady [Pantazi] foarte simpatic. Taţa L. un om

civilizat, aşa şi Gaby. Mişu a îmbătrânit, ceva cam de babă, dar tot
nostim, enigmatic. Maricica foarte vioaie. Are dreptate Valérie! O
impresionează bărbaţii. Ady tare faţă de bărbatul ei, impresia că T.L. are
un sentiment pentru ea. Cred că e reciproc. Când mă gândesc ce gâşte
sunt femeile, care o judecă fără să o cunoască. Ady e un om superior şi
are inimă. Mad, mai egoistă, dar foarte simpatică. Nunta Marianei –
ecouri deosebite. La muzică, Siegfried. Îmi părea rău de el că făcea mină
tristă, prea nu cunoştea pe nimeni şi nu a fost chip să mă ocup de el,
trebuia să plec, nu vreau să deranjez, sper că a ieşit bine. Tot mai mult
recunosc că aceste şedinţe m-au renăscut. Mare recunoştinţă şi dragoste.
Vestea că şi şcolile se închid de Paşte înseamnă că războiul va fi în
primăvară teribil. Nu mai pot concepe atâta oroare, scrisesem eroare şi
poate nu greşeam. Nu mai doresc decât o pace grabnică, altfel totul va fi
zadarnic, se instalează comunismul. Civilizaţia va pieri, iar noi, latinii,
dispărem sau pe aproape! Dacă vor mai muri şi se vor mai mutila mulţi,
ce mai rămâne din noi? Americanii? Când vor fi gata? Mă tem că
factorul timp este extrem de important în acest război mecanizat. La un
moment dat poţi să pierzi partida pentru că adversarul a luat-o prea mult
înainte. Aş vrea să fie învinşi ruşii, fireşte să fim noi învingători, dar
trebuie să plătească şi nemţii şi viermii galbeni, dacă e o dreptate pe
lume. Mă tem însă că Dumnezeu are alte planuri, altă dreptate decât a
noastră. Dar e grozav să fie nepedepsiţi monştrii. Trebuie o pedeapsă
exemplară, Doamne! Mă tem că dreptatea Ta e altfel decât a noastră, dar
ce faci tu trebuie să aibă un sens. Pui dulce, pic de somn, am lucrat mult
azi şi am vorbit mult. Am mâncat precum un „scrof”. Vii la noapte? Mă
prind într-o aşteptare intensă care mă face să uit de realitate. Aş fi
fericită să te ştiu mulţumit.

27 ianuarie

Dragul meu, în seara asta, cu Marius şi Lulu am avut impresia serilor de

altădată. Erai cu noi. În fond au dreptate în detalii despre ce vorbeam. În
mulţi e un arivism dureros. Îmi pare rău fiindcă au şi părţi bune şi solide
şi merite imense. La franţuji proiecţii frumoase, unele desene
încântătoare.
Ce curios vis! Te confund cu tata şi în stare de veghe uneori. Mama ce
voia? Mă ducea spre voi. Îmi pare că mi se împlinesc zilele – avalanşe
de Sf. Ion. Oare hazard, obsesia mea sau e un avertisment şi un sens?
Uneori simt o răzvrătire împotriva formelor religioase. Azi o aversiune
împotriva catolicismului, citind un studiu asupra lui Giordano Bruno. E
îngrozitor! Simţeam pe Sf. Ioana d’Arc după ce ei au ars-o. Mai au
îndrăzneală să vorbească de rău pe popii noştri!? Chif, chif! Dumnezeu,
Mântuitorul sunt altceva decât vor ei. De unde această furie în mine?
Dacă trebuie să mor, vreau să fiu liberă de formule impuse, vreau un elan
liber de dragoste spre Dumnezeu. Prea sunt aservită încă în toate, suflet
minor de supus, nu sunt stăpân liber! Nu ştii cum mă cabram uneori. Mă
iubeai aşa, dar tot sclavă eram şi cu tine. De aceea nu ţi-am insuflat un
respect adevărat. Era un fel de teamă amestecată cu milă. Teamă de
judecata mea, milă de neputinţa mea de a mă libera. Acum aş putea fi
complet liberă, măcar în gând şi în simţire şi nu sunt, mă ţin în căpăstru
conformist şi de obiceiuri. Până şi în rugăciune! Vreau să mă schimb, dar
nu mă îndur. Trebuie să fiu ajutată – prejudecăţi, teamă de ce se va
spune. Minoră! Suflet mundan, nu celest. Ce pot face? O emancipare e la
mine anarhie. Pesemne că trebuie să-mi sufăr soarta calităţii mele. Dar
de ce să nu fac un salt, mai ales dacă e să mor? Nu în negaţie, salvarea
nu poate veni decât într-un gest pozitiv, generos. M-a stricat vorbăria în
care m-am înfrumuseţat şi înnobilat. Mă agasează unele insistenţe
spirituale. Tu, dacă eşti, ştii totul. Te rog, ajută-mă să mor demn,
omeneşte, nu ca un sclav. Dacă mai trăiesc, ajută-mă, te rog, să fiu un om
liber. Anul trecut durerea mă liberase. Ce repede se decade când ai o
măsură mică, meschină. Dă-mi curajul să trăiesc autentic. Am astăzi
dorinţa vie să trăiesc, să-mi dezvolt gândirea, sensibilitatea, fără nici o
ambiţie, doar pentru mine, pentru a trăi realmente viaţa mea. Prea am
visat, prea am ascultat de legile lumii. Doresc, vreau să fiu liberă! Se
trezeşte în mine umanul, femeia adoarme. Am fost femeie prin şi pentru
tine. Acuma vreau să fiu umană. Aş vrea să mai trăiesc. Pussy cu foc.

28 ianuarie

Azi muzică splendidă (Quatuor 9, 14 şi 4). Maestrul, în formă, în elan, în

bucurie de creaţie. Lume prea multă. Dar face atmosferă. Nemţii foarte
încântaţi, dar mai bine când au plecat, făceau străini. Cella Delavrancea
foc de antisemită. Amuzantă întâmplarea cu Siegfried. Hazardul
aranjează bine lucrurile! Maruca era foarte amuzată, de altfel i-a plăcut,
are o figură luminoasă.Mă bucur să vină şi Cella Siegfried. Quatuorul 9,
cu largoul acela minunat pe care îl cânta la pian Maestrul (când am plâns
toţi) e un motiv sinuos, fluvial şi astral. Splendid! Quatuorul 14,
fantastic de plin, ritm vertiginos, îmi plac apelurile vocilor din patru
colţuri ale lumii – ca vânturile ce le îngână, se împreună şi apoi pornesc
prin univers. Mariana şi Alex Cantacuzino mi-au făcut mare plăcere
acolo. Ei da, mare binefacere îşi fac Maestrul şi Maruca pentru toţi cei
de acolo! E o baie de fericire. M-a năpădit o jale mare după tine, puiule,
o nevoie groaznică de prezenţa ta acolo. Nu înţelegi că nu realizez
dispariţia ta totală? Îţi sunt încă atâtea lucruri datoare, atâta dragoste
ascunsă în adâncul meu!

29 ianuarie

Pui drag, în seara asta doarme Maricica aici. E veselă şi binedispusă. În

fond ar fi bine să mă mut cu Valérie şi cu ea! A se vedea! Zi de lucru,
idei care se schiţează. Frig, dar merge. Ce ne mai aşteaptă?

30 ianuarie

Dragule, am uneori angoase şi atunci simt nevoia de bucurie, care să mă

facă să uit amarul nesfârşit al condiţiei umane. Azi ascult muzică.
Georgeta şi cu mine filozofam, fiecare pentru noi, şi în pauză izbucneam
în exclamaţii de deznădejde. Nu suntem destul de smerite! E teribil să fii
conştient de neputinţa din tine! Nu rămâne decât să ne lăsăm în voia lui
Dumnezeu. Dar dacă şi asta o fac din oboseală, din neputinţă? Mai bine
„Vaca de Switzera”, aveai tu dreptate. Întotdeauna aveai dreptate! Dacă
tu fugeai de linişte, dacă te amăgeai, te iluzionai cu vin şi te adormeai cu
bere, acum înţeleg de ce! Tu înţeleseseşi de mult vanitatea vieţii
omeneşti, lipsa de sens de aici. În cealaltă nu puteai să crezi, cu
pregătirea ta raţionalistă. Credeai, dar fără nici un amănunt, credeai ca
un copil, te temeai să controlezi ca să nu fii dezamăgit. Léonie la
bienheureuse a fost poate prima reală întâlnire cu problema religioasă –
şi moartea lui Nicuşor. De ce te simţeai vinovat? Îmi spuneai că el a
plătit pentru tine. Eu te consolam, explicându-ţi că nu ai făcut tu păcate
care să merite astfel de pedeapsă. Şi azi repet acelaşi lucru. Tu erai mai
curat la suflet ca mulţi alţii, îmi vine a crede chiar mai curat ca mine.
Lovitura Mariellei Seulescu e grozavă6. În jurul ei ne dezolăm toate trei.
Nenorocirea universală e exasperantă. Dacă se nasc oameni pentru a
muri zadarnic şi a suferi zadarnic, e de ce să înnebuneşti! Înţeleg că
Maruca suferă cu furie, am simţit-o absentă, a recunoscut şi mi-a spus:
„Noi, cei din Teţcani, noi nu iertăm trădarea absolutului”. Înţeleg că
suferă pentru el. Trebuie să fie şi ambiţie femeiască – o cunosc! – dar
desigur că suferă de pierderea unei iluzii că absolutul există pentru
oameni. Cum aş putea să o ajut să învingă amarul, dezgustul? Îmi fac o
socoteală: dacă a muri este egal cu a nu mai fi, de ce să ne fie frică? Oare
frica nu vine din instinctul de răspundere? Doar un sfânt poate trece cu
bucurie, dar iarăşi nu-mi închipuiesc pe Dumnezeu un pedagog sever, cu
cântarul în mână. Parcă noi am cerut să ne naştem? Doctrina iubirii îmi
convine, oricare alta ar fi monstruoasă. Mă surprind orgolioasă faţă de
Dumnezeu, orgolioasă chiar în acceptare – singularizată, personală, nu
una cu El în dragoste! Păcatul orgoliului, păcat fundamental. Adamic.
Simt în preajmă moartea – posibilă, pe cât sunt de „adormită”, cer
părintelui să mă grijesc iar.

31 ianuarie

Bună seara, dragule, e pentru mâine sau pentru altă dată? Nu ştiu de
unde-mi vine un spirit de emancipare, este pentru că am meditat asupra
soartei umane? Nu mai pot să mă rog cu ardoare. Rugăciunea devine
mecanică, o expediez ca un ritual. Să mă rog totuşi mai departe, dar voi
încerca s-o fac liberă. Muza Ciomac m-a nenorocit cu cărticica aceea. Să
mă rog a devenit un gest exterior, am abuzat, din credinţă (interesată) că
sunt rugăciuni speciale, cu virtute de răscumpărare. Desigur, vor fi aşa,
dacă te rogi, iar nu dacă le reciţi mecanic. Trebuie să ies din rutină. Dacă
mai trăiesc, vreau să profit de zile şi ani pentru un lucru serios: un trai
autentic. Dacă trebuie să plec, mă tem că voi rămâne o umbră şi dincolo.
Prezenţa Maricichii mă înviorează, mă necăjeşte neglijenţa ei, dar altfel
mă bucură în totul. Am s-o las fără observaţii, măcar vacanţa să-i fie o
schimbare. Mă bucur de dejunul de mâine în familie şi mi-e dor de
muzică. Dacă mor, vreau să ştiu cât de bine mi-au făcut, că la ei m-am
legat iar de viaţă, de frumos. Pe toţi vă iubesc, aş vrea s-o simţiţi, să vă
fiu de folos sufletesc.

1 februarie

Dragoste, oare am scăpat şi de data asta? Aş vrea să mai trăiesc pentru ca

să mai lucrez, am poftă de lucru. Azi dejun simpatic la Marietta, deşi
veşnic dinamită în aer când suntem noi trei. Ceai simpatic la Aurora şi
apoi muzică (Kreutzer Sonate) – foarte frumos dar încă în stadiul de
repetiţie, am impresia că Maestrul e absent, în fond trebuie să-l
obosească atâta lume! Mi-e dor de o seară bună, mai intimă. Irinel
delicioasă. Fetiţa lui Andricu m-a cam înspăimântat, îi merge gura ca o
morişcă în care s-ar fi turnat numai cârpe murdare! Ce poate preocupa
un căpşor de fetiţă! Câte can-can-uri spuse în faţa unui biet copil! Îi
curgeau din gură răutăţile ca nişte lucruri străine, ieşeau cum intraseră.
Îmi pare rău de ea. Am impresia că trăieşte într-o atmosferă foarte
neprielnică. Mâine o să-mi pară rău că pleacă Maricica! Ce mare lucru e
să ai un copil! Şi surorile mele se vaită de ai lor! Nu sunt comozi, dar ce
bine e să-i ai, mai ales că sunt de treabă, serioşi şi oameni de caracter.
Nellu îmi pare preocupat şi enervat. Nu o fi iar amorezat? E de vârsta
lui. Dar mă tem să nu o ia prea la inimă.

4 februarie

Dragoste, n-am mai scris, mă dor ochii, n-am lampă la pat, sunt obosită.
Azi o lipsă totală de gust de lucru. Un sentiment de „la ce bun”, la
gândul că pot muri din clipă în clipă. Clasa a fost neatentă, recunosc că
trebuie texte în traducere românească, dar nici eu nu eram cu vervă,
vorbeam pe dinafară şi nu eram nimic. Boala lui Mircea, veştile de
război, aprehensiunea morţii, totul relativează atât bucuria pentru
frumuseţe cât şi credinţa în viitor. Nu-mi simt inima prea faimos, tu îmi
arătai în vis că vii să mă iei. Oare? Dragule, fă aşa să nu mor de frică.
Învaţă-mă să trăiesc sau să mor, acest interimat e insuportabil. Apariţia
ta parcă e iminentă şi parcă mi-e frică să apari. Doamne, curios animal e
şi bietul om! Te iubesc, pui drag, te aştept în vis.

7 februarie

Dragule, lucrez pe capete. Acum pic de somn, mai ales că n-am lumină.
Vreau să-ţi spun impresiile despre menajul Babey – B.A.D. Te recunosc
în el. Gesturi dezordonate, dar generoase, cu libertate. Maricica
schimbată, cam amorezată, alt om. De când a fost aici, vine des, mai
umană. Ori teama că ne pierde? Cred mai ales schimbarea sufletească.
Întâlnirea de azi mi se pare puţin aranjată. Îi face bine această agitaţie a
inimii. Dragule, tu surâzi. Te iubesc.
8 februarie

Azi la Radio, apoi muzică, Poemul de Chausson şi apoi Tristan la pian

m-au răscolit, te vedeam în faţa mea, elegant şi politicos, îţi aud glasul,
te văd şi acum. M-a podidit iar o durere copleşitoare. Bine că m-a oprit
la masă Maruca. A fost extrem de simpatic. Maestrul foarte prietenos.
Avea poftă de vorbă. Maruca spunea că îi face semne disperate că nu
vrea să vorbească, l-am tachinat. După-masă a continuat să vorbească şi
chiar cu mult chef şi, râzând, explica pentru a răscumpăra neplăcerile cu
ochii. La uşă iar vorbea. Cred că simte în mine omul perfect obiectiv şi
mai ales curat şi orientat pozitiv. Discuţia asupra chestiei Lisette
Greceanu. Mi-a spus că n-a crezut până n-a aflat că eu am citit scrisorile.
Cu voce scăzută mi-a spus că e adânc scârbit de acest putregai al unei
lumi ce trebuie să dispară şi că „atunci preferi să locuieşti într-un mic
hotel şi să iei tramvaiul” (se referea la hotelul de pe Calea Griviţei unde
trăgea când venea prin Bucureşti). A spus-o cu atâta fermitate că mi-a
revelat că, sub docilitatea aparentă şi supunerea totală în lucruri
secundare, în cele esenţiale el e stăpânul, fără vorbe, prin atitudini. Am
impresia că a simţit în mine omul din lumea cea curată, cea care
munceşte şi are demnitate. Maruca a avut şi ea un curaj foarte nobil,
spunând doamnei Procopiu că din moment ce primeşti veroşi în casă,
poţi primi şi pe Lisette Greceanu – în toate cazurile că „nu trebuie să dai
în cei slabi”. Zi plină. Dejun delicios la Maruca. Câtă graţie e în ea! Câte
disponibilităţi! Numai la tine n-am ajuns! E o laşitate mare în mine, mă
tem de suferinţa fizică. Îmi pare bine că Mircea e mai bine. Zizelle slabă
foc şi tot cu ponturi la adresa lui Ionel! De ce s-or chinui oamenii? Asta
e viaţa, dragule!

11 februarie
Ieri ziua mea. Seara prea obosită pentru a mai scrie. Cadouri; parfum,
Linca, „Lhose”, Nellu. Sunt foarte mişcată. Maricica foarte nostimă, cu
vervă, din pricina fleurtului. Mi-a adus un puf şi o garoafă, delicios
legate şi prezentate. Se pricepe. M-am şi gândit că e ceva artistic şi
occidental în ea. Ion foarte amabil, a bătut la maşină conferinţa. I-am
lăsat la gustare. Tu surâzi şi spui: mare codoaşă eşti. Poate am vrut să-i
fac Maricichii plăcere. Nu e în stare de o vorbă echivocă. Are nevoie de
stimulent. El, puţin pe gânduri. Sunt tulburări fertile pentru suflet. Nu
mă tem, sunt oameni cumsecade. Dacă o previn prea mult pe Maricica, îi
bag în cap şi o dezolez. Aşa, e animată, fără sentimente precise, nici
urâte! Fireşte, sper să nu mai fiu eu ocazia să se vadă. Nu trebuie ca un
lucru frumos să devină urât. Sunt sigură că ei îi deschide orizontul şi că
se va decide să privească şi alţi bărbaţi, şi să aleagă unul.
Azi, şcoală, Radio. Lucru în pat, nu-mi reuşeşte încă nici o închegare a
materialului umanist. N-am poftă. Tot ce ştiu e mai vechi, interesul
pentru subiect e şi el vechi. Simt că sunt absentă. Uneori şi la
Shakespeare. E oare un material de gândire ce nu mă mai reţine sau
lucrez pe resturi? Îmi trebuie ceva nou, trebuie un interes pe care nu l-
am avut, ca să mă deştept de tot. Nevoie de creaţie. Pretenţioasă? Azi
zvon de primăvară, un dor dureros de tine, te simt aiurea, departe de
mine. Te rog dulce, mai vino. Conversaţie cu Mimy. Oare nu mai are o
simpatie reală pentru M.I.N.? Sunt accente şi insistenţe suspecte.
Natural, mă fac că nu simt şi insist asupra neputinţei unei asemenea
aventuri a inimii. Sunt cazuri când adevărul e necesar, aici ar deschide
ochii şi poate i-ar ataşa de obiectul nepermis. Îi arătam grotescul
situaţiei, astfel prin jenă s-ar despărţi mai repede de o idee periculoasă.

12 februarie
Dragoste, iar pic de somn, lucrez cu disperare, dar fără poftă la
„umanism” – nu pot face un plan limpede, mă încurc în detalii. Mă
disperă planul de o claritate splendidă al lui Mişu Jora, care desigur era
secătuit de adevărul viu, dar pentru o conferinţă aşa e bun. El l-a luat de
la vreun neamţ, eu trebuie să mă chinuiesc singură. Îmi lipsesc cărţile!
Nu e cazul să lucrez atât de mult pentru o simplă conferinţă, fără ecoul
public. Sunt tot în friguri. O prostie! Îmi vine să renunţ – dacă nu
vedeam azi în Maricica decepţia pe care o vedeam în tine, când aveam
asemenea idei şi depresiuni. Trebuie s-o fac şi basta! Cum o vrea
Dumnezeu. Prea multe idei. Trebuie simplificat. Să îmbini istoria cu
filozofia, asta e! Ajută-mă, pui mic.

13 februarie

Dragule, numai piedici ca eu să lucrez la conferinţă! Pesemne că trebuie

să risc o impreciziune a expresiei. Material mult, lipseşte ordinea.
Incursiunea „Puilor” astă-seară, când voi termina? Mă supără intervenţia
Patriarhului în afaceri lumeşti. Ordonarea postului riguros într-o epocă
de foamete e un act de abilitate politică, dar nu denotă dragoste creştină.
Acum să interzică amărâtului să guste carne, dacă îi cade ceva în mână?
De ce? Ca să mănânce nemţii şi să-şi bată joc de noi? Apoi postul într-o
vreme în care nu e pâine, în care cartofii, ceapa şi varza costă o avere şi
nu se găsesc, în care nimeni nu se mai hrăneşte adevărat? Act de
supunere a Bisericii la hazardul şi aventura politică. Mă indispune
profund. S-a gândit bătrânul câţi se vor îndepărta de la masa Domnului
pentru că nu au rezistat, înfometaţi fiind, unei bucăţele de cârnat? Ori
dacă s-or mai vinde cârnaţi numai pentru nemţi şi nepioşi, ce se va
petrece în capul bietului credincios flămând? Papa în asemenea cazuri
ridică postul.
 E groaznică dominarea asta a politicii asupra spiritualului, îl
diminuează, îl sărăceşte. Şi domnul „Conducător” nu-şi dă seama că e
mai mare pericolul sufletesc ca toate? În loc să libereze Biserica, o
subordonează cui? Nevoilor politicii şi combinaţiilor economice. Este
prea dezolant. E aproape mai dezolant pentru că bătrânul e cinstit, îl
păcălesc! În locul lui, spuneam categoric: „Mâncaţi ce mai aveţi când
atât de rar aveţi acest privilegiu”. Ceream celor nelipsiţi să facă acte de
generozitate în folosul celor săraci. Dar voi vedea mâine în jurnal. Nu aş
vrea să acuz pe nedrept. Pui mic, ce sens are această viaţă tristă şi
zbuciumată? Mai bine să nu te mai gândeşti, începi să pricepi oamenii
Renaşterii, se întorc cu pasiune spre pământ. Este pentru a uita
eternitatea înspăimântătoare.

14 februarie

Dragoste, azi-noapte în vis ai fost adorabil. Îmi puneai un palton pe

umeri – îmi era frig – mă înveleai atât de drăguţ parcă trăiam un final de
vacanţă împreună, trebuia să plec cu tine. Tu erai vesel dar preocupat de
alte cucoane. Azi lucru intens. Au ieşit idei foarte bune, plan clar, să
vedem cum voi face să nu mă încurc în detaliu şi cum voi găsi cuvintele
potrivite. Încerc mâine s-o scriu ca pentru a fi citită. Oare nu mi-ai suflat
tu la ureche ce am scris? Sunt câteva găselniţe. De unde vin ideile
adânci? Din ce parte a eului? Desigur din spiritul pur, care prinde sensul
adânc al fenomenelor. Mă ajuţi să o duc la bun sfârşit. O ştiu şi, în
cinstea ta, vreau să fii mândru de mine. În planul trecător independenţa e
demnitatea, în planul spiritual e sărăcia, e necompletarea. Aşa simt eu
acum văduvia mea pământească. Dacă nu aş trăi pentru tine, sensul vieţii
mele ar fi inexistent. Dacă iese prost conferinţa, m-ar durea că nevasta ta
s-a prostit… Vreau să simtă publicul ca o experienţă binefăcătoare:
libertatea spiritului născută din solidaritate şi smerenie omenească.
Vizita lui Miron, Madeleine şi Mariana s-a terminat frumos, cu
versurile pline de vlagă sensibilă ale Madeleinei şi cu evocarea ta. Dar
începutul un agasament mare datorită aerului factice al fetei. Cum s-o
tămăduim? Este o afectare. Foarte puţin îi lipseşte să se îndrepte. Miron,
în schimb, autentic, autenticitate sănătoasă. Mariana, în primejdie de
deviere, se caută. Maricica tot mai dulce, mai caldă, mai încrezătoare.
Aş vrea s-o ştiu fericită. Mâine încep lucrul de la capăt. Dar hopul cel
mare l-am trecut. Uf!

17 februarie

Stelule scump, vin de la Lily [Jora] unde erau cucoane – am spart zahăr
pe spatele „văduvelor abuzive”. Madam Pascu, săraca, amărâtă dar
normală, ca şi mine. Nora e revoltată – ca întotdeauna. La Radio ieşirea
lui Ion [Zamfirescu] pentru Mariana [Rarincescu] m-a îngrijorat.
Aceasta, foarte cuminte, acceptă, Tanti [Georgescu] însă, vădit agasată,
nu vrea. Am dres-o, insistând să fie pusă la „tineret”. Cred că va fi foarte
bine. Va fi ajutată. De ce Tanţi strâmba din nas? De ce să nu fie şi una
tânără?
Aş vrea să fie bine la Radio joi! Fie voia Domnului. Tu mă ajuţi, ştiu.
Azi ziua lui Jean Paul – doresc din suflet să ajungă bine copilul ăsta, să
fie un ajutor şi pentru părinţi. Cella Lahovari7 azi foarte simpatică, e
deşteaptă şi fără chichiţe. Pusy cu foc. Iar mă apuc de lucru ca să dictez
la maşină.

19 februarie
Dragule, am citit cu nespusă plăcere din Montesquieu. Simţeam nevoia
să mai citesc, nu doar să completez conferinţa. Citesc prea puţin din
cauza zilelor întrerupte de telefoane, vizite, lecţii. Ce puţin organizată
viaţă am pentru lucru serios. Trebuie să mă mai apăr puţin. Lumea vrea
să vorbească, nu se întreabă dacă vrei şi tu! Azi, întâlnit iar pe Bucuţa8, e
un om interesant când vorbeşte despre ce iubeşte. Dar uneori nu ştii ce
vrea. E cam neplăcut şi totuşi e unul din oamenii foarte de treabă. Pe
lângă valoarea lui de scriitor şi de cultură. Ion Zamfirescu azi pe
gânduri. Simte nevoia de prietenie cu mine, îi trebuie o atmosferă mai
vie decât cea pe care o are? Azi era trist. Aşa şi Mişu la telefon. Cred că-
l îngrijorează şi Puff. Ce o fi făcut Maricica? Refuzul ei e datorat în
parte şi temerii de un angajament à fond. Te las dragule, îmi e foarte
somn.

20 februarie

Astăzi tinerii mi-au făcut o mare plăcere. Îmi prinde bine să simt
afecţiunea lor încrezătoare. Puff vehement, curios, încântător. Costel
face o neurastenie, mă îngrijorează. Pausy şi Mihai aveau aerul că ştiu
mai mult. Cred că Mariana e cauza. Aseară Zizi şi Ionel. Viaţa la ei e un
infern. Copilul în această atmosferă se pierde. Trebuie internată bătrâna;
săraca femeie este incapabilă să se schimbe! Doamne! Câţi oameni se
nenorocesc cu dragoste egoistă! Mama a fost toată viaţa o cauză de
suferinţă şi dezechilibru pentru fata ei şi o nebuneşte şi pe cea mică.
Săracul Ionel! Ce dragoste şi ce răzbunare, ca să suporţi asemenea
atmosferă! Dragul meu, viaţa este tare stupidă pentru unii! Să zici că
sunt dintre cei care trec drept fericiţi! Sunt calmă astăzi. Mă întăreşte o
certitudine: tu eşti pe undeva. Desigur, o simt şi tu eşti mulţumit. Voi
veni la tine curând? Sunt gata, dar de luni, mai legată de pământ.
Sentiment că aş putea ajuta pe tineri.

22 februarie

Dragule, azi zi arhiplină, dar nu sunt obosită! La tine, azi-dimineaţă,

linişte. Cuvertura albă nu mă înspăimântă, dar nici pe tine nu te cred
acolo. Prea eşti viu, cu mine pretutindeni! La Rory f.f. simpatic, oameni
deştepţi. „Petre” foarte deştept, cult, subţire. Aş fi încântată să iasă ceva
pentru Rory. Ar fi un cuplu foarte bine. La Valérie mă deprimă, ca
întotdeauna, raportul ei cu fata. E drept, Maricica nu e tandră şi nici
amabilă cu ea, dar nici ea nu are încredere în copilul ei! Amândouă sunt
de vină. E trist. Nu ştiu să iubească – şi eu de altfel dacă îmi mai este
acordată viaţă poate voi şti. Conversaţie interesantă la Rory, oameni
cultivaţi şi serioşi. Noica e fanatic, dar mă întreb cât este datorat naturii
lui şi cât o datorează Germaniei. Bătrânul Strihareţ9 tip foarte interesant
ca înfăţişare – ar putea fi un bătrân american. Trebuie să fie formidabil
de inteligent. Tânărul, foarte amabil, îmi explic sentimentele lui L.
Mama, o Valérie inteligentă, veselă, energică, dar fără să o ştie, o tirană.
Dragul meu, mă duc să mă culc, e timpul. Politica tot mai mult se
îndepărtează de mine, zadarnic încerc să pricep, trebuie să te apleci
asupra ta când e vorba de lucrurile serioase, iar cele superficiale să le
suporţi, ca „ordine” şi ca directive. Dar fără să suferi interior. Noapte
bună, dragul meu.

23 februarie
Stelule drag, azi zi obositoare, decepţii. Discuţia cu Maricica m-a
epuizat, după conversaţia de aseară cu Valérie. Sufeream de a vedea ce
slabă e legătura sufletească între părinţi şi copii, azi am constatat cu
durere că Valérie avea dreptate. Reacţia a fost în Maricica atât de
violentă la gândul că ar trebui să contribuie şi ea cu ceva în casă, încât
m-am înspăimântat de sentimentul de „nerăspundere” de care dă dovadă.
Cum e posibil să nu simtă jena de a lăsa pe mama sa să se istovească
pentru ca ea să aibă bani pentru cărţi de lux şi gesturi somptuoase? Iar
sentimentul Mariettei pentru Valérie m-a nenorocit – ca şi cum noi, care
muncim, suntem hărăzite să muncim tot pentru altul! Ionel înţelegea
dreptul Valériei de a-şi permite şi ea o plăcere, oricare ar fi! Sentimentul
Zizellei, al lui Tanţi – toate mi se par ieşite din normal. Impresiile s-au
acumulat şi m-au pleoştit. Peste tot nu găseşti decât interes. Mă doare să
văd asta la ai mei. Aveai dreptate. Bine face Valérie că s-a retranşat în
egoismul ei, că e cuminte, că nu-i pasă. Eu nu am ajuns încă acolo. Ochii
răi cu care s-a uitat la conferinţă, conferinţa lui Vianu! În loc să vină
spre mine, gentil, ca şi cum ţipetele ei şi „n-am să te iert” ar fi fost un
act de violenţă, a budat şi se uita la mine gata să mă plesnească. Eu nu
mai mişc în nici o parte, dacă vor să vină la mine, vor veni, dacă nu, eu
nu mai vreau să fac nici un efort. Lumea îşi bate joc de oamenii prea
buni. Nu voi mai trăi decât pentru acei care sunt cu adevărat drăguţi cu
mine. Ce tristeţe. Încă o lovitură la o brumă de orgoliu: credeam să
cunosc mai bine fiinţele omeneşti decât tine şi toată lumea. Nu o să
devin mizantroapă, dar mi se taie orice elan. De altfel epuizarea din
seara asta e pur morală. Cum să nu fie Mircea „săracu’” detaşat, când
vede ce puţin au nepoţii habar de el şi de Régine! Dar el îi are pe Régine
şi Nicu şi Aurora. Eu, azi, am avut senzaţia că sunt singură pe lume şi
desigur şi Ionel a simţit la fel. Marietta e actriţă. Jean Paul plecase, el a
reacţionat normal când i-am spus că la anul trebuie să contribuie în casă.
Ce mă exasperează e nedreptatea celor care socot că au dreptul să ceară
de la alţii fără a da în schimb nimic! O fată de 30 de ani să trăiască pe
socotelile mamă-si când are cu ce să se întreţină! Nu mai vreau să judec.
Sunt dezamăgită şi n-am de ce să mă agăţ aici între oameni. Simt un
dezgust de condiţia umană, un dezgust de viaţa pierdută, şi nici o reală
nădejde în viaţa viitoare. O cer ca o dreptate. Dar dacă nu dreptatea
guvernează lumea, ci altceva? Dacă egoismul de aici se afirmă în
neoegoismul supranatural care salvează din nefiinţă pe cei care vor să
supravieţuiască, pe când cei care, neataşaţi de ei înşişi, se pierd în neant?
Mă culc ca să scap de gânduri.

24 februarie

Stello meu drag, zi de abatere continuă de ieri. Scena bietei Ileana mi-a
adus în minte scene de gelozie, m-am îndârjit apărând-o. A fost până
seara în mine un amar, o revoltă ce se combina cu cea de ieri, ce să-ţi
spun? Dacă eşti, tu ai simţit-o şi poate că te amuzi de lanţul pe care încă
îl port. Totuşi am avut pe stradă azi, ieşind de la Buby, un sentiment de
libertate şi de uşurare. Teama că tu ai putea suferi de această stare a mea
m-a readus la muzică, m-am spălat de orice „rezistenţă” şi opoziţie din
mine. Trio de Schumann, dar mai ales cel de Brahms m-a răscolit. Iar m-
a cuprins o jale – în maşină cu Irinel, care a avut un gest de elan cald
spre mine. Mă bucur că e senină, calmă, îmblânzită, femeie. Seara cu
Mimy Spandonidi. Era ziua mea, nu ştie nimeni. Seara petrecută cu ea a
fost un dar frumos. Doamne, ce bine mă simt lângă ea. Oare melancolia
mea nu e şi din frica de moarte? Duminică 1 martie e iar un soroc! Eu
doresc să mai lucrez aici. Am primit şi liliac alb, pe neştiute, de la Cella,
iar Maestrul mi-a făcut ca salut semnul pe care-l făceai tu, uneori. Îmi
sărutai mâna şi-mi trimiteai semnul. Aşa a făcut Maestrul. În fond
lucruri încântătoare. Vii şi tu? Ce înseamnă supa ce mâncam?
25 februarie

Stello drag, altă zi pierdută pentru veşnicie, căci nu am progresat întru

nimic. La clasă, doar decepţia de a vedea foarte puţini deşi le ofeream pe
Shakespeare. Nu pot inventa nimic nou în liniile principale, sunt fixate
în capul meu. Detaliez şi asta e tot. Îmi trebuie materie nouă. Într-un an
am să le fac pe contemporani. Dar se cer formule noi, la cei mai mulţi
materia e aceeaşi. Azi la expoziţie cu Mimy. În fond te bucură căutarea
frământată a lui Ion Vlasiu şi realul talent al lui Vânătoru. Florile
acestuia, acuarelele sunt minunate. Florile proaspete, vii, dar fondul prea
opac după mine. Colegii lui Tomaziu m-au cam speriat, iar tablourile
colorate ale acestuia nu-mi plac. În schimb lalelele şi perdeaua foarte
frumoase. La „muzică” foarte plăcut, am stat în dormitor cu ochii
închişi. Muzica mă scălda ca o apă tămăduitoare. Lumea de alături nu
exista decât dincolo de un zid care mă apăra. Intrarea uşoară a lui
Bâzu10, namilă superbă şi de o nobleţe izbitoare, mi-a plăcut. Era ca
trecerea unui centaur prin singurătăţi, era lumea lui, nu mă supăra.
Compoziţia lui Siegfried foarte frumoasă, e portretul unei veşnice
Maruca. E mult farmec şi multă atmosferă specifică ei. E o adevărată
reuşită şi e impresionant că e făcut din memorie. Maruca vizibil
mulţumită, o legitimă flatare: e plăcut, mai ales în criza ei actuală, să
afli că ai ocupat mintea cuiva, a unui artist. Azi, de altfel, era foarte
animată, iar Maestrul parcă tot mai sigur pe el. Azi era ca un vânt de
primăvară acolo. Primăvară în aer, o dulceaţă în culorile aerului, care te
topeşte. Mă năpădeşte teribil dorul de tine. Azi de vorbă cu pictoriţa
Vera Niţescu Veselovschi. M-a tulburat iar, simt lipsa ta, plecarea ta, ca o
pedeapsă umilitoare. Când îmi fac socoteli cu mine, recunosc că am fost
o neisprăvită, o fiinţă „de lux” cum spuneai tu, fără întrebuinţare
practică. Tot ce fac n-are utilitate imediată. Îmi e dor de o viaţă corectată
de toate insuficienţele mele, îmi e uneori un dor ascuţit de clipele bune,
adevărat calde, frăţeşti între noi, dar recunosc că nu am avut feminitatea
totală care te-ar fi mulţumit integral. Doar o femeie ca Mimy sau Mad
ţi-ar fi fost de folos. Tu mi-ai ajuns, dar prea ai fost nedrept pentru a mă
păstra în echilibrul ce-l cere natura mea. Cui îi reuşeşte? Aşa cum a fost
şi cum continuă să fie, legătura noastră e frumos umană. Te binecuvântez
de unde eşti, îţi mulţumesc şi te iubesc. Iubeşte-mă şi tu puţin, nu mă
neglija iar. Azi spre seară, m-auzeai cum te chemam cu glas tare?

27 februarie

Dragule, azi cu Mircea conversaţie normală. Eu îl cred întreg, doar în

reacţiile trupeşti vătămat. Valérie e de un pesimism care frizează
cruzimea. Decretează că e isprăvit, cu o siguranţă nefondată. Nu-şi poate
stăpâni sentimentele. Eu tot sper ceva de la Viena. La lecţie atenţie
pentru Antoniu şi Cleopatra – e şi magnifică. Discuţie cu Rory pe tema
Nae Ionescu. Imposibil să faci pe aceşti tineri să înţeleagă că sunt limite
la indulgenţă. Ca om, mi-a fost simpatic, ca dascăl a fost o primejdie.
Poate sunt eu filistină. În fond ce ştim noi unii despre alţii? I-a învăţat să
trăiască „tragic”. Oare se învaţă de la altul? Nu devine maimuţăreală? A
trăi „tragic” e a trăi conştient, nici mai mult nici mai puţin. Nu l-a
aşteptat omenirea pe Nietzsche pentru asta. Parcă Montaigne nu trăieşte
lucid? Ce deosebeşte „tragicul” de această perfectă luciditate? Numai
obiectivitatea şi smerenia ei, care nu vorbesc de tragic, dar îl trăiesc.
Dacă aceşti oameni rămân senini, e că au pudoarea de a nu etala
planurile subiective ci numai condiţia umană. În fond, iar opoziţia între
clasic şi romantic. Cei de azi, cu sensibilitatea lor, desigur nu mai
ascuţită, dar mai etalată şi egoistă, nu suferă mai mult decât noi, dar,
fiind mai egoişti, nu iau în seamă nici o cuviinţă şi aşa se face că ei „care
suferă”, în fond îi fac să sufere pe cei din jurul lor. Egoişti şi necrescuţi,
incapabili să suporte limitele impuse de orânduiala lumească, iar fiindcă
ei rup această rânduială, consecinţele îi fac să sufere. M-am ocupat
destul de toţi „neînţeleşii”, îi las să se înţeleagă singuri. La urma urmei
este ridicol să te supui la veşnica lor nemulţumire! Răsfăţaţi şi barbari.
Mă apucă uneori un parapon de această omenire neisprăvită. Şi noi
treceam prin crize groaznice, dar nu ne dădăcea nimeni. Om fi fost „ne-
metafizici”, dar ne-am văzut de treabă şi n-am spart în capul nimănui
propriile noastre păcate. Alde Maricica şi Dan Nasta şi alţii ca ei sunt
specimene răsfăţate, li se pare că totul li se cuvine, că ceilalţi nu au altă
menire decât să-i „înţeleagă”. Tant pis! Cine se ia în braţe rămâne…
singur! Pe Rory sper că o scoate Petre din ideile de altădată, ea vede
obiectiv. La muzică fericire, curge miere şi lumină din quartete, linişte,
nu se vorbeşte, se ascultă. Bâzu impresionant de frumos. Maricica puţin
agitată. De ce? Maestrul scăldat în muzică – cu o lumină mare lăuntrică.
Eu pleoştită grozav – oboseală. Din regim? Din aşteptarea morţii? Din
conştiinţa neantului acestei vieţi? Din îndoiala ce port în mine, sub
afirmarea credinţei? Din lipsă de scop în viaţă? Din lipsa ta dureros
resimţită? Din primăvară? Din decepţii în faţa oamenilor? Din oboseală?
Din nu mai ştiu ce? Din toate. Şi faţă de toate astea mucoşii vorbesc
despre tragic, despre suferinţa lor? „Răul secolului” reîncepe. Îmi e
somn, nu am scop în viaţă. Văd prea adânc! Dacă Dumnezeu a hotărât
aşa, apoi e crud. Dacă asta este urmarea păcatului, atunci mare să fi fost
păcatul. Ce plictiseală! Asta să fie urmarea despărţirii de izvor, cum să-l
renegăm? Prin rugăciune. Dar nu pot s-o fac cu fervoare. Durere, ispita
revoltei. Hai, inima mea, supune-te. Numai supunerea este act liber.
Dragă, te iubesc, te aştept.

28 februarie
Dragă, astăzi am constatat din nou că oamenii inferiori, neformaţi nu
înţeleg să fie bine trataţi, fără a-şi pierde măsura şi distanţa care ne
desparte. Ileana începe să-şi dea aere şi să-mi răspundă, am avertizat-o
că poate să plece dacă mai face lucrul ăsta încă o dată. E o femeie
sălbatică, cum o contrazici, cum îşi dă drumul: ţipă, te înfruntă, nu mai
vreau să suport nervii nimănui, sunt gata să mă despart la prima
neînţelegere. Vizită agreabilă la Aurora. Nicu încântător. Dimineaţa,
Viorica mişcătoare: cu bomboane de la Capşa. Maricica s-a reîntors fără
nici o explicaţie. Am primit-o calm. De ce o fi pornind la noul drum cu
intenţii greşite, de a-i lua pe toţi „de sus”? Nu am ripostat, ca să nu se
încăpăţâneze. „Fiecare pasăre pe limba ei piere!” Şi eu pier prin nevoia
de a tot sfătui şi îndrepta oamenii! Dacă mai trăiesc, mă schimb. Azi în
tramvai scena cu cei doi ilegitimi mi-a amintit sâmbetele pe care le
petreceam singură acasă şi nu ştiam pe unde eşti tu. Am realizat azi,
brusc, cum ieşeai cu tot soiul de tipese, pe când eu mă chinuiam cu
gândurile acasă. M-a apucat o jale! Simt cât am fost de prostită, din vina
mea, în viaţă – cât de năroadă am fost, cât n-am avut nimic decât
prietenia unor femei de calitate şi a câtorva bărbaţi cărora le-a fost milă
de mine, dar ca femeie n-am avut absolut nimic! De unde eşti acum, nu
se poate să nu recunoşti că m-ai tratat ca pe cea mai neglijabilă cantitate.
Mi-am adus aminte chestia cu bomboanele de ciocolată, când aşteptai la
Rosetti pe Puica sau pe alta – şi cucoana cu care veneai în trăsură pe
când eu veneam cu Valérie nu ştiu de unde, într-o seară. Şi câte altele!
Mă uitam la urâţii din tramvai şi mă gândeam câte femei de acestea nu
mi-au furat bucuria vieţii mele! Iartă-mă, dacă te mâhnesc, nu te acuz,
mă acuz întâi pe mine, fiindcă am fost lipsită de simţul realităţii şi de
instinctul de conservare. Dacă mai doresc să trăiesc câţiva ani, deşi
bătrână şi fără nici o plăcere, e din sentimentul de dreptate, ca cel puţin
să trăiesc şi pentru mine. Poate nu ştiu ce cer, poate ar fi mai bine să mor
mâine, dar aş minţi dacă aş spune că o doresc. Mi s-ar părea că am trecut
în lume ca o umbră, fără realitate. Când îi aud vorbind de tragicul vieţii
pe mucoşii de copii! Tragic e când s-a sfârşit şi privind înapoi constaţi că
n-ai fost bun de nimic, nici măcar de un egoism normal! Astă-seară sunt
mâhnită. Iartă-mă. Te iubesc totuşi. Nu pot simula, trebuie să fiu
veridică. Poate vii în vis să mă împaci. Te pomeneşti că mâine, pe
vremea asta, voi fi dincolo! Cum va vrea Dumnezeu. E în mine o revoltă
şi pe felul cum am trăit, prea „moral”, prea puţin real, vital! Să nu fiu
nimănui exemplu! Îmi iau adio de la toţi, dacă o fi să mor. Vă iubesc şi
mă simt îngrozitor de singură, de nedreptăţită şi inutilă. Să nu mă
plângeţi. Probabil, dacă mai trăiesc, aşa voi rămâne. Dacă aş renaşte, aş
vrea să fiu bărbat, liber, activ, îndrăzneţ în tot ce aş gândi şi aş lucra.
Liber de prejudecăţi şi puternic, fără nici o ataşă care să mă aservească,
în slujba lui Dumnezeu! Popă sau artist. Visez, cum am visat o viaţă
întreagă. Deraiere iniţială, aici nu voi mai putea corecta. Dacă se poate,
ajută-mă să trăiesc normal. Pusy cu dragoste.

1 martie

Stello drag, ce zi arhiplină! Biserică, „ortodoxe”, dejun la Burileni, acasă

Părintele şi Georgeta, seara muzică şi masă, e 12,30 noaptea! M-a durut
astă-seară bietul Maestru. Bomboanele i le-am dat ei şi el mi-a făcut
semn să nu spun că sunt şi pentru el. Ce s-a întâmplat? Dulceaţa de la
Fify am pus-o la el pe birou – i-o fi făcut scandal? Apoi avea poftă de
vorbă, ea nu-l lăsa. Realmente îl oboseşte sau îl agasează să fie tratat ca
un copil? Azi la masă parcă era să izbucnească, a spus ceva repede de
care nu-mi amintesc, dar ea atunci a tăcut. Am impresia că el se apără în
tăcere. Refuzul portocalelor dimineaţa ca un gest suplimentar de
solicitudine – o mulţime de detalii mici fac uneori o atmosferă de
tensiune. Ce păcat! Cum e posibil ca atâta dragoste să ajungă la atâta
oboseală reciprocă? Oare le-a lipsit Dumnezeu? Ea are orgoliul luciferic
în ea, cum îl au mulţi din cei mai buni. Aşa-zisele naturi de stăpâni!
Simt că doresc să le fiu de un real ajutor. Aş vrea să vină la mine, să îi
pot vorbi pe faţă, fără martori, să-i spun că e resentiment în ceea ce face,
e o răzbunare rafinată. Dacă l-aş vedea pe el, singur, i-aş spune că trebuie
să fie mai voluntar, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe el. Am impresia că
tuturor le e cam teamă de ea, că o cam tratează în „detracată” – el
primul. Cred că dacă s-ar proceda altfel, dacă şi el ar fi mai liber cu ea,
ar fi mai bine. În sfârşit! Fiecare îşi duce crucea!

2 martie

Pui drag, azi sunt furie pe neglijenţa lui Ionel. Mă revoltă. Nu are.
Înţeleg. Dar măcar întreţii nădejdea şi te constitui responsabil, dar el
face pe uitatul. Marietta nu-şi mai bate capul, nu admite să renunţe la
nici un obicei, scurt pe doi, trebuie alţii să se zbată. Dacă toată viaţa nu
m-aş fi zbătut, aş mai admite. Dar eu asta am făcut fără încetare şi acum
la bătrâneţe trag pe dracul de coadă, când muncesc şi ar trebui să-mi
ajungă, dacă aş fi egoistă!! Constatarea de a fi considerat ca putând să
aduci, pe când alţii nu pot, asta mă turbează. Dar e destinul meu, e
slăbiciunea mea. Degeaba iau hotărâri, sunt o bleagă.

3 martie

Azi-dimineaţă, dragule, vizita lui Puff mi-a făcut o nespusă bucurie.

Copilul ăsta are încredere în mine şi mă iubeşte, şi eu pe el mult. Un
adevărat ataşament între noi. Iluzie că mai pot fi de folos. E atât de
matur, de fin, mă tem că e anacronic. Azi muzică foarte frumoasă! Trio
Beethoven, numărul 5, Geister, trio şi un trio splendid de Brahms. M-a
amuzat Lupu care a crezut că eu am maşină! Va să zică mă contează
oamenii drept „capabilă de maşină” şi eu nu am din ce rezista până la
sfârşitul lunii! Îmi vine să râd cu poftă. Maruca foarte tristă. A
impresionat-o simpatia mea. Aş vrea să pot vorbi cu ea pe faţă. Să-i spun
cât suferă din pricina ei proprie. Azi doresc din inimă să le fiu de folos.
Dragoste, cum mă montam pe mine împotriva ta, aşa se întâmplă şi aici.
Apoi, am impresia că aşa-zisele ei prietene nu o iubesc, o condamnă în
loc s-o ajute să-şi găsească echilibrul. Dar crezi că le pot ajuta eu? Te
rog, ajută-mă şi tu ca să vorbesc cu ea, cu inima deschisă. Te aştept la
noapte, îmi e foarte dor de tine. Ce bine că sunt oameni care au atâţia
bani pentru flori şi îmi aduc şi pentru tine. Sunt mulţumită că în felul
acesta ai întotdeauna flori. La cimitir mă duc sâmbătă cu voia lui
Dumnezeu.

4 martie

Pui drag, azi zi foarte agitată, plăcută. Dejun la Mimy Paleologu.

Tandreţea lui Puff îmi face bine. Chestia cu incunabule mi-a revelat un
viciu al culturii mele, multe aproximaţii din cauza lipsei de memorie. Nu
reţin direct ci numai prin raţionare. Sunt lucruri de cultură generală care
nu trebuiesc ignorate. Ei bine, eu ignor foarte multe! M-a întristat, trag
concluzii asupra superficialităţii a tot ce ştiu. Judec bine, aprofundez, dar
ştiu puţine lucruri. Să-mi refac o zestre de cunoştinţe? M-ar tenta, dar
când? Mă omoară pierderea de timp – ca pe noi toţi, în ţara noastră. Te
sărut dulce, îmi lipseşti, parcă eşti departe, departe. Am impresia unei
case părăginite, cad structurile, nu mai am cum să le pun la loc.
Întoarcerea de la curs cu copiii, întâlnirea cu Jora, discuţii pe stradă ca
altădată. A rămas o urmă de teamă în mine, de altădată. Când voi fi
absolut liberă?

5 martie

Vin de la Maruca. Prima dată am avut o conversaţie continuă cu ea. E

extrem de obositor fiindcă refuză orice cuvânt care e „clişeu”, orice stare
care nu e a ei, adică mai bine zis se mişcă numai în esenţă şi absolut.
Cred că bietul Maestru şi-a luat vacanţă, după 35 de ani, dintr-o
atmosferă de „esenţă” care poate distruge cu timpul pe cineva care e de o
asemenea dimensiune interioară. Femeia asta e regească. Dar nevoia ei
de absolut e din familia asceţilor intransigenţi, din familia lui Ignatio de
Loyola. A trecut prin toate focurile care au topit din ea superfluul.
Lumea zice că e sublimă, dar atunci toţi absolutiştii sunt nebuni! E
născută cu daruri excepţionale, contactul cu Nae Ionescu a supus-o unei
discipline spirituale de anvergură! Desigur, de talia ei îi sunt
întâmplările. Are strune de aramă în ea şi de aur incoruptibil. E
primejdios de primitivă fiindcă vede până în străfunduri ce-ţi sunt
necunoscute ţie însuţi. Natură puternică, în continuă vibraţie, în continuă
exaltare. Mândră până la orgoliu, nu admite deficienţe. Nu parvin să-i
spun că aici e încercarea ce îi e impusă de propria soartă: să cunoască şi
să-şi asume umilinţa, fără de care nu se poate elibera. Nu parvin fiindcă
întrerupe, prin cuvânt sau cu gestul, cu expresia dezolată a feţei, orice
explicaţie. Este tipul „neînţelesei”, pe care Nae Ionescu a intensificat-o
până la aspiraţii metafizice. I-a întins coardele până aproape a le sparge.
Trebuie să fi fost adevărat fatal omul ăsta pentru firi de calitate. Tot mai
mult înţeleg influenţa nefastă asupra tineretului, scos din făgaşul
realităţii pământeşti şi trezit pentru destine suprapământeşti. Deosebirea
între asceza credinţei creştine şi chinul intim al lui şi al celor pe care i-a
crescut cu gustul pentru acest chin e că credinciosul se odihneşte în
dragoste de suferinţa sa tragică, iar aceşti orgolioşi nu parvin să iasă din
vârtejul în care se întreţin: mor pe propria lor roată. E o mişcare oprită,
deturnată de la scopul ei etern. Maruca nu poate fi salvată decât prin
rugăciune. Nu văd momentan cum s-ar găsi altfel leacul intim cu ea,
deoarece se învârte în jurul propriei ei puteri creatoare, nu poate ieşi din
punctul ei de vedere, deşi o cred capabilă să iasă din ea, să se uite pe
sine. Îmi spunea de Maestru că a sucombat acelei femei din vanitate de
bătrân. Se poate. Bărbaţii sunt în stare şi de asemenea micimi, poate
tocmai cu cât sunt mai mari. Ea nu poate încă trece peste dezgustul din
ea. De câte ori am crezut că mor, pui drag, de dezgust şi decepţie şi am
trecut peste. Doresc să învingă aceste aversiuni pentru materie şi
pământesc. Am să mă rog pentru ei, ajută-i şi tu, mamă dragă! Tu eşti
cum? Nu ştiu. Nu mai caut să ştiu fiindcă trecerea graniţelor este
primejdioasă pentru spirit. Acum ştiu că această săritură e păcat. Nae
Ionescu a păcătuit scoţând biete suflete din făgaşul dezvoltării lor şi
zvârlindu-le atât de departe încât drumul lor nu mai e decât un chin, o
anticipare a propriilor posibilităţi. A făcut o seamă de rătăciţi de pe
drumul adevărat, cel care duce spre Dumnezeu. Iubirea, smerenia sunt
drumul cunoaşterii integrale, nu rotaţia în jurul tău însuţi.
„Metafizico”! Parcă nu te-ar denunţa Kant! Îţi faci noi şi noi victime,
printre cei care, orgolioşi, nu admit limitele minţii omeneşti. Dragoste,
ajută-mă să trăiesc just.

7 martie

Dragule, Mariana a plecat. Sunt frântă de oboseală. Zi prea plină. Dejun

la Flo. După-amiază la Xenia [Costaforu], seara cu Mariana. Sunt atonă.
Nu mai pot să reacţionez.
8 martie

Dragule, azi am stat în casă şi în pat, răcită cobză. Un dor de tine,

amestecat cu sentimentul umilinţei de a fi lăsată complet singură, ca şi
cum n-aş fi fost capabilă de o familie! Ăsta e adevărul: incapabilă de a fi
mamă, soţie, centru. Om fără căpătâi, răzleţ. Câtă vreme trăiai tu, aveam
măcar exterior un rost. Ţineam unitatea casei. Tu nu te simţeai „acasă”
decât în pat sau la biroul tău. Îmi spuneai că nu ştiu să fiu gospodină. Eu
mă înfuriam, fiindcă doar făceam eforturi. Dar e ceva superficial în
mine, ceva neatent în toate, nu sunt bună de nimic prin mine, mă întreb
de unde „succesul”. Poate că atunci când vorbesc sunt locuită de o fiinţă
străină. Deseori am impresia că vorbeşte altcineva, nu eu, nu cel bleg şi
stupid din mine. Pui drag, tot mai mult nu-mi înţeleg rostul pe lume. Mă
simt inutilă şi singură. Definitiv singură şi definitiv inutilă. N-am putere
destulă pentru o hotărâre drastică să mă retrag într-o celulă, să mă las să
mor. Bună ca să animez spiritele – oare atât să fie rostul unei femei pe
lume? Azi simt umilinţa singurătăţii mele. Ca o pedeapsă dumnezeiască
pentru nevoia mea de singurătate de altădată. Dar se poate să
pedepsească astfel Dumnezeu pe nărozii de oameni? La ce-i serveşte Lui
în planul său etern? Tu m-ai părăsit de câtva timp, iar nu mai vii în vis.
Dacă mă vezi cum sunt şi crezi că e bine să mor, dă-mi curaj să vreau să
mor. Am, siguranţa că am libertatea să optez şi optând să mi se acorde.
La 1 martie doream să trăiesc. Acum nu ştiu de ce mai trăiesc, intim e un
deşert în mine.
Nici un gust real pentru ceva, nimic, nimic, trăiesc ca iasca. Mi-am
irosit viaţa dintr-un idealism învăţat pe dinafară. De când mă ştiu nu am
trăit real, am tot aspirat. Acum cât nu mai am spre ce aspira în viaţă, nu
mai am motive a trăi. Dă-mi tu puterea să vreau să mor ca să desfiinţez o
ratată ca mine. Când voi muri, nu vor şti toţi de ce vechitură demodată şi
inutilă au scăpat. Am un necaz pe mine că mi-aş face de cap! Totul s-a
limpezit prea târziu în mine. Sunt în contratimp. Nu pot trăi decât
neavând timp să mă gândesc la mine şi la stupida mea de viaţă. Am să
fumez, să beau cafele, tot ce mă poate distruge. Mi s-a urât cu prudenţa
şi cumpătarea deasupra. Iată de mâine încep să mă intoxichez cu tot
soiul de stupefiante permise. Cred că atâta puritate duce la exasperare, la
orice lipsă de legătură cu viaţa. Vreau să mă pedepsesc că prea am fost
anostă, sobră şi pură. Pfui! Imbecilo! Modestie, sobrietate, asceză au rost
pentru cauze mari, dar nu într-o lume caraghios de mică şi meschină.
Dacă eram mai vie, ţi-aş fi fost de folos – aşa, albă, anostă, incoloră,
năroadă, fără miez, fără vlagă – principiu logic împieliţat! N-am gust
pentru nimic, nici pentru veşnicie, în halul în care sunt. Nu pot dori o
perpetuare a unei fiinţe ce detest. Dacă ar fi şi dincolo să fiu tot atât de
searbădă, de simili-kantiană – ce oroare. Pe ăştia îi scuipă Dumnezeu, n-
am capacitate „de durată”, toate astea sunt monedă falsă fără valoare în
realitatea eternă. Mai bine francamente infectă, criminală, murdară,
decât această platitudine conformistă. Şi n-am măcar curajul să mă
smulg din această ciulama albă – ori prin eroismul creştin, ori prin
eroismul bestiei – nu sunt nici înger, nici bestie, nici om, pfui! Mă scuip
de sus până jos, am oroare de mine, merit dispreţul, fă cu mine ce ştii.

9 martie

Dragoste, aseară pasă foarte proastă. Din asemenea stări intri în crize
periculoase. Cel mai bun lucru e să nu gândeşti la nimic, să te forţezi, să
te forţezi să trăieşti clipa. Animalul singur te poate scăpa din nebunie.
Calm prin singurătate, citire. Spre seară Flo, Tity şi Jeanette cu doctorul.
Dimineaţa Jean Paul şi Marietta. Dacă aş fi avut bani îi dădeam pentru
taxe. Din păcate n-am nici de piaţă. Când se va schimba şi situaţia mea?
Mi-ar fi trebuit 25 de mii de lei pe lună ca să trăiesc mai fără grijă. Nu
ştiu cum fac alţii. Eu trăiesc la limita posibilului şi nu-mi ajunge! Simt
că nu pot gândi, creierul e anemiat de regim şi de guturai. Îmi e un dor
nespus, azi te simţeam prin casă.

10 martie

Dragule, am isprăvit cartea lui Alain despre Platon. Trebuie s-o recitesc,
am citit-o în galop, în aceste trei zile de boală. Idei fundamentale foarte
interesante. Stilul cam poseur3*, nu-l poţi înţelege uşor, dar viu. Ideea
principală: eternul în realul clipei, timpul trecut sau viitor inexistent
decât în prezent. Şi eu am scris despre actualul dramatic. Acest moment
îl preconizează şi el şi îl regăseşte în Platon. Foarte bun mi se pare
capitolul în care arată că nici o opinie nu e falsă complet, fiindcă în ea
există încă lucruri nerecunoscute. Apoi definiţia ideii prin dinamismul
perfecţionării – ceea ce se întrece pe sine. Logicul, gândirea, centrul
platonic, chiar în amor, sentiment care fără spirit nu e amor. Apoi ideea
căderii spiritului în concret. Foarte bine îmi face regăsirea propriilor
mele idei: Dumnezeu este imanent, trebuie să recunoaştem vina noastră
în natura noastră funciară. Nu fac decât asta de câţiva ani. Cine cunoaşte
avansează. Cine se tot crede victimă recade iar şi iar. Teoria reincarnării,
să o fi luat Platon pe şleau, cred că da. Chiar dacă momentul actual,
prezentul, zice Alain, ar fi singura realitate în care se ghemuiesc trecut şi
viitor, de ce să cred că gândirea e legată de corp şi deci de trecerea lui?
Gândirea actuală mă plonjează în etern, în idee, moarte, fiecare cădem în
patimă, furie etc. Fiece gând pur e resurecţie. Acum întrebarea: oare
această resurecţie nu se face şi pe alt plan decât cel pământesc? Oare
continuarea acestui proces de luminare să nu fie posibil, ba chiar
necesar? Oare dacă aici, exclusiv, cariera purificării gândului nu e şi ea o
carieră superioară a gândului pur? Poţi să identifici spiritul activ cu
condiţiile inferioare în care lucrează? Ideea nevăzută, dar activă în
orişice gândire inferioară, nu e nimic în afară de ea? Alain zice: nu e
nimic, nu e un dincolo. Înţeleg: e însăşi puterea de a gândi, spiritul e
însăşi funcţia de a gândi. Dar unde se exercită această funcţie e şi
conştiinţa eternităţii, inventată de spirit, deci nu pot să nu gândesc
această eternitate. Nu pot să mă gândesc „ne-fiind”. Dar dacă această
nădejde a existenţei nesfârşite are valoare pur subiectivă? Nu se poate,
tot ce e obiectiv e garantat de spirit. Oare nemurirea sufletului să fie
efectul altei funcţiuni? A fricii, de exemplu? Nădejdea, imaginaţia –
altceva decât tot spirit? Câinelui îi e frică, dar nu are nădejde, nici
imaginaţie. Oare memoria să fie pictoriţa viitorului? Oare actualul
platonic, realul gândirii, pot să-l cuprind în limitele prezentului şi ale
timpului? Privit din afară, la altul, da. Dar privit în mine, direct, prin
categoria sa proprie, nu. A trăi în eternitate e deci a trăi calitatea aceasta.
Dar se pune iar întrebarea, între bestie, plantă şi omul acesta nu e altă
deosebire decât această conştiinţă de sine? Sau această conştiinţă de sine
să nu aibă altă soartă decât orice funcţie biologică? Ori asemenea
gânduri să fie durabile prin efectul lor în sens, în lume? La Platon efectul
n-ar conta! Ori durează câtva timp ca vibraţii pe care alţii le mai pot
întâlni, obiective, detaşate de persoana care le-a emis? (Vezi Meyers,
Personalitatea umană.) Oare idealul suprem de viaţă e a te reduce la
gând pur şi la eternul acesta iluzoriu? Fixarea valorii gândirii, cert
splendidă în Platon, dar gândirea ca emanaţie, ca dovadă a spiritului
nemuritor. Aşa l-am înţeles pe Platon. Binele, idee superioară, de ce?
Face din el o cauză, nu doar o ipoteză. Trebuie să citesc pe Timen.
Conferinţa doar în dialectică, siguranţa nu e în pipăit, doar în gând.
Gândul mie mi-a revelat ordinea eternă, înţelegerea mea în ordinea
eternă – care nu e timp – timpul e o măsură doar pentru universul
aparenţelor, pentru categorie, pentru experienţa sensibilă. Intuiţia – în
afară de timp.
 Pui dulce, tu, dacă eşti, le ştii acum toate acestea. Poţi să mă ajuţi în
limitele posibilului şi poate ale „permisibilului” nostru? Te aştept. Te
iubesc adânc ca şi cum am continua ce a fost, dar mai bine.

11 martie

Dragule, azi conferinţa lui Ion Zamfirescu – decepţie pe toată linia.

Poate mult mai bine! Decepţie că a înşirat constatări cunoscute de toată
lumea, fără să încerce măcar o sistematizare, o tălmăcire, dar asta n-are
nici o importanţă! Un om ca el poate face şi o conferinţă mediocră o
dată, fără să îi strice, din contră: quae nocent, docent4*. Dar sincera
admiraţie a Tanţei, a Maricichii, a tineretului m-a pus pe gânduri. Ori m-
am prostit eu, ori ce să cred? Cei trei alături de mine: Vianu, Munteanu
şi Cioculescu gândeau ca mine, dar, mai ipocriţi, nu i-au atras atenţia, ci
i-au făcut poate chiar complimente. Eu am socotit că prietenia mea
trebuie să fie sinceră. Când l-oi vedea între patru ochi îi spun tot ce
trebuie, e la o întorsătură când trebuie să dea maximum din el. Eu îl cred
capabil de ceva bun, de calitate. Azi suna a banal, a ne-creat. Tonul liric
nu poate înlocui fervoarea intimă a gândirii. Lui personal îi voi spune
toate acestea. Nu a păcătuit printr-o greşeală, ci prin nivel de gândire
prea plat, adică ne-reflectat, primit. Poate sunt prea severă, dar eu cred în
el şi deci îi cer mai mult. E uşor de criticat, dar eu ce făceam din acest
subiect? Hai să vedem. Arătam: 1) Nedumerirea din pricina unor curente
(nu enumeram ce se petrece în toate domeniile de activitate). 2)
Aservirea individului la colectiv şi materie. 3) Omul modern? Criză de
juisenţă, criză de demnitate (femeile, clasele), dar mai ales de gândire.
Revalorificare a valorilor, nevoia de a crede şi neputinţa de a crede.
De încercat într-o zi.
 La muzică. Maruca bolnavă pentru lume, acces interzis. M-a chemat,
am găsit-o în fotoliu, foarte frumoasă, gătită. Revelaţie: venea de la
Antonescu, voia să-i cunoască. De ce? Ea spune: pentru a cunoaşte un
om care face istoria, mai ales pentru a cunoaşte un om nou. Are nevoie
de stimulentul noutăţii. Am simţit-o mai de mult. Caută oameni
interesanţi, are nevoie de acest stimul. În mine tot asta căuta – am
decepţionat-o – sunt prea simplă şi mai ales prea conformistă. Înţeleg.
Dar azi am descoperit ceva ce bănuiam! Are nevoie de o mare aventură,
în spirit, desigur! Şi totuşi, ca o femeie. Două lucruri m-au frapat: „Mă
plictisesc” şi continua privire în oglindă, expresia unei cochetării
satisfăcute. Este femeia în căutarea noului. Tot azi am înţeles că nu
ajunge să-i ţii piept, dar chiar să fii brutal în adevăruri. Nae Ionescu
trebuie să-i fi servit de toate. Setea după Esenţă e naturală în ea, dar şi
educată. E excepţională în privinţa asta. Prin aceea că nu suportă altă
hrană. Noi, ceilalţi, chiar atunci când tânjim după esenţă răbdăm şi
banalul. Ea nu acceptă. Natură de tiran, îi trebuie rezistenţă. Ce greu se
pot pătrunde oamenii! La ea am impresia că e o fază de recrudescenţă, de
vitalitate. Tot ce pretinde că se întâmplă Maestrului o fi adevărat, dar
suferinţa ei nu e pentru el, ci pentru ea. Poate exagerez acum, dar aşa
cred: o aventură platonică sau altfel chiar ar exalta-o iar. E prea femeie
pentru a accepta renunţarea. Şi încă frumoasă. Azi era impresionantă,
îngrijorătoare. Cu cât o cunosc mai bine, cu atât mă găsesc mai anostă şi
mai năroadă şi mai banală. Mă întreb în ce am putut să impun lumii care
m-a cunoscut? Printr-un oarecare talent de a exprima ce gândesc. Dar
îmi lipseşte originalitatea reacţiei, ba chiar a simţirii, dacă cumva am o
oarecare originalitate în gândire. Maruca impresionează prin reacţia
spontană. Fiinţe puternice, fără scrupule meschine. Regina Maria –
modelul acestei categorii de femei. Virtutea la ele e alta ca la noi, e
răspunderea faptelor lor. Ceva masculin, cert, în ele. Cred că evoluţia
viitorului e în sensul lor. Şi totuşi: anarhie şi determinism fiziologic în
ele. Ori să fie aceasta o iluzie a celor mistificate ce suntem? Tot mai
mult în mine simţirea unei adânci ratări! Ce se mai poate salva? Măcar
sinceritatea totală faţă de mine însămi: spiritul. Căci viaţa e iremediabil
pierdută, chiar dacă aş vrea să mă comport altfel, nu mă crede nimeni.
M-au clasat printre sfinte: aş putea fi criminală, zadarnic! Iar eu trebuie
să urmez panta unei soarte ce mi-am impus. Ce importă: să nu mă
iluzionez. Puiule drag, am fost bolnavă ca tine ca şi acum un an şi
jumătate. Mă plictiseşte perspectiva unui ictus! Cum vrea Dumnezeu.
Azi la Biserică, am luat decizia bărbătească să nu mai fiu plângăreaţă, ci
zdravănă. Nu se poate ca totul să se sfârşească aici, atunci de ce atâta
disperare?

27 martie

Stellule drag, azi cred că m-am făcut ridicolă la Lily [Jora] vorbind de
tine cum vorbeam, nu pricep toate femeile dragostea credincioasă şi
după moarte. Concertul la Conservator a fost înălţător! Cuartetele 5, 12
şi 9. Al 12-lea îmi e intim. L-am auzit de foarte multe ori. Andantele
superb. Dar tot al 9-lea mi se pare mai frumos ca toate. Andantele cu
motivul greu, ca un destin inexorabil, cu punctatul violoncelului care
parcă marchează o măsură dincolo de voinţa şi puterea noastră, cu
legănatul duios al jalei, apoi ţipetele care se îmbină parcă de dincolo de
pământ, şi totul suprem spiritualizat! Apoi finalul vertiginos ca un bolid
care se înalţă tot mai sus, îngânarea temei cântate pe toate instrumentele
alternativ şi concomitent. Se ridică parcă pe o scară aeriană. Nu ştiu de
ce am văzut scara Vămilor văzduhului de la Suceviţa! Trebuie să scriu
aici, ca să rămână scris şi să se găsească, cele ce a spus ieri Maestrul, la
repetiţia de acasă. I-am auzit glasul de violoncel, puţin solemn:
„Domnilor, o să mai repetăm andantele din al 9-lea ca să cântăm aşa
încât şi noi şi publicul să simţim că ni s-a curăţat sufletul şi s-a desfăcut
de orice materie!”. E motivul lui parcă preferat acea temă prin care
vorbeşte destinul, calm dar inexorabil. Şi Tity l-a simţit la fel!
Violoncelul îşi picura glasul lui grav ca o punctuaţie a destinului. Nu ştiu
să spun în cuvinte, poate mai târziu, acum sunt prea emoţionată, mă şi
doare că s-a isprăvit cu această muzică pură. Când voi mai auzi aşa
ceva? Any Cămărăşescu are dreptate: aceste quatuoruri sunt ca pictura
primitivilor italieni, care au găsit esenţialul. Ce urmează e doar
amplificare. Eu nu pot spune decât că m-am hrănit cu esenţă de
frumuseţe. Sunt găsite punctele cardinale toate. Totul e îmbrăţişat
muzical. Cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste 4 luni (exact)
de înseninare prin muzică? Azi cânta cu ochii închişi, grav până la
severitate, azi oficia! Sper că pentru majoritatea copiilor clasei mele
aceste concerte sunt revelaţia frumuseţii spre care trebuie să tindă. Ce
atmosferă face titanul acesta în jurul lui! Conservatorul era electrizat.
Ieri, la repetiţie, mi-am dat seama iar cât îi cristalizează pe toţi, cât îi
învie! Ce e în fond geniul? O putere creatoare. Talentul schiţează doar
umbre, simulacre, iluzia, geniul creează realitatea. Maestrul părea
mulţumit de entuziasmul şcolii, dar îl simţi departe sus. Ce surâs sceptic
a avut când am întrebat de Maruca. Şi părea destul de liniştit, dar când i-
am spus să nu o mai lase să împletească, a părut speriat la ideea că acest
gest care o linişteşte ar trebui să-i fie luat. Ce dramă se petrece în
sufletul ăsta binecuvântat! Mai bine nu o ştiam. Mă doare, mai ales
fiindcă am certitudinea că aşa a fost întotdeauna. El a suferit, ea a
dominat. Acum el îşi ia în fine oarecare libertate, cu disperare. Şi această
dragoste a fost o iluzie, ea nu l-a iubit, o spune, de altfel. El a fost
ebluisat5* – şi e de ce. Este o femeie magnifică, regală, dar le-a lipsit
ceva: ei, smerenia de femeie, lui, mândria de bărbat. El e stăpânul
născut, a vrut s-o uite pentru a o lăsa pe ea să-i fie egală; ea a devenit
tiran. Nu l-a iubit şi nu-l iubeşte! Ce păcat! Dar poate că asta trebuia să i
se întâmple lui, pentru ca să se purifice, prin durere şi îndurare – ei,
pentru ca să înfrângă orgoliul care o stăpâneşte. Căci, orice s-ar zice,
Maruca e o femeie excepţională! Cu alta, era poate fericit, dar se relaxa.
Ea îl ţine tot timpul „în atenţie”, în spirit. Aş vrea să le pot fi de folos, pe
neştiute. Aş vrea să fiu un înger, să-i consolez şi, apreciindu-i, să-i
respect şi să-i iubesc.
Pui mic, n-am murit încă. Ce experienţă curioasă a fost visul de ieri şi
ce a urmat! Te visam că mă necăjeşti, că erai cu dame, că mă tachinai.
Deşteptându-mă, m-am întrebat ce va fi însemnând visul căci era cu tâlc.
Telefonul lui Athanasiu mi-a explicat: a plăti 29 000 lei pe neaşteptate
nu e plăcut, dar dacă acesta e preţul unei certitudini că exişti, primesc
greutatea cu un fel de bucurie. Încă o dată constat că n-am voie să trăiesc
liniştită din punct de vedere financiar. Dacă e lege, înghit şi tac. Azi şi
ieri, un fel de tristeţe şi abatere în mine datorită sentimentului că pe noi
apasă un fel de fatalitate exterioară, nu datorită numai temperamentului,
suntem blestemaţi ca efortul zilnic să nu ne aducă niciodată o libertate ci
mereu chin. Destin.
Voi profita de tot ce-mi oferă viaţa. Nu mă voi mai munci cu gânduri
triste. Totul are un rost, o simt, adică o intuiesc. Sunt sigură că acum eşti
mulţumit de mine. Dacă trăiesc, vreau să fiu de folos. Prea m-am lăsat
pe tânjeală şi pe ton minor. Nu mai vreau. Cu voia lui Dumnezeu şi
ajutorul vostru, al celor dragi, voi încerca să dau cât pot din mine, cu
folos. Te rog mult, vino în vis la noapte, simt că o conversaţie cu tine îmi
dă putere. Săracul Demetrius11! Dă-i o mână de ajutor! Mă voi ruga
pentru el. Îmi pare rău că n-am fost la spital să-i mulţumesc pentru
volumul care mi-a plăcut. Săracul Scarlat! Voi, care ştiţi multe, desigur
ne priviţi cu compătimire. Ajută-mă să nu mă tem de moarte! Un voiaj
frumos! Ieri Lenuţa Ioanid m-a frapat prin schimbarea ei, a îmbătrânit,
s-a stins. Eu? Un fel de babă! Maricica şi Marietta au fost foarte drăguţe
şi Valérie, săraca, a lăsat totul, Tity la fel, toate prietenele. Îţi face bine
să fii iubit.

1 aprilie

Dragule, azi-noapte am dormit la Valérie fiindcă era iar poarta închisă.

Mă întreb dacă nu greşesc nereclamând. Prea multă bunătate trece drept
prostie! Aseară masă foarte simpatică la Maestru. El foarte binedispus şi
foarte sigur pe poziţia lui. Ea mult mai amabilă cu el. Vreau să fixez aici
câteva glume şi observaţii de ale lui, poate că vor servi mai târziu
vreunui biograf. Când am sosit, pe la 7,30, „Domniţa” deşi ne chemase la
7,00 îşi făcea baia sau siesta după baie. Maestrul lucra, tăcut, cufundat în
compoziţia lui, la pian, nu l-am deranjat. A făcut gestul de a se scula, l-
am oprit tot cu un gest. Părea recunoscător fiindcă a venit pe urmă, când
a terminat, să-mi sărute mâna. Pe canapea, Marie Odobescu înfăşurată în
pledul cel negru căptuşit cu galben, într-un fotoliu, Smaranda
[Afhanasoff] în alt pled, roşu, în fotoliul de lângă pian. Tomaziu, plin de
fervoare, de inspiraţie şi de încăpăţânarea atât de simpatică a tinereţii,
care crede în ceea ce crede! Are o nobleţe şi o simplicitate şi o modestie
de om mare, îi doresc să fie mare spre bucuria celor ce vor veni.
Andricu, strălucind de fericire, se simte bine numai în preajma
Maestrului din acest mediu. E de o tandreţe cu Marie care-ţi face
plăcere. Îi sărută aşa de frumos mâinile! Doream să-l vadă cei care-l
acuză de mojicie. O fi şi aşa. Dar acum s-a umanizat. Aş vrea să stau de
vorbă cu el pe faţă, să-i spun ce gândesc alţii şi cât e şi el vinovat, deşi
am convingerea că mediul nostru monden e îngrozitor de crud şi
neomenos, că trebuie să-i fi repugnat acestui doritor de atmosferă
artistică şi umană de calitate! O fi nesuferit dar ce s-a făcut pentru a
provoca ce are bun în el? Îl cred foarte copilăros şi chiar naiv de bun, dar
fiind foarte inteligent nu se lasă păcălit de orice aparenţă! În tot cazul
am o mare bucurie să-l văd cum s-a schimbat. Acum Mady ar putea să-l
fixeze în această direcţie. Dar ea e departe de a fi bună. Când poate, dă
cu colţii în Maruca, pe înfundate. Din admiraţie pentru Maestru, mulţi
cred că trebuie diminuată Maruca, nu-şi dau seama cât sunt ambii în
funcţie unul de altul. Dacă acum e tensiune şi li se pare că doresc o
despărţire, o mică pauză în gâlceava lor şi iar se vor regăsi. Prietenele
îmi spun că e tirană, capricioasă, fără milă. Tirană e cert prin chiar
natura ei cotropitoare pentru că e foarte puternică şi stăpână.
Capricioasă, fiindcă e profund feminină. Dar nemiloasă nu o cred. Ieri
am constatat că una gândeşte, când e intransigentă, şi alta simte, când
ofta „săraca Mimy!”. O obseda faptul că Miţoi Sturza se simte jignită.
Ea procedează ca un tiran, admite ca şi alţii să procedeze la fel, ceea ce o
stârneşte e supunerea. Sunt convinsă că tu, dragule, de multe ori erai
tentat să mă chinuieşti, fiindcă mă vedeai revoltată ca o roabă. Când
eram „stăpână”, îţi plăcea.
Dar vreau să scriu de Maestru. Am aflat că la Atheneu a trebuit el şi
Filarmonica să plece din sală pentru a lăsa locul „modelelor italieneşti”.
Istorisea asta cu atâta umor, râdea totul pe faţa lui când, la pian,
terminând lucrul a exclamat: „Aleluia. După frescă şi asta!”. Foarte
amuzat a constatat că manechinele italieneşti ne învaţă să ne dezbrăcăm
iar. Cu atât mai bine cu cât cartelele de îmbrăcăminte sunt apte să ne lase
dezbrăcaţi. Avea multă vervă şi la masă (amândoi la o masă mică) când a
povestit chestia cu Liszt: avea o prietenie cu o doamnă de care se
despărţise, doamna a făcut pe moarta, atunci Liszt a început să cânte
slujba morţilor, ceea ce a trezit-o imediat pe moartă! Nostim cum o
spunea, cu un umor care m-a făcut să înţeleg tot mai bine că este perfect
stăpân pe el, chiar dacă faimoasa „Claudia” crede că-l ţine bine. Prea
mult se ocupă lumea de acest incident, îi dă proporţii. Sunt sigură că
bietul om e excedat de toată această indiscreţie. Cât trebuie să suspine
după libertatea lui din străinătate şi mai mult… spaţiu vital. Dragule, dă-
i câte o mână de ajutor când vezi că e prea încolţit şi încorsetat. Un
calambur amuzant: „am făcut filutelie”6*, amintindu-şi că a furat de la
un camarad (avea 10 ani) două timbre din Guatemala, fiindcă deşi acela
avea şase, n-a vrut să-i dea nici unul. L-a căutat pe camarad mai târziu ca
să-i spună, dar nu mai ştia ce a devenit. Îmi venea să-i răspund că dacă
acela ar fi ştiut că i-a făcut atunci atâta plăcere, ar fi mândru astăzi. Dar
sunt timidă şi împiedicată acolo, în faţa lui. Totuşi sunt sigură că ne-am
înţelege de minune. Ieri m-au izbit iar ochii galbeni ca de email de aur şi
de vultur.
Azi am lucrat puţin, m-am gândit mai bine. Vizita lui Miţoi Sturza –
sper că i-am pus unsoare pe rană şi că Maruca va simţi cât e de
nenorocită. Purtarea Doamnei Bulandra12 e de o brutalitate îngrozitoare.
Dar, desigur, oamenii victime sunt şi ei vinovaţi. Azi, dacă aş fi tânără,
aş şti să trăiesc. Încerc şi acum, dar nu mai am poftă de nimic, definitiv.
Ieri simţeam fiziceşte chiar oboseala intimă. La cursul Rilke până şi
terminologia filozofică mi se părea nouă, mi se părea că sunt din altă
lume. Dinu Noica îmi spunea pe stradă, ca pentru a-mi da o încurajare,
că şi Nae Ionescu, maestrul lor în care cred cu putere, gândea ca şi mine
despre Sein und Zeit7*. Adevărul cred că e aşa: noi am crescut în
dimensiunea spaţiului şi în categoriile Existenţei şi ale Idealului, ei
asistă la preponderarea timpului şi nu-i interesează lucrul, substantivul,
ci verbul, mişcarea, „orientaţi spre cer şi nicăieri”! Mâine vin copiii, mă
bucură. Îmi sunt dragi. Aş vrea să stăm frumos de vorbă, ca de Paşte.
Chestia cu Vişan şi Buby s-a soluţionat bine, până la sălbăticia
comisarului casei. Mişu spunea că trebuie tratat turceşte, dar cum vrei s-
o facă un biet evreu? Am râs ca o trăsnită la telefon de zăpăceala lui
Nicu. Aş vrea să reuşească să-l mute pe neomenosul de legionar de
acolo. Trebuie ca prepuşii statului să fie oameni, nu bestii rele şi
sângeroase. Marietta tuşea, are încă guturai mare, imposibil s-o fac să
recunoască şi nici măcar să se acopere puţin. Ce e de făcut? De răbdat şi
de rugat pe Dumnezeu să aibă El grijă acolo unde noi nu putem face
nimic.
Pui drag, te-am ţinut la curent cu toate, vii la noapte? Pe mama am
visat-o cam tristă.

2 aprilie

Stelule mult drag, azi-dimineaţă copiii mi-au adus primăvara în casă.

Scrupulele lor, ca şi încăpăţânarea de a se menţine în raţionalism nu-mi
displac. Sunt pietre tari care nu se lasă uşor prelucrate. Îşi fac drumul
lor. Nu am nimic alt de dat decât exemplul unei credinţe fertile, plină de
bucurii. Vina e a mea dacă nu îi pot convinge. Renunţ de teamă să nu fie
egoismul meu care mă îndeamnă. De acum înainte tac şi nu le mai
vorbesc decât când o vor cere. Conversaţia cu Maricica frizează tragicul.
E într-un hal de neputinţă sufletească! Oboseala o orbeşte asupra
răspunderii ei, apoi moştenirea de la Colea tot mai vădită – răspunderea,
vina, e tot a altora! Colea dragă, acum eşti în lumină, acum ştii multe,
cum am putea-o ajuta? A şi început să dea înapoi şi în chestia cu Italia.
Oare va învăţa să priceapă că nereuşita ei vine din propria-i pasivitate?
De la 7 la 9 muzică. Sonate: Debussy (cu domnul Filip) şi două
primăvăratice de Beethoven (cu Cella Delavrancea) la sfârşit, la pian:
Parsifal. Maestrul foarte tânăr şi vorbăreţ. Spunea; „M-am dedulcit la
lene”, cu viu accent de copil cam sever disciplinat. Ca să-i mulţumesc, la
sfârşit i-am spus: să vă binecuvânteze Dumnezeu, eram foarte
emoţionată, el a primit-o cu emoţie şi din strânsul mâinii foarte
prieteneşte am înţeles că-mi mulţumea. Maruca era splendidă în umbra
canapelei, şi ea f. f. emoţionată şi tandră. Lume multă, toţi mişcaţi; am
plecat cu toţii preparaţi pentru rugăciunea la Biserică. Mulţumesc lui
Dumnezeu că am prins finalul atât de frumos al slujbei celor
douăsprezece Evanghelii. Rugăciunea de la sfârşit către Mântuitor şi
cruce mi-a tămăduit parcă definitiv spaima de acum câteva zile. Aş vrea
să fiu numai dragoste – pentru toţi cei ce mă întâlnesc, dragoste şi
împăciuire. Dan [Nasta] a lansat azi că viitoarea mea etapă va fi
Berchtesgaden. Am râs cu toţii, dar băiatul n-a ştiut ce bine spunea: mi
se cere să trec peste toate barierele despărţitoare. Am unele limite voite,
măcar pe acelea trebuie să le dobor.
M-am întors acasă pe lună plină. N-am găsit-o pe Aurora acasă. Era un
voal de nori care umplea văzduhul de o ceaţă de lumină! Aş fi umblat
mult pe străzi, singură, printre umbrele trecătorilor. Toţi erau în grup:
familii, prieteni – însoţiţi, eram singură. Şi la muzică mă simţeam
umilită în singurătatea mea, ca o pedepsită pentru vina egoismului care
tot cerea liniştea singurătăţii! Ştii ce idee curioasă mă bântuie de câtăva
vreme? Că-mi vei trimite un copil adevărat de al tău. Margot Viţu pe
unde o fi? Oare tu glumeai sau erai serios când spuneai că aveai un
copil? O doreai, dar nici tu nu credeai. Ei bine, azi mi-a trecut prin minte
că acest tânăr există. Ar trebui să aibă 30 de ani cel puţin şi că-l voi
întâlni. Idei de om bolnav sau intuiţie? Te văd râzând zeflemitor. Aştept
să-mi răspunzi. Tu mi-ai făcut rost de muzică, tot tu vei avea grijă de ce-
mi mai trebuie.

Vinerea mare

Dragul meu, azi nu te-am găsit la tine, la Biserică da. Astă-seară am fost
fără lumânare, nu se mai găseau. Mor? Azi sunt împăcată cu tot.
Dumnezeu e aşa de bun! Nevoia de a-mi spune tot adevărul a fost un
semn de la tine că pot fi de folos. O intermediară care duce spre Biserică.
Ce moment duios şi solemn spovedania acestui copil, ai fi crezut? Nici
prin minte nu-mi trecea. Ce tulburări sub masca senină. Dar ce om de
calitate acest copil M.13 Ajută-mă să-l ajut. Sanda R. a fost ieri foarte
tulburată şi azi a reacţionat drept, cum trebuie. Rory şi ea vor veni mâine
la spovedanie! Doamne, cum să-ţi mulţumesc? Ce se petrece cu Costel,
enigmatic. Biata doamnă Pascu! Astă-seară mi-a spus cât e de
nenorocită. „Săraca fetiţă”, ajută-mă să o susţin.
Noapte de Paşti. Dragul meu, Stelule drag, acum doi ani te aşteptam
cu masa pusă ca acum. Azi te aştept, tot atât de sigur, deşi ştiu că nu vei
veni decât nevăzut. Eşti cu mine sau la Biserică? Când nu sunt singură,
am iluzia că mai trăiesc – singură, mă dezumflu. Şi totuşi, de trei zile am
simţit că încă pot fi de folos. Îmi amintesc de visul de astă-vară, când
îmi spuneai să mă urc pe coloana de nisip şi când de acolo mi s-a deschis
perspectiva pe o lume splendidă! Copiii îmi dovedesc atâta încredere şi
dragoste – până şi biata Ileana, o simplă ţărăncuţă, îşi exprimă
ataşamentul cum poate. Îmi pare rău de ea, prea o tratează prost nărodul
de bărbatul său. Aştept să înceapă slujba la radio şi cea de la Biserică. O
pot urmări de la fereastră. Ţi-aduci aminte cât te-am aşteptat odată în
Mussolini, până la 4, şi ai venit „aranjat” de aiurea? Citeam pe Platon.
Astă-seară simt aceeaşi melancolie a părăsirii, dar atunci ştiam că,
oricum, tot acasă, la mine, te vei întoarce! Îmi e dor de tine altfel ca
până acum. Parcă visez. Azi lume multă – flori foarte multe, telefoane
afectuoase, mă trezesc cu gândul aiurea, dragule. Nu mă pot concentra.
Vorbesc cu tine în gând mai bine. Costel şi Maricica au stat târziu cu
mine, au prelungit simţământul că fac parte şi eu de undeva! De ce a
trebuit să pleci? Nu mă lăsa singură!

5 aprilie (Ziua I de Paşti)

Pui mic, am trecut iar o zi în „absenţă” totală. La tine, acolo, sunt
dezorientată, nu concep cum se poate să fie reale cele întâmplate. La
Biserică nu am fost atentă, la dejun mă forţam să par binedispusă la
Aurora. Am trăit tot „pe din afară”. Vreau să lucrez. Numai lucrând
serios în clasă, la birou sau cu copiii, discutând, mă simt trăind real.

7 aprilie

Dragoste, astăzi am auzit Simfonia a III-a a lui Enescu, cântată de el la

pian, din gură, cu fiinţa întreagă. E măreaţă, e plină, e nobilă, e inspirată.
Explozia de la început e plină de patimă pământească; Maruca a scris
aceste bileţele Duduii şi mie. Sunt o destăinuire şi o explicaţie. Poate vor
servi mai târziu pentru înţelegerea acestei căsnicii superbe. Raportul se
înseninează. Maestrul se emancipează şi ei îi place. Astă-seară a fost
extrem de plăcut. Maestrul la pian, flancat de Florica Musicescu şi de
Andricu, doi fervenţi arhangheli care întorceau aripile imense ale
partiturii manuscrise, sunetele umpleau camera cea plină de flori, de
atenţia noastră reculeasă (doamna Procopiu, Maricica, Marie, Niculae şi
Generalul), de o lume mai reală şi cu zvon de nemurire. Maestrul, masiv,
puternic, tânăr cum nu l-am mai văzut de mult. Voia viaţa, sunau
trâmbiţele războiului, sunau clopotele izbăvirii de dincolo, iar el parcă
creştea, se dilata, trecea peste el însuşi, peste vremea de azi, împărăţea
într-o lume sonoră, eternă. După, a vorbit ca niciodată despre el.
Marchez aici. Spunea că de la vârsta de 18 ani l-a urmărit această a III-a
simfonie. Prima a fost scrisă cu gândul la a III-a. A II-a, ca o preparare
a ei. N-a editat-o, tot mai are de lucru la ea. Uitându-se la mine: „se
compune mai greu muzica decât se scrie o carte” – din pricină că nu ai la
îndemână toate elementele componente, nu poţi calcula efectele
polifonice decât la execuţie. Saint-Saëns a spus că numai execuţia
bună… uite că nu mai ştiu exact, am să-l întreb pe Andricu. De ce oare
uit atât de repede, deşi ascult atent? Cred că atenţia e absorbită de
prezenţa Maestrului. Marie Odobescu şi cu mine, cred, simţeam emoţia
nu numai a muzicii dar realizam şi valoarea splendidelor ceasuri
petrecute în preajma marelui om, în atmosfera acestei case unice. Noi
două ne emoţionăm în faţa clipei frumoase, pe care o simţim că intră în
istorie. Era comunicativ, azi, Maestrul. M-a frapat încă o dată delicateţea
şi loialitatea lui faţă de ceilalţi muzicanţi. Ideea Florichii, ca el să-şi
conducă Simfonia I după ce a condus-o Georgescu14, o refuză, ca un gest
nedelicat faţă de acesta, a cărui execuţie nu a corespuns, poate, în totul,
vederii lui ca autor. A mărturisit că a examinat programele concertelor
de doi ani încoace, desigur pentru a nu juca ceea ce au jucat cei mai mici
decât el, ca şi cum ar vrea să le redreseze greşelile. E de o delicateţe
rară! Eu, la propoziţia Florichii, m-am opus cam tare – spontan. El a
arătat spre mine. „Vedeţi?”, cu tonul: vezi că şi alţii gândesc la fel?
Interesant ce a spus de Silvestri15. Vorbea cu doamna Procopiu care îl
lăuda şi Maestrul îl apreciază. Maruca a intervenit: „Nu trebuie să se
piardă în improvizaţii”. Maestrul a precizat, când doamna Procopiu s-a
rebifat: „nu e vorba chiar de improvizaţii dar de punere mai la punct”. A
insistat ce muncă titanică cere o punere la punct. Profesorul lui nu-l lăsa
să publice prea repede, trebuia să lase timp, să mai revină asupra unei
lucrări. Maruca îi propune, după ce va auzi iar executată simfonia asta,
să mai cureţe ce îi va părea inutil. Azi vorbea ca un stăpân, mi-a făcut
foarte bine. Maruca se simte alta, în această atmosferă. Era frumoasă azi,
în capotul cel mov cu două lalele roşii pe umăr. Maestrul a spus de Miţoi
că îi place, fiindcă e foarte distinsă şi cu aliură, cred că mai gândea şi:
„îmi place că rezistă”. Eu sper că se vor împăca. Maruca spune că o cam
plictiseşte, dar o iubeşte, se simte. M-a adus acasă Andricu. El o preferă
pe Maruca Maestrului în ce priveşte caracterul. Spunea: El este inferior.
Oare e ipocrit Maestrul? Doamne fereşte! E un singuratic şi are o
comportare inaccesibilă tuturor, şi ea e la fel, dar vede viaţa sub unghiul
pământescului, pe când el o priveşte şi din perspectiva cealaltă. Cred că
e credincios în sensul adânc al cuvântului. Când ciocnea azi ouăle,
spunea: „Cristos a înviat!”. Am auzit că au fost cu toţii la Înviere, ceea
ce m-a bucurat foarte mult, e drumul pe care se vor putea întâlni, fără
patimă şi putând să-şi desfăşoare adevărata măsură a dragostei lor, de o
calitate excepţională, orice ar zice toţi bârfitorii. Maruca e cu
feminitatea ei pe măsura lui. Când nu e capricioasă, când e odihnită ca
azi, e încântătoare şi e firesc să-l fi însufleţit. Ea îşi zice: „o mică maşină
care a pus-o în mişcare”, nu crede în „Inspiratoare” şi socoate „clişeu” o
asemenea concepţie. Cu toate astea, e o „Deşteptătoare” deşi nu e însăşi
cauza unei opere mari, nu e mai puţin un prilej determinant. Andricu e
tot mai simpatic şi interesant. Felul cum îl judeca pe Nonna Otescu
revelă un criteriu înalt. Îi găsea vină faţă de Georgette16 nu numai
fiindcă a înşelat-o, dar fiindcă a împiedicat-o să-şi dezvolte talentul. Aşa
să fie? Sper că nu, dar m-a interesat judecata lui. Este aprivoasabil8*, dar
numai prin mijloace foarte umane, autentice, îl agasează anchiloza în
prejudecăţi şi intransigenţa. Atmosfera de la ţară cred că-l turbează.
Bigotismul şi exclusivismul îl exaspera. Aci, în mediul Marucăi, se
simte bine. Fericit că a obţinut continuarea şedinţelor de muzică. Îi face
plăcere să i se recunoască acest merit. Eu o fac, fiindcă simt că-i face
bine, oare, cu toată insolenţa lui faţă de mulţi, nu e un timid, ca tine? Pui
mic şi dulce, azi pe când Ileana îmi povestea crima din Calea Văcăreşti,
m-a apucat furia pe bărbaţi, pe nedreptatea lor sălbatică, încât amintirile,
care s-au sudat într-o singură durere, m-au năpădit. Ei bine, m-a
străfulgerat gândul: oare nu e mai bine acum când eşti liniştită,
nechinuită? Da, şi totuşi ce bune erau vremurile acelea când ne
ciondăneam, dar ne înţelegeam adânc şi ne iubeam cu nesfârşită
tandreţe! Dragule, când vii iar? M-ai cam părăsit. Aş fi foarte amărâtă
dacă aş presupune că vina e a mea, că eu nu te mai chem cu destulă
convingere! Te iubesc. Aş scrie: „Te ador” dacă n-ar fi o impietate.
Acum când eşti dincolo, de ce să nu te ador? Oare nu faci parte din
Divin? Dă-mi un semn, te rog.

10 aprilie

Dragule, zilele astea am fost neliniştită, amărâtă, nemulţumită cu tot.

Nu-mi găsesc locul. Numai la muzică m-am liniştit. Au „citit” două
quartete de Mozart, splendide, unul de Brahms (Andante minunat) şi un
încântător Haydn. Altceva decât Beethoven, dar, vorba Marucăi:
pământesc. Mozart din lumea purei frumuseţi. Perspectiva fiecărei vineri
cu muzică de aceasta mă încântă. De altfel, şi muzicanţii păreau fericiţi.
Maestrul surâdea mulţumit, se simţea în elementul lui. Au descifrat
minunat, se simte conlucrarea. Maestrul a propus să se dea quartetul VII
la Conservator. Eu am simţit de mult că el o doreşte, nu ştiu ce răspund
ceilalţi. Publicul azi, cel din camera mică, insuportabil. Tot timpul au
vorbit..
Maricica vrea să se opereze luni de apendicită. Valérie – furie, geloasă
pe Sonia şi Lily. E atât de ostilă faţă de toată lumea, încât mă întreb ce
singurătate trebuie să fie în ea. Nu poate omul să pomenească de cineva
fără să întâmpine o rezistenţă, un cuvânt insultător, un gest de negaţie.
Cred că nu e om pe lume să-i fie pe voie. Poate doar Régine, şi încă!
Aproape mă tem să vorbesc cu ea. Mă tulbură cu atâta opoziţie. Are un
grad de elementar în ea care mă întristează deseori; dacă n-aş şti că, în
fond, totul e verbal, de suprafaţă, cum spuneai tu, m-ar înfricoşa. Cred că
sunt clipe când ar putea omorî pe oricine, nu iubeşte! Mă înfior când mă
uit în jurul nostru, suntem un neam egoist. Eu mai puţin, cred că ţin de
mama şi de tata, surorile însă seamănă cu „neamurile”. Nu e vorba că, de
când am „vederea intimă” deschisă, mă înfior de sălbăticiunea de la noi.
 Chestia cu conferinţele mă agasează adânc. La vârsta mea să reîncepi,
ca la 20 de ani, să tremuri ca să plasezi bilete, să mă milogesc pentru
reduceri de taxe mă agasează. Dacă nu şi mai mult! Pentru nişte
nenorociţi de 2 000 lei, nu face. Vreau să renunţ. Poate le ţin la toamnă.
Acum nici nu mai e timp să alerg, să scriu, să fac lecţii – Maricica – nu,
renunţ! Mă voi aranja şi fără ele. Dă-i tu un sfat. Păzeşte şi fata. A ta,
Alix.

11 aprilie

Puică drag, altă zi agitată: dimineaţa cu Tity la expoziţia Pallady, după-

amiază Tity, apoi curse cu Mariana, vizite la Aurora, seara Maricica.
Pentru mine, nici o clipă. Furie că nu sunt lăsată să lucrez, ieri mi s-a
forţat uşa. Am renunţat la conferinţe. N-am poftă de lucru grăbit şi pe
apucate. M-au agasat şi toate piedicile. Am constatat iar cât nu suport
piedici fără sens. Restricţiile astea pentru oameni de treabă şi mai ales
nevoia, pentru a răzbate, de căciuleli, mă ofensează direct, mă fac ghem
în mine. Tu nu m-ai fi lăsat să capitulez atât de iute, dar s-au combinat
toate plictiselile: lipsa de linişte, boala Maricichii şi reaua-voinţă a
oamenilor. Mi-e silă! De câteva zile sunt atât de dezgustată de oamenii
de la noi încât nu mai am nici o nădejde. Îmi amintesc că am ajuns o
dată la Paris în halul ăsta de silă şi că m-am refăcut acolo privind la
curajul lor. Dar pe atunci aveam un rost pe lume! Rost oi fi având şi
acum, dar nu mai am nici o bucurie personală, egoistă. Nu mai e un om
care să aştepte esenţialul de la mine. Tot mai aproape sunt de tine, nu cu
gândul, dar cu nevoia de a te şti prezent. Azi-noapte te-am văzut fugitiv,
dar clar. Trebuia să dorm cu tine. Azi accept fără reticenţe perspectiva de
a muri, chiar până mâine. Sunt goală ca o cutie, n-am poftă şi n-am
rezistenţă. Mă agasează unii oameni, mulţi până la greaţă. Azi, la
Pallady, îmi venea să plâng de ciudă. M-am dus ca să privesc în linişte şi
un caraghios… nu s-a lăsat până nu şi-a plasat tot bagajul politic, estetic
etc. Bine că era Tity de mai puteam să privesc tablourile. M-a agasat
atmosfera de mondenitate. Parcă era loc de reuniune, parcă nu era loc de
privire atentă, reculeasă! Aşa e în toate, la noi. Ce bine că nu mai ţin
conferinţele! Pallady trebuie să fie dezgustat să vadă cum priveşte lumea
munca lui! Dar ieri la Enescu! Salon de conversaţie! Îmi venea să le bat,
în special pe doamna Kant. Care e şi muzicantă! Nesimţire, snobism şi
sălbăticie simiescă, trebuie, vreau să revăd expoziţia în linişte, atent.
Mariana disperată de plecarea lui L. O înţeleg perfect, rămâne iar fără
ţel, goală în suflet. În starea ei m-am oglindit, am recunoscut în altul
nonsensul vieţii pe care îl simt pentru mine. Totul îmi pare monstruos şi
anost. Nici nu mai înţeleg cum pot fi oameni fericiţi sau măcar împăcaţi
cu soarta lor. Ce pot face ca să opresc această stare de a mă destrăma?
Am dat de fundul lucrurilor!
Ce gol, ce deznădejde, m-a podidit paraponul, plâng cu foc. E
groaznică starea asta, pe margine de prăpastie, de deznădejde. Tot mai
normal îmi apare gestul lui Nicuşor, mititelul! Nu te suprimi din pricina
unei mari dureri, aceea e un fel nobil de a fi, dar când dai de fundul
lucrurilor, de neant! Cum pot vorbi aşa, de vreme ce sunt creştină! Nu
ştiu, am impresia că nu sunt sincer creştină şi nici sinceră fără îndoială!
Îmi e scârbă de mine şi de tot. Sărută-mă, dulcele meu drag.

12 aprilie

Noaptea târziu, azi iar am un parapon mare, mi-e un dor mare de tine!
Mă simt singură, fără rost pe lume. Bătrână, fără vlagă, o ratată. Ce să
fac pentru a avea puterea să trăiesc? Nici emoţii nu mai am. Mâine se
operează Maricica – şi nu sunt îngrijorată, dar mă obsedează imaginea
ta. Îmi e dor cu durere. Trebuie să fac ceva să-mi schimb felul de trai,
pierd zi după zi fără folos pentru nimeni şi în dauna progresului meu
intim. Parcă e un blestem pe mine, simt că mă usuc. Ce vină am? De ce
acest rataj? Doar am iubit din toată inima, am fost destul de generoasă,
de ce să mă secătuiesc aşa? Încercare divină sau consecinţă naturală a
unei vieţi prea rigide, închise în reguli abstracte? Tare mă tem că e aşa.
Mai bine o viaţă veritabilă cum ai dus tu, ai murit frumos. Eu n-am trăit,
cum am să mor? Probabil că tot anost, din „datorie” şi „conform
normei”. Respinsă de Dumnezeu, o ratată, nedemnă şi de viaţă şi de
moarte care duce la viaţă veşnică! Nimic, bună de nimic, o trestie uscată,
fără rod! Femeie sterilă! Blestem care marchează o viaţă. Ce păcate
strămoşeşti ispăşesc? Ale Scafeşoaiei bătrâne? Dar de ce eu, de ce eu
care am fost un copil şi o fată bună până în adâncuri? M-a pervertit, m-a
tâmpit, m-a secătuit amăgeala de inteligenţă care m-a cârmit spre sfere
de care nu sunt capabilă! M-a rupt din viaţă şi nu sunt capabilă de
„dincolo”! Fiinţă hibridă pe care Dumnezeu şi lumea o aruncă la fel ca
pe o iarbă uscată. Mă pedepseşte Dumnezeu fiindcă nu sunt în stare să
renunţ la viaţă. Sufăr pentru că nu ştiu să mor, retrăgându-mă într-o
călugărie, să renunţ la tot! Nu mă pot hotărî, fiindcă nu cred de ajuns, nu
ştiu de unde-mi vin aceste gânduri ispititoare care mă dezgustă şi de
viaţă şi de moarte. Trăiesc în deznădejde. Mă tem că e preludiul
demenţei. Tata-mare revine în mine. Ajută-mă, dragule!

13 aprilie

Dragoste mică, bine că a trecut operaţia Maricicăi cu bine! În fond nu

eram emoţionată pentru prezent, ci pentru trecut, îmi aminteam operaţia
ta, Maricica a fost atât de calmă şi cuminte încât nu te îngrijora. Era în
schimb superbă în cămaşa ei roz! Minunată fată! De am vedea-o iar
acasă! Mă tem să nu abuzeze de permisia de a se mişca şi a mânca.
Acasă, am găsit vestea de la Margareta Vulcănescu17 că s-a admis
reducerea la fisc. Mâine încerc să reiau sala dacă se poate, e că aşa
trebuie să fie şi că m-am grăbit pierzând răbdarea. Când erai tu aici nu
mă lăsai să mă „dezumflu”. Pesemne e ceva organic în mine şi trebuie
combătut. M-am remontat iar, deşi poftă de efort n-am deloc. Mi s-a urât
cu „datoriile”, doresc libertatea de a citi pentru mine şi de a lucra pentru
mine. Cum să fac să mă izolez 3/4 din zi? Râzi, nu mai speri aşa ceva de
la mine?

14 aprilie

Dragul meu, ce decepţie cu servitoarea! Încă o dată constat cât de

inexistente sunt legăturile care ţin aceşti primitivi aproape de stăpânii
lor. Poate că doar frica e singurul sentiment care îi educă. Încercarea prin
blândeţe, bunătate şi mai ales civilizare este osteneală gratuită. E dureros
să realizezi cât sunt de ingraţi. Ea s-a obişnuit să-şi facă de cap şi mai
ales nu suportă nici o observaţie. Doresc parcă să o schimb pentru a-mi
schimba metoda. În orice caz s-a isprăvit cu gentileţea pe care o
interpretează ca slăbiciune. Va deveni sensibilă distanţa dintre noi.
Atunci va înţelege ce a pierdut. Dacă ai fi fost aici, bărbatul ei ar fi
primit o lecţie care l-ar fi făcut să înţeleagă. Niciodată nu voi mai vrea
să încerc să-i fac să înţeleagă, când ei nu pot. Voi ordona, voi pretinde ce
trebuie să facă şi le voi da ce merită, dar niciodată nu voi mai încerca
„pedagogia”! Din fericire azi am vorbit cu doctorul Câmpeanu. Fiinţă
superioară autentic şi naivă, prea superior, creator. Ochi extraordinari,
buni, distanţi şi totuşi omenoşi. Dar o lucire deosebită în ei, altfel dar în
genul lui Enescu. Este privirea unei fiinţe puternice, care vine de
departe. M-am împăcat cu lumea autentic, simplu, curat. Mă doare burta.
Ficat, apendice, colită? Trebuie să mă duc la doctor. Dacă mergeam azi,
evitam scena cu servitoarea. Tant pis! Durere continuă. Ce e?

15 aprilie

Azi lecţie plăcută – copiii drăguţi foc. Invitaţie la Regină pentru vineri.
Doctorul Cociaş n-a găsit nimic special la ficat, poate la fiere, în schimb
tensiune: 18/11. Prea mare pentru regimul meu şi felul meu de viaţă.
Vizită la Maricica. Cam palidă. Abuzează de forţa ei. Dar imposibil să o
convingi, încăpăţânată la culme. Te temi să nu-i faci mai rău insistând.
Valérie binedispusă. Nellu drăguţ, amabil, copil subţire. Îl iubesc mult,
ca pe ai mei, ba mă înţeleg uneori mai bine cu el decât cu încăpăţânaţii
mei. Zi aspră de april, dar cu soare şi stele, parcă s-ar îndura Dumnezeu
să dea şi vreme bună. Conferinţele mă cam sperie, oare nu am răsuflu
pentru un asemenea subiect? Mă ajuţi?

18 aprilie

Puiule drag, azi pic de oboseală. Dimineaţă concert, repetiţie generală.

Întreruperile mă obosesc – şi mai ales simţământul că Maestrul se
cheltuieşte fără măsură. E posibil să nu se prepare fiecare muzicant, în
parte? Dureros acest lasă-mă să te las şi indiferenţă, aproximaţie! Văzut
de la spate, silueta, gârbovită la început, se destinde ca un arc şi porneşte
apoi dincolo de el în gesturi de o elegantă subtilitate care parcă se
răspândesc în lume ca armonie. Din mâinile lui, când frământate de o
furtună ce năvăleşte din trupul puternic în vârful degetelor, când
fremătând ca o adiere, când animate, parcă e o rugăciune – din mâinile
lui, din el întreg pornesc efluvii de viaţă creatoare! Când s-a coborât în
pauză lângă Maruca, privirea, cu ochii lui de pasăre care s-a uitat la
soare şi, trecând dincolo de noi, îşi urmărea viziunea. Spunea că a scris
această a III-a simfonie pentru orchestrele din Occident, dar şi acolo,
când nu sunt destule repetiţii, întâmpină mare greutate din cauza
ritmurilor (excesiv) prea grele. E tentat să mai lase unele greutăţi la o
parte, să mai taie din ele. Spunea asta şi acasă, după citirea la pian.
Maruca frumoasă şi plină de admiraţie. Finalul e sublim. Altă revelaţie a
neglijenţei noastre: nu au pus orga în stare de funcţiune. A trebuit
Maestrul să aştepte, să dea el indicaţii, să ţipe pentru a fi auzit! Impresie
penibilă, de dezordine funciară a unei ţări!
În schimb, la şcoală, doamna doctor Popa, cu surorile de ocrotire: am
găsit o ordine mai mult ca exemplară! Mi se părea că visez, că nu e
posibil! Impresionantă clădire, amenajare, punere la punct. Dar mai
interesant că toate fetele erau pline de vlagă, voie bună, energie,
entuziasm. Regina [Elena] foarte „Regină”. Azi n-am putut vorbi cu ea.
M-a agasat că prea au pus-o pe „înalta Doamnă” [Maria Antonescu] pe
acelaşi nivel cu Regina, doar că nu au pus-o decât după Regină. E cam
exagerat. Nu e permis ca funcţiile bărbatului să învestească şi pe nevastă
cu un rang la fel, lipsă de discernământ. Ar trebui să-şi înfrâneze
exagerările. Ieri la Palat, la Şosea. La ceai cu Mihai şi doamna Jora,
Brăiloiu, Lahovari, Jana Filipescu, Nely Catargiu. Vreme splendidă, deşi
aspră, e primăvară. Prin geamurile imense ale Palatului pătrundea
primăvara grădinii simple de Mănăstire! Interiorul splendid, mult gust şi
atmosferă. O casă a unui suflet nobil, dar nu cald, nu intim, sau poate se
simte că lipseşte stăpânul? Regina plină de căldură, e umană, feminină,
adevărat măreaţă. Ai impresia că simte nevoia de căldură şi de dragoste,
de mărturisirea că e nevoie de ea. Vor plăti cei care-i îndepărtează pe
domnitorii legitimi. Parcă e un blestem pe neamul nostru de a nu scăpa
de ambiţii dărâmătoare. Aşa să fie pretutindeni? Ei poate cred că
procedează bine. Sunt frântă de oboseală, dragoste.
20 aprilie

Pui mic, trec zilele prea repede pentru ce am de făcut. Nu am spor, nici
rezistenţă. Mă consolează copiii şi afecţiunea lor. Mă mir ce mai găsesc
ei la mine. Ieri concertul foarte frumos prin substanţa lui şi dirijare,
muzicanţii nu tocmai maturi pentru Simfonia lui Enescu. Sala era
fermecată, elan, entuziasm. La ieşire, în hall, primirea făcută Maestrului
de corul Carmen. A cântat „Mulţi ani trăiască”. Ciomac, foarte
emoţionat, a cerut să se repete duminică simfonia. Nu ştiu ce a răspuns
Maestrul. Părea foarte mulţumit, dar obosit. Maruca teribil de
emoţionată, fetiţa lui Bâzu Cantacuzino, delicioasă ca o maimuţică, dar
cred că şi foarte emoţionată. Pyx18 a fost splendid, mai mult decât
splendid! Lumea transportată. Simfonia e o codoperă, partea a III-a e de
o înălţare cu adevărat creştină! A II-a e războiul, în toată oroarea lui
dezlănţuită, strunită de artă. Nici o cacofonie, totul, până şi haosul,
armonizat. E o operă de mare alură, cred că rămâne printre producţiile de
frunte ale muzicii moderne. Am avut fiori. Am fost adânc tristă. Ieşeam
prima oară, după 18 luni, în lume multă. Singurătatea mai copleşitoare,
mai umilitoare! Conferinţa de luni compromisă prin recepţia la Institutul
Francez. De la început m-a tentat ceva să renunţ. Mă opreşte în loc şi din
lucru, e ceva ţeapăn, fără orizont în mine.
Nu ştiu ce m-a antrenat la început. Cum o vrea Dumnezeu. Contez pe
ajutorul său.

22 aprilie

Stelule drag, n-am mai scris de câteva zile fiindcă n-aveam caiet, altfel
ştii că împart cu tine toate clipele. Azi când roşeam ouă, te vedeam în
pijama, cu banduliera neagră pe frunte, venind la bucătărie şi dând
instrucţiuni pentru ouăle „ovreeşti”. Conversaţia cu Dumitru a fost să te
evoc tot timpul. La Biserică m-a apucat dorul de tine, de părinţi, de
Maica, Colea, Buby, Nicuşor, Vintilă – anii trecuţi se perindau în faţa
sufletului ca şi cum am fi ieri. Nu izbutesc să separ ce a fost de ceea ce
este, tot mai inexplicabilă o atare legătură a celor nevăzute şi cele
văzute. „Tot ce e trecător e numai alegorie.” Vacanţa trece, nu fac nimic,
dar poate e bună această lipsă de program – destindere. Tot mai mult
plutesc afară din timp. „Missa Solemnis” la radio şi pe plăci. M-am
înapoiat de la Buby pe lună cu Mişu şi Mimy. Tu erai poate cu noi. Dacă
n-ar mai fi nimic, ar fi caraghios să îndur viaţa. Nu se poate. Trebuie să
fie un sens în acest zbucium. Il simt tot mai evident, aştept pacea. O fi
iluzie? Povestea cu fetiţa ţigăncii care a cumpărat flori din banii primiţi
m-a mângâiat la suflet, omul trăieşte nu numai prin mâncare dar şi din
frumuseţe, necum din spirit. Luni dimineaţa a fost atât de frumos la
Radu Vodă19. Împărtăşirea cu grupul nostru, moment solemn, apoi
grădina cu pomi înfloriţi, dimineaţa glorioasă de primăvară, comuniunea
noastră prietenoasă, bucuria Părintelui şi a celor trei preoţi de la seminar,
copiii frumoşi, curaţi ai părintelui Gâldău, strada liniştită, cu casa
aşezată ca pe vremuri, totul spunea că viaţa e bună, e o bucurie. Totuşi în
inima mea un mare gol lăsat de tine. Iubesc pe Mântuitor, îi mulţumesc
că-mi dă voie să-L iubesc uneori din toată inima, dar golul lăsat de tine,
chiar atunci când nu mai doare propriu-zis doar a gol. Tu mă înţelegi –
îmi aminteam astă-seară o altă seară de Joia Paştilor, când am refuzat să
merg la Biserică fiindcă mă necăjeai tu, când stam la Maica, în Romulus.
Mă văd schimbând aşternutul sau aşa ceva şi refuzând cu încăpăţânare,
cu Maica, săraca, parcă ea ar fi fost vinovată! Ce bun era necazul de
atunci.

23 aprilie
Alt Sf. Gheorghe! Acum doi ani ce făceai? Oare nu fuseseşi la curse? Azi
am avut momente de dor insuportabil. Te-am visat atât de drăguţ şi de
bun. Îţi părea rău că ai luat un onorar prea mare! Şi eu ştiam că suntem
despărţiţi, că nu ne putem întâlni. Voiam să mă apropii de tine, dar tu
puneai parcă o barieră între noi! Ai venit fiindcă sunt bolnavă? Îţi e grijă
de mine? Desigur nu de boală, dar de amărăciunea mea. Mă simt singură
fiindcă nu mă pot pune la unison cu grijile altora, nici cu bucuriile lor, ca
altădată! Vorbeam azi cu Mariana despre amorul ei. Parcă vorbeam
despre ceva mecanic, exterior. Nu mai vibrează nimic în mine. Mă sting.
Alaltăseară când erau copiii (Maricica, Rory, Costel şi Sanda) simţeam
ca o ruşine că am îmbătrânit, adică am secat. Ei vibrau, erau pătimaşi.
Eu aş fi vrut să mor. E drept că noaptea a izbucnit amigdalita, că eram
bolnavă, dar chiar când sunt sănătoasă, nimic nu mă mai preocupă
definitiv, nimic decât gândul dacă tu eşti sau nu. Toată problema
metafizică şi religioasă se reduce la tine. Nu mă mai preocupă propria
mea soartă, dacă tu nu mai eşti, nu mai vreau să fiu nici eu. Un „dincolo”
fără tine ar fi o nouă pedeapsă. Uite unde am ajuns! Eşti limita
aspiraţiilor mele. Aşa a fost totdeauna chiar când credeam altfel. Mă uit
înapoi – toată viaţa mea ar fi fost un non sens fără ideea că aveai tu
nevoie de mine. Căci sunt absolut inutilă. Nu-mi spune că „tineretul” etc.
Fleacuri! Găseau ei pe altul. Uneori simt că au nevoie de mine, dar cu
atât mai dureros constat deficienţele mele. Aş vrea să scriu iar ceva –
vreau, dar inima nu-mi dă ghes. Ce-mi vei trimite tu acum ca să mă
scuture? Şi în viaţă mă mişcai tot tu, tu m-ai făcut să simt deznădejdea şi
cu ea să mă adâncesc, tu m-ai realizat, m-ai scos din visul meu sterp, tu
m-ai făcut să iubesc realitatea. Acum iar trăiesc ca în vis! Am recăzut în
irealitate. Ce să fac? Nu mai ştiu nici să mă rog cu fervoare, nici să
iubesc, nici să mă indignez. Iar devin o umbră fără vlagă. Mă
îngenunchează greutatea propriei mele nefiinţe! Poate şi asta e vorbărie.
Nu mai anim, pentru că nu mai sunt eu animată.
24 aprilie

Pui mic şi dulce, am stat şi aseară acasă fără convingere, dintr-un fel de
inerţie şi o nevoie de adunare în mine. Am luptat cu dorinţa şi datoria de
a merge la clasă, şi cu cuminţenia de a nu mă expune extenuării fizice,
unei ploi pătrunzătoare în oase. Am fost gata să plec la muzică, şi iar m-
am întors din drum, optând pentru lucrul la birou, în linişte şi reculegere.
Ploaia mă dispunea la lucru. Ce animal ciudat sunt! Aveai dreptate. Ezit,
nu ştiu ce vreau să fac, în fond nu vreau nimic. Aşa îmi explic toate
insuficienţele mele sociale, dar nu tot aici zace şi secretul puterii de
atracţie ce o exercit asupra multora? Ceea ce se numeşte blândeţe,
bunătate etc. nu o fi oare aspectul inteligibil al unei stări misterioase a
spiritului unora dintre noi, detaşaţi de aici? Poate că această liberare
interioară e un fel de lumină atrăgătoare pentru cei zbuciumaţi de dorinţi
imperative. Mi-a spus Isa Sion despre Cella Lahovari [Delavrancea] cât
a suferit la moartea lui Nae Ionescu. L-a iubit cu puterea fatalităţii,
irezistibil. Materia din ea se cere cheltuită, chinuită, formată, orice s-ar
zice, îmi e simpatică şi cu toate patimile ei nedrepte, neumane, cum e
antisemitismul furibund, păcatele o înscriu într-o realitate eternă fiindcă
sunt trăite cu o francheţă pe care nu o are realul, pe când atâtea alte
femei cad în păcate din imitaţie, din vulgara poftă sau poate chiar din
ambiţie şi răzbunare. Ele sunt păcătoase, ea nu. Morala mea se schimbă
pe zi ce trece, cârmeşte spre valori ce sar peste socialul de azi. Pui dulce,
mă doare capul, semn că iar am exagerat trăgând de coarda lăuntrică.

2 mai

Puică dragă, de o săptămână sunt ciungă! Am căzut în vestibul şi mi-am

rupt mâna. De atunci: dureri, chin, nervi, insomnii, oameni drăguţi foc,
flori. Mult mai mult decât merit. De ce această durere? Încercare nouă?
Mama m-a prevenit. Azi de ce a venit iar în somn? Ce vis curios! Ce
anunţă iar? Am luat obiceiul să-mi fie groază. Iar mă doare braţul, greu
ca un bolovan. Pui mic, azi-noapte erai gelos. Vizita lui Ghighi Djuvara
şi a doamnei. Nu a spus decât foarte puţin de Germania, dar am înţeles: e
o frământare mare de a ajusta adevărul la principiile naziste, balamuc.

7 mai

Zile proaste de durere, de nervi, de dezolare, de revoltă, de ceartă cu

Dumnezeu. Prietenie, afecţiune de la toţi, flori ca la o harpistă, prilej de
constatare a simpatiei ce mi se oferă. Vizitele dese ale lui Mişu liniştesc
şi mă fac să surâd. Acum parcă te văd şi pe tine surâzând. Sunt sigură că
vrei să mă consolezi. Mimy e atât de caldă şi afectuoasă, Aurora, toţi ai
tăi, copiii toţi. Maruca a trimis iar flori şi e extrem de afectuoasă. Îmi e
dor de tine foarte tare. E adevărat că ai fost la şedinţa de spiritism de la
Brăila? Dacă poţi vorbi, spune ceva şi pentru mine. Am impresia că eşti
iar departe.

10 mai

Dragoste, tu eşti liber acum şi eu trebuie să-ţi apar ca un copil mic de

tot. Ce crezi că iese din Conferinţă? Aş vrea să fie bună. Ajută-mă să
suport mai curajos încercarea cu mâna. Am avut zile de mare laşitate.
Ratez toate ocaziile de mortificare. Numai durerea după tine am
suportat-o cum se cade fiindcă speram să-ţi fie de folos.
12 mai

Stelule dragă, „glorioasa”9* s-a dus azi la Dalles, fără chef, detaşată,
umilită că-i lipseai tu. Se pare că a fost „frumos”. Ideile erau adânci,
tema pasionantă, lumea atentă, iar eu fără ambiţie, fără trac. Păcat că
lumea-i puţină, din vina mea, a neglijenţei mele. Maricica spunea:
„prima dată, ca în copilărie, simţeam că spui o poveste frumoasă”.
Visul Valériei m-a bucurat, cred că eraţi tu şi Colea.

21 mai

Dragoste, tot ciungă sunt, ieri au scos ghipsul, m-a durut cumplit. Mă
doare şi acum, dar altfel, mai normal decât când atârna bolovanul de
inimă! Conferinţele au trecut, bine că am scăpat, trebuiau spuse, dar,
odată spuse, nu mai am curajul să le scriu. Lene sau altceva? Oare
neîncredere în mine? Iar sunt absentă. A venit vara, mă scoate din mine.
Nimic nou, nici tristeţe, nici suferinţă mai mare, un dor de poftă de viaţă.
Dar convingerea că nu mă mai pot iluziona complet. Doamne, ce e viaţa?

22 mai

Azi zi grea, plină. Am inima grea. Atâta mizerie pe lume, atât de mult de
lucrat şi eu nu fac nimic. Nu ajut cu fapte vizibile. Totul vine din spirit şi
din inimă, nimic material. M-am ruşinat azi când am văzut iar cât
lucrează, material, sensibil altele. Doamna Malaxa lucrează. Foarte
simpatică, zdravănă şi deşteaptă. La îndrumare, fetiţele încântate.
Doamne! Câtă mizerie şi câtă bestialitate pe lume, dar şi câţi oameni de
treabă şi buni care tămăduiesc cât pot. Am ascultat muzică la radio, pe
Maestrul la pian, la violoncel Lupu – o sonată. Pentru mine prea
modernă. Amuzantă e conversaţia la telefon, nu îi recunoscusem vocea
şi-l amuza. Un om! E atât de cald şi bun. Încep să mă obişnuiesc cu
singurătatea fără leac, nu te mai aştept să vii tot timpul. Te simt distrat,
departe, şi în mine un gol tot mai mare. Oare pentru a se coace e nevoie
de atâta destindere de tine însuţi? Dau să mă înfig în viaţă într-un fel sau
altul, nu izbutesc. Nu mă iluzionează decât nădejdea că copiii au nevoie
de mine şi eu de prezenţa lor. Numai dăscălia mă satisface. Gândul că
pleacă băieţii pe front, că s-ar putea să nu se mai întoarcă mă umple de
jale! Sunt atât de tineri, de curaţi, şi totuşi atât de detaşaţi de viaţă, atât
de adânc sensibili la nonsensul vieţii. Noi aveam dorinţe, doruri ne legau
de viaţă în imediat şi doruri proiectate în viitor, ei trăiesc actualul dar nu
le e îngăduit să facă planuri de viitor. Viaţă redusă ca dimensiune, de
aceea o anumită inconştienţă la Dan [Nasta], la Costel [Vişinescu],
melancolie, la Puff [Al. Paleologu], nonşalanţă. Mihai [Rădulescu] are
grija lui – oare copiii ăştia vor mai putea, chiar dacă războiul încetează,
să reînceapă viaţa cu elan spre viitor? Oare nu li s-a tăiat pentru
totdeauna încrederea în dorul de viaţă? Ce se poate face pentru a tămădui
nebuniile omeneşti, cum e războiul? Ori această baie de sânge are un rost
supranatural? Aş vrea să înţeleg, să trăiesc, ca anul trecut, dorul de viaţa
de apoi. Acum am decăzut din elan, sunt căldicică, din aceia pe care
Dumnezeu îi scuipă. Trebuie să mă mai duc pe la spitale. Dragul meu, în
fond mă plictisesc fără tine! Întotdeauna am suferit de o melancolie
adâncă.

27 mai
Dragule, nu am mai scris din cauză că seara sunt extenuată. Durerea mă
degradează. Azi au sosit Mircea şi Régine, bucurie mare, nădejde. În
schimb vestea morţii pe câmpul de luptă a lui Racoviţă, ginerele Muzei
Ciomac, m-a uimit şi nedumerirea nevestei, care nu realizează. Probabil
că aşa e la toţi cei care nu văd pe cel dispărut departe în luptă. Mă agit
între tot soiul de evenimente, de simţiri. Totul mă doare. Nu-mi plac nici
notele cursului. N-am avut vreme să sintetizez, boala m-a frustrat de
bucuria de a „compune” cursul. Voi încerca să remediez. Visul cu Marius
dă de bănuit că sunt puteri invizibile ce stabilesc comunicări fără
ajutorul materiei. Ajută pe cei vinovaţi să ceară iertare!

30 mai

Iar sunt istovită. Mă doboară căldura şi insomniile, provocate de durerile

în braţ şi în inimă. Simt că merg prost, se încheie şi şcoala, iar n-am nici
un rost, rătăcesc ca o inimă bolnavă. Azi serbare la Şcoala Centrală.
„Veturiile”20 în fiinţă. Am dreptate?

30 mai

Astă-seară ascultând La damnation de Faust de Berlioz, condusă de

Maestrul Enescu, cum stam singură, pe întuneric, m-a apucat un dor
năprasnic de tine şi o jale pe care o stârnea noaptea plină de lună.
Mariana îşi exprimase, cu facticele tineretului, melancolia unei totale
goliri sufleteşti. Era încordată asupra ei însăşi – dansul în faţa oglinzii –
măsurăm în atitudinea ei atitudinea mea de odinioară în care tu vedeai
cabotinaj şi în care era doar inexperienţa vieţii reale pe care o dă numai
ciocnirea cu ea. Eu am aflat ce e realitatea numai după ce te-am pierdut,
acum sunt veridică pentru că mă lasă rece toate icoanele morale, nu mă
interesează decât realitatea noastră, a celor muritori, şi realitatea voastră,
a celor care aţi trecut pragul morţii. Realitatea noastră e dans în faţa
oglinzii. Credinţa e singura ţintă reală care întrece realitatea vitală.
Tensiunea morală e, vai, în majoritatea cazurilor falsificare. Progres?
Dar e inexistent fără „realizare” şi realizarea e totală, parţialul nu e
realizare. Aşa îmi apare acum facticele „progresului moral”, parcă ai tăia
treptat coada căţelului! Văzut din afară, un om e ori bun, ori rău. „Mai”
este măsurătoare, şi viaţa reală nu se măsoară. Tu ştiai astea, le simţeai.
Eu numai le gândeam şi dam greş. Tu erai, de aceea cred că acum eşti
liber şi luminat, pe când eu mă bălăcesc aici în compromisul cel mai
ruşinos. Nu mai gust viaţa şi n-am curajul să consimt la renunţarea ei.
Azi-dimineaţă conversaţie lungă cu Puff. Încă o dată m-am convins ce
matur şi de bună calitate e copilul ăsta. M-a bucurat enorm. Dar tremur
la gândul că ar putea şi el pleca în infernul de la Răsărit. Îl iubesc ca pe
un copil al meu adevărat, are o nobleţe, o boierie reală, până şi în
vehemenţa lui. Un tânăr care a fost crescut în sensul adevărat al
cuvântului. S-a vegheat asupra lui. Onoare părinţilor lui. După-amiază
am fost la coana Sabina „să-i văd bujorii”. E întotdeauna interesantă şi
de o vioiciune care ne poate ruina pe noi cele mai tinere. Nadia Duca21 e
interesantă şi deşteaptă, s-a recules în singurătate, o femeie pentru care
înţeleg că a putut Duca să facă ce a făcut. Îţi aminteşti ce mi-ai
mărturisit tu din tinereţe? Aşa a fost sau era în imaginaţia ta? La urma
urmelor de ce nu? Coana Sabina ne-a istorisit chestia cu neamţul care a
întrebat-o: „Ce vrei?” furios. Răspunsul ei e magnific. „Acum ştiu cine
«sunteţi»: un mitocan german” şi aducea zvon din celălalt război! Ne-a
istorisit cum la 1919 Eliza Brătianu22 i-a spus, pe când erau fericite de
întregirea neamului românesc: „Acum ar trebui să murim, fiindcă nu
vom mai trăi clipe mai frumoase!”. Avea, femeia deşteaptă şi trăită
printre cei mai responsabili, conştiinţa relativităţii tuturor valorilor pe
care atâţia bărbaţi le-au decretat „veşnice”, cu o uşurime superficială, fie
că erau sinceri, morali sau mincinoşi. Azi în fond o zi bună – oameni de
calitate, cu bujori pe pajiştea verde, cu muzică frumoasă la radio şi cu
lună! Aş completa zi bună căci am putut plânge după tine cu parapon şi
asta e viaţă. Pui mic, te iubesc.

5 iunie

Dragule, trec zilele încărcate cu treburi şcolăreşti, examene, cursuri. E

cald, ca de obicei nu prea sunt echipată de vară, nu pot cheltui pe cârpe,
totul mi se pare zadarnic. Azi bucurie: muzică. Maestrul afabil la
plecare; a cântat splendid, sonate de Mozart, Grieg, Brahms (Reislied
Sonate). Îmi apărea distant, dar când descinde din muzică e atât de
omenos! Maruca regală, frumoasă ca o femeie tânără, apropierea lor mă
ajută să-mi caut justa dimensiune, ei te obligă să te cauţi „sus”. Cuplu
superb! Lasă să bârfească proastele! Tity părea mulţumită de această
atmosferă care desigur e unică, măcar că mulţi or fi meschini. La
examen câteva elemente foarte bune. Popescu compune rolul dar
suplează10* lipsa de temperament. Alexandrescu – compoziţie şi la el,
amândoi buni. Ieri bucuroasă că Jora a rămas mulţumit. Azi, prima seară
de vacanţă. După calendar, duminică iar o zi fatală, poate trec şi peste ea.
Dacă nu, ajută-mă să ştiu să mor. Conversaţia cu Ady plină de presimţiri
proaste pentru situaţia mondială – nu mai crede în victoria nemţilor ca
altădată, foarte îngrijorată. Mâine la dejun la Marioara.

6 iunie
Dragule, nu pot adormi, aud zgomot în casă, un fel de spaimă. Astăzi zi
foarte plină. Dejun la Marioara cu familia ei. Costel, sora lui, adorabili.
Şi cumnatul. Toţi foarte drăguţi şi afectuoşi. După-masă la Mimy
[Spandonidi], cu Pal[eologii]. Marius foarte abătut, Lulu slabă. Copiii
sunt uneori foarte ingraţi!

11 iunie

Examen, vârtej, căldură sufocantă, iată viaţa mea, pui mic. Îmi pare rău
că am întrerupt această corespondenţă cu tine, din pricina braţului, acum
mi se pare că ne-am îndepărtat unul de altul. Nu mai cred în absolutul
rost al celor ce se întâmplă, accentul cade pe „dincolo”. Dar nu mai cred
nici toate cele spuse de Biserică, trebuie să mai fie şi alte taine. Dar ştiu
că iubirea de Dumnezeu şi de oameni e singura cale de viaţă şi fericire.
Şi eu iubesc tot mai de departe, mai detaşat. Anemia fiinţei întregi,
oboseală, neatenţie la viaţă. Mă chinuiesc şi socotelile care veşnic se
încurcă din cauza bolilor, accidentelor, neprevăzutului, veşnic rămân în
deficit! Poate îmi atrag ghinioanele. Alţii se descurcă cu mai puţin, eu
cheltuiesc mult prea mult pentru menaj şi doctorii şi pentru false
obligaţii. Parcă te văd pe tine obosit şi plictisit. Aşa sunt şi eu acum când
n-am pentru cine să mă zbat. Viaţa mea e proastă. Mai vino să mă
scuturi!

14 iunie

A plouat, s-a răcorit pământul! Nu am fost azi pe la tine, prea era cald
după Biserică. Voi alege altă zi, dar tu nu eşti acolo. Certitudine nu poţi
avea decât despre trupul tău. Pe stradă, în umbra serii, te simţeam lângă
mine. Chestia cu Minola23, de necrezut!

18 iunie

Azi zi obositoare dar plăcută la îndrumare. Fetiţele nu mai par deloc să

poarte povara unui trecut urât. Dacă aş putea „realiza” monstruozitatea
celor care le-au făcut rău acestor copilaşi de 6-7 ani, nu aş fi putut uita
că am în faţă copii amărâţi. La Cinel-Cinel le confundam cu fetiţe de
şcoală. Chiar şi viciul e relativ! Trebuie să scriu articolul despre
Petrovici. Dacă aş mai avea o zi în plus! În fond scrie interesant şi
frumos, câştigă la lectură. În scris dispare vulgaritatea vanităţii. Aş vrea
ca articolul să fie just, să-i facă plăcere, fără să-l flateze.

23 iunie

În mine un fel de lene şi de lasă-mă să te las. Înţeleg şi nevoia ta de a

uita. Golul! Acum la telefon Mimy despre biata Cella Fotino că plânge
tot timpul. Cum o înţeleg! Vai de capul nostru, al celor rămase fără
tovarăş. Nu-mi intră în cap ca energia cosmică să nu ajungă să producă
decât forme hibride. E drept că de noi depinde ca viaţa aici să fie un
paradis sau un infern şi totuşi nu e acceptabil ca nişte copii nevinovaţi să
sufere pentru părinţi sau ca popoare nevinovate să sufere pentru alţii,
dacă n-ar fi un rost, un ansamblu, al cărui înţeles ne depăşeşte. Uneori
mă întreb dacă acest ansamblu nu-şi are rostul în sine şi atunci vai de cel
ce are rang de victimă, nimic nu-l poate izbăvi. Iar avertizată că mâine e
un Sf. Ion. Ileana mi-a spus-o. E un păcat! Căci puteam să ignor lucrul.
De ce atâta spaimă de moarte? În fond aici nu las nimic care să mă
solicite prea tare „dincolo”. De ce să mă sperie? Tot mai mult am
sentimentul că sunt o natură bună, dar care sombrează în inacţiune
spirituală, dintr-un fel de extenuare. Am strunit prea mult animalul,
acum e desfiinţat şi, cu el, fervoarea, căci spiritul pe cine să se exercite
dacă nu pe trup, şi când acesta e amorf, spiritul e fără lucru. Scrisoare de
la Morgate. Îmi amintesc de acum doi ani – cum nu vream să plec ca să
nu… te scap printre degete. Dacă a fost să fie, tot mi-ai scăpat! În fond
ar trebui să ne bucurăm de tot ce este agreabil sau măcar nedureros.
Pentru rest ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Te simt aici aproape.

24 iunie

Pui mic şi drag, azi-noapte am fost fericită de întâlnirea noastră! Erai

îmbrăcat în uniformă gri cu fireturi, parcă am înţeles că şi acolo ai un
rang important. Erau şi alţii, mulţi în aceeaşi uniformă, ca o armată, şi
alţii ieşeau dintr-un templu în haine de levit24 – era o solemnitate
religioasă parcă. Era o altă lume, eu stam nedumerită printre voi. Apoi
m-ai sărutat cu foc şi glumeţ mi-ai spus că n-ai făcut decât să răspunzi
scrisorilor mele, dându-mi să înţeleg că tu nu vii până nu te chem. Dar
era şi o dojană în gluma ta, sau ca un avertisment sau ca o simbolizare a
stării tale. Pe scurt, am priceput că tu mă conduci. Aveam tot timpul
sentimentul unei fetiţe mici în admiraţie şi adoraţie în faţa ta. Apoi am
plecat cu Maica într-o trăsură, cu un vizitiu cu fireturi ca un lacheu.
Luasem cu mine un pachet mare de cărţi şi hârtii. Maica era foarte
elegantă. Apoi am ajuns într-un spaţiu îngrădit, cu grădini şi case. M-am
trezit că n-am plătit trăsura şi am fugit în cămaşă să o plătesc, ştiam că
voi avea mult de dat. Dar tipul plecase. Oare e semn că dacă mor, nu am
plătit timpul trecut şi că va trebui să mă ratrapez11*, că nu mai am
vreme? Am visat şi pe Buny, pe Alex şi Moş George, lume multă,
încurcături. La sfârşit am plecat pe un drum între Valérie şi Marietta,
care îmi spunea să dau ciorapii mei gri Valériei pentru la anul, iar eu
refuzam, spunând că îi port tot eu. Vis complicat în care comentam
visuri cu tine. Ştiam în vis că te-am visat, parcă trebuia să-ţi aud glasul.
De ieri am impresia că nu e un „dincolo” deosebit de aici, că suntem
amestecaţi, că eşti în spaţiul meu, dar liber de limitele structurii lui. Nu
ştiu cum, căci nu pot imagina ne-spaţiul, în fond conştiinţa mea, a
noastră, omenească depinde de dimensiunile trupului? Amputările nu
amputează spiritul. Duc relaţia la limită, trupul e numai instrument de
manifestare. Mersi de învăţătură, căci de la voi îmi vine. Uneori sunt
obsedată de amintirea profesorilor mei, a lui Buby şi a lui Nicuşor.
Vestea că Natalie ar trece la catolicism m-a întristat, nu doar că aş fi
separatistă, dar fiindcă văd cât de exterior trăiesc credinţa în Dumnezeu
chiar cei mai credincioşi. Eu rămân la nivelul în care m-am născut, cum
spune Sf. Pavel: „Să rămâi sclav sau stăpân, cum te-a făcut Dumnezeu”,
mutări de acestea nu sunt progrese spirituale. Trec la Biserică.

26 iunie

Pui mic, zile de vacanţă, liniştite dar tot mai goale. Biata Linica! În ce
hal de slabă. Fata se plimbă, mama ei în schimb o cocoloşeşte. Întrecerea
cu torţe! Tity şi Puiu [Pitişteanu] mă presează să mă duc la ţară. Nu mă
tentează încă, singură nu pot întreţine pe Tity, mai trebuie şi Mimy Ioan,
sunt prea obosită. Nu ştiu cum aş face să fie bine? Tu ce zici? Cum aş
pleca cu tine la mare! Acolo eram fericiţi amândoi. Ce se întâmplă cu
englezii? Nemţii au intrat şi în Egipt. Ajung la Suez, ajung până în Indii.
Ce se întâmplă, parcă e o paralizie în englezi? Oare se poate spune că
totul e numai voie omenească? Să fie posibil ca nemţii să nu plătească şi
ei ura şi criminalitatea pe care le-au instalat în lume? Mă îngrozesc la
gândul că dreptatea e numai o categorie a minţii noastre şi că dreptatea
lui Dumnezeu e alta. De ce să mă îngrozesc? Vorba lui Ionel, tot ce se
întâmplă are un rost bun.

27 iunie

Pui mic şi dulce, azi-noapte ai fost dulce şi bun şi delicios. Am retrăit

clipe vii cu tine. Zi simpatică, începând cu Fify, apoi Cristina Galiţi, apoi
dejun la Pali. Siesta pe canapeaua lor, vizită cu Lulu şi Mimy la Cella,
apoi la Mircea – tot neamul, iar seara la Wilson cu Aurora, Nicu, Valérie.
Dar inima mea este mereu aiurea, afară când sunt cu copiii.
Vestea că Marius e bolnav m-a întristat teribil. Poate că e bine aşa, se
poate, în fine, repauza două luni! Tandreţea lor îmi redeşteaptă pe a
noastră. Simţeam nevoia de a vorbi „de noi” ca şi cum nimic nu s-ar fi
schimbat. Mă uitam azi la două femei care-şi iubesc bărbaţii cu foc, şi
care, cred, amândouă i-au înşelat, dar i-au făcut fericiţi. Eu nu te-am
mulţumit complet, cu toate că nu te-am înşelat şi acum sunt singură, fără
nici o poftă de viaţă. Ajută-mă să-mi suport deşertul. Este însă şi
încăpăţânare în mine. Costel are dreptate. Trebuie să ies din asceza asta.

28 iunie

Zi bună, plăcută, la Boja, sentiment de securitate şi de bogăţie şi de

„familie” creatoare de progres economic. Impresionant cum lucrează
împreună, cum cresc împreună, cum produc împreună, familie adevărată.
Şi musafirii: efort de soliditate. Numai eu, un pierde-vară, fără rost.
Valérie şi ea e constructivă. Eu plec umilită din asemenea zile. Nu am
lăsat nimic după mine. Am muncit în vânt, fără rezultate. Îmi e silă de
întreaga mea existenţă, care s-a scurs fără rost, fără urme, fără folos. Mă
cufund în conştiinţa inutilităţii mele totale. Aveai dreptate: am fost o
fiinţă de lux, fără real folos pe lume. Dacă nu aş crede în Dumnezeu, aş
dispera. Probabil că am fost ca pleava care dispare în vânt – parcă ea e
vinovată? Şi ea a făcut parte din grâu. Puteam să fiu altfel. Sunt
responsabilă, am optat pentru „idei” în loc de a trăi real. Şi încă dacă ar
fi fost ideile mele. Dar nu erau decât şabloane impuse. De ce am optat
pentru ele în loc să risc realul? Din orgoliu conformist, din nevoia de a fi
„cuminte” adică comodă şi inatacabilă. Laşitate şi orgoliu meschin, asta
am fost, lipsită de viaţă, lipsită de temperament, lipsită de inteligenţă,
lipsită de dragoste şi de fervoare, o cârpă-neant! Şi acum, trebuie să o
ştiu, să o simt! Înţeleg că poţi să înnebuneşti de scârbă de tine. Să mă
rog? La ce bun? Nu Dumnezeu m-a scuipat ci eu însămi. Oare lucrează
în mine nebunia bunicului? Nu m-aş mira. Să mă rog. Dar pot?

29-30 iunie

E noapte târziu. Pui drag şi dulce, se face aproape ziuă, e ziua ta. Am stat
cu Rory şi Costel până acum. Am oprit-o pe Rory să doarmă la mine
fiindcă prea plouă cu găleata. Seară bună, am citit Goethe. Cu copiii îmi
trece gustul de intimitate. Sunt obosită până la indiferenţă. Copiii mă
împacă cu mine.

1 iulie

Dragule! E noapte târziu, vestea că a căzut Sevastopolul a electrizat

oraşul. Telefoane, radio, ediţii speciale. Şi eu am simţit o bucurie şi o
mândrie că românii noştri au dus sarcina lor până la capăt. Dar mai ales
simţământul că e începutul sfârşitului! Faceţi voi, cei liberi, ce veţi şti,
suplicaţi ordinea supremă, să se termine măcelul! Inspiraţi pe toţi
conducătorii să se împace omeneşte! Dacă vor cădea Alexandria şi
Suezul, ce mai vor englezii? Continuarea războiului îi macină pe toţi
albii! Nu pot suporta ideea unei păci nemţeşti – căci ar însemna
aservirea noastră a tuturor – dar ideea că măcelul continuă la infinit e
mai grozavă. Nu ştiu ce să doresc, afară de salvarea noastră şi a tuturor
vecinilor Rusiei. Despre Rusia nu ştiu să judec complet liber, nevoia ca
cei vinovaţi să fie pedepsiţi mă tem că nu se adevereşte în Istorie decât
în intervale de timp prea mari. Se pierde caracterul uman al „Dreptăţii”
când se face peste veacuri! Toţi plătim acum ce am fost până acum, dar
nu ştim, nu simţim răspunderea toată şi prin asta nu înţelegem rostul
întâmplărilor şi ne considerăm, fiecare popor la rândul său, victima care
se răzbună. Numai în pace poate fi o soluţie reală a tuturor problemelor,
şi economice şi morale. Numai printr-un gest prin care să sperăm într-o
reală schimbare a lumii, reală şi constructivă. Dar cum să cred în vreo
pace nemţească dacă neamul acesta îi asasinează fără milă pe evrei ca
neam, nu ca indivizi separaţi, vinovaţi? Nu pot crede în echitatea şi
umanitatea unui astfel de neam, oricât ar fi de învingător şi harnic şi
priceput. Nu cred în virtutea cruzimii! Istoria va judeca. De aceea cer lui
Dumnezeu pace, dar, de se poate, cu un avertisment faţă de cei răi! Cine
e rău? Cel care a început, care a minţit, care a omorât şi a furat! Rusia şi-
a luat pedeapsa – într-un an, când va fi rândul marelui criminal? Tu
surâzi, poate fiindcă ştii şi îţi apar ca un copil care simte că cele cinci
minute până la clopoţelul care anunţă pe Moş Crăciun sunt un veac! Nu
mă încăpăţânez, tu ştii, dar n-am astâmpăr în compromisul care spune:
aliaţii noştri! Dacă ne-am făcut frate cu dracul până a trece puntea, totuşi
să nu ne amăgim crezându-l sfânt. Din păcate, am fost siliţi să ne
întovărăşim cu Belzebut. A nu proceda ca el nu înseamnă trădare.
Militarul nu e un asasin cum ar vrea Belzebut. Câtă vreme cere luptă
dreaptă, fie, dar când ne cere să ne vindem sufletul pentru putere, atunci,
basta! Nu văd cum se va termina cârdăşia – te rog, faceţi voi, cei slobozi,
să nu fie spre blestemul copiilor noştri!
Sunt foarte răcită, am frisoane, temperatură. Să văd ce va fi mâine. Nu
am dispoziţia demnă pentru o sărbătoare!

2 iulie

Puiule drag, de ce în vis mă pui în faţa unui simbol pe care nu îl înţeleg?

De ce picioarele tale îmi apar ori îmbrăcate curios, ori goale, ca azi-
noapte? Oare vrei să-mi spui că mai ai de purificat părţi din tine, cele
mai joase? Altfel, eşti bine îmbrăcat, eşti „gradat”, eşti elegant şi
deodată, de vreo zece zile, îmi apari cu petice la genunchi sau fără
pantaloni. Nu înţeleg, vrei să-ţi dau pijamaua galbenă? O ţineam
amintire. Astă-seară conversaţie cu Maricica pe o temă delicată. E trist
că o fată ca ea a rămas nemăritată. Cazul e exasperant, prea e mândră ca
să caute, şi bărbaţii nu mai vor femei mândre! Pui dulce, te las.

5 iulie

Dragule, sunt tare curioasă, detaşare, şi totodată nevoie de viaţă.

Angoasă, râcâială în piept, nerăbdare. Nu ştiu ce vreau. Cartea lui Magre
m-a interesat ieri. Acum am citit fără atenţie, ca şi cealaltă carte a lui
cumpărată de tine care nu te impresionează. Ajută, dar nu te schimbă.
O oboseală grea în mine, primejdie pentru inimă, simt. Mă culc pentru
a preveni criza de anghină. Chestia cu pantalonii în vis mă intrigă. Pusi
lung.
6 iulie

Dragoste, acum pleacă copiii de la mine. Dan Nasta interesant, dar

dezamăgiţi acum de germani! Ultimul discurs al lui Killinger! Pentru
Dan Nasta aş fi încântată dacă ar părăsi politica de partid pentru a se
preocupa numai de gândirea pură, de realitate. Mica conferinţă „înger şi
demon”, dar mă tem că-i lipseşte un registru. Trebuie „o seriozitate”
înfăşurată în zâmbet.

9 iulie

Dragul meu, azi la Radio am cochetat, cum ai spune tu! Dar cum puteam
să spun lucruri atât de grave cu un ton „doctoral”? Am simţit nevoia să
glumesc. Întâlnirea cu Zizi în compania tipului ei m-a găsit complet
schimbată faţă de anul trecut. Nu admit pe Ion să se încăpăţâneze aşa.
Când o femeie te tratează cum face Zizi şi-ţi spune pe faţă ce face,
bărbatul nu mai e bărbat dacă continuă să suporte asemenea bălăceală. În
fond, multe prejudecăţi au fost pe lume în ce priveşte raporturile
sexuale! Poate că, liberându-se oamenii de ele şi de obsesia amorului,
care în fond este o interioritate şi un impediment pentru progresul
spiritual. Când se va iubi liber, se va iubi frumos şi poate mai credincios.
Am impresia că generaţia mea şi-a pierdut prea multă vreme luptând cu
ispitele. Oare femeile care au riscat experienţa nu sunt mai vii la vârsta
noastră decât noi, cele virtuoase? Dar oare de ce să mai discutăm ce a
fost şi nu mai este. Tu, care eşti liber acum, ce curios cum unele colţuri
de stradă, anumite lumini deschid cărările sufletului şi dau drumul unor
simţăminte pe care le crezi istovite! În faţa bisericii Popa Tache am
retrăit un sentiment de totală înţelegere a unor abateri ale tale, ca şi când
totul ar fi fost prezent. Aşa se face că-mi eşti tot timpul aproape aşa cum
eşti acum, prin libertatea ta spirituală mi-ai fost şi atunci superior mie.
Oricum, tu vedeai mai departe, te simţeai liber! Cântă romanţe la radio,
un acompaniament care îmi destramă toate rezistenţele şi constricţiile
principiilor, îmi vine să ţip de dor şi aproape de bucurie care e numai
dilatare a inimii, fără conţinut special. Îmi vine să întind braţele spre
viaţă! Tu surâzi maliţios, dar dorul meu, puterea vie din mine zboară tot
spre tine. Când mă vei invita de-a binelea pentru călătoria în stele?

15 iulie

Stelul meu iubit, e cald până la punctul de topire a formelor mentale! Nu

vreau să-mi amintesc alte veri când stam după tine „ca să nu-mi scapi
printre degete”, şi tot ai scăpat!
Cu copiii îmi dau drumul, ei înţeleg sentimentul meu. Azi au venit toţi
– unii dimineaţa, alţii seara. Îi iubesc profund. Costel are sângele tău şi
grozav l-ai fi iubit. Puff e înduioşător de afectuos. Rory era azi plină de
viaţă şi de farmec. Ce frumoasă e poezia ta. O să-mi iau curajul să-ţi
recitesc versurile, să iau unele cu mine dacă plec la Teţcani. Aventura!
Tu mi-ai revelat-o şi acum o trăiesc tot prin tine. Teţcani, un Pontigny
românesc – de culoare artistică, nu intelectuală. Aş vrea să pot împlini
ceva acolo. Azi m-am prins „fabulând” pentru viitor, participam la soarta
copiilor mei dragi, combinam viitorul lor. Mare lucru să mai poţi
proiecta dorinţe în viitor.
Pui drag, te las ca să citesc pe Montherlant. Spune lucruri crude, poate
uneori adevărate, adevărate pentru el, dar e o brutalitate esenţială în
omul acesta care mă face să doresc să-i scriu că: „aţi merita să fiţi
neamţ”. E atât de „neuman” în sensul umanismului creştin, că parcă s-a
născut prusac, spaniol, poate nu-l cunosc, nu se dezminte antipatia mea
dintotdeauna. Nu e veridic, e cinic şi sufletul lui e sec. Confundă
sinceritatea cu nevoia de a jigni. Nu-i contest dreptul de a spune ce
crede, dar cred că acest adevăr, aşa cum îl spune, îl face de dispreţuit.
Ori iubeşti neamul tău, ori ai ajuns la un stadiu superior uman. El însă nu
poate ieşi din dragoste mai ales pentru sine şi-mi sună cinismul lui ca o
„ciudă” izvorâtă dintr-o rană a inimii. E sterp. Impotent până la capătul
operei lui. O fi mare scriitor, nu mă pricep, dar are un suflet strâmb. Urlă
împotriva politicienilor ipocriţi şi cabotini, dar el joacă comedia cea mai
lugubră: un moralist care nu are decât egoism în el. Vrea sânge, vrea
eroisme sanguinare, vrea război. Mă întreb ce război a făcut acest „erou”
al nostru? Dintr-un popor cu simţul măsurii şi care în toată istoria lui a
avut cinstea de a nu râvni decât la ce i se cuvenea, ce am ajuns noi sub
legionari? Nişte aventurieri fără talent ţinându-ne scai de germani,
cabotinii unei scene care nu e a noastră. A curs atât sânge puternic pentru
o viaţă cinstită, se întorc atâţia mutilaţi şi un popor întreg a fost
falsificat în adâncul fiinţei lui şi al destinului lui. Când vom trage
consecinţele dureroase ale acestei aventuri periculoase, mai ales pentru
duhul românesc? Atunci, vai! Nelegiuirea de a antrena un popor paşnic
în aventura fioroasă a cotropitorilor nu poate să nu poarte roade otrăvite
– cotropitorii se vor întoarce cu gust de aventură cotropitoare şi dacă cei
de acasă vor pierde şi ei bunul-simţ românesc, apoi atunci vom fi sclavii
şi spiritual ai barbarilor nemţi. Aş vrea să mă înşel, dar ştiu bine că am
dreptate din păcate. Mă indignează să văd cum un franţuz de talia lui
Montherlant poate glorifica pe Hitler – cum o face. El a văzut realitatea,
dar numai până la lungul nasului. Ce se va întâmpla? Ipocrit, infam,
anticrist care a însămânţat lumea cu iluzii mincinoase şi crude!

18 iulie
Dragoste, n-am scris câteva zile. Trăiesc ca şi sub pământ, nimic
interesant de fixat. Ieri o plimbare cu Viorica în Cişmigiu. Conversaţie
bună, am ajuns amândouă la adevărata libertate a spiritului. Constat că
las să treacă peste mine totul, chiar calomnia raportată de Buby astă-
seară, fără să mă mai tulbure. Totuşi am avut o tresărire dezagreabilă.
Cum e posibil ca oamenii să nu mai respecte măcar femeile care s-au
purtat ca mine! De ce să murdărească cu imaginaţia lor şi ce e curat?
Probabil cu atâta zgură în suflet, nu mai ştiu să distingă ce e curat –
treaba lor! Dar, ce curios, am avut o clipă de ranchiună pe tine fiindcă
tipul e din clanul doamnei P. care a căutat probabil să justifice flirtul tău
cu ea, învinuindu-mă pe mine. Vezi, după atâţia ani de zile şi măcar că
ne aflăm în două lumi deosebite, simt cât ai fost de nedrept cu mine.
Deşi mă venerai, mă dădeai pradă gurilor rele!
Nu ştiu de ce, cred că visul de azi-noapte, capul tău, detaşat de trup şi
vorbitor, îmi spunea că te-ai dezrobit complet de cele trupeşti, că treci în
mental (apoi te grăbeai să pleci aiurea, îmi spuneai că te atrage acolo un
fel de curiozitate). Probabil că vrei să mă creşti şi pe mine spre adevărul
obiectiv. Mă preparai pentru mica aventură de astă-seară. Valérie a
reacţionat cu instinctul ei solid, mai sigur ca al meu. Am simţit
momentan atmosfera de vulgaritate în care pluteşte biata fată. Eu o
consider o victimă, mama sa nu are putere s-o scoată din ea. Mariajul cu
G. ar salva-o, poate. Câteva ceasuri bune cu Cristina Brătescu, una din
rarele femei foarte subţiri de la noi. O iubesc, o admir, şi-mi pare rău de
ea că e deplasată în mediul de aici.
Amintirea Reginei Maria plana peste noi. Azi parastasul Ei. Lume atât
de puţină! Lume ingrată. Dar ea e dincolo de aceste sentimente, sunt
sigură că înţelege şi ea şi iartă tot. Mă trezesc cu simţământul curios de
ireal. Viaţa îmi apare mai puţin reală ca cele visate! Seara îmi zic cu
fiinţa întreagă, nu numai cu mintea, că m-am apropiat de moarte şi
atunci mă văd afundându-mă într-o viaţă ca cea din vis, fără dimensiuni
şi fără logică. Nu e sănătos cum trăiesc acum. Ori voi încerca să mă înfig
iar în viaţă şi anume prin chemarea pe care recunosc că o am:
deşteptarea celor tineri. Voi scrie, voi vorbi, voi munci iar intens.
Trebuie. Maricica a plecat mahmură, îmi pare rău de ea. O să-mi
lipsească, deşi e închisă şi nu se livrează deloc. Îmi e dor de ea. Marietta
are în ea o îngrijorare şi o nelinişte care mă sperie la o intuitivă ca ea.
Simt că o durere ca cea prin care am trecut anesteziază conştiinţa pentru
alte griji şi că e un hop de care parcă eşti mulţumit că îl ai în spate! E
crud ce spun, dar e o constatare. E singurul avantaj al suferinţei: te
hârşeşte. Pe ea o înţeleg că e îngrijorată pentru orice oboseală a lui Ionel.
Doamne, ai milă de ei! Grea e viaţa pentru toţi, dar mai ales pentru cei
pe care îi iubesc. Fă aşa încât să mă iei prima şi fără suferinţă.

23 iulie

Ieri a fost o zi bogată. Plimbarea cu Maruca şi Maestrul la Boja. M-a

izbit mai mult ca altădată graţia şi naturaleţea regală a Maruchii, care o
vor păstra veşnic tânără. Singurătatea Maestrului pe care şi-o păzeşte cu
un fel de dârzenie faţă de orice încercare de apropiere. Ai impresia că-şi
face cu privirea un zid, un noli me tangere moral îl pune la o distanţă de
neatins faţă de ceilalţi, şi cu toate astea e bun cu duioşia lui. Ieri, în
trăsură, aveam impresia că-şi făcea din tăcere o pavăză contra gândurilor
străine care i-ar fi stricat armonia. Închidea ochii, surâdea şi vorbea în
el, sunt sigură că în clipa aceea cânta, totul în el se transformă în cântec.
Când mă priveşte am o impresie stranie, aproape un soi de frică, dar nu e
frică, este aşa-zisa teroare sacră. E ceva în omul acesta altfel ca la toţi.
Şi cu toată amabilitatea, are o ţinută distantă când dă mâna, zic distantă,
fiindcă ne-am vulgarizat, pentru că în fond e profund respectuoasă. La
Boja totul graţios, natural şi frumos. Ceasul în salon a fost ca o oază de
perfectă civilizaţie, în mijlocul unor zile în care barbaria năpădeşte
totul! A fost o vizită de interes care s-a preschimbat într-un ceas plăcut
de raporturi frumos omeneşti. Amintirea trecutului, a lui tante Irène, a
vechilor relaţii, a dat şi farmecul unei continuităţi şi unei tradiţii de
cultură. Titel şi Tamara, pe care îi priveam cu simpatie, erau martorii
care garantau transmiterea acestei atmosfere în viitor. Plecarea în
cabrioletă, Maruca, cu buchetul de roze proaspete ca tinereţea şi care îi
redeştepta pe faţă o strălucire de fericire tânără. Maestrul, la dreapta, de
data asta bine, comod instalat între perne, luna pe cer şi Titel ca un fost
poştalion romantic pe capră – plecarea lor a fost un tablou de la 1830!
Îmi închipui această cabrioletă galbenă, cu buchetul enorm de roze şi cu
acest cuplu care nu a îmbătrânit fiindcă amândoi sunt creatori (şi ea, în
felul ei) rulând domol, cu alură omenească, nu mecanică, prin aleea de
plopi, sub cerul limpede şi sub surâsul lunii, printre câmpii de mirişti şi
porumburi avântate. Maruca îi spunea lui Titel că e ca finalul Simfoniei a
VI-a de Beethoven. Mie îmi evoca pe Goethe în voiajul la Frankfurt şi
îmi place să văd în Maruca pe Marianne von Willemer. Seară
prietenoasă, în cadru frumos, elegant şi totuşi simplu, Marioara e o
femeie excepţional de dotată feminin, mă uimeşte hărnicia, uşurimea cu
care soluţionează graţios probleme de gospodărie mare, fără să se
istovească. A făcut-o întotdeauna, chiar când nu aveau bani mulţi.

Alexandru e un om subţire şi priceput în tot ce face, iubitor de

perfecţiune. Copiii erau la locul lor, tineri, frumoşi, amabili. În schimb
la biata Alis D. o atmosteră de barbarie – şi din vina ei! Cazul lor mă
face să-mi revizuiesc valorile şi principiile. Cât zbucium pentru ce? În
fond de ce sălbăticia posesivă a bărbatului să aibă dreptul să silească o
femeie la martiriu? De ce – amândoi bărbaţii – să aibă dreptul în numele
unei morale umane să-i ceară ei să fie sau crudă sau mincinoasă? De ce
nu înţeleg şi nu sunt mai simpli? Dragule, alaltăieri, după ce mi-a spus
Alis ce scenă furioasă i-a făcut soţul, între două acalmii îngereşti, după
ce mi-a relatat azi indiscreţiile lui impudice faţă de Sonia T., m-a apucat
o nevoie de libertate, de demnitate omenească, în care simt că m-am rupt
dintr-un raport fals, cu tine, cel de acum, cel liber, cel care desigur surâzi
la trecutul nostru zbuciumat de fleacuri! M-am liberat de sclavia de falsă
pietate în care mă legam cu vrere de tine cel invizibil, cel transfigurat.
Acum nu-ţi trebuie sclava, supusa, smerita, acum nevasta ta nu poate fi
decât o fiinţă pe care singurătatea nu o copleşeşte ci îi e atmosfera
prielnică. Azi da, sunt nevasta ta, aşa cum eram altădată când ne liberam
amândoi de părerile superficiale ale anturajului şi solidar sufeream sau
ne bucuram de sensurile adânci ale evenimentelor. Dragoste! Te iubesc
cu un fel de bucurie şi de mândrie care a învins suferinţa. Câtă vreme va
dura această ridicare în mine? Vreau să lucrez, să fixez prin acţiuni
atitudinea mea. M-au ajutat şi cele două alocuţiuni la învăţătoare.
Vorbind altora, mă descopeream pe mine. Dar numai vorbind
impersonal, adică suprapersonal, nu în conversaţie intimă. Oare
deformarea profesională sau maturizarea sufletească? Ajută-mă să ies
din smiorcăiala ieftină şi tulbure, un fel de surogat de durere. Când
aceasta era vie, puternică, era nobilă, în ultimul timp era o atitudine
intimă. Nu mai vreau. Vreau să fiu absolut veridică. Trebuie să-mi salvez
sufletul de sub harababura convenţiilor şi obiceiurilor. Vizita Părintelui
şi a lui Ady, oameni autentici, de vârste morale diferite dar de calitatea
întâi. Îmi pare bine că s-au cunoscut. Îmi pare bine că am cunoscut pe M.
Pantazi. Mai bine ca alţii. Marietta drăguţă, tânără, îmi pare rău că
veşnic suferă din pricina lipsei de bani. Aş vrea să le pot plăti datoriile.

29 iulie
Peste două zile se împlinesc doi ani de când te-ai îmbolnăvit, dragul
meu. Mă pierd printre date ca într-un năvod de realităţi, singurele
realităţi ce ne-au mai rămas. Drumul la Sinaia – toată ziua de acolo,
foarte plăcută, sentiment bun. Luxul era atmosfera mea, frumuseţea
cadrului şi libertatea generoasă a gesturilor. Nu-mi place ce e meschin,
strâmtorat, veşnica socoteală ca să ajungi la sfârşit de lună! Sunt vexată
că mi-am trăit o viaţă săracă, adică prea măsurată, prea cu „leafă fixă”.
Oricât ar fi de generos îţi dă un aer de mic-burghez, timid, înfricoşat faţă
de neprevăzut, strâmtorat, umilit. Am oroare de acest gen de viaţă şi
totuşi, mai mult sau mai puţin, asta îmi e hărăzit. Interiorul de la
„Luminiş”25. E ceea ce visez. Cel de la M. Petrescu la Ploieşti e mai
rece, dar de altfel mi-ar conveni de minune. E curios cât mă obsedează
acest interior de trei zile. Nu simt invidie, pentru că mă bucur pentru M.
că trăieşte într-un asemenea cadru, dar simt o tristeţe că n-am putut şi eu
să-mi plătesc cel mai modest lux. Când eram amândoi, suportam totul
mai uşor, acum mă simt lovită, umilită de soartă. Se ridică o revoltă în
mine, răbufneşte uneori ca un vânt şi pe urmă se lasă – ca obosit. Ionel
spunea astă-seară că el crede într-un plan neînţeles de noi, care face ca
lucrurile să fie orânduite într-un fel anumit pentru fiecare. Şi eu cred că
aşa o fi, dar ca acei copii proşti care fug de şcoală, nu-mi place că am
fost promovată într-o clasă prea grea. Preferam să trăiesc în confort
mare şi în lux – de ce aş fi fost mai rea prin asta? De ce să mă obosesc
într-o mediocritate care nu are darul să mă purifice, nici să mă înalţe?
Dimpotrivă! Mă coboară în griji mititele şi în scopuri prea joase. Dacă e
o „metodă pedagogică” mărturisesc că nu o accept cu bucurie, nici cu
conştiinţa că-mi este de folos. Dimpotrivă! Sunt vinovată că nu consimt
la ea? Creştineşte, desigur. Dar totul se revoltă în mine împotriva
metodei care striveşte elanul. Ar fi de ce să te superi pe Dumnezeu dacă
n-aş crede că el nu e vinovat de aceasta şi că propriul meu caracter mi-a
trasat această stare de mediocritate. Sunt o fricoasă! Nu ai decât ceea ce
meriţi. Pe tine te-am voit. Te-am luat. Nu mi-ai fost dăruit. Tot restul l-
am visat. Dar nu l-am vrut cu putere. Acum? Nu mai am nici o poftă de
nimic decât de a „schimba” trecutul – vezi ce caraghioasă sunt. Este în
mine începând de luni o nemulţumire, o îmbufnare faţă de soartă, îmi
acresc şi bruma de zile ce le mai am. La Buşteni am dat tot de cupluri
mulţumite, numai eu singură cuc, părăsită definitiv. Cum să nu fii tristă
şi dezgustată de soarta ta? Şi mă trezesc intimidată de soartă, cum sunt şi
mă tem să mi se ia şi ce am. Asta este o mentalitate de rob umilit şi
bătut. Mi-e dor de tine. Ce simţi tu acum? Mi se încurcă gândurile, mă
culc. Te iubesc – poate greşesc că mă agăţ de ireal şi că pierd puţina
realitate ce mi-a mai rămas. Nu am curajul de a trăi exclusiv clipa.
Croită greşit, am greşit, am greşit şi mă tem că şi murind voi greşi.
Blestem al unui neam sau consecinţa unei greşeli personale? Orgoliul m-
a pierdut. Şi mă simt în stare să dau totul peste cap şi să mă afirm, în
fine, autentic. Nici nu mai ştiu ce simt cu adevărat. Am pierdut şirul şi
cu asta am pierdut tot – şi pe mine. Ce să fac să ies din drumul ăsta pe
care tot mai mult mă rătăcesc?

Teţcani26, 30 august

Dragoste, de aseară sunt aici, în această casă boierească moldoveană, în

care totul respiră civilizaţie veche, omenie românească şi parcă s-au unit
cultura Occidentului cu dulceaţa românească. Când am pornit de la
Bacău pe dealurile împădurite, înspre seară, m-a apucat o jale care
semăna cu singurătatea dezrădăcinatului. Mă simţeam părăsită în lumea
celor care toţi aici erau „acasă”. Mă apucase dorul dureros de copilărie,
de Oltenia, de ai mei toţi de atunci, şi tot dorul se concentra în dorul de
tine. Lipsa ta rezumă lipsa tuturor. Mă simţeam purtată tot mai departe
de „ai mei” şi de lumea mea, care nu era Bucureştiul.
 Cu toată prietenia actuală şi caldă al lui Conu Mişu Jora şi a Coanei
Lily, cu tot hazul Nadiei Chèbab27, mă afundam în tristeţe care semăna
mult cu un soi de teamă, de angoasă. Peisajul era magnific uneori,
toscan, ca de sus de la Fiesòle, larg, viu, bogat, la orizont şirul puternic
dar blând al munţilor. Holde de grâu, porumb robust, păduri
triumfătoare, ca prin poveşti, Tazlăul graţios şi hoinar, vii, cirezi mari,
sonde ca de joacă şi de încercare, la marginea unei păduri aşezate
comod, ca pentru veacuri, pe coaste frumos arcuite! Deodată, Biserica pe
care o construieşte G. Cantacuzino28 – mare, cetăţuie, stil Ştefan cel
Mare, albă, cu turla ca o culă, apoi Spitalul – sentiment de securitate, de
reintrare în lumea socială, după ce mă simţisem pierdută în natură, deşi
pe toate dealurile stau înfipte bisericuţe izolate, ca nişte străjeri păzind
văile, deşi luceau printre pomii seculari sătuleţe pe câte un deal sau altul.
Dar intrarea în Teţcani e parcă mai însemnată de civilizaţie. Când am
trecut şi pe lângă localul „Telefoanelor”, deodată s-au scurtat depărtările
şi am auzit parcă glasul „fetelor”, veştile de bine de acasă, şi m-am
liniştit, încât la cotitura din parc, de unde apare casa, nu m-am putut
bucura de privelişte. O casă cuprinsă, albă, ca o floare în pădurea
seculară, cu scară largă, primitoare, ce descinde agale spre pajiştea
imensă din faţă. Ar putea fi o casă franceză sau englezească, dar cu toate
acestea e pur moldovenească, are un aer specific de boier moldovean. Un
fel de graţios laisser-aller12* în alura arhitectonică şi un fel de risipă
românească ce îi stă bine. Frumos mobilată şi plină de parfumul
trecutului, plină de tradiţie, de cultură şi de blândeţe. Largă, se întinde şi
la dreapta şi la stânga şi în sus, în tot soiul de tentacule – se vede că a
crescut cu nevoile unei familii care se înmulţeşte, a crescut dar a rămas
unită.

5 august
Nu am mai avut timp, dragule, să scriu, viaţa, fără a fi agitată, e totuşi
foarte plină. De lucru la bibliotecă. Plimbare la asfinţit, şi mesele foarte
târziu. Prezenţa Prinţului Mihai Sturza. Auzisem despre el vorbindu-se
în termenii tăi, îmi pare mult mai bun ca reputaţia lui. Plecarea fetiţei
azi, precipitată, am constatat încă o dată că oamenii cei mai generoşi
sunt aplecaţi să judece sever gesturile şi intenţiile altora. Maestrul mai
puţin absent, mai vorbeşte, mai râde. Cu privinţă la „egalitatea” între
oameni…

6 august

Întreruptă ieri. Scriam că Maestrul spunea cu privire la egalitatea între

oameni că comunismul face cu această egalitate o crimă. Se revoltă că
cel care nu are copii trebuie să preia grija celui care are poftă să facă
zece copii. Era în felul de a se exprima o repugnantă, nu pentru sărăcie,
dar pentru nivelare şi lipsa de libertate, atât de marcată, încât m-a frapat.
Parcă azi nici nu am prea vorbit, parcă budează. Azi, la dejun, foarte
vesel şi vorbitor. Lily Jora pretinde că vrea să plece de aici pentru
motive sentimentale. Am sentimentul că Maestrul crede că nu-l pricepe
nimeni, îl plictisim toţi. Azi mi-a mărturisit cu glas scăzut cât îl revoltă
la noi în ţară ţinuta oamenilor şi ce bine se simte în Franţa printre
oameni superiori, care umblă simpli de tot, modeşti şi preocupaţi numai
de lucrul lor. Spunea că în Anglia s-a plictisit grozav şi că trei luni de
viaţă acolo îţi arată ce bine se trăieşte aiurea. Îi place America fiindcă e
mai vie, mai liberă. E politicos, vede tot, aude tot, surâde în el şi… e
singur! Mihai Sturza îmi e foarte simpatic. Aseară conversaţie intimă,
mărturisindu-şi o stare proastă de nervi. Îl înţeleg excedat. Lily Jora
judecă prost. Aseară m-am mirat de voia lui de a se destăinui, probabil
că părul meu alb era de vină. Acum, calm şi frumos, sunt singură. Vine
noaptea. Te iubesc.

9 august

Pui mic, tot timpul îmi eşti prezent. Viaţa aici ar fi încântătoare, dacă aş
putea lucra şi dacă nu ar străbate prin înţepăturile Maruchii tensiunea
dintre ea şi Maestru. Ce păcat! Au tot pentru a fi fericiţi, liniştiţi, şi
victorioşi! De ce se vor fi chinuind oamenii care se iubesc! Ieri Maestrul
a fost şi sociabil şi elocvent cu Părintele, Judecătorul şi Doctorul.
Simţeam cum face eforturi să ia parte la conversaţie. Îl cred un mare
singuratic. Azi la dejun mi-a cerut scuze pentru tăcerea lui şi mi-a
explicat-o ca un lung obicei de a fi singur şi preocupat de ce se întâmplă
în el. Totuşi, uneori simte nevoia de a comunica. Îmi pare rău că nu
inspir încrederea necesară, ca să mă provoace să-i vorbesc de lucruri
esenţiale. Dar e un om obişnuit să se descurce singur. Cu ce l-ar putea
cineva ajuta? Geniul nu seamănă cu noi ăştialalţi. E natural. Ei trăiesc
totul interiorizat. Îmi amintesc de Gide. Dar el e foarte apropiat, iubeşte
oamenii cu fervoare. Maestrul, am impresia, e un pesimist, nu are atâta
încredere în oameni. Gide, cu structură creştină la temelie – omul îi este
preţios, mai presus de toate. Maestrul, blând şi respectuos, dar nu are
nevoie de oameni. Cel puţin aşa mi se pare. E delicat, generos, cald şi
bun. Dar nu are nevoie de noi. Ce curios! Nu i-o iau în nume de rău. O
regret însă pentru el, desigur fiindcă nu înţeleg ce poate fi plenitudinea
acestei singurătăţi. Altă calitate! Nu se poate sări peste gradele de
calitate. Totuşi îi doresc o caldă prietenie – cum a cunoscut Goethe cu
Schiller. Ce pot face pentru aceşti oameni pe care îi iubesc? Simt că nu
pot face altceva decât să mă rog pentru ei. Cu Mişucă şi Lily [Jora] mă
înţeleg foarte bine! Sunt oameni de soi şi atât de boieri şi umani. De ce
nu vii în vis?

15 august, Sf. Maria

Pui drag, azi am râs cu prilejul scrisorilor adresate lui Conu Mişucă.
Maestrul râdea cu poftă la stilul rabelaisian de „Dame Lilly”. Fiecare am
făcut cum am putut mai bine. De câteva zile Maestrul s-a destins,
vorbeşte, râde, se simte bine. Maruca înfloreşte în mijlocul grijilor de
administraţie. Linişte minunată. Îmi pare foarte rău că trebuie să plecăm.
Azi, drumul spre Biserică încântător. Un farmec unic pe pajiştile acestea
înflorite din belşug, împrejmuite de păduri bogate şi străjuite de departe
de munţi. Un loc în care te poţi încrusta şi limita. Dar primejdie de
însingurare. Înţeleg de ce boierii moldoveni îşi mâncau averile în
sindrofii. Îţi privesc fotografia şi nu înţeleg că te-ai dus departe – nu se
poate – trăiesc ca într-un provizorat.
Maestrul face calambururi cu duiumul. Azi în loc de Doge, cum îl
numea Dobrovici, s-a numit pe el „Dogue”13*. De altfel mă minunează
cât e de cult, a citit enorm, e la curent cu tot. Un adevărat occidental. Ieri
seară şi-a dat drumul la masă. Vorbeau în aparté14* despre Paris. Îl
iubeşte dintre toate locurile din lume. Cred că şi el are momente plăcute
în această „decadă”. Îl văd foarte bine cu Gide şi Schlumberger aici!
Trebuie să spun povestea cu Stravinski. Cele şase prime audiţii cu Le
sacre du printemps au fost fluierate groaznic, după doi ani s-au reluat cu
succes nebun, frenezie. Stravinski a crezut că iar e tărăboi şi s-a ascuns,
a venit pe scenă aproape leşinat. Maestrul explică aceste schimbări ale
publicului printr-un proces de lentă incubaţie a unei idei noi şi prin
anticiparea, ghicirea artistului, a unei evoluţii a sentimentului public.
Îmi pare bine că a confirmat ce am spus demult cu privire la artişti. A
sunat de ceai. Pusy cu foc.

21 august

Dragoste, n-am mai scris de la Teţcani. Plecare melancolică – o bucurie,

totuşi, de a merge acasă, unde aveam iluzia că te regăsesc. Dar tu m-ai
părăsit complet. De ce nu mai vii deloc în vis? Trăiesc parcă desprinsă,
ca o plantă de apă, cu rădăcini flotante. Oare la 24 august iar zi fatală?
De data asta, 19 august a fost un Ion absolut necunoscut. Mă supără
colita.
Cum vrea Dumnezeu. Nu aş avea nimic de regretat decât însăşi viaţa,
ai mei se vor consola. La fel şi prietenii, se dispare uşor în aceste
timpuri. Ce înseamnă debarcarea englezilor la Dieppe? Sper că
încercarea a fost serioasă, deşi a eşuat, căci ar fi îngrozitor ca şi englezii
să se joace cu vieţile omeneşti! Să înscenezi o asemenea expediţie ar fi
monstruos. Mă tem că pentru câtva timp vor rămâne nemţii stăpânii
Europei, până va fi exasperată lumea şi va scutura toate jugurile celor
hrăpăreţi. Tot ce se întâmplă nu are un scop precis decât în capul lui
Dumnezeu, ţelurile pretextate de nemţi sunt justificările unei aventuri
care i-a împins în necunoscut. Îmi vine să râd, ca să nu plâng, când citesc
discursurile lor şi cele de la noi cu conducătorii care se amăgesc întâi pe
ei, dar pe urmă? Pe nimeni! Se caută justificare pentru un impuls uriaş,
ce nu are nume – fiindcă nu e precizat, nu e substantivat, e numai verbal
şi încă fără timp şi mod. Un uragan care trece! Cel care va rezista în
suflete, numai acela va învinge. Pui drag, te las. Tu trebuie să surâzi.

25 august
Pui mic, ne-am întors azi de la Luminiş. Cele două zile şi nopţi petrecute
pe drum şi la Sinaia m-au rupt iar din viaţa obişnuită. Lux, maşină, toate
pe de-a gata. Dau o impresie de uşurime, îţi cresc aripile. Vor fi având şi
grijile rostul lor, dar lipsa lor îţi dă un ton major şi înalt al vieţii! La
Luminiş o atmosferă unică, nu doar frumuseţea şi eleganţa casei şi a
piesajului, dar atmosferă de rânduială perfectă şi mai ales „vibraţiile”
acestei case te transportă pe un plan nobil uman. Am picat în timpul
audiţiei. Lume destulă, reculeasă. Am impresia că mai ales asupra
Maestrului şi asupra evenimentului mai mult ca asupra operei. S-ar
spune superficialitate, snobism. Cred că era ceva mult mai bun, era
sentimentul de veneraţie pentru un creator şi pentru o operă mare, măcar
că nu o pricep în totul. Maestrul la pian, cântând, vorbind, jucând,
mimând un întreg simfonic şi dramatic, da impresia unei mari puteri
puse în mişcare care ar putea deplasa într-un elan tot ce e în jurul lui.
Întinerise, era mulţumit. Dacă nu se ridicau câteva cucoane, nu s-ar fi
oprit până la sfârşit. Era în adevăratul său element, crea şi dăruia altuia.
în felul în care a rezumat subiectul se mărturisea nevoia lui de a împărţi
altora sensurile adânci ale vieţii pe care el le simte şi le exprimă
muzical. Ieri după ceai, când credea că plecăm, îmi spunea în vestibul de
ce nu-şi mai îngăduia nici prietenii, nici interese intelectuale
(filozofice), căci nu mai are dreptul decât la muzica pe care trebuie s-o
scoată din adâncul lui. Comparând muzica cu celelalte arte şi producţii
culturale spunea că acestea lucrează şi cu date obiective pe când muzica:
„trebuie să creezi din nimic” – să scoţi totul din tine. Spunea: pe un loc
mic lucrezi în adâncime, cât mai adânc. Insista ieri şi asupra lucrului
cerebral al muzicii. Cred că-l preocupă această vecinătate intelectuală a
muzicii cu matematica şi filozofia. Căci şi la masă, când Maruca a făcut
deosebirea între intelectuali şi artişti el, foarte fin, surâzător, a întrebat
de ce această deosebire. Nu ştiu dacă l-am convins când am încercat să-i
explic că arta creatoare e mai mult decât un simplu act cerebral – fiindcă
e o sinteză a întregii fiinţe. A fost în aceste zile izbitor de amabil, de
omenos. Am impresia că Marietta i-a plăcut cu felul ei natural şi simplu.
Aseară la masă a spus de mai multe ori cu multă căldură în glas, privind
şi ascultând de la mine cât e de devotată mamă şi soţie. „Ce drăguţ, ce
drăguţ.” Poate că aprecia felul nostru de oameni nefalsificaţi şi
neinteresaţi. Seara, am telefonat, Maruca a răspuns cald şi afectuos şi
sincer simpatic. Sunt oameni cu care te simţi mai adevărat, care parcă te
obligă să fii tu, esenţialmente, care nu-ţi cer să te falsifici. E drept că eşti
silit să fii atent tot timpul şi la oameni şi la tine şi la viaţă. Mereu în
stare de trezire – şi asta e minunat – nu poţi nici să adormi, nici să fii
banal; te scoate din carapacea inconştientă şi animalică, trăieşti ca duh –
de aceea poate părea uneori obositor. Companie drăguţă, Nadia Ennée,
Smărăndiţa [Atanasoff], Mănucă [Ciomac] nostimi, vii, M. romantic şi
deştept – atmosferă din Helena-act. Corul! Mi-ar plăcea să stau zece zile
acolo, să lucrez. Culoarea celor două saloane e a maturităţii frumoase;
maronul cald, strălucitor al nucului şi capuccinul catifelei, saturat, bogat
şi totuşi viu, vibrant şi nu ştiu de ce: independent. Sub lumina de aur alb
a soarelui de dimineaţă, era un aer de libertate; sub lumina de aur roş de
apus, e un chihlimbar ars sau o blondă pictată de Rembrandt; dimineaţa,
o blondă pictată de Rubens. Marie-Ioana29, copil delicios, inteligentă şi
hazoasă, şi în fundul inimii un copil nostalgic. Maruca, ieri-dimineaţa pe
terasă, arăta ca dintr-o poveste persană. Cucoanele nu o apreciază cum
trebuie – ori îi fac curbete15*, ori o bârfesc, ori amândouă, mai ales.
Maruca e o mare putere care domină peste micile voinţe capricioase. Îi e
dor de oameni ca ea. Aş dori să fie fericită. Dragoste, ţi-ar fi plăcut la
Luminiş, fireşte cu alte ore de masă. Cum ai fi făcut curte Marucăi! Cu
cât trece vremea ştiu ce îţi trebuie. Nu mai pot învăţa din aceste
experienţe. Am impresia că eşti atât de departe, că nici nu-ţi mai
aminteşti de mine, dar poate că gândurile şi dragostea mea le simţi în
tine ca valuri de bucurie.
16 septembrie

Dragule, la ţară la Tity nu am mai scris, am început prima zi bolnavă, pe

urmă nu eram în dispoziţia de reculegere. Nu ştii cât mă gândeam la tine.
Astă-seară aveam impresia că ţi-aud paşii. Dacă ai asculta radioul, cum
ascult eu, ai înjura. Manevrele lui „Ică” sunt dezgustătoare şi cusute cu
odgon alb! Cum e posibil ca un om să fie într-atât de lipsit de spirit
critic, să fie atât de inconştient de opinia publică? Cum crede acest
ambiţios că el ar putea duce soarta ţării singur? Ce lipsă de răspundere la
oamenii ăştia! Se spunea că e inteligent – nu pot crede, e prea lipsit de
bun-simţ şi de simţul realităţii, e prea palavragiu şi bombastic, desuet, e
tipul omului lipsit de focul sacru şi de semnul conducătorilor de rasă.
Dacă, Doamne fereşte, Mareşalul ar dispărea şi am rămâne pe mâinile
acestei secături morale, vai de noi! După ultimele ştiri din lume am
pierdut nădejdea într-un final fericit pentru aliaţii noştri, nu şi pentru
noi! Căci soarta noastră nu depinde de victoria lor, ci de schimbările ce
se vor ivi în orice caz după acest război. Ţie îţi pot spune ce simt, fără
teamă de a fi condamnată ca nebună sau „stângace”16*! Doresc mai
multă dreptate şi mai multă bunătate socială, chiar dacă asta ne va costa
sacrificii pe noi, cei privilegiaţi, asta doresc. Şi mai doresc ca cei
vinovaţi să fie pedepsiţi. Recunosc că nu e creştinesc din partea mea, că
nu sunt în stare să iert, dar nu pot admite (tu surâzi ironic la acest
cuvânt) ca nişte crime masive săvârşite în numele „Idealului” să rămână
nesancţionate. De altfel socot că Dumnezeu lasă păcatul să-şi poarte el
însuşi sămânţa pedepsei. Popoare ambiţioase, setoase de putere,
copleşitoare. De ce ar fi mai puţin păcătoase decât indivizii incarnaţi cu
aceleaşi păcate? O fi răutate din parte-mi, dar mărturisesc că doresc
pedeapsa nemţilor, chiar a poporului (nu cu bombardamente care
nimeresc pe bieţii nevinovaţi de război), dar pedeapsa prin umilirea unei
înfrângeri, care să-i înveţe minte că nu au voie să calce pe toţi în
picioare! Şi noi vom plăti cruzimile cu evreii, din păcate. Oare nu
suntem toţi vinovaţi că îi suportăm din laşitate? De ce în Franţa Biserica
protestează, pe când Biserica noastră, ca o sclavă a regimului, tace?
Toate astea se plătesc! Totul, vai, se plăteşte, nenorociţii de Muza şi
Manole Ciomac ce plătesc, săracii? Li s-a prăpădit şi băiatul, Muza,
credincioasă, trebuie să fi făcut şi acest sacrificiu lui Dumnezeu – biata
mamă – îndurerată, dar el, săracul? Azi m-am rugat lui Dumnezeu să nu-
mi ceară să fiu o sfântă!

17 septembrie

Puiule dragă, aseară m-a întrerupt Ileana, apoi m-am culcat. Azi treabă
la Minister. Mă simt bine acolo, ca în atmosfera ta. Ieri a fost ca un semn
din partea ta, când au recurs la avizul tău din 1938, aveam impresia că
eşti şi tu acolo. Azi toţi foarte amabili. Sper să se facă ceva pentru Nellu
şi aş vrea ca fiul Aurorei şi al lui Nicu să intre cu entuziasm la Facultate
şi nu à contre coeur. Am trecut la şcoală, apoi la masă la Mircea, unde
am făcut pe chimiţă ca să-l fac să mai râdă. După masă acasă, lucru,
Rory. Marietta. Nimic special. Calm, poftă de lucru, poftă de activitate
cu tineretul. Cum spuneam Rorii: nu mai am curajul să convertesc la
credinţele mele pe cineva, dar cred că trebuie ajutaţi să ajungă a avea o
opinie obiectivă şi a învăţa să gândească. E epoca propice pentru o
„întoarcere la sine”, pentru creare de personalităţi. Pare paradoxal să
susţii aşa ceva într-o vreme când se nivelează totul. Şi totuşi, e
momentul să salvezi indivizii, ajutându-i să devină personalităţi. Nu ţi-
am spus cât de drăguţă a fost Maruca marţi seara, la Marietta, are un
suflet plin de tinereţe, totul îi face plăcere, vede mereu o aventură,
noutate. Cât s-ar fi înţeles cu tine! Ionel o tratează cu respect, dar şi cu o
poantă de curte şi o amuză.
 Rory plină de energie şi simte nevoia de a lucra, de a construi. Numai
Maricica noastră nu ştiu ce are. E slabă şi atonă. Cum o putem deştepta
din plictiseala în care se afundă? Pui mic şi dulce, am nevoie să-ţi citesc
fiindcă astăzi n-am putut lucra. Nu te las. Te rog, să citim împreună. Te
iubesc, Alix.

18 septembrie

Stelule dragă, azi am plâns cu amar văzându-l pe bietul doctor Nissim

printre flori, galben ca pământul şi cu un vag surâs dezabuzat pe gura
închisă pentru totdeauna. L-au dat gata necazurile! Săracul idealist. Avea
suflet de copil şi de apostol. N-a putut suferi mizeria răutăţii omeneşti.
Îmi dau seama cât de ataşată sunt de ei şi ce scump îmi era acest prieten
atât de naiv în ale vieţii şi atât de mare doctor. Îl vor plânge multe femei,
pe care le-a îngrijit cu atâta pricepere şi atâta omenie. Ce rău îmi pare că
n-am trecut zilele acestea pe la ei, să fi ştiut, bietul, că are prieteni
sinceri. El le ştia pe toate limpede. Mă gândeam la tine, te rugam să-l
ajuţi să se adapteze acolo. Nu pot crede că un suflet de calitate să se facă
doar scrum! Îmi trebuie credinţa în existenţa mai departe. Ce greu mă
voi obişnui cu dispariţia lui „Nis”! La el recurgeam la toate micile
mizerii, aveam totală încredere în cuvintele lui. M-a năpădit iar o tristeţe
copleşitoare. A fost atât de bun omul ăsta.

19 septembrie

Stelule iubit, îmi amintesc de ceasul ăsta acum douăzeci şi şapte de ani,
când ne apropiam de Câmpulung. Era lună ca şi acum şi noi, culcaţi pe
câte o banchetă a compartimentului, ne gândeam, în tăcere, nu ştiu la ce
te gândeai tu, eu priveam cu nădejde dar şi cu sfială în viitor. Şi te
iubeam cu toată dăruirea. N-a fost cum putea să fie, a fost o căsnicie
plină de furtuni de suprafaţă, totuşi, în fundul sufletului nostru n-am
încetat de a ne iubi. Am avut zile, ceasuri de fericire încântătoare şi
înălţătoare, am trăit ceasuri de exasperare şi de resemnare deznădăjduită,
şi totuşi îmi spun azi: am fost o femeie fericită. Ştiu că şi tu ai gândit şi
simţit la fel. Azi, la tine, nu te găseam acolo decât ca să mă iei de braţ ca
să plec. Ce zi tristă! Înmormântarea lui Bob Ciomac30! O zi ca aceea în
care ai plecat tu! O tristeţe grea în adunare. Numai Muza era ca un fulg
sufleteşte. S-ar fi spus că jertfa pe care i-o aducea lui Dumnezeu o
eliberase de toate legăturile trupeşti! Era ca un fel de bucurie
nepământească. Credinţa ei e cea mai puternică pe care am văzut-o, dar
pentru necredincioşi ca noi e stranie. Recunosc că e o sfântă, dar mă rog
lui Dumnezeu să mă lase om. E ceva care mă înspăimântă în atâta
exaltare pentru cele nevăzute. Tu, care ştii mai bine ce trebuie şi nu
trebuie, spune-mi tu, dacă păcătuiesc că mă ştiu, orice o fi, legată de
viaţa de aici, cu tot ce îi e inerent, şi durere şi bucurie. Dragule, mă simt
încă atât de lumească, poate de aceea nu pot consimţi la unele atitudini
monahale şi nici la gustul de suferinţă pe care îl găsesc la aleşii catolici.
De exemplu, cartea despre Sf. Tereza mă sufocă. Dragoste, sper că ne
înţelegem şi că aşa cum eşti tu acum, mă înţelegi şi nu mă condamni.
Am o mare nădejde să ne întâlnim iar. Desigur nu prea ştiu ce e
dragostea de Dumnezeu, mă opresc la dragostea de oameni peste care nu
ştiu să trec! Şi mă rog să nu mă vrea Dumnezeu sfântă! Am o adevărată,
cum să spun, revoltă? Aversiune? Nu, altceva! Opoziţia la această cerinţă
eventuală. Desigur sunt ca acei copii care se înfioară la perspectiva
învăţăturii superioare. Mănucă îmi face impresia că e dezamparat, poate
îl vor catolicii şi pe el. Dacă aşa îi va fi bine, dacă va găsi pe Dumnezeu
numai pe calea asta, fie şi aşa. Ce ar vrea să ştie Dumnezeu şi
Mântuitorul dacă oamenii îl adoră într-o limbă sau în alta? Dragul meu,
ce spui de proiectul Miliţei31? Aş vrea să-ţi placă, poate îmi faci un
semn. Mâine incinerarea lui Nissim. Moartea e un mister care mă
tulbură adânc oriunde o întâlnesc, de când eram copil. Tare aş vrea să pot
ajunge la convingerea supravieţuirii!

20 septembrie

Pui drag, altă dimineaţă dureroasă. Incinerarea lui Niss. Din fericire
slujba de duminică mă întărise. Azi am iar un gust de neant al puterii
omeneşti. Ce putem noi contra morţii şi a răutăţii omeneşti?
Recrudescenţa antisemitismului e un simptom de tot mai adâncă
barbarie, anticreştinătate. Acum încep ororile şi cu ţiganii. Unde vom
ajunge? Când ne vom opri? Tot mai mult simt că suntem miopi! Ne-am
îmbarcat în cea mai neagră aventură, rupând toate punţile cu civilizaţia.
Păcat de bravura şi vitejia soldaţilor noştri, ce se cheltuiesc pentru o
cauză pierdută. Bolşevismul e tare în Rusia şi Rusia e prea mare ca să
poată fi desfiinţată. Aici e tragedia soartei noastre: veşnica vecinătate cu
un popor complet deosebit de noi, sub toate regimurile. Trebuie să
rămânem prieteni, sau cel puţin să nu jignim, trebuie să ne reluăm
dreptul nostru. Acum suntem legaţi pentru un veac de nemţi. O
presimţire sau o dorinţă? Presimţirea îmi spune că ei vor fi învinşi, dar
noi ieşim cu faţa pătată din nebunie! În fond totul e nimic în comparaţie
cu soarta Universului întreg. Azi am avut iar prilej de meditare.

21 septembrie

Stelule drag, astă-seară veniră copiii şi m-am înviorat. Simţeam nevoia

să simt viaţă şi tinereţe în jurul meu. Ultimele zile m-au otrăvit. Sunt
supărată pe mine că nu pot vedea în Muza adâncimea credinţei şi că mă
supără în ea o seninătate, care îmi pare inumană. Şi ceilalţi simt la fel,
dar mie nu-mi este îngăduit să nu discern efectul credinţei în ea. Şi
totuşi, dacă nu vreau să fiu ipocrită, trebuie să mărturisesc că starea ei
îmi e suspectă. Costel a spus bine: nu trăieşte prin ea această întâmplare
dureroasă, ci exterior, prin influenţa Bisericii catolice. Aşa am simţit şi
eu, totuşi cred că noi suntem deficitari, cel puţin doresc să fie aşa. Altfel
aş pierde veneraţia şi nu aş mai avea decât milă pentru ea. Nu mai vreau
să o analizez. E şi aşa destul de încercată. Trebuie iubire în jurul ei, nu
spirit critic.
Astăzi examene de restanţe – cariera de dascăl o iubesc. Dejun la
Marietta – sufăr de lipsa de coeziune dintre ei trei. Fiecare se apără şi
luptă pentru el. Cu toate astea se iubesc. Mircea e bolnav. Nu ştiu de ce
mă tem. Trec mâine pe acolo. Dragoste, m-ai părăsit definitiv! Unde
eşti? Ori eu nu te mai ajung? Te iubesc şi mi-e dor de tine.

22 septembrie

Dragule, pic de somn, de ce mă părăseşti? Azi am fost tentată să-ţi fac o

scenă, ca pe vremuri, o nevoie de a mă „răzbuna” pe indiferenţa ta. Atât
îmi eşti de prezent şi încă mă stăpâneşti.

24 septembrie

Dragoste, ieri am avut o conversaţie bună la Şcoala Socială cu doamna

Manoilă32 şi Xenia Costaforu33. Îţi face bine să simţi că şi alţii gândesc
şi simt ca tine. Azi la Ortodoxie dejun foarte simpatic cu Silvia St. şi
doamna [Sabina] Cantacuzino. E deşteaptă şi are umor. Orice s-ar spune
despre ea, un lucru e sigur: e deşteaptă şi inimoasă. Poate că se crede
mai mult decât poate, totuşi a făcut foarte mult, a avut vederea largă şi
ambiţioasă, a înfăptuit enorm cu mişcarea ei ortodoxă. Dacă ar fi avut o
pregătire intelectuală serioasă, desigur făcea mai puţin fiindcă ar fi
îndrăznit mai puţin. Uşurinţa de a vorbi nu mai acoperă azi goliciunea,
dar nu valoarea intelectuală, ci practica culturală e valoarea muncii ei. E
incontestabil o femeie care a înfăptuit lucruri importante. Fireşte nu
voiajurile prin Transnistria sunt importante, dar înfiinţarea de şcoli
ortodoxe româneşti. Sunt curioasă să ştiu dacă va face ce îi sugeram azi
pentru îmbrăcarea bieţilor evrei de acolo! Seara conversaţie bună cu
Marietta şi Maricica. Constat că ni se schimbă treptat, uşor, pe nesimţite
credinţele în ce priveşte drepturile femeilor. Cazul Alisei [Dimăncescu]
mi-a fost prilej de reflectare. Şi al Domniţei. E curios că nu mai simt
aversiunea de altădată pentru femeile care îşi iau libertăţi în relaţiile cu
bărbaţii. Simt că am greşit când m-am comprimat, că am rămas foarte
naivă şi deci nematură ca femeie. Nu regret plăcerile ce aş fi putut
recolta, dar resimt un fel de jenă că am fost laşă. Totuşi ce importanţă
mai are asta! Sunt cum sunt, voi răspunde pentru ce sunt, nu pentru ce nu
sunt. Departe de mine repulsiile lui Tity, păzeşte-mă de ele, Doamne.
Sunt atâtea alte lucruri pe lume mai interesante. Dacă mi-am ratat
tinereţea nu vreau să-mi ratez şi maturitatea! Ce frumos putem vorbi de
toate astea acum. Ştii cât sunt de cuminte şi cât am fost. Desigur că
surâzi, ca de cuminţenia smerită a unei fetiţe care nu cutează să se mişte
din colţul din care e aşezată. Aşa am fost! Femeie neinteresantă! Ca om,
e altceva, aici mi-am luat îndrăzneli, dar ca femeie nu am valorat două
parale. Probabil că nu m-am născut să împlinesc feminitatea mea, ci
umanul din mine.
Zvonuri de pace? Ori dorinţa noastră care le bănuieşte sub orice
zgomot? Poate că sunt apolitică, mai mult ca sigur, dar planurile de
cucerire ale doamnei Cantacuzino mi se par naive, nedrepte, imorale,
cred, şi antirealiste. Dar dacă principiul călăuzitor de acum înainte va fi
dreptul pumnului? Nu cred că va dura sub forma nemţească, cinică. Tot
cei tari vor domina, dar nu cei imorali. Trebuie o obiectivitate de
nezdruncinat ca să suporţi priveliştea istoriei actuale, fără să te laşi
ademenit de reuşitele aparente. Tot ce citesc şi aud despre conducătorii
noştri mă face să disper de cuminţenia românească. N-am încredere în ei
fiindcă sunt şi ambiţioşi, fără frâu şi superficiali. Nu vor să cunoască
realitatea, se lasă amăgiţi de linguşitori. Se repetă păcatele lui Carol al
II-lea, fără ca cei actuali să aibă puterea lui ce creştea din valoarea
personală, dar şi din prestigiul tronului. Intuiţii! Am o mare curiozitate
în mine de ce se va alege până la sfârşit. Nădejdea în dreptatea neamului
nu mă părăseşte. Chiar Mareşalul merita să fie iertat de politica făcută,
fiindcă el e convins că a făcut bine, dar celălalt, Doamne, ai milă de noi
şi de toţi oamenii! Fă pace, Doamne. Totuşi o pace de compromis e mai
rea ca războiul, se spune. Eu nu o cred. Nazismele sunt trecătoare ca şi
comunismul. Prin pace se poate spera o echilibrare?

26 septembrie

Dragule, aseară nu am scris pentru că nu aveam tocul la îndemână. Acum

stau cu termoforul pe burtă şi mă codesc să cobor din pat. Aseară la
„lună” am ieşit cu Rori şi Dan Nasta. Îi simţeam mai obosiţi de viaţă ca
mine, ce le lipseşte? Azi la concertul de orgă am rămas rece. De ce? Am
impresia că orga nu are decât o singură expresie, o singură fizionomie,
cum să spun? E fără nuanţe, de la început până la sfârşit e solemnă şi
impersonală. E frumos, dar omul nu-şi poate spune la orgă fiinţa lui
multiplă. Copiii toţi parcă absenţi! Ori asta e impresia mea? Oare nu port
eu în mine o frică pe care o proiectez peste toţi ceilalţi? Azi vestea
morţii lui Justin Lupu m-a durut, deşi pentru el e mai bine aşa. Când mă
gândesc cu ce amar în suflet s-a văzut murind, cu ce lipsă de nădejde!
Dacă eram aici nu o lăsam pe Coana Cecilia să-l incinereze fără o
rugăciune. Săracul Justin, parcă-l văd. Ce curios că azi la prânz m-am
gândit insistent la ei! Telepatie? Ce obiectivă, ce detaşată, ce bărbat e
Coana Cecilia, faţă de mine, care mă topeam plângând după tine. E drept
că viaţa lui era insuportabilă. Ce păcat că oameni de asemenea calitate ca
Justin şi Niss pleacă înfrânţi din viaţă, tocmai din pricina calităţii lor
bune. Azi mă tem pentru Nicu, dar pe el îl susţine răspunderea. Îmi
spunea azi că se simte vinovat, l-am contrazis, arătându-i că vina o
poartă doar demonicul Hitler. E atât de dureros, cum un asemenea om
hăituit şi chinuit de mizerii meschine, suferă. Altă tragedie: Gica şi
Orghidan plângându-şi băiatul cel mare! „Moarte, unde îţi e ghimpele?”
Iată că este totuşi dureros şi nesuferit când se înfige în inimă. Cum o fi
putând Muza să rabde senină? Ori noi nu avem habar de ce se petrece cu
ea? Dragoste, te las. M-am surprins azi dorind ca ardelenii să se mişte,
să se opună colonizării lor. Ce se pregăteşte pentru noi? Orori sau
bucurie? Ultima parcă nu mai e de noi! De ce azi sunt atât de revoltată şi
pesimistă, când la Biserică am putut să mă rog?

30 septembrie

Dragule, îmi fac socotelile cu venitul de la Maica şi mă gândesc ce

mulţumit ai fi fost să nu mai ai nici o grijă, să ai bani destui! Acum însă
pe mine nu mă mai tentează nimic, o să fac provizii pentru casă şi,
scoţând chiria, aş vrea să pot să-ţi aranjez mormântul cu un mic
monument. Pui drag, adorm, sunt între vis şi veghe. Mi-e dor de tine. Aş
vrea să vii în vis ca să fiu mulţumită toată ziua. Mariana ar spune poate
că sunt dominată de o fantomă, dar tu nu eşti trecutul pentru mine, eşti
tot timpul prezent. À propos! I-am auzit pe Hitler şi Goebbels cam
dezumflaţi, mai ales al doilea. Ei trebuie să aibă o poziţie în ţară, se
simţea după ton şi după dezminţiri. Discurs comunist, tonitruând
împotriva „plutocraţiei”. Aplauze foarte anemice. Impresia că sunt la
capătul răsuflării. Veşti despre Turcia, nu cred că fac un pas decât dacă
sunt siliţi. Atunci vom deveni teatru de luptă! Nu cred.

2 octombrie

Dragule, aseară leşinam de oboseală, toată ziua examen, seara repetiţie

la baletul lui Jora. Mi-a plăcut enorm. Muzică vie, românească, savantă,
plină de melodii. Baletul plin de pitoresc, te ţine treaz, mi-a plăcut mult.
E cu tâlc foarte fin34. Demoazela ar putea fi România care se dă cu cine
poate! Examenele obositoare. Îmi pare rău că Mariana Şerban n-a intrat,
este excepţională din punct de vedere intelectual şi am găsit-o bine
pentru dramă. Vom vedea. Sunt ameţită de oboseală.

3 octombrie

Dragoste, revederea azi cu Laura Dragomirescu35. Ce fiinţă emotivă şi

parcă din altă lume, minunată în faţa lumii, un suflet pur de copil. Şi ce
frumoasă! Mă uitam la ea şi mă gândeam cât ţi-ar plăcea ţie. Am
impresia că avem reciproc să ne ajutăm cu ceva. Ea spunea că acest ceas
e pentru ea o revelaţie, mie mi-a fost revelaţia unei naturi de o rară
bogăţie şi nobleţe. E ca o mimoză, cred că orice o atinge. Mă bucur să o
revăd, e o credincioasă adâncă şi smerită şi e inspirată. Mi-a adus
manuscrisul lui Faust II, voi citi astă-seară. Chestia cu Maria, sora Ilenei
m-a tulburat. M-a înfuriat. E atâta şiretenie şi minciună într-o creatură
de la ţară! Ce a stricat sufletul ei plin de tertipuri şi de răutate? Nu ştiu
ce să fac! Să o silesc să mărturisească furtul banilor „Stopilor” sau s-o
las în plata Domnului? Mi-a făcut o mulţime de sânge rău. Mă
indignează când întâlnesc perversitatea în oameni tineri. Constat ce
răspândită e minciuna în poporul nostru. Şi servitoarea mea minte, adică
potriveşte adevărul în felul ei, vede acelaşi lucru în treizeci de chipuri,
după cum îi vine. Nu are netitatea unei Ştefania sau a unei Florica şi
acestea o au pentru că sunt credincioase. „Stopul” este mult mai drept şi
loial, cu toată prostia sa exemplară. Asta mă face să cred că într-adevăr
omul în stare naturală e mult mai puţin întortocheat decât femeia. Mă uit
în jurul meu, femeile sunt mai grozave decât oamenii din punctul de
vedere al moralei curente, dar calitatea lor morală e mai mică. Vizita
bună la Fify cu Viorica. Dragule, noaptea asta auzeam paşi, parchetul
scârţâia, m-am speriat, nu erai tu, de tine nu mi-e aşa frică, spaimă.
Dragă, te iubesc. Când vii în vise?

4 octombrie

Dragul meu, mă întorc din vizita mea, la Paşti, cu Maruca. Cum unii
oameni care par să fie fericiţi şi să aibă de toate totuşi în realitate sunt
lipsiţi de orice. Mi-a părut rău de ea cum se zbate pentru a ieşi la un
liman, simte că din toate părţile sunt furaţi. Maestrul e înstrăinat, cel
puţin aşa simte ea. Copiii36? Îşi face iluzie despre ei, în fond e singură.
Aş vrea să-i putem fi de folos. Azi sunt tristă foc, se apropie ziua cea
grea, parcă retrăiesc totul. Am nevoie să te ştiu că eşti. Ce aveai astă-
noapte contra mea? M-am trezit amărâtă. Te rog, vino. Ce bună e slujba
de duminică! Azi am plâns de m-am liniştit. Doamne, dă-mi credinţă! Ce
greu e să trăieşti cum trebuie. Eu lâncezesc şi mulţi ca mine. Oare de ce
suntem puşi pe pământ? Numai pentru contemplarea celor eterne sau
numai pentru gustarea clipei? Cred că marea problemă a exprimat-o
Faust: integrarea clipei în eternitate. Asta este marea sarcină a vieţii
pământeşti. Pentru asta trebuie trăită clipa, nu sărită. Nu pot crede că
meriţi planul de „dincolo” dacă nu-l valorifici pe „aci”. Cei ce muncesc
din greu se sanctifică prin faptul că se dăruiesc prin chiar munca lor.
Când lucrezi cu capul, în mod folositor, se întâmplă la fel. Inacţiunea e
neant. Trăim vremuri unice, şi nu ştim să le recunoaştem, le confundăm
cu orice zi, le trăim banal. În războiul celălalt era parcă altfel. Aveam o
opoziţie sănătoasă în noi faţă de duşmani – azi, opoziţia, după ce ne-am
luat dreptul nostru, e factice. M-aş duce pe front, poate că acolo e viaţă
vie, în proximitatea morţii, aici lâncezesc. Trebuie să mă cufund în
lucru, trebuie. Mă destram şi mă lichefiez. Dă-mi o mână de ajutor,
Stelule drag. Trec prin momente grele.

5 octombrie

Dragul meu Stello, astăzi, după trei zile, se împlinesc doi ani de când am
petrecut ultima noapte unul lângă altul. Îmi amintesc toate detaliile, tu
dormeai sub influenţa somniferului pe care ţi-l pusese Marius, dar uneori
te priveam şi mi se tăiau picioarele. Dar de ce să mă chinui cu icoane de
acestea, când tu eşti viu, deşi în altă ţară. Dragoste, tu nu simţi cât am
nevoie de prezenţa ta? Nu simţi cât îmi e dor de tine? Zilele acestea de
toamnă timpurie îmi evocă splendoarea de lună petrecută cu tine la
Paris. Ce aproape eram unul de altul, cu toate intrigăriile vulgare ale lui
Cr. – când eram numai noi doi. Mă văd la braţul tău, pe rue de Suresnes,
ba nu: pe Boissy d’Anglas, seara, în căutarea unui restaurant mai ieftin şi
ducându-ne apoi la un teatru, sau mâncând cu poftă la Bernard! Văd
scena de entuziasm la Versailles şi plimbarea noastră dimineaţa, prima,
prin Paris. Mă întorc înapoi cu 14 ani ca să scap de viziuni mai recente.
Îmi e dor de mor de tine.
6 octombrie

Pui mic, azi a fost zi închinată ţie. După ce am fost la voi cu Mariana m-
am dus cu ea la Biserică unde m-am putut reculege. Am acceptat masa la
Aurora şi din pricina fetelor Satinover – ca să le mai dau curaj. Linca e
foarte deprimată şi obosită, Buby le ia cu umor, dar nu e păcat să forţezi
pe un doctor să frece parchetul şi să şteargă praful, în loc să-şi facă
meseria? Şi ce e dureros e că vezi români de treabă păstrând în adâncul
lor ranchiuna contra evreilor şi admit cu bucurie secretă aceste
vexaţiuni. Se explică, mai ales, la moldoveni, prin abuzurile evreilor,
foarte numeroşi acolo, dar nu e mai puţin dureros că e faptă de creştini şi
oameni care ar trebui să gândească. Adevărul e că reacţiile noastre sunt
toate impulsive, nu orientate de raţiune sau de principii. Că evreii se
bucură de eşecul nemţilor în Rusia? Cum s-ar putea altfel? Cum le
putem cere patriotism, când îi tratăm ca pe străini leproşi! Noi nu
admitem să nu ne iubească cineva, chiar când tot noi i-am schingiuit!
Mentalitate de copii mici. Doamne, fă să se isprăvească cu nebunia asta.
Era să-l rog pe Dumnezeu să-i trăsnească pe răi cei care au declanşat
această urgie, dar m-am surprins făcând şi eu ca aceia pe care îi blamez.

7 octombrie

Dulcele meu, adorm făcând socoteli, îţi baţi joc, desigur, de mine, şi ai
dreptate. Mai bine mă culc şi te visez.

8 octombrie
Dragoste, nu vreau să-mi mai reamintesc ce era acum doi ani. Îmi eşti
prezent, am clipe de încredinţare totală că eşti, atunci piere tristeţea din
mine. Mă scrutez dacă nu e egoismul, instinctul de conservare care mă
face să mă refugiez într-o certitudine fără probe obiective ca să mă
scutur de tristeţea care uneori mă intoxică. Dar azi am avut aproape
senzaţia prezenţei tale! Aurora, săraca, a trimis pe Nellu, la şase, să mă
ducă la Mircea, pentru ca să mă scoată din casă, la ora aceea. E foarte
plină de atenţii adevărate! Şi Marietta a venit de două ori azi. Asta îţi
încălzeşte inima. Şi tu eşti tot aşa, sunt sigură că ai fost zilele acestea
lângă mine, de aceea inima îmi e mai uşoară ca în zilele trecute. Aş vrea
să fiu şi eu bună cu alţii. Cuvintele Marucăi la telefon m-au uns şi ele pe
inimă: „Vă mulţumesc că existaţi”. Îmi pare aşa de rău că Maestrul s-a
detaşat complet de ea. Desigur a obosit de atâta agitaţie. Totuşi faptul că
a răspuns cum a răspuns, cu totală indiferenţă, la scrisoarea ei, în care îi
spune foarte frumos că nu mai poate asista la concerte atâta vreme cât
cealaltă i se vâră sub ochi, e dureros şi crud. El, poate, socoate că la ea e
un capriciu şi că nu mai are vreme să se preocupe de aşa ceva. Totuşi, ar
trebui să simtă cât se zbate, şi chiar, fără dragoste, să aibă afecţiunea
care cruţă pe tovarăş. Am impresia că cealaltă a pus stăpânire pe el. Ar fi
o mare nenorocire pentru el, dacă ar ajunge la divorţ, fiindcă
mahalagioaica l-ar forţa s-o ia de nevastă şi ea l-ar sugruma din toate
punctele de vedere. Liniştea pentru lucru nu-i lipseşte la Sinaia, nici
chiar aici, dacă ar avea liniştea interioară. Mă tem că sunt unele
satisfacţii trupeşti care sting puterile creatoare. Se pare că nu mai poate
lucra deloc. Îi lipseşte inspiraţia.
Stelule drag, ce o fi cu sufletul omenesc? De-abia aştept să ne
întâlnim în vis. Nu ştiu ce vroia Colea de la mine azi-noapte – cu
pantalonii de postav albi pe care i-am scos mototoliţi dintr-un cufăr
unde-i păstrasem! Şi eu făceam baie îmbrăcată! Ar trebui să mai revăd
conferinţa despre Faust pentru radio, dar nu am chef, oricât aş lucra la
ea, în douăzeci de minute nu poţi spune decât absolutul necesar. Am
îndesat în ea tot ce s-a putut, e plină ca un cârnat, mă tem că pentru radio
e chiar prea indigestă. Vom vedea. Vizita lui Hartmann37 în Bucureşti mă
agasează, va trebui să mă duc să-l ascult şi să-i vorbesc. Revine
Marburgul! Fetiţa ta de la Marburg s-a băbit, dar nu a renunţat la
puritatea de atunci. Îmi vin adeseori în minte imagini de atunci. Tu erai
centrul vieţii mele şi acolo! Dar ce mare, ce decisivă influenţă a avut
anul acela de studii şi de atmosferă intelectuală în viaţa mea!
Profesorului Cohen şi lui Natorp38 le datorez evoluţia mea. Domnul
Maiorescu m-a deşteptat, ei mi-au deschis orizonturi culturale largi,
Parisul şi Pontigny-ul m-au maturizat. Oxfordul mi-a deschis porţile
spre alte perspective.

9 octombrie

Dragule, am aranjat totul pentru mâine cu nădejdea că va fi bine, sunt

goală pe dinăuntru, de ce nu vii? Te aştept. Aştept o bucurie, să mă ajute
să fiu vie. De unde să-mi vină decât de la tine?

10 octombrie

Stelo drag, azi au venit toţi prietenii tăi, mulţi, în toate cazurile,
contenciosul făcea front! E frumoasă această fidelitate. Acasă cred că ai
fost mulţumit. M-a înduioşat mult, şi Coca e superbă! Linca a fost
extrem de drăguţă. Pe Nellu l-am simţit foarte aproape azi, cred că şi el
ca şi Aurora şi Nicu sunt încredinţaţi că îi iubesc din fundul sufletului,
că mă înţeleg cu ei, sunt unele raporturi mai bune decât cu ai mei. Ei
sunt soliditatea burgheză. Ai mei sunt mai liberi, dar şi mai superficiali
în legăturile lor cu oamenii, mai graţioşi, mai dezlegaţi, poate mai
moderni, dar cu de ăştia ca noi se fac numai legături sociale, nu se
construieşte o comunitate. M-a înduioşat gentileţea Lincăi, care îţi aduce
flori acasă, aici, la tine, şi Rodica. Mi-a lipsit Tity azi, dulce a fost Mimy
Ioan că a venit, aşa şi Floarea. Fl. are o influenţă splendidă asupra
Maricicăi – a dezvăţat-o de reacţiile bruşte şi insondabile. Mimy şi Mişu
sunt atât de buni prieteni! Ce drăguţi au fost Vişineştii, Gunii şi Dulidu
şi doamna Miclescu au telefonat. Dragoste, aş vrea să fii mulţumit,
Pumpule! Cum îţi spunea Valérie, ce curios, azi în două rânduri. La
Biserică, te vedeam în gând parcă dansând. Ce grozăvie la „Pâinea
zilnică”! La Curtea Miracolelor. Printre mizeroşii fără nume, era câte
unul mai răsărit, săracul! Ce ţară îi va fi făcut în aşa hal? Dar ce trist
spectacol. Femeia cea tânără cu copilul în braţe! Dar babele beţive şi
certăreţe? Mă întreb şi eu dacă s-ar putea remedia ceva la aceşti
nenorociţi, doar credinţa, un grup Oxford cu echipieri puternici şi
rezistenţi. Mai trist spectacolul „Cucoanei” care aştepta şi ea şi cerea
colivă. Doamne! Cum să-ţi mulţumim că, în loc să ne naştem cu o
asemenea soartă, ne-ai aşezat într-o situaţie onorabilă! Pui mic, te las.
Oboseala e aşa de mare că nu pot să dorm, dar trebuie.

11 octombrie

Pui drag, azi e zi de toamnă. Se aspreşte vremea. Melancolie, ieşi afară

din mine! Azi vizită cu Valérie la Spital la doamna I. E grozav ce se
poate întâmpla bietului organism omenesc! Sper să se îndrepte, dar mă
tem că nu va mai fi stăpână pe puterile ei ca mai înainte. Avea o mină
atât de încruntată, ceva disperat şi totodată revoltat în ea. Săraca! Altfel
era întotdeauna surâzătoare şi glumeaţă! A venit Miron Suru ca să-şi ia
ziua bună, pleca iar pe front, păzeşte-l tu! Iar m-a indignat Madeleine
[Andronescu] cum l-a expediat la telefon! Zilele trec, viaţa trece, aştept
pacea, poate pe urmă o să aştept altceva? Aş vrea să se mărite Maricica.
Vestea că Maria T.39 are un băiat m-a bucurat foarte mult. Părintele
[Galaction] se va bucura că are un nepot care, sperăm, va apuca o vreme
mai omenoasă. Vorbind cu Miron, iar am realizat cât e de trebuincioasă
în viaţă, ca ea să aibă o noimă, primejdia. Toţi aceşti tineri primesc
aventura războiului ca un fel de şansă de a trăi veritabil. Mă întreb şi
pentru mine, ce ar fi viaţa fără teamă de moarte, care redeschide pofta de
a trăi! E posibil să n-ai alt termen pentru tot zbuciumul ăsta decât
neantul? Nu e posibil. Tot mai sigură, mai imediată e certitudinea în
mine a supravieţuirii – de câteva zile nu mai întâmpin în mine nici o
obiecţie şi îmi creşte mândria de a munci, de a lupta, de a suporta
anosteala vieţii mele, care în fond, pe dedesubtul amăgirilor, e la fel la
toţi. Eu nu mă mai amăgesc cu nici o dorinţă, nici chiar cea a voiajului.
Am impresia că am epuizat curiozitatea pentru străinătate. Îmi e dor de
Paris, de Pontigny – ca de mama spirituală, de Atena – ca de un paradis
pământesc, nu cred că aş mai putea resimţi vreodată emoţiile violente
din 1927, 1928, 1938. Am rupt legăturile cu trecătorul, le iubesc, dar nu
mai trăiesc prin ele. Prin tine m-am legat definitiv numai de mister, cu
lumea nevăzutelor. M-am întâlnit cu biata Florica Moscu la Biserică,
spunea cu o mornă tristeţe că viaţa lor nu mai are sens!

13 octombrie

Stello drag, azi radio – Faust – m-a dus Mimy Sulioti, m-a adus şi acasă,
după ce am luat o ciocolată la Nestor: scump şi prost. De unde au
oamenii atâţia bani ca să-şi petreacă ziua la cafenele? Mimy o femeie
delicioasă. Tity ţi-a adus violete pentru tine. Sunt fericită când constat că
eşti atât de viu pentru toţi. Azi te simt chiar printre noi. Nimic nou şi
totuşi sper o pace în curând, un armistiţiu. Mă tem chiar să nu pactizeze
ruşii pocăiţi cu nemţii socializaţi! Sentiment curios, ori e imaginaţia
care se camuflează în presimţiri? Ori mai ales dorinţa de pace? Azi la
radio aveam un glas puternic, venea din suflet. Am poftă de lucru serios
de tot. Mă ajuţi? Azi suntem amândoi de umoare bună, dinamică, vii
dragul meu? Ştii cum eram ori de câte ori ne ciocneam în opinii opuse
nouă şi ne simţeam atât de una pe temeiul cauzelor largi, impersonale.
Atunci luam amândoi lumea în piept şi, când ieşeam împreună, aveam
acelaşi pas larg, energic, tineresc. Aşa mă simt acum, căci nu mă simt
singură ci tot alături de tine, tot nevasta ta sunt, tot cu tine pornesc spre
mâine. De aceea, te rog, vino la noapte în vis, ca să confirmi acest
consimţământ că tu eşti! Azi fotografia e doar fotografie, tu eşti în afară
de ea.
Mă simt atât de uşoară de grijile materiale încât mă întreb dacă nu
sunt coaptă ca să mă rup de aici! Aş vrea să am un milion să plătesc din
datoriile lui Ionel, ca să o văd o dată şi pe Marietta mulţumită. Dar cu
banii de la Maica mi se pare că nu se cuvine să fac largheţuri. Aş vrea
să-mi pice ceva absolut personal, care nu costă pe nimeni nici un
sacrificiu, să pot da fără scrupule. Tu nu făceai la fel când împărţeai
„decoraţii”? Am omorât un gândac, mă doare să curm viaţa, dar altfel
mă năpădesc! Oare Dumnezeu nu ne-o fi socotind nişte gândaci care
trebuiesc stârpiţi? Te iubesc azi cu alura tinereţii, deşi fizic am devenit
un fel de babă. Părul e complet alb şi tenul infam. Tant pis!

15 octombrie

Dragoste, n-am mai scris aseară, plictiseală, revoltă de unul singur. Viaţa
trece meschin în vremuri colosale, ce mă opreşte să intru mai mult în
curentul celor activi? Aş vrea să pot lucra, dar toată ziua e lume! Mâine
mă închid.

16 octombrie

Azi am lucrat. Nu am primit lume, dar după-masă am ieşit la blănar cu

Tity şi Marietta. Când m-am întors, pe Bulevard parcă eram la Paris.
Copiii ieşind de la Marionette erau delicioşi. E frig. Ce aştept? O
ridicare spirituală. Curios, religia mea s-a oprit la nevoia de
supravieţuire, e pentru mine suprema dovadă pentru existenţa lui
Dumnezeu. Mă întreb dacă nu tocmai dragostea de Dumnezeu e cea care
ne salvează de moarte. Dar sentimentul meu e legat de materie în direct:
nevoia existenţei tale, a mea, a celor dragi.
Iubirea însă trebuie să fie renunţare, dăruire, ca la Muza. Cu toată
nervozitatea ei, e cea mai aproape de Dumnezeu. A telefonat Aurora că
am bani la ea. Mă gândeam zilele trecute cât am muncit şi răbdat 25 de
ani, dar acum la bătrâneţe am securitate materială, cu voia Domnului.

17 octombrie

Azi am luat venitul de la ţară, am plătit tot şi mi-au mai rămas

şaptesprezece mii pentru nevoile casei. Sunt mulţumită că am putut pune
patruzeci de mii la o parte pentru o piatră la tine. Declaraţiile lui Laval
faţă de lucrătorii francezi ascund greu ameninţările nemţeşti. Hotărârea
nemţească e inumană, cinică, ţine de demenţă. Când citeşti de ce sunt în
stare, nu mai vorbeşti de „imoralitate” ci de „patologie în masă”.
Asemenea conducători nu pot să aibă decât un sfârşit: linşajul sau casa
de nebuni. Simt că se răscoală sângele în mine şi că gorila primitivă iese
la iveală. Atâta brutalitate nu poate fi îmblânzită nici cu biciul, numai cu
lanţul sau cămaşa de forţă. Mă întreb totuşi: ce ar fi făcut Mântuitorul cu
Hitler? Acesta e duşmanul omenirii! E diavolul făcut om: l-ar fi iertat
Crist pe un om care a păcătuit împotriva Vieţii şi a Sf. Spirit, cele două
păcate iremisibile? Împotriva vieţii a păcătuit mai mult ca oricare altul,
împotriva Sf. Duh e după Diavol cel mai mare trădător al adevărului. A
introdus în lume minciuna justificată! Doamne! Cum îi poţi răbda?
Doresc să asist la prăvălirea acestui Anticrist, o doresc cu un fel de
ferocitate primitivă în mine.

22 octombrie

Stello dragă, azi zi plină şi plăcută. Copiii Marioarei Nasta, o bucurie a

tinereţii. îmi dau curaj şi credinţă în viitorul omenirii. Bubu avea
dreptate când spunea că riscul exploratorilor e singurul care pune în
valoare toate puterile fizice şi morale ale omului, pe când războiul e
negativ. Dar liniştea şi modestia celor care vin de pe front sunt izbitoare.
Am scris la Valérie, cu Rory, un articol „în marginea filozofiei”. Sper să
fie bun pentru tineretul intelectual. Acasă Nellu şi Mariana, amândoi de
calitatea întâi. Sâmbătă mă duc să-mi cumpăr şi eu ce-mi trebuie şi voi
comanda şi pentru Conservator. Devin risipitoare, dar tot în perspectivă,
niciodată în prezent. Dezleagă-mă, ori cuminţenia mea e fără leac? Oare
o râmă cere aripi? Îmi arde de glumit, dragul meu.

23 octombrie

Dragule, visul de azi-noapte când stăteai pe o capră înaltă de Poştalion

pe un drum ce ducea la Teţcani. Stăteai de profil, cu ochii aţintiţi înainte,
te chemam, tu mişcai, vocea mea parcă se pierdea în ceaţă, parcă ne
despărţea ceva impenetrabil. Te-ai îndepărtat, te-ai purificat prea mult
pentru a mai putea comunica cu mine, ca anul trecut. Curios! Parcă eşti
dublu acum, unul care eşti şi unul căruia mă tot adresez şi îmi răspunde
în mine. Cu acesta mă simt tot timpul împreună. Pe vremea când te
aveam, mă dureau multe, dar nu mă durea viaţa însăşi. Constat încă o
dată cât sunt de cantitate neglijabilă pentru ai mei, iar pentru tine am
fost mai mult soră decât soţie. Am suferit teribil la gândul că de atâtea
ori te-am trădat pe tine pentru ai mei, te jigneam ca să-i apăr. Greşeam
contra orânduielii naturale. Trebuie să plătesc pentru că atunci când
spuneai că nu te-am ajutat, spuneai adevărul. Ţi-am fost soră, prietenă,
amantă, dar soţie nu! Dacă aş fi fost, trebuia să fiu cu tine, nu să-i apăr
pe alţii. Am suferit pentru dreptate, acum sufăr când văd lipsa de
recunoştinţă, de simpatie între oameni. Aşa trebuie să fi fost întotdeauna.
Dar formele de politeţă socială puteau fi păstrate mai uşor în vremuri de
linişte. Acum se dau toate simţurile pe faţă. Poate e mai bine aşa, barem
ne cunoaştem limitele, urâţenia, păcatele. Mă doare că trebuie să judec
oameni pe care îi iubesc. Dar sunt atât de „gingaşă” pe chestii de bani,
încât oricât ai vrea să treci cu vederea atitudinea lor nu se poate să nu te
superi. Cu Ady [Pantazi] chestia a fost la fel! Marietta, când e vorba de
oameni care au avere, devine nedreaptă şi are în ea un fel de invidie, nu
găsesc alt cuvânt! Tu ştii că nu-i cer bani lui Dumnezeu pentru mine, dar
aş vrea odată să se umple sacul fără fund al acestei gospodării! Nu mai
cer să câştig eu, ci ei. Tot mai mult simt cât de puţin simpatic te fac
serviciile ce faci unor oameni. Eu am încheiat cu veleităţile de a vrea să
ajut cu sfaturi şi intervenţii.
Am sperat că totuşi Ionel va fi mai omenos şi Marietta mai cu milă
pentru mine. Ştiam că voi plăti şi eu o parte (din datoria lor), dar nu atât
de mult. Ei bine, am priceput! Asta e pedagogia ce mi se aplică: să dau,
fără revoltă, bani munciţi cu greu, celor care ştiu să cheltuiască, până voi
învăţa că imprudenţa nu mă va tămădui pentru nevoia mea de dreptate.

2 noiembrie

Dragoste, nu am mai scris fiindcă nu aveam caiet. Ultimele zile foarte

bogate. Sosirea lui Hartmann m-a transportat acum 30 de ani. Cred că
dacă nu m-ar fi recunoscut mi-ar fi părut rău. Totuşi m-a recunoscut
imediat şi s-a bucurat atât de mult încât mi-a făcut o imensă bucurie şi
mie. Era dovada că şi atunci contasem printre acei oameni de treabă şi
gânditori. Hartmann îşi aducea aminte de studiile de la Marburg.
Conferinţele lui mi-au plăcut foarte mult chiar dacă filozofia lui poate fi
contestată – dar de ce să stăm tot pe poziţia kantiană! Azi Ghighi m-a
decepţionat spunând că Hartmann a fost nepermis de superficial. De ce o
fi atât de plin de el, când el publică orice banalitate pe un ton de
„găselniţă”, iar simplicitatea unor gânduri adânci o consideră banală.
Întrevederea cu Hartmann a fost simpatică. Parcă a făcut soarta să fim
singuri şi să putem vorbi în linişte. Scenă de o rară umanitate: doi
oameni bătrâni, care fără să fi fost o singură vorbă echivocă între ei,
ştiau bine, că acum 30 de ani evitaseră o precizare a unui sentiment
curios. Bătrânul Cohen şi doamna mă lăsaseră să înţeleg că le-ar fi
plăcut să mă vadă rămânând acolo.
Am făcut „politică” – m-a bucurat obiectivitatea senină cu care
recunoştea păcatele regimului lor dar şi avantajele lui şi mai ales mi-a
plăcut smerenia cu care acuza pe intelectuali de a fi fost deficitari în
nevoile vitale ale ţării lor. Un punct de vedere care mi-a redat încrederea
în refacerea spirituală a nemţilor. Vorba lui: o generaţie oprimată va
deveni luptătoare pentru libertate. Sunt sigură că (după conversaţia
noastră) neamţul a plecat cu convingerea că a fost într-o ţară adânc
civilizată. Într-o Heimat17* a spiritului. O punere la punct după 30 de ani
– frumos, limpede, nobil, uman. Dragule, tu ai fost prezent tot timpul. H.
trebuie să te fi simţit şi el.
Azi-dimineaţă la Şcoala Socială sfeştanie, discursuri, aperitiv. Am
vorbit cu inima în gât şi ceilalţi plângeau. Am vorbit altfel decât
preparasem. Mă năpădeşte câte o inspiraţie, dincolo de voinţa mea. Am
vorbit impresionant. Cum vezi, las orice pudoare, mă judec ca şi cum aş
fi „altul”. Vizita de ieri a fetei lui Iorga. Fenomen curios! Cred că este le
porte-parole al tatălui ei. E naivă, incultă, dar inspirată.

3 noiembrie

Azi zi foarte frumoasă: am vorbit cu profesorii din Odesa la Societatea

Ortodoxă. Am avut sentimentul că e posibilă o împăcare a oamenilor
dacă s-ar cunoaşte mai bine. Intelectualii au această misiune şi cel puţin
după război vor trebui să se achite de ea. Şi noi, femeile! Am vorbit cu
bibliotecara care vorbea foarte bine franţuzeşte, cu politehnicianul şi cu
oftalmologul şi mi-au dat impresia de oameni europeni. Şi biologul, care
vorbea româneşte (cu mamă română) era foarte simpatic. E un neam cu
un mare farmec. În toate cazurile a fost azi o atmosferă foarte cordială.
Mă tentează să mă duc şi eu la Odesa. Simpozionul pentru teatrul de azi
anost. Claudia [Maniu] a spus lucruri bune într-un noian de vorbe
sforăitoare. Soimescu a spus adevărul cu un ton de discurs politic. M-a
apucat o mare poftă de lucru şi energie. Simt un fel de libertate în mine,
cum n-am avut-o decât după ce am luat doctoratul, când „ne despărţisem
moralmente”, când nu ne mai scriam şi mă consideram dezlogodită, la
Paris încă! Pe atunci era în mine ambiţia de a te recuceri, de a mă
răzbuna sentimental printr-o indiferenţă care să te supere. Era şi acesta
un fel de a fi îndrăgostită de tine. Acum sunt liberă pentru că şi tu eşti
liber, nu sunt ruptă de tine, ne înţelegem definitiv! Vreau libertatea
spiritului: nici teamă – nici nădejde, decât atâta cât vreau eu. Poate
doresc o stare inumană.
E în mine orgoliul de a nu deroga cu o liotă de la făgăduinţa ce ţi-am
făcut de a nu mai permite nici cea mai mică consolare afară de raportul
meu cu tine! Or, ce e această împotrivire faţă de surprizele vieţii? Sunt
prototipul „simţirii dirijate” şi eu mai vorbesc de libertate! Sunt supusă
unei hotărâri. Poate asta e libertatea morală! Sigur că asta este: a fi
stăpân până şi pe gând şi pe simţire. Uite, uneori când am convingerea că
eşti, mă apucă o bucurie, un elan, o putere de acţiune şi toată tristeţea
dispare. Şi de o bucată de vreme nici nu mă mai îndoiesc de viaţa de
apoi. E ca o siguranţă în mine; de aceea libertatea.

6 noiembrie

Pui drag, sunt frântă, îmi e somn, la 8,30 mă bag în pat. Azi am un fel de
beatitudine, parcă iar te-ai apropiat, te-am visat azi-noapte, nu ştiu cum.
Agitaţia din ultimile zile s-a calmat. Deci trebuie lichidat la timp orice
sentiment. Acum am rezolvat într-o bună prietenie, într-un sentiment
pozitiv, ceva învechit, ascuns, dar viu. Lecţie pentru viitor! Nu se uită
decât ceea ce s-a împlinit pozitiv. Negaţiile sunt otrăvuri. Aseară două
ore foarte interesante cu doamna Sigherius. Tânăra nemţoaică m-a
încântat dar m-a şi întristat. Atâta dezolare semeaţă în faţa unei situaţii
care e tragică prin generalizarea ei. Aceasta e pedeapsa mare a lui Hitler,
când va constata că şi-a destrămat spiritual poporul. Atâta dezgust de
viaţă, de totală renunţare chiar la nădejde! Am sărit eu să-l apăr pe
Căpcăun, ca s-o înviez! Dar ea avea acel ton amar, deşi peste două zile se
mărită cu omul pe care-l iubeşte! Ce proces de dizolvare într-un neam
aparent puternic. Şi la Hartmann era o melancolie suspectă. Îi roade
necredinţa. Câtă vreme victoriile îi ţineau cu sufletul la gură, poate se
mai amăgeau. Acum începe ghinionul şi foametea iminentă. Săracii!
Trebuie o ordine nouă în care bietele popoare să fie puse la adăpostul
aventurilor nebune, care zdruncină sufletul lor. De o săptămână am
experienţe mari, zdruncinătoare. Reflectez. Mă rog din toată inima să ne
dea Dumnezeu pace. Îţi mulţumesc, dragule, că mă ajuţi să rămân
normală în faţa vieţii, să o iubesc, totuşi.

8 noiembrie

Dragoste, azi un gust dureros pentru mine din pricina amintirii unui
episod atât de dureros în viaţa mea. Zic „a mea” când ar trebui să spun „a
noastră” căci dacă eu am suferit o umilinţă de nesuportat, am avut
cruzimea să ţi-o întorc. E un gest în viaţa mea pe care aş vrea să-l şterg,
deşi, poate, ţie ţi-a plăcut, fiindcă îţi proba că sunt vie, nu un mănunchi
de abstracţiuni. Totuşi, îl regret profund, fiindcă a fost semnul unui
orgoliu mai mare decât dragostea. Azi, dacă eşti, tu ştii cauzele şi
intenţiile toate, desigur ai iertat de atunci, poate fiindcă ai simţit cât erai
de vinovat şi de nedrept, dar eu sufăr cumplit la amintirea că o clipă,
gestul meu te-a durut oribil, fiindcă te-a umilit. Poate că trebuia să ne
egalizăm reacţiile, ca să putem trăi împreună. Sunt singură de tot în casă,
afară plouă, simt singurătatea fără remediu în jurul meu, cu toată
simpatia tuturor. Sunt tot mai singură prin adâncirea în mine, simt
aceasta ca o mare pedeapsă pe care nu o pot merita decât cei profund
egoişti. Cu toate astea nu sunt egoistă; prin posesivitate, prin grija vieţii
materiale, sunt doar complet detaşată! Pesemne că e un egoism spiritual,
mai de condamnat ca cel trupesc. Nevoia mea de singurătate ca să pot
lucra, asta e buba adâncă. Nu-mi place să fiu deranjată, deşi îmi place, la
anumite ore, să fiu printre oameni. Nici nu dau destul, nici nu păstrez cât
trebuie. Dacă m-aş fi întâlnit cu mine, nu m-aş fi iubit. Mă supun
smerită la o poruncă pe care o accept măcar pentru ca să dau un sens
tristeţii mele. E un plan al lui Dumnezeu. Dar câteodată am sentimentul
de a fi ratat viaţa pământească, căutându-i un sens exterior când,
probabil, ea nu are decât un sens imanent.
Aş vrea să mă rup dintr-o asceză forţată, dar nu am curajul. Cum n-am
curajul să renunţ la rugăciunile spuse doi ani în şir care uneori au devenit
mecanice. Tot mai mult cred că în alte vieţi am fost călugăriţă şi că
germenii vieţii biologice şi chiar psihologice au fost smulşi din mine,
pentru a mă creşte pentru spiritul pur. Dar trebuie să fi sărit o etapă, deci
nu sunt capabilă de o misiunea aşa de înaltă. Aş vrea să mă eliberez de
eresuri, de rutină, de tot ce omoară duhul creator. Uite, sunt dimineţi
când mă scol atât de întreagă, atât de unificată şi atunci cântă bucuria în
mine şi lumea toată parcă mă cuprinde cu dragoste. Dar îndată ce mă
amestec cu oamenii şi îi simt absorbiţi în legături pe care eu nu le mai
am, se stinge în mine viaţa, mă copleşeşte simţirea unei soarte de
umilinţă.

10 noiembrie

Pui mic, îţi mulţumesc că ai venit, erai vesel şi foarte afectuos. Astăzi
deschiderea cursurilor la francezi. Lume foarte multă, imens de multă.
Atmosferă propice, simpatie multă. M-a apucat jalea la gândul că
„tovarăşii” noştri de luptă vor fi abandonaţi subit chiar de cei mai buni
prieteni ai lor. Mă întreb: oare această antipatie, azi meritată, nu îi face
cum sunt, din simţământul de inferioritate? Mă analizez bine: nu urăsc
nici un neamţ în parte, ba chiar îmi sunt simpatici, dar ca neam sunt
insuportabili din pricina nevoii de dominaţie. Nu trebuie să ne lăsăm
însă târâţi de prejudecăţi. Înainte de toate, omul contează.
11 noiembrie

Pui drag, azi după 24 de ani de la Armistiţiu, Europa e în cea mai

crâncenă învălmăşeală. Nemţii şi italienii au violat astăzi Franţa
neocupată, au declarat că vor ocupa şi Turcia, probabil că Portugalia şi
Spania vor trece de partea Angliei, focul cuprinde tot trupul Europei, s-a
întins în Africa, restul lumii e în război. Globul a înnebunit. Cazul
Franţei mi se pare cel mai deznădăjduit: să fii silit să-ţi ajuţi duşmanul
împotriva prietenului. Darlan a trecut la americani sau a fost prins?
Pétain ce plan are sau se lasă dus de nevoia fricii? Cine mai ştie ceva
precis? Yvonna Burileanu spunea că nemţii au făcut unitatea ruşilor –
oare această agresiune va izbuti să unifice Franţa? Dar ce poate face ea
dezarmată, împotriva ocupanţilor? Italienii din Sudul Franţei şi-au atins
ţinta. Cum pot conta pe prietenia francezilor? Mă tem să nu izbucnească
o revoluţie în Franţa şi de acolo să pornească o zdruncinătură generală.
Debarcarea nemţilor la Byzerte poate fi destul de tare pentru a rezista.

13 noiembrie

Evenimentele se precipită. Ce se petrece acum în Africa şi Franţa nu mai

are sens. Înţeleg pe Petain, el se comportă după codul onoarei şi al
lealităţii, dar poporul francez nu poate lupta alături de nemţii duşmani,
împotriva foştilor aliaţi! Parcă niciodată nu a apărut mai flagrantă
nevoia ca un conducător să fie emanaţia voinţei poporului. Când era din
graţia divină, poporul putea primi hotărârile conducătorului ca decrete
cereşti. Dar astăzi conducătorul nu mai e un „uns al lui Dumnezeu”, deci
trebuie să fie ales de popor. Am impresia că nici unul însă nu mai e din
voinţa poporului. Sistemul parlamentar, oricât de insuficient era, se arăta
ca un mijloc de a cunoaşte pulsul majorităţii. Acum dăinuiesc stări de
lucruri cu totul opuse conştiinţei popoarelor. „Conducătorul” poate să
înnebunească şi ce sunt popoarele vinovate că trebuie să execute
năzbâtiile lui? În vreme de pace, mai merge, dar în timp de război poate
duce la exasperarea maselor de a se vedea manevrate împotriva
sentimentului lor. Iată de ce armatele pot să nu mai execute ordinele, se
predau, capitulează fără lupte. După terminarea ostilităţilor, poate o
conlucrare între Franţa şi Germania va fi posibilă şi chiar de dorit. Acum
însă mi se pare o utopie.
Ca într-o oază, la Maestrul am ascultat Ciaccona de Bach cu o emoţie
conţinută, impresionantă. Parcă se refugia într-o lume îndepărtată, ca să
scape de noi! Ceva, în toată casa, mai intim, mai plăcut ca în anul trecut,
deşi mai puţin vibrant. Maestrul foarte drăguţ cu Marietta şi cu mine, are
poftă de vorbă, bon enfant18*. M-a bucurat că au fost şi Alex cu
Marioara.

15 noiembrie

Azi, ca toate duminicile, zi obositoare. Dejun la Marioara Nasta, după-

masă la Régine şi Mircea, seara la Aurora. Veştile de la frontieră –
balamuc. Mor mulţi, se distruge tot, se prăvale lumea. Vremuri mari, dar
fără iluzii crezând că se naşte ceva nou mai bun. O nouă încercare, dar
fără schimbarea orientării omeneşti. Trăim numai în zvârcoliri mari. În
clipa asta mi-a trecut prin minte un episod de la Brăila – mă văd într-o
casă cu geamlâc mare, parcă cu rude de ale tale. De ce acest tablou din
trecut, irumpând, brusc, în cercul luminos al conştiinţei? Era în toamna
armistiţiului? Parcă, atunci când mă dusesem să iau mobila, acum
douăzeci şi patru de ani. Oare legătura s-a făcut în subconştient prin
ideea că se prepară pacea? Ce e în fond amintirea? Imaginea era netă şi
ideea că poate nu am văzut-o, dar am visat-o. Revăd acum şi scena de la
Monument, când discutam Patima roşie40 şi ne întorceam în tramvai cu
Dadine şi unchiul său. Ce vremuri şi vremea trece. Pe atunci aşteptam
ziua de mâine cu interes şi emoţie, acum o aştept cu indiferenţă şi rece.
Mie nu-mi mai poate aduce decât amar. Nu mai pot privi în viitor decât
cu teamă. Acum înţeleg că numai nădejdea clădeşte, ordonează pe
planuri diferite, ierarhizează evenimentele. Fără nădejde viaţa rămâne
fără relief. Oare nu am tins eu cândva spre această „epură” spirituală?
Nu am avut eu cele mai înalte emoţii în faţa gândului pur? Până şi la
Partenon. Trebuie să avem curajul singurătăţii pentru pătrunderea în
spiritual.
Maturizarea celor de pe front se face cred prin singurătatea pe care
trebuie s-o resimtă tinerii în faţa morţii veşnic prezentă. Acolo se adună,
se încheagă omul… Acţiunea este până la urmă singurul stupefiant
contra durerii de a trăi. Şi credinţa, singurul remediu contra deznădejdii.
Căci renunţarea la nădejde e o sinucidere.

17 noiembrie

Azi cu Ileana în târg să cumpăr diverse lucruri pentru bucătărie. Un

sentiment plăcut de a nu trebui să mă reduc la strictul necesar. Apoi la
Institutul Francez. Conferinţa foarte bună despre noul mit al poeziei.
Gândire şi simţire adâncă, punct de vedere asupra vieţii celei noi ce se
prepară. Ceas foarte plin. Apoi conversaţia cu Jean Mouton revelatoare.
Beneş ne susţine în America pentru „Mica antantă” pe care el o vede
necesară. Ungurii sunt furioşi. Contra ruşilor vor veni la noi turcii! Ca să
ne apere de o ocupaţie a ruşilor. Cu Finlanda mai rău, înaintarea va fi în
nord. În primăvară s-ar declanşa concomitent un atac al Italiei, al
Coastelor Franceze şi aici la „noi” de turci. Oare noi am lupta cu turcii
sau i-am considera aliaţi contra ruşilor? Căci nu îi văd pe turci aliaţi cu
ruşii. Sau Hitler se retrage cu stimă şi lasă pe generali să facă pace?
După cele ce a declarat, nu putem spera aşa ceva. O capitulare a Italiei?
Orice ar fi, doar să se termine, căci oricât ar fi unul din agresori de bătut,
comedia reîncepe peste douăzeci-treizeci de ani, pe când dacă se împacă
popoarele, poate s-ar ajunge la tranzacţii suportabile. Nu mai pot
concepe ţări care să se duşmănească, să se concureze ca înainte. Nu mai
suport decât ideea unei Europe coalizate. Poate sub preşedinţia Sfântului
Părinte? Păcat că suntem atât de slabi în toate. Trebuie să recunosc că nu
trupul ci sufletul e responsabil. E în mine un scepticism faţă de toate
manifestările intelectuale sau mai bine zis de speculaţii. Admir ştiinţa
pozitivă şi arta. Celelalte manifestări mi se par parazitare. Ce ar fi să
scriu despre asta?

19 noiembrie

Mă inundă un fel de bucurie mare. Este oare muzica Maestrului – en

petit comité19*? Era binedispus şi Maruca la fel. Ea se simte bine când e
iubită. E curios cum adevărata femeie e fericită când e iubită, chiar de
bărbaţi pe care nu-i preţuieşte în mod special. Pe mine m-ar agasa
omagiul unui bărbat inferior. Dar eu eram, cum spuneai tu, un fel de
păianjen, nu femeie. Şi totuşi am zvâcniri de vitalitate, de tandreţe, de
pasiune comprimate, resturi de temperament care nu au fost cheltuite la
timp. Rog pe bunul Dumnezeu să nu mă ispitească în acest sens, ar fi
prea trist, după o viaţă virtuoasă şi calmă. În zadar mă băbesc, în zadar
mă retrag din viaţă, am puseuri de tinereţe şi în trup şi în suflet. Azi mă
simt fata de acum 30 de ani. Şi totuşi nu mai sper, nu mai aştept nimic
pentru mine. Mă trezesc aspirând spre „dincolo” cum aspiram cândva
spre fericirea cu tine.
Duminică, 22 noiembrie

Dragule, azi a fost o zi foarte grea. După slujbă, am ascultat Concertul cu

Kempf şi Suita a II-a de Enescu – foarte frumos. Apoi dejun la T.
Burileanu cu Valérie şi Maricica. La ei mă simt după peste 27 de ani ca
fata tânără de altădată. Apoi ceai la Mimy Sulioty – cucoane multe şi
ţipete în discuţii. Apoi muzică. Maestrul a fost azi într-o dispoziţie
excepţională. Mi-a făcut bine.
Zile grele pentru omenire. Nu mă pot gândi la ce e pe front. Trăim ca
şi cum n-ar fi nimic. Războiul e doar o manifestare vizibilă a mizeriei
vieţii. Dar cine se gândeşte la dezolarea altora? Moartea e totuşi pentru
toţi. Ura e permanentă. Sau mai bine zis lupta, că nu ne omorâm unii pe
alţii în stare civilizată? Dar ne lăsăm să murim. Bombardamentele? Oare
jocurile de bursă care ruinează pe atâţia nu aduc acelaşi efect? Doar că
morţii sunt sinucigaşi. În fond trăim normal, dar întotdeauna anormal!
Dacă n-ar fi altul rostul vieţii, dacă ni se cere să fim numai piatra care se
adaugă la zid şi îl înalţă, atunci deznădejde.
Cred totuşi că ne pregătim pentru altă fază cosmică iar viitorul ne
prepară pentru perfecţionarea noastră. La muzică sunt fericită. Acolo e
armonie, tot restul dispare.

27 noiembrie

Moartea bietului Conu Mihalache Dragomirescu41 m-a costat. Nu m-am

dus la înmormântare de teama să nu răcesc mai rău, dar îmi pare grozav
de rău de el. Îi aud glasul. E curios ce bună memorie a glasului am.
Numai glasul tău parcă se alterează în mintea mea. Comunic cu tine
intern. Totuşi, aud paşii tăi, te văd cu mâinile în buzunar vârând cheile şi
strigând: masa! când erai binedispus. Cu gambeta pe ceafă. Azi m-am
spovedit. Părintele a văzut just: valoarea mea constă în iradierea care are
efect de exemplu asupra altora. Un spaţiu vital regesc pe care îl acordă
Dumnezeu singurătăţii. Eu nu m-am adaptat Palatului imens, aş fi
preferat o casă mică alături de tine, cum ştiu că eşti acum, fără barbarii,
senin, bun ca un copil şi plin de bucurie. Tu eşti singurul cu care îmi
împart singurătatea.
Ce e pe front? Mă pătrunde teama că nu îmi pot reprezenta oroarea, o
gândesc în noţiuni, nu imagini. Mâncăm, facem provizii, dar suntem ca
nişte nebuni.

28 noiembrie

Azi-dimineaţă vestea că flota franceză din Toulon s-a scufundat singură

din pricina nemţilor care voiau s-o dezarmeze, adică să pună mâna pe ea.
Am simţit o clipă că leşin, parcă mă înecam şi eu într-un abis. Pe urmă,
m-a cuprins o dezolare în faţa gesturilor de exclusiv oportunism ale lui
Hitler. Insolenţa cu care minte, atribuind tuturor celorlalţi propriile sale
mârşăvii, te duce la deznădejde. Şi când auzi presa şi radioul româneşti
deformând realitatea, insultând armata franceză şi Guvernul din Vichy îţi
vine să plângi de ruşine. Şi când auzi un pisălog şi un oportunist ca Henri
Ghica susţinând că francezii sunt duşmanii noştri, că merită ce li se
întâmplă etc. etc. te apucă sila. Maestrul era profund emoţionat, în
schimb Ionel, Marietta şi Marie Odobescu găseau că Hitler a fost corect!
Simţul realităţii pe care pretind că îl au pentru realităţile profunde îmi
spune că acest act împotriva Franţei răstignite, Germania îl va plăti
sângeros. Totuşi am o milă adâncă pentru poporul german care va plăti
faptele demente ale lui Hitler. Azi parcă citeam în aer: Germania a
pierdut războiul! Cu lipsa totală de respect pentru principiile de
elementară cinste, nu poate fi altfel. Învingând Hitler, ar domni nu numai
arbitrariul, puterea pumnului, dar şi barbaria. Mâine mă voi împărtăşi,
poate de aceea am refuzat să mi se transforme sentimentele de dragoste
pentru francezi şi de milă pentru cei vinovaţi, în sentimente negative, în
furie şi ură. Faptul că acum trei zile Goebbels cerea germanilor ura
împotriva duşmanului e semn că nu mai contează pe entuziasmul
conaţionalilor lui şi deci nici pe credinţa în victorie. Aştept reacţia
poporului francez. Radioul nostru spunea astă-seară că acum de-abia
după vorbele lui Hitler, s-a netezit drumul pentru o colaborare. Ori eu
sunt complet năroadă, ori el e complet nebun. După mizeriile pătimite,
mai poate un popor ca francezii să colaboreze cu duşmanul său de
moarte? Hitler vrea să slăbească Franţa până la desfiinţare, cerând şi
recunoştinţa ei! Diavolul în persoană.
Dragule, voi ce păziţi? Tu desigur îi înjuri de mama focului.

29 noiembrie

Dragoste, azi zi fericită! M-am împărtăşit. Tremuram de emoţie. Mi-e

greu să mă rog în ochii tuturor, e un act atât de intim, prefer să-l fac dis-
de-dimineaţă cu Biserica goală. Nu e timiditate, e pudoare. O voi spune
Părintelui. Dejun în familie cu intimitatea ei şi iar a trecut o zi.
Mărturisesc că aş vrea să apuc sfârşitul acestui război şi să fiu de folos
tineretului; pentru asta trebuie să lucrez mai intens.

30 noiembrie

Puiule drag, azi m-a înspăimântat vehemenţa şi furia lui Isaia42 cu

privire la scufundarea flotei la Toulon. Prin el ţipa furia legionarilor, a
hitleriştilor! Nu pot să cred că e perfect cinstit că ei nu au tras în armată
în ianuarie 1941 – şi totuşi îl ştiu un om de treabă. Dar sunt în aşa hal de
bolşevizaţi, adică mai just fanatizaţi şi aşa de duşmani ai oricărei ordini
care nu e a lor, încât sunt un pericol permanent. M-am înfiorat de atâta
ură şi de atâta nedreptate şi neadevăr, învăţate prin ordin şi disciplină.
M-am înfiorat la gândul de ce ar fi aceştia încă în stare. Urâţi sunt
oamenii care nu mai gândesc şi ascultă de nebuni. E o Crimă ce s-a făcut
cu tineretul atâtor ţări, fanatizat, nărozit şi după toate împins spre crimă
şi bolşevism, fără voia lui. Poate că Tity are dreptate când spune că sunt
fără ştirea lor, lucraţi de o propagandă comunistă. Din fericire, muzica
Maestrului (acompaniat de Andricu) a domolit revolta din mine.
Maestrul, glumeţ şi vorbăreţ, în lipsa Maruchii. Neliniştit de lipsa ei. Mă
întreb dacă ea nu ameninţase iar cu plecarea. Cu prilejul discuţiei despre
„imoralitatea” lui Franck43, vorbea foarte mucalit, lăsând să se înţeleagă
că nu consideră un păcat ca să-ţi întorci ochii după o frumuseţe şi a
adaos, uitându-se în ochii mei: şi de altfel lumea crede mai mult decât ce
e în realitate. Spunea toate astea hazos, mucalit, dezinvolt, cu tâlc. Când
a apărut Maruca, s-a liniştit, dar nici nu a mai glumit. S-ar zice că ea îl
intimidează, iar pe de altă parte că el o tratează încă parcă ar fi bolnavă.
Ea, foarte animată şi frumoasă, vorbea de „lucrul” ei şi de plăcerea de a
lupta. I-am spus: sunteţi o jucătoare, i-a plăcut comparaţia, deşi, se pare,
nu a pus mâna pe cărţi.

1 decembrie

Dragule, azi am fost ultramondenă. Cumpărături cu Marietta, dejun la

prieteni, apoi iarăşi cumpărături, p.m. la doamna Procopiu şi în fine
„muzică” la Maestru.
5 decembrie

Dragule, astă-seară dejun de Sf. Nicolae – îmi amintesc din copilărie

scene cu tata, care se confundă cu tine de o bucată de vreme. Îl văd
furişându-se la fereastră şi umplând cu tot soiul de bunătăţi, care le
făceau să dispară, ghetele noastre. Pe tine te văd venind cu o surpriză,
după cum puteai sau chiar cu nimic alt decât cu prezenţa ta ce umplea
casa şi inima. Astă-seară nu sunt melancolică şi plânsă, am un fel de
linişte şi putere în mine. Ca azi-noapte, deseori visez că plec şi încarc
geamantanele pentru călătorie. Azi visam că făcusem un balot şi din
salteaua mică. Tu mă grăbeai, Maica dimpotrivă. Oare?… În tot cazul,
vă rog dulce şi frumos, să trec dincolo fără spaimă şi nici să nu dau prea
mult de lucru celor care vor trebui să mă dichisească. Între timp am fost
iar mondenă, dar numai cu copiii Nasta, noi, ceilalţi, îmbătrâneam, chiar
şi sufletul îmbătrâneşte, cum cita ieri Rory… din cine? Un om al
Renaşterii, am uitat. Trebuie s-o întreb. La „Institutul pentru Studiul
Renaşterii” comunicarea Maricelei Holban despre un duel numismatic
între Iuliu II şi Ludovic al XII-lea era un studiu serios, subtil, savant,
care se potrivea într-un cadru occidental. Aici, mascalzoni20*, vrând să
atragă lume, au chemat public pentru muzică, s-a stricat atmosfera,
vorbeau tare, ieşeau, noi, cei din primul plan, nu formam un public
destul de competent ca să ne bucurăm de un asemenea studiu, mai erau şi
alde Ion Marin Sadoveanu care încercau să diminueze meritul unei
asemeni preocupări. Pe scurt, la un moment dat, afară de lucrarea însăşi,
toată mise en scéne21* mi-a apărut în lumina ei adevărată – cum multe la
noi: imitaţie. Academie? Acolo, la Florenţa, da, şi desigur în tot
Occidentul. Aici? Afară de doamna Hulubei şi poate un domn bătrân
poate şi Chiriţescu, nu le pasă. Maniu şi Ciorănescu cred că iau lucrurile
în serios, dar ca o propagandă. Italianul care a vorbit (?) foarte mediocru.
Am avut impresia de maimuţăreală. De ce? Poate în mine nu mai e
puternică credinţa în valoarea preocupărilor culturale? Ba da. Dar nu am
încredere în sinceritatea celor mai mulţi. Fetele, Maricica şi Rory, azi m-
au întristat cu clarviziunea şi totodată cu imposibilitatea lor de a-şi face
„soarta”. Amândouă suferă, doresc să se mărite, dar nu au puterea să
caute un soţ – şi Maricel Holban la fel. Şi câte gâşte găsesc bărbaţi de
calitate şi fac din ei valeţii lor! E oare un destin? Nu cred.

7 decembrie

Ieri am fost la tine ca de obicei. Sunt singură fiindcă oasele voastre sunt
acolo, dar pe voi vă simt aiurea. Seara la Aurora ca de obicei, pe tine te
cred la masa de cărţi, te văd cu monoclul în ochi şi făcând glume contra
celor timoraţi. Astă-seară muzica m-a echilibrat iar Parsifal a fost un
zvon din ceruri. E în mine un elan – poate vestea coanei Sabina de o pace
italiană grabnică. Poate şi pentru că lucrez la cartea despre tragic.

9 decembrie

Azi la muzică: Siegfrieds Tod22*. M-a apucat o jale irezistibilă, plâng

fără puterea de a mă stăpâni. Am nevoie de o concentrare în lucru, am
nevoie de lucru de primă calitate. De ce l-o chinui Maruca pe Maestrul
cu întârzierile care îl îngrijorează? Ca să ai o perspectivă adevărată,
obiectivă asupra celor ce ţi se întâmplă trebuie să trăieşti prin
imposibilul pe care îl proclamă moartea. Dar trebuie să fi trecut prin
„tragic” ca să fii perfect obiectiv. Este aproape imposibil şi inima nu o
poate concepe şi cazi în acest sentiment de îngrijorare. Ce aş face fără
credinţă?
 Ca să nu mă revolte indiferenţa lui Ionel [Sachelarie] pentru datoria ce
mi-a lăsat-o în sarcină şi „nesaţul lor” de parale, m-am hotărât să plătesc
în numele tău, în memoria ta, ca şi cum i-aş da pentru tine, în folosul
tău. Astfel dispare din mine sentimentul negativ.

10 decembrie

Am fost la Alexandru Nasta. Prost a ţinut o conferinţă foarte bună despre

Lyautey, atmosferă foarte plăcută, bufet excelent. O bucurie dureroasă:
la plecare, o clipă, te-am căutat ca să plecăm! O clipă atât de vie că m-
am zdruncinat.

13 decembrie

Dragule, cum să-ţi mulţumesc că ai venit mai des în vis? Ieri m-am
întors cu Tity şi cu Mişu de la Père Merloz. Mişu foarte preocupat pentru
copilul lui, încă prea fraged ca legătura lui să prindă rădăcini adânci.
Dacă aş fi sigură că ea îl iubeşte adânc m-aş teme mai puţin. Ieri
Mariana, ce viaţă, ce elan, ce vibraţie! Zdravănă şi încântătoare fată, nu
o pot considera altfel.

14 decembrie

Pui mic, curăţând în biroul tău am dat de creioane şi de ascuţitoare. M-

am bucurat ca un copil, ca şi cum tu mi-ai ascuţi creionul ca pe vremuri
când eram studenţi şi îţi făcusem „un privilegiu” din acest gest. Din
această cauză nu am fost în stare să ascut creioanele toată viaţa. Trebuie
să prepar pentru radio o conferinţă „Sf. Fecioară”, încerc, îmi lipseşte
inspiraţia complet. Nu am decât idei abstracte care zăngăne a gol, nu am
nici dispoziţia. Îmi trebuie bucurie, am antipatie pentru tristeţe şi durere.
Să-l iubesc pe Dumnezeu ca un copil pe tatăl său. Totuşi, aşa cum cred în
tine, nu te văd ca un pedagog pedant. Trebuie să-mi scot din cap aceste
toane de păduche de Biserică. Dumnezeu e bun, Dumnezeu e dragoste,
Dumnezeu este credinţă.

18 decembrie

Pui mic, ce lecţie mi-ai dat în vis azi-noapte! Mi-ai pus în faţă toate
defectele tale, ca şi cum m-ai fi pus la încercare să vezi cum reacţionez.
Eu eram atât de fericită să fiu iar cu tine, că greşelile tale nu mă
tulburau. Reacţionam cum ar fi trebuit să fac întotdeauna, cu înţelegere
totală, cu dragoste fără critică. Mi te arătai întâi de la spate, erai
mahmur, nu pot vedea în visul ăsta decât o lecţie directă.

23 decembrie

Şi trist spunea: răbdarea e virtutea cea mai mare. Mariana ţi-a adus
mimoze şi Tity garoafe.

25 decembrie
Prima zi de Crăciun. O mare oboseală fizică şi morală în mine. Mă simt
izolată, ai mei mă ţin pe un raft special, în schimb Aurora, Nicu şi Nellu
sunt foarte dulci cu mine. Se simte că mă preţuiesc şi mă iubesc. Ai mei
au altă mentalitate. Am fost tristă azi să constat cât a devenit Marietta de
negativă. Îi e pică pe toată lumea, fiindcă ea e lipsită de bani. E trist şi
dureros să vezi cum se strică naturi bune din pricini materiale. E o mare
pedeapsă să iubeşti banii şi să nu-i ai.

27 decembrie

Aseară era să dau ortul popii. Brusc a început criza. De ce? Cred că m-
am obosit. Azi iar m-am obosit, dar a mers. Azi la masă la Zizella foarte
simpatic. Atmosferă de casă bogată, roţile toate sunt unse, nu se simte
cheltuiala. La 8,30 muzică, Cuartet de Brahms. Maruca în plin cochetaj
cu Maestrul, care era foarte tachin şi vorbăreţ, le sta minunat. Erau vii,
tineri, centrul lumii! Îi trebuia Maruchii un divertisment şi mai ales
emoţii.

29 decembrie

Te-am visat atât de clar în noaptea asta şi ce curios, oare în somn era o
criză de anghină? O durere pe care nu o mai simţisem niciodată, un fel
de gâdilat usturător şi sufocant – şi nu ţipam ca să nu te îndepărtezi.
Apoi te-am văzut, stai întotdeauna în spatele meu. Erai grav, cu ochii
cam severi, când te-am întrebat de pace mi-ai spus că aceasta va ieşi
dintr-o mănăstire! Parcă am fost cu tine. Nu e curios, că după vis, în
cartea lui Mircea Eliade, Mitul Integrării citeam ceva despre religia
indiană în legătură cu visul meu?
 Chestia cu Flota Franceză m-a lăsat uluită! Până unde merge
propaganda nemţească, până a vrea să falsifice şi să banalizeze şi gestul
cel mai eroic al Franţei. Nu le convine şi de aceea îl mânjesc cu
insinuarea că echipajele lor au fost laşe şi s-au salvat. E dureros ca
oameni de calitate să reacţioneze atât de subiectiv şi să fie infectaţi de
oportunismul întronat de nazism. Aş vrea să se termine lupta dintre
îngeri şi diavoli, dintre principiul uman, reprezentat de dreptate şi cinste
şi cel diabolic reprezentat prin minciună, samavolnicie şi crimă.
Doamne, nu se poate să nu pedepseşti pe cei vinovaţi, să nu zdrobeşti
puterea întunericului. Nevoia de a vedea reinstaurată dreptatea. Dar dacă
Dumnezeu vrea să întrecem dreptatea prin iubire? Această iubire însă e
un stadiu final, e din altă lume şi în cazul acela lumea ar rămâne
încurcată, n-ar mai şti ce e bun şi ce e rău. Încep a înţelege că iubirea nu
e o metodă ci un ţel sau mai bine zis e rezultatul transfigurării prin care
te-ai şi mutat în altă realitate decât cea pământeană. Pentru Hitler şi
companionii lui nu pot dori decât un gest vizibil dumnezeiesc care să
denunţe în faţa Istoriei păcatul lor.
Pui mic, a murit şi Friedrich Stork44. Îmi pare rău mai ales pentru
Gaby care îşi adora tatăl.
1*. De la fr. désemparé, descumpănit, dezorientat.
2*. De la fr. accabler, a împovăra, a copleşi.
3*. Afectat (fr.).
4*. Învaţă ceea ce le face rău (lat.).
5*. De la fr. éblouir, a orbi.
6*. Joc de cuvinte din rom. filatelie şi fr. filouterie care înseamnă
şmecherie, pungăşie.
7*. Fiinţă şi timp (germ.).
8*. De la fr. apprivoiser, a îmblânzi, a domestici.
9*. Glorioasa (engl.), vezi a doua notă de la p. 348.
10*. De la fr. supplier, a înlocui, a suplini.
11*. De la fr. rattraper, a recupera.
12*. Neglijenţă (fr.).
13*. Buldog; în expresii familiare – cineva cu proastă dispoziţie.
14*. Separat (fr.).
15*. De la fr. courbette, plecăciune, temenea.
16*. Aici, cu sensul de persoană care are vederi de stânga.
17*. Patrie (germ.).
18*. Copil cuminte (fr.).
19*. În cerc restrâns (fr.).
20*. Derbedeii (it.).
21*. Regie (fr.), aici cu sensul de organizare.
22*. Idila Siegfried (germ.), compoziţie a lui Richard Wagner.
 Note

1929
1. Maria Ana Musicescu, nepoata Alicei Voinescu, fiica surorii ei
Valérie. Studii juridice. Mai târziu, cercetător la Institutul de Istoria
Artei al Academiei; autoare a unor studii de istorie a artei medievale.
2. Abaţie cisterciană din departamentul Yonne, în Franţa. Loc al
reuniunilor culturale cunoscute sub numele de „decadele de la
Pontigny” (1910-1914; 1922-1939), organizate din iniţiativa lui Paul
Desjardins, căruia i s-au alăturat şi alţi scriitori, grupaţi în jurul
revistei La Nouvelle Revue Française. În cea de-a doua perioadă,
care a consacrat definitiv „decadele”, a fost invitată şi Alice
Voinescu, cunoscându-i aici pe câţiva dintre scriitorii importanţi ai
epocii, cu unii dintre ei legând prietenii de durată.
3. Roger Martin du Gard (1881-1958), scriitor francez, personalitate
importantă printre animatorii „decadelor”, la care participa adesea,
preferând discuţiilor academice, organizate, discuţiile libere de pe
aleile cu carpeni, aşa cum de altfel îl descrie şi Alice Voinescu în
Jurnal.
4. Lala Romalo, prietenă din timpul studiilor de la Paris.
5. Florica Rarincescu (Flo), prietenă apropiată de-a lungul vieţii.
Revenită în Bucureşti, după domiciliul obligatoriu de la Costeşti,
Alice Voinescu a locuit un timp în casa ei. Soţia lui Mihai
Rarincescu, profesor de drept civil, mort în închisoare.
6. Madeleine Cancicov, prietenă cu Alice Voinescu, participantă la
„decadele” din 1930. Eliberată, în 1964, dintr-o lungă detenţie, a
 plecat din ţară, stabilindu-se în Anglia. După moartea ei, i-a apărut în
Franţa, în 1990, romanul Le cachot des marionettes.
7. Maria Spandonidi (Mimy), soră cu Alexandru, Marius şi Traian Nasta,
căsătorită cu Zatcu Spandonidi. O căsnicie exemplară, dăruită cu
cinci copii, în admiraţia Alicei Voinescu. Poate cea mai apropiată
prietenă a Alicei Voinescu, o prietenie de o viaţă, ca şi, de altfel, cu
întreaga familie Nasta. Rămasă văduvă de timpuriu, Mimy s-a
îngrijit de proprietatea ei, unde poposea adesea şi Alice Voinescu.
Mult mai târziu, locuind în vecinătatea ultimului domiciliu al Alicei
Voinescu, i-a fost aproape acesteia pe când era bolnavă, înainte să
moară.
8. Stelian Voinescu (Stelo, Stello), avocat, soţul Alicei Voinescu, mort în
octombrie 1940. A funcţionat la Ministerul Învăţământului, serviciul
Contencios.
9. Mihai Paleologu (Mişu), avocat, prieten de familie de-a lungul întregii
vieţi, în tinereţe obiect al geloziei, de altfel neîntemeiată, a lui
Stelian Voinescu. De o caldă afecţiune s-au bucurat şi fiii acestuia,
Andrei şi Alexandru, mai ales cel din urmă (Puff, Alecu) viitorul
scriitor Al. Paleologu.
10. Aurora (născută Voinescu), sora lui Stelo, măritată cu Nicu Satinover,
cumnaţii Alicei Voinescu, de care se va simţi foarte legată de-a
lungul întregii vieţi.
11. Vopsea de păr, făcută din planta cu acelaşi nume cultivată în Orientul
Mijlociu.
12. Mama lui Stelo, stimată şi iubită; soacra Alicei Voinescu.
13. André Gide (1869-1951), scriitor francez. A frecventat curent
„decadele”, fiind unul dintre cei mai frecvenţi animatori ai
discuţiilor organizate. Alice Voinescu l-a cunoscut la Pontigny şi a
avut o mare admiraţie pentru el. A fost oaspete în casa lui, au
întreţinut o corespondenţă de-a lungul anilor. A fost adânc îndurerată
 la moartea lui, în 1951, când i se luase dreptul de semnătură, a suferit
că nu poate scrie sau conferenţia despre el, dar cititorul va găsi în
Jurnal un adevărat eseu dedicat marelui ei prieten dispărut.
14. Marioara, soţia lui Alexandru Nasta, prietenă cu Alice Voinescu.
15. Sora Alicei Voinescu, născută Steriad, măritată cu Ionel Sachelarie,
avocat, stabiliţi o vreme la Câmpulung, unde Alice Voinescu îşi face
vacanţele până când familia se va muta la Bucureşti.
16. Tantzi Cocea, actriţă.
17. Prieten apropiat al lui Colea Musicescu şi al lui Stelian Voinescu, a
cărui moarte fulgerătoare a produs o adâncă durere în familie şi în
cercul de prieteni. Cu prilejul ceremoniei funebre, Alice Voinescu
face o descriere a familiei sale din partea soţului de care va rămâne
ataşată până la sfârşitul vieţii.
18. Soţia lui Ionel Crătunescu.
19. Tilică Ioanid, avocat, politician, prieten al soţilor Voinescu. Tatăl lui
Ion Ioanid, autorul volumelor de memorii Închisoarea noastră cea de
toate zilele.
20. Marius Nasta, renumit pneumoftiziolog, mai târziu academician, şi
fratele lui, Alexandru, director la Creditul Agricol Ipotecar.
21. Valérie Musicescu, sora mai mare a Alicei Voinescu. Mama
Maricichii, căreia Alice Voinescu îi dedică Jurnalul.
22. Soţia lui Marius Nasta, femeie frumoasă şi de o mare distincţie, care
s-a bucurat de admiraţia şi prietenia Alicei Voinescu. Revenită din
domiciliu obligatoriu, Alice Voinescu a locuit o vreme în casa ei.
23. Băiatul lui Valérie, mort la o vârstă fragedă.
24. Ecaterina Pitişteanu (Tity), prietenă apropiată a Alicei Voinescu,
aparţinând unei vechi familii de boieri olteni. Alice Voinescu era
invitată în vacanţe la moşia ei, Polceşti, pe valea Mostiştei. Alice
Voinescu a atras-o în diferite acţiuni sociale; în pofida divergenţelor
de păreri, prietenia lor a rămas nezdruncinată.
25. Jean Paul Sachelarie, fiul Mariettei şi al lui Ionel, nepotul Alicei
Voinescu.
26. Fiica lui Roger Martin du Gard.
27. Titlul unui volum de Paul Claudel (1868-1955), poet francez.

1930
1. În urma unui vis, pe care l-a considerat premonitoriu, Alice Voinescu a
rămas obsedată că va muri de tânără, şi anume în a cincea zi după Sf.
Ion. Obsesie mărturisită în Jurnal până în ultimul ei an de viaţă.
2. Cecilia Lupu (Madame Lupu, Coana Cecilia).
3. Principesa Ileana şi Anton de Habsburg.
4. Titlul corect: Numquid et tu? de A. Gide.
5. Cella Voinescu, soţia pictorului W. Siegfried.
6. Filippo Tommaso Marinetti (1876-1944), scriitor italian.
7. La Câmpina au locuit, înainte de a se muta la Bucureşti, fratele lui
Stello, Mircea Voinescu, inginer, directorul Societăţii de Petrol
„Concordia”, şi soţia lui Régine. Alice Voinescu şi-a petrecut adesea
vacanţele aici şi la Timiş, unde exista un bazin de înot.
8. Paul Desjardins (1859-1940), universitar francez, eseist; iniţiator şi
organizator al „decadelor de la Pontigny”. E vorba, probabil, de
invitaţia căreia Alice Voinescu îi va da curs peste vară.
9. Poetul Octavian Goga.
10. Vintilă Brătianu (1867-1930), şeful Partidului Liberal.
11. Este vorba despre familia Nasta: fraţii Marius („Doctoraşul”),
Alexandru şi Traian, toţi medici, sora Maria (Mimy) căsătorită
Spandonidi şi soţiile primilor doi, Lulu şi, respectiv, Marioara.
12. Paul Zarifopol (1874-1934), critic, eseist.
13. A. Gide, R.M. du Gard, Jean Schlumberger, Fr. Mauriac, Chandeau,
Bernard Groethuysen – participanţi la precedentele ediţii ale
decadelor, cunoscuţi şi preţuiţi de Alice Voinescu.
14. Frank Martin (1890-1974), compozitor elveţian.
15. Soţii Théo şi Marie Van Rysselberghe aparţineau grupului de
intelectuali, artişti şi literaţi belgieni pe care îl frecventa A. Gide şi
erau vechi prieteni cu acesta. Fiica lor, Elisabeth, este mama lui
Catherine, fiica lui Gide. Marie (doamna Théo, „micuţa doamnă”)
este amică şi susţinătoare a grupului de la Nouvelle Revue Française
şi încă de timpuriu o înfocată admiratoare a operei lui Gide. Prietenă
devotată, prezenţă încântătoare, ea este deosebit de activă în cadrul
reuniunilor de la Pontigny, unde o cunoaşte Alice Voinescu.
16. Charles du Bos (Charlie) (1882-1939), scriitor francez. Din 1922
participă cu regularitate la decadele de la Pontigny, unde el şi Gide
dominau discuţiile organizate.
17. Maurice Emmanuel (1862-1938), muzicolog şi compozitor francez,
Robert de Souza (1865-1949), critic literar francez, Louis Massignon
(1883-1962), orientalist francez.
18. Femeie aparţinând unei comunităţi religioase în care se intră fără
jurământ de credinţă; un ordin călugăresc cunoscut ca fiind al
„cerşetorilor”, fiindcă trăieşte din mila publică.
19. Localitate în departamentul Yonne, cu un spital fondat în 1293.
20. Mică localitate în departamentul Yonne, cu o biserică gotică de la
sfârşitul secolului al XV-lea, şi case vechi, ruine medievale.
21. Localitate în departamentul Yonne, renumită pentru vinurile ei.
Biserică de la sfârşitul secolului al XII-lea.
22. Paul Desjardins (vezi şi nota 8) şi-a dedicat întreaga viaţă, în special
prin acţiunile întreprinse cu prilejul „decadelor de la Pontigny”,
creării unei republici a spiritelor europene, în afara oricăror
prejudecăţi şi bariere convenţionale. El cumpără şi restaurează abaţia
Pontigny şi, bun prieten cu A. Gide şi Roger Martin du Gard, propune
grupului de la Nouvelle Revue Française organizarea decadelor.
Scopul lui Desjardins era acela de „a reuni la Pontigny elita tuturor
 naţiunilor pentru a propovădui supremaţia inteligenţei, respectul
pentru civilizaţie şi cultură, proeminenţa legilor morale, întronarea
dreptăţii şi a adevărului, toleranţa între oameni, pacea”, aşa cum
scrie R.M. du Gard în Amintirile sale.
Astfel, începând cu 1910, se adunau vara la Pontigny scriitori, filozofi,
artişti, sociologi, savanţi care purtau discuţii pe teme fixate dinainte,
dar şi discuţii libere, profitau de biblioteca foarte bogată a gazdei,
făceau plimbări în împrejurimi, seara, după cină, se organizau jocuri
de societate, se făcea muzică. „Decadele” aveau importanţa unor
adevărate colocvii internaţionale pe teme de cultură, scopul lor fiind
tocmai acela de a crea coordonate spirituale comune întregii Europe.
Printre oaspeţii de la Pontigny s-au numărat: E.R. Curtius, T.S. Eliot,
Galsworthy, Bennett, Bunin şi alţii. Dintre francezi: Gide, Ch. du
Bos, Claudel, Mauriac, Valéry, Maurois, Malraux, R.M. du Gard,
Marie Van Rysselberghe. Aceste nume şi încă multe altele vor apărea
şi în Jurnalul lui Alice Voinescu, fapt important, dacă ţinem seama
că arhivele abaţiei au fost arse de Gestapo în timpul războiului,
singurele mărturii fiind însemnările de jurnal sau amintirile unora
dintre participanţi: Ch. du Bos, R.M. du Gard, Marie Van
Rysselberghe. Ca şi alţi participanţi de vârsta ei, după întâlnirile de
la Pontigny, Alice Voinescu resimţea nevoia de exigenţă faţă de sine
însăşi, de autodepăşire, asupra căreia revine de nenumărate ori în
Jurnal.
23. (Camera) „micuţei doamne”, doamna Théo Van Rysselberghe.
24. Aici cu sensul de interval de timp disponibil între Entretiens.
25. Deşi, iniţial, se prevăzuseră mai multe întâlniri la Pontigny în cursul
unui an, cu timpul s-a ajuns ca acestea să fie în număr de trei, câte
zece zile, pe timpul verii. După cum se poate constata, Alice
Voinescu a participat în 1930 la două decade.
26. Arthur Fontaine, literat şi om politic francez.
27. Raymond Aron (1905-1983), filozof, sociolog francez; Vladimir
Jankélévitch (1903-1985), filozof francez.
28. Localitate în departamentul Yonne. Remarcabilă bazilica romană
„Madeleine”, fostă abaţie.

1931
1. Nicolai Hartmann (1882-1950), filozof german, conducea pe atunci un
seminar la Universitatea din Marburg, unde, în 1911, Alice Voinescu
audia cursurile profesorului Hermann Cohen.

1932
1. Personaj legendar, erou al piesei omonime a lui Hugo von
Hofmannstahl. Este vorba despre un om care urmează să apară în faţa
lui Dumnezeu fără să se fi pregătit pentru aceasta. H. pune problema
salvării sufletului: omul în faţa morţii.
2. Hugo von Hofmannstahl (1874-1929), scriitor austriac, autorul dramei
în versuri, într-un act, Jedermann.
3. Criticul de muzică Emanoil (Mănucă) Ciomac (1890-1962).
4. Soţia lui Emanoil Ciomac, pianistă, profesoară la Conservatorul Regal
de Muzică şi Artă Dramatică.
5. Albert Thomas (1878-1932), om politic francez, apropiat al lui Paul
Desjardins.
6. Denis de Rougemont (1906-1985), scriitor elveţian de expresie
franceză.
7. E vorba despre lucrarea lui Rafael Madona cu scaunul, aflată la
Palatul Pitti din Florenţa.
8. Asociaţia Creştină a Femeilor, fondată de Regina Maria în 1919.

1933
1. Tilică Burileanu, guvernator al Băncii Naţionale, prieten de familie.
2. Colea Musicescu, cumnatul Alicei Voinescu, soţul lui Valérie, tatăl
Maricichii. Profesor de matematici, cultivat, iubitor de literatură, a
tradus din plăcere şi a publicat câteva cărţi.
3. Alphonse Dupront, directorul Institutului Cultural Francez din
Bucureşti.

1934
1. I.G. Duca, prim-ministru, este asasinat de legionari în ziua de 29
decembrie 1933 pe peronul gării Sinaia.
2. Ernest Jones (1879-1958), psihanalist englez, biograful lui Sigmund
Freud.
3. Sabina Cantacuzino (Coana Sabina) (1863-1944), fiica cea mai mare a
lui Ion C. Brătianu, prezenţă activă, în epocă, în viaţa culturală a
Bucureştiului. Cartea despre care vorbeşte Alice Voinescu trebuie să
fie volumul de memorii Din viaţa familiei Ion C. Brătianu.
4. Savantul dr. Ioan Cantacuzino (1863-1934), biolog şi medic, om de
vastă cultură, cu alese calităţi sufleteşti.
5. Aici este descris renumitul avocat Istrate Micescu.
6. Maricel Holban, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei,
traducătoare, pe atunci asistenta lui N. Iorga.
7. Cumnata lui N. Iorga.
8. Asociaţia Creştină a Femeilor (vezi nota 8, an 1932).
9. Natalie Slivici, directoarea secţiei elevelor din A.C.F., prietenă cu
Alice Voinescu.
10. Soţia pictorului W. Siegfried, fiica bunei prietene a Alicei Voinescu,
Cora Voinescu.
11. Universitatea Liberă, înfiinţată după 1918, cu aportul considerabil al
Sabinei Cantacuzino, care i-a fost preşedintă până în 1944, anul
morţii sale, şi care s-a îngrijit să aducă aici conferenţiari dintre
 numele strălucite ale ţării: N. Iorga, George Enescu, George
Georgescu, George Oprescu, Sextil Puşcariu şi mulţi alţii. Invitată să
susţină un ciclu de conferinţe de istorie a filozofiei, Alice Voinescu
refuză dintr-un exces de scrupulozitate.
12. Referire la Grupul Oxford din România, în a cărui organizare se
implicase şi Alice Voinescu. Mişcare antebelică engleză de
revitalizare a creştinismului, Oxford Group n-a găsit până la urmă, la
noi, decât o neînsemnată şi sporadică aderenţă.

1936
1. Yvonne Wright (Yvona), româncă măritată cu un diplomat englez,
apropiată Alicei Voinescu în activităţile legate de Grupul Oxford.

1937
1. Ghighi Djuvara, profesor de filozofia dreptului la Facultatea de Drept
din Bucureşti. Coleg de facultate cu Stello, prieten din tinereţe al
Alicei Voinescu.
2. Nicolas de Malebranche (1638-1715), orator şi filozof francez.
Lucrări: Despre căutarea adevărului, Dialoguri despre metafizică şi
religie.
3. Scriitorul Gala Galaction (1879-1961), foarte apropiat de Alice
Voinescu, ca om şi ca preot, fiind duhovnicul ei.
4. Membri ai organizaţiei legionare Garda de Fier.
5. Căminul Artelor.
6. Studenta Alicei Voinescu.
7. Maria Ana (Mariana) Murnu (născută Anastasiu), studenta Alicei
Voinescu, din grupul de tineri prieteni, „copiii”, cum îi numea Alice
Voinescu, admiratori statornici ai profesoarei. Şi ea, şi soţul ei,
pictorul şi sculptorul Ion Murnu, cu respect şi caldă afecţiune, i-au
 fost aproape până la sfârşitul vieţii. Deţinătoarea unor manuscrise ale
Alicei Voinescu, printre care şi cel al Jurnalului, editoarea volumului
Scrisori către fiul şi fiica mea (Ed. Dacia, 1994).
8. Filosoful C. Rădulescu-Motru (1868-1957).
9. Haig Acterian (1904-1943), poet, regizor, teatrolog, soţul actriţei
Marietta Sadova.
10. Scriitorul Mircea Eliade (1907-1986).
11. Vassi Paraschivescu, de la A.C.F.
12. Prietenă apropiată cu Alice Voinescu, mama Cellei şi soacra
pictorului W. Siegfried.
13. Scriitoarea Lucia Demetrius.
14. Soţia dr. Nissim, prieten al Alicei Voinescu la care apelează pentru
sfaturi şi consultaţii.
15. Doamna de onoare a reginei.
16. Regina Maria.
17. Nepoţii Alicei Voinescu, cei doi băieţi Satinover: Nicu şi Nellu.
18. Femeia de serviciu.
19. Actriţa Marietta Sadova, soţia lui Haig Acterian.
20. Pe terenul ei, la Balcic, Regina Maria a construit o casă de piatră,
destinată să fie colonie de vară pentru aproximativ 80 de membre ale
fundaţiei ei, Asociaţia Creştină a Femeilor, căreia îi destinase în
acelaşi scop şi clădiri importante la Bran, la poalele castelului, şi în
nordul Transilvaniei, la Bomemisa, lângă Sălaj.
21. Scriitoarea Bucura Dumbravă, pe numele ei adevărat Fany Seculici.
22. Frozy Boerescu, fiica lui Vasile Boerescu.
23. Prietenă cu Natalie Slivici.
24. În vara anului 1936, Alice Voinescu făcuse o călătorie de
documentare la Londra, în vederea organizării la Bucureşti a
Grupului Oxford.
25. Irinel Malaxa, fiica industriaşului Nicolae Malaxa, la a cărui
rugăminte Alice Voinescu se ocupa de instrucţia tinerei pentru care
avea o deosebită afecţiune.
26. Nepotul Alicei Voinescu, băiatul soţilor Colea şi Valérie Musicescu,
mort de mic copil.
27. Sterie Steriadi (Sterică), avocat, doctor în drept la Paris, tatăl Alicei
Voinescu, mort pe când aceasta era abia o adolescentă.
28. Domniţa Ileana.

1938
1. Grupul Oxford.
2. Glumă amicală, cunoscută fiind aspiraţia Alicei Voinescu spre înălţare
spirituală.
3. Dida Buescu. Graficiană, profesor la Institutul de Artă „Nicolae
Grigorescu”, unde a înfiinţat secţia de Textile.
4. Apărut în 1936 şi tradus ulterior în româneşte, romanul lui Charles
Morgan a făcut vogă la Bucureşti.
5. W. Siegfried, pictor şi scenograf.
6. Evocarea se referă la vizita făcută Reginei de către Alice Voinescu în
data de 8 septembrie 1937.
7. Fundaţie a Reginei Maria.
8. Organizaţie de tineret întemeiată de Carol al II-lea, urmând să
înlocuiască Cercetăşia condusă de Principesa Ileana (fete) şi de
Prinţul Nicolae (băieţi).
9. Viorica Litzica, directoare, şi Nissa Cămărăşescu, comandant, la
Străjerie.
10. Cursul ţinut de Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez din
Bucureşti.
11. Reşedinţa lui Jean Schlumberger, în Normandia, lângă Lisieux.
12. Piesă în cinci acte de François Mauriac (1937).
13. Personajul principal din Asmodée, Blaise Couture, una din figurile
cele mai puternice din dramaturgia lui François Mauriac, în care cei
avizaţi l-au recunoscut pe Paul Claudel.
14. Titlul corect, Saint Saturnin, cea mai importantă operă a lui Jean
Schlumberger, apărută în 1931 şi în care Gide vedea un avertisment
premonitoriu al celui de-al doilea război mondial.
15. Gabriel Marcel (1889-1937), filozof şi scriitor francez.
16. Proprietatea familiei Gide din Normandia, La Roque Baignard, unde
André Gide şi-a petrecut vacanţele în copilărie şi pe care a vândut-o
în 1900. În această plimbare, Alice Voinescu nu vede decât pe
dinafară castelul fostei proprietăţi a lui Gide, preluată la un moment
dat de părinţii lui Schlumberger.
17. François Guizot (1787-1874), om politic şi istoric francez.
18. Fiul lui Jean Schlumberger.
19. Constantin (Bob) Malaxa, fiul marelui industriaş, fratele lui Irinel.
20. Soţia lui Marc Schlumberger.
21. La Braffy.
22. Discuţia se poartă în preziua acordului de la München, care va
însemna începutul destrămării Cehoslovaciei.
23. Nicolae Malaxa îi oferă Alicei Voinescu un apartament în blocul lui
de pe bd. Magheru.

1939

1. Inginer Petre Bulighin, prieten de familie.

2. Mariana Murnu se afla înaintea unei grele operaţii pe care urma s-o
suporte.
3. Alice Voinescu nu a avut copii, dar şi-a iubit nepoţii, le-a urmărit cu
grijă evoluţia şi i-a ajutat pe cât a putut. Şi-a urmărit, cu interes şi
 afecţiune, studenţii – care o adorau – mulţi fiindu-i mereu în preajmă
şi nu puţini dintre ei rămânându-i prieteni pe viaţă. Pe toţi aceştia
Alice Voinescu îi cuprinde sub apelativul „copiii” sau „copiii mei”.
4. Cursul lui Alphonse Dupront despre Pascal.
5. După instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, la 10 februarie 1939,
toţi demnitarii, membri ai Frontului Renaşterii Naţionale, erau
obligaţi să poarte o uniformă albă.
6. Piesă a lui Paul Claudel.
7. Scriitoarea Lucia Demetrius a cărei mamă era evreică.
8. Constructorul Solness, personajul principal al piesei omonime a lui H.
Ibsen. Alice Voinescu îl scrie în germană.
9. Frank Wedekind (1864-1918), scriitor german, reprezentant al
expresionismului.
10. Soţia lui Gh. Tătărăscu.
11. Vladimir Ghika (împreună cu fratele lui, Dimitrie, din stirpea
domnitorului Gr. Ghika al IV-lea), doctor în medicină, diplomat;
convertit la catolicism, este misionar în Extremul Orient, apoi în
cartierele „roşii” ale Parisului. Înalt prelat catolic. În timpul
războiului revine în ţară, apoi este arestat de comunişti şi moare în
închisoarea Jilava.
12. Gânduri pentru fiecare zi.
13. „Dialogue avec André Gide”.

1940

1. Probabil afacerea Max Auschnitt.

2. Ion Nonna Otescu (1888-1940), compozitor, dirijor, pedagog.
3. Mihail Jora (1891-1971), compozitor, dirijor, pianist. Coleg cu Alice
Voinescu la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, al
 cărui rector a fost în 1941, atât el, cât şi soţia lui, Lily, sunt prieteni
apropiaţi ai Alicei Voinescu.
4. Un tânăr avocat, virtual logodnic al Maricichii, răpus de gripă.
5. Jacques Copeau (1879-1949), actor, director de teatru, scriitor francez.
Prieten cu A. Gide. Alice Voinescu l-a cunoscut la Pontigny.
6. Charles Péguy (1873-1914), poet francez.
7. Noul director al Institutului Francez.
8. Stelian Popescu, om politic cu vederi de dreapta, directorul ziarului
Universul; Pamfil Şeicaru, ziarist de extremă dreapta, directorul
cotidianului Curentul.

1941
1. Şeful Gărzii de Fier, membru în guvernul Ion Gigurtu din iulie 1940.
2. Dan Nasta, actor, regizor, colecţionar de artă; student al Alicei
Voinescu.
3. Lucrare a lui Corneliu Codreanu, ideologul mişcării legionare.
4. Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat Stelian Voinescu. Mai
departe, în Jurnal, Alice Voinescu va scrie: „la tine” sau „sus”.
5. Nepotul Alicei Voinescu din partea Réginei, soţia lui Mircea Voinescu,
fratele lui Stello.
6. Ionel Şoneriu, om politic, secretar general în Ministerul de Externe
sub guvernul Argetoianu şi soţia lui Zizelle.
7. Ionel Şoneriu, om politic, secretar general în Ministerul de Externe
sub guvernul Argetoianu şi soţia lui Zizelle.
8. N. lorga a fost cel mai de seamă dintre profesorii Regelui Mihai.
9. Doamnă de onoare a Reginei Maria.
10. Publicaţie care apărea la Sibiu sub conducerea lui Zaharia Boilă.
11. Cartea Alicei Voinescu Aspecte din teatrul contemporan, apărută
recent.
12. Familia Nasta.
13. Aurora Nasta (Rory), traducătoare şi eseistă; studentă a Alicei
Voinescu, apoi asistenta ei la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă
Dramatică.
14. Ion Moţa şi Vasile Marin, cei doi legionari morţi în războiul civil din
Spania.
15. V.I. Popa (1895-1946), prozator şi dramaturg, regizor; actriţa Maria
Mohor era soţia lui.
16. Casă părăsită de familia Satinover sub imperiul noii legislaţii
antisemite, Nicu Satinover, cumnatul Alicei Voinescu, fiind evreu.
17. Florica, văduva pictorului de marine Voinescu, şi Marica, văduva
scriitorului Mateiu Caragiale, fiicele scriitorului G. Sion.
18. Iza (Isa) Sion, nepoata „bătrânelor Sion”, prezentă la cenaclul
„Sburătorul” al lui E. Lovinescu.
19. Irinel Malaxa s-a căsătorit cu dr. Gh. Emil Palade, eminentul savant
de mai târziu, laureat al Premiului Nobel.
20. Sanda Tătărăscu Negroponte, fiica fruntaşului liberal Gh. Tătărăscu,
şi soţul ei.
21. Implicat în mişcarea legionară, Haig Acterian a fost condamnat în
1941, trebuind să aleagă între a face închisoare sau a merge pe front.
A fost trimis în linia întâi şi a murit în 1943.
22. Alice Voinescu primise cartea cu dedicaţie de la autorul ei, Jean
Schlumberger, în 1938 (vezi nota 14, anul 1938); este sigur că acum
o reciteşte.
23. Ion Marin Sadoveanu (1893-1964), romancier şi eseist.
24. Maurice Barrès (1862-1923), scriitor şi om politic francez.
25. Verişoara Alicei Voinescu, soţia generalului Nicolae Pantazi,
ministru de război.
26. Soţia dr. Nissim şi fiica lor, Mioara, pe care Alice Voinescu o va
ajuta să se înscrie la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială.
27. Cornel, soţul Ilenei, femeia de serviciu a Alicei Voinescu, poliţist la
Circulaţie şi poreclit în consecinţă „Stopul”. Referindu-se la
amândoi, Alice Voinescu îi va numi „Stopii”.
28. Mişu Paleologu şi Alexandru, fiul lui, alintat în familie cu numele de
Puff.
29. Fiica generalului Florescu, măritată cu Tilică Burileanu, guvernatorul
Băncii Naţionale, şi fiul lor, Aldea, aviator, căzut prizonier pe front.
Yvonne Burileanu era preşedinta Crucii Roşii de pe front.
30. Fiica generalului Florescu, măritată cu Tilică Burileanu, guvernatorul
Băncii Naţionale, şi fiul lor, Aldea, aviator, căzut prizonier pe front.
Yvonne Burileanu era preşedinta Crucii Roşii de pe front.
31. Henri Focillon (1881-1943), istoric de artă şi estetician francez.
32. Profesor de română la liceele „Moteanu” şi „Aurel Vlaicu”.
33. Directoarea Şcolii Centrale de fete, sora industriaşului Malaxa.
34. Valenţa Boteanu (născută Musicescu), sora Florichii şi a lui Colea,
cumnata Valériei, sora mai mare a Alicei Voinescu.
35. Grefa pe os la operaţia nereuşită suportată de Mariana Murnu în
Franţa.
36. Nepotul lui Stelian Voinescu.
37. Louis Jouvet (1887-1951), actor, regizor, om de teatru francez;
Reflecţii despre teatru.
38. Louis Jacques Daguerre (1787-1851) a inventat diorama şi apoi a
perfecţionat fotografia. În 1838 a obţinut primele „dagherotipuri”.
39. Proprietate a familiei Réginei Voinescu, cumnata Alicei Voinescu.
40. Oraş din Franţa, situat la nord de Paris, având o vestită catedrală
gotică (sec. XIII-XIV) cu superbe vitralii; construcţie neterminată.
41. Lucie, soţia lui Constantin Brăiloiu.
42. Mihail Andricu (1894-1974), compozitor, pianist acompaniator,
critic muzical, pedagog.
43. Frate cu Dinu, amândoi nepoţi ai lui Mircea Voinescu din partea
Réginei.
44. Porecla lui Puiu, soţul lui Tity Pitişteanu.
45. Iubita lui Victor Hugo. O dragoste care a durat cincizeci de ani, chiar
şi dincolo de mormânt, poetul stingându-se din viaţă la doi ani după
moartea iubitei sale.
46. Al. Tzigara-Samurcaş (1872-1958), profesor de istoria artei la
Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică; Sandu, fiul lui, poet
şi pianist.
47. Saint-Gervais-Les-Bains, staţiune de ape termale şi de sporturi de
iarnă în Haute-Savoie, Franţa, unde invitaţii la Pontigny din 1929
făcuseră probabil o excursie.
48. Paleologii, familia lui Mişu Paleologu.
49. Andrei, fiul lui Mihai Paleologu din a treia căsătorie, cu Mimy
Ştefănescu.
50. Constantin Brăiloiu (1893-1958), etnomuzicolog, compozitor, critic
muzical, coleg cu Alice Voinescu la Conservatorul Regal de Muzica
şi Artă Dramatică.
51. Veturia Goga, cea de a doua soţie a poetului Octavian Goga, aflată în
anturajul lui Ion Antonescu şi având o puternică influenţă asupra lui.
52. Formulă de alint cu referire la începuturile prieteniei lor, pe când
Alice Voinescu audia cursuri de filozofie la Marburg, în Germania.
53. Fratele mai mare al lui Stelian Voinescu, mort de tânăr.
54. În plină perioadă de persecuţie a evreilor, Nicu Satinover, cumnatul
Alicei Voinescu, era foarte îngrijorat de soarta familiei sale, mai ales
pentru fiul său Nellu.
55. Ion Zamfirescu, istoric literar. Lucrarea la care se referă Alice
Voinescu este teza lui de doctorat, publicată în 1941, Spiritualităţi
româneşti.
56. Mariana, soţia lui Ion Zamfirescu, profesoară la liceul „Regina
Maria”; fiica Florichii Rarincescu, prietena Alicei Voinescu.
57. Filozoful C. Noica.
58. Frontul Renaşterii Naţionale, înfiinţat de Carol al II-lea.
59. Mihail Jora era rectorul Academiei Regale de Muzică şi Artă
Dramatică şi era sărbătorit la împlinirea vârstei de cincizeci de ani.
60. Regele Mihai I.
61. Actorul Mircea Şeptilici, student al Alicei Voinescu.
62. Asociaţia Tinerelor Fete.
63. Tanţi Georgescu, verişoară cu Mihai (Ică) Antonescu.
64. Maria Rosetti Teşcanu. Căsătorită cu G. Enescu după moartea
primului ei soţ, Mihai Cantacuzino, fiul lui Gh.Gr. Cantacuzino
Nababul.
65. Fiica lui Stelian Popescu, directorul ziarului Universul.
66. Matematicianul Henri Matyla Ghika, fiul Mariei Costescu (născută
Ghika), ofiţer de marină, diplomat, cunoscut însă mai ales ca autor al
lucrării Le nombre d’or, subintitulată Esthétique des proportions
dans la nature et dans les arts, cu o prefaţă de Paul Valéry.
67. Marie Odobescu (născută Cantacuzino), soţia generalului Goe
Odobescu.
68. Pictorul Gigi Tomaziu, nepotul lui G. Enescu.
69. Ştefan (Afane) Teodoreanu, pictor, fiul scriitorului Ionel Teodoreanu.
70. Constantin Silvestri (1913-1969), compozitor, dirijor, pianist.
71. Smaranda Atanasoff, pianistă, nepoata Alicei Voinescu, fiica
Valenţei, sora lui Colea Musicescu, deci nepoata lui şi a Florichii
Musicescu.
72. Ministrul C. Argetoianu.
73. Biserica Albă, pe Calea Victoriei, în imediata apropiere a locuinţei
de atunci a lui G. Enescu.
74. Soţia dirijorului George Georgescu (1887-1964).
1942
1. Ghita Mendl Shapira, pianistă, soţia unui cunoscut bancher.
2. Florica Musicescu (1887-1969), profesoară de pian la Conservator,
fiica lui Gavriil Musicescu, sora Valenţei şi a lui Colea, cumnatul
Alicei Voinescu.
3. Arthur Fontaine, scriitor francez, cunoscut de Alice Voinescu la
Pontigny.
4. O idee pentru ciclul de conferinţe „Permanenţe”, pe care Alice
Voinescu îl ţinuse la Radio pe când Stello era încă în viaţă.
5. Eufrosina, căsătorită Neniţescu, fiica ministrului Vasile Boerescu.
6. Mariella Seulescu, preşedintă a Crucii Roşii pe front, unde îi moare
cel de al treilea băiat.
7. Cella Delavrancea, căsătorită Lahovari.
8. Scriitorul Emanoil Bucuţa (1887-1946).
9. Tatăl Aurorei Nasta, studentă şi apoi asistentă a Alicei Voinescu la
Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică.
10. Bâzu Cantacuzino, fiul Marucăi din căsătoria cu Mihai Cantacuzino.
11. Scriitorul V. Demetrius (1873-1942), tatăl Luciei Demetrius.
12. Actriţa Lucia Sturdza-Bulandra (1873-1961).
13. Mihai Rădulescu, studii juridice, o vreme în diplomaţie; violonist,
critic muzical. Arestat cu grupul C. Noica, Dinu Pillat; potrivit
versiunii oficiale, s-a sinucis în închisoare, dar se pare că a murit sub
anchetă.
14. George Georgescu.
15. Constantin Silvestri.
16. Georgette, născută Berindei, soţia lui Nonna Otescu.
17. Soţia lui Mircea Vulcănescu, pe atunci ministrul Finanţelor.
18. Nume dat lui G. Enescu în familie.
19. Biserica Radu Vodă.
20. Referire la Veturia Goga şi Veturia Focşa, din anturajul mareşalului
Antonescu.
21. Soţia lui I.G. Duca.
22. Eliza Brătianu (1870-1957), născută Ştirbei, soţia lui Ionel Brătianu.
23. Accidentul aviatic în care şi-a pierdut viaţa Minola, una dintre fiicele
Principesei Ileana.
24. Levit – preot la vechii evrei; haina de levit – o redingotă lungă.
25. Vila lui G. Enescu de la Sinaia.
26. Proprietatea Marucăi Cantacuzino, de lângă Bacău, pe care Alice
Voinescu o vedea ca loc ideal pentru reuniuni artistice aşa cum
Pontigny era pentru cele intelectuale.
27. Pianistă de notorietate în epocă.
28. Arhitectul G.M. Cantacuzino (1899-1960).
29. Fiica lui Bâzu Cantacuzino, nepoata Marucăi, scriitoarea Oana Orlea.
30. Fiul Muzei şi al lui Emanoil Ciomac, mort pe front.
31. Sculptoriţa Miliţa Petraşcu (1892-1976).
32. Directoarea Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, soţia lui Manoilă,
directorul Institutului de Statistică.
33. Xenia Costaforu, profesoară la Şcoala Superioară de Asistenţă
Socială.
34. E vorba de baletul lui Mihail Jora Demoazela Măriuţa, a cărui
premieră a avut loc pe 5 octombrie 1942 la Opera Română din
Bucureşti.
35. Laura Dragomirescu, soţia prof. Mihail Dragomirescu.
36. Bâzu şi Alis, fiul şi fiica Marucăi din căsătoria cu Mihai
Cantacuzino.
37. Nicolai Hartmann, profesor la Universitatea din Marburg unde Alice
Voinescu şi-a pregătit doctoratul.
38. H. Cohen, P. Natorp şi E. Cassirer – principalii reprezentanţi ai
mişcării filozofice neokantiene de la Marburg (1875-1933), numită
 „Şcoala de la Marburg”.
39. Fiica cea mai mică a scriitorului Gala Galaction.
40. Piesă de Mihail Sorbul (1885-1966).
41. Profesorul şi criticul Mihail Dragomirescu (1868-1942).
42. Isaiia Răcăciuni, fratele artistului comic N. Stroe, secretar literar din
1933 la Fundaţiile Regale.
43. César Franck (1822-1890), compozitor francez.
44. Friedrich Storck, sculptor, profesor la Academia de Arte Frumoase.
 1943

1 ianuarie

Dragule, iar sunt singură acasă, tu unde eşti? Revelion la Mircea. Fără
antren. Cei tineri plecaseră, noi cu plumb în aripi. Totuşi atmosferă
caldă. Nicu şi Aurora mi-au luat o geantă superbă. Marietta, două batiste
foarte frumoase. A fost un răspuns la umoarea mea oribilă de azi când
mă simţeam oropsită şi părăsită, pusă în debara.

1 ianuarie

Ziua de azi a început agitată de telefoane, buchete de flori, vizite. La

Biserică am ajuns la sfârşit. M-am ales doar cu miruirea. Dejun
simpatic, dar am îngheţat. După ora cinci, la mine flori, ceai bun,
prăjituri din plin şi o atmosferă delicioasă cu Jeanetta, Marietta, Ionel,
Dan Nasta, apoi Rory. Iar cadouri şi un splendid caiet de notiţe de la
Dan. Nevoia de dragoste pe care o resimţeam atât de dureros a fost
împlinită ca un răspuns. Cearta Ilenei cu „Stopul”, plânsul ei curios,
brutalitatea lui mi-au confirmat că primitivitatea acestor oameni
justifică pe cei care îi tratează drept inferiori.
3 ianuarie

Vin de la muzică. Mă întorc echilibrată şi cu un elan care e semn de

sănătate. Am totuşi nevoie de un singur lucru: certitudinea prezenţei tale
lângă mine, din când în când măcar. Mare crampon sunt, dragoste,
efectiv. Nici acolo nu scapi de mine? Dar îmi e dor, ce să fac?

5 ianuarie

Astă-seară muzică. Lume prea multă, mondenitate. Dar când a cântat

Beethoven amuţise toată gâscăria din noi. La pian, prima dată l-am auzit
pe Maestrul cântând Marşul funebru din Eroica, apoi Parsifal. Din
mâinile lui creşte o lume nouă, mai clară, mai puternică, frumoasă.
Plutea o rugăciune ascultată în aer. Maruca e totuşi factice, sosirea atât
de târzie e ostentativă. Ghita Shapira spunea că are răutate în ochi. E
ceva curios în ea, o nelinişte care vine din adâncuri – azi, cu tot farmecul
şi ţinuta ei extraordinară, simţeam în ea o agitaţie, dincolo de voia ei.
Păcat. Căci e atât de delicioasă, de vitală, de fermecătoare. Uneori trece
prin ochii ei ceva straniu. Atunci mă apucă durerea pentru el. Trebuie să
fie extenuat uneori de atâta exigenţă, care nici nu poate fi stăvilită,
fiindcă nu izvorăşte dintr-o conştiinţă ci dintr-un temperament anarhic,
fiindcă feminin. Azi îmi venea să urlu când Maestrul mi-a spus, ca unui
copil bătut: „sunt ciumat”. Dar de ce nu reacţionează mai tare? E pasiv.
Rezistă cu răbdare, dar ea are nevoie de luptă.

6 ianuarie
Visul de azi-dimineaţă cu trăsura care mă purta pe un munte şi caii
zburau „spre casă”. Oare e ultima porţiune de drum? Era spre un vârf, eu
stam ca şi lungită şi eram îmbrăcată în gri sau alb. M-a apucat iar teama
că s-a apropiat termenul. Mi-ar părea rău să trec din real în vis, dar am
spus: cum vrea Dumnezeu. Îmi pare rău că m-am risipit şi că n-am scris
şi făcut tot ce aş fi putut.

7 ianuarie

Discuţia de azi de la Marietta m-ar fi dezolat altă dată. Acum am

constatat cât sunt de liberă chiar de nevoia de a fi just apreciată. Azi am
constatat cu răceală aplecarea oamenilor de a-i umili tocmai pe cei care
au în ei o reală mândrie omenească. În mine simţământul de singurătate
s-a intensificat şi mai mult. „Trebuie să trăieşti singur pentru că mori
singur.” Trebuie să recunosc că suntem o ţară cu oameni ne-crescuţi şi
când nemţii ne tratează de ţigani, din punctul lor de vedere au dreptate,
când se referă la educaţia noastră. De ce or fi având oamenii nevoia de a
da interpretare malignă pornirilor celor mai cinstite? Îmi aduc aminte
cum mă trata de „ipocrită” Puiul Leprei când eram generoasă. Oamenii
nu pot înţelege o atitudine creştină, nu vor şi nu pot pentru că măsoară cu
criterii naturale pe când creştinul lucrează cu harul. Tu, Stelule drag, ai
înţeles asta când m-am întors de la Oxford şi ştiu bine că te-a influenţat
în credinţa ta. Azi am înţeles iar de ce au fost şi sunt persecutaţi
creştinii, de ce l-au crucificat pe Mântuitor, e supranatura care e
antipatică naturii, ca orice efort.

11 ianuarie
Am primit cu bucurie să vorbesc pentru Universitatea Liberă despre
problemele noi în roman. Trebuie să citesc ultimele apariţii, îmi va
schimba puţin orizontul. Să ţin deschişi ochii spre viitor. Am putere „în
aspiraţie”, semn bun, deşi umblu greu în zăpadă şi mi-e lehamite de
mine când mă văd în oglinda lui Ionică1. Îmi apare din oglindă o
cucoană de modă veche, îmbătrânită, incoloră, cu un cap de batracian,
cap de broască, cum spuneai tu, o cucoană gen provincie, mijlocie în
toate, esenţial inelegantă. Mă uit la toate contemporanele mele, chiar
mai vârstnice şi constat că ele au o expresie şi un colorit mai viu, pe
când eu m-am trecut vertiginos, un cap profund antipatic. Şi totuşi mă
cramponez de viaţă. Dumnezeu singur ştie cât e de rezistentă dorinţa de
viaţă în om? Adâncul sufletului meu e senin şi dacă o fi să plec, doresc
să las în urma mea tuturor un zâmbet. Mi-a fost toată viaţa sete de
zâmbete bune, calde, sincere şi, mulţumesc lui Dumnezeu, m-au
întâmpinat destule. În toate cazurile, vă rog pe toţi cei dragi, luminaţi, să
mă ajutaţi să trăiesc şi să mor creştineşte.

14 ianuarie

Dragul meu, sunt fericită că te-am visat noaptea asta de două ori. Îţi
mulţumesc pentru tandreţea ta, care îmi redă bucuria de a trăi, căci te
simt atât de aproape de mine. Aseară mă gândeam la tine citind o carte
despre francezi. E de necrezut ce poate face arivismul politic. Sunt
fericită să fi găsit confirmat sentimentul meu că poporul francez e
nevinovat de catastrofă. Clasa conducătoare va plăti precum merită.

16 ianuarie
M-am întors de la Institutul Francez – audiţia Pelléas et Mélisande – o
frumuseţe. Un Tristan interiorizat, spiritualizat, cu lumini cereşti în el.
Finalul, de o tristeţe adânc tragică. Imposibilitatea de a afla adevărul.
Atmosfera sălii foarte plăcută. Îmi amintea de Pontigny. Îmi e dor de
Franţa. Jean Saingevin îmi spunea: „Sunteţi una dintre ultimele persoane
care rămâneţi fidelă”. Săracii! Luptă cu spiritualitatea şi intelectualitatea
şi vor învinge cu ele. Lecţia cu doamna Sadoveanu simpatică, dar nu
trebuie să mai vorbesc eu atât. Aştept ceva bun, o veste bună, copiii
aseară foarte vii, imaginea viitorului.

20 ianuarie

Conferinţa pentru luni 25 ianuarie m-a luat în primire. Material destul,

dar grea redactarea într-o ordine plăcută şi logică totodată. Devin un
scandal pentru ai mei. M. îmi reproşează că sunt prea „balsam”. Îi
şochează lupta mea de a fi cât mai obiectivă, fără pasiuni în judecata
oamenilor. Ei se complac, cresc din pasiuni. Reflectam, în drum spre
şcoală, cât se izolează omul în maturitate. Se formează unicitatea lui. Să
urli cu lupii? Nu pot. Mă doare ura de comandă şi întreţinută cu o
retorică specială. Mă oboseşte agresivitatea ei. Mă doare parcă în foarte
mulţi agresivitatea ce-şi face drum pe toate căile. Décidément1*, noi,
românii de la oraş, suntem neciopliţi, cine spune „mârlani” are dreptate.
Primitivi, ţăranul are altă ţinută – oare o mai are? I-am văzut în spital.
Sunt subţiri. Numai mahalagiul e obraznic, ţanţoş, lipsit de modestie,
atotjudecător. Orăşenii toţi – lipsă totală de disciplină interioară. Copiii
sunt rău crescuţi. La Oxford, olandezii proclamau: când vreau, vreau!
Habar nu avem de abisurile noastre incapabile, neînfrânate şi totuşi
răspunzătoare!
 Nu am fost la vot, la şcoală, din nevoie de linişte şi spaţiu mare vital!
Îmi displac combinaţiile. Legionarii dovedesc o solidaritate puternică,
de aceea reuşesc. Uneori mă înspăimântă [Marietta] Sadova, e o
splendidă profesoară, dar am rezerve din punctul de vedere al ocultei pe
care o serveşte.

23 ianuarie

E noapte, peste douăsprezece, dragule, telefon cu Cristina şi Ady.

Stalingradul trebuie să fi căzut la ora asta. Nu ştiu ce să spun. Peste frica
de viitor, peste o vagă senzaţie de ieşirea din coşmar, peste gândul trist
că este o logică a realităţii pe care nici dorinţi, nici planuri, nici
sentimente nu o pot frânge, e o tristeţe mai concretă, mai reală, în gândul
că o mie trei sute de oameni sunt în dezolare. Sper pentru ruşi că nu vor
face crima să se răzbune pe aceşti eroi, că vor şti să-i onoreze. Dar ce s-o
petrece în ei, după luni de rezistenţă, de privaţiuni, de coşmar! Mă simt
frate cu ultimul dintre soldaţi, chiar neamţ. Ei nu au decât 300 şi noi 1
000, se pare. Pe ai lor i-au retras cu avioanele. Ai noştri au rămas,
săracii, afară dacă în ultimul moment nu va fi vrut Dumnezeu cu ei
altfel. Ady era frântă, Cristina B. descumpănită. I-am spus să-l ajute pe
soţul ei cu gânduri curajoase. Se roagă, tot timpul, săraca! Sunt de o
tristeţe şi o umilinţă… şi mă gândesc ce trebuie să fie pe eroii aceia care
au sacrificat totul. Sper ca armata noastră din Caucaz să fie salvată. Dacă
nu, atunci mă tem de mişcări interne la noi şi la nemţi. Ady spunea că e
lupta pentru credinţă! Dar e posibil să confunzi cu creştinismul
masacrele acestui război? Cred că se apropie ceasul socotelilor, vom
plăti poate şi noi, cei nevinovaţi, dar e inevitabil.
25 ianuarie

Dragule, trebuie să mă duc la Dalles să vorbesc pentru A.T.F. De ce mă

încurc eu singură cu asemeni corvezi?! Altădată îmi făcea plăcere, era
felul meu de a fi mondenă şi socială. Acum mi se pare inutil şi
superficial să vorbeşti în faţa unui public pe care îl pândeşte catastrofa!
Obiceiuri perimate, presimt vanitatea şi intempestivul, adică
anacronismul!

28 ianuarie

Dragule, am râs singură. Acum constat cât valorează eforturile mele

culinare! Am vrut să fac cozonac după reţeta Marioarei, am lăsat
conferinţa ca să tot alerg la bucătărie şi au ieşit pur şi simplu pietre de
teracotă! Mi-e milă de Cristina B. şi am un mare respect. La noi femeile
sunt strâmte la cap şi la inimă. Muieri mediocre, nu valorează nimic, ori
sunt sfinte, ori diavoli frumoşi. Ce ar fi să spun asta la conferinţă, dar
mai prezentabil?

1 februarie

Dragule, mă îmbrac pentru „Conferenţ”, a II-a. Sunt mai absentă sau mai
liniştită ca la prima. Totuşi am trac şi sentimentul zădărniciei. Nu am
poftă de vorbit. Surâzi? Va veni. Cum vrea Dumnezeu.

5 februarie
Puiule drag, vreau să-ţi spun impresia dezolantă ce mi-a făcut vestea la
radio cu reportajul predării primilor germani la Stalingrad. Am simţit
solidaritatea cu „europenii” şi umilirea lor în faţa unor tineri sovietici.
M-a nenorocit. „Nu sunteţi prea tânăr, domnule comandant, pentru a
primi sabia unui general cu părul cărunt?” Văd surâsul obosit şi
deznădăjduit al germanului şi nu pot suporta gândul că rusul, tânăr şi
rece, a primit sabia cu un gest insolent. Sper totuşi că a fost respectuos şi
că a simţit onoarea unui curaj nenorocit. Acum aflai la Radio Londra că
de jumătate de oră venise vestea că ultimele căi ferate spre Caucaz sunt
în mâinile ruşilor, că, prin urmare, şi armata noastră şi cea nemţească de
acolo sunt complet încercuite. Pe unde se vor salva? Pe Marea Neagră.
Să fie posibil? Rostovul e şi el ameninţat şi cu el linia de rezistenţă pe
Don – Kursk a căzut? Nu numai linia ferată. După ritmul retragerii şi al
predărilor, am impresia că nemţii sunt istoviţi, nu mai pot să reziste, mă
sperie tonul apelurilor celor mari ai lor, care parcă sunt la capătul
eforturilor de a întreţine curajul naţiunii. Mă aştept de la o clipă la alta –
exagerez –, de la o zi la alta, să aud vestea că Hitler e răsturnat. Dacă se
opun S.S., apoi armatele nu mai luptă. Mă tem că a început avalanşa
predărilor. Şi apoi? Spaţiul pentru ruşi? Cum pot dori aşa ceva o Anglie
lucidă şi o Americă puternică? Dacă vor realmente să distrugă Germania,
cum se zice, apoi în mai puţin de douăzeci de ani Europa va fi vasala
ruşilor. Ce se petrece în capul acestor oameni cu răspundere? Aştept
intrarea turcilor în război, poate se va schimba soarta noastră. Numai de
nu ne-ar bombarda. Se precipită evenimentele, e un tempo pasionant. În
fond toată epoca e pasionantă. E cea mai decisivă bătălie între două
lumi. Eu nu pierd nădejdea pentru o formă mai echitabilă de înţelegere
între popoare.
Pui dulce, pic de somn.
5 februarie

Am suferit şi acum să aud la radio tonul de ură şi de dispreţ al franţujilor

de la Londra. Generalii de la Stalingrad, numiţi cu un ton de dispreţ,
fiindcă s-au predat en rase campagne2*. M-a jignit tonul celor ambuscaţi
la Londra, ieri de Gaulle a vorbit sever, ca unul care judeca fiindcă avea
dreptul să judece ostăşeşte, nu ca la cafenea. Oricât ar fi ura de mare, îi
şade bine omului civilizat să nu batjocorească nenorocirea celor care s-
au jertfit. Englezul, marţi, a fost mult mai decent în bucuria lui şi nu a
surâs o clipă cu satisfacţie când a fost vorba de ostaşi. Oare se poate
împăca delicateţea, omenia cu nevoia de răzbunare? Ce stupizi suntem
noi, oamenii! Ce frumoasă ar putea fi viaţa noastră dacă nu ne-ar otrăvi
prejudecăţile inimii! E o grozăvie cât putem fi de bestii, sub înfăţişarea
de oameni de cultură. Vestea că ai noştri se retrag în fuga şi în debandadă
înspre Crimeea şi Rostov nu mă atinge cu toată teroarea care ar trebui să
mă apese, e o durere încă abstractă, va veni şi vremea când să o trăiesc
cu fiinţa întreagă. Nu pot concepe ca ruşii să vină peste Europa. Logic e
posibil, intuiţia refuză această monstruozitate.

7 februarie

Durerea generalizată. Sunt şi unii care parcă nu au habar, trăiesc în

egoismul lor, cei ca mine însă plângem pentru amarul vremii. Discuţiile
în jurul războiului sunt odioase, am luat hotărârea să tac.

8 februarie
Să schiţez planul conferinţei despre tendinţele romanului, cu tine, dragul
meu. Îmi e cu neputinţă să citesc 10 romane în patru săptămâni. Deci: ce
e romanul ca gen literar şi cultural: renaşterea, conceptul omului ca
individ desfăcându-se din mediu, nucleu pentru mediul viitor. Problema
lui: Eul în cultură, veşnică readaptare a naturii omeneşti la cerinţele tot
mai mari ale culturii. Problema Eului în creştere, în căutarea sa mai ales
faţă de socialul cultural. Până aici, romanul à vol d’oiseau3* tendinţele
după epoci. Romanul francez – socialul: Romanul german – Eul. Azi:
tendinţe sociale? Nu cred. Sunt doar cadrul, vizat mai mult Individul,
Subiectivul, liberarea lui din forme şi convenţiuni care îl acoperă. Nu
introspecţie cu analiză psihologică, ci atitudine religioasă: omul şi
Dumnezeu. Socialul e intermediar. Exemplul. Finalul din Les Thibaut, J.
Schlumberger, Gide: ieşirea la iveală a autenticului. Roman –
destăinuire. Pirandello? Tendinţă religioasă, în sens larg. Nu e analiză
psihologică, ci destăinuire şi căutare de sine. Nu liberare de social, ci
liberare de forme vechi sau, mai bine-zis, revizuirea formelor vechi,
aşezare pe temelie nouă.
Nu fac o caracteristică a romanului nou, ci a problemelor şi
tendinţelor sale. Nu analizez pe autori, ci direcţia cea nouă.
Femeia – un aspect important. Canossa etc. Romanul feminin. V.
Woolf etc., dar şi bărbaţi ca Gide etc. Crearea femeii moderne şi
modelarea noului moral social.
În vreme de totalizare – Eul.
Nu mă interesează tendinţele diferitelor ţări, nici ale diferiţilor autori,
ci tendinţele comune.
Romanul ca formulă de artă, expresia subconştientului, mărturisirea.
Indiferent care sunt ideile politice, sociale ale autorilor ca şi ale
eroului, ce ne interesează e că iubirea, care era subiectul esenţial al
romanului, rămâne un prilej pentru explicitarea Eului. Pe vremuri,
iubirea era citadela intimă, opusă lumii, azi iubirea liberată a rămas ceva
mai intim prin care se afirmă Eul: raportul faţă de sine. O etapă în
adâncirea subiectului. Eul uman mai aproape de izvor. Aşa îl explic pe
Montherlant.
Romanul francez a fost cel universal. Acum cel englez şi cel german?
Aici, omul cel nou? Dar cel rus?

9 februarie

Veşti proaste de pe front. Mă apucă o jale îngrozitoare când mă gândesc,

fără să realizez propriu-zis viaţa de primejdii şi de privaţiuni a
oamenilor de acolo. Dar mai milă îmi e de ai noştri, mai smeriţi, mai
puţin pregătiţi, mai puţin pretenţioşi în toate. Totuşi înţeleg uneori că
atmosfera în care ei trăiesc e mai favorabilă adâncirii conştiinţei decât
viaţa anostă, egoistă, fără zgomot a majorităţii dintre noi, care am furat
vieţii aspectul ei esenţial, de aventură… Nevoia de „distracţie” a înlocuit
aventura şi acţiunea ei dinamizată cu o surescitare factice. Uneori înţeleg
că sunt oameni tineri doritori de a porni pe front. Mâine e 10 februarie,
ziua mea! Constat că am mai înţeles încă o serie de lucruri pe care le
condamnam înainte – şi încă o serie de renunţări care par a fi liberatoare.
Dar mai e mult până la stăpânirea totală a Eului pur. Uneori simt în mine
aspiraţii de a conduce mulţimi, puterea de a-i convinge, dar nu şi puterea
de a organiza viaţa altora.

10 februarie

Stelule drag, a trecut şi ziua asta, lume multă, toţi drăguţi foc, flori ca la
un „star”, cadouri, numai tu nu ai venit. Veştile de la Londra –
îngrijorătoare, curios! Ne ascultăm numai patimile. Sunt unii care
pretind că va fi foarte bine cu ruşii la noi. Inconştienţă. Dacă ar fi
umanitarism, aş înţelege, dar nu e decât pasiune muierească şi nici un
pic de dragoste pentru ţara lor. Alţii consideră România o cantitate
neglijabilă. Pesemne că e o străveche racilă românească de a trage la
străini, din duşmănie pentru ai tăi!

13 februarie

Aflai că Marietta e pe punctul de a vinde casa cu douăzeci şi cinci de

milioane. Aş fi încântată să le văd2 ieşind din strâmtoare şi Maricica să
fie considerată o partidă straşnică. Tu ştii cât am suferit noi de a fi fost
veşnic contaţi ca sărăntoci.

16 februarie

Pui mic şi dulce, romanul Der Heiligenhof de Stehr3 e impresionant.

Fantastic şi mistic, urmărind ţâşnirea lăuntrică a spiritului. Nunta Ilenei
se desenează cam fără nuntaşi. Vom face ca în Evanghelii, să-i chemăm
pe cei necunoscuţi. Veştile de pe front, atât de proaste, că nici nu-mi mai
vine să deschid radioul. Aşa cum ne blazasem de succese astă-vară,
acum am ajuns să ne blazăm de catastrofe. Totul e o chestie de
obişnuinţă. Acum cad cetăţile avalanşe – după Stalingrad, nu mai
contează. În mare ca şi în mic, sensibilitatea cere variaţie, altfel se
toceşte.

20 februarie
Nu am mai scris fiindcă mă culc obosită. Azi m-am zbuciumat pentru
nunta Ilenei, în fond, puteam să simplific dându-i banii. Cu Valérie am
fost chiar violentă. Nu ar face nici un gest de amabilitate pentru mine. Ai
avut total dreptate în ce-i priveşte pe ai mei.
Pui mic, ajută-mă pentru conferinţă, prima dată mă simt foarte golaşă.
De unde s-o încep şi s-o duc la sfârşit – e prea mult material, nu izbutesc
să-l cristalizez. Discursul lui Goebbels e semn că nemţii sunt la
strâmtoare, că regimul nazist se clatină. Dar noi? Dacă e adevărat că
Moscova ne propune pacea cu preţul Basarabiei, Bucovinei şi al
Dobrogei, ce se mai alege de noi? Mai mici ca la 1877?! Să-i răzbeşti pe
ruşi, da, fireşte, dar până la urma urmelor, se poate? Acum că s-au pus
bine cu japonezii, cine le mai poate veni de hac? Dacă Anglia e ceea ce
credem noi, acum o poate dovedi – să denunţe trădarea ruşilor şi să-i lase
pe nemţi să-i bată. Dar voi ştiţi mai bine ce vrea Dumnezeu. Am
impresia că lumea e un balamuc, când slăbeşte în mine evidenţa
prezenţei unui spirit ordonator.

21 februarie

Stelule scump, am făcut şi cununia Ilenei, pentru ca tu să te bucuri.

Numai mirii şi naşii au fost atenţi cum se cuvine. Noi, cucoanele,
vorbeam ca nişte păgâne.

22 februarie

Pui mic şi drag, aseară mireasa a sosit beată moartă. Are beţia tristă, am
râs cu lacrimi.
 Vizita sorei doctorului Popovici Lupa. Aceeaşi siguranţă puţin
agresivă, ca la fratele ei câtă vreme nu ştie cu cine vorbeşte. Când m-a
descoperit, s-a deschis, am petrecut jumătate de oră ca vechi cunoştinţe,
m-a înduioşat când mi-a sărutat mâna. Am vorbit de Nae Ionescu, a fost
una din femeile crescute de el, se simte, orice s-ar spune, a fost mare
putere în omul ăsta. Păcat că s-a adresat unei generaţii primare,
primitive sau că era diabolic. Poate avea un „Daimon” care în sufletul lui
de burghez român neorganizat, necristalizat s-a zăpăcit, s-a deşucheat, şi
mai ales pe alţii. Cred că în faţa lui Dumnezeu găseşte iertare. Avea o
dimensiune ieşită din comun! Ca şi Maestrul. O, acesta e unic de mare.
Şi azi am constatat la repetiţii cât e de creator.

25 februarie

Pui mic, aceste două zile state liniştit acasă, lucrând, citind, meditând
mi-au făcut foarte bine. Nu am ascultat radioul. De altfel vestea bună de
luni seara cred că ajunge pentru multe zile. Ne trebuie veşti senzaţionale
de două ori pe zi! Înţeleg că după un ritm de viaţă atât de accelerat,
ajungi blazat pentru viaţa normală.

26 februarie

Stelule iubit. Azi la muzică a fost o încântare! Haydn – simplu şi nobil,

cuprinzător. Dvořák: cuartet pe teme americane – o splendoare. Mişcarea
a II-a, plină de atmosferă, de nostalgie ca la marginea unui fluviu foarte
lat în natura luxuriantă. Partea a III-a, cavalcadă nebună pe cai mici, în
clar de lună. Culmea a fost cuartetul de Debussy. L-a repetat şi mai
frumos. O mărturisire angoasată – a unei drame intime. Fluid, făcut din
nuanţe, care se acumulează şi se desfac. Maestrul binedispus, liber. Lipsa
Maruchii nu-l mai îngrijorează, am impresia că se liberează, că se
regăseşte pe el.
O privire bună şi tandră pentru noi toţi. Aş vrea să-i fac o bucurie. La
telefon vocea Maruchii obosită – caută iar sensuri de viaţă la Teţcani, are
nevoie de absolut, n-are astâmpăr şi nu are smerenia obiectivităţii. Aici e
boala. Mişcarea egocentrică. La lecţie O. Cisek4 a scris splendid despre
Ifigenia, nu aş fi putut face mai bine. M-am trezit la 4 dimineaţa, nu pot
închide ochii. M-au luat gândurile cu Maricica. Mă dor sentimentele ce
le deşteaptă în anturaj. E stranie, da, dar oamenii sunt triviali, nu înţeleg
lupta omului cu viaţa decât după un singur calapod. M. e tipul de om cu
creştere grea. De ce simt ca o umilinţă faptul că nu şi-a găsit un bărbat?
De ce la altele nu mă supără? Resemnarea ei e dureroasă.

1 martie

Pui mic, dulce, drag „alt mărţişor”, când nu primesc decât flori fiindcă
nu mai pot purta alt mărţişor decât pe cel pe care mi l-ai dat acum trei
ani. La conferinţa lui Petrovici a lipsit o latură a „Misiunii filozofului”,
aceea a „neliniştii” pe care trebuie s-o aprindă ca problematică a vremii.
Mi-a desfăcut pofta de a vorbi despre roman. Mariana Zamfirescu foarte
tristă că nu vorbeşte ea despre roman, am simţit în ea nevoia de a se
manifesta, pe care nu o cred „ambiţie”, dar o ambiţie conjugală, nevoia
de a-i proba lui Ion valoarea ei intelectuală. Ea însă nu are cultura
filozofică necesară pentru un asemenea subiect. Poate ar fi vorbit mai pe
înţelesul publicului, dar nu îi dădea revelaţia noutăţii. Nu cred că mă
înşel. Cred că Părintele Gala ar fi fost cel mai capabil, poate şi Vianu. E
târziu, mâine vreau să finalizez conferinţa.
3 martie

La muzică, splendid! Schubert – cuartet cu două violoncele: superb!

Maruca bolnavă, figură desfigurată. Sper să revină acasă definitiv. Eu mă
neglijez cu frenezie, simt că nu mai pot îndrepta nimic. Dar nu-mi pasă.

5 martie

Azi la muzică, o minunăţie, cum ai spune tu: cuartet în Do minor de

Mozart, am plâns de jale, e cântecul unui om care ştie că trebuie să
moară în curând. Simt încă toate ritmurile lui libere, toată seninătatea,
dar şi melancolia. Brahms, foarte frumos! Schubert deschide porţile spre
o lume mai bună, mai pură. Primele două părţi sunt de anvergura unei
simfonii. Pentru a termina: andantele din cuartetul 9 de Beethoven! Şi
anul trecut a terminat tot cu ăsta. Se pare că e o pagină de muzică
profetică. Eu înţeleg că e o simţire nouă.

8 martie

Pui mic şi drag, trec zilele şi nu fac nimic de folos. Curs, bat apa în piuă
cu conferinţele şi tot aia! Dejun foarte simpatic la Zizella. Viaţa mă
învaţă tot mai mult că sufletul îşi creează singur circumstanţe pentru a
creşte, a se tămădui de unele defecte adânci. A trebuit să suport umilinţa
cu linişte ca să scap de ea. Nu înţeleg de ce nu mai vii deloc în vis. Oare
calmul meu mă face mai puţin permeabilă la prezenţa ta? Sunt mai
distrată, mai prinsă de viaţă? Ori nu mai eşti tu în sfera noastră? Pui mic,
te rog mult, ajută-mă să iasă bine conferinţa.
9 martie

„Romanul actual” se prezintă bine. Citind şi dictând lui Rori, avea alură.
Îl voi citi şi publicului ca să fiu sigură că nu pierd vremea. Nu crezi,
dragule, că pierd prea mult timp pentru o conferinţă? O voi redacta
pentru tipar.
Trebuie să recunosc astăzi că „toată dreptatea mea”, când trăiai, era
întemeiată pe o prejudecată, aceea a reciprocităţii. Iubirea însă nu cere
reciprocitate de tratament. Pentru a fi femeie şi soţie adevărată, trebuie
să iubeşti malgré tout4*. Acum înţeleg şi severitatea creştină pentru
vremea pierdută ireparabil. Trăiesc suferinţa arzătoare a remuşcării
pentru tot ce nu ţi-am dat, pentru severităţile mele morale care nu te
puteau ajuta. Ar fi trebuit să te iubesc pur şi simplu, aşa cum erai, să-ţi fi
iubit şi păcatele, te-ar fi putut ajuta să te tămăduieşti de ele. Scriu toate
acestea ca un fel de pedeapsă pentru mine, un fel de biciuire sufletească.
Ştiu că nu mai pot răscumpăra nimic din ce am greşit în trecut, dar simt
nevoia să-ţi mărturisesc ţie, celui pierdut pe vecie, cât te iubesc. Dacă nu
aş nutri nădejdea că intru în legătură cu tine în aceste reflexiuni, de ce
le-aş scrie? Ca să le las Maricichii ca experienţă care să-i profite? Nu
cred. Mă trezesc uneori sceptică în acest joc, din care am trăit totuşi
până acum. Mă trezesc că nu mă adresez cu adevărat ţie, ci mie însămi,
dar că port chipul tău! Ce curios fenomen psihic! Îmi amintesc
experienţa din timpul amorului meu de fată pentru tine, când într-o clipă,
evocându-ţi ochii, m-am confundat aşa de adânc cu tine. Uneori îmi fuge
gândul nicăieri, se opreşte, adoarme. Aşa şi acum, hoinăreşte, se pierde,
revine, iar se pierde. Te las, iubitule, cu un dor fără nădejde.

12 martie
Pui drag, conferinţa a fost bună, după mine foarte bună, nu ştiu dacă au
ştiut toţi să o aprecieze, dar ce-mi pasă… A fost grea. M-a bucurat
prezenţa lui Ghighi, Victor şi mai ales a lui Mişu. Ce i-o fi găsit pe toţi
să vină? Am fost foarte emoţionată, adică înduioşată de gestul lor, mă
simţeam întinerită. Nici tu nu lipseai. Atmosferă prielnică. Flori, violete
şi mărgăritar pe catedră, ca în zilele bune. Mă simt tânără prin puterea de
creaţie, dar fără frica şi emoţia tinereţii. Mâine trebuie să vorbesc
studentelor. Mă bucur.
Marţi spre miercuri ai venit în vis, drăguţ foc, îmi examinai pantofii şi
cu un fel de milă constatai că „nu sunt de cucoană” şi spuneai: „Săraca
de tine”, ca pe vremurile când erai atât de drăguţ şi cald şi duios cu
mine. Uite, dacă aş şti că vii regulat, chiar dacă nu te pot vedea şi simţi,
aş recăpăta voia mea cea bună integrală.

13 martie

Dragoste, azi la Facultate m-au decepţionat fetele, zgomot, neatenţie,

foarte puţine capabile să se intereseze de cele spuse. La Dalles cucoanele
şi elevele au sorbit această conferinţă, azi le simţeam cu capul în vânt.
De ce le vor fi forţând să asculte conferinţe? Se schimbă lumea, se
preface mentalitatea şi noi credem că-i mai prindem pe cei tineri cu ce
ne interesează pe noi. Era un lucru prea „subţire”. Le trebuie lucruri mai
„tari”. Ce e de făcut pentru o asemenea generaţie? De cunoscut, de
crescut conform temperamentului şi misiunii ei. Care e această misiune?
De ce să cred că sunt datori să perpetueze felul nostru de viaţă, idealul
nostru? Pe acesta avem noi să-l îndeplinim dar a rămas neîndeplinit prin
gândirea noastră. Ei îl au pe al lor. Mă străduiesc să-l desluşesc. Mă tem
că mulţimea tineretului nostru nu are habar de ce e un ideal, se
mulţumesc cu ţeluri practice, imediate. Consecinţa o vor simţi la vremea
lor. Au o mentalitate foarte redusă, dar nu numai ei ci întreg mediul.
Cred că nu se poate lucra cu ei ex-catedra, trebuie o apropiere mai intimă
„de clasă”. Le lipseşte familia, sunt sălbatici. În fond nu li s-a dat
exemplul cel bun, nu au văzut decât stări negative. Am ieşit de acolo
tristă.
Astă seară, la Aurora şi Nicu – erau şi Régine, Mircea, Valérie, Petre.
Valérie ca şi Tity, când vorbeşte politică, nu discută, decretează şi insultă
pe adversar. De Tity trebuie să încep să mă feresc, răspândeşte zvonuri
că sunt bolşevică, după cum alţii sunt „legionari”, dacă nu gândesc ca ea.

17 martie

Pui mic, conferinţa lui Ion Zamfirescu, de data asta, foarte bună, gândită
şi clădită bine şi cu material, apoi muzică – Beethoven, Schumann,
Sonata a II-a. Maestrul îmi face însă impresia că e absent. La pian,
Siegfried şi Parsifal – divin! Maruca iar înfrigurată, ochii neliniştiţi, iar
a fost un crah. Mă tem pentru sănătatea ei. E iar copleşită – să nu fie
ciclic. Nu mai are entuziasmul şi energia luptei. Săraca. În fond a luptat
pentru dreptate şi virtute, dar ceva s-a dezacordat. Lui îi trebuie o
răbdare de fier, ca să nu-şi piardă cumpătul. Dragule, greu se potrivesc
doi oameni care se iubesc!

20 martie

Pui mic şi drag, mă doare inima continuu şi vinele de la mâini, simt că

nu e bine. Acum mă doare şi braţul stâng teribil, parcă ar fi sfârşitul.
Cum va vrea Dumnezeu! Sunt gata. Atât cât poate spune un biet om care
n-a făcut efort spre sfinţenie, ci numai l-a crezut pe Dumnezeu şi a dorit
să-L iubească ca şi pe oameni. Ghighi tot mai slab, nu mai are nici o
culoare. Ce e cu el? Ea mi-a părut destul de plictisită şi parcă nu vede
realitatea. Toate suntem la fel. Nici eu nu mi-am dat seama ce rău bolnav
erai. Egoism, care se apără de suferinţă şi răspundere totală.

22 martie

Ady vine să mă ia la Biserică. Vreau să mă rog.

23 martie

Ieri m-am împărtăşit şi acum sufletul îmi e plin de nădejde şi de iubire.

Înţeleg puterea şi liniştea catolicilor, care se apropie tot timpul de
Domnul. Aseară muzica m-a copleşit. Cvintetul de Schubert – zvon din
altă lume. Salonul se preface într-un loc binecuvântat – Biserica de
văzduh! Vâlcovici spunea să scriu despre aceste şedinţe. Poate că tu îmi
vei da într-o zi inspiraţie.

27/28 martie, 1,00 noaptea

Pui dulce, vin de la Marioara Nasta, dineu minunat cu ministrul Franţei –

foarte simpatic, masă impecabilă, conversaţie convenţională. Truelle mi
se pare foarte deştept – tip de diplomat, frumos, rasat, fin, dar nu-l cred
foarte bogat interior sau poate se menţine expres la acest nivel. Astă-
noapte mă durea inima urât. Am realizat spaima morţii în gând, dar nu
m-am oprit asupra acestei clipe.
8 aprilie

Trăiesc fără să trăiesc – visez, regret, nu fac nimic din viaţa actuală de
vreme ce nu mă bucur de ea şi nici măcar nu mai nădăjduiesc nimic.
Dacă n-ar fi ceasurile de curs, de preparare şi azi frumosul curs al lui
Dard: Mallarmé. A interpretat câteva poezii care m-au emoţionat. Cu
toată bizareria sintaxei, am desluşit frumuseţea pură a acestei poezii
aproape ascetice. Acasă am găsit volumul iscălit de tine. Nu am vorbit
niciodată împreună de Mallarmé. Pui mic şi drag, m-a apucat o tristeţe
constatând ce talent au unele femei de a se exprima mult mai frumos ca
mine, şi care au şi darul picturii sau al muzicii. Eu mă chinuiesc pe o
stupidă de conferinţă, şi iese seacă, şi nu-mi place. Am impresia că sunt
clasa a III-a în toate: în har, ca şi în reuşită, ca şi în destin. Dar nu mai
vreau să fac eforturi care mă falsifică, vreau să mă văd la faţă aşa cum
sunt. Mârâie în mine indignarea că sunt o mediocritate în toate. Tu aveai
mare clasă în tine şi acum simt că te chinuiam, cum mă chinuiesc pe
mine. De ce toate aceste metode de pedagogie filistină? Să mă ierte
Dumnezeu dacă-l judec aşa. Azi nu-l simt prieten şi bun, îl văd călăul
Fiului lui, îl iubesc pe Mântuitor ca pe un frate sfânt, victimă, ca şi tot
universul, a unei voinţe tirane. Blestem! Să mă ierte Dumnezeu, am şi
zile de smerenie, când îngenunchez şi mă căiesc, astă-seară nu ştiu ce
am, ba ştiu: am măsurat iar calitatea mea proastă prin calitatea cea bună
a oamenilor fericiţi. Nu-i invidiez pe cei fericiţi, dimpotrivă, e singura
bucurie că mai sunt din aceştia, bogaţi (pe dinăuntru) şi norocoşi cărora
le merge din plin. De cei ca mine, păgubaşi, îmi e silă.

8 aprilie
Ce curios dialog cu mine, adică cu tine, astă-seară. Şi ce frumos a fost
concertul la radio: Bach, Beethoven, Debussy! A răscolit în mine dorul
de tine şi m-a înfuriat împotriva soartei mele. Nu ştiu, dar mă indignează
tot ce fac. Până şi pantofii i-am luat prea mari, fiindcă aşa mi-a spus
cizmarul. Conferinţele le accept fără voie, nu ştiu ce vreau pentru că nu
vreau nimic. Sunt o imitaţie a unui ideal pe care mi l-am propus.
Fabricaţie, nu creaţie. În asemenea clipe un om întreg se poate sinucide.
Doamne, iartă-mă.
Oare în sentimentul de adâncă admiraţie pentru Olga Greceanu5 s-a
amestecat invidia şi aceasta m-a tulburat? Mai ştii de ce noroi mai sunt
capabilă? Vream să scriu la plural, aşa simţeam. Denunţând numai
păcatul meu, am fost ipocrită în această modestie sau am avut nevoie de
a nu fi nedreaptă cu alţii?! Îmi trebuie însă bucurie şi frumuseţe ca să-l
regăsesc pe Dumnezeu. Revolta e de la Diavol. De ce nu-mi întinzi tu
mâna – căci eşti cel tare! Oare nu chiar tu îmi dai curajul acestui dialog?
Mi-a dat apă la moară Claudel. Cred că abaterea mea vine din
constatarea că nu am voie să trăiesc şi eu mai comod. Constatarea asta
mă întristează ca pe un copil pe care l-ai dezmoştenit. Ce folos că îmi
păstrezi poate un loc bun, de frunte, „dincolo”? Eu aci te rog să mă
consideri copilul tău şi să nu mă tratezi cu atâta severitate. Nu-ţi cer
marea şi sarea, îţi cer bucurie în suflet şi o viaţă mai cu sens.

11 aprilie

Pui mic şi drag, nu am parte de Teatrul Naţional, pe vremuri am vorbit

prea greu, azi prea uşor. M-au pus pe drum greşit, nu ştiam cui mă
adresez, când am dat de „bonzi” m-am pierdut. Am scos panglici pe nas,
era găunos. Ce să spun? Încă un motiv de umilire într-o pasă când totul
mă umileşte. Vina e a mea. Dublă: să nu fi acceptat să vorbesc despre ce
nu-mi place şi nu pot lăuda sau să fi spus pe faţă că Princesse lointaine
nu suportă scena. Sau să fi compus ca Ion Marin Sadoveanu ceva cu date
exterioare. În toate cazurile, nu am luat chestia în serios. Poate m-am
compromis, tant pis! Un motiv mai mult să mă simt nemulţumită de
mine. Lipsă totală de memorie, am constatat-o din nou, şi lipsa de
prezenţă de spirit. O platitudine catastrofală în mine. Dacă aş şti că
durează, m-aş dezola. Nu cred că Dumnezeu îmi trimite starea asta, e
evoluţia noastră, e un ritm al spiritului. Nu este numai la nivel
psihologic. Dacă aş putea să dorm la noapte adânc! Dar din când în când
mă scol şi ştiu că e zadarnic, fără ţinta unei bucurii, a unei aşteptări.
Parcă s-a stricat tot în mine, miros a cadavru, dacă continui aşa, nu îmi
prevăd un sfârşit bun.

12 aprilie

Pesemne că aşa se pierde vremea, cu zădărnicii şi cu regrete. Din asta e

făcută viaţa de om mediocru. Şi totuşi azi am avut o clipă sentimentul
unei misiuni. Cred că mi-a dat Dumnezeu darul de a răspândi lumină.
Am simţit azi această putere şi parcă am înţeles de ce nu mi-a dat
menirea mai înaltă socială care după horoscop a fost pe punctul de a-mi
fi hărăzită. Trebuie să muncesc din greu şi să fiu smerită. Mai am de
făcut mult drum până a-mi corecta lipsa de răbdare şi mania de justiţie.
Să încerc. Oare e posibil într-o singură viaţă? Şi totuşi: o singură dată
obţinută reacţia prin iubire răbdătoare şi, desigur, dâra s-a făcut. Simt că
voinţa mea nu numai că e slabă, dar că îmi lipseşte chiar bunăvoinţa de a
voi, de a face un efort. Spiritul meu e pasiv acum, adică doarme. Trebuie
un efort intim pentru a-l deştepta. E fals să cred că trebuie alt mediu,
concentrare în singurătate. Singur poţi fi oricând. Nu ambianţa îmi
lipseşte, ci puterea, voinţa. Acum ştiu bine că e aşa şi că văicăreala mea
că sunt lipsită de bucurie ar trebui să fie o acuzaţie împotriva mea
însămi. Nu din distracţie creşte bucuria, ci din izvorul interior. Chiar
lipsa ta, care poate fi prilej de durere, nu poate secătui izvorul de bucurie
intimă. Cauza e numai în sufletul meu, care se înmoaie, îşi pierde forma,
se lăbărţează. Spiritul e parcă sechestrat. Să încerc să mă rog mai intens,
dar nu prea reuşesc. Sunt dorinţe nelichidate în mine, ăsta e buclucul. Mă
trezesc dorind avere. Îmbătrânesc, pui mic, dulce şi drag, vino-mi în
ajutor!

16 aprilie

Stello al meu drag, când am aflat că Elsa s-a prăpădit, parcă nu era ceva
nou pentru mine, deoarece am avut ca o presimţire zilele trecute când
treceam pe lângă ea. Am vrut să telefonez, dar am uitat, mă întreb dacă
nu era sufletul ei care mă chemase. Inima mea nu poate crede că e acum
în întuneric. Era ciudată liniştea ei, tipic ebraică, dar nu era
răspunzătoare de un temperament bolnav. Îmi amintesc de ochii ei
albaştri, aveau atâta lumină în ei! Nu mai era frumoasă ca acum
doisprezece ani, dar farmecul era indestructibil; câte râsete n-am râs
împreună! Ce s-a întâmplat în tine că ai ajuns la disperare? Nu mai ştiam
nimic de tine în ultimii trei ani. Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească!
Cu postul nu că nu mă împac, dar mă agasează gândul că se pune
accentul pe această asceză. Totuşi, desigur, e necesară pentru liberarea
spiritului. Dar constrângerea mă nemulţumeşte ca o metodă exterioară.
Oare nu mă apropii de teozofie, îndepărtându-mă de rânduielile
bisericeşti? Nu pot lua în serios unele reglementări, care în fond nu sunt
fundamentale. Postul Mântuitorului? Da. Dar dacă corespunde unei
reculegeri concentrate! Postul în sine nu poate fi echitate decât la
mâncăi. În fond sunt şi eu unul. Am să-l schimb în renunţarea la saturare
cu ce îmi place. Pentru că iar nu pot înţelege de ce bucuria să fie păcat.

25 aprilie

Cristos a înviat! Puiul mamii drag, tot timpul am fost cu gândul la tine.
Copiii au venit astă-seară la mine. Ce drăguţi au fost! Azi am procedat
cu J.T. cum ai fi făcut tu. Mă simt atât de bine, de uşoară, când pot să-mi
ies din felul meu prea chibzuit, care nu e în natura mea, ci creat de
circumstanţe. Deşi e târziu, aş vrea să citesc puţin din Goethe, ce am
primit de la Cisek. E o voce omenească pe care o preţuiesc între toate şi
care mă conduce sus, spre Dumnezeu. Astăzi îi iubesc atât de mult pe
Dumnezeu şi pe Mântuitor! Cred în Mântuire, cred şi aştept Învierea.
Cred în voi toţi, iubiţii mei, de „dincolo”, mai vii ca noi.

1 mai

Azi zi prea plină, vizite multe, n-am vorbit, dar variaţia mă oboseşte.
Seara, Mariana fericită, logodită, Maricica drăguţă foc, fericită de
fericirea Marianei. Pui mic, fă tu să se mărite şi Maricica. Nu e păcat
copilul ăsta bun, generos, curat să se usuce, să se acrească?
Ce zile frumoase de primăvară – eu le petrec în pat, dar când sunt
liniştită, cu cărţi bune sau cu oameni dragi, e bine. Casa e frumoasă,
luminoasă, lumea drăguţă, flori multe. Mă îngrijorează conferinţa la
Radio, n-am cap de ea. Pui dulce, Mariana mi-a adus aminte de tinereţea
noastră. Te aştept şi acum, parcă ar trebui să intri pe uşă.
11 mai

Azi, zi senină: linişte, lucru, seara la Radio. Bună conferinţa? Cred că da,
pentru oamenii care ştiu istoria culturii. Seara m-am întâlnit cu M. care
se plimba agale cu doi domni. Ne-am spus bună seara. Era binedispus.
Aveam impresia că toată lumea se bucură de primăvară, paşii trecătorilor
erau uşori. Când treceam pe lângă Biserica Popa Tatu, am zărit vârful
casei din Temişana6, aveam impresia că eşti acolo. S-au topit timpul şi
amintirile dureroase. Îl iubesc pe Dumnezeu când e aşa de frumos şi
atunci sunt fericită. Totul e în El, noi doi suntem în El, lumea întreagă e
una şi nedespărţită. Pe aşa o seară aş vrea să mor, să zbor liberă spre o
stea la braţ cu tine. Am face vizita celor încă rămaşi şi le-am aduce veşti
bune.
Cuplul Mariana şi Ion Murnu, foarte drăguţi. El, foarte simpatic,
deschis, interesant, dar mă tem că nu îndeajuns de viril pentru Mariana.
Artist. Oare energic? Mă îndoiesc. Mă tem să nu fie ea care va trebui să
ia toate iniţiativele. Dar nu mă pot bizui pe o simplă impresie foarte
fugară. Are o privire deschisă, caldă, bună, râzătoare, calitate bună şi
asta e esenţa. Mă bucur pentru ei din toată inima, e un cuplu foarte
drăguţ. Pui mic, dacă aş scăpa de grija raportului pentru Motru7 şi de
conferinţa de la franţuji! Dă-mi energia să lichidez repede şi să mă apuc
serios de lucru. E pace în aer sau e pace în mine că mă simt atât de
uşoară?

12 mai

Dragule, n-ai venit în vis ori am uitat eu, sunt însă binedispusă, e semn
că totuşi ne-am întâlnit. Am o aprehensiune, în fond e o prostie, deoarece
cred că acolo va fi frumos. Nu mă lăsa să-mi fie frică.
13 mai

Pui drag, azi-dimineaţă, parastas. Apoi, la voi. Sunt simboluri goale.

Gândul că resturi din tine, din trupul tău, zac în mormânt nu-l pot
realiza, fiindcă instinctul de conservare în mine stăvileşte asemenea
gânduri materiale. Te simt frumos, luminos, Eul tău e viu, trupul tău,
glorios. Am recitit Faust al Laurei Dragomirescu – finalul. Frumos şi
bineînţeles şi simţit, totuşi sunt semne că nu a ajuns încă la maturitatea
simţirii goetheene: misticul şi a patra dimensiune. Evită pe Allerseien –
şi în loc de Gleichnis: Alles Vegängliches ist nur ein Gleichnis. Ea
traduce Gleichnis – simbol – cu năzuinţă: tot ce e vremelnic e năzuinţă.
Această deformare are cauze de concepţie. L. nu pricepe că aci – e un
semn pentru nevăzute. Iar traducând prin Allerseien veşnicie, evită să
afle o latură esenţială a lui Goethe: solidaritatea umană în mântuire. Tot
finalul e dovadă că valul mistic ridică un întreg, nu doar pe Faust.
Rodica mi-a probat încă o dată cât de mult se schimbă lumea. Îi
înţeleg sentimentul şi îl respect. Dorinţa de a fi mamă, purtând ea
singură responsabilitatea copilului. Este oare o lipsă de încredere în
bărbat, chiar până la dispreţ!? Biată generaţie care pierde orice stăpânire
asupra sa. Când ei doresc să construiască o lume nouă! Îmi pun
întrebarea dacă lui J.P. i s-ar întâmpla aşa ceva, nu m-ar şoca? Cred că
da. Nu lipsa căsătoriei, dar recunoaşterea şi chiar contribuţia pentru
naşterea celui mic. Ce mă doare cel mai mult este neîncrederea ei în ce-l
priveşte pe tip. Îl apără, dar cu câtă reticenţă asupra calităţii lui! Tu
spuneai, Stelule drag, că ea e bravă şi aveai dreptate. Spuneai că ai creşte
tu copilul – şi ai fi făcut-o. Totuşi prefer tipul Marianei – mai conştientă
de valoarea socială a oricărui gest individual.

31 mai
Pui mic, am obosit preparând lecţia de mâine. Acum, zile încărcate.

1 iunie

Pui mic, vin de la Şcoala Ortodoxă, unde am văzut cu ochii mei ce s-a
putut obţine după nouă luni de muncă. Am rămas uimită de ţinuta şi de
graiul acestor copii dintre care unul nu ştia o boabă româneşte. Opera
doamnei Cantacuzino e în adevăr meritorie. Merită să fie relevată la
pace. A corectat ceea ce a fost inevitabil într-o vreme de ocupaţie şi de
represalii forţate „în Basarabia”. Fetele erau fericite. Una dintre ele,
Ioana Andreescu, îmi spunea că n-a visat niciodată să vadă o asemenea
viaţă şi, mai mult, a adăugat: şi aici e cultură. Le băgaseră în cap,
desigur, că la noi e sălbăticie. Sper să le mai văd sâmbătă. Rusoaica
mică, Roda Gobrovschi? Superbă, dar îndârjită, o simt ostilă. Am
încercat să glumesc, dar am vorbit şi serios cu ea. Trebuie să înţeleagă că
noi nu vrem să le luăm ce e al lor. Şi că le respectăm sentimentul
patriotic. În genere, sunt foarte drăguţe, chiar rusoaicele, foarte
apropiate. Azi-dimineaţă, la Universitatea Liberă, adunare generală.
Atmosferă simpatică. Doamna Cantacuzino, coana Sabina a noastră, de o
tinereţe uimitoare. Vineri împlineşte optzeci de ani! Marţi 25 mai, am
vorbit la franţuji despre Pontigny. Cred că evocarea a fost frumoasă şi de
altfel efectul mi-a confirmat-o. M-a întristat pretenţia unor cucoane, care
nici nu ştiau despre Pontigny decât prin mine şi care spuneau că trebuia
să prezint o şedinţă de acolo. Chiar Mad [Cancicov], care doar ştia că
excepţionalul acestui loc era ţinuta, atmosfera, calitatea – şi ea a găsit că
trebuia să insist asupra ce se discuta. Am tăcut, dar m-am convins ce
greu e să mulţumeşti un public „care vrea să ştie totul”. Cred că nu e altă
societate mai capricioasă ca aceea bucureşteană, cu o anumită asistenţă
de cucoane, gestul lui M. de a-mi cumpăra ediţia mare a lui Goethe m-a
înduioşat teribil. A venit cu mine până acasă, cărând cele 9 volume. Era
şi aniversarea doctoratului meu – 30 de ani de atunci. Seara, dineu foarte
plăcut la N. Ottescu: Lucian Blaga. Chip straniu. N-are fizionomie de
român, mai mult de nordic. Ochi curioşi. Privire pătrunzătoare, dar plină
de simpatie. Se simţea omul cu dar mare, creatorul. Tăcut, observă, sub
privirea atentă, se simte o lume a lui, independentă. Nu mă miră că-l
vorbesc de rău, efortul lui e pe un plan adânc, pe care nu-l urmăreşti
mult, nu din lipsă de inteligenţă, ci din lipsă de spiritualitate. Seara aşa
de bună! Întorsul acasă – conversaţie cu Blaga despre Conservator,
despre interpretarea pieselor lui, preferă copiii actorilor de meserie. Era
în tonul lui un fel de tristeţe şi parcă se refugia în sufletul „copiilor”
pentru a-şi salva opera de o falsă înţelegere. În bezna nopţii a răsunat ca
suspinul unui singuratic, neînţeles, care nici nu mai încearcă să se facă
înţeles decât de sufletele curate.

4 iunie

Pui mic, ce vis curios, cu stolul imens de cocori care se transforma în

săgeţi şi apoi în tei înfloriţi. Oare vom trece printr-o mare primejdie şi
când vom scăpa vor fi teii în floare? După-amiază, la Şcoala Socială,
întrunire cu Gusty8 şi câţiva profesori – discuţie despre revistă, despre
pasul în jurul reformei şcoalei şi despre monografia cartierului Tei. Îmi
pare rău că nu am pregătire pentru acest lucru sociologic. Azi am avut
impresia că ce fac eu e prea luxos şi deci inutil. Totuşi, la Conservator,
eu cresc oameni prin cultură. De ce să fiu orgolioasă, fiecare cu ce i-a
hărăzit Dumnezeu. Ieri, la Biserică, am constatat că nu sunt o bună
româncă, am uitat să aprind o lumină şi pentru Eroi. Nu e o crimă faţă de
ei, dar e o dovadă sigură de lipsa mea de însufleţire pentru idealul
naţional. Pot să spun că sufăr să constat limita rugăciunii numai pentru
ai noştri. Nu pot iubi cu bariere impuse. Ţie îţi pot mărturisi, tu o ştii de
mult, că am aversiune chiar pentru egoismul patriotard. Cine îl afirmă
atât de vehement, e că ascunde după el un egoism foarte personal. Ca şi
cei înverşunaţi anticomunişti, care nu fac nimic pentru a-l împiedica, dar
fac teorii.

9 iunie

Iar examen de fine de an. Al 21-lea sau al 20-lea? Aseară m-au adus
fetele acasă după repetiţie. Am intrat toate în Biserică. Emoţie adâncă,
de o parte şi de alta. Mă rugaseră să le spun cum am ajuns la
Conservator. Le-am evocat examenele, când tu veneai ca delegat al
Ministerului. Îţi mai aduci aminte? Vizita la doamna [Maria] Antonescu
cu doamna Goga. Nu pot primi un post în care nu mă pricep. Fireşte, dau
cu piciorul la un câştig important şi poate chiar o situaţie. Te înţeleg
când şi tu te defilai5* de la orice post în care nu era vorba de meseria ta.
Dar iată şi urmarea: trag pe dracul de coadă.

15 iunie

Dragule, iar nu am scris zile întregi din pricina repetiţiilor, a

examenelor, a producţiilor. Colac peste pupăză, a mai căzut şi conferinţa
la radio pentru mâine – am scris-o cu forcepsul, dar bietul meu cap
obosit şi aiurit cere puţin repaus şi reculegere. Producţiile foarte bune.
Fete cu mare talent. Dan Nasta a fost o revelaţie, totuşi nu are
temperament de scenă, e din familia celor foarte inteligenţi şi culţi,
actori de compoziţie. Incontestabil, un straşnic regizor. Deşi nu i se
poate contesta un real talent de actor. Poate că în Apus şi el ar face o
carieră strălucită. E pentru un public de elită, prin calităţile sale subtile,
prin prestanţă şi înfăţişarea impunătoare. În fond a jucat cu mult haz pe
spadasinul din Les Fourberies de Scapin9. Îi prevăd viitor, dacă se ţine
de meserie. Dar zadarnic explici clasei, dacă dascălii cer contrariul.
Numai cu V.I. Popa mă pot înţelege şi cu [Ion] Manolescu, care are
viziunea artistică a omului cult. Cât a îmbătrânit Livescu, nu mai are
hazul, îndrăzneala, verva de altădată, parcă s-a stins ceva în el. La noi
toţi se stinge ceva. Am îmbătrânit oribil la faţă, ca şi Mişa10, dar noi
femeile parcă avem un entuziasm mai greu istovit. De ce? Pentru că
păstrăm mai multe iluzii, sau fiindcă ştim să iubim mai adevărat?

18 iunie

Dragul meu, comedia se repetă. Ori de câte ori am prea multă înţelegere
pentru oameni, pentru lipsurile lor, ei nu au nici una pentru ale mele şi
mă ard de fiecare dată. Cum îţi înţeleg acum revoltele! Nu mă supără
atâta pierderea, cât lipsa de scrupule! Amândoi am fost înşelaţi. Ce mă
face într-adevăr să sufăr este indiferenţa faţă de nevoile altora. Nu le
pasă. Sunt tratată ca o năroadă, îmi e dat să învăţ să nu mai judec şi nici
să mă revolt. Seara, agreabilă, la Mimy. Acolo şi lipsa e graţioasă.
Dimineaţa, la producţie: decepţie – mahalagisme.

20 iunie

Pui mic şi drag, am fost furie – ştii tu de ce? Nu pot suferi să fiu
nedreptăţită. Azi cred că am avut tensiune. Dar când am văzut ce necăjiţi
erau seara, mi-a trecut necazul. O vorbă bună, o scuză şi mă împacă. Ce
mă înfurie e indiferenţa.
24 iunie

Azi, zi foarte obositoare, puiule. Mai întâi cuplul Hagi Ştefan. Îmi pare
rău că au dat bani pe flori. Aş vrea să-i pot ajuta. Ea părea mai
mulţumită, el, tipul ratatului, nemulţumit. După-masă, alt cuplu, tatăl cu
fata: Cisek şi fata Mady. Am petrecut o delicioasă după-amiază, am
văzut că şi el s-a amuzat, a stat foarte târziu. Maricica şi Mimy erau
foarte în vervă. Occidentul!

27 iunie

Dragule, am fost azi la Boja, de la dejun până seara la 9,30. O zi

frumoasă, calmă, printre oameni buni, harnici, echilibraţi, veseli, oameni
care creează efectiv. O aşezare ca aceea de la Boja e o operă socială şi
civilizatorie. Soartă sau natura omului? Sau creştere greşită? Cred că
toate împreună. Slavă Domnului, tu ai avut 200 de pogoane şi un cap
care putea produce milioane. Eu puteam, cu talentul şi capul meu, să
ajung în fruntea femeilor. De ce nu am reuşit? Am avut în noi un defect,
o scrânteală, o neputinţă. La vârsta noastră, să fim tot fără un franc, când
muncim, e nepermis. Vina e în noi. Pe de o parte nu destul de egoişti, pe
de alta prea egoişti. Ignoranţa şi dispreţul economicului nu sunt semne
de superioritate decât la marii asceţi şi marii gânditori. Pentru oameni
mediocri e semn de o fundamentală neputinţă, ăsta e adevărul. Nu am
ştiut cum să procedăm ca să câştigăm după nevoile noastre. Am devenit
modeşti din neputinţă, desigur şi din creştere falsă. În fond am fost nişte
slabi şi neputinicioşi. Tu ai făcut dreptate pe lume, asta te poate consola.
Eu am trăit ca un trântor şi după toate nici măcar n-am trândăvit ci am
muncit de-a surda. Acum înţeleg monstruoasa soartă a lui Sisif. Cum e
mai rău. Prea mult spirit critic, autocritic şi prea multă conştiinţă a
perfecţiunii. Trebuie să spun că am soarta unui surd care a fost dăruit cu
o voce superbă. Alţii o aud, iar el nu simte decât ridicolul de a căsca gura
zadarnic. De ce m-oi fi judecând aşa? Şi ăsta e orgoliu de ratat.

28 iunie

Azi, iarăşi zi foarte plină, de la unul la altul. Pesemne sunt un

comisionar între mondenitate şi spiritualitate! Spovedania o fac din
obedienţă, pentru a-mi învinge orgoliul. Mă întreb dacă sunt sinceră în
această nevoie. Desigur că da, pentru a mă împărtăşi. Dar nu în aceea de
a mă spovedi. Sunt ritualuri care nu-mi spun nimic. Înţeleg perfect
necesitatea lor ca disciplină, dar cred că sunt numai etape în drum spre
Adevăr. Cred în puterea de absolvire a unui preot. Azi am văzut iar o
casă superbă – de la C.I.N.R. M-a trecut un gând curios: oare nu au
blestemat proprietarii pe cei care i-au deposedat cu sau fără voie? M-a
apucat iar dorul de un interior foarte frumos. Parcă altfel se desfăşoară
mintea în el. Dar să-l ţie Dumnezeu pe Malaxa şi să-i dea toate fericirile
pentru apartamentul unde stau. Ce m-aş face să trebuiască să locuiesc în
mahala în două odăiţe joase?

3 iulie

M-am obosit iar în conversaţii, în opintiri morale. Nu mai pot suporta

discuţia violentă şi încăpăţânată a unor oameni, recte femei prea vitale
(Tity, surorile mele). Voi sta iar patru zile fără vizite, cu voia lui
Dumnezeu, voi scrie şi citi. Ce furtună e afară.
7 iulie

Pui drag, e cald, e zăduf. La radio e imposibil să ascult Londra fiindcă îl

taie, ascult muzică populară nemţească şi îmi caut în suflet zadarnic
„ură”, n-o găsesc. Când se vor împăca odată popoarele? Acum chestia cu
mutatul Mariettei. Cred că Mareşalul nu va lăsa pe drumuri o familie
cumsecade. Aştept rezultatul cererii ca un semn al cinstei acestui om, pe
care îl înjură mulţi, dar care e bine intenţionat. Suntem însă o ţară de
pungaşi, asta e cert. Când se va schimba? Dacă nici acum, în plin război,
la margine de prăpastie, suntem incorigibili. Acum ascult cu atenţie
radioul care transmite un ordin de zi al Mareşalului. Cine ştie dacă nu
voi ajunge într-o zi să-l ascult cu atenţie şi pe Ică!

13 iulie

Dragule, de ce azi-noapte în vis nu te-am lăsat să mă săruţi? Era prea

multă lume? Idioată până şi în vis. Toată ziua am suferit de acest refuz
de decenţă. Când a venit Mgr. Ghica, pe când îmi explica, fără să i-o cer,
ce e credinţa adevărată, simţeam propaganda, cinstită, recunosc, bună şi
caritabilă, dar „îndopare” a bietei fiinţe ce nu cere această mâncare,
simţeam cum mă zbârlesc pe dinăuntru, dar m-am ţinut bine. Când mi-l
ataca pe Goethe, am rezistat eroic, în fundul sufletului meu mă
întristează această ţinută negeneroasă a credinţei. Desigur, Iisus nu ar fi
procedat aşa când i-a înfierat pe farisei. La radio, cântă italieneşte şi
biata Sicilia se zvârcoleşte în chinul luptelor. Nu mă pot bucura de nici
un succes al nimănui, de vreme ce înseamnă moarte, durere, dezolare
pentru ambele părţi. Ritmul vioi, în care mă balansează marşul de la
radio, oare nu suscită o putere vitală, materială în mine? De ce îmi pare
rău că s-a sfârşit? Salutul către ostaşii noştri, care se luptă în aer, pe apă
şi pe pământ, m-a înduioşat. „Trăiască regele” răsună acum ca o
rugăciune. Doamne, fie-ţi milă de noi!

16 iulie

Dragoste, ce elegant mi-ai apărut în vis! Purtai o pijama maron cu vergi

baiadere, nouă-nouţă, totul într-un cadru foarte modern. Tu eşti viu,
printre noi. Am impresia uneori că te lupţi cu mine să mă liberezi de
unele prejudecăţi. Ai văzut, am început să pun rochia cu alb. Mă simt
străină în ea, dar voi începe să pun şi un plastron alb. De ce în casă
suport capodul complet alb şi pe stradă nimic? E o prejudecată poate,
nevoia să port semnul văduviei voite. Vreau să fiu, mai presus de orice,
văduva ta.

19 iulie

Mă simt obosită, am poftă de lucru şi nu mă lasă lumea. Vineri seara au

venit Morgate cu Marietta, Maricica şi Atis. Drăguţi. Fetele, iar gata să
se certe pe chestia evreiască. Eu am evitat-o. Nu mai vreau să discut, nu
mai vreau să mă enervez. Cu sfaturile mele devin plicticoasă, fără folos.
E un defect care se acuză cu vârsta. Îl voi combate.

21 iulie

Pui mic şi dulce, azi-noapte în vis ai fost delicios: tachin, afurisit şi

hazos. Azi parcă sunt alt om. Sejur la Boja, simpatic. Căldură
năprasnică, dar suportabilă când nu ai treabă afară din casă. Vestea bolii
Maestrului m-a cam alarmat. Nu ştiu de ce mă tem să nu fie ceva
malign, nu suportă căldura. Dar s-ar putea ca regimul de supunere
încordată să nu-i facă bine. Sunt dezolată că nu există dreptate, cel puţin
vizibilă, în raporturile dintre oameni. Mă tem că el se va uza în lupta
între două femei de care are nevoie şi care amândouă îl obosesc. Nu e de
înţeles că femei care au iubit un om de asemenea calibru să-l chinuiască
în halul ăsta! Una pentru un principiu, alta pentru bani şi interese
meschine. Îmi pare rău că Maruca nu vrea să renunţe la toate „moralele”
de dragul iubirii. Oare eu nu am răbdat? Îmi pare rău, dar în orice
cuvânt, în orice gând îţi cer iertare şi, totuşi, cât de liberal am procedat.
Tare mă doare inima pentru Maestru. Pentru Maruca mai puţin, fiindcă
la ea e o chestie de ambiţie personală şi suferinţa nu-i atinge decât
orgoliul.

26 iulie

Pui mic, n-am mai scris de mult. Azi, zi mare: demisia lui Mussolini
cred că marchează începutul păcii europene. După această schimbare, va
veni probabil capitularea sau cel puţin cererea de armistiţiu a Italiei.
Jurnalele pretind că lupta continuă. Eu cred că există convorbiri în ceasul
ăsta. Entuziasmul de la Palermo să fie veritabil? Cred că popoarele sunt
sastisite, aşteaptă pacea cum aştept eu de cinci zile ploaia, care nu vine.
Nu ştiu ce să cred. În curând îi vine rândul şi lui Hitler. Mussolini a avut
curajul să înceapă. Celălalt e prea orgolios. O carte importantă o joacă
turcii, pentru un moment o filează. Surâzi?

Plopi, 11 august
Dragule, nu am mai scris pentru că te-am simţit tot timpul alături. De
unsprezece zile, la Plopi, am trăit ca şi cum nu ar fi trecut 37 de ani de
când nu l-am mai văzut. E curios, ce sentiment de eternitate şi de
inatacabil simt aci pentru legăturile între oameni şi trecut. Mă simt
acasă, deşi nimic nu mai e al meu. Întâlnirea cu satul, la Biserică, a avut
ceva simbolic pentru această inexplicabilă legătură a tradiţiei între
oameni. Părintele Stoichiţescu a ştiut să prezinte atât de adânc omenos
această legătură încât, fără să mai fiu proprietară, am simţit legătura şi
obligaţia mea faţă de aceşti oameni. A fost un ceas trist, dar adânc
deşteptător nu numai de amintiri, dar şi de simţăminte vii, actuale,
dedesubtul unui strat de simţăminte oficiale. Am trecut pe lângă locul
casei noastre cu linişte. În inimă a mai rămas vie, reală, căsuţa noastră
acoperită de flori, iar grădina e acum un parc frumos. De ce să plâng?
Dudul cel bătrân te onorează încă, intact printre pomii care au îmbătrânit
ca şi noi! Parcul e un simbol al situaţiei. Grădina de atunci era tânără şi
expusă pieirii, parcul de acum e solid, proteguitor, şi Biserica cea nouă,
deşi mai urâtă ca Bisericuţa veche de lemn, care era inundată de pomi şi
ea e un semn al vieţii care curge fără să se istovească. E mare,
luminoasă, încăpătoare, oamenii erau mulţi, costumele evoluate, viaţa a
curs şi s-a schimbat, dar nu a încetat. Părintele a fost minunat în predică,
în evocarea trecutului, în pomenirea voastră, în prezentarea mea. A fost
un ceas solemn pentru mine, poate şi pentru sat. Te las, pui drag, am
obosit. Inima mă doare mai tot timpul. O fi presiunea atmosferică?
Sufleteşte mă simt foarte bine.

Castel Bran, 27 august

Cele patru zile au fost o baie de omenie şi de calm, dar Domniţa, un om

regal, copiii, delicioşi. A fost atât de frumos, îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru acest intermezzo.

19 septembrie

Stello, dragostea mea, azi, 27 de ani, eram fericiţi în salonul cel mare de
colţ al hotelului din Câmpulung. Totul, până şi coşul cu merinde şi
şampanie, capodul meu cu albăstrele, râsul nostru, plânsul meu şi hazul
şi toate îmi vin în minte. Nu pot concepe că nu mai eşti printre noi. Nu
mai am încredere în nimic lumesc, trăiesc ca o foaie în vânt. Doresc
pacea, o casă pentru Marietta şi Ionel şi Jean Paul şi un soţ pentru
Maricica. Sunt dorinţe imediate, vezi şi tu. Pentru mine nu mai vreau
nimic, nu am nici o pălărie pe cap! Totul mi-e indiferent. Ştiu de la
soartă că nu am voie să fac nici un plan fără să-mi cadă câte o obligaţie.
Mă supun, dragule, mi-e atât de dor de tine!

22 septembrie

Dragule, azi-noapte erai atât de tânăr şi drăguţ cu mine, dar văzuşi ce mi

s-a întâmplat azi-dimineaţă? Dacă tu trăiai, poate că îşi luau lecţia
mocofanii de la Teatrul Naţional! Acum trebuie să mă apăr cum pot,
adică exprimându-le adâncul meu dispreţ. Îl vor afla. Nu mă las. Bestiile
astea îngâmfate trebuie să ştie şi ce gândesc oamenii subţiri şi cinstiţi
despre ei. Mâine îi dau în vileag în plină comisie. Se va găsi cine să-i
scarmene. Îmi e lehamite de atâta mocofănie în ţara noastră. Are Mişu
dreptate: ne trebuie o guvernanţă străină. Ori fură, ori sunt mojici, ori şi
una şi alta. Pfui! Îmi e ruşine de burghezia noastră. Dacă n-ar fi cei mici,
cei simpli, ar trebui să te lipseşti de ţara asta! Ce să mai zicem de alde
noi, dacă rabdă mojicia până şi Regina ţării. Aici nu răzbesc decât
şnapanii sau nebunii. Procesul cu J.T.H. e doar un monument de
venalitate şi putreziciune. Iată unde am ajuns! În această seară am
sufletul lui Stalin pentru toate aceste canalii. Cred că iar voi face în
inima mea mea culpa faţă de legionarii idealişti, care suferiseră de pe
urma acestor profitori şi voiau să-i mai pună la locul lor. Dar din păcate
„Legiunea” era din aceeaşi speţă! Îmi e silă de toată această
putreziciune. Sper că va veni un timp mai proaspăt şi în biata asta ţară.
Dacă nu, pierim, cel puţin clasa conducătoare ar merita-o, cu prea puţine
excepţii. Cum se cunoştea, şi la Consiliu, boierul din Jora. N-aş vrea să
las în mine nici o urmă de orgoliu, dar nici indulgenţă pentru vânduţi şi
şnapani. Am avut o compensaţie: frăţia lui Nicu şi a Aurorei. M-au uns
pe suflet cu solicitudinea lor. Dar ei sunt cei persecutaţi! Pe când
Rebreanu şi Soare dictează şi iau şperţul. Pfui! Dragul meu, îţi cer în
genunchi iertare pentru violenţa cu care luam apărarea celor pe care tu îi
cunoşteai mai bine decât mine.

29 septembrie

Puiule, Ileana e bolnavă în spital. Mâncăm11 la restaurant sau pe la alţii.

Casa tot mai îmbâcsită. Nu pot lucra de hangarale şi telefoane. Îmi vine
să urlu de căldură, simt că mă înăbuş. Dacă aş putea să mai evadez din
Bucureşti, măcar pentru cinci zile, aş fi mulţumită, dar cum şi cu ce?
Neam prost de robi, toată viaţa să mă târâi până la capăt. Măcar de aş fi
sănătoasă. N-am dreptul să mă vaiet. Eu singură mi le fac. Ascult de toţi,
până şi de slugi, ca să le fac pe plac. Dar mai ştiu eu! M-am săturat de
toate astea.

2 octombrie
Pui mic, sunt tot mai supărată pe mine, fiindcă nu ştiu ce vreau. Ieri am
fost foarte violentă cu Marietta pentru că e prea încăpăţânată. Poate şi eu
sunt o nebună, care sunt prea pedagoagă, parcă m-a făcut mama
guvernanta omenirii. Sunt o persoană inoportună, tolerantă dar
plicticoasă. Am fost proastă şi pretenţioasă, iar Marietta, cum spuneai tu,
e snoabă. Sufăr din greutatea de a trăi.

6 octombrie

Se împlineşte al treilea an de când ai plecat. Mi se pare tot mai

neverosimil. Sunt tot mai detaşată şi totuşi mă tem pentru mulţi şi sufăr
pentru ei. Am avut o discuţie cu Jean Paul pe chestia telefonajului un
ceas încheiat. Poate că m-am enervat, dar şi cei tineri nu sunt atenţi.
Până la urmă, sunt bună pentru a fi un rebut. Ar fi cazul să nu-mi mai
pese, poate că dezgustul meu de viaţă să însemne că voi fi scutită în
curând.

7 noiembrie

În starea mea de acum înţeleg chiar paradoxurile lui Nae Ionescu, nu ce

faci contează – ce eşti – cu această calitate trecem dincolo. Eu sunt
mediocră nu prin gândul care ar fi prost, dar prin sentimentul care veşnic
se bălăceşte între cer şi pământ. Mă dă la fund sentimentul de dreptate,
care mă face să judec prea just, prea exact. Asta înăbuşă dragostea. Dar
ce să fac?
8 noiembrie

Vin de la Jora: lume multă, mâncare, retragere într-un colţ cu prietenii,

vorbă – tot aia şi tot aia. Pesemne că nu mai mă interesează absolut
nimic. Nu mai sunt la locul meu nicăieri, decât acasă şi la şcoală.
Gazdele drăguţe, toată lumea gentilă, dar eu sunt fără resort. Mai bine să
nu mai ies.

8 octombrie

Dragule, vin de la tine – era linişte şi frumos. Lumânările ardeau cu un

aer de sărbătoare. Luna se urcase pe cer, veghea peste liniştea voastră. Aş
mai fi stat, dar se înnopta. Te simţeam lângă mine. Şopârla mică ce se
plimba pe floarea cea mare mi se părea că e o jucărie pe care mi-ai
trimis-o tu. Nu doresc să mor, nu doresc nimic decât să te ştiu pe tine
fericit şi să am siguranţa că ne vom întâlni. Până şi pacea pe care o
aştept acum, ştiu că pentru viaţa mea interioară, personală, nu va
schimba nimic.

17 noiembrie

Pui mic, nu mai scriu fiindcă am impresia că tu le ştii pe toate. Visul de

duminică noapte, când îmi dădeai să beau şampanie din paharul tău, mi-a
făcut mult bine. Sunt sigură că punerea bordurii de marmoră la
mormântul tău ţi-a plăcut. Deşi îmi închipui că voi sunteţi izbăviţi de
ambiţii şi de nevoi materiale. Pentru noi însă e semn că ne gândim tot
timpul la voi. Uneori dau să surprind realitatea lumii voastre, dar mi se
închide uşa în nas! Azi, după curs, am fost la conferinţa spaniolului. Într-
o franţuzească foarte corectă, dar cu un accent infernal de barbar. A spus
lucruri interesante. A redus misiunea Spaniei la cea de militar pentru
Cristos şi independenţa naţiei. Mady spunea bine că în neamul ăsta e
ceva demonic. Într-adevăr, e o vigoare a pasiunii care îi face foarte
interesanţi, dar telurici, cu toată aspiraţia lor spirituală. E totuşi o
bucurie să simţi flacăra asta, oricât de întunecată ar fi. M-am întors
mulţumită acasă. Tot cultura are farmecul suprem, te liberează. Acasă
mă năpădesc grijile materiale. Cheltuiala dublă de luni încoace m-a
încurcat rău. Marietta şi Ionel nu se mai întreabă dacă pot sau nu s-o
suport. Fac tot ce pot ca Jean Paul să se simtă bine, dar nu ştiu cum o voi
scoate la capăt. Nu ştiu ce mă voi face dacă lucrurile durează şi naşte şi
Ileana. N-oi rămâne eu pe drumuri, s-o găsi cine să-mi facă menajul.
Evenimentele devin catastrofale, dar iar nu mai simt nimic când mă
gândesc la ele. Tot mai mult simt că nu trăiesc. Aşa o fi viaţa tuturor?

19 noiembrie

Pui drag, azi presimţeam o zi proastă. Aflai oroarea că Tudorel

Nicolaescu s-a sinucis la Sibiu, la Şcoala Militară. Nu înţeleg ce l-a
putut determina. Era un copil atât de simpatic şi matur. Nu-i lipsea
nimic, am simţit aceeaşi exasperată nedumerire ca la 13 mai 1939, când
a plecat Nicuşor. De ce? În fond care e sensul vieţii? E posibil să fie totul
neant? Ce puteri rele influenţează pe bieţii copii care fac asemenea
fapte? În capul meu nu intră însă faptul că aceşti copii nu au milă de
bieţii părinţi. Am citit despre bombardările cu fosfor care au distrus
Hamburgul, despre ororile petrecute şi cine ştie dacă nu va fi şi mai rău?
Ce trebuie să dorim? Eu nu mai cred în raţiunea omenească, nu mai sper
decât în voinţa lui Dumnezeu. Altfel cum mai putem spera într-o
împăcare? La A.C.F. eram ca pe altă lume. Mi se părea că se apropie o
catastrofă. Priveam portretul mare al Reginei Maria – îmi era dor de ea.
Dar în mine nici o fibră nu mai vibra ca altădată, a murit trecutul în
mine, mă doare inima şi la propriu şi la figurat. La Biserică am simţit că
viaţa e un vis grozav şi că îndată ce ai puţină simţire e un calvar. Fericiţi
cei înapoiaţi care nu ajung până la gândire. Fericiţi cei care trăiesc
exclusiv clipa. I-am invidiat. Dar oare e necesar să te chinui ca să fii
om? Oare eu exagerez chinuindu-mă cu griji, cu regrete, cu scrupule şi
cu amarul altora? Azi am simţit cât sunt de tristă, de urâtă, de bătrână, de
detaşată de tot ce mă încânta altădată. Simt că poţi înnebuni de scârbă de
viaţă.

Sfântul Stelian, 1943

Al patrulea an fără tine, pui mic şi dulce. Azi, la tine era frumos, cu
bordura albă de marmoră, dar cam uniform. Prietenii ţi-au adus flori.
Mariandel a venit să te salute şi să-ţi facă vizită. Eu ţi-am făgăduit că
îmi iau papuci cum îţi luam ţie altădată. N-am parvenit, în schimb mi-
am luat o voaletă – din partea ta. Mâine la 7 dimineaţa plec la Craiova.
Conferinţă la franţuji. Mă bucur şi mă tem, nu cunosc lumea.

28 noiembrie

Dragule, m-am întors de la Craiova frântă de oboseală dar mulţumită.

Schimbare bună. M-au răsfăţat, m-au plimbat, m-au tratat ca pe un om
de seamă. Când plec de acasă, aflu şi eu cine sunt. Biserica pictată de
Stoenescu, interesantă ca colorit, dar tipurile de sfinţi şi îngeri lipsite de
mistică, mai mult diavoli. Amestec de rigiditate bizantină şi supleţe
florentină. N-am impresia unei inspiraţii reale, combinaţie intelectuală.
La Muzeul Aman, unele peniţe şi gravuri delicioase. Portrete frumoase,
multe tablouri bune, interesant cel cu ţăranca în uşă şi peisaj
impresionist. M-a bucurat cunoştinţa cu Elena Farago, figură din altă
vreme, tip romantic. Ruptă din viaţă, dar deschisă oamenilor. Entuziasm
viu, căldură şi conştiinţă de sine. Mi-a făcut bine, mi-a plăcut această
escapadă.

6 decembrie

Pui mic şi dulce, azi am simţit dezolarea acolo sus la tine, bordura de
piatră în jurul patului tău mă înfioară. Nu credeam să mă doară atâta un
semn exterior de definitivat! Când mormântul era sărăcuţ împodobit,
doar cu ce puteam aduce eu, parcă era mai intim, mai în stilul nostru.
Noi eram nişte bieţi intelectuali „boemi”, cum spuneai tu. Nu ne stă bine
chenarul ăsta burghez. A trebuit să mă supun şi la acest conformism, te-
am încadrat la fel cu toată familia, e ordonat, corect, fără fantezie. Ce
departe de firea ta şi de a noastră!
Vizita cu Maestrul Enescu şi Jora la M. Pantazi la Minister – foarte
interesantă. Destul de nostimă ieşirea noastră pe scara de onoare, unul
mai şontâc ca celălalt. Jora, trăgând piciorul, Maestrul strâmb şi cocoşat,
eu fără răsuflare! Ce-ai fi râs tu.

16 decembrie

Dragule, e uluitor prin câte experienţe dezamăgitoare am trecut în

ultimele săptămâni. De-abia m-am liniştit de unele, de câteva zile am
adevărate ciocniri cu domesticitatea. Mi-am dat seama încă de acum doi
ani că Stopii sunt sălbatici şi primitivi. Socoteam totuşi că bunătatea
mea, ea cel puţin, le deşteaptă, dacă nu recunoştinţă, cel puţin zelul de a
mă servi bine pentru a-şi păstra locul. De când au copilul, bruta de bărbat
îşi închipuie că e om mare şi stăpân în casa mea. Cum ştii, m-am zburlit
rău alaltăieri, am iertat totuşi necuviinţa din prostie. Dar când am auzit
azi că nu mă scoate din „baba”, m-am convins că ţin în casă duşmani.
Astă-seară încă nu ştiu ce să fac – dacă să-i concediez, sau să-i ţin până
la primăvară. Am impresia că mi se poate trage moartea de la brutele
astea. Nu pot suporta ideea să-mi fie frică în propria mea casă! Cât e aci
Jean Paul, nu mi-e frică, dar pe urmă? Ei îşi închipuiau că se fac stăpâni
în casa mea şi că se vor instala pentru viaţă. Am avut numai decepţii în
ultimul timp. Azi, şi Jeni, pe care o credeam cinstită, am prins-o cu o
minciună gogonată. Nu vreau să fiu nici victima şi nici călăul nimănui.
Dragul meu, sunt distrată, nu pot să mă concentrez, doresc atât de
mult să fiu liniştită şi să am puţină bucurie ca să pot lucra! Lumea e rea,
viaţa e grea, din fericire sunt şi oameni gentili. Dacă aş putea să ajung la
Sinaia în liniştea de acolo. Babă? Oare I. nu zice şi el „bătrâna”? Oare la
noi au chiar atât de puţin rafinament încât părul alb să te scoată din
rânduri, iar cel roşu să-ţi confere dreptul la viaţă? Tot mai mult simt ce
primitivi sunt oamenii la noi. Oare nu se mai poate să plec în Occident,
sau şi acolo s-a făcut lumea vulgară şi sălbatică? Probabil.

Luni, 27 decembrie

Dragule, n-am scris de mult. M-a năpădit un fel de nihilism sufletesc.

Nici împărtăşania nu m-a tămăduit, desigur fiindcă am făcut-o din
tradiţie şi din interes. A fost un moment de linişte intimă, apoi iar a
început chinul. Am greşit desigur prin ceva, c-am deraiat atât din
normal. Aseară, bună conversaţie cu Dinu Noica. E într-adevăr un om
aparte. Are o viaţă interioară excepţională. Dar îmi trebuie o bucurie
foarte personală şi ştiu că mi-e interzisă.

29 decembrie

Sunt răcită. Am stat în casă, nu atât din prudenţă, cât pentru a nu mă

lupta cu ceilalţi. O prostie, cum le fac des – ori sunt prea tare pentru cei
care vin în imediata mea apropiere şi nu se simt bine, ori au ei o stare
nervoasă foarte instabilă. E drept că şi eu sunt într-o stare de depresiune.
Mă agasează că sunt singură, mă înham în situaţii pe care nu le doresc.
Nu puteam refuza oferta lui Dinu Noica de azi12. Sunt sigură că mă voi
simţi foarte bine cu ei, dar e altceva decât proiectasem. Puteam să mă
claustrez acasă. Puteam? Aici e hic-ul. Nu pot. E un blestem al firii mele.
Dacă m-aş putea izola 4-5 ceasuri pe zi, ar fi splendid! Acum lucrez la
comandă, fără inspiraţie, ca artizan, nu-mi prieşte.

31 decembrie

Pui mic, e ultima zi a anului. Sunt singură. Cu lucruri în natură

frumoase, linişte, tot ce trebuie să lucrez. Poate că de multe ori mi-am
dorit această linişte şi singurătate. Iată că o am, dar nu sunt fericită.
Vreau să fiu aşa cum sunt. Când fac bilanţul anului, constat că nu am
avut flacără. Am trăit din „datorie”, din „program”. E un păcat, ştiu,
pentru un om care se pretinde credincios. Trebuie să mă scutur de
tristeţe, diavolul e trist, îngerii sunt bucuroşi. Surâzi, mă ameninţi cu
degetul, ştiu că ai dreptate, că sunt capricioasă şi veşnic nemulţumită,
fără să o par. Nu sunt destul de simplă, nu ştiu să trăiesc, a trecut viaţa şi
eu am alergat alături. Prea coaptă la cap, prea necoaptă în instinct. Prea
moale, în suflet, totul stricat: „asta e şi nu e alta” cum spuneai tu.

1*. Categoric (fr.).

2*. În câmpie (fr.), aici cu sensul de bunăvoie, fără să opună rezistenţă.
3*. În zbor de pasăre (fr.), aici cu sensul de privire generală.
4*. Împotriva tuturor piedicilor (fr.).
5*. De la fr. défiler, aici cu sensul de a se sustrage, a se eschiva.
 19441

2 ianuarie

Trebuie să lupt cu chemările celor de afară, pentru motive foarte

indiferente şi superficiale, simt că rămân victima prea bunei creşteri
mondene. Am închis telefonul pentru a mă sustrage cotropirii. Aseară
am constatat ce cotropitoare poate fi şi o anumită lectură. Cred că nu
trebuie să mai citesc decât cărţi de documentare ştiinţifică sau de altă
specialitate de cunoaştere şi să înlătur cărţile de reflexiune şi reculegere
religioasă. Această experienţă trebuie să fie exclusiv personală. Orice
amestec cu experienţa intimă a altuia te poate încurca.

3 ianuarie

Totul ţi se întâmplă fiindcă ai nevoie de ce se întâmplă. Cum poţi să-i

ajuţi pe oameni? Nu prin sentinţe, ci prin felul de a fi.

7 ianuarie

S-a deşteptat o nevoie de luptă în mine, dar nu pentru a convinge pe alţii

de ce sunt sau nu sunt, ci o nevoie de viaţă impersonală, obiectivă la
superlativ. Azi am simţit precis cât sunt de liberă. Ştiu că nu o datoresc
decât credinţei mele în Cristos Dumnezeu!

11 ianuarie

A te smulge din colectivitate pentru a deveni „liber”, adeseori e a te

zvârli în carcera propriei tale predilecţii, a te închide în tine.
Din harul ceresc şi din prinosul pământesc se încheagă frumuseţea.
Sunt idei pe care le găsesc în extemporalele elevilor, luate din cursul
meu, eu le uitasem. Le transcriu pentru că mi se par bine exprimate.

26 ianuarie

Constat încă o dată că orice gest dictat de nevoi construite, nu spontane,

mă duce la eşecuri şi la mortificare. Sunt bucurii pe care vreau să le
salvez din trecut, când erau vii, reale, care însă, trecute în prezent, sunt
umbre. Nici interese intelectuale, nici îndatoriri morale, pentru prestigiul
că „au fost reale” în mine. Peste bord cu umbrele moarte. Amintirea ca
atare îşi are locul ei, pe un fundal special, cu rostul şi preţul ei. Dar
amintirea în locul realităţii actuale? Nu. A trăi e a schimba lumea şi pe
tine, a crea. Din umbre nu ies forme clare.

9 mai

Dragoste, n-am mai ţinut jurnalul de o groază de vreme, deşi sunt

evenimente suprem de interesante care năpădesc în viaţa noastră.
Alarmele, bombardamentele, dezastrele, emoţii necunoscute până acum.
Trăiesc în agonie ceasuri întregi. Nu cred că servesc câtuşi de puţin să ne
formeze, poate doar să ne releve nimicnicia şi neputinţa. Poate că m-aş fi
detaşat de multe. Până acum vreo zece zile mă gândeam tot timpul la
clasă, la lucru, acum le-am dat lui Dumnezeu. Numai de viaţa celor dragi
tremur sub bombe. Am impresia unui total provizorat care se întinde şi
peste trecut şi peste viitor. Tot mai mult dor de viaţa cealaltă şi credinţă
în ea. Spiritismul nostru nu-mi pare serios şi totuşi sunt răspunsuri
impresionante. După şedinţă aveam o linişte mare în mine. Trec zile
întregi smerite, lucru de mână, mişcări utile, un registru de viaţă mai jos,
mai aproape de pământ, foarte liniştitor pentru emoţiile ce ne pândesc.
Tot mai mult mă izbeşte în „relaţiile cu oamenii” relieful chipului nostru
interior2.

18 mai

Pui mic şi drag, n-am mai scris fiindcă nu se petrec „evenimente în jurul
meu şi nici în mine. Trăiesc într-o aşteptare, izbucnirea păcii sau a
sfârşitului acestui coşmar. Constat cât de simplu sunt trăite epocile
apocaliptice, cât de uşor se adaptează bietul om la toate, cum, în fond,
singurul lucru ce importă e să-şi salveze viaţa şi, de se poate, avutul.
Când învăţam istoria, nu concepeam cum puteau trăi contemporanii lui
Napoleon sub invazia lui. Singurul învăţământ ce trag, căci de la
concluzii mă abţin, e că omul se mulţumeşte cu foarte puţin şi că, în
fond, viaţa lui lăuntrică nu e dependentă nici de confort, nici măcar de
securitate. Există o doză de inconştienţă care asigură, prin nădejde,
atmosfera necesară ca să trăieşti ziua sau ceasul şi în ceasul trăit uiţi
angoasele trecute. Peste noi, jos de tot, cu mare zgomot de zmeu imens,
un sunet familiar, trece un avion. Nu mă înfioară ca zgomotul cetăţilor
zburătoare americane. Şi trupul are inteligenţa lui proprie – de aceea
reacţionează atât de deosebit.

6 iunie

Dragul meu, ne-am unit atât de tare în duh că nu mai simt nevoia să stau
de vorbă cu tine pe calea asta – sau viaţa ce duc m-a liniştit într-atât
încât nu mai reacţionez la nimic? Lucrând la Cei şapte în faţa Tebei3 am
realizat, într-o clipă scurtă, măreţia zilei de ieri şi de azi, istoria vremii
noastre! Ieri au intrat americanii în Roma! Azi au debarcat în
Normandia, creând un al doilea front sau mai bine zis realizând, în fine,
făgăduita invazie liberatoare. Nu-mi închipui ce se petrece acolo, am
doar simţirea că e începutul finalului acestui război. Şi pe zi ce trece,
scade în conştiinţa mea simţirea deosebirilor naţionale. O singură
deosebire rămâne în picioare: agresorii şi paşnicii, cotropitorii şi
nevinovaţii. Le doresc naziştilor o pedeapsă exemplară, una mică pentru
poporul german care e prea trufaş. Păcatul iniţial e lipsa măsurii
omeneşti: hybris. Grecii ca şi creştinii urmăresc acest păcat fundamental
care jigneşte pe Dumnezeu fiindcă-l deformează pe om. Pornisem de la
debarcare. Acum se pritoceşte Europa, se amestecă elementele care prea
s-au desprins unele de altele. Le leagă iar Dumnezeu, dar vai, cu atâta
sânge! La Roma îmi închipui o bucurie stăpânită din decenţă naţională,
dar „omeneşte” vorbind, e singurul sentiment posibil. Căci totuşi
americanii erau aşteptaţi ca liberatori! La noi, nemţii s-au purtat bine şi
totuşi poporul le simte călcâiele de fier, pentru că, fiind trufaşi, ei nu
admit popor care să le fie egal. Trăiesc şi umilinţa fals, sunt iremediabil
păgâni. Nu sunt umani, tind spre supraumani. Oare e vina vârstei lor? Nu
cred, au fost şi alte popoare tinere. E sunetul de alamă în orchestra
universală, trebuie, pesemne, şi ăsta. Le-ar trebui un mare Apostol
creştin.

23 iunie

Vreme ciudată, frig şi cald în acelaşi timp. Este ecoul dezechilibrului pe

care îl resimt. Cherbourg, arme secrete, Finlanda – de unde va veni
victoria? Umanitatea, mi-e milă de ea. Era să spun: mă dezgustă, dar nu
e chiar ceea ce cred. În orice caz principiile dictate de egoism şi orgoliu
sunt detestabile. De ce acest carnaj şi furia de răzbunare, când va trebui
să se isprăvească odată? Gestul Finlandei este sublim şi stupid totodată.
Ea ştie că cei mai puternici o vor învinge. Cu cât vor muri mai mulţi, cu
atâta vor fi mai puţini care să reziste ruşilor. Cât despre aceştia, sunt
odioşi, ca şi germanii, ca şi americanii. Milă şi oroare. Iată ce-mi inspiră
toţi. Aş vrea să trăiesc ca să văd cum va plăti Dumnezeu, căci plata
oamenilor e cumplită. Mă doare totul. Răbdarea mea e pusă la încercare,
am impresia că mai am puţin de trăit. Fie voia Domnului. Te iubesc.

30 iunie

Pui mic, azi îţi sărbătoream ziua ta. Nu ştiam acum patru ani că era
ultima dată! Îmi vine în minte o imagine din iunie 1940. Mi-ai sărutat
mâna înduioşat şi respectuos după ce am vorbit despre „Permanenţe”.
Eram într-o perfectă înţelegere. A fost o clipă atât de bună, de plină,
gravă, ceva definitiv. Cât îmi lipseşti! Îţi aminteşti de vara de la
Câmpulung? S-a dus şi biata Ştefana, Florica suferă. Suzzette ce-o fi
făcând?
1 iulie

Dragule, nu mai am loc în lumea asta plină de compromisuri, minciuni şi

egoism. Mă simt singură, aş vrea să fiu în Franţa sau în Anglia printre
oameni curaţi. Or fi şi acolo ca şi la noi şi altfel, dar sunt mai veridici,
poţi conta pe ei şi pe gândurile lor. La noi conduce impulsul, sentimentul
sau interesul. Decepţii mari cu Marietta şi cu Valérie. Aş vrea să am
curajul să nu mă mai iluzionez. Ar dispărea agasarea mea în faţa unor
fandoseli şi mofturi.

3 iulie

Pui mic, iar au început bombardamentele de zi şi de noapte, iar se

îngroaşă atmosfera de nervi şi oboseală. Îmi pare atât de rău că trăiesc
aceste zile grave atât de mic şi de meschin. Luptând împotriva
atmosferei celor din jurul meu, cu preocupări mărunte şi griji egoiste. Aş
vrea să plec undeva unde să fiu folositoare. N-aş vrea să plec din ţară;
dacă vin ruşii e altceva. Şi încă! Eu nu fac politică, poate că n-aş avea de
ce să mă tem. Răbdare, asta mi se cere acum şi încredere în viitor. Era să
scriu: „în „oameni”, dar mai am încredere în ei? Văd totul la microscop.
Nu mai am elan. Aseară, citind Elogiul Mâinii de Focillon, am simţit că
se mişcă iar ceva curat în mine. M-a apucat dorul de altă lume. Mă
asfixiez.

4 iulie
Dragule, aseară a sosit şi Mad – cu ea o atmosferă umană superioară.
Când întâlnesc asemenea femei, realizez ce insuficientă am fost eu, cu
toate virtuţile mele.

5 iulie

Rezistenţa şi răbdarea m-au obosit îngrozitor. Tot mai mult constat cât
de ireductibil e felul înnăscut al oamenilor. Sunt vremuri zdruncinate,
manifestările oamenilor cu atât mai autentice, descătuşate de orice
formă pe care ordinea socială o impune. În anarhie se dă pe faţă calitatea
reală a fiecăruia. Dragule, m-am mai liniştit.

8 iulie – 17 iulie

Dragoste, iar trec prin zile grele, ieri, montată, am spus lui Nicu şi
Aurorei tot ce mi s-a spus că vorbeşte A. despre mine. Fireşte, mare
scandal, din care tot eu ies vinovată. M-am convins, ceea ce ştiam de
mult, că U. şi A. sunt oamenii cei cumsecade care în fond nu se pot îndoi
de prietenia mea. Dar am avut o decepţie mare despre cei care îmi
spuseseră o mulţime de lucruri şi apoi m-au lăsat baltă. Greu trăiesc
nemulţumirea cu mine însămi. N-am să-mi reproşez sentimentele faţă de
alţii, dar mă dezgustă slăbiciunea mea, pasivitatea mea. În convieţuirea
cu ai mei, s-a descoperit că sunt nesuferită. De ce? Fiindcă îmi permit să
mă apăr de egoismul lor cotropitor. Şi a ieşit adevărul la iveală.

19 iulie
Ieri, la şcoală, mare bucurie. Copiii emoţionaţi, directoarea asemenea.
Am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a dat darul să vorbesc de El.
Eu am tirania principiului, a adevărului. Ştiu că mi se cere dragoste
mare care suportă tot, înţelege tot, rabdă tot. Singură nu pot. Mă voi ruga
mai des lui Cristos pentru această dragoste. Pesemne că mi se cere să fac
această jertfă pentru surori, nepoţi, prieteni. Trebuie să rabd. Asta e
soarta. Am impresia unui biet acrobat, care nu are voie să trăiască decât
sus, pe trapez, riscându-şi şi gâtul în orice clipă, pe când ceilalţi stau jos,
în stal, şi mănâncă seminţe. Încep să pricep efectiv tragismul vieţii.
Revolta e ridicolă, supunerea oarbă e laşă. Nu rămâne decât supunerea
din convingere şi aici o urmă de orgoliu care înfruntă? Numai dragostea
săvârşeşte împăcarea între om şi Dumnezeu.

5 august

Boala lui Mircea îmi reeditează boala ta. Mai poate avea vreo bucurie,
să-i doresc să scape de această viaţă diminuată şi degradată? Afară, iar
ploaie şi frig. Evenimentele se precipită. Nu ţi-am mai scris de când cu
atentatul contra lui Hitler. Trec peste noi evenimente capitale şi noi nu le
înţelegem. De Hitler cred că a scăpat din atentat, pentru a plăti mai greu.
Trebuie însă să înţeleagă cât e de urât şi indezirabil. Cred că cele două
săptămâni trăite de atunci îi sunt o pedeapsă. Din păcate mor atât de
mulţi oameni pentru el. Ruşii stau să intre în Germania. Ce mai aşteaptă
mizerabila de clică nazistă? Uneori realizez că aş putea omorî cu mâna
mea pe canaliile care pierd o ţară întreagă din ambiţie şi egoism. Când
intru la Mircea, sentimentul se înteţeşte.

10 august
Dragoste, totul a trecut: calm, trist, dureros. Noaptea în care s-a stins
Mircea era cu lună plină. Când am ieşit să-i culeg trandafirii pe care îi
admirasem de cu ziuă, era o linişte măreaţă. Am văzut şi zorile şi mi s-a
umplut sufletul de linişte, dar şi de o imensă jale. Mircea era acum iar
tânăr şi frumos. Am retrăit clipe de când eram tineri, acum treizeci de
ani.

Măgurele, 24 august

Stello drag, tot către tine îmi trimit gândurile şi în acest ceas de foarte
grea cumpănă pentru noi. Aseară, la zece, s-a semnat armistiţiul. De azi-
dimineaţă nemţii se opun, bombardează, vor să ne distrugă. Grija mare o
am pentru Marietta şi Ionel şi toţi ai noştri din Bucureşti. Trei avioane
bat antiaerienele frenetic. Nu ştiu cine trage. Trebuia să plec azi-
dimineaţă la Bucureşti. Zvonurile sunt grozave. Acum nu mai intră
nimeni în oraş. Nu vreau să cred. Suntem ca pe front. Bucuria de aseară a
fost scurtă, de altfel, drept să-ţi spun, nu m-am bucurat, cum aş fi crezut.
Mă rodea grija. Bucuria eliberării Parisului mi-a fost întunecată de jalea
după Moldova. Soarta noastră e legată de a Franţei. Deie Dumnezeu să
ieşim din tragedia asta cu faţa curată, mici, dar întregi. Peste aceste
emoţii, iată şi vestea că acum, la ora 4.00 d.a., chiar acum, coana Sabina
[Cantacuzino] va fi înmormântată. E un decor demn de ea. Nu o pot
vedea decât surâzând cu ochii ei luminoşi, îi văd ultima privire tandră cu
care mi-a spus: „mai vii?”. O petrec cu gândul, cu dorul, cu credinţa la
ultimul locaş. E curios! Nu pot plânge după ea, nu o realizez decât vie,
lucrând la birou şi privind pe fereastră, judecând cu haz sau cu patimă pe
toţi care se comportau altfel decât se cuvine. O cucoană mare, un om pe
care poţi conta. Voi scrie, dacă trăiesc, despre ea. Mărturisirea că a avut
intenţia să se înece în mare acum câţiva ani, când a rămas văduvă. Mi-a
spus-o în martie, bolnavă, ca o spovedanie. Mi-am luat adio de la ea
atunci, la 5 aprilie, ştia cât o iubesc. Acum o voi trece pe lista celor duşi;
parcă i-a dat Dumnezeu onorurile ce i se cuvin, a suferit enorm trupeşte,
dar mai ales sufleteşte, în ultimul an. Dezmembrarea ţării a fost o durere
cumplită. Era ca un faliment al vieţii, nu numai al ei, dar şi al familiei ei
întregi. Doamne, primeşte-o ca pe o vrednică femeie în sânul proniei
Tale! Avea un suflet eroic în ea, cu inimă duioasă. Dumnezeu să te aşeze
în rândurile celor luminaţi! Îmi vine să scriu: „Să trăieşti, Doamnă!”.
Da, să trăieşti în veşnicie!

29 august

Ruşii trec prin Şoseaua Colentina în Bucureşti.

Dragule, iată că a sosit şi ziua asta. Totul se prezintă contrar de cum
socoteam. Vreau să fiu în Bucureşti când vor intra ruşii acolo. Noi stăm
liniştiţi la ţară. Socoteam că şi nemţii se vor retrage liniştiţi – şi ei ne-au
prăpădit Bucureştiul! „Omul propune şi Dumnezeu dispune.” Nu-mi fac
nici un plan, nu-mi permit de acum înainte nici o părere. Trăim acum un
ceas decisiv din istoria noastră. Fiecare, preocupat de micile lui interese
şi necazuri. Poate doar la Mimy găsesc grija pentru viitorul colectiv. Îmi
fac un examen de conştiinţă: afară de vieţile oamenilor dragi şi de soarta
„Europei” în care, fireşte, centrul e pentru mine ţărişoara noastră şi
Franţa, m-am detaşat complet de tot. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru
casa care e încă intactă, dar ieri renunţasem la tot. Zilele de groază de la
24-27 august m-au tămăduit până şi de singura nevoie reală ce am de un
colţişor al meu. Sunt ca o pasăre călătoare. Cred în viitor, dar nu cred în
oamenii noştri. Mă dezgustă uşurimea societăţii noastre. Poporul e
zdravăn, munceşte, luptă pentru viaţă. Mulţumesc lui Dumnezeu, că am
fost săraci şi inteligenţi. Mă vezi pornind iar, pui drag, cu entuziasm,
lucrând cu tineretul? Cred că în contact cu ei mi-aş regăsi vigoarea. Nu
cred în gogoriţele lansate de nemţi despre ruşi, cred că s-au făcut
progrese uimitoare la ei, în firea lor e ceva serios, care nouă ne lipseşte.
Oare clasa noastră burgheză o fi în stare de entuziasmul şi sacrificiile
care ni se cer? Îmi pare rău că sunt atât de sceptică faţă de noi, dar am
avut prea multe dovezi de uşurime şi necinste, încât mă revoltă şi mă
dezgustă. Zile grele. Cine o ieşi întreg din ele, acela merită să trăiască,
să construiască viitorul. Mă simt foarte româncă, dar din teapa celor din
trecut, omenoşi şi modeşti şi doritori de o Europă mai reală, mai unită, o
aştept această Europă. Îmi creşte curajul şi pofta de viaţă când mă
gândesc la ea: fără paşapoarte, aceeaşi monedă, colaborare cinstită între
neamuri suverane la ele acasă. Oameni liberi, legaţi de propria lor
conştiinţă şi de dragostea de om şi credinţă în Dumnezeu! O Europă
creştină. Atunci ne vom iubi şi între noi. Zboară aeroplane, nu ştiu ale
cui sunt. Aş vrea să fie cerul liber, al tuturor, să nu se mai bată nimeni.
Mă doare inima pentru fiecare om care moare în război. Vreau pacea!
Doamne, cum vrei Tu!

10 septembrie

De la 29 august nu am mai putut scrie. Poate pentru că realitatea mă

absorbea întreagă. Poate mai ales din pricina agitaţiei în care trăim la
Măgurele şi a micilor griji şi vorbe în care ne încurcam toţi! Am plecat
joi 31 de acolo, am venit cu camionul pe o căldură năprasnică. În drum
primele camioane cu ruşi, primiţi de o populaţie care-şi ascundea greu
consternarea sub o aparentă, săracă bucurie. Tot peisajul era de o
urâţenie morală şi materială. Un soare năprasnic, peste ruine sărace (pe
Calea Rahovei), praf, teamă şi umilinţă. Ca româncă, am suferit cumplit,
ca om m-am ruşinat. Am înţeles că partea noastră e smerenia şi suferinţa
şi am ajuns acasă cu plânsul în gât. Acasă, Mariana şi Ion Murnu,
îndoiţi, îngrijoraţi, dar tineri. La Aurora şi Zoe, măturau cioburile de
geamuri. Mi-au încălzit inima. Actul de dragoste şi grijă pentru mine.
Acasă, am început să scot cioburile cu portăreasa, mai mult n-am putut
în ziua aceea. Pe la cinci, am pornit cu Zoe în centrul bombardat. O jale!
Imaginea vie a răutăţii şi nebuniei omeneşti.

15 septembrie

Dragule, azi, o zi îngrozitoare, cred că am atins culmea deznădejdii

spirituale. Când ai plecat tu, era o suferinţă personală. Azi, am
deznădăjduit în faţa sclaviei ce-l aşteaptă pe bietul nostru popor! Ştiu că
politica noastră a fost nefastă. Jafurile noastre în Rusia au întrecut
imaginaţia, dar de la americani, care luptă „pentru libertate şi dreptate”,
aşteptam o intervenţie. Ne-au lăsat în plata duşmanului lezat! Ce mai
putem spera? Eu, una, nu mai am nici o nădejde în popoarele zise
democrate atâta vreme cât sunt mari. Toţi sunt la fel de egoişti,
îngâmfaţi şi cruzi. Cum i-am blestemat pe nemţi, şi Dumnezeu mi-a
auzit glasul, azi blestem toate popoarele mari, afară de francezi, să simtă
şi ei amarul nostru. Ştiu că va veni ziua răsplăţii divine, eu nu voi mai
apuca zi senină în nenorocita noastră ţară. Am făcut păcat mare azi, ştiu,
aş fi vrut să mă sinucid. Dar nici libertatea asta nu o am, fiind creştină.
Ce greu ne încerci Tu, Doamne! Ce dureros ne iei din mâini parcă şi
credinţa în valori omeneşti. Păcătuiesc că judec – poate – dar Tu,
Doamne, mi-ai dat judecata şi nu o pot falsifica. În perversiunea lui,
omul a inventat dreptul celui mai tare, dar azi îl simt şi pe Dumnezeu un
satrap, un Puternic!
20 septembrie

În aer pluteşte o aşteptare. Toată lumea speră, deşi viaţa e tot mai grea,
tot mai apăsătoare. Totul depinde de felul cum vor vrea ruşii să înţeleagă
„prietenia”.

24 septembrie

Pe străzi se succed defilări puerile şi primejdioase. Nu cred în comuniştii

noştri, cum nu cred în seriozitatea „elitelor” române. Acum, puzderie de
partide care se vor întrece în reforme teoretice şi în promisiuni. Se
adaugă supralicitarea acuzaţiilor faţă de oamenii din regimul trecut, care
mai de care cere pedepsirea lor. Dar nu spune nimeni: cum, fiindcă nu au
curajul răspunderii. Vorbe! Vorbe! Vorbe! Uff! – şi colportarea veştilor
cât mai imaginative. Nu zic că ruşii n-ar putea inventa mai rău: luarea
proviziilor, a paltoanelor etc. Îmi pare rău că nu ştiu ruseşte, m-ar
interesa ce gândesc şi simt. Aş vrea să citesc o carte serioasă despre
Rusia de azi.

1 octombrie

Nu am mai scris de mult, mi se pare că nu mai are nici o importanţă.

Lumea a pornit pe un făgaş care mi se pare atât de îndepărtat de gândirea
obiectivă, încât mă simt parcă zvârlită pe o altă planetă. Iar dictează
patima, ea face legi, judecă, dă verdicte. Citesc jurnale comuniste. Nu
contest o intenţie bună. Dar ceilalţi nu se credeau şi ei pe drumul bun?
După tonul Scânteii şi numărul mitingurilor, se pretinde că noii aliaţi nu
se amestecă în treburile interne, dar am impresia că prepară ceva mai
violent. Partidele burgheze sunt tot mai busculate, până când vor fi puse
la o parte. E mersul firesc al curentului. Dacă intelectualii nu se mişcă, şi
ei ajung rău. Se pomeneşte, ici colo, şi de ei, dar ca o concesie. E drept
că sunt vinovaţi prin sectarism şi vederi strâmte. Ce rar sunt obiectivi!
Făcut ordine prin cămări, încă o dată am constatat câte lucruri inutile
trenează prin casele celor ca noi şi lipsesc total în altele, unde ar fi utile.
Ieri am avut simţăminte bolşevice! Azi, două parastase. Doamna Calipso
Botez, câtă strădanie, câtă ambiţie de reforme, luptă feministă acum
uitată. Va fi şi cu mine aproape la fel. Parastasul lui Soare4. Biserica
plină, mulţi actori. Poate că artiştii sunt mai ataşaţi. De ruşi îmi pare rău,
am chiar simpatie. Nu pot vedea doar lupte în ei. Mi se pare că sunt
victimele tuturor şi doresc din suflet să văd şi la ei o viaţă omenească.

8 octombrie

Pui drag, azi patru ani, eram o fiinţă deznădăjduită. Azi sunt un om trist,
o femeie singură, te simt departe. Dacă eşti fericit, aş duce greutatea
inimii mai uşor. Vizita la Florica Cioran mi-a fost o lecţie. Mulţumesc
lui Dumnezeu că te-a luat om întreg. Iar au defilat sute, poate mii de
inconştienţi, ţipând, făcând revendicări de care nu au habar, icoana tristă
a unei mase conduse de profitori şi de pasiuni strâmte, oameni care nu
ştiu decât să urască. Nu mă tem de cei care ţipau, ci de instigatori, de cei
care plătesc asemenea manifestaţii. Dacă nu se face pace mai curând, mă
tem că ne comunizează. La noi, masele nu sunt revoluţionare, se simte
zeflemeaua şi uşurimea gesturilor. Sunt capabili de violenţe, dar nu de
continuitate. Dacă s-ar găsi un om curajos să le spună răspicat că
interesul lor e altul, sunt sigură că ar lepăda pancardele incendiare şi l-ar
urma. Biserica era plină azi. Aştept liniştită ce va veni. Îmi pare rău că
„cei lezaţi” persistă în dorinţa lor ca nemţii să câştige războiul. Le
înţeleg sentimentele, dar nu lipsa lor de judecată. Uită ce a făcut partidul
lor cu cei care gândeau altfel. Noi niciodată nu am crezut în Hitler şi
nazism, totdeauna am fost democraţi, nu în sensul „pistol” al cuvântului
dar, în cel „esenţial”, noi credem în drepturile omului, fiindcă suntem
creştini. Vorbesc la plural, fiindcă nu mă despart de tine. Ce fericire că
ieri am vorbit cu Olga Neumann, secretara lui Maiorescu. Mă gândeam
cu melancolie că ultimii lui ani au fost în mâna unei femei străine şi,
după impresia mea, ambiţioasă şi egoistă. Inteligentă? Foarte. Cred că
un mare temperament şi devotament, dar cu ceva prea specific al rasei
ei. Am făgăduit să scriu tot ce povesteşte. La gândul că Titu Maiorescu a
avut ca ultim confident pe cineva care nu vorbeşte adevărat româneşte…

3 decembrie

Pui mic, sunt tristă de moarte. A murit Florica Ştefănescu la Câmpulung.

Nu ştiu de ce mă obsedează ideea că şi eu voi muri curând. S-a dus şi
Regina Mignon5. Plecări peste plecări! Eu am înlocuit viaţa cu lucrul.
Foarte merituos poate, din punct de vedere social, moral, dar pierzanie
din punctul de vedere al Eului meu absolut. La clasă trăiesc! Cât va mai
dura?
 19446

3 ianuarie

Pui mic, e o vreme ideală: soare, cer albastru, munţii albi, bucurie în aer.
Pe mine iar mă doare inima, cred că am abuzat ieri de plimbarea pe ger
şi la urcuş. Liniştea îmi face foarte bine şi singurătatea mai multe ore pe
zi. Vecinătate plăcută, dar numai când vreau. A plecat şi Wenddy7 în
curând pleacă şi Flo şi Maricica. Nu ştiu cum mă voi simţi atunci,
singură cu adevărat. Seara m-am obişnuit, nu mi-e urât. Mă doare capul
la o parte. Ieri am avut ameţeală, bănuiesc că din stomac. Cum vrea
Dumnezeu. Sper să nu mă îmbolnăvesc aici, fiind absolut singură, ci
acasă. Dar cine scapă de soartă? Mă tem că azi mă voi necăji, l-am visat
pe copilul Leanei că-l luam în braţe şi-l dezmierdam. Ieri, plimbare
splendidă – munţii uriaşi, albi. Simţirea în mine, fără culoare, totul e
melancolie, chiar când pare a fi seninătate. Condiţia umană nu e
suportabilă decât când e bine definită: sau bestie sau înger.

7 ianuarie

Stello dragă, îmi e dor de tine! E o vreme ideală de iarnă. M-am îmbătat
azi de aer, n-am poftă de lucru, dar mă voi aşeza la masă din datorie, din
spirit sărac de salahor. Cum te înţeleg acum pe tine. Dar prea târziu! Tu
făceai ce te trăgea inima. Datoria, la vremea ei, că meseria ţi-ai făcut-o
cu pasiune, niciodată numai din datorie socială sau morală; tu credeai, eu
mă supun regulilor şi obiceiurilor. Dacă viaţa poate fi un purgatoriu, eu o
trăiesc din remuşcări. Micile mele bucurii sunt atât de trecătoare, le fur
tristeţii mele fundamentale.

14 ianuarie

Bagajele sunt gata, dragule. Plec la 2,54. E bine că plec, m-a cotropit o
grijă de-ai mei, vise stupide mă fac să tremur, simt că mă enervez
singură. M-am odihnit, lucrând. A fost bună această izolare care m-a
liniştit. Văd lucrurile altfel. Alaltăieri – la Marie Costinescu. Cadru
frumos, oameni subţiri. Dacă ajung la pensie, îmi aleg domiciliul în
asemenea loc! Iar au început grijile, care mi se urcă, blestemate, din
adâncuri. Mă iau după vise şi presimţiri. Ar fi bine să mă gândesc şi la
bine. Am un fel de tumult în mine – să ajung acasă. Mă bucur şi mă tem.
Sunt oare efectul liniştii de aici, acumulate, şi surplus de energie?! Ori e
efectul nopţilor cu treziri la două ore, un sentiment intim de nesecuritate,
de urât? Îmi pare rău că n-am stat cu Dinu mai mult de vorbă. Om
extrem de interesant, dar net hitlerist în concepţia de viaţă. Amprentă tip
nemţească. Dinamism, devenire, forma considerată secundară. Rory,
adepta lui.

26 ianuarie

Stello drag, am început prost anul. Acasă, am căzut la pat. Toţi ai mei
parcă au dinamită în sânge. Mă simt foarte slabă, dar la clasă şi la
muzică am chiar un elan pe care nu l-am avut de mult. Azi, entuziasmul
clasei m-a încântat. La muzică, a fost splendid. Maestrul – olimpian! Ce
flacără! Am trecut pe lângă o clipă istorică pentru cultură, când am
asistat la întâlnirea Karajan8. Era pentru noi toţi emoţionant să vezi un
geniu matur cu ce respectuoasă afecţiune îl primeşte pe cel tânăr. I-a
oferit cu drăgălaşă afecţiune un vin de 100 de ani, din 1844! Alte vremi
tulburi, pline de aşteptare. Karajan are ochi de flăcări, are ceva demonic
în el, chiar văzut din spate, se simte că e cineva. Mă bucur că mâine îl
aud cum conduce. Figură triunghiulară de şarpe sau de demon, cam
neliniştitor. Mă întreb dacă are umanitatea amplă a Maestrului. E ceva
vrăjit în el. Dar ce l-a apucat pe Andricu? Făcea pe nebunul vorbind de
biata fetiţă vieneză. O fi c…, cum spune el? Eu nu cred. La noi, totul se
reduce la aşa ceva. Am prins-o cum s-a fâstâcit când a intrat Bâzu
Cantacuzino şi şi-a tras rochia sub genunchi într-un gest instinctiv de
pudoare.

2 februarie

Pui mic şi drag, n-am mai scris, sunt tot bolnavă, plictisită, goală şi
singură. Cartea lui Ortega9 Istoria ca sistem, în care regăsesc ideile mele
cele mai intime, mă umple de bucurie. Mi se clarifică mintea, unele
simţiri. Lipsa de credinţă face să dispară sentimentul realităţii. Eu, de o
bucată de vreme, nu mai sunt credincioasă propriu-zis, cum am fost în
ultimii ani. Nu mai pot crede căci m-a cuprins o îndoială, am abuzat de
supuşenia la dogme şi ritual. Nu mai am fervoare, nu mai cred în mister.
Am practicat ritualul în ultimul an din fidelitate, dar am simţit unele
revolte, nu împotriva cuiva ci doar a mea, ca şi cum aş întârzia din lene
şi laşitate într-o formă de credinţă care nu mai e a mea, pe când aspir la
una liberată de simbolism şi mit. Am nevoie de o Realitate. Cred că am
persistat prea mult într-o formă de credinţă încă exterioară. N-am mai
făcut demult o revizuire intimă.
 N-am mai scris de când cu ultima conversaţie cu coana Sabina.
Întrevedere duioasă şi tristă. Ştia că moare, ştia de ce suferă. Atât de
bărbată şi totuşi atât de feminină! O stofă solid morală. O femeie de
elită. Unică, aş zice, în felul ei, la noi. Cum va fi fără ea, nu vreau să mă
gândesc, mă doare prea tare, muzica lui Karajan nu m-a atins până în
adâncuri, fiindcă nu puteam uita că lângă mine se lupta Sabina
Cantacuzino cu moartea. Poate că Enescu ar fi dat tragicei situaţii o altă
frumuseţe. Neamţul are o vitalitate covârşitoare. Te biruie, dar nu te
transfigurează. Cred că dacă în Germania i se dă importanţa pe care văd
că şi la noi au proclamat-o toţi e pentru că e de-o tinereţe vehementă,
puternică, biruitoare. E tipul omului german actual: dinamic şi crud. O
spune şi Ortega. Vineri, iar un soroc. Mă cam plictiseşte această
persecuţie, n-am poftă să fiu prevenită că mor, de altfel n-am poftă să
mor. Parcă aş vrea să mă mai bucur şi eu o dată de linişte, de un voiaj, de
oameni superiori şi aş vrea să ajung la libertatea interioară adevărată. Să
fiu şi eu suverană pe mine! Să pot spune ca Regina Maria: „eu am învins
viaţa”. Oare trebuie să sfârşesc tot în robie?

7 februarie

Stello drag, azi mi s-a făcut un dor năprasnic de tine. Te simt aproape,
am visat scrisul tău, semnătura ta. Tu ştii bine că nu pot trăi fără bucurie
şi nu am de unde s-o iau decât din vis. Am tăiat însă toate crăcile de sub
picior. Autointoxicare cu principii şi simţăminte străine firii mele. Un
fel de Madame Bovary a misticii. Au murit şi bunica Marianei şi maman
Cotoi, probabil şi biata Mme Mavrodineanu, se duc, se duc, ne mutăm!
Şi războiul continuă ca o nebunie fără leac. Şapte divizii nemţeşti prinse
în cotul Niprului şi altele sus, în Letonia. Frontul merge prost, se
vorbeşte de evacuarea Basarabiei, de plecarea din Bucureşti. Concursul
la Universitate m-a revoltat, sunt toţi nişte laşi, iar alţii arivişti. Afară de
Vianu, ceilalţi nu cred că trăiesc pentru studiu.

10 februarie

De ziua mea au venit cu daruri; covârşită cu cadouri şi atenţii. Ce

dreptate aveai când tot spuneai că numai rudele tale sunt fidele.

13 februarie

Dragoste, azi era să-mi vină rău dintr-o scenă cu Jean Paul. E înfiorător
să constaţi ce duri şi egoişti sunt tinerii de azi. Eu mă sacrific ca să-i fie
lui bine, când părinţii lui n-au habar de el. Mâine ştiu că voi uita, dar azi
vreau să văd lucrurile în faţă, aşa cum sunt. Sunt obosită de atâta lipsă de
gentileţe. Mă simt un copil vitreg, oropsit. Oare spaima teoretică de
moarte nu e de ajuns pentru un biet om?

15 februarie

Pui mic, azi zi bună. Lecţii la Şcoala Socială. Maricica, în trecere, destul
ca să-mi provoace părere de rău că pleacă.

20 februarie
Pui mic, în noaptea de 15-l6 curent, te-am regăsit în plin. Nu a fost vis, a
fost prezenţă. Am auzit vocea, am simţit că mă muşcai de mână furios.
M-am deşteptat atât de sigură de prezenţa ta încât de atunci am
certitudinea că eşti lângă mine. Oare ce am visat să fi fost o creaţie a
propriei mele imaginaţii? Exclus. Tu erai invizibil şi mă loveai invizibil,
chiar dacă eul meu a produs imaginea şi senzaţiile, totuşi e alt eu, mai
adânc decât cel pe care-l ştiu şi care nu are atât de vii amintirile
senzoriale.

23 februarie

Dragă Stello, zilnic îmi fac experienţe noi asupra puterii triumfătoare a
egoismului şi înfrângerea celui care se gândeşte şi la alţii. Simt aproape
fizic duritatea celor hotărâţi să trăiască ei, fără a lua în consideraţie nu
numai dreptul altora, dar chiar elementara lor cerinţă de viaţă pe micul
lor loc, pe care nu cer nimănui nimic. Pur şi simplu mă înfioară
rezistenţa egoismului lui Jean Paul, şi faţă de părinţii lui şi faţă de mine.
Spre binele lui însă. Mâine voi face, foarte calm, procesul tuturor
inadvertenţelor lui. Calm, fără revoltă. Cu aceeaşi răceală ca şi el. Nu
vreau să capitulez în faţa barbariei lor. Îmi propun ferm să apăr poziţia
civilizaţiei şi a bunului simţ, spunând adevărul în faţă, fără brutalitate
dar fără concesiune. Faţă de barbar voi fi un om civilizat, care-şi apără
civilizaţia cu curaj.

25 februarie

După exasperarea din cauze financiare – nu mai aveam franc! – am avut

ieri o bucurie reală, o confirmare a adevăratelor mele predispoziţii şi
nevoi. A venit profesorul Pippidi10 ca să punem la punct unele pasaje din
Eschil – m-a interesat lucrul, m-a încântat, mă simţeam mulţumită:
acasă. Rory făcea oficiul de secretară. A trecut şi Dinu. Conversaţie pur
intelectuală, o plăcere. După asemenea şedinţe, am încredere în mine şi
gust de viaţă. Am uitat şi de camuflaj şi de lipsa totală de franci, de
datorii, de bătrâneţe şi chiar de moarte. Tu erai viu cu mine. Azi, muzică.
Foarte frumos. Cuatuor II de Fauré şi o sonată de Mozart. Îmi face foarte
bine, prefer când e lume puţină. Evenimentele? Nu mai înţeleg nimic.
Am impresia că toţi dau înainte fiindcă nu ştiu ce să facă la pace. Mai
ales nemţii. Ei ştiu că e mai bine când sunt în mişcare, repaosul păcii s-
ar putea să dea drumul indignărilor, fie dezastruos. Dar cine cunoaşte
reacţiile unui popor? Trebuie să recunosc iar cât de drăguţă, de
afectuoasă e Aurora, nu doar că dă bani fiindcă are mai mulţi ca alţii, dar
o face din înţelegere pentru nevoile mele reale.

29 februarie

Azi mă simt umilită de propriile mele virtuţi. Cinstea şi modestia, în loc

să mă facă respectată, îmi atrag ironia şi batjocura unui copil pentru care
am făcut ce am putut, mai mult decât ar fi trebuit să pot. În alte ţări,
modestia e respectată, la noi e un defect. Ieri m-a jignit şi clasa cu
neatenţia ei. Am hotărât să fiu şi cu ei ca şi cu toţi ceilalţi: dură, fără
milă şi insolentă, să vadă şi ei. Mâine voi „dicta” clasei. Surâzi? Te
iubesc.

4 martie
Pui mic şi drag, acum am terminat Pilote de guerre a lui Saint-Exupéry,
o carte nobilă, mare prin adevărul şi curajul mărturisirilor, dar mai ales
prin răspunderea faţă de trecut şi de viitor pe care o cere fiecărui om. E o
carte de păstrat pentru o zilnică consultare. Aş vrea s-o am şi s-o dau şi
altora. Poate azi sunt atât de fericită pentru că în clasă am exprimat
aceleaşi convingeri. Scrisoarea de la Rory a fost mărţişorul trimis de
tine. Copiii din clasă, şi ei, mi-au dăruit o mască de argint şi aur şi un
buchet de mărgăritare. Una din fete mi-a dat o minunată Madona pe care
o voi purta tot timpul. Mărturii de dragoste, mărturii de încredere. N-am
voie să mă întristez. Astă-seară sunt echilibrată, liniştită, în voia lui
Dumnezeu. Povestea cu întâmplarea lui Fr. Jammes, căruia i-a picat
donaţia unei proprietăţi, în ceasul când sta, cu mobilele şi opt copii cu
nevasta în stradă, evacuat de proprietar, m-a pătruns cu simţirea unei
Providenţe pe care şi eu am simţit-o de atâtea ori „prezentă”, dar omul
uită, e ingrat. Mă las în voia Domnului, dar dai din mâini şi atunci marea
te susţine.

7 martie

Stello drag, prind a mă întrema în suflet. Cred că vina e a lucrului serios.

Azi este o zi de toamnă târzie, nu de martie, atmosferă deprimantă,
ploaie, umezeală până în oase, dar muzica franceză, la Dalles, m-a repus
în formă. Trio de Fauré mi-a plăcut cel mai mult, Vincent d’Indy, mai
ieftin, dar mi-a mers la suflet. Cât despre Ravel, sonata de vioară şi
violoncel m-a uimit fără să simt sau să înţeleg ceva. Impresia totuşi că e
un exerciţiu prodigis de contrapunct sau al ordinii în cea mai teribilă
dezordine. Asta mi se pare specific franţuzesc, muzică raţionalistă.
Situaţia pe front, foarte proastă. Uneori simt acut o grijă, dar rar. Ar
trebui să pun unele lucruri la adăpost. Lenea şi comoditatea mă
împiedică. Doamne, poate ne ierţi pe noi şi trimiţi pace din mila şi
puterea ta. Azi, pe când cântau nişte fraze muzicale mie neînţelese, eu
făceam planul unei pălării dintr-o mătase veche a mea, sobră dar
cochetă! Fiindcă am ajuns la limita neglijenţei, nu mai am fason de
cucoană şi pe tine cred că te agasează.

11 martie

Pui mic şi drag, iar am intrat în seria neagră. Parastas după parastas!
Simt nevoia şi de o bucurie, de o veste bună! Parcă nici nu mai
îndrăznesc să o mai cer de frică să nu-mi dea iar Dumnezeu peste nas!
Iar s-a crispat ceva în mine! Dimineaţa, la tine, calm, frumos, dar rece.
Voiam altă piatră la tine, poate că mă voi învrednici cu o carte la
căpătâiul tău. Aseară, la muzică, splendid. Maestrul ne-a spus că Regina
Elisabeta îl iubea mult şi a cerut ca la înmormântarea ei să i se cânte
Marşul funebru al lui Schubert. Pentru această ocazie, Maestrul l-a
orchestrat căci n-a asistat la funeralii fiind bolnav de oreion. La muzică,
uit mizeriile vieţii.

16 mai

Ruşii, la 25 km de Nistru! Şi noi trăim ca şi cum n-ar fi război, ne

bucurăm, ne hrănim bine, ne certăm parcă n-ar fi moarte pe lume şi
primejdie de izolare. Judecând după mine, cred că e o mare doză, nu
numai de inconştienţă, dar chiar de laşitate. Ni-e teamă de ce vedem că
vine.
18 martie

Pui mic, m-am întors de la Severin. Două zile obositoare dar plăcute.
Dacă nu mă temeam că deranjez, mai stam până mâine. Linişte, oamenii
mai calmi, mai uşor de mulţumit. Conferinţa bună, lumea părea
încântată, sau iluzii? Seara, masă foarte simpatică la Costescu. Oameni
deştepţi, cu lectură, simpatici foc, mâncarea chiar prea bună. Dunărea,
calmă, impasibilă, măreaţă. Plimbarea scurtă în faţa ei mi-a făcut bine.
Azi-dimineaţă la cimitir, m-am dus la ai mei, mulţumită că am putut
îngenunchea la ei, graţie finului care a întreţinut mormântul splendid.
Vizită pe la prieteni, bătrâni şi Dunărea.

18 martie

Dragoste, trecem prin zile teribile. Am impresia că se joacă soarta ţării

noastre. Încolţiţi din toate părţile, trebuie să ne decidem pentru adevărata
noastră soartă. Radioul german spune lucruri care lasă să se înţeleagă că
vor face cu noi ca şi cu ungurii, ne vor ocupa! Sunt de o supremă
perfidie, dar dacă ne ocupă şi ne fac robii lor, sper să ne arătăm
ostilitatea pe faţă. Dar cine ştie ce hotărăşte Antonescu. Un joc imens
între căpcăuni! În fond, trebuie să avem direct perspectiva morţii, poate
că se apropie. Ce vremuri teribile!

25 martie

Dragoste, m-am întors de la concertul lui Enescu. O minune. Două ore de

victorie a spiritului asupra grijii şi a spaimei. Porţi deschise spre
eternitate. Maruca, mare inspiratoare şi binefăcătoare. Atmosfera totuşi
apăsătoare. Lumea pare afolată. Eu nu văd decât din acei calmi. Am
impresia că Antonescu nu-i în stare să judece obiectiv. Ică e ambiţios şi
nu ştie cum s-o întoarcă pentru a rămâne tot el tare. Despre Maniu,
Tătărăscu, Brătieni, nu ştiu ce gânduri au. Situaţia e groaznică şi vina nu
e a lor.

29 martie

Dragoste, zile de aşteptare a catastrofei! Azi sunt ştiri că se pare că i-au

scos pe ruşi din Moldova. Pentru cât timp? Nu cred că mai poate fi oprită
năvala lor spre Apus. Aştept o minune. Să mă ferească Dumnezeu să
trebuiască să plec de acasă. Ce spaimă între neamuri – fără sens. De ce
nu se opresc măcar o zi, să se reculeagă? Zilele astea m-am surprins
blestemând pe vinovatul nostru, sunt furie pe încăpăţânatul ăsta imbecil
şi vanitos, dar parcă ceilalţi sunt mai buni, cu laşitatea de a nu-i rezista?
Dinu întreba azi „Cum?” am răspuns: „Cu cămaşa de forţă”. În fond, e
sistemul de aplicat tuturor acestor furibunzi. Popoarele au obosit de atâta
eroism.

1 aprilie

M-a plouat astăzi ca pe un căţel. În ocazii ca astea ar trebui să avem şi

noi o maşină! În curând, poate voi deveni o biată proletară şi vom
număra „picăturile în jgheab”. Mi-a fost scris să trăiesc veşnic umil,
constrânsă şi dependentă. Tant pis! Concert foarte frumos. Pastorala
splendidă, Debussy încântător, C. Franck dinamic. Maestrul foarte în
formă. La Institutul de istorie universală, foarte interesantă conferinţa
lui Pippidi. Atmosferă intelectuală, senină, mi-a făcut bine, deşi lăzile cu
cărţi, gata de expediere. Veştile proaste curg, dar eu sunt liniştită. A.
spune că vor veni şi bombardamente.

22 octombrie

Dragule, nu mai pot să scriu, poate nu mai am curajul să revin asupra

celor ce trăiesc. Evenimentele ne depăşesc. Ne reducem la interesele
noastre mărunte. Nu scăpăm de perspectivele Eului. Mă doare egoismul
orb al demagogilor care asmut mulţimea. Mă simt tot mai neputincioasă
faţă de marele val ce ne cotropeşte, e iraţional şi imprevizibil. Gândul de
a apărea în faţa unei mulţimi acum mă umple de sentimentul spaimei şi
al neputinţei. Mă consolează gândul că Goethe la un moment dat s-a
simţit atât de străin vremii lui. Am impresia că lumea s-a schimbat, mă
simt între „străini”. Atmosfera de suspiciune reciprocă e proastă. În loc
să soluţionăm criza dintre noi, o acuzăm, o întărim. Dacă oamenii şi
guvernele ar fi cinstite, creştine, totul s-ar linişti.

7 noiembrie

Stello al meu drag, îţi scriu adânc îndurerată, a murit Ghighi [Djuvara].
L-am văzut vineri, am vorbit multe cu el. Găsise singur lumina lui
Cristos, cu duhul lui curat, loial, cinstit, în cercetare. A murit cum a trăit,
fără compromis. L-am visat tânăr, zdravăn ca pe vremuri. Simt că îmi va
lipsi teribil, deşi ne vedeam rar. Reprezenta ţinuta generaţiei noastre, a
fost desigur cel mai reprezentativ dintre noi. Nu se poate ca un asemenea
spirit să nu fie în lumină! L-a izbit când la ultima întâlnire de acum
patru zile i-am spus că-n limba ebraică „a cunoaşte” şi a „iubi” e acelaşi
cuvânt.

9 noiembrie

Pui mic, ce jale azi! Ceremonia funebră a lui Ghighi. Nu l-am văzut
decât din profil. Arată ca în ceasurile de îngândurare adâncă. Îmi pare
bine că i s-au recunoscut şi meritele sale morale, bunătatea lui rară,
sensibilitatea de copil cu inima curată, afară de meritele lui de jurist,
căci el a adâncit ideea dreptului şi a dat pregnanţa ei idealistă.
Cartea11: stărui şi iar stărui, parcă nu se mai isprăveşte. Lucrez într-un
ritm prea lent. Se stinge în mine credinţa de altădată că servesc o cauză.
O oboseală, care nu vine nici din corp, nici din suflet, ci din spirit şi din
inimă. Mă simt singură, singură de moarte. Poate sunt ingrată faţă de
prietenii mei, probabil bătrâneţea sau lipsa de bucurie.

15 noiembrie

Dragoste, trec zilele, ne obişnuim cu evenimentele, cu moartea. Ieri, la

Dalles, conferinţă franceză: [Bazil] Munteanu despre Giraudoux, Jean
Mouton despre Claudel, Saingevin despre Bernanos – ca scriitori de
război. Şedinţă înălţătoare, spiritul francez învinge tot, chiar
înfrângerea! Au un patriotism spiritual din care pot extrage cu ce să se
măsoare chiar cu cei mai victorioşi. Apoi, curajul mândru de a
recunoaşte înfrângerea militară, mizeria, slăbiciunile, asta îi face
stăpânii cugetului şi ai sufletului omenesc. Şi noi avem rezistenţă
(ţăranii), o dârzenie, dar e mai „poporană”, aş zice; e în credinţa smerită
că lucrurile sfinte rezistă, nu e însă în conştiinţa de sine a poporului
nostru, cum e la franţuji. Noi nu avem această conştiinţă de sine şi nu
cred că ne lipseşte pentru că nu am avea un trecut mare, dar pentru că
oamenii de cultură veritabili nu mai sunt purtătorii de cuvânt ai
poporului, cei care bat urechile poporului sunt parveniţi sau aventurieri,
sunt vocile oamenilor care latră în toate mahalalele. E dureroasă
tensiunea între câţiva şnapani manipulatori şi oamenii cumsecade, bine
intenţionaţi, dar fără mărime sufletească. Singurul care pare azi un om,
şi luminat şi energic, e [Ion] Mihalache. Comuniştii sunt improvizaţi. Nu
cred. Ruşii au făcut o revoluţie cu credinţă. La noi se simte lichelismul
la două poşte. Miopi şi interesaţi. De exemplu, răspunsul celor de la
„Leonida”: „vrem să trăim bine trei luni – ce ştim noi ce are să fie pe
urmă?” E tipic pentru derbedeul tuturor claselor. Poate că ne-a ales
Dumnezeu ca un câmp de demonstraţie. De s-ar face pace, Doamne! De
s-ar mai destinde încordarea, cei învingători ar lua şi ei figura obişnuită
a omului muritor, n-ar mai hotărî fără milă ca zeii păgâni.

23 noiembrie

M-am simţit bine, dragule, sala e mică dar intimă. Am vorbit pe bancă,
sus, ca pe vremuri. Le-am spus ce am crezut. Mâine încep cursul
propriu-zis, veştile despre posibilele bombardamente nemţeşti nu mă
tulbură, deşi, spun drept, răsuflu de două luni că am scăpat de ele!
Politica mă dezgustă şi felul nostru panicard! Veşnic cobeală. Lipsă de
demnitate. Veşnică chiuleală. De ruşi îmi e frică, fireşte sunt nesiguri,
dar trebuie să ne înţelegem cinstit cu ei. Chestia cu casele mă
înspăimântă. Nici nu ştiu unde m-aş putea adăposti.

6 decembrie
Privesc viaţa ca un bun al altora. Eu stau în margine. Situaţia politică,
foarte grea. Iar trăim zilele din timpul legionarilor, iar stăm pe un
vulcan, de data asta mult mai grav. Numai o minune ne poate salva din
gheara ursului. Dar minunile trebuie să le şi merităm! Iar noi trăim ca
nişte inconştienţi juiseuri. Ce putem face? Să ne reculegem, să fim mai
modeşti, măcar în faţa străinilor care ne judecă. Nimeni dintre cei
responsabili nu are curajul să rişte totul pentru tot. Vom muri de
prudenţă! Sper că Regele va fi iar energic.

12 decembrie

Stello drag, azi am dejunat la Duduia12 cu Georges Cantacuzino13, un

om de vremi civilizate. Mi-a făcut bine, e boier în sensul foarte adevărat
al cuvântului, om de cultură. Oare spiţa asta va mai putea supravieţui
timpurilor prin care trecem? Mai ales, va mai putea acţiona pentru a
avea priză asupra contemporanilor săi? Ce rost poate avea un astfel de
exemplar uman în lumea patimilor dezlănţuite? Artistul e încă admirat
în comunism, dar cu condiţia să fie în stil comunist sau cel puţin să agite
patimile mulţimii. E drept, un artist care nu spune clar ce frământă
mulţimea nu e un mare artist. Dar nu toţi sunt Eschil! Şi apoi, dorul
profund al omenirii e mult departe de uraganele sociale. Sunt convinsă
că o viaţă ca a mea nu ar mai servi mâine ca model altor femei, dar ce a
creat viaţa în mine poate fi scopul urmărit în orice veac. Nu pot nega
multe părţi bune în curentul de azi. Masele mari trebuie şi ele mişcate,
împinse spre cultură. Dar cum se vor putea integra mişcării violente
revoluţionare? E o contrazicere de natură între un exemplar ca G.
Cantacuzino şi revoluţie. Aş dori să am puterea de a convinge pe cei
mulţi că greşesc calea, deşi cererile lor sunt juste. Nu mai am însă în
mine energia trupească. Simt că s-a împuţinat gazul în lampă. E ca un fel
de sfială din pricina suflului scurtat. Crizele de inimă se înteţesc. E de
meditat poate şi de scris: nu masa importă, ci indivizii maselor,
înţelepciunea şi măsura şi duhul nu se trezesc în mase ci în indivizii
maselor. Or, politica – şi cea comunistă – tratează masa global şi numai
ca instrument: le dau drepturi oamenilor în loc să-i înveţe să le ceară
singuri. Ei nu fac decât să aprindă dorinţi în mulţime, nu dorul de mai
bine.

16 decembrie

Politica stă pe loc sau se urzeşte iar subteran. Totuşi cred că războiul se
apropie de sfârşit. La noi, am impresia că pericolul mare a trecut. Oare
greşesc? Vine iar un rus, şi încă unul „cultural”! Să aşteptăm.

23 decembrie

Stello iubit, azi au fost iar copiii la mine – Miron şi Madeleine, Mariana
cu Ion şi Mady, ca pe vremuri. Dimineaţa a fost Costel, după-amiază
doamna Finţescu cu Nina – bucuria de a simţi recunoştinţa şi dragostea
lor. Fetele au făcut bucheţele pentru tine, pentru voi cei de dincolo! Am
vorbit de tine tot timpul. Oare pericolul cel mare rusesc a trecut? Dar
intrarea nemţilor în Belgia e îngrijorătoare. Nenorociţii de belgieni, le va
fi trecut pofta de discordie interioară. Zvonul unui armistiţiu mi-a surâs,
dar o fi serios? Şi ai noştri sunt sacrificaţi cu miile în Ungaria, iar
Bucureştiul petrece! Nu înţelegem să fim solidari.
24 decembrie

Dragule, probabil că s-au rugat cei de dincolo pentru mine şi bucuria de

a simţi atâta dragoste în jurul meu îmi dă certitudinea unei bucurii
interioare. Îl simt pe Dumnezeu în mine: Credinţa vie.
 1945

1 ianuarie

Absolut singură, acest revelion. Cred că prima dată în viaţa mea. Am

ascultat discursul Regelui şi al generalului Rădescu. Dar am început prin
a mă ruga lui Dumnezeu. Am cerut PACE, seninătate, calm, în adânc
melancolie de netămăduit. Ştiu acum cât de fericită aş fi putut fi dacă
eram mai simplă. Afară pocnesc puştile ruseşti. E felul lor de a-şi
manifesta bucuria. Când mă gândesc ce e pe fronturi, îngheţ.

2 ianuarie

Dragoste, o duc în mese, extrafine. Azi, la Cora, un dejun delicios,

companie foarte simpatică. Apoi la Maruca, muzică. Maestrul la pian.
Atmosferă de vremi de cultură, interior franţuzesc sau, poate, de boieri
români de altădată.

7 ianuarie

Pui mic, te-am visat azi-noapte cu o cămaşă nouă şi coana Sabina venise
la noi. Azi, zi grea. La Biserică fericire, pace, iubire, uiţi de oamenii
ţepoşi. Nunta Mimy, cuplu foarte frumos, juri că se adoră. Să le dea
Dumnezeu noroc şi numai bine. Dejunul la Aurora, delicios, atmosferă
foarte simpatică, simt că le face plăcere când mă duc la ei. Vizita
Mariettei cu Valérie a fost cu nervi, cu ţepi, parcă tot pe vulcan se stă
acolo. Cred că dacă aş fi forţată să stau cu ei în casă m-aş îmbolnăvi şi
eu de nervi. Bine că a fost muzică la Maestru.

11 ianuarie

Dragoste, trăim zile sălbatice. A început deportarea nemţilor, saşi, şvabi.

Acum realizez monstruozitatea acestor măsuri inaugurate de nemţi, e
drept, dar care acum se întorc asupra lor, într-un chip pe care un
european creştin nu-l poate suporta fără să se ruşineze că e om! Dar
omul nu mai contează pentru aceste regimuri! Tu, Doamne, poţi să le
îmblânzeşti minţile!? Când auzeam de cele ce se întâmplau în Polonia,
Cehia, în Franţa, de trimiterea cu forţa a oamenilor în Germania, la
lucru, mă revolta. Acum, când cunosc dintre nenorociţii care sunt
trimişi, mă sufoc. Vestea m-a smuls din orice alt interes. Nu am putut
lucra la carte, nu m-am dus nici la muzică, m-a apucat disperarea.
Doamne, trimite pacea! Credeam că am curajul să ofer viaţa mea pentru
pace. Dar de câte ori încerc s-o fac, dau înapoi, nu mă lasă egoismul. Dar
de ce m-oi feri atât într-o viaţă anostă făcută numai din muncă? Poate
pentru că simt că pot face încă bine în jurul meu.

21 ianuarie

Pui mic, grozăvia este că puţin câte puţin acceptăm orişice, din
obişnuinţă laşă şi nevoie de a trăi. Dar evenimentele se precipită
vertiginos: cad bastioanele din Răsărit ca popicele, tăvălugul a pătruns în
Silezia. Ce curios! Cu ce bucurie furioasă aşteptam aceste zile, pe
vremuri, când nevoia de „dreptate” mă înflăcăra. Azi nu simt decât
groază şi milă şi-l rog pe Dumnezeu să pună capăt măcelului. Sufăr şi
pentru nenorociţii de unguri. Vineri, la muzică. Tu o ştii, ţi-am transmis-
o prin gând, figura Maestrului în faţa radioului când vorbea despre el
Ciomac, pentru Franţa. Se aşezase pe patul Maruchii, cu capul proptit în
palme, apoi cu palmele strânse în pumni, în ochi o lucire de pasăre
regală. Recules ca în rugăciune, simţeam că e pentru el un lucru
important, nu fiindcă era vorba de el ci fiindcă se vorbea Franţei despre
el. Cu satisfacţie, a relevat sfârşitul conferinţei când Ciomac spunea că
Enescu a luptat şi acum ca şi în celălalt război pentru dreptate. Asculta
cu o seriozitate care mi-a arătat fondul naturii lui. Era smerit, se făcea
mic, sta cu pumnii la gură ascultând, vorbindu-se despre maeştrii lui, de
Regina Elisabeta şi Principesa [Martha] Bibescu. A spus Maruchii în
timpul conferinţei că, în fine, se vorbeşte şi de Principesa [Martha]
Bibescu pe care alţii o tot uită. Ochii aveau în lumina voalată
fosforescenţe, străluciri verzi, metalice. M-a izbit cum stătea smerit şi
atent în atitudinea ţăranului român căzut pe gânduri adânci. Ce figură
masiv omenească! Mă uit cu spaimă cum se încovoaie tot mai tare.
Maruca păşeşte tot mai dreaptă, tot mai triumfătoare. Îmi place să-i văd
acum perfect de acord. Îi iubesc din toată inima – pe cât îi admir. Să le
dea Dumnezeu sănătate şi să-i binecuvânteze!
Un eveniment plăcut: Jean Paul şi-a luat diploma cum laudae, băiatul
parcă s-a schimbat, nu mai are nervozităţi, asprimi. S-a destins.

17 februarie
Pui mic, n-am mai scris fiindcă am muncit seară de seară la carte. A fost
o lună de salahorie. Azi am dat-o. Uf! Mă simt ca uşurată de o grijă. Mai
am concluziile. Aş vrea să fie de aliură occidentală. Boala mi-a priit,
puţină singurătate, linişte, lucru intens, cu continuitate, reculegere. Ştie
Dumnezeu ce face. Am un fel de bucurie în mine, de împăcare, un
sentiment că aş putea pleca fără nici un regret. Acum, făcând socoteala,
sunteţi mai mulţi dragi acolo ca aici. Evenimentele se precipită, dar
Hitler e demonic, biata Germanie nu poate scăpa decât cu o revoluţie,
dar când? La noi, lichelele încearcă să terorizeze opinia, dar nu merge.
Am impresia că se desenează o opinie publică. E bună la casa omului
primejdia, fiindcă deschide ochii. Oamenii simpli încep să judece şi se
reculeg, văd şi ei că la noi nu are rost comunismul. Mahalaua tot mai
conştientă, opinia tot mai precisă, dar mă tem că se creează un
antisemitism masiv, de data asta şi-o fac evreii singuri! Vorbii cu Vianu.
E un om colosal de elegant şi bun. Cu el te simţi în lumea celor drepţi.
Un om pe care cultura l-a umanizat definitiv. Rareori unul de calitatea
lui: spiritualitatea Israelului în plin, cu toată generozitatea creştină. Îmi
e foarte drag. Îmi pare rău că nu sunt în stare să cuprind toată măreţia şi
importanţa evenimentelor politice, mondiale. Simt că se petrece ceva
colosal, dar nu pricep pentru că nu am habar de militărie şi de
diplomaţie. Dar, dacă învingătorii s-ar purta omeneşte cu învinşii, dacă
s-ar lăsa popoarele să se refacă liniştit, fără presiuni asupra lor prin
ameninţări şi spaimă, dacă s-ar închega „Europa”… Revendicările
sociale? Foarte legitime. Cei mai cuminţi la noi sunt tot cei mai simpli,
dar cum scăpăm de lichele? Sunt lepra noastră. Totuşi e bine că nu avem
decât lichele nu şi canalii ca Hitler et Co. Azi, totuşi, în faţa unei
caricaturi a lui Hitler m-a apucat jalea: un om care a răsturnat lumea să
ajungă în halul ăsta e dureros. Oare Hitler are o soartă tragică?
Proporţiile catastrofei ar îndreptăţi această categorisire, dar mă tem că
nu e decât o canalie. Dumnezeu să-l ajute să facă gustul jertfei de sine ca
să scape de aci înainte milioane de vieţi. Atunci ar putea trece ca un om
cu soartă tragică.

24 februarie

Pui dulce, azi, zi decisivă. F.N.D. a încercat les grands moyens1* şi cred
că şi-a frânt singur perspectivele. Rădescu1 a vorbit la 10 seara cu un
curaj formidabil de netrebnicii A. Pauker şi Luca, fără neam şi
Dumnezeu, şi a înfierat faptele de anarhie ce au săvârşit. Au tras trei
focuri în Palat, altele la Interne şi au încercat să ia Prefectura. Bravo!
Bătrânul oştean are curaj. Sper că reacţia se va vedea mâine, trebuie să
înţeleagă vânduţii şi lichelele că nu ne vor stăpâni ei. Se repetă exact
fenomenul legionarilor, numai că ăştia sunt mai puţini şi nu au ecou în
mase ca aceia, a căror mistică prindea la mulţi. Ăştia joacă pe mobilul
interesului material şi, desigur, ar reuşi dacă poporul nostru nu ar fi
constatat în Rusia (trupele noastre) că realitatea este departe de idealul
pe care-l proclamă. Astăzi priveam pe fereastră şi am urmărit în multe
grupuri de soldaţi că erau perfect indiferenţi, ba chiar că se uitau amuzaţi
ca la nişte nebuni la coloanele care treceau ca nişte copii care se duceau
la joacă. Dar din ei au murit, săracii! Nu din F.N.D., ci din ceilalţi pe
care comuniştii i-au împuşcat. Oare nu or fi fost tot din grupurile târâte
cu sila, care la sfârşit au ţipat în favoarea ordinii şi a ţării? Când am
văzut iureşul, când am auzit ţipetele celor care fugeau de mitraliere, deşi
era vădit că erau gloanţe oarbe, când îi vedeam cum, în fugă, se închinau
când treceau pe lângă Biserică, am surâs şi mi-a venit inima la loc. Un
popor pe care vor să-l strice cu tot dinadinsul. Cu pasiune să-l strice,
vorba lui Mişu. Când am mai aflat şi că unele femei s-au împărtăşit azi
înainte de manifestaţie, ca să fie pregătite pentru moarte, m-a năpădit o
tandreţe pentru oamenii ăştia cuminţi şi buni. Florica era un exemplu
tipic. Cât e ea de tăcută şi liniştită, îşi ieşise din fire, ţipa la fereastra
care era închisă; „nebunilor, duceţi-vă acasă, la treabă” etc. iar când în
furie a ţipat „o să mâncaţi rahat”! râd şi acuma. S-a speriat că a scăpat
cuvântul în faţa mea şi a cerut iertare! Ajută-ne, Doamne! Cu un popor
de treabă ca al nostru, nu pierim, măcar că ne împănează lichelele. Sunt
convinsă că dacă mâine s-ar face alegeri, ar dispărea toate javrele, care
nu sunt comuniste, decât oportunişti. De cei convinşi, nu am simpatie,
am respect, dar lui Groza miliardarul, şi de-alde Dej, să le fie ruşine. Pe
evrei nu mi-e necaz, sunt şi rămân străini, le-am dat ocazia din păcate.
Dar românii neaoşi să facă ororile de pe vremea legionarilor şi acum să
vândă ţara? Pfui! Numai Dumnezeu le vine de hac.

3 martie

Dragule, zilele acestea s-au petrecut evenimente pe care îndrăznesc să le

numesc tragice pentru poporul românesc. Curajul şi demnitatea lui
Rădescu au declanşat o mişcare a ruşilor, care ne pândeau de mult, dar
aşteptau momentul de îndreptăţire faţă de aliaţi. Am sperat că, susţinut
de aliaţi, el se va menţine. Dar a sosit Vîşinski, se pare că a bătut cu
pumnul în masă în faţa Regelui, a trântit uşa că a ieşit din ţâţâni, că
Regele a vrut să plece, în fine, dezastru! Ruşii ne-au dezarmat, şi-i trimit
pe ai noştri pe front! Trăiesc într-o neîncetată revoltă, dacă n-aş avea
încredere în Dumnezeu şi în neamul nostru, nu ştiu cum aş suporta
timpul acesta. Gestul unor ofiţeri, regimente întregi, dintre care Roşiori,
mă consolează de multe. Nu s-au lăsat dezarmate şi, la ameninţarea că
vor fi imediat trimise pe front, au preferat să plece, fără măcar să-şi vadă
nevestele, părinţii şi copiii! Asemenea gesturi sunt de o înaltă ţinută
omenească, merită clasate printre cele mai „chic” gesturi istorice. Nu le
numesc „sublime”, fiindcă m-aş teme să cobesc, când mă rog lui
Dumnezeu şi Sfintei Fecioare să-i ocrotească şi să-i aducă teferi din
focul în care vor intra, săracii. De când au făcut ruşii aceste ultime
transgresări ale dreptului elementar faţă de un popor care i-a ajutat
cinstit de şase luni şi le-a plătit cu vârf şi îndesat cele luate de la ei, sub
ameninţarea nemţilor, acum nu numai că mi-e teamă de ei, dar nu mai
am nici o nădejde că vreodată ar fi vecini generoşi şi cinstiţi. Cât despre
cozile de topor, ce putem simţi pentru ei decât dispreţul cel mai dureros?
Cei din F.N.D., oameni fără conştiinţă şi fără minte, i-aş lăsa singuri să
se descurce! Au vrut Guvern, să-şi ia răspunderea! Să se compromită ei
în faţa omenirii şi a istoriei. Dar nu-l putem lăsa pe copilul curajos şi
demn, care e pe front, fără un sfetnic de treabă! Trebuie să se sacrifice
din oamenii partidelor istorice, ca să-l apere de trădători. Despre englezi
şi americani ce să zic? Nu pot nimic, pentru moment. Chiar de ar putea,
nu-şi vor sacrifica interesul, pentru ţara noastră! Nu o fac pentru Polonia,
faţă de care au o datorie de onoare! Urâtă e omenirea, pui mic! Aveai tu
dreptate. Şi nici măcar nu mă pot retrage ca Diogene într-un butoi! E
laşitate azi să nu iei parte la bătălie. Eu m-am înscris în Partidul Liberal
ca gest de protest. Nu pot face decât ce am făcut şi până azi, să vorbesc,
să dezmeticesc, să pun în mişcare, nu pentru o luptă politică, dar pentru
deşteptarea conştiinţelor feminine. Creştinii sunt singurii care ar putea
salva ţara. Scânteia publică: „Loviţi fără milă!”. Se adresează
tineretului. E o urgie. Nemţii se îmbată cu chemarea la moarte! Lumea a
înnebunit.

3 aprilie

Maică dulce, nu ţi-am mai scris – de lene, de plictiseală, de un fel de

detaşare de cele ce se întâmplă. Sunt evenimente pe care le va povesti
istoria. Poate le va arăta în adevărata lor lumină. Eu nu văd decât
oamenii mici, meschini, urâţi. Poate n-am dreptate. Poate un Pătrăşcanu
o fi convins, dar nu cred că o face din dragoste de patrie. Spolierea
proprietarilor făcută cu voia lui, cu consimţământul lui… Nu pot urî pe
nimeni. Copiii sunt buni, eroici, rezistă ispitei comuniste şi ruşii îmi
sunt simpatici, fiecare în parte. Aştept pacea, înfrăţirea.

1 mai

Nu am scris de mult, dragul meu, pentru că nu numai că nu aveam caiet,

dar eram şi obosită de tot ce se întâmplă. Mi se pare că nu merită să-ţi
opreşti gândul pe atâta oroare şi urâciune. Mă indignează cele ce se
întâmplă la noi. Nu doar exproprierea mă supără, dar răutatea cu care a
fost făcută de cei care vor cu tot dinadinsul să desfiinţeze prosperitatea
sau mai bine zis clasa mai civilizată. Mă indignează invidia şi ura
câtorva fanatici şi exploatarea nenorocitului de popor, nu numai
materială dar şi morală. Azi, manifestaţia ar fi fost grandioasă şi într-
adevăr îmbucurătoare, dacă nu am fi ştiut că dedesubt e lucrătura
duşmană a celor care vor să ne ia libertatea. Cred că ţi-am spus-o deseori
că ruşii, în parte, îmi sunt chiar simpatici. Dar politica lor e perfidă, iar
„comuniştii” noştri sunt haini. Azi mi-am dat seama cum se face loc în
suflete pentru sentimente noi. Eu, care am fobia mulţimii, azi o priveam
cu dragoste, în fond mă bucur că şi cei care muncesc cu mâinile capătă
drepturi şi dacă aş putea aş dori să lucrez şi eu cu ei, cum o fac cu elevii
mei, aş vrea să le trec şi lor bucuria de frumuseţe şi credinţă în
Dumnezeu. Dar „manipulatorii” mă exasperează, fiindcă îi cred ipocriţi.
Ce mult bine li s-ar putea face şi, mai ales, ce mari lucruri ar putea ei
face, dacă s-ar deştepta spiritual. Acest capitol trebuie bine studiat şi
supus rugăciunii. Pui mic, azi mă simt mai împăcată cu „politicalele”.
Măcar că mă indignează „lingăria” multora şi mă surprind dorind
pedeapsa celor interesaţi. Mi s-a muiat inima însă pentru mulţi, cei de
treabă din „progresişti” – numai obrăznicia unor tineri evrei care vor să
schimbe totul după nevoile lor nu o înghit. Ce să mai spun de alde doctor
Medeea Niculescu, care se vâră şi acum după ce a trampat în legiune şi
în Ministerul Antonescu. Neobrăzarea acestor oportunişti şi veşnic
arivişti mă înfurie. Cu asemenea specimene cred că aş putea deveni fără
milă. Nu doar că i-aş închide, dar ar trebui inventat ceva care să-i
dezarmeze de atâta ambiţie şi neruşinare. Dar de ce să ne încărcăm noi
cu păcate, are Dumnezeu grijă. Sfârşitul lui Mussolini şi al lui Hitler
(chiar dacă vestea morţii lui e prematură) sunt clare; ele vădesc un plan
divin. Vor înţelege oamenii, în fine, că nu socotelile lor sunt ultimele, e
una pe deasupra lor. Totuşi, de când îi ştiu nenorociţi sau morţi, nu mai
găsesc în mine decât milă şi mă rog lui Dumnezeu să-i ierte, căci în
fond, dacă nu găseau ecou la trufia lor în popor, nu izbuteau să facă
prăpădul pe care l-au făcut. Dumnezeu să-i ierte pe toţi şi pe noi, să se
îndure să ne mântuiască şi de data asta. Suntem iremediabil pierduţi fără
ajutorul Lui. Fără El suntem nişte biete bestii. M-a impresionat enorm
conferinţa Olgăi Greceanu şi mai ales chipul Mântuitorului. Nu cred că e
o combinaţie apocrifă, expresia e unică, prea absolută pentru a fi
născocită. E atâta durere în chipul lui Iisus mort, încât nu o putea născoci
un om. M-a zguduit atâta, încât am zguduit şi eu clasa a doua zi. Mady
spunea azi că se simţea ca în Paradis, a fost o înfrăţire între ei toţi.

4 mai, Vinerea Mare

Pui drag, azi am fost tristă, parcă te pierdeam a doua oară! M-a anunţat
domnul Malaxa că are nevoie de apartament. Ştiu că-mi va pune la
dispoziţie altul, desigur tot frumos, dar nu mai e acelaşi lucru, nu te mai
voi simţi acasă ca în aceşti ani din urmă. Mi se pare că mă despart încă
mai mult de tine ca şi cum aş pleca din ţară, singură. Până acum, ori de
cât ori m-am mutat, eram împreună. Acum am impresia acută a
singurătăţii. Jean Paul e ca şi copilul meu, dar nu mă crede, cum mă
credeai tu, când mă durea ceva. Sufăr, dragule, că sunt atât de umilită în
viaţă încât nu-mi pot plăti o chirie! Sunt pedepsită în mândria mea. Nu-ţi
ceream nici ţie bani şi acum mă întreţin străinii! Să-i dea Dumnezeu tot
binele lui Malaxa că mult e bun cu mine şi cu alţii. Cât trebuie să
cheltuiască acum cu noi toţi care ne mutăm! Am dorit să fiu
„independentă” şi sunt tot mai dependentă, dacă eram singură, fără Jean
Paul, ar fi trebuit să iau o cameră la prieteni sau la Şcoala Socială, să
vând mobilele de prisos, să mă mulţumesc cu puţin. Dar m-a luat vestea
prea repede. Acum sunt ceva mai liniştită, seara, după slujba Prohodului,
dar azi la cimitir şi după, sunt cotropită de tristeţe. Ce nechibzuiţi am
fost noi doi. O căsuţă, oricât de modestă, am fi putut să ne facem din
munca noastră. Acum trebuie să mă ţină alţii. Vina e şi a mea, nu am fost
destul de energică, tot cu capul în nori iar când am vrut să fac
combinaţia cu Corpul Didactic2, nu ai vrut tu.

7 mai

Dragule, azi s-a anunţat capitularea Germaniei, semnată azinoapte la ora

2,30, deci încetarea tuturor ostilităţilor. Am mulţumit lui Dumnezeu că
le-a venit şi nemţilor mintea la cap. Îmi e foarte milă de ei, au suferit
îngrozitor şi plătesc groaznic trufia lor. Dacă din această lecţie ar fi mai
cuminţi, mai încrezători în puterile lor spirituale şi mai puţin trufaşi pe
puterile lor animalice! Poate – şi le-o doresc – vor ieşi din această
îngrozitoare încercare, mai umani şi mai creştini. Misiunea lor nu e
stăpânirea politică a lumii, e o misiune spirituală. Marile lor opere s-au
născut când erau împărţiţi în state mici şi când în jurul micilor Curţi se
forma o cultură reală. Mai ales mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare
să-i înveţe smerenia creştinească, să nu devină amari în nenorocire. Sper
că aliaţii se vor purta aşa încât acest popor înnebunit să-şi preţuiască
valorile umane superioare, nu forţa brutală. Dacă învingătorii vor fi
adevăraţi gentlemeni, germanii vor izbuti să iubească! Pui mic, m-a
cotropit un val de iubire şi recunoştinţă către Dumnezeu şi de iubire
către oameni! De-am putea simţi aşa cu toţii şi tot timpul! Azi îi privim
pe americani şi pe englezi cu atâta dragoste şi nădejde, deşi în aceeaşi zi,
acum un an, a fost groaznicul bombardament incendiar care a prăpădit
Parcul Filipescu. Eu trag nădejdea că ruşii vor ceda, vor înţelege că e
mai bine şi pentru ei să nu întindă coarda prea tare. În fond, comunismul,
în forma lor, nu e simpatic în Europa, să înceteze deci a-l infiltra cu sila.
Mai trag nădejdea să-l modifice şi la ei, să-i lase pe oameni să trăiască
liberi şi liniştiţi. Sper că vor apune aceste ideologii care nesocotesc
natura omenească, după ce a fost un sever avertisment pentru toate
statele ca să facă mai multă dreptate socială. Fără îndoială, sunt reforme
care trebuiesc făcute, politica trebuie să se ocupe mai mult de ţărani şi
de muncitori. Să dea o cultură omenească tuturor. Tipul comunist nu se
potriveşte la noi, ci este, cu ochi şi sprâncene, creaţie evreiască. Sper
pentru evrei că se vor mai potoli de a face ei creşterea românilor. Eu cred
că o vor face căci au fler. S-ar putea să suferim câţiva ani un control
sovietic? Eu cred că ruşii se vor retrage de la noi de bunăvoie, adică, în
nici un caz, nu vor rămâne singurii stăpâni la noi, ci vor fi controlaţi de
aliaţi, şi cu eficacitate. Poate vor căra cu ei tot ce e posibil. Am păcătuit
şi noi în Transnistria. Dar sunt convinsă că noi ieşim bine până la sfârşit.
Trag nădejdea că nu vor fi nici mişcări, cum pretind pesimiştii. Am
primit vestea acestei păci cu sufletul fără reticenţe. Am o presimţire
foarte bună, încât am uitat până şi furia de comuniştii noştri improvizaţi
şi oportunişti, îi înglobez în dragostea pentru lumea întreagă. Dar pe
„Tanti Aneta”3 şi pe cei care o proslăvesc îi doresc fericiţi în Rusia şi pe
cocoanele „antifasciste” le-aş trimite acolo unde le place, de vreme ce
găsesc că noi am prostit mulţimea cu Biblia şi cu legile. Nu o cunosc pe
Florica Bagdasar, dar după câte le face, ar merita un exil de cinci până la
zece ani în ţara fericirii pe care vrea s-o imite la noi. Dragoste, am trecut
prin zile oribil de triste din pricina mutatului. Azi mi s-a dat nădejdea că
rămân, ar fi o veste excepţional de bună, trei veşti bune: 1) Casa; 2)
Pacea; 3) Ady [Pantazi] a reintrat în posesia dreptului ei la moşie! Poate
începe o eră mai bună acum pentru noi toţi. Cearta cu Ionel [Sachelarie]
a fost şi ea foarte bună. Ne-am împăcat, îi iert violenţa şi nedreptatea. A
fost ca un avertisment de la Dumnezeu să nu mă las niciodată cuprinsă
de intenţia de a mă muta cu ei. Tocmai acum când mă gândeam să-i
chem la mine, în cazul că m-aş muta şi ar fi o cameră în plus. Las
lucrurile să evolueze singure, în toate cazurile m-a ferit Dumnezeu de
„tensiunile” de la ei.

8 mai

Pui mic şi drag, îmi pare nespus de rău că nu am auzit şi eu azi pe

Churchill şi pe Regele Angliei, radioul nostru nu mai prinde nimic şi
apoi am întârziat la Maruca încât n-am mai apucat nimic nici la vreun
radio din bloc, cum aveam de gând. Sunt ceasuri unice, o zi mare, pe
care nu am trăit-o pe măsura ei. A fost o zi tulbure pentru mine, cred că
pricina e scena de aseară care m-a pleoştit. Nu pot suporta mojicia şi
răutatea. Sunt incapabilă să răspund cu aceeaşi monedă şi, atunci,
pesemne puterea de reacţie se transformă în mine într-o energie
negativă, care mă deprimă îngrozitor. Dacă m-a durut vorba lui Andricu:
„Eşti o victimă”, e că, în fond, are dreptate, sunt o victimă a propriei
mele naturi care nu e în stare să adopte manierele şi comportările
mediului barbar în care trăiesc, în care am trăit ani de zile. Nu pot să
înfloresc decât într-un climat de umanitate blândă. Lipsa de măsură,
instinctualul, pornirile brutale şi răutatea voită sau nevoită mă deprimă
până la dorinţa de a pieri. În fond sunt o inadaptată în această ţară pe
care o iubesc din toată fiinţa mea. Azi, la muzică, clipe de victorie a
spiritului. O înduioşare mare în aerul de seară, castanii în floare, ca
fundal scara Palatului Cantacuzino cu lampadarul şi ferestrele mari, ca
ochi deschişi, miraţi – lipsa de perdele dă un aer de casă părăsită, dar cu
o viaţă a ei pe care o păstrează aşa cum o femeie frumoasă, la bătrâneţe,
păstrează urmele tinereţii ei. Holul strâmt şi plin de vestigii preţioase ale
unui trecut „glorios” – al pavilionului în care locuieşte Maestrul făcea ca
privirea să alunece prin uşa salonului Louis XIV spre acel fundal
somptuos dar adormit pe care juca lumina apusului. Irişii din salon
umpleau atmosfera de primăvară matură, bogată, şi Beethoven eterniza
în Sonata I o primăvară nemuritoare. Apoi Sonata VIII, cu unele fraze ce
amintesc un cuartet (al IX-lea?), m-a dus departe în altă lume. Au fost
momente în care m-am simţit la Paris, altele în Alt-Wien şi m-a apucat o
nostalgie fără ţel precis. Ieşirea apoi pe terasă, discuţiile potolite, flacăra
Maruchii care aprinde viaţă oriunde este îmi aminteau că suntem în
„pace”. Dar de ce în noi toţi o melancolie, o tristeţe, o oboseală? Poate
pentru că nu mai suntem tineri. Cei trei violonişti păreau vioi, fericiţi.
Copii! „Marile fericiri sunt triste!” spunea Maeterlinck, poate că noi nu
realizăm încă fericirea păcii. Şi Maestrul a spus: „Nu realizăm”. Trebuie
să te obişnuieşti şi cu viaţa normală, cea fără emoţii violente, cea cu
vibraţii mijlocii. Acum, o cură de Mozart – seninătate superioară,
valoarea supremă a frumuseţii pure, fără sublimul violent. Ne trebuie o
terapie medicală, artistică în genere pentru a ne linişti sufletele dezaxate
de atâta opoziţie şi ură, o cură de armonie şi desigur de rugăciune. Cum
eu văd în frumuseţe rugăciunea cea mai autentică, nu le pot despărţi. Aş
vrea să dau tuturor bucuria frumuseţii. Aşa le-aş da un chip sensibil al
lui Dumnezeu. Nu mai ştiu ce s-a hotărât cu casa. Aştept, nădăjduiesc şi
mă supun voinţei Lui, dar nu mai am sentimentul de dezrădăcinare ca în
prima zi a veştii, nici cel că sunt pierdută în Univers, ci un fel de
sentiment al aventurii. Tu ai scris, dragul meu, cele mai frumoase versuri
despre aventură, apoi mi-a revelat-o Oxfordul. Poate eu prea mă
cramponez de program, de discipline, de reguli până şi în rugăciune. Îmi
trebuie să mă smulgă viaţa din cadru fix, să mă acorde cu ceea ce nu e
program şi disciplină ci „lege” imuabilă în infinitele aspecte ale
Aventurii! Prea nu am trăit decât esenţa ei, permanenţele şi am neglijat
fluxul, schimbarea. Ce o fi o fi! Dacă va trebui să mă mut, tant pis. Nu
voi mai jeli, nici crâcni: voi înghiţi, voi tăcea şi voi încerca să văd
avantajul situaţiei. À la grâce de Dieu! „Înainte, Britanie!” a spus
Churchill – spun şi eu: înainte, Alischen! Dă-te cu capul de pereţi, dă din
mâini şi din cap, scoate necesarul cu muncă istovitoare, dar nu te da
bătută de oameni şi de soartă căci eşti în lumea lui Dumnezeu! Curaj am,
dar n-am pantofi uşori de vară şi mă dor toţi ceilalţi! Victimă? Poate.
Dar nu a oamenilor, ci a mea. Mă gândesc prea mult la nevoile altora şi
nu destul la ale mele. Trebuie să-mi cumpăr pantofi cu talpă de sfoară,
iată un ideal tangibil şi demn de o înţeleaptă, dar desigur nu de o femeie.
Vai! Atâţia nenorociţi azi în lume din vina unor nebuni. Dacă ar şti
anglo-americanii cu credinţa lor şi Franţa cea limpede la minte şi suflet
să-i cheme şi pe cei nenorociţi, învinşi, la Banchetul Bucuriei Păcii! Aşa,
poate s-ar salva toţi din primejdia Păcii. Căci unii sunt obosiţi de
eforturi, alţii de suferinţe, toţi de toate. Nu ne mai poate salva decât
sentimentul solidarităţii mondiale, un sentiment nou de creat. Altfel, ne
înghite timpul şi „Epocalul” nostru va fi un rataj. Dacă nu ne întrecem,
murim definitiv şi urât. Să ne ajute Dumnezeu să putem creşte peste ce
suntem.

9 mai
Dragule, am trăit astăzi şi „Ziua Victoriei”. A fost aspectul „roşu” al ei,
mâine, la 10 mai, sper să se manifeste adevăratul sentiment al poporului.
Cortegiile de azi erau tot pe comandă şi tot ce a fost liber părea foarte
inconştient. Mult popor, multe maşini sărbătoreşti, cu ruşi care păreau
radioşi şi cu o expresie omenoasă pe chipurile surâzătoare. M-au
înduioşat cei cinci care mânau căruţa cu caii împopoţonaţi şi gătiţi cu
verdeaţă, parcă plecau spre picnic. M-au amuzat două rusoaice îmbrăcate
cu vestoane galonate şi cu pantofii roşii cu tocuri înalte, era un amestec
hibrid de femeie şi soldat, încă o aberaţie a războiului actual. Dar ce ştim
noi spre ce se îndreaptă viitorul! Doresc să vină la modă organicul, după
ce ne-au dominat sloganurile „socialului”, „economicului” etc. De s-ar
lua în seamă unitatea organică a realităţii vii! Îmi zboară gândul înspre
toate colţurile lumii şi spre trecut, viitorul nu mi-l pot înfăţişa, adică nu
prevăd stilul lui. Nădejdea şi-l clădeşte pe axele fixe ale moralei salvate
de Aliaţi în acest război, dar mă tem că ruşii vor amesteca „valorile lor”
cu cele europene creştine şi că relaxarea moravurilor fiind deja foarte
înaintată, va prinde repede la cei tineri dezordinea nu disciplina.
Aş vrea să fiu tânără, să am putere şi curaj, să antrenez tineretul
pentru cultul libertăţii spirituale, care nu creşte decât din stăpânirea
instinctelor şi a pornirilor. Azi, la profesorul Ionescu Mihăieşti, m-am
simţit foarte bine. M-am bucurat teribil să-l văd sănătos, plin de vervă,
elegant, un om extrem de interesant şi de o mare valoare ştiinţifică şi
culturală în genere. O atmosferă încântătoare. Un cadru frumos, bogat,
numai lucruri de primă calitate şi ce bibliotecă! O atmosferă unică. Dacă
aş putea să invidiez, un asemenea interior aş invidia. Mai ales biblioteca!
Şi toţi profesorii în jurul lui, toţi artişti. (Maestrul Jean Steriade, pe
balcon, pictând o gâscă sălbatică al cărui parfum se intensifica la soare.)
O lume aparte, de oameni creatori. Voi regreta totdeauna că am trăit într-
un mediu care nu mi-a permis să evoluez. Vina mare e a ta, care nu voiai
nici un fel de ham, dar era şi a mea că nu am avut mai multă voinţă,
poate e şi vina sărăciei. Simt adesea câtă mediocritate s-a cuibărit în
mine.

1*. Bateria grea (fr.).

 1946

24 noiembrie

N-am mai scris de mai bine de un an, o lene dublată de sentimentul

inutilităţii şi apoi, veşnica „grabă” ca să scriu, să prepar ceva, să mă duc
undeva. O existenţă fărâmiţată, chinuită, fără acel Loisir care face
posibile gânduri limpezi, creaţii de valoare şi vieţi nobile. Muncesc, fără
spor, gândesc fără har, simt în zadar. O viaţă fără temelie solidă şi fără
scop precis. Din fericire, că mi-a rămas luciditatea intactă, ştiu că nu
trăiesc, ci că mă trăieşte necesitatea. Tot ce a rămas viu în mine e
luciditatea. Cred că boala mea e o lipsă totală de aspiraţii personale. M-a
dezbrăcat viaţa de orice ambiţie egoistă. Mă tem că rugăciunea care e
bună pentru sfinţi nu e bună pentru de-alde noi, rămaşi în lume. M-am
transformat într-un fel de amfibie. Aveai dreptate uneori, Stello dragă,
când te agasam. Înţeleg de ce mă şi părăseai pentru a te refugia pe lângă
femei inferioare, din toate punctele de vedere, dar vii, reale, erau legate
de pământ. Zadarnic dau să mă fixez într-un registru, fie pe pământ, fie
în cer, nu pot. Plutesc, inconsistentă, între cele două lumi şi nu sunt decât
un fel de meduză informă, vâscoasă, rece, fără preţ, nici aci, nici
dincolo! A cui o fi vina? Nu cred că numai a mea. Întotdeauna mi-am
recunoscut responsabilitatea, o ştii bine, dar acum, perfect lucidă, perfect
nemilos de obiectivă, ştiu că nici măcar unitatea unei întregi răspunderi
nu e a mea. O creştere prea solidă, adică prea severă sub aparenţe
graţioase, mi-a frânt vitalitatea, aservind-o principiilor morale. Un
hibrid produs al unei epoci formaliste şi condamnat să trăiască într-o
epocă anarhică! Deplasare absolută. Azi, dacă aş avea curajul, pe care tot
nu-l am, ar trebui să ţip tineretului: „Trăiţi cum vă vine. Luptaţi, răzbiţi,
cu orice preţ. Legea o face doar învingătorul, şi el o trăieşte din plin”.
Noi, învinşii, nu avem nici măcar consolarea de a fi „morali”. Cred că
evenimentele ultime, cinismul guvernanţilor în falsificarea fără perdea,
fără scrupul, neruşinată a voturilor m-au exasperat. Tot ce a rămas
sălbatic, primitiv, în mine se deşteaptă. Azi îi dispreţuiesc într-atât încât
nu doresc să mai trăiesc decât pentru a vedea pedeapsa acestor
nemernici, trădători şi de ţară şi de umanitate. Îmi e scârbă de ei într-atât
încât m-aş bucura să-i văd ucişi sub ochii mei, fără milă, ca nişte râme
otrăvicioase. Ştiu că e în mine furia neputinciosului, dar nu mă pot
abţine să-i blestem. Plătesc scump bucuria şi mândria de marţi şi de
miercuri când am văzut cu ochii reacţia nobilă, solidă, cuminte a
neamului ăsta. Dacă nu aş şti că suferinţa mea e acum a celor mulţi, dacă
n-aş simţi că mahmureala lui Dumitru şi a Floricăi e de aceeaşi natură ca
exasperarea mea, aş face o trăsneală! Ei, cei mulţi, tac şi rabdă şi
aşteaptă. Şi eu am zile când mă smeresc şi rabd, dar azi sunt descătuşată
parcă – lipsa de soare are efecte dezastruoase asupra mea. Să răbdăm?
Cât? Se mai poate vorbi acum de aşteptare, când nemernicii de trădători
sunt pe punctul de a ne vinde ţara? Oare nu va fi prea târziu pe urmă să
mai protestezi? Gândul că ne cârmesc spre anexiunea la vecini mă
înnebuneşte. Azi nici nu pot să mă rog. E una din zilele foarte grele ale
vieţii mele. Supunerea orbească la loviturile lui Dumnezeu. Dar, oare,
sunt de la El sau de la Diavol? Să mă supun Diavolului? Să nu mişc? Să
nu protestez? Iisus a răbdat, e adevărat, greu e, Doamne, să fii acum
creştin! Simt iar că pe latura dreptăţii mă încerci Tu. Tot dreptatea mă
ţine în loc. Îmi ceri să iubesc bestiile infame, mincinoase, frauduloase,
laşe, hoaţe, nu pot, nu vreau. Simt că mă răzvrătesc, Doamne, împotriva
legii Tale, făcută pentru lumea sfinţilor, dar nu pentru pământul nostru.
Îl înţeleg acum pe Emanoil Bucuţă, în răzvrătirea lui, anul trecut, când
spunea că un popor nu poate trăi cu dragoste ci şi cu ură împotriva celor
care îi vor răul. Acum văd ce teoretice sunt toate cele spuse şi scrise de
mine. Dragoste, da, ideal, dar în realitate până nu lupţi, până nu loveşti,
te desfiinţează alţii pe tine. Dacă regret ceva din toată fiinţa, azi, e că nu
sunt bărbat şi tânăr. Cred că aş fi capabil azi şi de crimă, din dezgust şi
dispreţ. Femeie, bătrână, fără importanţă, un biet purice nemernic, nu-mi
rămâne decât să blestem, să cer lui Dumnezeu să lovească El. Ştiu că ar
trebui să cer îndurare pentru noi toţi, dar sunt atât de îndârjită încât mi-
aş da, Doamne iartă-mă, toate meritele acumulate o viaţă întreagă pentru
bucuria de a vedea un ceas Dreptatea. Parcă sunt Shylock. Nenorocitul!
Câtă indignare s-o fi acumulat şi în sufletul lui de persecutat ca să ceară
atâta răzbunare. „Caritatea e ploaie din cer”, da. Ştiu. Dar azi sunt rea,
vreau să fiu rea, supăr pe Dumnezeu? Nu. Ştiu că nu-l supăr, că surâde şi
îşi zice: „Trebuie să suferi şi pentru Dreptate, nu să te avânţi prea uşor în
Iubire”. Azi mi se pare leşinată „Iubirea”. Nu o vreau pe ea, aş vrea să
lupt, să lovesc, să distrug minciuna neruşinată, interesată, diabolică a
tuturor monştrilor infami. Doamne, urăsc pe aproapele meu când acesta
este o guvernare cinică şi laşă. Pfui! Îmi vine să vărs, îi reneg, nu vreau
să-i consider fraţii mei. Pentru Iuda am o sinceră milă, pentru aceştia
dispreţ şi ură, ce canalii! Pentru ce să otrăveşti sufletul unui popor prin
minciună monstruoasă? Le-a fost poruncită. Bine. Admitem că a nu te fi
supus ar fi costat mult ţara, dar de aici până a linge picioarele
duşmanului, până a-ţi trăda mama şi tatăl?… Pfui! Creaturi blestemate!
Nu pot decât să blestem şi o fac din fundul fiinţei mele întregi. M-am
rugat lui Dumnezeu să nu îngăduie El ca duşmana noastră să intre în
Parlament, s-o oprească El cum va şti, prin vreo minune. Am ajuns
imposibilă. Îmi e ruşine că mă cobor până la bestie din pricina lor. E o
umilinţă în plus. Nici măcar nu pot cere din toată inima lui Dumnezeu să
mă ierte pentru asta. E un sentiment în mine care justifică această
reacţie. Voi, dacă sunteţi – vezi, azi mă îndoiesc de tot, şi de existenţa
spiritului, dacă sunteţi, nu ne lăsaţi, ocrotiţi-ne. Stello dulce, iartă-mă,
ajută-mă să mă domolesc.

25 noiembrie

Iubitul meu, am poftă să răstorn toate. Nu ştiu de unde-mi vine această

furie împotriva mea, împotriva vieţii, a oamenilor – totul. E aproape
nefiresc. Un dezgust de lume de neînvins. Mă tem de o criză adâncă.
Niciodată nu am fost ambiţioasă pentru mine însămi, dar am în mine
ambiţia pentru cauze. Să văd acum justiţia şi libertatea călcate în
picioare şi atât de mulţi oameni supunându-se fără a suferi, mă face să-
mi ies din ţâţâni. Aş fi în stare să dau foc Universului prin revolta în care
sunt. Şi, suprema deriziune! Să fiu obligată să vorbesc vineri despre
dragostea aproapelui şi despre solidaritatea universală! Oare Dumnezeu
mă obligă să lovesc în tot ceea ce raţiunea mea mă îndeamnă să spun?
Sau mă sileşte să strig cu voce tare ceea ce simt acum? Cred că voi face
o prostie strigând cu putere că există oameni de dispreţuit pe care nu pot
să-i sufăr. Tant pis! Asta îmi va permite apoi să respir. Sufăr din lipsa
soarelui, această vreme mă întristează până la a mă face rea! Aş dori să
iubesc şi nu pot decât să-i dispreţuiesc pe aceşti oameni bicisnici.
Părintele [Gala Galaction] va vorbi deseară. Mi s-a telefonat să-l ascult.
Aş vrea să-i spun că este o laşitate din partea lui să accepte onoruri din
partea unor oameni pe care-i dispreţuieşte, dar e în el o naivitate care mă
dezarmează. Aş dori să pot râde, să-mi bat joc de oameni – să iau în haz
tot ce mi se întâmplă, ar fi un fel de a mă răzbuna mai bun decât
blestemele. Voi încerca s-o fac diseară. Tity era vizibil înţepată, o
plictiseşte să întâlnească rezistenţă. Tant pis! Trebuie să simtă că există
şi oameni liber, care nu se lasă doborâţi de Putere. Sufăr pentru umilinţa
ţării întregi. E greu să suporţi acest lucru. Se va termina nenorocirea, fie
în răzbunări nemăsurate, fie în dispreţ batjocoritor. De aş putea să mă
dezinteresez de toate, în afară de Dumnezeu! Voi încerca să mă rog,
ajută-mă dragul meu. Sunt mai bolnavă şi mai nenorocită ca oricând.

3 decembrie

Dragule, m-am potolit, dar numai fiindcă nădăjduiesc în dreptatea lui

Dumnezeu. Îmi e silă de răutatea, dar mai ales de cinismul celor care
mint sfruntat. Ce pot eu? Un singur lucru: să lupt în sectorul meu de
lucru contra acestor păcate. Ieri a fost deschiderea cursurilor, m-am
simţit bine şi copiii la fel. Azi, telefonaj din partea unei străine, nu ştiu
dacă n-o fi iar vreun spion. Cu atât mai rău pentru ei, fiindcă eu spun pe
faţă ce am de spus. Telefonaj acum de la Şcoala Socială. Simt cum se
pleacă toţi circumstanţelor, simt oportunismul laş. Nu vreau să mă bag în
bălăceală. Alţii sunt forţaţi, eu mă simt încă liberă. Câtă vreme? Cât voi
crede ferm în Dumnezeu? O criză de inimă. O simt în gât. Nu mai am
putere de stăpânire suficientă. Totuşi ştiu că Dumnezeu mi-o cere acum.
Sper că doamna Manoliu va înţelege că demisia mea e cea mai bună
soluţie. Vin zile grele? Ajută-mă, Stelule. Te iubesc. La „Amicii
Franţei”, un ceas bun de înţelegere. Respirare liberă. Nu pot suferi
împilarea spiritului, mai ales prin metode de infiltraţie. Voi avea azi o
conversaţie. Te iubesc, A.
 1947

18 noiembrie

Dragoste, azi am avut o zi plină şi bună. Dimineaţa, cursul lui Pippidi,

amintiri din studenţie, citire pe texte, urmărire a unui gând, dejun la Jeny
Ralet. Doamna Salmen, un fenomen de occidentală. Popeasca de la
Severin? Fenomen exemplar de cultivare prin mediu. Cea mai
desăvârşită lady, până şi în fasonul exterior. Măritată cu un englez.
Trebuie să aflu povestea acestei românce în care rasa, nu familia, e
aristocratică. Interior drăguţ, ordonat, gospodăresc, atmosferă aleasă.
Ne-am simţit foarte bine. Apoi conferinţa doamnei Coudier. Aspecte
cereşti, proporţii gigantice în Univers. Am ieşit cu simţământul
nimicniciei, nu al vieţii, nu al zbuciumului nostru. Ce importanţă să mai
aibă comunismul sau fascismul în Univers? Am intrat la Biserica
Italiană, mi-am regăsit echilibrul. Acasă, de lucru la curs. Acum somn.
Azi-noapte te aşteptam cu angoasă şi tu nu veneai.

21 noiembrie

Sunt liniştită azi, dragule. Am lucrat, am citit, am reflectat. Alaltăieri am

trecut printr-o criză de pesimism. Mai bine zis de apatie. „Nimic nu-mi
mai merge.” Am căutat cauza. Bănuiesc că a fost titlul citit dis-de-
dimineaţă, la chioşcul ziarelor: Amovibilitatea magistraturii, adică
vestea altei lovituri date sub „centură” statului român. Simt tot mai mult
că târnăcoapele comuniste lovesc mereu mai tare şi tot mai curajos. Ei
sunt ofensivi, iar noi pasivi. Pesemne că acesta e procesul vieţii.
Selecţiunea celor mai tari, dacă aş crede că sunt convinşi comuniştii
noştri, m-ar mai împăca acest gând. Dar dezgustul îmi vine din
convingerea că sunt toţi arivişti şi interesaţi. Dărâmă o naţie pentru ca
lor să le fie bine. Pe ruşi îi înţeleg în nevoia de a-şi construi ziduri
apărătoare. De ce să-şi jertfească poporul teritoriul lor? Fac din noi
tranşee de luptă. Am convingerea că nici nu-i mai interesăm ca material
uman de convertit. Ne dispreţuiesc din pricina oamenilor cu care
lucrează: arivişti, profitori şi fricoşi. Cum ar putea crede un adevărat
comunist în autenticitatea celor care strâng averi şi petrec, fac pe
proletarii când sunt oamenii cei mai îmbâcsiţi de prejudecăţi, de
superioritatea lor? Miţa Rosetti1 comunistă? Lăsaţi-mă să râd! Ieri am
avut o splendidă destindere şi parcă îmi creştea nădejdea în mine,
ascultând nunta de la Londra2 la radio. Ne-am emoţionat şi Ionel şi
Marietta şi eu. Maricica a venit târziu, era căzută pe gânduri. Ne-a
emoţionat simplitatea ceremoniei, adâncimea sensului ei, emoţia celor
doi miri, ce se citea în glasul care rostea I will1*. Emoţionantă
participarea entuziastă a mulţimii. Simţeai că poporul şi suveranii sunt
una. Tulburător sentimentul că noi, la Bucureşti, luam parte, cu lacrimi
în ochi, cu fiori în inimă, la o solemnitate îndepărtată la peste 3 000 de
km, că auzeam orice suspin şi urmăream convoiul de la un cap la altul,
nu doar din închipuire, dar după glasul mulţimii şi sunetul de copite al
cailor. Cum să dispreţuieşti omul, când a fost capabil de asemenea
născociri şi cum să ne dispreţuim pe noi, vulgul, când suntem în stare să
ne solidarizăm cu un popor îndepărtat? Îmi e dor de frăţie universală. Mă
doare că trebuie să opun un „fine de neprimire” încăpăţânat spre Răsărit.
Citesc lucruri despre ruşi care mă înspăimântă, dar iarăşi, nu pot nega
măreţia năzuinţelor lor. Dacă nu ar fi profitorii care fac perdea între
oamenii cinstiţi de pretutindeni! Doresc un război, care să aleagă. Nu pot
spune da, fiindcă îmi pare rău de toţi nevinovaţii care vor pătimi, pe
când profitorii se vor pune la adăpost. Aş dori, cu adevărat, înlăturarea
tuturor cinicilor, ca Vîşinski şi Molotov şi de ai noştri, şi împăcarea între
Apusul şi Răsăritul cinstit.
Nu mai pot suporta discuţiile. Unii oameni sunt prea peremptorii. C.S.
e crispată la culme, ţipă, îşi spune părerea cu o vehemenţă morbidă. E
contagioasă şi C. la fel. Le iubesc mult, dar atmosfera e prea încărcată de
nervi, nici măcar de patimă. Mi-am făgăduit să mă abţin orişiunde, să
mă reculeg în mine.

Duminică, 23 noiembrie

Dragule, azi zi plină. Dejun la Fify. Impresia că el a ieşit foarte

zdruncinat din închisoare. Am recunoscut metodele de persuasiune
descrise de Koestler. Judecând după rezultate, m-am cutremurat. Simţi
că numai credinţa în Dumnezeu poate tămădui spaima intimă a unui om
care a trecut prin astfel de încercări, nici o molestare corporală directă,
totul jucat pe nervi. Metode asiatice de o perversiune diabolică. Numai
cu rugăciune cred că se poate rezista. Nu cred că cei antrenaţi să le aplice
scapă teferi până la sfârşit, trebuie să deraieze cu ei pentru că exerciţiul
continuu de pervertire a voinţei altora se răzbună pe cei care îl practică.
E aici un fel de terapeutică mintală pe dos: antrenament pe linia falsă. E
fără îndoială ceva diabolic şi-i înţeleg pe cei vechi care vorbeau de
„posedaţi”! Cum vorbeam cu Buj, numai completa libertate a omului
explică asemenea fenomene. Se spune: cum permite Dumnezeu o
asemenea monstruozitate? Nu înţeleg oamenii că ea este efectul libertăţii
omului de a alege răul. Dar nu pot crede că până la capăt un asemenea
deformat rămâne teafăr. Nu mai pot să cer, pentru ei, nenorociţii,
pedeapsă, ci numai iertare de la Dumnezeu, tămăduire! Săracii monştri!
De la Fify, cu ea şi conu Georges [Cantacuzino] am plecat spre Aurora.
Aurora, de o slăbiciune impresionantă, nu o văd prea bine dacă continuă
aşa. Nicu, tot mai tăcut şi pe gânduri. Am impresia că lipsa de numerar,
riscul de a pierde casa lor din Bozianu îi deprimă groaznic. Ei erau
obişnuiţi să conteze pe ceva, să aibă bani, dacă nu mulţi, dar suficienţi
pentru un trai larg. Am regăsit în ei abaterea pe care o aveam noi, cei
care veşnic eram în deficit. Mulţumesc lui Dumnezeu că de o bucată de
vreme m-a scutit de simţământul ăsta. Dar îmi pare rău de Aurora şi
Nicu pentru că prea au fost vrednici şi generoşi şi acum la maturitate
sunt atât de descurajaţi. Căci, orice s-ar zice, dacă mai durează mult
situaţia, pot fi ruinaţi mulţi. Mă rog lui Dumnezeu să ne salveze la timp.
Pui mic, te las, vreau să citesc cartea lui Blum, care mi se pare
remarcabilă şi prin cunoaşterea condiţiilor franceze şi europene şi prin
fermitatea unei ţinute. Criza din Franţa continuă, e în toi chiar azi. Dacă
aş putea să mă mai alarmez şi pentru alte ţări decât a noastră, ar fi cazul
să ne alarmăm. Oare sunt orbiţi acolo, sau urmează un impuls al vremii
înseşi? Oare nu vor ajunge la ciocniri interne? Am impresia că franţujii
trec iar un examen. Poate că tot ei, săracii, au de plătit experienţa cea
mare. Se vorbeşte de război, pe curând. Nu ştiu ce să doresc, fiindcă nu
cunosc cu adevărat realitatea.

25 noiembrie

Dragoste, sunt tristă. Am fost la Fundaţiile Regale, unde mi-am dat

quasi-demisia, nu mai scriu cronica dramatică, pentru bunul motiv că ce
scrii nu mai apare decât aranjat de cenzură. Dacă ar tăia, înţeleg. Dar
adaugă, deformează şi compromite textul. Trebuie să-ţi spun că mă
doare această despărţire de o revistă pe care o iubeam. Mă doare şi jena
directorului, care în fond trebuie să fie mulţumit că l-am scos dintr-o
situaţie falsă. Am vorbit frumos, ca între oameni de treabă, a înţeles
punctul meu de vedere, scrupulul faţă de revistă dar, dacă nu mă înşel, a
avut şi un moment de regret că îl părăsesc colaboratorii. E oare vina
noastră? Azi am avut impresia că parcă eram într-o casă goală, de unde
se mută locatarii. De unde altădată forfotea de lume, de scriitori tineri şi
bătrâni, eram ca într-un salon literar, acum erau 3-4 oameni necunoscuţi,
nişte mutre suspecte, cu şepci şi foarte puţin „culturale”. Afară de
Perpessicius şi de Biberi, nimeni altul. Să fi fost o întâmplare? Aş dori-
o. Vocea de sus, din hol, care cerea foarte net: „Săptămâna viitoare să
găsesc jurnalul de perete” m-a asigurat că directorul e un prizonier. Am
în suflet un sentiment de adâncă melancolie. Cât va mai dura? Ieri-
dimineaţă conversaţie cu Caraion – tinereţe plină de nădejde – mi-a făcut
bine. Crede în destinul Ţării româneşti. Cisek a venit după-amiază
descurajat, deprimat, dar a plecat înviorat după o conversaţie obiectivă şi
o examinare a realităţilor. Sunt obosită acum, un somn foarte superficial.
Simt nevoia unei zile întregi de odihnă, de singurătate. Tensiunea mă
oboseşte, cred că am şi tensiune fiziologică, nu numai psihică.
Renunţ azi la conferinţa de la Dalles. Aştept cu înfrigurare veştile de
la Londra. Cum vrea Dumnezeu!

28 noiembrie

Iar zile pline, dragule. Nu lucrez, doar citesc şi mă las prinsă de

zvonurile acestor zile grave. În ziua de Sf. Ecaterina, spre seară, la Coca
Mirică, seara la Tity. Multă lume, prieteni şi din lumea bună. M-a mirat
lipsa altora. Deci, totuşi snobism, şi încă acut. Excelent bufet extrem de
copios, animaţie. Încă o dată am constatat că nu mă amuză lumea multă,
că nu-mi plac decât grupuri mici. Doar atunci se face cu adevărat
atmosferă. La bufet, ca într-o junglă – mâncam toţi pe îndesate! E o
grozăvie cât am decăzut! Uneori, dragule, te simt atât de aproape, altă
dată parcă eşti dus departe. Veştile politice încă neclare, deşi am
impresia că anglo-americanii îşi impun punctul lor de vedere. Gluma lui
Bevin: „Ştie toată lumea că Rusia este sfânta omenirii, pe când noi
suntem dracii”. Să fie semn de enervare? Eu cred că e un moment de
acalmie. Poate vrea Dumnezeu să-i potolească pe toţi şi să-i împace.
Recunosc că în noi e o spaimă de nebiruit faţă de ruşi şi o neîncredere
înnăscută. Aşa şi cu ungurii. Acum, săracii, au fost foarte cumsecade, au
declarat că s-a isprăvit cu animozităţile între noi. Dacă sunt sinceri,
gestul lor e foarte frumos şi poate să fie începutul unei conlucrări solide.
Numai că şi ei sunt comunişti şi deci nu sunt de încredere. Să le facem
însă credit. Veştile despre ministresele noastre din străinătate mă înfurie,
pentru că sunt cucoane şi nu le stă bine să fie lichele. Azi au fost la mine
Maricel Holban şi apoi Dida Buescu şi Jora. Atmosferă bună. Toţi din
aceeaşi lume. Aflu că s-au sindicalizat 30 de profesori, s-a schimbat şi
direcţia. Constatări triste, dar explicabile. În fond, sunt oameni cărora le
e frică pentru familia lor. Luptători nu pot fi decât oamenii liberi. Mă
întreb, dacă regimul acesta ţine ani în şir, câţi vor mai avea curajul de a
se opune? Ştirile din Franţa şi Italia mă îngrijorează. Oare M. nu râde la
Paris fiindcă ştie ce treabă a făcut a cincea coloană rusă în Franţa şi
Italia? Am ajuns bănuitoare în toate. Se schimbă omul cu timpul. Ceaiul
la Detta, simpatic, cu dr. Voiculescu3 şi Ştefan Neniţescu. Poeziile
acestuia cam alambicate, o gândire şi simţire cam întortocheate, dar
interesante, limbă europeană, rafinată, dar poezie cerebrală. Dr.
Voiculescu, mult mai substanţial poetic.

29 noiembrie
Stelule drag, veştile din Franţa mă alarmează. De câteva zile, ele mi se
par evenimentul cel mai important. Am ghicit, cu intuiţia mea feminină,
ceea ce spune presa engleză: anume, că această grevă e un
acompaniament politic la adunarea celor 4 de la Londra. Dar dacă
instinctul de conservare al poporului francez e în declin? Nu pot crede
asta pentru că din toate milioanele de francezi numai 2 milioane sunt în
grevă şi, desigur, nici aceia toţi convinşi. Totuşi, cum e posibil să nu
simtă aceşti franţuji că fac jocul Rusiei? Hotărât, acest popor are o
putere de tulburare şi de fascinaţie periculoasă. Noi, românii, care îi
cunoaştem de mult, până şi la noi găsesc adeziune tot mai mulţi. Acum,
e drept, la noi nu sunt, vorba lui Iancovescu, „comunişti de proşti, dar de
lichele”. Am impresia că cele ce se petrec la Londra depind de cele ce se
petrec la Paris. Ce mă îngrijorează este posibilitatea unei rupturi între
adversari fără urmări decisive. Să nu ne trezim rămaşi după perdeaua de
fier! Dacă s-ar întâmpla şi asta, tot nu cred că ar fi pentru multe luni,
căci: 1. Dacă America rezistă cum o face acum, e că i-a cunoscut pe ruşi
şi uneltirile lor asiatice şi nu e proastă să aştepte până vor fi ei mai tari.
2. E gata cu pregătirile, altfel nu se aventura la tonul pe care l-a luat. Să
fie bluff reciproc? Nu cred. Am convingerea, poate e doar o dorinţă, că
vor ceda ruşii, dar numai dacă în Franţa eşuează comunismul. Nu mă
pricep în politică, dar mintea îmi zice că mişcările din Franţa fiind
declanşate de ruşi, ei contează pe aceste acţiuni ca să le întărească
situaţia în Europa. Dacă nu le reuşeşte, vor pierde din îndrăzneală. Mai
cred şi că regimul lor e la punctul maximei încercări. Dacă cedează la
Londra, pierd terenul acasă. De aceea, joacă pe viaţă şi pe moarte. La noi
nu e decât o consecinţă a celor ce se petrec în Europa. Parcă şi la noi e o
recrudescenţă colosală de presiune. Schimbările în ministere, reforma
judiciară, schimbarea la Banca Naţională şi la Finanţe, strângerea
excesivă a şuruburilor sunt semne că şi la noi se joacă disperat. Până şi
oamenii lor, cei civilizaţi, sunt daţi la o parte. Nu mai comandă decât
evreii, direct agenţi ai Moscovei. Ce am auzit eu la Fundaţiile Regale a
fost simptomatic. Directorul Gr. sta smirnă în faţa tipului cu caschetă
care ordona „să găsesc săptămâna viitoare jurnalul de perete!”. Mi-a
părut groaznic de rău pentru director. Toţi sunt prizonieri, de acolo ca şi
de aiurea. Recrudescenţa presiunii se constată şi la A.C.F. şi pretutindeni.
Aşa au procedat şi legionarii şi le-a fost fatal. Şi doar aveau şi ei
protectorii lor în ţară. Şi doar dreptatea şi mila lui Dumnezeu nu dorm.
În El cred, în El mi-am pus toată nădejdea. Dorm liniştită.

3 decembrie

Dragule, ieri şi azi conferinţele lui Saingevin m-au purtat spre

preocupări mai senine. Şi cursurile mele despre poezie şi metafizică au
fost de calitate. Parcă mai mult ca oricând, capătă greutate preocuparea
intelectuală, nu doar ca un refugiu, ci ca locul unde se limpezesc
sensurile. Doamna Argetoianu, azi, la Saingevin a simţit la fel, consolare
în faţa frescei istorice trasate de franţuji. Dar departe de a fi un fel de a
fugi din actual, pentru mine viaţa gândului îmi deschide perspective
asupra adâncurilor actuale. Cu fiecare zi ce trece, înţeleg că revoluţia e
fundamentală şi că nu ne mai întoarcem înapoi. Dacă totuşi, mă
încăpăţânez în poziţia mea, e că metodele întrebuinţate de comunism
sunt inumane şi pentru că azi aceste metode se petrec pretutindeni unde
comunismul a pus piciorul. Nu neg generozitatea principiilor comuniste,
dar rezist formei lui actuale, barbare şi primejdioase pentru umanitate.
La noi se mai complică şi cu o superficialitate, un lichelism flagrant.
Lichelele sunt în toate partidele, dar mă scârbesc mai ales când vor să fie
şi reformatoare. Dar, indiferent de indivizi, curentul are ceva irezistibil.
Criminali şi lichele îl susţin la noi, din păcate, din interes şi din ură, de
aceea mă tem că foarte greu se va putea limpezi la noi. Vom rămâne la
remorca altora – derivate, nu un produs nobil. Privesc în jur, nu văd un
om, un conducător de opinie, o genialitate socială, pretutindeni numai
interesaţi sau timoraţi, invidioşi sau rancunieri. Calitatea inferioară a
purtătorilor acestui curent la noi mă face să-l reneg şi, totuşi, e în dreptul
maselor care se deşteaptă, care îşi cer dreptul la răspundere şi conştiinţă,
la […] de sensul lui încât te scârbesc. Nu se poate lucra cu oameni fără
nimic sfânt în ei, cu mincinoşi şi criminali. Că vor fi fiind şi tineri puri,
idealişti adevăraţi, nu neg, dar îi copleşesc ceilalţi. Cartea lui Koestler
m-a tămăduit de iluzii asupra realităţii comuniste ca şi de cele ce se
întâmplă la noi. Mi se pare că metodele lor se pot compara cu cele ale
Inchiziţiei. Tot atât de puţin liberatoare pe cât erau de evanghelice
mijloacele Inchiziţiei! Idei şi năzuinţe sfinte încăpute pe mâini de
troglodiţi prin perversiune.
Nu cred că ne mai putem întoarce la cei care am fost acum douăzeci
de ani. Nici nu mi-aş mai dori o viaţă fără riscuri şi eforturi şi
nesecuritate. Dar tirania asupritoare a câtorva asupra maselor, în numele
Libertăţii, mă înfurie şi mă face aproape să-i urăsc. Nu ştiu să-i urăsc, e
aproape un defect mare al meu, o lipsă de reacţie vitală şi totuşi nu se
poate tămădui umanitatea de ferocitatea ei decât prin dezintoxicaţie, de
ură, prin înţelegere, prin simpatie şi iubire. Nu văd tămăduirea decât
într-un creştinism activ, fervent, înflăcărat, militant. Orice ni s-ar zice,
atacul comunismului asupra claselor e mai ales atac asupra
credincioşilor. Lupta e între barbarie şi creştinism. Pic de somn, pui
drag.

5 decembrie

Dragoste, vreau să scriu aci şi m-am trezit citind din jurnalul meu de
anul trecut. Constat că indignarea şi scârba nu contenesc. Azi mă
simţeam atât de copleşită de atmosfera politică, de nesiguranţa de la noi,
de teroare, de arestări şi mai ales de grevele din Franţa, încât îmi
spuneam că de mult nu am fost deprimată ca azi. Din jurnal constat că
acum un an eram la fel. Scriam că nu se mai poate suferi şi iată că am
răbdat. Să nu dea Dumnezeu cât putem răbda! Azi o mare îndoială în
mine. Oare îl poţi coborî pe Dumnezeu până a-l crede uşuratic
participant la viaţa nenorocitului bulgăr de praf ce e pământul, şi pe
pământ, având grijă de umbrele ce suntem noi? Oare acest egocentrism
şi antropocentrism nu e o adevărată impietate? Mântuitorul să fie
prezent oricând? Ducând crucea mea? Azi sufăr pentru că mă îndoiesc de
aceasta, pentru că nu sunt în stare de credinţa adevărată, aceea care
renunţă la sensul vieţii particulare, individuale sau colective, pentru a
afirma doar sensul în care noi ne pierdem. Mâine, de Sf. Nicolae, îl văd
pe Stelică punându-ne în ghetele noastre din fereastră tot soiul de
bunătăţi. Apoi îmi amintesc serile la Aurora. Dejunurile la Colea, când
eram cu toţii împreună. Ne-am răzleţit! Voi, acolo, noi aci. Plutesc între
două lumi. Nu mai lucrez, nu mai fac eforturi, am vrut să încerc o
vacanţă, o destindere, m-am lăsat disponibilă impresiilor. Azi,
simţământul că energia „celor trei” se pierde în lovituri goale împotriva
lui Molotov. E în politica rusească ceva demonic. Azi dezolarea din
pricina intuiţiei că „timpul” poate să se prelungească mult. Am obosit în
rezistenţă şi nădejde. Azi o zi infectă – nemulţumire, „înfruntare” chiar
împotriva lui Dumnezeu. În asemenea zile cred că s-ar putea da foc
Universului. Să mă smeresc? Ştiu, dar sunt tentată să mă revolt. Azi
tentaţie diabolică de anarhie! Nu vine din raţiune ci din decepţia de copil
că Dumnezeu tace şi cu el aliaţii! Dacă nu aş fi mai presus de orice
lucidă – într-o zi ca asta m-aş înscrie la P.C.R., nu ca să ajung mare, dar
ca să mă asociez la opera lor drăcească de distrugere. Nu am nimic
contra programului comunist, ba chiar sunt foarte multe lucruri pe care
le admit şi chiar le găsesc bune, le doresc împlinirea, dar am oroare de
metodele lor: minciună, perfidie, teroare. De ce mă mai zbat, ar trebui să
tac dispreţuind şi să mă refugiez în cărţi, muzică, lucru. Dar nu pot, sunt,
vai, prea de treabă şi mai ales, vai, prea bine crescută! Azi aş face ca
Faust pact cu Răul pentru a-mi împlini setea de dreptate şi dezgust.

6 decembrie

Dragule, e douăsprezece noaptea. Până acum am corectat la

stenogramele de la curs. Nu-mi plac deloc. Constat ce empiric procedez
ca să fac clasa atentă şi s-o iniţiez în estetică. Totuşi atenţia şi fervoarea
lor îmi mărturisesc că metoda e bună pentru clasă; scris este un dezastru.
Ca să publici un asemenea curs ar trebui complet prelucrat. Voi încerca
mâine să-mi scriu lecţia de luni, s-o concentrez. Constat că mă lăţesc
teribil şi că metoda socratică (maieutică deşi monologată) ia foarte mult
timp. În fond ce mă interesează e ca studenţii să prindă mişcarea infimă,
generatoare de frumos. Totuşi ar trebui să le dau câteva formule-cheie.
Mă întreb cum am putut trece drept o conferenţiară de clasă? Fraza e
inelegantă, cuvintele le caut, mă repet, e drept că de la începutul lecţiei
la sfârşit e un drum care urcă, uneori drept, alteori sinuos, dar nimic din
frumuseţea imaginilor ca la alţii, nimic rânduit arhitectural. E drept că
conferinţele sunt totuşi solid clădite. Dar nimic din caracterele oratoriei
clasice. Idei, simţiri, evocări – atât, ba şi înlănţuiri strânse de
raţionamente, iar în lecţiile de estetică – continuă raportare la exemplul
viu. Dar de ce reţine atenţia? Mă întreb, când văd clasa fără răsuflare,
atentă, atârnată de firul cuvintelor. Eu cred că taina este a însuşi actului
creator al cugetării. Nu spun niciodată vorbe goale. Se simte în
stenogramă că bâjbâi singură prin conştiinţa mea ca să mă adun. Trebuie
să fie un „farmec”, adică poezia însăşi a creaţiei care atrage. Alţii au
farmecul necunoscutului, tentează aventura din tineri, eu am farmecul
specific efortului cinstit de a „căuta adevărul”, de a crea. Ar fi de
întreprins o cercetare psihologică asupra farmecului şi deci a poeziei.
Mă ispiteşte! Simt nevoia de a spune ceva care mă munceşte.
Azi la cimitir cu Valérie. Zi de primăvară. Dejun la Aurora. Foarte
simpatic. De ce m-o fi chemat la telefon Părintele Gala? Atacul lui
Vasile Luca împotriva bisericii l-o fi tulburat? Azi m-am domolit, ieri
era furtună în mine.

10 decembrie

Pui mic, pic de somn, e douăsprezece noaptea, am avut de preparat

cursuri. Trebuie să fixez aci bucuria că s-a sfârşit greva în Franţa. Poate
că acord prea mare importanţă evenimentului, dar nu cred, e capital
pentru cauza libertăţii popoarelor. Mă tem de o recrudescenţă de
severitate la noi.

13 decembrie

Dragule, azi te-am visat de două ori noaptea şi o dată după-amiază. Ai

venit să mă mângâi. Poate chiar să mă avertizezi că necazul pe care
singură mi-l pregătesc din pricina lui Jean Paul îmi poate provoca o criză
fatală. E spaima trecerii. Totuşi toţi spun că e uşoară. N-am curajul s-o
cer, cel mult aş avea curajul s-o accept liniştit din mâna lui Dumnezeu.
Să mă supun, nu fără melancolie. E pedagogia vieţii. Eu cred că e a
providenţei.
În Franţa s-a aranjat, nu ştiu detalii din pricină că trăim îmbrobodiţi.
Trebuie să ajung să privesc în faţă minciunile, fără să mă indignez şi să
înţeleg din ele tocmai ceea ce ele vor să ne acopere. Exerciţiul de
inteligenţă şi de creştere a răbdării. Uneori mă minunez de unde are
poporul nostru atâta răbdare, dar înţeleg că o are din izvorul inteligenţei
şi al credinţei. Acum îmi e foame. Încep să simt lipsa cărnii. Trebuie să
mai dau şi prin sarmale, altfel simt repulsie pentru mâncările de post
forţat.

15 decembrie

Dragule, ieri zi bună, începută cu slujba la Biserică, apoi vizita de

rămas-bun a lui Paolo Biffis, un om de cultură occidentală pe care îmi
pare rău că nu l-am cunoscut decât în ultimele luni. Mărturisea că în
aceşti ultimi ani petrecuţi în România a învăţat relativismul, chiar
spiritul critic care l-a liberat dintr-un anume clasicism rigid. Teama de a
fi prins din nou de formele imuabile ale vieţii catolice. Se simţea la el
lupta dintre credinţă şi raţiune. L-am invidiat. El pleacă într-o lume
liberată de frică, liberă şi cu disciplină liberă. Regret plecarea lui – este
încă un colţ de Occident care se depărtează. Aş vrea să mă duc mai des la
Institutul francez, să releg contactele solide din timpul lui Dupront,
Mouton. Ieri, dejun foarte simpatic la Domniţa Ileana. Atmosferă caldă,
deschisă, bună. Apoi, conversaţie intimă în faţa revistelor cu fotografii
de la nunta engleză. Apoi, am cutreierat cu Alis Popescu pe la casele
unde depuneam pachete. Oficiul de Moş Crăciun. Bucuria de a întrezări
bucuria celor care primeau, toţi intelectuali şi oameni de calitate. M-am
bucurat şi eu de pachetul meu. Seară la Aurora şi familie – intimă, foarte
simpatică, mâncare excelentă deşi simplă (după ei, căci după mine era
foarte copioasă). Seara m-am „rătăcit” prin Spinoza – aşa…! Hoinăresc,
oftez pentru Occident, Franţa sau Italia sau Anglia!
17 decembrie

Dragoste, ieri şi azi zi plină. Ieri după-amiază, la Odeon. Mulţumesc

Domnului că mi-a dat puterea curajului să vorbesc, deşi se pare că era
totul aranjat, am picat, cam năucă, în plin rechizitoriu al bietei piese
americane Îmi amintesc de mama. Ce nevoie de risc în mine, tot mai
mare! Am spus tot ce aveam de spus. Aplauze multe. M-au asigurat că
sala gândea ca mine. Ce reţin din această şedinţă e însă că ei, comuniştii,
ştiu ce vor şi ştiu să şi lupte. M-a izbit şi gândirea ălora care
îmbrăţişează o cauză mare şi de aceea calcă peste detalii, chiar când sunt
preţioase. Am mai aflat ceva: se pare că Sadova a mărturisit că a jucat
piesa făcând un compromis, ca să trăiască. A greşit mai rău decât
credeam eu că ar putea s-o facă. Nu îndrăznesc să judec până nu voi afla
exact ce a spus. Trebuie totuşi să fi făcut mea culpa, fiindcă altfel nu
avea rost ce a spus Mircea Şeptilici „că e lăudabil ca cineva să-şi
recunoască greşeala”, apoi, pe scenă, la sfârşit, când şi-a luat ziua bună
de la Novicov4, am auzit-o mărturisind pe un ton de şcolăriţă: „Veţi
vedea ce va fi piesa următoare!”. Nu vreau să condamn, mai ales că nu
ştiu precis cum şi ce a spus, dar socot că nu mai ai dreptul să mai joci
ceea ce ai recunoscut că e fals. E trist că a putut să renege ce a lucrat cu
atâta dragoste. Convingerea mea este că şi Sadova e un soi de
oportunistă ca şi Marin F., ca şi bieţii noştri profesori de la Conservator,
siliţi să se înscrie la Socialişti, pentru că au neveste şi copii. Să mă
ferească Dumnezeu să fiu dispreţuitoare. Eu sunt privilegiată, liberă, fără
răspunderi decât a mea. Dacă trăiai tu, poate nu aveam curajul să înfrunt
furtuna. Ba cred că da, pentru că o înfruntai şi tu – şi încă cum!
Mulţumesc părinţilor şi educatorilor mei că m-au făcut om. Dar mai ales
lui Dumnezeu că m-a făcut capabilă să cred în El şi deci m-a liberat.
După-amiază, mondenitate acută: muzică la Institutul Italian, apoi bufet
copios. M-ar fi interesat să mai stau dar trebuia să trecem dincolo, la
franţuji, unde era recepţia pentru Madame de la Bruchollerie5. E
încântătoare, femeie şi amabilă şi frumoasă. Îmi pare rău că pleacă Mme
Rebeyrol. Sper că tânăra doamnă va fi la înălţime. Nu pot să nu notez un
gest neprevizibil al lui Jean Paul. S-a dus de mi-a adus cartofi de la
instituţia lui! E ceva fantastic pentru cei care îl cunosc. Cred că şi-a
făcut o socoteală dreaptă şi a recunoscut că exagerase în rău şi că trebuia
să compenseze, încă o dovadă că oamenii se cresc cu exemple.

24 decembrie, noaptea

Noaptea de Crăciun. Am petrecut toată seara cu copiii! M-au întinerit.

Deştepţi, hazoşi, afectuoşi, buni. Sunt obosită, dar plăcut. Şi ieri la fel.
Azi, cercul mai omogen. Marietta se amuza cu noi. Am întrerupt facerea
unui Moş Crăciun ca să citesc cartea dată de Toader Arsenie şi sora lui:
scrisorile mamei lui Goethe. Încântătoare. Ieri m-am împărtăşit cu
Nataly. Părintele ne-a împiedicat să ne reculegem, a făcut cu noi…
politică! Părintele Gala e un mare duhovnic. Ce deosebire de alţi preoţi,
cu toate slăbiciunile lui, ce flacără spirituală! Azi, sus la voi, era atât de
liniştit şi frumos încât m-am împăcat cu moartea. Eraţi lângă mine? Mă
vedeaţi, mă simţeaţi? Vă vorbeam cu glas tare, mă rugam cu glas tare.

30 decembrie

Dragoste, astăzi e cea mai tristă zi după cea din 8 octombrie 1940, când
ai plecat. Am urlat, m-am zbătut ca un miel în gura lupului, am
blestemat, am urât. Acum m-am liniştit. Dar începe drama sufletului.
Regele Mihai va fi poate fericit, să-i dea Domnul toate bucuriile cele
mari, cele bune şi să binecuvânteze în toate pe poporul lui, să-l ţină în
dreptate şi virtute. Nu pot, nu vreau să cred că acesta e finalul tragediei
începute în 1940. Copilul acesta a fost prea grav, prea eroic, pentru a
merita această soartă rea. El e mai fericit acum, dar biata ţară! Şi el nu
poate fi fericit fără să-şi fi îndeplinit datoria către ea. Oare întru cât
stânjenea el „progresismul” poporului român? Oare un Rege
constituţional ca el se opunea regimului democratic? Oare un Parhon
oarecare iubeşte mai mult ţara decât el? Suntem un popor de laşi, ar fi
trebuit să iasă azi sau mâine (vom vedea) mii de oameni să protesteze. E
drept că a abdicat de bunăvoie, oare? Oare de la el a pornit sau a fost pus
în faţa unui fapt împlinit? Oare nu i-au pus textul în faţă şi l-au
ameninţat cu pierzania ţării, dacă nu iscăleşte? Nu ştim nimic sigur,
istoria ne va desluşi. Simt că nu pot gândi, îmi flutură gândul, îmi e
capul greu. Am senzaţia că totul e ireal. Aştept să mă limpezesc în somn.
Dragul de Mihai, dragul de Regele nostru, până voi muri! Ce viaţă
zbuciumată! Detronat o dată, de tatăl său, pleacă iar, de data asta din
ţară. Poate că are şi el dreptul să trăiască o dată liber şi fericit. E prima
dată! Cine va fi hotărât această lovitură de stat? Ce parlament criminal e
cel de azi care vinde ţara! Căci nu Regele îi stă în cale pentru
suveranitatea ţării, ci pentru alienarea acestei suveranităţi. Dacă i-aş
crede în stare de patriotism, i-aş ierta, dar cei care au pus asta la cale nu
sunt liberi, sunt în soldă străină. Azi înţeleg că oamenii se pot sinucide
din revoltă. Am turbarea neputinţei. O singură armă: blestemul. Cu
nemţii mi-a reuşit, aşa fac şi acum. Recunosc că nevoia de dreptate e
mult mai tare ca puterea de dragoste.

1*. Vreau (engl.), cu sensul de „da”, răspunsul pe care îl dau mirii, la

căsătorie, la întrebarea preotului.
 1948

1 ianuarie

Dragostea mea, ce zile grele şi pline de emoţii! Azi-dimineaţă, la

Biserică, o atmosferă încordată. Lumea n-a făcut nici un semn de cruce
când s-a pomenit „prezidium-ul”, simţeam cum rugăciunea tuturor era
aceeaşi, mai presus de interesele personale. Acasă, cu Rhea, Coca şi
Julieta am citit psalmi. Un telefon de la Alis Popescu mă cheamă la
Domniţa [Ileana]. M-am gătit cu rochia de gală, cum se cuvenea – am
alergat spre casa binecuvântată, pe care o prigonesc cei răi şi haini.
Domniţa, Nataly şi Alis – am avut o conversaţie bună, prietenească,
deschisă. N-am impresia unei despărţiri lungi, cred că, dacă eu trăiesc,
ne vom revedea în curând. Ce om întreg, ce calm adevărat de om de rasă
domnitoare, ce complet abandon în voia lui Dumnezeu! Şi are şase copii!
Lasă toate bunurile materiale plecând cu foarte puţin printre străini. O
aventură princiară. Dar e un om. Oriunde se va aşeza, va lucra cu folos
pentru obşte, e făcută să domnească, dacă nu pe tron, totuşi e născută un
Şef. Am plâns din adâncul inimii când ne-am despărţit. Am plâns
ţinându-ne în braţe. Surâzând printre lacrimi mă consola: „Dar ai spus că
voi fi un iepuraş de Paşte!”. Am răspuns „Dar eu poate mor până atunci”,
la care ea mi-a răspuns grav: „Atunci ne vom revedea dincolo, acolo în
orice caz ne vom revedea”. Era atât de convinsă ca şi cum mi-ar fi spus
că ne vom întâlni la Bran. La sosire îl văzusem pe Prinţul Ştefan1, s-a
făcut superb. I-am făcut o reverenţă de curte, să simtă că oamenii de
treabă îl tratează cum se cuvine. Domniţa mi-a spus că aplauzele pe care
le-a primit la concert au fost impresionante şi, surâzând, a adăugat că de
aceea e indezirabilă. Mă întreb dacă oferta de a o lăsa în ţară a fost
sinceră, de vreme ce E.B. i-a scris să plece cât mai curând. Eu nu sunt
liniştită până nu îi voi şti pe toţi ajunşi cu bine în Elveţia. Domnul să-i
păzească! Afară ningea, nea curată peste noi, pomii erau încărcaţi cu
zăpadă strălucitoare, lumea era atât de albă şi curată, casele cu ferestrele
luminate parcă nu adăposteau grijă şi amar. Am plâns cu indignare şi cu
furia neputinciosului. Vorbe, vorbe, vorbe! Nici o faptă. Poate că trebuie
această umilinţă ca să ispăşim iluzionismul şi verbalismul. Dacă visul
meu e bun, deschizând uşa biroului, pe care l-am găsit somptuos
iluminat, iar el spunând: „Am spălat pereţii”, cred că vom trece uşor prin
epoca aceasta. Traversasem înainte o casă în dezordine, de care îmi era
ruşine faţă de americani.

5 ianuarie

Pui mic, stau în pat de trei zile pentru a potoli inima. Am fost la
sărbătorirea lui Mère Bathilde şi Mère Geneviève – cincizeci de ani de
călugărie. Erau cu coroniţele de aur pe cap şi floarea în piept, vioaie. Ce
departe trebuie să fie ele de zbuciumul nostru şi ce sigure pe locul lor în
veşnicie. Binecuvântează-le, Doamne! Ieşirea mea la telefon a fost
efectul prea multor pisălogeli care durau de zile întregi. Aş vrea să pot
lucra iar serios. Cu atmosfera din jurul meu, e imposibil. De mâine voi
face cunoscut că orele de vizitare şi de telefon sunt reduse.

16 ianuarie
Pui mic, n-am mai scris fiindcă sunt foarte îmbâcsită. Grija pentru
Domniţa acum s-a calmat. O ştiu ajunsă în Elveţia, în libertate, între
oameni buni nu răi, nu haini, nu distructivi. Am aflat că locuitorii din
Bran au condus-o cu alai. Merită. Articolele în jurnale contra monarhiei
sunt scabroase şi dovedesc nu numai răutate şi vulgaritate, dar şi lipsă de
psihologie. Nu-şi dau seama că întreţin un simţământ şi că stârnesc
rezistenţă şi încăpăţânare? Democraţia nu se poate menţine decât cu o
desăvârşită moralitate, spunea Voltaire şi are dreptate (în urma lui
Locke?). Sunt atât de vulnerabili guvernanţii de azi încât orice atac la
adresa Casei domnitoare de odinioară forţează răspunsul: „Cum puteţi
vorbi de automobile şi luxul lor când voi îl etalaţi în mizeria generală,
fără ruşine?”. Pentru mine e o problemă ţinuta acestor oameni: oare sunt
inconştienţi, sau de un cinism diabolic? Cum îndrăznesc ei să acuze de
păcate pe care ei le săvârşesc cu ghiotura? Constat că ceea ce îmi
consumă inima, îmi tulbură liniştea intimă e indignarea împotriva
minciunii lor sfruntate, a relei credinţe desfrânate, a cinismului lor care
pălmuieşte cea mai elementară morală. Şi peste acest amar fundamental
vin să se insereze toate mojiciile lui Jean Paul şi panica şi imaginaţia
inventivă de tot soiul de catastrofe a celor din anturaj. Acum s-a invocat
motivul de „rechiziţie” de casă. Ba că-ţi lasă numai atâţia metri cubi de
locuit, ba că te scoate din bloc etc. Totul e posibil sub un asemenea
regim, dar parcă fantezia se complace să chinuiască pe cei rezonabili ca
mine şi resemnaţi dinainte. Trebuie să devin mojică şi să-mi închid uşa,
iar fricosului de Jean Paul să-i interzic să mai vină cu veşti şi sfaturi care
mă agasează. E de un oportunism care mă zgârie pe suflet. Cât despre
Maricica, nu o văd cu lunile. Nu-i pasă de mine, nu sunt bună decât la
nevoie. Singura mea bucurie e clasa. Dacă mi-o va lua-o cum se
vorbeşte, rămân mai săracă decât Iov, şi la propriu şi la figurat! Nu mă
voi răzvrăti, voi răbda-o şi pe asta, sper, cu demnitate şi cu încredere în
Dumnezeu.
Noaptea de 22 spre 23 ianuarie

Dragule, nu pot să dorm. Deşi foarte calmă în conştiinţa mea, pesemne

că mi-a crescut tensiunea la vestea demiterii mele, a lui Jora,
Maximilian şi a altor cinci profesori. Pe mine cred că mă pândesc de
mult, acum au găsit prilejul2 discuţiei publice, în ziua sărbătoririi
Republicii. Nici Neleanu, nici comuniştii clasei nu m-au pârât, aşa
trebuia să fie. Sunt absolut insensibilă la ce li se întâmplă, deşi realizez
foarte bine consecinţele. Dacă nu-mi dă nici pensia, sunt un om pe paie,
supusă la toate lipsurile şi mai ales la lipsa securităţii. Gustul meu
pentru risc îşi va găsi satisfacţia din plin. Siguranţa cu care mi-am urmat
linia de comportare o datorez, desigur, unui simţământ ascuns, vital, că
nu mă vor atinge. Dar de astă toamnă întrevedeam şi posibilitatea
pensionării. Acum, azi, o întrevăd şi pe aceea a totalei sărăcii. Contez pe
solidaritatea prietenilor şi pe dragostea studenţilor mei, dar nu mă
amăgesc o clipă că ar fi un ajutor sigur şi continuu. În consecinţă, pun
jaloane pentru lecţii viitoare. Mă doare capul. E în toiul nopţii. Încerc iar
să dorm. Azi-noapte te-am visat foarte preocupat.

29 ianuarie

Dragule, nu am mai scris, am fost bolnavă, spasme arteriale. Mi le explic

prin enervarea cu veştile demiterii mele. Conştiinţa îmi e tot timpul
liniştită, probabil că vitalul s-a tulburat. Am continuat lecţiile cu o poftă
colosală, ca şi cum ar fi ultimele. Clasa e atentă, parcă tot în emoţie şi
sărbătoare. Au încercat un protest, i-am rugat să renunţe pentru a nu
înteţi opoziţia. Am impresia că totul se evaporă în intenţii şi că de altfel
nu sunt direct vizată, ci însuşi Conservatorul care e atacat în plin şi
huliganic de cei care vor să-l înlocuiască. Dacă ne scoate pe toţi cei
pensionabili, ne vom aranja, care cum vom putea. Pentru mine a fost
prilej să constat încă o dată ce drăguţi pot fi oamenii şi ce solidari
prietenii. Gestul Părintelui m-a înduioşat adânc, nu îl voi uita niciodată:
grija să nu rămân fără merinde a fost atât de părintească! Niciodată nu
voi uita cu ce caldă părintească solicitudine a venit cu servieta plină! Mi
s-a topit orgoliul de care sufeream altădată, nevoia de independenţă
„materială”, nici ţie nu-ţi ceream, îţi aminteşti? Ce rea eram în fond.
Numai când simţeam că-ţi face plăcere, îţi ceream. Dar e drept că mă
bucuram nespus de cadourile tale! Acum primesc toate darurile care îmi
vin din dragoste prietenească, chiar când nu am nevoie de ele, le primesc
ca un semn al bunătăţii lui Dumnezeu, al solidarităţii omeneşti. Mult
trebuie să mai înveţe bietul om, şi multe din virtuţile aparente are de
învins ca să ajungă la întreaga libertate spirituală. Mă întreb dacă, în
curajul lui Mişucă [Jora] şi al meu, nu e puţină indignare împotriva prea
generalei prudenţe, nu e panaş pe care natura noastră nu l-ar arbora dacă
prea mulţi nu s-ar arăta prea cuminţi. Şi azi mi-am făcut datoria să
explic gestul lui Mişu. [George] Breazul mă ameninţă cu degetul şi
citează un psalm: „Pune, Doamne, strajă gurii mele!”. Ce o fi o fi! Şi la
Şcoala Socială am discutat unele probleme pe faţă. Oricât îmi spun:
„Taci”, la prima ocazie, îmi dau în petic rău, parcă tu mă inspiri. Din
împăciuitoare ce eram, m-am trezit o combativă. Jur că tu m-ai
schimbat. Dragoste, te iubesc!

7 februarie

N-am scris zilele astea căci de când cu atacul de la Rampa şi de la

Flacăra3, se succed, alternând, emoţiile. Duminică, dovezi înduioşătoare
de dragoste din partea clasei. Doi dintre ei mă pândeau pe stradă cu flori,
alţii au sărit din trăsură ca să-mi vorbească. Micul Mugur venind să mă
prevină de intenţiile veninoase ale celor din „celulă”. Foarte preţioasă
experienţa: cazul Maria [Filotti]. Sunt uimită cât rol joacă banii în viaţa
unor oameni cărora aceştia nu le lipsesc. Nu ştiu dacă la Maximilian nu e
mai ales ambiţia de a-şi păstra catedra, în toate cazurile, cum arată
scrisoarea de angajament, el are dreptate. M-a decepţionat adânc Maria
Filotti, o lipsă totală de direcţie intimă, toate gesturile determinate de
interesul momentan. Cum e posibil să nu aibă o ţinută măcar
superficială? M-a întristat foarte adânc. M-am războit cu ea din respect
uman, ceilalţi au lăsat-o ca pe o pestiferată, singură. Ce deosebire între
ea, obsedată de bani, şi Marioara Voiculescu!
Aceasta are elan, are demnitate, e o personalitate. Tot auzeam de ea
rea, nu cred. E foarte omenoasă, cu mine gentili, şi ea şi fiul. „Mă
protejează” ca pe un om care nu ştie să se apere, un sentiment
cavaleresc. În clasă, intervenţia lui [Dan] Deşliu m-a dezgustat, nu de el,
dar de cei care lucrează corupând tinereţea. Săracii copii. Irina a dovedit
încă o dată că femeile au mai mult curaj. Nu sunt încă lămurită dacă
bieţii copii învaţă teorii frumoase sau dacă nu sunt instrumente
inconştiente ale celor din umbră. Coincidenţa dintre atacul masiv:
Rampa, Flacăra, aşa-zisul seminar dramatic şi insinuările Irinei că: „A
spus Breslaşu4, dacă d-na A.V. va fi prelungită la catedră multă
vreme…”. Şi cred aceşti tipi că toţi suntem de cumpărat. Poate că au
întâlnit prea mulţi din ceilalţi ca să mai creadă în oameni întregi. Ce
risc? Mult. Mă animă, simt că mai am un rost pe lume. Neam de
aventurier grec şi de oltean haiduc. Dacă aş fi bărbat!
Când mă analizez, mă sperii cât de ruptă sunt de toate, nu mă mai ţine
definitiv nici un interes personal. Doar clasa mă mai ţine. Desigur e bună
această perioadă pentru conştiinţa noastră românească. Sper că se va
alege ce e bun de ce e putred, că vom scăpa de lichelism. Dacă mai
trăiesc şi voi mai avea şi eu o vorbă de zis, la asta voi lucra: la
deslichelizare. Nu voi avea nici o vorbă aspră pentru cei mici, care s-au
înscris ca să nu moară. Dar pentru oricare s-a vândut, ca să se împingă
mai departe, nici o scuză, nici o circumstanţă atenuantă. Trebuie să ne
tămăduim odată de lipsa de consistenţă morală. E momentul să creştem.
Uneori invent „răzbunări” pe bază de dispreţ, recunosc că nu sunt
constructive. Trebuie procedat rece, fără emoţie, la redresarea celor de
esenţă moluscă. Trebuie să fie ajutaţi să le crească un schelet moral. Nu
severitate poliţienească, dar logică implacabilă. Scoşi din presă toţi
nechemaţii, şcoală severă de jurnalistică şi mai ales de ţinută morală. La
fel, în învăţământ. Să se facă băcani, dar nu educatori de tineret. Greu,
foarte greu. Omescu mă pune pe gânduri. Palid şi obosit, extenuat, e
străveziu. Oare rolul din Viraj periculos nu îl deformează? Azi mi-a
făcut impresia că e nedormit, livid. Piesa, foarte bună. Factura modernă,
problemă acut subliniată, mă mir că a trecut la cenzură. Poate pentru că
Priestley e comunist? Toată în nuanţe şi un dialog de anchetă
psihologică, foarte interesant şi faptul că e un singur mare act. Realism
concentrat, dramatic. O problemă care îşi desfăşoară meandrele în faţa
noastră. Gen poliţist. Jucat impecabil de toţi interpreţii. Teatrul face
mari progrese la noi, întrecere între regizori. Lume multă la mine, uneori
aş vrea să fiu într-un pustiu confortabil. Un desért1* à la Port-Royal.
Aştept, aştept parcă în fiecare clipă declanşarea liberării. O voi apuca?
Doamne, fie voia Ta.

14 februarie

Dragoste, azi, în fine, a apărut în jurnale decretul comprimării mele! O

simt ca o descărcare în urma supărării de azi-dimineaţă. Îmi pare rău că
mi-am ieşit din fire, că m-am înfuriat împotriva imbecililor de delatori,
mincinoşi care nu au nici măcar curajul să semneze. Privesc la ultimele
săptămâni, au fost o continuă bătălie. Îmi pare bine că m-am descoperit
un om combativ. Îţi aminteşti? Mă numeai un cal de rasă, când mă
înfuriam. Pui mic, e aproape unu noaptea şi am vorbit de la opt
dimineaţa până la douăsprezece noaptea, o zi groaznic de grea. Foarte
simpatic a fost dejunul la Cornelia Forţu5, cu Cella şi Filip Lahovari6.
Conversaţie bună, dar simţeam că-mi crapă capul de oboseală. Trebuie să
am acum tensiunea 24, îmi simt urechile ţiuind şi că nu voi dormi.
Totuşi vreau să fiu liniştită, sunt în mâna Domnului.

16 februarie

Dragule, după multe manifestări de simpatie şi chiar de admiraţie pentru

gestul de a rezista la toate loviturile şi toate „ispitele”, iată-mă, în fine,
la pensie. Cum se aranjează toate lucrurile cum e mai bine! Dacă mă
scotea normal la pensie aş fi suferit, desigur m-ar fi demoralizat. Dar cu
această „bătălie” începe parcă o eră nouă în viaţa mea. Nu-mi fac iluzii
că, dacă ţine mult regimul, va mai putea lumea rezista şi că eu voi mai
avea ceva alături de pensie. Dar ştiu că Dumnezeu nu dă omului mai
mult decât poate răbda. Dovezile de simpatie, florile, scrisorile,
telefoanele din toate părţile mă ţin în stare de sărbătoare. Azi-dimineaţă
voiam să-mi iau rămas bun la Conservator, dar când am văzut că nici
chiar [Felix] Aderca nu îndrăznea, ca Director general al învăţământului
artistic, să-şi ia răspunderea de a mă autoriza să intru în clasă, am înţeles
ce grea e şi situaţia celor de sus şi, mai ales după insistenţa studentului
Antonescu, am renunţat. E învăţător, e mai mare într-un sindicat, după
câte am înţeles când s-a repezit în Deşliu înfruntându-l că „a trecut peste
capul lui”. Bănui că e comunist, dar din cei cumsecade. Era atât de
emoţionat, că nu pot crede că nu era sincer. Am avut impresia că vrea să
evite ieşiri de ale copiilor împotriva lui Neleanu şi a altora. Ionel spune
că poate avea chiar el însărcinarea de a vorbi contra mea dacă apăream.
Nu ştiu nimic pentru că nu ştiu dacă e cu adevărat comunist. A luat de
două ori poziţie contra lui Deşliu. Trebuie să desluşesc cazul. Mai ales că
e dureros că au început să se bănuiască unii pe alţii şi să mă avertizeze să
mă păzesc. Aici e primejdia. Au reuşit să dezbine clasa care era o unitate
prin încrederea în mine. Toţi mă avertizează de Seleanu M., o femeie
drăguţă şi care îmi face „declaraţii” de la începutul anului. Parcă nu-mi
vine să cred. Prea am văzut-o emoţionată adeseori şi ca un om căruia i se
revelă o lume nouă. Poate că, fără să vrea, să fie manevrată de alţii. Eu,
una, nu cred că e falsă şi că mă „vinde”. Oricum ar fi, acum s-a terminat.
Dacă preia Rory cursul, vor constata că m-au izgonit fără să-şi atingă
scopul. De altfel, convingerea mea este că realmente nu au vrut să mă
scoată la început, ci să mă intimideze pentru a mă face să mă supun lor.
Sosirea celor de la Odeon m-a încântat, mă aşteptam şi mi-o datorau
căci, în mare parte, de acolo, de la intervenţia pentru Îmi amintesc de
mama mi s-a tras. Nu puteam altfel după firea mea. S-a anunţat generalul
Rosetti miercuri. Vrea să mă pună pe lucru la Academie. Cu atât mai
bine. Victoraş, vechi prieten, s-a alarmat, iar Părintele Gala a avut
revelaţia asupra cauzei pentru care românii, popor civilizat şi cult, au
refuzat creştinismul: cei care propovăduiau minunata veste semănau
prea mult cu cei care azi impun ideile generoase ale socialismului în
forma comunistă. E realmente o „revelaţie”.

18 februarie

Dragoste, crucea arzând, gestul tău care mă îndepărta, în vis, ce

înseamnă? De patru zile viaţa e o vorbă continuă, mă simt complet
istovită. Trebuie să tai orice vizită până miercurea viitoare. Faptul că şi
Şcoala Socială renunţă la mine, oricât de jenant, mă doare. Toată lumea
mă iubeşte, dar nimeni nu îndrăzneşte un gest de protest. Câţiva or
înţelege, dar cei care aşteptau prilejul de a protesta pot fi decepţionaţi.
Sunt hotărâtă, după ce voi fi făcut protestul la Minister, să fiu mai
energică. Aştept să văd cum fac protestul. Generalul Rosetti mă îmbie să
scriu o istorie a Teatrului românesc. E un lucru care încă nu-mi surâde.
Caut în mine ce aş scrie cu adevărată poftă, nu găsesc un subiect precis,
dar un climat: o combatere ştiinţifică, dar şi vehementă, dacă aceste
două atitudini nu s-ar exclude, a principiilor şi a metodelor de azi, unele
complet perimate, altele troglodite. Azi aş fi în stare să intru într-o
polemică violentă cu falsificatorii de gândire şi cu cretinii ca şi cu
puşlamalele de rea-credinţă. Ştiu că am aerul lui Don Quichotte, dar
trebuie să mai fim şi din aceştia ca să curăţăm aerul de miasme. Am
visat, cu ochii deschişi acum, la un proces intentat presei mincinoase,
calomniatoare, şantajiste. Şi-i vedeam pe şobolanii otrăviţi şi laşi,
demascaţi. Dar pentru asta ar trebui bani, pentru timbre şi avocaţi şi mai
ales oameni curajoşi. Trebuie să-i las să mă înjure până vor amuţi şi să-i
dau în judecata lui Dumnezeu. A Lui este răzbunarea. La A.T.F. tensiune
între partidul lui „Tofy” şi partidul doamnei „Ciortan”. Tofy pare un om
energic, dintr-o bucată, dar e în fond o autoritară pătimaşă şi gen
„Regină ofensată”. Posibilitatea de a se afirma prin U.N.S.R. îi dă, fără
ştirea ei, îndrăzneală. O priveam, vedeam pe faţa ei expresia a mii de
„refulaţi”, de complexe de inferioritate care, în fine, pot trânti uşa în
nasul celor învinşi, a boierilor. Mârâiau în ea resentimente vechi. O
înţeleg că se răzvrăteşte, dar era în violenţa clasei ei ceva care
compromite cultura. Şi totuşi, cum îi luceau ochii la gândul unui
puternic partid tineresc, se trăda ca o bună româncă, nu o comunistă. Nu
cred în comunism. Dar cred în evoluţia socială a creştinismului.
Simţământ curios de singurătate, deşi atâta lume e cu dragoste în jurul
meu. Renunţarea la curs mă doare era ultima bucurie ce aveam de dat.
19 februarie

Dragoste, mă neliniştesc pe zi ce trece nu numai în spirit, cum eram

liniştită dintr-un început, dar şi în suflet şi mai ales în organism. Inima
se oboseşte groaznic pentru că vorbesc prea apăsat, prea din „soma”, va
trebui să mă înving, să ajung să nu scot nici un cuvânt decât din „nóos”.
Va veni şi asta. Vreau să-mi ajute Dumnezeu, prin voi, să am puterea să
vreau. Azi conversaţie interesantă cu profesorul Marcus. Cred că nu am
mai avut asemenea discuţie, de asemenea calitate, decât cu Pippidi şi cu
Cisek, dar ei sunt mai limpeziţi, mai atici, Marcus are o flacără rece în
aparenţă, o flacără mistuitoare în el care îl face un exemplu foarte
preţios de om. Dacă are norocul să aibă timp să scrie, să-şi exprime
organizat ce spune, cred că ar putea merge foarte departe. E tipic iudaic,
dar în ce e mai bun, mai nobil, mai pur. Gândire idealistă, orientare
morală, problematică acută şi adânc trăită a intelectualului. Un
vocabular foarte bogat, precis, tip raţionalist, e un om cu stil. Problema
lui e şi a mea, numai că eu, la vârsta mea, o trăiesc mai liniştit. După
discuţia cu Mioara Gorea am simţit aproape fizic jena de a rămâne în
afara mişcării, a timpului. Şi totuşi, simt intuitiv că orice „compunere”
cu comunismul de la noi e în dauna valorilor umane. Comunismul s-a
născut din indignare, din răzvrătire, o acţiune a sclavului înlănţuit, plin
de resentimente acumulate; când acţionează, loveşte, nu poate construi
ceva nou decât material; cultural, spiritual nici nu a ajuns să trăiască
încă pentru că spiritul începe de la „creaţie” de la „act” liber, tot ce e
reacţiune e încă lume fizică, iresponsabilă. Cultura greco-latină nu e în
nici un fel „re-acţiune”, cu toate războaiele grecilor şi imperialismul
roman. Oare războiul cu perşii al grecilor a fost re-acţiune? Nu. Apărarea
lor face să se nască conştiinţa lor naţională şi înteţeşte simţirea libertăţii:
ideea libertăţii ca o datorie colectivă. Cultura lor nu e clădită pe
reacţiune contra ceva, e, dimpotrivă, pozitivă, pusă pe cucerirea de
valori. Atena şi toate celelalte cetăţi sunt libere dintr-un început şi
cultura lor e făcută de aristocraţi, apoi de oameni muncitori, dar liberi.
(Hesiod.) Comunismul prepară o cultură întemeiată pe ură. Ura de clasă
e fundamentul ei. Dacă desfiinţarea diferenţelor dintre clase e o idee
pozitivă a democraţiei, comunismul a preschimbat-o într-una negativă:
desfiinţarea oamenilor din anumite clase. Numai aşa se explică tactica
de exterminare a celor care îşi aduc aminte de o viaţă mai bună. Mi-ar
răspunde un comunist că nu se poate altfel accelera procesul de
unificare. Îi răspund: când creştinismul aducea marea sa revoluţie,
aceasta nu desfiinţa deosebirile tăind capetele celor mai înalţi, ci
absorbind diferenţele, digerându-le, făcându-le să piară singure. Un
creştin prinţ şi un creştin ţăran se consideră fraţi întru Dumnezeu.
Sclavii romani care se creştinau nu-şi urau, nici nu-şi ucideau stăpânii, ci
îi converteau. Ştiu că un comunist ar răspunde că nu are timp, azi, de
convertirea burgheziei şi că cei pe care îi recrutează dintre burghezi,
pentru a se folosi de ei, nu au decât să se apropie de comunism fie din
interes, fie de frică. Dar tocmai aci e vizibil caracterul antiumanist al
comunismului. Voi încerca să explic şi metodele lor funciarmente false
şi antiveridice. Acum aş vrea să-mi fixez şirul ideilor în argumentarea:
de ce comunismul nu poate crea o cultură nouă?
Numai aparent răsare o lume nouă, în sensul că masele sunt subiectul
acţiunii, nu „Eul”, aş zice că ei pretind să creeze „Eul” care este „Noi”.
Omul crescut la dimensiunea omului social. Politicul e un mijloc.
Creşterea unui om nou, omul colectiv. Dar mai ales proletarul. Aici e
buba şi se trădează ne-umanismul. Nu îi interesează Omul, nici chiar
Omul colectiv, ci proletariatul, adică o clasă de oameni. Lupta e de clasă,
nu are caracter constructiv decât în scopuri adaose, ca o justificare în
faţa propriei lor conştiinţe. Oare nu sunt aşa toate revoluţiile? Cred că
da, dar ele nu creează o cultură nouă, ci numai deschid porţile pentru cât
mai mulţi să participe la vechea cultură. Că, prin participarea
mulţimilor, cultura se schimbă e cert. Evoluează. Chiar calitativ, nu
numai cantitativ. Dar numai două momente istorice sunt realmente
creatoare de cultură nouă, adică de cultură propriu-zisă: Antichitatea
greacă şi Creştinismul. Romanii, în fond, „au răspândit” numai produsul
creat în laboratorul grec. Creştinismul e cel care introduce noutatea:
omul Fiu nu creatură divină. Concepţie nouă despre om, din care
decurge logic morala iubirii, ar mai fi Renaşterea, moment înnoitor prin
descoperirea Infinitului mare şi apoi cel mic. Desigur o colosală
bulversare, noul loc al omului în Univers, dar nu cred că e un nou
început, e doar o mutare de pion în locurile vechi, e mai ales o nevoie de
împăcare a celor două tradiţii: Anticul şi Creştinul. Lume nouă, înnoirea
nu o văd decât prin efectuarea integrală a creştinismului. Acum înţeleg
ce trebuie să scriu. Încep să-mi adun material şi să-l organizez chiar de
mâine. Nimic nu este întâmplare. Totul are un sens.
Vizita lui Marcus am simţit că mi-a fost salutară. De aceea şi bucuria
că a venit. Eu cred în conlucrarea tuturor gradelor de vieţi.
Cum pentru gândire se consumă energie trupească, tot aşa cred că un
gând creator e hrănit de o „inspiraţie”, adică de efectul unor cauze tot
vitale, dar de un grad superior. (Goethe, în ultimele conversaţii cu
Eckermann.)
Este epoca riscului, a înotului fără coardă, în toate domeniile.
Voi încerca.

22 februarie

Dragoste, azi mare decepţie cu Al. Rosetti7, nu pentru că nu-mi poate

avansa nici un leu, înţeleg, e în lichidare, are omul dreptate, dar prudenţa
de a nu scoate o vorbă, de a mă certa prieteneşte că nu sunt cuminte…
am înţeles, în fine, de ce îl detestă atâta lume. Am plecat tristă de moarte
de acolo, cu inima strânsă în faţa laşităţii. M-a consolat amabilitatea lui
Petru Comarnescu care, deşi mai tânăr, mi-a spus cu tonul cald al inimii:
„mata eşti a dracului şi nu te laşi” şi se vedea că a participat la tot.

25 februarie

Încă o dată recunosc că Dumnezeu a avut grijă de mine scoţându-mă din

viespar. Pe zi ce trece, constat că cei rămaşi sunt tot mai constrânşi.
Demisia lui L. Pătrăşcanu, adică mai bine zis „demiterea” lui, e
simptomatică. Dispar ultimii reprezentanţi ai unui sentiment patriotic,
cât de cât. Panourile de pe străzi sunt elocvente, totul se prepară pentru
ultimul pas. Se joacă, am impresia, ultima carte a soartei noastre. Aştept
tot mai anxioasă evenimentele. Lupta din Cehia ar putea fi decisivă
pentru dezlănţuirea unor evenimente mari. Trăiesc parcă în tensiune
supremă. Acu e acu. Restul nu contează. Întrevăd posibilitatea de a nu
avea bani de piaţă, nu mă îngrijorează, soarta ţării e pe primul plan în
conştiinţa mea acum, tot restul se soluţionează prin ea. Anglia, la radio,
spune că Apusul nu poate da ajutor. Aşa şi în primăvara din ’39. Numai
că de data asta e vorba de întreaga Europă. Dacă nu le stă nimeni în
drum, la vară, ruşii sunt în Franţa. Cum mă întâlnesc cu alţi oameni, cum
sunt deprimată. Saingevin, pe cât e de interesant cât ţine lecţiile, pe atât
de enervant în discuţii, eternul negativ.
Trăiesc precar. Dimineaţa am lucrat bine, sunt singurele momente
bune. Dorm cam mult. Prezum că e o compensaţie pentru mâncarea cam
nesubstanţială. Cred în Dumnezeu, în altă viaţă. Dacă mă înşel, totul e
pierdut. Doamne, nu ne lăsa.

3 martie
Pui mic şi drag, m-am pornit pe plâns, acum, prima oară de când m-au
„comprimat”. Nu au izbutit să mă întristeze nici chiar prin grija pâinii de
toate zilele. Dar acum, citind pe Gundolf, pentru a mă repune puţin în
atmosfera lui Goethe, am făgăduit un curs pentru câteva cucoane, la
gândul că nu voi mai putea analiza pe Goethe clasei şi m-a apucat jalea.
E primul ceas în care realizez că mi-au luat bucuria vieţii, mi-au luat
clasa, acolo creşteam oameni. Am impresia că nimic nu-mi poate înlocui
clasa. Voi scrie, dar lectorul e anonim, străin, clasa e vie, era copilul
meu. De abia acum, în seara asta, simt lovitura cât e de adâncă. Oare o
simt şi copiii? Parcă aş dori să nu-i doară ca pe mine. I-aş prefera mai
infideli.
Propunerea doamnei Forţu în numele multor profesoare, a lui Pippidi,
a clasei de a mă „ţine” are de ce să mă fericească. Dar astă-seară mă
doare prea tare că cei care trebuiau să profite de maturitatea mea nu mai
au voie să se întâlnească cu mine. Au fost multe între timp. Masa la M.
Şeptilici şi nevasta lui, casă delicioasă, atmosferă intimă, conversaţie
bună. Moartea Preasfinţiei Sale Patriarhul a picat într-un timp foarte
greu. E catastrofal pentru Biserica noastră dacă va cădea în mâini
nevrednice. Numai Dumnezeu ne poate scăpa. Azi-dimineaţă, Părintele
Gala a trecut pe la mine. Ar fi o splendidă figură acolo sus, dar ar ajunge
în Siberia după cea mai mică opoziţie. L-am sfătuit să primească să fie
ales la Constituantă pentru a putea vorbi pe faţă în ce priveşte treburile
Bisericii.

5 martie

Dragule, zile pline de lucruri mărunte şi de zvonuri mari, de aşteptare tot

mai angoasantă. Lucrez la Sofocle. Mă antrenez, faptul că găsesc la
Perrota foarte multe din gândurile mele îmi dă curaj. Fireşte,
cunoaşterea tuturor izvoarelor, informaţia uluitoare ar putea să mă
deprime nu doar pe mine personal, dar pentru ţara întreagă în care
bibliotecile sunt tot mai sărace, dar ce importă această inferioritate a
mea, e o bucurie să constat că aiurea, desigur şi la noi, cei de la Istorie
lucrează frumos, serios, documentat. Totuşi e nevoie de un Sofocle
românesc şi poate sunt pregătită. Ceai la Nadia Duca. Conversaţie fără
mult şir. Împărtăşire de impresii, altădată aş fi scris: pierdere de vreme.
Azi spun: nevoie de a strânge rândurile. Nadia Duca fermecătoare,
înţelegi cum a putut înnebuni bărbaţi ca Duca. Deşteaptă, fină, feminină,
amuzantă. Mare clasă. Eu mă simt ca un căţel răpciugos în preajma unei
asemenea femei. Numai doi domni pierduţi între cucoane. Apartament
delicios, foarte cochet, argintărie frumoasă. Totul nobil, nimic încărcat.
Veste bună aseară. Regele Mihai a vorbit pe faţă la Londra. Acum,
pesemne e liber de orice obligaţie.
Totul parcă se desenează spre bine. Cum? Dumnezeu are grijă.

6 martie

Azi pe la 6, la Marietta Guetta, lectură de către G. [M.] Cantacuzino:

studiul său, prefaţa la traducerea lui Vitruviu. Cerc intim, simpatic, fără
politică, strict cultură. Am uitat complet că sunt în Bucureşti. „Oameni,
nu furii!” De mult n-am mai simţit o asemenea plăcere. Am învins toate
prejudecăţile. Sunt situaţii foarte nobile chiar când nu sunt legale.
Nevasta lui G.C. e de 10 ani în Anglia.

13 martie
Prima zi tristă până la dezgust de la destituirea mea. Aseară profesorul
Ţintă povestea cum postul meu era oferit lui Breslaşu de către consiliul
profesoral, care l-a recomandat! Mi-a venit rău că acest sărac consiliu nu
mai era compus decât din fricoşi! Trebuie să am detalii despre şedinţă,
dar e de ajuns pentru ruşinea lor să fi acceptat să recomande un tip
nemernic care a lucrat în umbră manevrând naiv şi laş. Rar am simţit
mai mult dispreţ pentru un compatriot ca azi. Oare pentru că întâmplarea
mă privea pe mine? Probabil. Dar e cu atât mai dureroasă. Aceasta mă va
învăţa să nu mă mai încred în oameni, chiar în cei mai buni. Şi să constat
că Şcoala a căzut în mâinile unui om slab, dar abil şi arghirofil. Atât de
mulţi elevi au fost primiţi pentru motivul că trebuiau încasate taxe!
Totul a coborât la un nivel inferior. Cât despre „broscoiul soios!” îl las în
plata Domnului, n-o să scape. Astăzi am îmbătrânit cât o viaţă întreagă.
Ieri, întâlnire plăcută cu doamnele de la L. Orghidan. Dacă regimul
acesta se permanentizează, sunt condamnată să mor de foame şi de
scârbă. Am făgăduit lui Dumnezeu să nu mă preocupe viitorul, dar simt
că nu mă pot ţine de cuvânt. După-masă, muzică frumoasă la A.C.F.:
Pergolesi, Vivaldi, Corelli. Momente de emoţie. Apoi mică serată pentru
tinerele refugiate la Jana Teodorini. Tinereţea îţi inspiră încredere în
viitor. Dar e în mine o oboseală de viaţă, o tristeţe, un „la ce bun” care
mă înspăimântă. Poate că m-am opus cu prea multă semeţie în ultimul
timp. Sau este o stare febrilă din durerea unei gingii. Sau poate am văzut
prea multă lume, îmi trebuie mai multă singurătate şi reculegere. Casa
mea e mai rău ca la moară.

16 martie

Azi, zi bună, dragule! Dimineaţă cursul lui Pippidi, substanţial, frumos.

Se simţea în el bucuria paternităţii, un fel de vitalitate intensificată de
mândrie şi, desigur, de simţământul îndoit al viitorului! M-am bucurat
mult pentru ei. Nu sunt mulţi pe care îi preţuiesc astfel, la noi. În mine
realizez „trecutul”. Poate că într-o cultură mai înaintată, vârstele şi
rostul lor s-ar echilibra. Dar la noi, acum în plină barbarie şi în fluxul la
maximum al forţelor elementare, vârsta mea nu se poate afirma decât cu
preţul rostului ei adevărat: înţelepciunea. Dacă eşti înţelept, nu poţi
decât să te ţii la o parte, pentru că nu ai ce căuta în mijlocul pumnilor şi
al urletelor. Asta şi fac. Azi am citit mult despre Goethe. Aş vrea să dau
„cucoanelor”8 bucuria pe care o simt eu în apropierea lui Goethe. Acasă,
după-amiază, linişte ca de vacanţă mare, nu a venit nimeni, nu a
telefonat nimeni, am citit din plin. Primăvara mă lucrează pe două
aspecte: într-un fel mă îmbată uşor, îmi dă poftă de viaţă, de schimbare,
de Paris, pe de altă parte mă melancolizează, simt că-mi seacă
încrederea în oameni, interesul vital care mă pune la lucru. Trebuie să
mă obişnuiesc să lucrez efectiv, adică de dragul scrisului, nu de dragul
celor cărora mă adresez. O voi face desigur, dar fără sentimentul
necesităţii, doar aşa, ca să rezist eu, să nu fiu doborâtă sufleteşte.
„Rezistenţa” m-a obosit, de trei zile sunt un balon dezumflat. Dar voi da
înainte. Nu se poate trăi numai din entuziasm. Fidelitate, fidelitate! Sper
că intimitatea cu Goethe să-mi devină o sărbătoare. Politica am părăsit-o
zilele acestea, aştept. Moartea lui J. Masaryk m-a durut aproape fizic,
am înţeles dezgustul lui. Totuşi cred că a fost asasinat. Oare zvârlit de la
două etaje înalte, nu i s-ar fi zdrobit capul? Faţa lui era intactă. Am
impresia că l-au ucis şi apoi l-au transportat jos. M-am trezit azi la
gânduri crude, fără nici o ezitare. Timpul pe care îl trăim e primejdios.
M-am hotărât azi să-mi fac un plan de reformă teatrală, aşa, de probă!
Râzi. Ai dreptate. Sunt o biată maimuţă proastă, nici măcar savantă.
Când îmi urmăresc viaţa, nu găsesc în ea nimic serios, decât entuziasmul
ce am trezit în tinereţe.
21 martie

Dragoste, au trecut o sumă de evenimente pe care nu le-am însemnat.

Ne-am învăţat să trăim în senzaţional. Lovitura Triestului a făcut să se
uite Praga. Mă tem că această atmosferă de lovituri mari ne blazează
complet. Trăim pentru cauze universale, tensiunea ce trăiam pe vremuri,
e mult de atunci, era mai ales pentru cauze personale. Acum se duc şi
ultimele rămăşiţe patriarhale din viaţa noastră, cu ultimele simţăminte
mai „locale”. Ieri, mare emoţie: vizita Înalt Prea Sfinţitului Nicolae al
Oradiei. Un prelat credincios intens, un solid intelectual, un fin om de
lume, un patriot neînfricat. Mi-a fost o mare, o nobilă bucurie ceasul
petrecut cu Dsa. M-au izbit bogăţia şi eleganţa vorbirii. Ardelenii sunt
incomparabili cu ai noştri. Se recunoaşte influenţa Apusului la ei, la noi
superficialitatea şi mahalagismul. Am constatat-o şi printre studentele
refugiate. După acest ceas important, dejun la Mariana şi Ion
Zamfirescu. Nu pregetă niciodată să-mi mărturisească admiraţia şi
afecţiunea. Ieri mi-a spus că sunt femeia cea mai importantă a ţării şi
mi-a făcut o adevărată declaraţie de dragoste. Cu ce plăcere limpede poţi
asculta asemenea mărturisiri, când eşti o femeie trecută de 60 de ani. La
ora 5,00 la Pitar Moş: Matthäus-Passion2*. M-a pătruns atmosfera. Am
făcut „Drumul crucii”, prima oară în viaţa mea, deşi am fost atâta printre
catolici. După o zi bogată azi, agasament profund din pricina
„broscoiului”9: gândul că îmi „cercetează” cursul, naivitatea lui Ţintă10,
care îl crede bine intenţionat, felul cum a intrat în clasa lui Rory fără a se
prezenta, totul mă face să nu am încredere în acest personaj care, la
prima întâlnire la examenele din toamna lui 1946, mi-a părut cumsecade.
Mă doare totuşi ca fără a crâcni, copiii s-au acomodat cu situaţia,
învăţătură de minte: să nu te bizui pe simţămintele copiilor. Am
compensaţii în atenţia oamenilor maturi, un chip de solidaritate intensă.
 Percheziţii prin case, ridicările de persoane, noaptea. Poţi să te aştepţi
la orice. În mâna Ta suntem, Doamne.

2 aprilie

Am tot pregetat să scriu, dragule. Evenimente multe, un fel de teamă de

a mă pleca asupra lor. Alegerile. Un joc, nici măcar de oameni perfizi,
nici de copii. Nu ştiu cum să înţeleg acest spectacol regizat. Oare
comuniştii cred că au avut de luptat cu opoziţia? Rezistenţă? Da.
Opoziţie? Nu. Oraşul pare un bâlci lamentabil. Aştept. Ce? Nu ştiu
precis. Dar aştept liberarea. Cum? Cum va fi pe urmă? Cine poate şti
toate astea? Căci totul a fost dat peste cap. De unde vom începe iar?
Luni, incinerarea Norei Steriade. Nu pot s-o consider dispărută dintre
noi. O simt foarte prezentă, chiar cu defectele ei. Ce om întreg! Sculptată
în cremene. Nu cunosc valoarea mozaicurilor, pe mine mă emoţionau
adânc. Originale, primitive, elementare, în sens mare. O tot văd surâzând
batjocoritor, bună şi neiertătoare. Ce elan mare era în ea. Şi câtă dragoste
de pământ!

3 aprilie

Dragule, azi zi plină. Am citit dimineaţa. Apoi conversaţie cu Puff şi

doamna B. asupra literaturii ruse clasice. Merg cu ranchiuna până a nega
şi ce e genial. Mă întreb uneori dacă formula noastră artistică europeană
se poate aplica şi la ei. Poezia lor e muzicală, nu e plastică, dar nu poate
fi negată. „Cazurile-limită” de conştiinţă agasează la Dostoievski. Deşi,
oare, la Racine nu sunt tot cazuri-limită? Pasiunile raciniene sunt ale
noastre, iar ale Karamazovilor ar fi doar ale Rusiei? Nu cred.
Dostoievski atinge alte planuri sufleteşti, cele mai elementare şi, poate,
ecoul lor e altul ca la noi sau poate că ecoul lor ne sună nouă ca ne-
natural. Dar nu e mai puţin artă în romanul lui Dostoievski decât ca în
cel al lui… era să scriu Proust. Oare valoarea lor nu constă tocmai în
urmărirea subconştientului în ascensiune spre conştient şi totodată
crearea personajelor cu soartă proprie? Se poate spune că Stavroghina
sau Alioşa nu au soartă proprie? Să nu fim nedrepţi, chiar dacă între
această literatură şi noi cade la un moment dat cortina de fier, aşa am
simţit-o de când aveam 20 de ani, asta nu înseamnă că nu e artă mare.
Parcă pe spanioli îi înţelegem până la capăt? Sunt popoare mai „locale”,
mai particularizate, dar artiştii merg până în adâncul sufletesc universal
uman când sunt capabili să creeze personaje care „trăiesc”. Şi să nu ne
amăgim: interioritatea personajelor e cea care asigură plasticitatea lor,
realitatea lor. Aşa că zace în aceste făpturi un adânc universal omenesc,
chiar dacă vorbesc altă limbă decât noi, adică dacă logica lor deviază de
la a noastră şi subconştientul lor e mai stăpân decât conştiinţa în ei. Ce
ne pare anormal e reacţia care izvorăşte dintr-un adânc de conştiinţă
religioasă, pe când noi avem criteriul moral. Aici mi se pare specificul
lui Dostoievski şi chiar al celorlalţi: Tolstoi, Cehov, Ostrovski, chiar la
Bunin. Oamenii lor trăiesc în alt raport decât cel moral. Ca în tragedia
greacă, tipic religioasă, acţiunea răsare de dincolo de conştiinţa clară,
dintr-un punct comun pentru om, zeu şi cosmos. Reacţia se plămădeşte
de acolo şi pe măsură ce străbate până la conştiinţa clară se face „act”
căci între reacţiune şi acţiune care e deosebirea? E cea dintre materia vie
şi conştiinţă. Dar actul poate el să fie funcţiunea superficială a
conştiinţei superficiale, sensibile sau chiar numai raţionale? E tocmai ce
îl deosebeşte ca funcţie de intelect, în deosebite „sisteme” (Augustin,
Descartes, Pascal). Ce-l deosebeşte este esenţa sa. La fel cu realitatea
originară, pe când intelectul e de altă natură, se opune realităţii esenţiale
ca funcţie aperceptivă. E legat de „subiect”. Obiectul e conceput
metaforic „în sine”. Realitatea originară, fireşte un concept metafizic,
datorat tot minţii noastre, dar acelei funcţiuni creatoare, nu doar
analitice. Şi creaţia conştiinţei, actul e hrănit cu toată substanţa ei, nu
poate creşte doar din înţelegere (deşi şi aceasta e un act), ci înţelegerea,
ea însăşi, se ridică din tainiţele pe care le biruie, luminându-le, dar fără
el fulgerul ar fi scurt, doar o scânteie care se stinge, pe când, hrănit de
toate straturile fiinţei, ce-l poartă în sus, ajunge „la conştiinţă”.
Am impresia că romanul rusesc clasic urmăreşte acest traiect al
conştiinţei, în trecere de la materie la spirit, adică, mai bine-zis, de la
nefiinţă spre fiinţă, sau, şi mai bine zis, de la placenta uniformă spre
fiinţa formă. Pe când literatura europeană se preocupă de conştiinţa
ieşită din negura, nu doar a subconştientului, dar a materiei înseşi. Poate
Shakespeare, în Caliban, a pătruns mai jos. Toate lucrurile astea de
revăzut.
Dejun foarte simpatic la Aurora, cu Régine, pentru sărbătorirea
internatului lui Nellu. Nellu, fericit că scapă de acasă prin internat. De
ce? Maniile Aurorei îl exasperau. Nicu e calm ca un iniţiat indian. Ce
păcat de un om ca Aurora care are calităţi enorme, dar şi le strică printr-
un fel ce devine manie. La ceai, la Nasta. Marioara e maestră în a primi,
a-i face pe oameni să se simtă în largul lor. Seara, la Valérie, toţi acasă,
un moment simpatic de înţelegere. Maricica mă îngrijorează cu crizele
ei de inimă. Nu vrea să înţeleagă că o minează tutunul.

9 aprilie

Dragoste, o veste năprasnică: s-a sinucis Petrişor Viforeanu11. Această

moarte îmi pare ori un act de nebunie, ori un act silit de circumstanţe
mult mai grave decât cele mărturisite. Mă tem că obligaţiuni luate faţă
de regimul actual l-au angajat mai mult decât dorea şi că nu putea ieşi
din angrenaj decât în modul acesta. Faptul că a scris cinci scrisori (după
cum se spune) e dovada că a avut timp destul spre a se gândi şi răzgândi.
Mă îngrozesc la gândul prin ce trece acum biata Mariana12. Cazul
trebuie să înspăimânte pe mulţi. Piesa Cum vă place? mi-a făcut bine,
mi-a îmblânzit tristeţea. Un spectacol remarcabil, perfect pus la punct,
stilizat, poetic, joc excelent. Carabin, în primele acte, impecabil. La
sfârşit, fără consistenţă psihică, fără greutatea „anxietăţii”, excelentă
Carmen Tăutu, bună, chiar foarte bună Beate Fredanov. Muzica fină,
excelentă, decoruri simple, evocatoare.
Întâlnirea cu Maria Gorea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am
evitat orice explicaţie. Mâine începe cursul Breslaşu. În loc să înfrunte
atmosfera clasei, a diluat-o în masa întregii studenţimi. Oare va ţine
cursul tot acolo? Oare va face o lecţie program? În fond nu mă mai
interesează. Doar copiii, care dovedesc ataşament. Şcoala? Parcă s-a rupt
de mine. Dacă s-ar întoarce lucrurile, oare m-aş reîntoarce?

1 mai

Dragoste, e sâmbăta Paştelui. Cel mai trist, pentru că cel mai necreştin
din câte le-am trăit. Azi, mare manifestaţie, mii de oameni mânaţi de
frică, de grija de mâine, pe stradă. Milioane de metri de americă roşie şi
de mătase purpurie fâlfâie peste mizeria noastră. Prima dată în viaţa mea
când nu am ouă de Paşte. Români, fără ou de Paşte! Oamenii aceştia nu
au un strop de psihologie. Aş vrea să am atâţia franci câte înjurături se
mormăie azi în Bucureşti. Acum plouă liniştit şi trist peste toate gătelile
şi portretele bietului nostru Bucureşti umilit. Nu mi-a slăbit credinţa în
izbăvirea noastră decât de vreo zece zile. Era întemeiată uneori pe iluzii
şi false prevestiri.
7 mai

Dragoste, am fost întreruptă în scris. Constat că mă obişnuiesc în fiecare

zi ceva mai mult cu ceea ce este, fără să mă „îndobitocesc”, suport, fără
revolta de altădată, arestările, dispariţiile, teroarea sub toate aspectele ei.
Nu mă mai indignează decât minciuna cinică. Intru într-un soi de atonie
care trebuie să fie a omului fără răspundere imediată. Intru în
mentalitatea „pensionarului”? E ca o lentă adormire, uitare, moarte.
Cursul cu cocoanele mă ajută să trec mai lent de la starea de dascăl la cel
fără clasă, dar la urma urmelor e o iluzie. Perturbare foarte adâncă a
produs în mine interogatoriul Maricichii, realitatea s-a apropiat de
efectiv. Am simţit că altfel trăieşti situaţia când îi atinge pe alţii şi altfel
când îi atinge pe ai tăi.
Suntem azi ca nişte oameni de patruzeci de ani pe care îi iau în pumni
adolescenţii. E firesc să sucombăm. Dacă criza noastră era trăită la
vârsta Occidentului, boala era desigur mai uşoară, dar de data aceasta o
trăieşte lumea slavă şi Orientul şi astfel se imprimă caracterul ne-
măsurii. Să nădăjduim, totuşi, că va creşte un viitor mai bun. După
sistemul acesta, naţiunea este o realitate perimată. Şi totuşi, vecinii
noştri sunt foarte patrioţi. Dacă toţi ar abdica de la naţionalism, atunci,
recunosc, ar fi splendid. Dar acum? Suntem nişte biete victime care mai
şi cântăm când ne duc la tăiere. Dacă n-ar fi vorba decât de clasa noastră,
n-ar fi tragic. Dar se lichidează întreg neamul. Ştiu eu? Poate e nevoie şi
de moartea neamurilor pentru ca să se nască Omul cel nou! Mintea mea
se opreşte în loc. Sunt prea raţională şi obiectivă ca să cred că mişcarea a
putut dura decenii fără să aibă totuşi un mobil sincer omenesc. Dar sunt
prea raţională şi ştiutoare pentru a uita că şi Inchiziţia credea sincer că
face fericirea oamenilor! Câţi au murit pe rug pentru a elibera omenirea
de fanatismul religios. Pesemne că acum trebuie să moară mulţi pentru a
salva omenirea de fanatismul politic. „Hidra” capitalistă este şi ea
odioasă când îşi întinde ghearele până în tainiţele vieţii economice. Dar
fanatismul a pătruns până în conştiinţe, boala mi se pare mortală pentru
cultură. Nu mă speriu de brutalitate, dar mă înfior de sadismul şi
perversiunea în curs. Ele nu pot clădi o lume nouă, nu pot decât degenera
umanitatea. E lucru diavolesc, căci nu e întoarcere spre natură ci
perversiune. Minciuna, cinismul şi sadismul nu sunt natură, sunt boli ale
naturii. Capetele atârnă tot mai greu, gurile amuţesc, privirile se sting,
gesturile se strâmtează, nu mai e un elan de bucurie în această primăvară
generoasă. La 1 mai, am văzut numai oboseală şi resemnare, domnia
fricii vine cu paşi acceleraţi. Groaza pluteşte în jurul nostru, nici măcar
făţişă, ci ascunsă. În loc de dragoste solidară, egoism tot mai aprig. E
drept că mai sunt şi oameni. Lucrătorii de la fabrică i-au adus lui Costel
S. un miel de 8 kg, 5 kg zahăr şi 2 000 mii lei, din toată sărăcia lor. Şi cu
mine lumea e foarte drăguţă. Dar e atâta mizerie, atâta grijă şi atâta
spaimă! Resorturile se cam strică şi în mine.

30 mai

Dragă Stello, aproape o lună, iar fără să fi scris un rând. Nu-mi lipsesc
veştile palpitante, doar vlaga să le trăiesc cum se cuvine. Afară e frumos
ca într-o adevărată primăvară. Ploile dese întreţin verdeaţa proaspătă.
Mi-e dor de toată tinereţea pe care am pierdut-o uneori în cuminţenie
severă şi năroadă în loc s-o cheltuiesc alături de tine în aventuri
copilăreşti! Când te apuca seara dorul de ducă, să fi mers cu tine
orişiunde, să-ţi ţin isonul, nu să fi stat acasă, ca un reproş mut pe care tu
îl simţeai şi de care fugeai. Dar la ce bun toate aceste „tardive”?! Iată un
nume de carte pe care aş putea s-o scriu acum Tardive sau Întârziate?
Sfaturi de dat femeilor tinere. Mă tem că nu mi-ar publica-o puritanii
fanatici, ipocriţi şi proşti. Îmi e silă să-i citez, totul e de o platitudine şi
de un verbalism sec şi servil. Nu mai citeşti un rând spontan, toiul e
dirijat, nu mai vezi sau auzi de vreun gest autentic decât al celor ce au
curajul să fugă. Curaj de a cuceri cu orice preţ libertatea, ori putinţa de a
trece prin şiruri de fraude dintr-o viaţă fără scrupule în alta? Totuşi au
toţi curajul să rişte şi să părăsească totul. Libertatea sau liberarea e un
act individual care, desigur, te smulge de tot ce te ţinea legat. Azi m-a
năpădit o furie de libertate, de bucurie, de putere, dar ce folos, n-am nici
curajul să calc pe un gândac, fără milă caraghioasă! Adevăratul
creştinism nu poate fi acest sirop sufletesc. Renunţarea? Nu poate fi
lenea noastră, trebuie să fie sfâşiere, călcare în picioare, distrugere a tot
ce nu mai e esenţial.

9 iunie

Dragule, iar mă simt împiedicată în mine şi dau să-mi smulg laţurile

care mă leagă, şi nu ştiu ce vreau. Ştiu numai că e în mine ceva care se
sfârşeşte prin istovire. Povara zilnicei supuneri şi renunţări meschine mă
face tot mai mică şi mai firavă pe dinăuntru. Se irosesc elanurile în
blesteme neputincioase. De dimineaţă până seara mă uit spre cer şi
implor pe Dumnezeu să ne scape. Dar tot mai slabă se face puterea
credinţei creatoare, tot mai a rob sună glasul rugăciunii. Cred, fiindcă
vreau să cred şi mai ales pentru că mintea nu poate renunţa la cauza
primă. Dar e o credinţă fără fervoare, or, credinţa e putere şi e bucurie şi
e trăirea biruinţei. Suntem vinovaţi toţi oamenii de egoism, de răutate şi
de prostie. Numai aşa s-a putut ajunge la Babelul de azi. Şi noi cerem ca
Dumnezeu să tămăduiască un organism putred.

26 iunie
Puiule drag, n-am scris pentru că sunt plictisită, uneori abătută, până a
aştepta moartea. Prostie! Îmi merge mai bine ca multora, dar nu suport
disperarea celorlalţi şi mai ales perspectiva că situaţia s-ar mai putea
prelungi. Loviturile nemiloase şi gratuite date clasei mele destăinuie
intenţia netă de a o distruge cu încetul. Metode bine studiate,
experimentate şi aplicate cu sadismul rece al asiaticului. Îmi explic
fenomenul doar printr-o excelentă situaţie materială în care sunt puşi
călăii. Sunt sigură că nici unul din miniştrii sau deputaţii care votează
dezastrele industriei noastre, a economiei naţionale, nu văd realitatea cu
ochii, nu şi-o închipuie nici în vis! Mă oblig serios să fiu obiectivă. Sunt
dispusă să văd în naţionalizarea industriei şi a tuturor sectoarelor de
lucru un pas spre progres. Dar cum să cred în priceperea şi în bunele
intenţii ale actualilor guvernanţi când văd că pretutindeni scot din funcţii
oamenii competenţi şi îi înlocuiesc cu analfabeţi cărora le fac credit că
se pot pune la curent în 3-4 luni? Concepţia e strâmbă, e mânată exclusiv
de interesul de partid, nicidecum din interesul poporului şi al ţării. Oare
nu se putea face aceeaşi schimbare păstrând pe toţi oamenii pricepuţi
care conduceau întreprinderile ca simpli funcţionari? Vreau să mă ridic
deasupra intereselor de clasă, vreau să pricep cu toată cinstea ce se
petrece în lume. Recunosc că sunt interese mari ale capitalismului în joc
şi că lumea cere o prefacere. Numai că schimbarea se face de stăpâni,
dar nu şi de sistem. Ce mi-e Manda, ce mi-e Tanda!? În plus teroare şi
aservire. Poate că ne trebuia această cutremurătură. Vorba ţărancei
moldovence: „Poate vine şi vremea milei”! Ajută-ne, Doamne, să vină!
La Berlin situaţia e încordată. De mult nu m-am mai simţit ca acum că s-
a apropiat iar ceasul al 12-lea. Mă tem de deportări în masă, de
desfiinţarea păturii culte.

27 iunie
Puiule drag, azi conferinţa lui Berza, foarte interesantă. Dr. Costăchel m-
a enervat cu groaznicul lui accent basarabean-rusesc şi mai ales cu
referinţele numai la autori ruşi şi cu o tendinţă de a reliefa caracterul
„obştesc” al satului nostru din secolele XIV şi XV. Berza spunea că aşa e
adevărul. Cred. Dar de ce să ne îmbuibăm cu un trecut care prea ne
confundă cu vecinii primejdioşi. Şi oare evoluţia noastră europeană nu
contează? Şi mai ales cum s-a trăit la noi după veacul al XVI-lea? Am
avut tot timpul impresia că, deşi nu se falsifică adevărul, pedala se pune
totuşi pe asemănarea cu slavii. Sala destul de goală, e pretutindeni în aer
un zvon de adormire intelectuală. În schimb, la Studio, la Producţia
Conservatorului, sala gemea de lume foarte promiscuă. Vitalitate multă,
dar şi acolo se ciupe lumea ca să râdă! Predomină tipul „ne-arian”, prin
locurile de comandă şi chiar prin sală. Trecem printr-un moment care s-
ar putea, vai!, prelungi mult – de mare primejdie românească. Numai la
Biserică se simte un freamăt adevărat viu.

2 iulie

Pui mic, azi am văzut cu ochii de ce ură năroadă sunt în stare

reformatorii ţării noastre. După ce au dat jos cu tancurile statuia Regelui
Carol, au distrus-o şi pe aceea a lui Brătianu! Am crezut că mă loveşte
damblaua când am văzut soclul gol şi sfărâmat! Abia acum am realizat
cât sunt de nebuni şi furioşi şi până unde merge ura stearpă şi
distrugătoare. Nu-şi dau seama că ei creează reacţiuni ascunse în suflet,
în oamenii cei mai domoli şi mai indiferenţi? Parcă ar vrea să-şi ascută
singuri securea ce le va cădea pe grumaz! Dintr-un popor blând, iertător
şi cam apatic, fac un neam indignat care nu se gândeşte decât la
răzbunare.
26 iulie

Dragule, trec zilele fără nici un rost vizibil. Mă năpădeşte „un plictis” ca
în cele mai anoste vremuri. Nu mai cred într-un deznodământ al situaţiei
noastre. Ultimele veşti dau de bănuit că încercarea noastră se prelungeşte
sine die. Doamne! Obiceiuri foarte multe şi cei mai mulţi sunt oamenii
obiceiului. Tot mai mult îmi vine în minte situaţia nenorociţilor de aici
timp de 30 de ani. Ei nu vor fi aşteptat ca noi? Parcă marii credincioşi nu
se vor fi rugat fierbinte, cum ne rugăm noi acum? Azi, venind de la
dentist, mi s-a limpezit faptul că Dumnezeu nu poate asculta toate
suspinele noastre care sunt atât de contradictorii, ci că îşi vede de treabă.
În planul divin poate că necazurile noastre vor fi având un sens
constructiv, de asta nu mă îndoiesc, dar nu pot să nu mă întristez la
gândul că între noţiunea noastră de dreptate şi cea divină e atâta
deosebire.

Boldeşti, 7 august, seara

Pui drag, după cum vezi, nu am izbutit în luna iulie să termin nici măcar
frazele ce începeam să scriu. Viaţa mea e tot mai fără răgazuri intime. Se
perindă lumea pe la mine, eu mă cheltuiesc în eforturi mici, totul se
fărâmiţează. E drept că eu însămi am căutat lumea în ultimul timp. Semn
de oboseală. Nevoia stimulentului interior. De la prânz, la Boldeşti. Deşi
lume multă, casa e liniştită şi fiecare stăpân pe lumea lui. Trag nădejde
să închei măcar o schiţă despre Faust. Mi-e dor de ai mei. Fetele tot mai
necăjite. Aş vrea să le pot uşura soarta. Ieri la 6 aug. patru ani de la
moartea lui Mircea. Mi-e foarte grijă de Régine, îi voi scrie chiar acum.
Ion Murnu mi-a făcut portretul. Îţi place? Eu mă regăsesc total în el. A
prins esenţialul din mine: o luciditate ireductibilă şi înfruntare faţă de
viaţă. E o operă de mare calitate, cât mă pricep şi eu, iar mie mi-a făcut
mult bine. Nobleţea-n care m-a înfăţişat. E un cap mândru, un om de
rasă. Tu surâzi: „ce orgolioasă”! Ai dreptate, dar cum te ştiu eu, îţi place.
Intră seara pe fereastră, arbori mari ascund Biserica şi cimitirul. Nu mai
văd crucea care mă întâmpina când deschideam fereastra, dar o bănuiesc.
De ce seara e atât de tristă pentru mine? Îmi vine să plâng. Acum, la
bătrâneţe, înţeleg mai mult ca oricând fericirea căsniciei. Cu toate
greutăţile şi jertfele sau tocmai din pricina lor!

9 august

Pui mic, încerc zadarnic să încep a scrie studiul despre Faust. Una e
voinţa, alta inspiraţia. Simt că sunt în afara curentului din care curge
creaţia. Mă voi înhăma, ca antrenament, la o muncă didactică. Dacă nu
voi izbuti să-mi iau zborul liber, cred că va fi mai bine să transcriu într-
un limbaj mai legat, mai pieptănat lecţiile ţinute cucoanelor. Va rămâne
ca un ghid pentru lectura lui Faust. Dăscălia a avut pentru mine rostul pe
care-l are publicul pentru artist. Pesemne am fost creată pentru scenă,
am deviat pe catedră, acum – un gând de acţiune spirituală mai restrâns
şi mai teoretic. După ce mi s-a luat catedra, parcă sunt o omidă fără
aripi, fluture rătăcit de zbor.

Boldeşti, 11 august

Dragule, sunt cotropită de sentimentul curios, nu zic de milă, faţă de

nenorociţii de călăi ai regimului. Ce deformare monstruoasă într-un om
care îşi jertfeşte viaţa unei cauze, ce pervertire să poţi tortura oameni
pentru a-i face să mărturisească ceea ce ei nu cred. Oare nu se
degradează funciar sufletul nostru? Sunt pedepse mecanic atrase de
calitatea păcatelor, suntem răspunzători de cele ce ni se întâmplă, fireşte,
toţi în bloc! Veştile politice sunt atone. Sau noi nu mai avem tonus
suficient pentru a le învia?

14 august

Am visat agitat după o lectură interesantă. Me voici3* vizionară! O carte

ambiguă, cu prefaţă de Marc Sausinero. Cred că e pe bază de viziuni şi
audiţii mistice, dar mi se pare prea „reparată” de editor. Sunt momente
în care cu adevărat urmăreşte o viziune şi aude un glas, dar pe urmă prea
sună literar ca viziune a Crucificării şi aceea a sufletelor din purgatoriu.
Totuşi mi-a făcut bine, mi-a înviat credinţa din mine, parcă a spălat de
praf o icoană intimă. Mă rog de El cu mai multă fervoare.

15 august, Sfânta Maria

Pui dulce, o pace minunată în mine. Azi am trăit o adevărată sărbătoare

la Biserică: colivele şi fructele aduse de toţi spre binecuvântare m-au
făcut să retrăiesc cu 47 de ani în urmă şi mai bine „nedeile” de la Plopi.
Doar costumele femeilor lipseau, altfel – aceeaşi credinţă, aceleaşi
obiceiuri româneşti, aceeaşi atmosferă. Până şi Bisericuţa, zugrăvită ca
cea veche de la Plopi, cu raiul şi cu iadul în pridvor, m-a primit ca o
veche şi iubită rudă. Şi acasă, atmosfera de sărbătoare. Azi am trăit cu
adevărat că e o zi mare a Sf. Fecioare şi m-a pătruns sentimentul de
securitate al copilului ocrotit de o putere invincibilă.
23 august

Pui drag, iar s-a împlinit un nou an peste faimosul 23 august 1944! N-aş
fi crezut atunci că vom pătimi atâta. Lipsurile materiale sunt cele mai
puţin dureroase. Zilnic vedem cum cade o categorie de oameni, loviţi cu
ură şi cu patimă rece. Încerc să mă pun în conştiinţa acestor reformatori
nemiloşi. Dau să înţeleg imboldul lor pozitiv spre o ordine socială mai
dreaptă. Dar când îi citesc sau îi aud vorbind la radio, le ghicesc
imboldul negativ, nevoia de distrugere mai tare decât cea de clădire. Nici
chiar faimosul entuziasm pentru U.R.S.S. nu suna adevărat. Era numai o
formulă-adăpost şi o lozincă impusă de frică şi de interes. Oare Stalin i-o
fi crezând fideli? Nu cred. Ruşii au distrus mai mult decât au re-făcut,
dar, cel puţin acolo, a fost convingere, un elan. Mă doare să constat cum
orice valoare ar încăpea în conştiinţa oamenilor noştri conducători îşi
pierde viaţa vie, puterea productivă din ea. Aşa a fost de vreo 30 de ani
încoace la noi. Generaţii de arivişti, de lichele. Aş reduce toate aceste
păcate la unul fundamental: incultura. Câtă vreme am avut în ţara
noastră o educaţie morală (o tradiţie religioasă la unii şi o tradiţie
nobiliară la alţii) am avut oameni cu greutate şi o politică demnă. Mă
apucă un fel de jale comparând viaţa noastră particulară cu aceea a
personajelor din veacul al XVIII-lea şi începutul lui al XIX-lea. Multă
viaţă exterioară, enormă stricăciune, dar ce libertate de spirit! Ieri,
zvonul că se iau viile, raportat de un cârciumar, ne-a tulburat pe toţi, ne-
a neliniştit. Totul se cutremură şi se reaşază de la un ceas la altul.
Ţipetele împotriva anglo-americanilor belicoşi, minciună pentru a se
menţine un ceas mai mult. Se prăbuşeşte clădirea făcută din ură, prin
propria ei povară. Cred că la prima lovitură, sistemul se prăbuşeşte pe
dinăuntru, nu e nevoie de război din afară. Poate greşesc. Sunt simptome
de boală grea: teroarea, lipsa totală de libertate. Atmosfera se încinge.
Dar ce va fi viitorul? Dacă va începe cu violenţe şi reacţiuni sângeroase,
se va instala altă teroare.

Boldeşti, 27 august

Dragoste, deşi m-am hotărât să scriu zilnic, mă trage a lene şi a citanie.

Nici la Faust nu lucrez decât lăturalnic. Mă amăgesc că îmi formez o
atmosferă prielnică. Adevărul este că parcă îmi e frică să încep serios
lucrarea. Comentariul nu e greu, dar capitolele de ansamblu apoi, e
drept, aştept stenogramele. Totuşi, n-am „coraj”! Mă bântuie uneori
gândul că ar trebui să încep iar şcoala şi, ce curios!, nu mă mai tentează.
Rutina prea uşor intelectuală. Aş vrea să am clasă o dată pe săptămână,
să le dau ideile cele mai înalte din materie. Dar rutina s-a înfipt bine în
mine şi am impresia că şi clasa s-a obişnuit cu Rory. Dar nu vreau să mă
întristez. Afară e superb. Toţi aici sunt gentili şi omenoşi. Radioul Gratz
anunţă pesimism în presa engleză (numai cea comunistă e binedispusă),
dar, cum convorbirile la Moscova nu s-au rupt şi continuă, cum Stalin i-a
primit pe miniştrii celor trei puteri occidentale şi a conversat 5 ore cu ei,
e semn că toată lumea îşi dă osteneală să ajungă la o înţelegere. Nu ştiu
dacă se va putea, dată fiind instabilitatea ruşilor (ceea ce relevau şi presa
germană şi engleză), dar ar fi lucrul cel mai fericit, căci, sper, dacă se
înţeleg, scăpăm şi noi de prezenţa lor şi mai ales de influenţa celor care
se reazemă pe ei. Ieri am mai aflat una: până şi Liceul Regina Maria e
desfiinţat. Ce urmăresc? Pe de o parte micşorarea posibilităţilor pentru
tineret de a se cultiva, pe de alta li se va oferi o cultură exclusiv
comunistă. Eu tot sper în puterea creatoare a spiritului care, simţindu-se
la strâmtoare şi în primejdie, se va cabra. Eu tot cred că nu e bună
metoda negativă de ură şi rezistenţă. Trebuie dezvoltată dragostea între
oameni, solidaritatea, bunătatea. Finalul lui Faust e foarte instructiv.
Îngerii sunt mai tari decât dracii.

28 august

Dragule, a venit Fify cu vestea că au fost adunaţi ţărani pentru ca

învăţătorii să-i prepare pentru colhoz. Iată, s-a făcut şi asta! Au ajuns la
extrema limită a comunismului. Eu nu cred că ţăranul român nu va
reacţiona. Ori s-a schimbat, ori frica e în el atât de puternică încât
întrece simţul lui pentru pământ. Conversaţiile la Moscova se lungesc.
La Breslau se atacă reciproc „intelectualii” şi nu prevăd un sfârşit
armonios cum nu a fost nici Conferinţa Dunării. Ce înseamnă însă
internarea de către aliaţi a lui Brauchitsch, Mannerheim, Rädevn şi cel
de al 4-lea general neamţ care a fost la Londra? Oare ca să-i pună la
adăpost? Nu te mai descurci în această epocă de contraziceri, de agitaţie,
de compromis. Ieri, plimbare la Scăieni, la via fetelor Anghel. Un colţ de
Românie de altădată. Gospodărie mică, neindustrializată, atmosferă
patriarhală şi interior cochet. Nu ar fi o crimă să spoliezi asemenea
oameni de munca lor cinstită şi frumoasă? Nu se poate alege decât praful
de asemenea vremi! E un examen serios pentru omenire.

30 august

Dragoste, plouă a toamnă. E linişte şi e trist. Miercuri plecăm de aici.

Cine ştie ce griji mă apucă de nas la Bucureşti?! Veştile de la radio
îmbucurătoare, cred. Poate se vor înţelege la Moscova. Nu e posibil ca
America să renunţe la drepturile omului şi să ne lase în ghearele
duşmanului. Exemplul lui Hitler ar trebui să folosească tuturor. Dar cine
ştie socotelile lor? Ideea unui Parlament european prea se vântură pentru
a nu da un rezultat. Ar fi singurul mod de viaţă în Europa care ne-ar
asigura pacea.
„Nu vă cer să ne iubim unii pe alţii ci împreună să urâm
imperialismul”, spunea la Breslau Fadeev. E darea peste cap nu numai a
creştinismului, dar şi a umanismului elin. Antigona săraca ce ar spune de
această predică spre ură? Se dau pe faţă tot mai mult. Oricât ar vrea ei să
cârpească golul cultural cu prescripţii generoase, fără să vrea, se dau de
gol. Creştinul nu urăşte nici pe păcătos, îl deplânge, îl acuză, îl
condamnă, dar nu condamnă decât păcatul. Oare despre ce imperialism
vorbeşte Fadeev? Desigur despre America, despre Occident, despre clasa
burgheză. Pfui! Vai de aşa omenire pervertită. Dreptatea, da, cu dragoste,
nu cu ură.

31 august

Dragule, mă tem să nu coc o boală, trebuie să mă vadă un ginecolog. Nu

ştiu de unde voi lua banii pentru vreun tratament sau poate chiar mai rău:
vreo operaţie! Cum o vrea Dumnezeu. Aseară veşti importante la radio:
parcă se înţeleg cei patru mari şi desigur nu iar în dauna Occidentului!
Decretul sovietic care asigură proprietăţi urbane à perpétuité4*, deci şi
moştenire, e dovada unor schimbări radicale, deci neagă însuşi principiul
de bază comunist, se revine la proprietate. Ce i-a determinat la o
asemenea hotărâre? Oare nu posibilitatea unei împăcări cu Apusul şi
întoarcerea trupelor din Apus, de unde vor veni cu alte idei? Am
nădejdea că lucrurile se vor schimba şi la noi, poate chiar până la
Crăciun, căci totul depinde de evacuarea trupelor ruseşti. Cred că
comuniştii noştri sunt pe gânduri. Mă tem să nu invente ceva pentru a
reţine trupele ocupante, ca să-şi salveze situaţia. Mâine plecăm.
Bucureşti, 9 septembrie

Dragule, cu Boldeşti s-a încheiat şi epoca de linişte şi de lucru. Am

trecut prin criza grea de inimă şi consecinţele ei: zile de pat care ar fi
putut fi bune, dacă nu ar fi atmosfera de pesimism primitiv şi dezlânat în
care trăim. Răbdăm. Nu ajunge. Trebuie reacţionat. Înghiţim orice
măsură, orice insultă, orice nedreptate, fără să crâcnim şi se inventă tot
soiul de minciuni, de zvonuri fanteziste fără nici un temei. Ne irosim în
veşti inventate în loc să înregistrăm realitatea, bună şi rea, în mod
obiectiv. Simt cum mă cufund în mlaştina inacţiunii şi mai ales a
acţiunii imaginare. Trebuie să mă izolez de tot şi să-mi văd de lucrul
meu. Citesc cu atenţie articolele referitoare la filozofii la modă. Mă
dezolează minciuna, reaua-credinţă faţă de adevăr şi mă înfricoşează
vigoarea cu care se calcă peste adevăr în numele unei credinţe. E un
fanatism „religios”, cu toată puterea acestuia. Oare se prepară un om
nou, cum a crescut unul şi din fanatismul creştin? Mă obsedează
întrebarea din pricina analogiei izbitoare a metodei de azi cu metodele
fanatice din sec. al XVI-lea din timpul războaielor religioase. Se ardeau
pe rug protestanţii. Aseară, la fete, am avut iar un exemplu de
intoleranţă. Valérie – cred că pentru ea nu contează omul decât dacă are
vreun interes. Tipic pentru un tiran, în fond e un fel de bolşevic, e un om
asocial făcut să domnească autocrat. Alături de ea, Ionel, un tip acrit,
ratat şi fără putere de reacţie. Tipul omului rafinat dintr-o epocă sfârşită.
Dacă avea bani, ar fi putut păstra un lustru de viaţă delicată. Acum e o
victimă şi pumnii nemiloşi ai Valériei se exercită pe un dezarmat.
Lamentabil sfârşit de viaţă al unei generaţii care strălucea! Sper că nu e
la fel în toate casele, dar după ceea ce întâlnesc în jurul meu!?… Biata
Marietta se zbate în junglă. O ţine în picioare pofta de viaţă. Îşi fabrică
din instinct nădejdi ca şi mine, dar biruie mai ales cu pofta pentru clipă.
Are un curaj şi o rezistenţă care ţin uneori şi de uşurime, dar mai ales din
dragostea ei absolută pentru Ionel! Eu trăiesc în virtutea obiceiului. Am
atins, din păcate, registrul cu care cochetam în scris: „nici spaimă nici
nădejde!”. Socoteam aceasta o superioritate intelectuală, am constatat
însă pe pielea mea că e desfiinţarea oricărei bucurii şi a oricărei realităţi
sufleteşti. Sunt o umbră, o amintire. Mi-au luat clasa – raţiunea mea de a
exista, m-au omorât. Nu vreau să le dau satisfacţia s-o ştie. De când m-
am întors ambianţa sau propria mea conştiinţa m-au schimbat! Simt că
mă înăbuşă atmosfera de colivie.
Doamne, ori de câte ori am avut cu adevărat nevoie ca sa răsuflu
spiritual, m-ai trimis în străinătate, m-ai adăpat şi împrospătat. Oare
acum vei face iar minunea? Dar vorba lui Dupront, când îi spuneam
credinţa mea în minune: „Dar mai trebuie să şi meriţi minunea”. Nu mai
găsesc în mine entuziasm pentru oamenii de azi.

18 septembrie

Pui mic şi drag, am intrat în epoca grea a anului: mâine a 33-a aniversare
a nunţii noastre; la 8 oct., ziua cea mai grea a vieţii mele. Simt cum
năvălesc în mine amintiri, cum mă tulbur şi mă agit. Nu pot spune că mi-
e dor de ceva, mi-e dor de tine. Sunt, desigur, înflăcărări ale sufletului
care dă să iasă din cuşca trupului. Pui mic, azi mă voi găti pentru tine cu
bluza violetă, dacă nu e prea frig. Îmi făgăduiesc o după-amiază bună cu
Miliţa Petraşcu şi Cisek. Conversaţie substanţială, autentică, nu
pălăvrăgeală. Ieri am lucrat cu poftă şi bine. Politica? Calm plat peste
dinamită.

Boldeşti, 16 octombrie
Mi-ar trebui ceva cu totul nou care să mă pasioneze. Mi-a trecut prin
minte că m-ar rechema la Conservator. Foarte sincer, nu o doresc.
Mediul m-ar paraliza. Mai poţi accepta să lucrezi cu oameni necopţi în
umanitatea lor? Citesc dările de seamă de la ONU şi Securitate. Nici
acolo nu e sinceritate, nici acolo nu e „un om mare”. Sunt de umoare
cenuşie ca şi cerul care stă să plouă. Peisaj de toamnă. Mireasa lui Jean
Paul e delicioasă. Mă gândeam, când a venit la noi, ce plăcere ai fi simţit
tu să ai un menaj tânăr în casă. Oare acum iei parte la bucuria noastră?
Te aştept în vis şi te iubesc.

Boldeşti, 19 octombrie

Dragule, lucrez domol la Faust, dar nu pot să nu-ţi spun ce minunat

tablou îmi apare prin ferestrele deschise. O toamnă tânără, caldă, arămie
şi aurie, verdele dispare pe zi ce trece, deşi soarele e ca în august. În
fund, via e de aramă pe fundal de cer argintiu. Numai plopii şi-au păstrat
culoarea intactă. În faţă, salcâmii şi teii parcă sunt făcuţi din fluturi
subţiri de aur – nu ştiu de ce mi-a venit în minte tezaurul lui
Agamemnon văzut la Atena. E să urli! Nu mă mai pot amăgi, nu va mai
fi nimic adevărat, vital pentru mine. Cât am fost în „ring” m-am bătut cu
putere şi o tinereţe aparentă. Acum, în repaos, îmi măsor puterile. Nu mă
mai îmboldeşte nimic.
Detaşarea nu mai e viaţă. O dispoziţie perfectă pentru înţelegerea lui
Goethe cel matur.

Boldeşti, 20 octombrie
Dragule, zilele radioase de toamnă se succed. Viaţa mea la fel. Lucru, azi
mai intens, monologul II din Faust şi mai ales finalul lui mistic sunt atât
de frumoase, încât orice ai spune e insuficient, dar eşti fericit să
prelucrezi asemenea material. Nici nu aş îndrăzni să mă apropii de un
astfel de text cu sarbede comentarii, dar o fac din datoria pentru
mulţimea crescândă de tineret, care altfel nu se va apropia niciodată de
Faust. Fac oficiul de „ademenitoare” sau mai bine zis de samsar! Afară
s-a înnoptat, cântă fetele cât le ţine gura, dar nu cântece populare ci din
cele noi, de propagandă. Entuziasmul vital e însă mai important ca textul
pe care, desigur, ele îl ignoră cu otrava lui, de râd cu atâta poftă, parcă n-
ar fi robotit 8 ore în vie! M-a emoţionat teribil întoarcerea lor, cârduri,
cârduri din vie. În bună cuviinţă, salutul fiecăruia, care se înşira ca o
boabă dintr-o mătanie şi la care răspundeam cu aceleaşi vorbe: „bună
seara, fetelor”, „bună seara, băieţi”, de pe moviliţa unde mă refugiasem
ca să fac loc şuvoiului lor ce se revărsa sprinten, voios, am simţit o
dragoste adâncă pentru oamenii aceştia munciţi, simpli, ne-formaţi. O
nevoie de a mă amesteca printre ei. Ieri am vorbit cu mai multe femei şi
fete, cu pândarii, azi cu ispravnicul, parcă ne-am cunoaşte de mult. Toţi
gândim şi simţim la fel.

Boldeşti, 21 octombrie

Dragule, am făcut o minunată plimbare prin vie cu Fify. Zi acoperită,

aspră, de toamnă. O atmosferă severă care te solicită pentru gânduri
grave şi parcă te sileşte să priveşti viaţa bărbăteşte în faţă. Ieri, totul era
vis şi poezie, azi te incită la acţiune şi trezire. Vorbeam cu Fify de multe
reforme pe care au femeile chemarea să le săvârşească. Îmi propun să-mi
fac un plan de lucru practic, poate va fi nevoie de el mai târziu. Îl
introduc aici, în caiet, să fie! În linii largi: care sunt lipsurile esenţiale la
femeia româncă şi deci în familie şi deci în statul român? 1. Ignoranţă în
gospodărie; 2. Lipsă de cultură. Cum se poate remedia? Aici e aici! M-
am gândit că trebuie plecat de la concret, de la lipsurile evidente, adică
de la lipsa totală de igienă a vieţii de la sate şi mahalale. Mahalaua e
problemă de asistenţă. Mă preocupă mai ales satul. O redresare a vieţii la
sate. Rolul femeii: gospodăria. Trebuie urgent trimise femei şi fete
pregătite şi cu autoritate, care să înveţe pe femei: a. igiena casei; b.
igiena copilului; c. hrana sănătoasă. N-avem destule surori de ocrotire,
moaşe, îndrumătoare. Aş cere un serviciu obligator pentru orice fată cu
şcoală superioară, după o pregătire (ca la Crucea Roşie) de câteva luni,
un serviciu la ţară, de şase săptămâni anual, în timpul verii sau toamna.
Aceste fete ar fi adevărate îndrumătoare ale sătencelor. Apoi predată
conducerea preotesei, învăţătoarei şi moaşei. O moaşă pe sat sau două
sate. Şcoli pentru creşterea unor asemenea conducătoare. Licee de fete
specializate în acest scop. Răspândirea culturii cânepii. Introducere de
maşini mici. Nu mai trebuie rămas la munca patriarhală, trecut la
industrializarea satului. Lângă şcoală un centru de tors, ţesut şi cusut.
Fabricarea conservelor după metode casnice, săpun. Colaborare cu
gospodina, dar instalaţie practică centralizată. Cânepa, prelucrarea lânei,
concursuri. O economie locală realizată prin mica industrie sătească, cu
participarea fiecăruia. La fel pentru conservarea legumelor. Cred că
trebuie o socializare, dar nu înstrăinare de gospodăria particulară. Ca la
oraş. Şcoala de gospodărie practică, nu teoretică. Controlul şi ocrotirea
şcolii asupra fetelor angajate. Pentru început trebuiesc voluntare, fete de
cultură şi însufleţite. Orice fată tânără, înscrisă într-un partid, să facă
acest voluntariat după sistemul Crucii Roşii. Mă întreb dacă nu ar trebui
făcută o ramură a Crucii Roşii pentru igiena la sate şi lângă ea o ramură
a gospodăriei.
Pui mic, multe sunt de făcut. Să ne ajute Dumnezeu să izbutim.
5 noiembrie

Pui mic şi iubit, am sosit acasă chemată val-vârtej. Am fost furie că se

dispune de mine ca de un rob, pe urmă m-am calmat fiindcă am fost
totuşi de folos. Aci numai sâcâieli, griji, nenorocirea altora (Régine şi
Comp.), acum grija de a nu pierde pensia. Dacă mi-o ia, vă rog să mă
luaţi şi pe mine. Nu mai face să trăiesc ca o cerşetoare. N-am nădejdea
că se poate aduna „un curs” care să merite să mă extenuez. Au luat casa
Maricichii, îmi pare groaznic de rău. Era munca cinstită a lui Colea şi
Valérie, apoi a Maricichii. Se petrec lucruri monstruoase. Mă speriu de
reacţia ce deşteaptă în mine. Aseară, aş fi putut scuipa în faţă o serie de
oameni. Sunt la sfârşitul resurselor materiale. În ameninţarea de a
rămâne fără pensie, realizez cât sunt de săracă, cât de insignifiante sunt
lucrurile ce pot vinde. N-am altă nădejde decât în Dumnezeu şi cred în
grija voastră pentru noi. E 11,00 dimineaţa şi mie îmi e somn, aş dormi
dusă. Nu mă pot reculege să lucrez. Ce luptă grea, Stelule! Am impresia
că acum de-abia am intrat în toi. Sunt foarte obosită. Te iubesc, a ta.

6 noiembrie

Pui mic, am lucrat la Faust, tot fără inspiraţie. Dau înainte. Îmi lipsesc
atmosfera şi continuitatea. Nu doar din pricina altora dar şi dintr-un fel
de agitaţie a mea. Iar a crescut tensiunea. Victor E. e grav bolnav. Operat
de splină, toţi vorbeau cam misterios. O fi cancer? Ne-a venit timpul la
toţi, unul după altul. În sufletul meu este o confuzie sau poate numai
biata laşitate omenească. Priveliştea celor ce se întâmplă în jurul meu e
demoralizantă. Piaţa Victoriei de azi e la multe grade latitudine Est.
Şiroaie de sânge curg pe case, încă simbolic, dar nu poţi scăpa de
obsesie. Oraşul murdar, lumea tot mai închisă şi mai preocupată.
Anxietate în aer. Nici nu ştiu cum aş mai raţiona la libertate. Oare o mai
realizăm? În rugăciunea către Dumnezeu e un accent de neputinţă tristă.
Aş vrea să fie elan pozitiv. Acum e numai experienţa totalei neputinţe.
Mă dor rinichii. E tot sclerotic. Ştiu că decrepitudinea înaintează şi mă
întristează, mă agasează. Aş vrea să fiu tânără pentru a fi puternică şi
activă. Grija pentru pensie mă jigneşte, simt că eram croită pentru alte
griji. De ce nu am izbutit în viaţă? Timiditate? Scrupule sau talie
mijlocie? E o lipsă în mine, o simt foarte precis, dar nu ştiu unde. Când
privesc departe, înapoi, nu pot spune că m-a denaturat filozofia, pentru
că mă surprind copil de 6-7 ani cu aceleaşi apucături. E o slăbiciune
congenitală. Ar trebui să renasc şi să refac ucenicia. De vreme ce nu ştiu
unde e buba. Ar trebui să fiu fericită, adică mulţumită acum, dacă în loc
să aspir să scriu despre Faust şi Sofocle, m-aş mulţumi să citesc mult, să
mă plimb, să dorm! Dar obiceiul de a „avea treabă presantă”, de a mă
angaja la lucru gratuit mă chinuieşte. Dacă aş fi cuminte, m-aş retrage cu
stimă, m-aş duce într-un fund de provincie sau la o mânăstire, cu o ladă
mare de cărţi de meditat. Dar viaţa te împinge cum îi vine! Ce faliment
la bătrâneţe! M-a pleoştit şi dizolvarea A.T.F.-ului. Tot ce am ctitorit şi
eu s-a dus: A.C.F. – A.T.F., Universitatea Liberă, Şcoala Socială, până şi
cursul de literatură la şcoală. Totul se schimbă radical. Sentimentul de a
fi trăit zadarnic, sau doar ca etapă hărăzită pieirii. Mă silesc să sper într-
un reviriment, dar ştiu că ce a fost nu se mai întoarce. Nici măcar nu-mi
mai poate părea rău că n-am făcut mai mult, de vreme ce tot ar fi fost
desfiinţat. Oare ce am semănat în conştiinţa tineretului mai poate creşte
în atmosfera de azi? Permanenţe? Care? Numai ale Evangheliei şi ale
artei. Aici parcă mai respiri.

17 noiembrie
Pui mic, nu am scris multe zile, din tembelâc, din atonie, din oboseală.
Nu mai reacţionez la întâmplări fiindcă nu mai cred în ele ca fiind reale,
totul e „un joc concertat”, o regie mai mult sau mai puţin străvezie.
Nimic nu mă mai surprinde azi. Orişice e posibil. O stare de acalmie, în
fond, cu simţământul neputinţei personale foarte acut. Degradare.
La revizia pensiei, am fost ca şi cum era vorba de altcineva. Nu am
izbutit o clipă să particip, sau să mă emoţionez ca în faţa unei realităţi.
Am spus adevărat că sunt înscrisă la Liberali. În clipa aceea parcă s-a
trezit ceva viu în mine, o răspundere şi mai ales simţământul demnităţii.
În fond toată expediţia m-a amuzat teribil din pricina lui Mişu, care mi-a
adus aminte de tine, în zilele când adulmecai aventura. E frumos afară,
te îmbie la plimbare, dar când n-ai decât 200 lei pentru două zile
jumătate şi pe urmă nimic, decât pensia din care plăteşti şi chirie şi
datorii, adică de două ori mai mult. Tant pis! Totul se aranjează. Seara,
Pui dulce, am plecat pe jos la Aurora şi m-am întors tot pe jos acasă. Era
frumos, lună plină, proiectoarele ce străpungeau bolta în căutarea unor
inamici absenţi nu-mi aminteau de război ci mă făceau să mă gândesc la
privelişti de dincolo de mormânt. Aeroplanul rusesc expus pe bd
Brătianu mi-a deşteptat dorul de ducă prin Apus, cărţile la anticarul cu
care am conversat, nu am putut să le cumpăr fiindcă nu aveam decât 324
lei în casă până la pensie. Corectez, pentru că vreau adevăr în toate.
Pentru moment mă duc sus la Cora ca să mai aud veşti. Ieri, cursuri la
Saingevin, a fost splendid, o sinteză adâncă fiindcă ieşea dintr-o cultură
consolidată, un ceas de reală bucurie, de sărbătoare a spiritului pur, liber,
suveran. E un răzvrătit şi în filozofie contrazice tradiţii şi bine face,
numai aşa se poate valorifica un gânditor ca Pascal. E o viziune sintetică
între Descartes şi Pascal, care explică filozofia ulterioară. Accentul e pus
pe relativism. M-a încântat legătura cu Platon. După curs mi-a mărturisit
teama de a vedea Institutul [francez] desfiinţat. Articolul din Scânteia
contra Franţei l-a pus pe gânduri. Vizita lui Mişu Jora, ca întotdeauna, o
bucurie, atmosferă de oameni copţi, elită. Alaltăieri seară la Valérie:
primirea Mihaelei13. Seară foarte plăcută. Maricica mi-a amintit de
Colea, îi seamănă în întregime: aceeaşi căldură, aceeaşi generozitate,
acelaşi farmec „insesizabil”. Telefonul Mariettei: iar vinde, nu se mai
isprăveşte necazul la ei. Nu mai judec, fiecare le ştie pe ale lui. Deştept
ai fost, Stelule! Tu cunoşteai oamenii, săracii!

23 noiembrie

Încă mă mai simt legată de formele sociale. Trebuie să mă liberez de ele.

Atâtea îmi apar teribil de năroade. Necoapte. Nu în spirit, dar în
determinare, în libertate. Trebuie să mă dezbar de toate astea. Ca şi în
rugăciune. Trebuie să sparg obiceiurile şi rutina şi să invent totul din
nou. Aş vrea să pot încerca să mă emancipez. Evenimentele sunt prea
mari ca să le cuprind eu cu mintea mea. Uneori nici nu mai urmăresc
duelul din Paris, de vreme ce nu aflu decât o singură voce şi aia
falsificată! Vreau să scriu joi seara impresia întrevederii cu Părintele
[Galaction]. Nu am scris, poate de teamă să nu fiu nedreaptă. Atitudinea
pasivă pe care o adoptă stârneşte în mine opoziţie. Desigur, creştineşte,
el are dreptate: răbdare şi ascultare. Dar, oare lupta împotriva răului nu e
şi ea creştină? De ce Biserica catolică şi protestantă sunt active? Oare
această pasivitate a Bisericii noastre nu e şi laşitate? Nu vreau să judec,
adică să condamn. Citind azi despre discursul ţinut la sărbătorirea unui
poet ungur, m-am supărat. Putea lăuda pe poet, dar cum a putut lăuda
acest regim? Când e sincer? Sunt profund vexată în prietenia mea, în
încrederea ce i-o făceam. Mă tem că şi în Părintele supleţea devine
compromis. Aş vrea să mă înşel dar cred că-l opreşte şi pe el lipsa
curajului în faţa gravităţii vieţii! Mari decepţii, en gros. Nu le mai număr
în detalii. La fiece pas oameni „înscrişi”, dar „contra regimului”.
Aproape că mi-e milă de adevăraţii comunişti care trebuie să fie bolnavi
de scârbă. Mă doare să constat că sunt atâţi „abili” şi atât de puţini
oameni întregi. Şi cei de prin străinătate sunt la fel, foarte mulţi farseuri,
foarte puţini serioşi. Inteligenţi? Primitivă inteligenţă: şiretenie. Sunt
teribil de dezamăgită de ce văd. Oameni ca Jora îi numeri pe degete.
Închiderea Institutului Francez: o nouă tristeţe. Poate avea consecinţe
catastrofale pentru viitor. Înstrăinarea de Franţa înseamnă apropiere de
Orient. Cultura engleză nu ne e accesibilă, cea franceză îşi făcuse făgaşul
de mai bine de 100 de ani. Pe imbecilii sau lichelele noastre îi agasau
Pascal şi Valéry. Vorba vine! Nici nu ştiu ce se pierde acolo când vorbesc
de „decadenţă şi putregai”. Ni s-a tăiat şi acest tub de oxigen, ne vom
prosti cu totul. Nu refuz noutăţile ruseşti, dar vreau şi altele, ca să
compar. Azi era atât de frumos că m-am plimbat pe la ora 3,00. Cerul
gri-mov, pe arbori rămăşiţele de frunze sclipeau verde, primăvăratic.
Aerul proaspăt, străzile goale. În aer, suverană independenţă faţă de
zdruncinul omenirii. Mi-a trecut prin minte: aşa trebuie că trăiţi voi,
dincolo. Noi trebuie să vă apărem ca nişte bieţi pisoi proşti şi sălbatici.
De ce ne-om mai zbate? Nu am poftă să mai fac cursuri cu „cucoanele”
deşi am nevoie de bani. Tu, dacă eşti, ai văzut cât m-am zbătut pentru
chirie şi cheltuielile de administraţie. Şi totuşi parcă nu credeam serios
că nu am suma necesară!

1 decembrie

Dragule, azi sunt neagră şi rea cu vrere. Aseară, după ce am realizat că

scuturându-mi pensia mi-au tras iarăşi o palmă pe care nu o meritam, am
intrat într-o stare groaznică. N-am adormit până dimineaţa şi mi-e
sufletul plin de venin. Nu mă supără atât ştirbirea sumei, cât lipsa de
consideraţie. Ştiau bine că nu am altă avere, s-au minunat ce mică e
pensia de la tine, ştiau că nu se poate trăi decent cu ce mi-au lăsat. Ştiau
că pensia ta e furată de către stat aproape întreagă, aveam dreptul să
aspir la plafonul de 16 000 lei. Pentru ce m-au coborât la cel de 10 000
mii lei? De lichele infame ce sunt, pentru că am mărturisit că sunt
liberală. Altora le-a lăsat pensia întreagă, deşi au avere. Mă sufocă
scârba de mine când mă gândesc că am ajuns batjocura tuturor
nechemaţilor. Numai pentru că am fost modestă şi bună şi iertătoare.
Dacă mă răzvrăteam când m-au scos, poate nu aveam pensie, dar aveam
dreptul să urlu. Acum, trăiesc ca o amărâtă, biată funcţionăraşă uitată de
toţi, găsind că trebuie să fiu fericită că mi-au lăsat un minimum de
existenţă. Mă simt umilită, călcată în picioare, snobată de toţi parveniţii
actuali şi de toate lichelele. Azi mă căiesc de a fi preferat să lucrez
pentru ai mei decât să fi urmat chemarea dascălilor din străinătate. Azi,
când văd cine conduce neamul nostru, blestem ceasul în care n-am plecat
de aici. Că doar nimic nu mai pot face pentru românii mei săraci,
chinuiţi, scuipaţi, batjocoriţi ca şi mine. Sufăr atât, mă indignez pentru
că în cazul meu văd şi cazul oricărui român cumsecade. E în mine o
răzvrătire şi o ură de duşmanii noştri, cum n-am mai simţit-o. Teoriile
pacifiste ale Părintelui sunt frumoase, dar în afară de timp, pentru
eternitate. Orgoliul din mine îmi cere să renunţ la tot, la lecţii ca şi la
scrisul în româneşte. Să încerc să scriu în franţuzeşte, să mă lepăd cu
totul de lichelele de aci, care, fără doar şi poate, nu vor publica nimic de
mine. De ce să-mi pierd ultimele zile de viaţă punându-mă să scriu ce nu
se va citi poate niciodată? De ce să-mi mănânc sănătatea pentru a da o
oră de agrement unor femei, simpatice, e drept, dar care nu simt ca o
nevoie urgentă cum simt eu nevoia de a citi şi de a mă reculege? Sunt
dezgustată de mine fiindcă m-am lăsat prea tare umilită de viaţă şi de
oameni. Accept palmele lui Dumnezeu, dar nu ale oamenilor. Am poftă
de luptă, nu de smerenie. Voi acumula în mine răbdare ca să izbucnească,
la vreme, în reacţie justă dar necruţătoare. Vreau să trăiesc cu cărţile şi
gândurile mele. Un litru de lapte şi un sfert de pâine pe zi. Basta. Mă bag
în pat să previn o criză. E frig şi simt că plesnesc. Trebuie să învăţ să tac.
Prea slăbesc sporovăind. Pui mic, cu tine voi vorbi mai mult.

18 decembrie

Dragule, n-am mai scris de 18 zile, recitesc ce am scris şi constat că m-

am contrazis cumplit. În casă nu m-am închis şi am primit pe vruţi şi pe
nevruţi, pentru că sunt o cârpă, cursurile le-am reînceput pentru că am
nevoie de mai mult decât de lapte şi pâine, şi aşa mai departe. Am fost la
logodna lui Jean Paul, m-am bucurat, dar m-am simţit bătrână, tratată ca
decană, fără ataşe directe cu viaţa. Mă întreb tot mai des care să fie
sensul că mi se prelungeşte viaţa tot mai inutilă. Pesemne am de ispăşit
mândria care m-a dominat mereu. Nu mă răzvrătesc, nu cer socoteală lui
Dumnezeu, ca nebunii, dar constat că sunt tristă până în vârful degetelor.
Cecul de la Casa de Asigurări a Pensionarilor a fost un semn
providenţial, just suma de care aveam nevoie. Am fost fericită în ziua
aceea nu atât pentru bani dar pentru răspunsul lui Dumnezeu la nevoia
mea. De ce sunt totuşi atât de tristă? Bănuiesc că surprind cu
inconştientul catastrofa în Univers, simt că suntem lăsaţi pe linia moartă,
că se închide tot mai nemilos cleştele peste fruntea ţării.
Acum a telefonat Natalie mulţumind pentru joi14, are întotdeauna un
cuvânt de încurajare. Parcă mi-a spus: „tot mai ai un rost pe lume”.
Mawgly aleargă ca nebun prin casă, mă amuză. Sălbăticiunea asta îmi
face bine, e un exemplar de natură primitivă, nealterată, nepervertită. Şi
e atât de calin când îl iei în braţe! Nu mă lasă să scriu, aş sta să-l privesc
cu orele, dar a dat cu laba peste condei, nu pot scrie, ce o fi în căpşorul
lui? Deprimată. Stare sufletească foarte primejdioasă, când poţi zbura de
la fereastră. Eu, cu voia lui Dumnezeu, nu o fac. Ştiu că această stare e
datorată în bună parte scenei cu Jean Paul. Mă simt umilită şi egoismul
lui masiv mă turbează. În vremuri normale, aş denunţa contractul de
închiriere: să se descurce singur, dar acum când risc să-mi aducă în casă
tot soiul de oameni, dacă pleacă el, trebuie să înghit şi să tac, să rabd şi
să recunosc că sacrificiile făcute pentru familie nu duc decât la regrete şi
decepţii.

1*. Un deşert (fr.).

2*. Patimile după Matei (germ.) de J.S. Bach.
3*. Iată-mă (fr.).
4*. Veşnic, pentru totdeauna (fr.).
 1949

5 ianuarie

Dragule, trec evenimente de o importanţă universală şi poate epocală. Şi

eu le las să treacă fără să mai am nici nevoia de a mi le desluşi. Acum
ştiu ce li s-a întâmplat la milioane de ruşi. Dar eu nici nu sunt mai săracă
decât altădată, tu ştii prin ce crize financiare am trecut împreună, nici nu
sunt mai puţin confortabil instalată, dimpotrivă! Şi nici mai izolată de
lume, dimpotrivă! De unde-mi vine deci această umoare mucegăită?
Lipsă totală de interes personal sau mai ales constatarea tragică a unei
vieţi „fără altă soluţie decât moartea”? Ce se mai poate schimba în viaţa
mea? Eu voi fi considerată prea bătrână pentru o eventuală înnoire. Nici
o perspectivă. Iată situaţia mea. Nu ştiu să mă apăr. E vechiul refren. De
altfel se vorbeşte atât de tare alături, la Jean Paul, că nu-mi pot lega
gândurile. N-am decât un dor personal: plecarea în străinătate pentru
informare, regenerare. M-a copleşit mediocritatea, chiar cei care ar putea
să atingă nivele superioare se lasă învinşi de inerţie.

8 ianuarie

Pui drag, am fost întreruptă. Azi, zi foarte plină. La 13,30 cununia civilă
a lui Jean Paul. El fericit, noi cam gânditori. Fetiţa lui foarte copil parcă
nu realiza solemnitatea actului. Ionel emoţionat. Încă o dată se
adevereşte vorba populară: „De unde eşti?” – „De unde-mi este nevasta!”
Aşa trebuie să fie bine. Altă generaţie, alte aspiraţii, sindrofia la noi, de
la noi. Foarte reuşită. Animaţie. Patru bărbaţi cărturari: Pippidi, Berza,
M. Rarincescu, Ion Zamfirescu şi Maricel Holban; în plus – Mariana
Rea, Coca, Maricica. Apoi Ancuţa Berza, Flo, Sanda Sturza. Ar fi fost
foarte reuşit dacă nu ar fi vorbit toţi deodată. Regret lipsa Lilianei1.
Farsa fetelor şi a lui Ionel a fost penibilă, dar a pus un accent mai actual.
Şi astfel trecu şi această zi care mă îngrijora. De mâine aş vrea să mă
apuc de lucru. S-o putea? Cum va vrea Dumnezeu. Azi sunt binedispusă
din pricina atmosferei. O dată pe săptămână sau de două ori pe lună, o
asemenea reuniune face bine.

9 ianuarie

Dragă Stello, am pornit să iau puţin aer şi m-a purtat ceva invizibil parcă
spre Sanatoriul St. Vincent. Am protestat în numele raţiunii care îmi cere
să mă întorc din pricina frigului, dar mă împingea o voce din mine să mă
duc să-l văd pe Cocea2. Mă tem că nu-l voi mai vedea, căci se pare că
sfârşitul este iminent. Calmul cu care primeşte moartea, fără nici o frică
şi fără nici o nădejde, m-a umplut de respect. Aşa îmi închipui că trebuie
să se comporte un bărbat adevărat. Mă întreb dacă, totuşi, fără să ştie, nu
e animat de credinţa într-o supravieţuire, nu personală dar vitală. Pentru
ce a cerut ca Părintele Gala să-l slujească el, singur? Oare să fie numai
din respect de tradiţia românească?! Sau, în fundul inimii omeneşti,
dincolo de orice raţiune, şi de demnitate încăpăţânată, tot se menţine
conştiinţa vie a esenţei noastre veşnice? Aveam impresia unui biet om
prost în faţa lucidităţii curajoase, nu am putut discuta cu el din pricina
fetelor lui, săracele, faţă de care ar fi fost o cruzime. Dar între patru
ochi, aş vrea să-i spun că, cinstit, el trebuie să se scruteze până în
adâncul acela din care creşte conştiinţa, nu se poate să nu dea de fundul
lui etern. E curios, nu sunt tristă, această întâlnire m-a înseninat. E în
atitudinea lui cuminţenia, aproape smerenia care nu face caz de Ins. Şi
totuşi, Insul e salvat tocmai prin această supunere, care e înţelegerea
locului lui în Universul infinit. Deosebirea între această smerenie
obiectivă şi cea creştină, care este? Eu cred că ateul se supune unei
ordini în care crede, după cum noi, credincioşii, credem într-o ordine
spirituală. Ei zic hazard şi necesitate, noi o credem o conştiinţă totală şi
o numim Dumnezeu. Din punct de vedere moral, ţinuta lui Cocea este
minunată, m-a umplut de respect. Aş vrea să mai pot vorbi cu el o dată.
Tot mai mult cred şi raţiunea mă împinge să cred în ordinea spirituală.
Ce se poate întâmpla lui, murind în starea de acum? Eu cred că nu va
putea încă surprinde ordinea în care se va afla; va fi ca un copil mic când
se naşte. Aş fi dorit să i se deschidă o perspectivă, chiar de aici. Boala lui
lungă nu e oare răgazul oferit reflexiunii? Dar dacă nu-l ajută, nu-l
sileşte, chiar puţin, cineva să privească mai atent lucrurile! Dacă vrea
Dumnezeu, eu o doresc, voi încerca să-l revăd marţi. Dragoste, trec
printr-o pasă serioasă, nu mă mai întristează moartea. Dimpotrivă, o
simt ca o liberare. Mi-e foarte dor de realităţi esenţiale, un om care
moare lucid, conştient, e o realitate esenţială. Îmi trebuie această
experienţă azi, poate că la 12 ian. plec şi eu3, mă supun rânduielii în care
cred. Aş fi vrut să apuc zile mai bune pentru ţara noastră, dacă îmi vor fi
date, mă voi strădui să le merit. Cum va vrea Dumnezeu! Ce pace e în
cuvintele astea, Doamne! Dă-mi putere să cred în ele. Căci, recunosc, e
un har credinţa. Raţiunea, săraca, singură, nu te poate atinge. Dar există
lumina care te poate descoperi de la distanţă, cu farul ei ce-ţi proiectează
razele tot mai departe, în nesfârşit. Dar ca să le întâlnească, pentru asta
nu ajunge ea. Scânteie dumnezeiască din mine, nu mă părăsi, ajută-mă
să-i susţin şi pe alţii în efortul lor! Aş fi vrut să-l deştept şi pe Cocea
spre Tine, Doamne! Dacă e orgoliu omenesc, nu mi-o îngădui, dacă e
calitate spirituală, te implor, ajută-mă să-i deschid ochii spre Tine,
Doamne! În toate, ajută-ne să împlinim voia Ta, rânduiala.

9 februarie

Dragule, nici nu mai ştiu de când n-am mai scris. Cred că principala
cauză: lipsa unui caiet. Poate că o cauză mai adâncă: lipsa unui interes
vital, mai bine zis nu izbutesc să ader la realitate. Mai mult ca oricând
plutesc în ireal. O lipsă totală de interes pentru orice, o lipsă totală de
nădejde personală. Dacă asta e desprinderea pe care o visează creştinul,
apoi nu mai înţeleg nimic. Eu cred că e mai degrabă o neputinţă vitală,
fiindcă detaşarea pe care am cunoscut-o uneori e dinamică în spirit. Eu
sunt acum cum e mai prost: nicăieri. Cred că abuzez cu ascetismul meu,
cu lipsa de distracţie, cu grijile prea mărunte ale mele şi ale altora, cu
virtute mediocră şi strâmtă şi stupidă. Îmi mănânc ficatul, probă că mă
doare vag şi prepar o ipohondrie. Mai bănuiesc că e şi schimbarea casei
în joc. Ieşirea din dormitor. Condensarea în birou. Trai de student bătrân,
fără avantajele studenţiei adevărate, simţământul că totul e provizoriu.
În dormitorul meu mă simţeam la mine acasă, despărţită de lume când
voiam. Acum parcă sunt în colivie de sticlă şi cărţile îmi îmbâcsesc
aerul. Mă bântuie o melancolie cenuşie. Prezenţa tinerilor îmi marchează
distanţa între vârsta lor şi a mea şi amintirea primelor noastre luni de
căsnicie îmi revine cu tot zâmbetul ei, dar şi cu tristeţea că tu eşti aiurea.
Nu vreau să inoportunez cu prezenţa mea. Am impresia că Jean Paul,
cum e natural, vrea să fie singur cu Mihaela. Fac tot ce pot ca să nu le
stau în cale. Şi ăsta e un simţământ care mă melancolizează, după cel de
a fi pusă complet de o parte, gust trist şi fad de inutilitate, care îmi seacă
orice încredere în mine şi-mi taie orice elan. Aş vrea să lucrez, dar mă
întrerup tot timpul vizitele. Aş vrea să le pot pune un frâu. Sculatul
devreme e singurul avantaj al situaţiei actuale. Prezenţa Mihaelei îmi e
tot mai simpatică. E un copil delicios. Curată, netă, proaspătă şi
deşteaptă. Fără fiţe şi autentică. Îmi e foarte dragă şi e caldă şi
prevenitoare…
Dar nu visez decât la o casă mare, elegantă, la serviciu impecabil,
aproape că doresc o viaţă somptuoasă. Pesemne că-şi fac drum toate
refulările vieţii mele, acum când e pe sfârşite. Mă simt jignită de totul şi
mai ales de faptul că n-am fost în stare să-mi dezvolt darurile pe care mi
le-a dat Dumnezeu. O modestie năroadă, cu rădăcini într-o neîncredere
în mine m-a ţinut la nivelul marginalilor. Sunt oameni care azi zac în
puşcării, plătesc greu, dar care au avut epoca lor de putere, de influenţă,
de rol social. Eu, veşnic în clasa a II-a, veşnic nu unde trebuia să fiu,
veşnic sub nivelul meu. Neîncrederea în mine, asta m-a mânat, începând
cu jena de a fi atât de urâtă. Acum s-a suprapus jena de a fi bătrână,
diminuată în toate şi zvârlită la coş! De ce Florica Musicescu, de ce
Marioara Voiculescu, despre care ştiu sigur că nu au făcut tranzacţii, au
fost reţinute la catedră, iar eu cu Jora, zvârliţi fără grijă? Şi încă Jora, el
e temut şi chemat prin concerte, numai eu, dintre toţi, sunt complet
eliminată din câmpul culturii româneşti. Să fie de teamă? Nu, e
desconsiderare. Şi mă jigneşte admiraţia celor aproape de mine, care s-
au lăsat prinşi de „farmecul” lui Breslaşu! Cum pot Rory şi Cella să-l
găsească cum îl găsesc, când el e în stare de greşelile grosolane cum sunt
cele din cursul despre Faust, care denunţă o totală ignoranţă a
subiectului tratat şi un păcat mare: lipsa de probitate intelectuală. Sunt
sigură că şi mie mi-ar fi simpatic, dar când a intrat unde este acum, cum
a intrat, parcă cei de „calitate” ar trebui să judece mai serios. Până de
curând trăia în mine un elan de revanşă, acum nici măcar atât. Nu mai
vreau nimic. Nu eşti numai ce eşti, eşti şi ce fac alţii din tine. Iar ceilalţi
m-au părăsit. Dar eu însămi m-am părăsit, iată de ce şi ceilalţi m-au
părăsit.
 Moartea lui Cocea m-a întristat în mod special. A murit dezamăgit. Şi
el şi-a ratat viaţa, desigur regretând că şi-a dedicat-o unei cauze superbe
pe care oamenii au pângărit-o. N-a avut el însă şi remuşcări? Eu, cel
puţin, n-am greşit împotriva mea însămi. Nu încetez să mă gândesc la el
cu un fel de camaraderie pe care nimic din viaţa noastră nu o justifică,
poate doar naivitatea de a fi crezut în „cauze” ideale. El însă s-a bucurat
deplin de viaţa lui, pe când eu m-am lipsit de atâtea lucruri la care orice
fiinţă are dreptul. Mă las în voia Domnului! Să facă El din dezgustul
meu ce o vrea. Singura putere care îmi rămâne e de a crede că pentru El
nimic nu e pierdut. Mâine va fi 10 februarie. Iar a trecut un an fără
bucurie, şi acum şi fără nădejde. Mai sper doar pentru alţii, dar pentru
mine nimic. Frământarea neîncetată a Mariettei mă dezolează şi ea. O
resimt şi eu acum. Această lipsă totală de securitate e obositoare şi
dezolantă. Să trăieşti din ce vinzi, să fii bătrân, să fii pus de o parte şi
dezgustat de tine însuţi înseamnă să fii lângă prăpastia mizeriei
omeneşti. Şi pe deasupra să te încarci şi cu grijile altora. Pfui! Pfui!
Nu mai scriu. Aş fi vrut să păstrez aici amintirea căsătoriei lui Jean
Paul, nu pot în seara asta; de altfel totul a fost destul de melancolic.
Căsătorie intimă, acasă, aproape în ascuns, caracteristică „timpurilor
grele”, dar fără eroism. Simbol al unei mediocrităţi la care suntem
supuşi. Tot credeam că vor fi scutiţi copiii noştri. Dar şi ei îşi încep viaţa
sub auspicii puţin promiţătoare. Încă din prima săptămână, mizerie, lipsa
banilor. Într-o săptămână nu voi mai face faţă nici pentru ei nici pentru
mine, şi datoriile cresc. Să nu speri decât în vânzări la preţuri
mizerabile. Am impresia că Jean Paul se lasă pe tânjeală, contează prea
mult pe mine. Egoism sănătos, dar care mă distruge. Aş vrea să pot
evada. Mă opresc, căci devin amară în faţa realităţii că nu mai sunt bună
decât pentru a fi obligată să servesc. Tant pis. Alice a ta, dezolată.
19 februarie

A trecut şi ziua mea, dragule, şi cea a lui Jean Paul, cu vizite familie,
griji, lipsuri mari. Nu ştiu de unde voi încropi atâţia bani ca să plătesc
datorii, chirie, întreţinere şi masă pentru noi toţi. Jean Paul a făcut o
mare prostie căsătorindu-se în acest moment. Din păcate, arată că i-a
moştenit pe părinţii lui în superficialitate şi iluzionism. Juiseuri,
incapabili de a se abţine. Tipuri umane ne-constructive, uneori şarmante,
dar veşnic nemulţumiţi, căci, trăind în contratimp, îşi cheltuie banii
munciţi înainte de a-i avea! Mă revolt câteodată de a trebui să trăiesc
într-un mediu atât de puţin cristalizat, când eu nu aspir decât la ordine, la
pace şi la armonie. Lecţiile îmi fac plăcere, dar mă umileşte că trebuie să
vând ceea ce ar trebui dăruit! Şi de ce frica de moarte, când ea e singura
soluţie decentă şi inevitabilă la urma urmelor. Vreau să văd sfârşitul
mizeriei în care trăim? Când mă gândesc ce aş dori să fac pe urmă, îmi
răspund, dezgustată: n-am nimic de cerut. Aş vrea să mă pot cristaliza pe
dinăuntru, să ajung unul din acei „oameni primordiali”, care s-au rupt
din tot ce e trecător şi pot ajuta pretutindeni. În adâncul cel mai adânc;
un mare dispreţ de oameni. Îi iubesc, dar ca pe nişte copii proşti. Uneori
o mare nevoie de Putere, nu pentru a pedepsi, pe unii totuşi i-aş pedepsi,
dar pentru a-i zgâlţâi ca să se dezmeticească.
Articolul lui Ion Marin Sadoveanu împotriva vechii Academii e cu
atât mai lichelesc cu cât are un aer de dreptate obiectivă. Din păcate e o
secătură, nici măcar eroic oportunistă. Şi Claudia Millian4 aşijderea, şi
cu atâtea scârbe, moluşte şi târâtoare. Pfui!
E frumos afară, dragule, e primăvară, n-a mai rămas frumoasă decât
natura! Să nu exagerăm, sunt atâţia oameni de treabă, curaţi şi demni.
Ţine-i, Doamne, şi scapă-ne! Părintele spune: „E păcat să blestemi”, dar
eu tot repet „trăsneşte-i, Doamne, pe cei răi şi mincinoşi!”. Dragoste, te
iubesc, nu mă lăsa, susţine-mă, a ta, A.
9 martie

Din ce în ce urcuşul se face mai greu şi nădejdile raţionale mai slabe. Cu

inima dau înainte, vreau să cred ca să pot trăi. Izgonirea proprietarilor
din conace s-a făcut cu o sălbăticie care e dezolantă pentru orice om care
ţine să respecte pe oameni! E încă o dovadă că civilizaţia şi morala nu
mai au nici o priză la noi, că bestia turbată a pus stăpânire pe firea
românească. Oricât de oribile ar fi fost ordinele, cei care le aplicau aveau
latitudinea să le execute cu un dram de omenie. Dacă n-au făcut-o, e că
s-a stins orice simţire mai bună în oameni. La unii din ură, la alţii din
servilism şi frică. Suntem încă în stare de barbarie, şi pace! Omul ne-
format, o putere primitivă, elementară, care e întrebuinţată în toate
sensurile, după bătaia vântului. Tot mai adânc dezgust de oameni. Mă
întreb dacă în politica mondială nu se petrece acelaşi fenomen, în mare.
Înţeleg acum mitul grec în care Zeus desfiinţa rasele omeneşti, una după
alta. Suntem infecţi. Jertfa lui Cristos – cu atât mai sublimă cu cât mai
gratuită. Căci El nu şi-a făcut iluzii. Singurătatea lui e tragică. Ce e
îngrozitor, e că încep să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Nu
vreau, lupt, dar izbânda răutăţii, a cinismului sfruntat, a minciunii
drăceşti mă exasperă! Am vorbit acum cu Părintele la telefon. E bolnav,
săracul. Vorba lui înţeleaptă m-a pus în echilibru. „Trebuie să fim severi
cu noi fiindcă se apropie ziua cea mare.” Severitatea obiectivă cu tot
răul? În cazul nostru nu e permis să iertăm crimele care distrug un neam
întreg. Înţeleg şi rostul suferinţei, dar îmi e dor de bucurie! Sărăcia mea
intimă e anemie a conştiinţei. Eu tot scot din mine, nu primesc nimic.
Sunt tracasată de grijile materiale. În loc de o grijă, am acum trei. Am
impresia că fetiţa se îndoieşte de Jean Paul. E semn prost. Ea e
delicioasă. Ca un ghiocel în marasmul iernii. Ultimele evenimente din
ţară, fără să mă atingă direct, mă exasperă. Nu fenomenul, dar metoda.
Constatarea că mii de oameni sunt nebuni de răutate şi ură e
înspăimântătoare. Să nu mai nădăjduieşti scăpare decât prin oroarea unui
război? Uneori descopăr în mine urgie de răzbunare, ceea ce mă exasperă
şi mai rău. Teribilă fundătură! Fără franc, umilită, de o săptămână trăind
din împrumuturi de 2-3 sute de lei, aşteptând cumpărători pentru
lucrurile de vânzare, fără perspective, considerată de toţi ca un
Mathusalem – mă agasează „Tante Alix” în gura oamenilor de 60 de ani.
Vina vieţii mele e că nu am ştiut să fiu sănătos egoistă. Până şi această
corespondenţă cu tine e puerilă – avea rost când era vital necesară, acum
e un obicei şi o falsă pietate, o falsă fidelitate, o făţărnicie. Trebuie să
am curajul să-mi afirm că ai murit, da, că ai murit, că eşti în cu totul alte
sfere. E timpul să învăţ o dată ce e realitatea. Afară e frumos, peisaj de
iarnă, e soare, martie în aer, iar eu stau în casă dintr-o datorie imaginară:
că trebuie să „scriu”, parcă fără Faustul meu, pe care nu-l scriu cu
plăcere, dar cu trudă acum, nu se poate trăi. Incorigibil elevă, sclavă a
datoriei, nu stăpână! Nu mai vreau să mă supun decât bunului meu plac.
Trebuie să fac această gimnastică à rebours1*, altfel pier moralmente
într-o ciulama conformistă. Trebuie să trăieşti regal dacă eşti de neam
regesc! Şi Dumnezeu mi-a dat daruri mari, dar nu şi alura spirituală ca să
le susţin! Iau o hotărâre: încep da capo de la egoismul sănătos. Voi
încerca. Voi îndrăzni! Te iubesc, incorigibila Alix.

14 martie

Dragule, am scris pagini pe care le-am rupt (3). Sunt uneori severă
contra firii mele. Prefer să trec drept proastă şi să nu risc să fiu rea.
Ieri am fost la Monseniorul Vladimir Ghica. Bolnav rău în pat. Un
bătrân splendid lucid, datorită credinţei care-i dă curajul de a privi
realitatea în faţă. Rugăciunea cu Mad şi cu mine în genunchi. Moşneagul
în pat, tuşind îngrozitor, impresia că pornea de acolo un curent viu.
„Cămara” în care trăieşte „sfântul” reneagă „Prinţul”. Ordine, lumină,
cărţi şi chiar o floare în chilia monahală în care domină un Crucifix mare
pe birou. Frapante două fotografii papale. Una, cu o lungă dedicaţie
scrisă de mână, alta cu litere gotice şi enluminuri cu caracter de
„diplomă”, mai puţin personală. Trebuie să le privesc joi mai de aproape.
Sărăcia ascetului, dar curăţenie, lumină şi căldură. Totuşi trist sfârşit
pentru un prinţ de sânge şi un prinţ al bisericii catolice. Desigur, mai
conform învăţăturii creştine decât un mediu luxos, dar totuşi trist.
Înţeleg principiul sărăciei ca necesar pentru detaşarea de lume, dar de ce
„detaşare” de ce e frumos! O fi Vaticanul plin de păcate, dar mie îmi
place că e plin de frumuseţi. Să nu te ataşezi de lucruri, de ce să nu te
bucuri de ele? Nu sunt şi ele dar al lui Dumnezeu? Căci nu se fac fără
har! Doamne, Te iubesc şi-mi pare rău că te urâţim şi te minimalizăm cu
renunţări stupide. Greşesc? Nu cred. Bogăţia e semnul plenitudinii, nu
sărăcia urâtă, meschină, schimonosită. Cristos n-a preferat sărăcia, a
respectat-o. Nu o iubesc. Mă îngustează sufleteşte. Îmi ia elanul
generozităţii. De ce să fie „sfinţii” plicticoşi şi titirisiţi? Iar când
mănânci prost şi şezi prost şi ţi-e frig, nu sunt şanse să fii plăcut altora şi
să-i bucuri. Să te mulţumeşti cu puţin, da, dar să fie frumos şi de
calitate!
Reflexiunile astea, în marginea unei vizite la un sfânt, nu sunt tocmai
ortodoxe. Se poate. Dar, Doamne, cu Tine măcar lasă-mă să spun tot ce
gândesc şi simt. Nu m-am dus la cimitir zilele astea, mă voi duce într-o
zi mai caldă.

18 martie

Dragule, griji materiale şi fără perspectivă. Trăiesc de marţi până

sâmbătă, două zile în săptămână împrumut sau vând. J. Paul inebranlabil
ca o stâncă. Nu vrea să vândă nimic. La perspectiva de a nu mânca,
răspunde: „nu mâncăm”. Trebuie să procedez energic, fără cruţare. De
duminică nu se mai găteşte la mine în casă. Se bizuie pe mine şi pe
slăbiciunea mea. Făgăduiesc că voi fi tare.
Viorica e chinuită rău, sărăcuţa! Mă scrutez. Până unde merge
credinţa? O boală e datorată unor factori fizici şi ineluctabil supusă unei
cauzalităţi fizice. Ei bine, aici e întrebarea: spiritul, hotărârea lui de
sănătate nu e un factor activ şi el? Dar care e atitudinea spiritului
necesară aci? Voinţa, cum o înţelegem noi e o tensiune, nu cred că de ea
e vorba în creştinism ci de atingerea acelui nivel din noi de unde
izbucneşte creaţia. Cum să ajungi acolo? Prin descărcare de griji
materiale şi egoiste. Dar nu rişti să mergi pe calea greşită a nepăsării, a
pasivităţii? Cum te antrenezi la acea voinţă creatoare? Rugăciunea. Dar
rugăciunea cere lui Dumnezeu, nu acţionează. Oare ruga nu e o stare de
abandon, în care scapi de învelişurile de grijă care ne sugrumă puterea
creatoare şi de atitudinea raţionalistă care nu permite să mijească în noi
puterea liber creatoare? Raţiunea e o instanţă de control. Dar dacă ea
socoate că ce numesc eu putere creatoare e doar imaginaţie, fără legătură
cu realul? Cum găsesc puterea realizatoare din mine? Prin concentrare?
Dar cum te concentrezi? Noi simţim acum că metoda noastră raţionalistă
e insuficientă, că realitatea o depăşeşte. Dăm să ne inventăm instrumente
noi de adaptare, le recunoaştem în intuiţie şi puterea creatoare a
spiritului, dar nu ştim cum să le creştem în noi. Criza mare a veacului
aci este. În această experienţă a unui orizont nou, către care ţi-e dor, dar
nu ai picioare să-l ajungi. De aci la unii furie distructivă în numele unei
reconstrucţii imaginare. La alţii fatalism. Eu nu mai sunt în stare de nici
o intensitate. Creaturi decăzute. Doar forţele misterioase din Univers ne
mai pot trage de păr din mocirla în care ne înecăm. Înţeleg nevoia de
dinamism, de întrecere, de înviere a celor răi, ei vor să probeze prin asta
că se zbat împotriva pieirii, numai că antrenează în ritm vertiginos
omenirea spre pieire mai grabnică. Revoluţia e doar un simptom, nu e,
cum cred ei, leacul. Singurul lucru posibil, mâna lui Dumnezeu, singura
noastră scăpare. Să ţipăm după ajutorul Lui!

22 martie

Stelule drag, e urât şi frig cum e şi în sufletul meu. Evenimentele devin

insuportabile. Minciuna monstruoasă a meetingului de ieri poate duce la
exasperare. Mii de oameni tineri, siliţi prin tot soiul de mijloace, dar mai
ales prin teama de a-şi pierde pâinea zilnică şi locul în şcoli, în oficii, în
ateliere, siliţi să ţipe lozinci contrare conştiinţei lor şi duşmane ţării
noastre! Când îi auzeam clamând pe Stalin, capul unui stat străin şi
Dumnezeu ştie cât de duşman. Când îi vedeam mânaţi ca turmele de
nişte tipuri sinistre care-şi mărturiseau rasa de la distanţă, când am aflat
de la Ileana R. că au intrat soldaţi în rândurile lor, ameninţători, când am
auzit bietele fete cât au îndurat de frig, de oboseală şi mai ales de amar
că au trebuit să urle tocmai contrariul de ce aveau în sufletul lor, am
simţit o ură de moarte contra monştrilor, care, cu bună ştiinţă, falsifică
sufletul unui biet neam! Nu se poate să iasă omenie unde s-a semănat ură
şi minciună. Mă tem că va veni o zi în care se va dezlănţui o răzbunare
atât de sângeroasă, care va fi mai otrăvitoare pentru bietul neam, decât
chiar suferinţa! Doamne! îmi ceri să iubesc duşmanul! Dar de ar fi unul
leal, omenesc, nu diavol! Pe diavol, Doamne, nu-mi cere să-l iubesc. Iată
de ce, din fundul conştiinţei celei mai clare, blestem pe toţi servitorii
Diavolului.

24 martie
Dragule, e frumos afară, e primăvară, un vânt răscolitor şi antrenant.
Lume multă tristă, consternată, flămândă. Nădejdea scade sau puterea de
răbdare? Acum încep să văd dezolarea pe chipuri pe care nu citeam până
acum decât îngrijorare. Pentru cei care îşi vând sufletul pentru bani, ca
vechea lichea Lucia Sturza Bulandra. Pfui! Mi-am descoperit un viciu de
bătrâneţe: pianul. După cum Sonia a învăţat italieneşte, eu am să reînvăţ
să cânt la pian. Dacă aş avea timp mai mult pentru mine, 12 ore aş citi şi
4 aş exersa la pian. Ce faliment, o viaţă ca a mea! Dacă trăiam în
Occident, ştiu că ajungeam un dascăl important.

31 martie

Stelule drag, mult sunt meschine condiţiile în care trăim, în aceste

„vremuri mari”! Puterile rele sunt prea mari pentru ca voinţa izolată să
le mai reziste. Ieri, conversaţie preţioasă cu Părintele Gala. Mi-a
mărturisit că a greşit pentru că a crezut că păcătoşenia omului se poate
tămădui fără Cristos! Vorbă mare, mărturisire pe pragul a 77 de ani,
păşind spre sfârşit! Nădăjduiesc că o va face în scris, ca să rămână
pentru viitor învăţătură, care să-i apere pe mulţi de rătăcire. Azi nu l-ar
publica, dar mâine, sper!

7 aprilie

Dragule, zile grele au trecut iar. În seara când îţi scriam, la 31 martie,
mare scandal cu Marietta şi Jean Paul, chestie de bani. Inconştienţă
copilărească, dar şi egoism feroce. Aşteaptă tot de la alţii. Nu se poate
obişnui cu răspunderea unui cămin. Cel mai bine ar fi să părăsim
blocul5, prea scump, pentru o casă modestă. Mie nu-mi convine, pentru
că eu pot ţine partea mea, ajutându-mă cu Florica.

23 aprilie, Sf. Gheorghe

Dragule, copiii pleacă acum la biserică. Eu am aşezat masa, cea mai

săracă din toate mesele de înviere, numai cozonac şi ouă. Mulţumesc
pentru atâţia ani cu bunătăţi pe care mi le-a dat Dumnezeu în alţi ani!
Am dejunat la Fify, cu ai ei, cu mare antren. Seara am fost la Puiu şi la
Tity, un ceai cu „verdeţuri” ca să mă rezerv pentru mâine. M-am
împărtăşit, şi azi şi la Florii, mă simt regenerată. Operează iubirea lui
Cristos. Impresionant de mulţi bărbaţi de toate vârstele.

27 aprilie

Pui mic, două vorbe în grabă. Citii articolul lui Ion Marin Sadoveanu
despre school of scandal2*. M-am otrăvit iar de dispreţ pentru licheaua
asta. Căci dacă ar scrie „pentru a mânca”, l-aş ierta, numai că măgarul
vrea să pară în faţa propriei sale conştiinţe cinstit, nu vrea să recunoască
mizeria compromisului în care trăieşte. Nu mai admit compromisul. Nu
voi cere capul nimănui, dar voi cere, necruţătoare, stabilirea de valori.
Lichelele vor putea trăi ca lichele, dar nu voi mai îngădui să facă nici pe
martirii, nici pe eroii – şi nu vor mai avea dreptul să conducă.

9 mai
Puiul mamii, m-a apucat un dor năprasnic de tine privind portretul tău de
pe birou, cel cu gambetă şi cu blană. E inerent unei pasiuni, ca aceea care
ne-a unit, să fie uneori şi duşmănoasă. Tu ştii ce remuşcări am avut!
Oare iadul ce poate fi decât o continuă remuşcare? Mă lasă Dumnezeu pe
pământ ca să ispăşesc gândurile rele pe care le-am avut. Dar mare e
nădejdea în mila şi ajutorul lui Dumnezeu! După morala curentă, încă
mânată de talion, desigur sunt o victimă, dar în morala absolută sunt
vinovată, cum te vei fi simţit şi tu vinovat faţă de mine. Eu trebuie să
accept purgatoriul acestei ruperi de tine, de prezenţa ta. Viaţa mea e tot
mai anostă. În aparenţă e şi inutilă. Suferinţa umilinţei şi a sărăciei am
acceptat-o. Abandon complet în voia Domnului. Uneori mă revolt pe
oameni şi pe soartă. Azi mă simt plutind, fac planşa pe marea îndurării
divine.
Te iubesc, a ta A.

9 mai

Am ajuns uneori să mă dezinteresez de tot ce se petrece şi trece. Accept

totul ca o mare încercare şi ca o consecinţă a neglijenţelor şi a
inconştienţei din trecut. Totul se plăteşte. Mă agasează însă formidabil
strânsoarea în care trăiesc şi mă înfurie minciuna. Dar şi astea trebuiesc
digerate. Ieri am constatat că Lulu Sfetea are accente de ranchiună faţă
de ţărani. Oare noi, dacă ni se dădea pământ, îl refuzam? Dacă pe mine
mă silea să stau într-o casă elegantă luată de la evrei, refuzam? Cred că
da… Dar câţi au profitat! Totuşi pe ţărani eu îi iubesc, în ei nădăjduiesc
şi în boieri. În fond, „posedanţii” au dovedit o ţinută splendidă. Sunt
mândră de ei. Doamne, ajută să se regăsească în muncă şi credinţă!
23 mai

Dragoste, îţi scriu ca să-mi vărs amarul. Am preparat cursuri pentru

cucoane, azi încep să le explic, adică să le deschid ochii asupra lui
Shakespeare. E pentru mine o sărbătoare. Întotdeauna mă simt sub
„misiunea” mea, mai ales în faţa lui Shakespeare. E covârşitor
pământeşte vorbind. E o lume. Sunt amărâtă că întotdeauna a trebuit să
dau ce ştiu şi ce elaborez – ei da, şi ce creez! – unui public de amatori
(ca acum) sau de necopţi (la Conservator). La Facultate ar fi fost mediul
prielnic pentru propria mea dezvoltare. Dar ce să mai vorbim? Viaţa a
trecut, am ratat-o. Tu ai avut dreptate, Stello, dar n-ai putut nici tu să mă
salvezi din împrăştierea şi mediocritatea care m-au urmărit ca o soartă.
Desigur nu o soartă externă ci una intimă, legată şi consecinţă a firii
mele. O timiditate, amestecată cu nevoia de singurătate, cu un dispreţ
pentru succesul uşor – aristocraţie degenerată, dar mândră!? Poate că
avea dreptate coana Sabina când regreta cu melancolie că am fost săracă.
Îi spuneam că, poate, fiind bogată, deveneam o mondenă şi nu aş fi
lucrat, dar ea a răspuns, cu zâmbetul ei pe care îl iubeam şi care ştia să
fie atât de cald şi blând şi omenos: „Nu este adevărat, ai fi rămas
aceeaşi, poate ai fi fost mult mai bine decât eşti acum, te-ai fi dezvoltat
cultural”. Îmi amintii în dimineaţa asta cu mult dor de dumneata, căreia
îi datorez foarte mult din situaţia mea oficială dar şi ca om. Erai un om
întreg şi ai meritat locul în societatea românească. Pe mine m-a degradat
sărăcia – şi niciodată ca acum. Am ajuns să fiu „meditatoare”, cum spun
copiii de la Conservator, cu tristeţe şi poate indignare. În loc să împart
multora, trebuie să mă ascund în grupuri mici şi asta pentru nişte
nenorociţi de sute de lei care abia mă ajută să trăiesc. De ce nu am avut
curajul să protestez? Chiar cu riscul de a fi închisă? Ştiu de ce. Pentru că
nu am curaj decât împotriva mea, când trebuie să apăr pe alţii, pe mine
nu ştiu să mă apăr, nici măcar orele mele de lucru şi reculegere. Azi mă
simt mai bine fiindcă am putut medita şi citi în linişte. Frica de boală am
învins-o, adică, mai bine spus, am eliminat-o cu sentimentul că tot nu
mai am ce căuta în viaţă. Cred că e o îmbufnare a mea împotriva vieţii,
care denunţă o laşitate, o slăbiciune. Gen „Regină ofensată” într-un
teatru de provincie. E ridicol. Mi-am aşternut precum dorm. Întâlnirea
cu Tilică şi Ady, foarte duioasă. Ce cald şi uman e Tilică! Şi ce stil! Cu
pantalonii cârpiţi e tot atât de domn ca în culmea luxului său, poate chiar
mai uman. Ady, supraexcitată. E singurul mod de a nu se prăbuşi6. E
inepuizabilă, sau, vorba ei, îi dă Dumnezeu un fel de inconştienţă. Eu
cred că i-a dat harul Lui. Nădejdea ei e nesecată.
Azi va începe Conferinţa celor patru la Paris. E în mine o perplexitate.
Nădejdea, turbulentă altădată în mine, parcă stă nemişcată. A adormit
sau stă la pândă? Cred, simt că se va schimba ceva esenţial. Va fi curând,
dar parcă stau pe Sirius şi privesc mişcarea pe pământ. Pentru mine nu se
va schimba nimic. Să mă întorc la Conservator? La ce bun? Nu mă mai
simt indispensabilă acolo. Să solicit o catedră la Universitate, cum o
sugerează Ion Zamfirescu? La ce bun, pentru a fi considerată o intrusă şi
încă la spartul târgului. Şi peste un an să fiu scoasă la pensie? Să doresc
un loc de consilier cultural în străinătate? Mi se pare o dorinţă egoistă.
Şi oare mai am eu energia şi supleţea pentru un asemenea post, luat în
serios? Vezi, dragule, cum îmi stric eu singură toate perspectivele? În
nici un caz un post politic. Am oroare de aşa ceva. Atunci? M-ar atrage
un loc de conducere în învăţământ, în educarea tineretului. Dar cu cine ai
putea lucra? Iar am da de oamenii vechi, cu pretenţia de a readuce totul
„la loc”. Şi pe urmă mă dezgustă să lucrez cu oameni lipsiţi de caracter.
Iar ceilalţi sunt puţini. Zvonuri despre puterea unor cadre care s-au
dovedit sălbatice. Altă prăpastie! Oare mai am vlagă destulă ca să lupt
cu extremiştii? De ce să nu fiu înţeleaptă şi să înţeleg că am încheiat-o.
O pensie onorabilă, timp de scris, de citit, de călătorit. Un ideal
individualist? Poate, dar după 60 de ani, poţi să-ţi schimbi structura? Din
linişte plină şi confortabilă, să dau directive, dar nu să intru în arenă.
Iată ce mi s-ar potrivi. Dar mai ştii? Se va ivi din nou în mine cocoşul
bătăios!?

8 iunie

Pui mic şi drag, a murit ieri Chiriac. Un sentiment curios de solemnitate,

de sărbătoare. Nu mai consider moartea ca o pacoste, doar ca o
despărţire între noi, cei proşti şi voi cei liberi, deci luminaţi! Sâmbătă
am fost la înmormântarea Generalului Rosetti. Am avut impresia unei
adunări de oameni loviţi, dar foarte demni. Indignarea împotriva
barbariei, legitimă şi dureroasă, dar fără resentiment sălbatic. O zi
frumoasă, lume plină de dragoste şi respect faţă de un om care merita
dragoste şi respect. Nu ştiu să-l preţuiesc la valoarea lui de istoric, dar
sunt sigură că o are căci era prob, curat, drept. Dumnezeu să-l
odihnească. Mie mi-a făcut mult bine, cu încrederea pe care mi-o dădea
şi dovezile de preţuire. Încă unul din vechea gardă care se duce! Şi bietul
Chiriac e unul dintre ei, cu suflet cavaleresc. Ieri, la Marius şi Lulu, cu
Monseniorul Ghica. Dejun foarte simpatic, dominat de Monsenior, care a
povestit de toate, fireşte în legătură cu Biserica. O nevoie vizibilă de a
critica Biserica ortodoxă, nu cu răutate, căci avea dreptate în tot ce
spunea, dar cu un soi ce orgoliu specific. Teribil de „domn” până a se
apleca să-mi ridice poşeta, sigur în credinţa lui, poate puţin cam
egocentric, dar nu vanitos, un egocentrism în jurul catolicului din el, nu
în jurul omului – de o fineţe şi subtilitate psihologică remarcabile. Un
Prinţ al lumii şi al Bisericii, nu mă miră că atrage credincioşii. Totuşi,
iubesc Biserica noastră şi doresc să-i văd şi pe prelaţii noştri la fel. De
exemplu, aşa este Sfinţia sa Nicolae Popovici din Arad. Mihai Nasta7, un
copil excepţional, mă tem să nu devieze la un moment dat. E îngrijorător
de matur ca gândire şi simţire, deşi încă un copil. Cred că va fi un om cu
totul deosebit, dar nu pe tărâm practic, un creator poetic.
Griji casnice. Credeam că-l cunosc pe Jean Paul, dar constat că
egoismul lui are nuanţe inepuizabile. Trebuie luat aşa cum este. Fetiţa,
foarte susceptibilă când e vorba de îndatoririle ei. Semnul unei nevoi de
perfecţiune, dar şi, fără s-o ştie, o lipsă de siguranţă în sentimentul ei. La
Viorica D. e minunea împlinită de inimă. A întinerit ca o fată tânără, e în
sfârşit fericită! Este puritatea de care era însetată. Îşi prefigurează
moartea printr-un sentiment curios, amestec de melancolie şi de triumf.
Minunea cu icoana Maicii Domnului pe ferestre nu mă pătrunde până în
adâncuri. Mă tem că e o mistificare, oricât de bună ar fi intenţia celor ce
o săvârşesc, e păcat. Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul nostru. Aş vrea
să pot crede, dar sunt două puncte slabe în această întâmplare: de ce
apare „imaginea” Maicii Domnului şi cum se multiplică şi se mişcă
dintr-un loc în altul? Nu cred într-o psihoză colectivă, ci într-o proiecţie
iscusit făcută. Cred în minuni, dar nu că ele apar aşa, ca imagini pe
sticlă. M-am gândit la o acţiune de „iniţiaţi” indieni. Cred însă că e prea
complicată explicaţia. Ce e minunat în această întâmplare e că s-au
deşteptat sufletele din indiferenţă.

21 iunie

Terminarea Conferinţei de la Paris m-a lăsat, ca şi pe mulţi, într-o

nedumerire totală. Un „modus vivendi” în Germania, un tratat cu Austria
preparat de adjuncţi şi care trebuie să fie gata la 1 sept., nici o vorbă
despre ţările ocupate, terorizate. De unde tonul fusese foarte ferm acum
7 zile, aseară totul în stil evaziv. Ce poate pricepe bietul om din stradă?
Nimic alt decât că e o jucărie în mâna câtorva. Şi atunci, naiv, visează la
o democraţie cu adevărat populară, în care ar putea fiecare spune ce
crede şi ce vrea. Am impresia că „Domnii” neavând în vedere decât
„pădurea” uită complet de soarta pomilor. Şi atunci să te miri că omul nu
mai crede în nici un „Domn” ci aşteaptă totul de la minunea lui
Dumnezeu? Eu, mărturisesc, nu am crezut în autenticitatea apariţiilor de
icoane, dar azi vreau să cred: prosteşte, copilăreşte – altfel cum am mai
putea crede în viaţă? Mă doare să văd tot mai mare deznădejdea
pretutindeni. Fără îndoială, viaţa individuală nu are preţ pentru nici unul
din sistemele politice actuale, vor să salveze mai târziu mai mulţi, dar
vorba lui Paul Reynaud în Figaro, nu vor mai găsi ce salva! Nu cunosc
măsurile care schimbă structura economică a ţării, dar îmi place să cred
că se realizează unele progrese în raportul dintre muncitor şi statul
patron, deşi mulţi spun că e cea mai grea exploatare a omului. Dar
urmăresc cu anxietate măsurile în domeniul cultural şi spiritual şi mă
înfior! Obligaţia copiilor în şcoală de a minţi, indiferenţa faţă de
sinceritatea afirmărilor, a adeziunii lor, negarea adevărului, înlocuirea
lui cu propagandă şi mai ales ura, promovată ca unic sentiment valabil!
Ura, minciuna, reaua credinţă – cu asemenea metode vor să clădească o
societate nouă, mai bună! Individul însă este oaia neagră – fac tot ca să-l
înece într-un colectiv, el însuşi mecanic! Poate că urmăresc un ţel, dar e
fals, e monstruos, o viziune de nebuni. De doi ani încoace, zi de zi, se
străduiesc să dezumanizeze oamenii, e un spectacol înfiorător. După ce
un „posedat” a nimicit o ţară ca Germania şi a azvârlit haosul în Europa,
iată alţi îndrăciţi.

24 iunie

Dragoste, m-am întrerupt. Seara am trecut printr-o teribilă depresiune,

aflând comunicatul celor patru. M-am hotărât să îmi ţin conştiinţa în
suspensie, cum spune Montaigne, măcar vreo zece zile, până, poate, va
începe să se deseneze o atitudine la noi. Căci o fi destindere la Paris, dar
dacă aici, la noi, se continuă cu arestări şi măsuri de nimicire a clasei
burgheze, sau mai bine zis a „ne-comuniştilor”, atunci nu mai putem
spera nimic. Au răscumpărat Austria cu 150 000 000 dolari. Pentru noi,
ori nu ne preţuiesc, ori ne preţuiesc ruşii prea mult, de nu vor să ne lase
din gheare. Clipe minunate la Valérie aseară, pe când părintele cel tânăr
făcea rugăciunea. Aveam impresia că se luptă cu Dumnezeu, ca să-i
smulgă cele cerute. Apariţie de preot catolic – m-a bucurat mult
pregătirea sufletească foarte apuseană a acestui tânăr preot român. Îmi
pare bine că Valérie a consimţit să se apropie de Biserică. Maricica era
enigmatică. Fetele şi soţii Ciupagea foarte evlavioşi. Marietta se roagă
ca un copil, îmi face bine s-o simt atât de pătrunsă. Dragoste, îţi
mulţumesc pentru visul de marţi, te-am simţit foarte aproape şi Valérie
l-a visat pe Colea spunându-i că este tot timpul lângă ele. Eu sunt
convinsă că voi ne ocrotiţi. Acum, mă tem că va începe Calvarul cel
greu. Un preot ca acela de aseară, cu flacără creştină, cu râvnă spre
acţiune apostolică, inspiră încredere în viitorul nostru. Conversaţie cu
Părintele Gala. E obosit şi resemnat. Mă tem că nu mai are puterea de a
deştepta credinţa în mulţi. Eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru
credinţa pe care a întărit-o în mine. Am avut zile bogate în săptămâna
trecută. Vizita în atelierul Miliţei [Petraşcu], foarte bună pentru suflet.
Un grup de oameni de acelaşi calibru, atmosferă. Capul lui Jora, după
mine, foarte reuşit ca şi cel a lui Cisek, extrem de esenţializat. Capul
Aurei Suru e o splendoare. A înnobilat trăsăturile, dar a redat
caracteristica acestei femei de foarte bună calitate. Miliţa e incontestabil
o foarte mare artistă. Cadrul casei: încântător. Cartier de vile, civilizat şi
liniştit. Am avut impresia că am ieşit din Bucureşti. După-amiază, la
Francezi, muzică. Splendid: Claudel şi Honnegger. Text şi muzică,
uneori grotescă, alteori sublimă, un nivel de viaţă superior. Am urlat tot
timpul. Aveam crampe în piept ca la cele mai mari emoţii. Un
eveniment. Ne-am despărţit trişti, era ultima dată, dar era o adevărată
comuniune spirituală. Duminică, dejun amical, copios şi foarte amuzant
la Ion şi Mariana Dumitrescu8. Casă românească, burgheză, solidă.
Oameni de nădejde. Până la urmă, Stello, dragă, ar trebui să fiu
mulţumită. Şi sunt. Sufăr când văd greutăţile în care se zbat toţi în jurul
meu. Dar şi asta e bine. Un vânt de înnoire peste noi.

6 iulie

Dragoste, se scurge timpul, dar nu fără folos intim. De data asta pot să-ţi
aduc în dar un suflet limpezit într-o privinţă. Am înţeles duminică seara,
după convorbirea cu Petru Manoliu9 de ce întârzie Dumnezeu liberarea
noastră. Am trăit acceptarea acestei epoci grele ca şcoală de răbdare şi
umanizare. Se explică simţămintele de revoltă, dar nu e încă ţara coaptă
pentru dreapta judecată, imparţială, fără ranchiună. Am înţeles în
dimineaţa de luni, pe când mă reculegeam, de ce întârzie soluţia
libertăţii, a Păcii. Poate din pricina noastră mai sunt şi alţii ţinuţi în loc,
căci Apusul e mai aprig la umilinţă decât noi. Fericită că m-am putut iar
împărtăşi.

25 iulie

Nu ştiu cum fac că nu izbutesc să scriu zilnic în acest caiet. Fluctuaţiile,

nu zic: ale voinţei Apusului, dar zic: ale reacţiei noastre faţă de ce aflăm
de acolo, ne obosesc groaznic. Am impresia că vibrăm tot timpul, dar
fără să izbutim o melodie. Nimic nu creşte în noi, nici măcar aşteptarea.
Simt în jurul meu o resemnare surdă, dublată de sentimentul că am
pierdut ocazia decisivă. Şi totuşi! Cred ferm că e doar o încercare
această epocă şi că dreptatea va triumfa. Caut să mă menţin în echilibru
cât pot. Trăiesc într-o tensiune curioasă. Viorica D. e marea mea durere
acum, boala avansează dar ataşamentul ei de viaţă creşte. Îi doresc să
treacă „dincolo” în fervoarea unui elan de dragoste căci oricât ar ocupa-o
Puiuţu, tot către Domnul se îndreaptă. Era atât de fericită şi atât de
frumoasă când a apărut tânărul, încât orice considerente mondene,
sociale, şi chiar morale cad! E încă o dovadă cât e de prezent Iisus, cum
trimite fiecăruia ce-i trebuie. Viorica moare după ce şi-a potolit setea
după o dragoste pură, fără dorinţi, fără împliniri instinctuale. Ce bune
sunt clipele astea, când e linişte în casă şi te simt aci lângă mine. Acum
trec şi agitaţiile din pricina mojiciilor lui Jean Paul şi grija de datorii şi
grija pentru Marietta care mă apasă ca o socoteală de nedezlegat în
viaţă! Ei nu vor avea niciodată cât le trebuie. Sac fără fund. Lecţiile
merg bine, poate o mică oboseală în public şi în mine. La Ştefan
Neniţescu10, tot mai interesant. Dar e frapant cât e de pur cerebral şi cum
auditoriul confundă asta cu emoţia artistică. Fac adevărate studii acolo.
O mare erudiţie, idei foarte cuprinzătoare, un om excepţional, dar o
infatuare care mă zgârie pe suflet şi care mi-l micşorează.

4 august

Trăiesc zile pline de evenimente. Trebuie să-ţi spun decepţia de

duminică. Neniţescu a fost catastrofal. A dat pe faţă, ca niciodată, boala
ce-l roade şi care e tragică: imposibilitatea de a se salva din cercul
strâmt al Eului său. E de o vanitate bolnăvicioasă şi m-ar mira, dacă
foarte ascuns în el, n-ar fi o invidie pe „cei Mari” pe care nu-i iubeşte şi
pe care, în numele culturii, îi „revizuieşte” negativ.
12 august

Dragoste, am fost întreruptă data trecută, cum sunt veşnic întreruptă.

Mersul evenimentelor, prea lent ca să desluşeşti ceva. Mă tem să nu
confund dorinţa cu aşa-zisa presimţire de schimbare. Am impresia că
acum vremea curge imperceptibil, ca Dunărea la Vâlcov. Şi totuşi
evenimentele se desfăşoară. După cei de la Consiliul European parcă nu
mai e vorba decât de Europa Occidentală. Dar oare să fie posibilă o
asemenea scindare într-un organism? Ce ne vom face noi, între timp, dar
ce importă în Istorie! Şi noi trebuie să ajungem să trăim evenimentele pe
scara Istoriei, dacă nu izbutim, nu ne rămâne decât revolta, resemnarea
sau sinuciderea. E probabil că clasa noastră e condamnată la moarte, dar,
vorba e, să salvăm măcar valorile care au constituit temelia vieţii
noastre. La căpătâiul Viorichii am învăţat să privesc în faţă multe lucruri
pe care le negam. Dragostea lui Puiuţu pentru ea mă încântă şi mă şi
înfioară. Aseară am surprins un consens în faţa morţii care mă
înspăimântă şi mă gândesc la bieţii părinţi care au intuiţia primejdiei nu
numai pentru trupul dar şi pentru sufletul copilului lor. Aseară i-am adus
pe pământ, cu amintiri preţioase de la Marburg şi de la Sorbona. Se
făcuse o atmosferă frumoasă de adevărată familie sufletească. Tot mai
mult simt nevoia de a condensa legăturile esenţiale, lumea largă mă lasă
rece, altfel decât moral. Mi-ar plăcea să ne adunăm toţi cei de aceeaşi
familie spirituală într-un sat curat la munte. Ajută-mă să pot ajuta.
Aseară Viorica era într-un fel de euforie impresionantă, ţinându-ne de
mână pe Puiuţu şi pe mine. Îi luceau ochii de fericire şi de plinătate de
simţire. Ţinea de mână pe Eros sub toate chipurile lui esenţiale. Răsufla
adânc cum răsufli pe munte sau la mare – au fost clipe de fericire pentru
ea poate şi pentru Puiuţu. Iar eu contemplam minunea dragostei. Am
plecat foarte tristă, foarte singură, cu o presimţire grea în mine. Mă tem
să nu facă copilul o tuberculoză, care, în starea depresivă ce-l aşteaptă,
să nu fie prea primejdioasă. Dar ce fericită era ea când spunea că se vor
întâlni printre stele. Azi vreau să mă odihnesc acasă. Poate spre seară, să
mă duc spre Şosea.

31 august

Pui drag, au trecut iar săptămâni fără să-ţi scriu. Tu ştii ce dureros a fost
sfârşitul Viorichii. Am avut o zi bună cu ea la 15 august, când în
compania celor patru prieteni dragi (şi Doctorul) am sărbătorit pe
Maricel Şova. La sfârşit se întristase şi se obosise rău. Atunci i-am citit
versuri de Pillat care au liniştit-o minunat. Am trăit un ceas foarte
frumos, în care pierise din noi toţi spaima morţii şi se făcuse o tovărăşie
între viaţă şi moarte în noi. Am mai avut o jumătate de oră bună cu
Viorica în ziua de 22, când am vorbit iar de lucruri absolute şi le-am trăit
calm, blând, şi durerea era şi ea frumoasă. Bietul copil era copleşit, dar
viaţa în el clocoteşte prea tare pentru a nu se reface. Ieri ducându-mă la
Mămuţa, am constatat că tinereţea învinge şi aşa e bine. Seara de 24 a
fost foarte tristă pentru mine. Am stat lângă Viorica pe întuneric, la
capul patului, o mângâiam şi mă rugam s-o izbăvească Dumnezeu de
atâta chin. Un ceas unic! Intrau stelele în casă şi turla mănăstirii veghea
lângă noi. Simţeam lumea împrejur după ferestrele luminate pe casele
din deal. Eram numai eu cu Viorica muribundă. Puţinele cuvinte
schimbate erau dovezi de dragoste. Ea, draga, de abia răsuflând, m-a
rugat să mă întind pe canapea spunând: „sunt foarte îngrijorată pentru
mata”. A repetat de două ori. Oare mă voi duce şi eu acum, la noul soroc
la 3 septembrie? M-am dăruit cu totul lui Dumnezeu, facă-se voia Lui.
Viorica a plecat împăcată. Acceptase moartea: la sfârşit, o şi dorea. Îmi
pare rău că perspectiva spovedaniei a întârziat împărtăşirea ei – mai bine
nu-i mai spuneam fiindcă în fond nu era decât o scurtă frază de pocăinţă.
Iată cum severitatea conformistă poate priva un om de fericire! Dar sunt
sigură că Dumnezeu mi s-a arătat în lumina Lui. Înmormântarea a fost
de o duioşie şi de o frumuseţe excepţională. Soarele îi inunda faţa
transfigurată de zâmbetul virginal. Gestul copilului de a o ridica a stârnit
ecou în alţi şapte bărbaţi aşa că Viorica a fost dusă la locul de odihnă pe
braţe de prieteni şi de cel puţin patru îndrăgostiţi. O regină în triumf
părea.

4 septembrie

Pui mic, am fost întreruptă. Patru zile am stat în pat din pricina tensiunii.
Am avut timp să mă reculeg. Pentru Puiuţu, după felul cum va trăi acest
epilog al primei lui dragoste, depinde mult viaţa lui intimă viitoare. Sper
că în atmosfera casei părinteşti totul se va limpezi în el şi că Viorica va
rămâne îngerul lui cel bun în viaţă. Mă întreb de ce mă tulbură atât de
mult acest copil? S-a redeşteptat în mine maternitatea, pe care o credeam
de mult biruită. Nu neg că e şi senzualitate în acest sentiment matern,
căci de mult n-am simţit nevoia să mângâi şi să sărut un copil ca pe
Puiuţu. Prea a fost rece şi dur Jean Paul şi apoi Maricica. Nu m-au lăsat
să-mi iluzionez inima. Trebuie să trec şi această tulburare. Tot mai
coaptă mă simt pentru altă viaţă.

17 septembrie

E frumos şi blând afară, o dimineaţă radioasă de septembrie. Îţi aduci

aminte de luna asta petrecută împreună la Paris? Stelule dulce, îmi
zâmbeşti din cadru, te simt lângă mine. Te iubesc cu toată firea mea. M-
am detaşat de toate, nu mă mai preocupă politica, totul e pueril pe lângă
marea bucurie a sufletului liber.

8 octombrie

Acum nouă ani eram în culmea disperării, dragul, iubitul meu. Eram în
fundul mizeriei omeneşti, revăd, retrăiesc scene şi mulţumesc lui
Dumnezeu că sunt în trecut! Biruite? Nu ştiu. Acum sunt liniştită.

29 octombrie

Dragoste, sunt atinsă mortal de lipsa totală de nădejde. Nu mai cred în

scăparea omenirii de dincoace de cortină decât când va fi bunul plac al
stăpânilor de azi. Nu mai cred în intervenţia americană, nici în mijloace
de constrângere, acum realizez ce este Infernul. Afară de dureri fizice
care, poate, acompaniază deznădejdea, am clipe în care simt disperarea
neputinţei omeneşti împotriva răului. Acum trebuie să se reverse oceanul
de răutate peste lume, pentru ca soarele bunătăţii divine să fie capabil să
biruie. E necesitate oarbă. Noi suntem liberi între a alege pe Dumnezeu
sau Satana şi cum majoritatea a ales pe Satana, cu sau fără voie, din
răutate sau din lipsă de vigilenţă, acum trăim rezultatul. Oamenii au
preferat pe Diavol, acum îl suportă. Îmi închipui totuşi că şi puterea urii
se degradează şi că vor veni şi generaţii în care va slăbi şi atunci poate,
reformele socialiste, bune în sine, vor fi aplicate echitabil. Cu alte
cuvinte, aştept evoluţia lentă a bolii care acum bântuie cu furie. Nu mai
cred în dreptate. Ea este un vis al conştiinţei omeneşti dar se va împlini
poate doar la judecata din urmă, care e la capătul timpurilor! Deci,
pentru indivizi, nu are valoare practică ci numai regulativă, de ideal.
Atunci mă întreb: am greşit, când în loc să fiu oportunistă, adică să
trăiesc în timp şi realitate temporală, am trăit pentru principii morale, ca
şi cum ele ar fi realitatea vie? Cred că n-am greşit atâta vreme cât am
crezut absolut în ele. Cred că am greşit de când mă îndoiesc de valoarea
lor absolută. Sunt cicluri în natură, etape de creştere şi de descreştere ale
vieţii. Şi soarele, care încălzeşte viaţa, nu îi dă grâului încolţit căldura
intensă ce-i trebuie la coacere, în iunie? Cred deci că şi principiile
înviorătoare nu pot fi totdeauna la fel de necesare, nici de eficace.
E vreme de toamnă, e trist, cerul jos, frunzele galbene nu mai ţin decât
de un fir de ramuri. Icoana vieţii mele, a generaţiei mele. Melancolie
adâncă, nici măcar poleită de poezie. Pe balcon, câte un fir de busuioc tot
mai îndrăzneşte să înflorească şi chiar câteva petunii noi! S-ar zice că şi
în natură e „uşurime”. Dar bine fac. Dacă n-aş fi intoxicată de „principii”
aş îndrăzni şi eu să scriu turbat şi să trăiesc liber – ca şi cum în jurul
meu nu s-ar prăbuşi lumea mea! Ei da! Suntem ce a mai rămas pe un
câmp secerat şi tot ce putrezeşte acum pe pământ, în vreme ce încolţeşte
în pământ sămânţa nouă! Ce ştim noi ce va creşte din ea peste 2-3
veacuri?! E dureros că noi suntem din lotul a ceea ce trebuie să piară,
putrezind. Nu cred nici într-un Bine absolut. Toate aceste absoluturi sunt
proiectate de mintea omenească ştirbă. Nu e absolut decât ne-
inteligibilul. Să-i spunem Dumnezeu. Oare Dumnezeu-Persoană să nu fie
decât o proiecţie? Desigur, dar e singura vie şi pe care o controlezi cu
realitatea vie a Unităţii tale intime. Căci nu e Dumnezeu-Persoană decât
pentru Eul-persoană. Şi dacă am ajuns la această Unitate intimă, reală,
vie, am atins un fund solid. E momentul să-mi revizuiesc credinţa. Prea
era comodă şi copilărească cea de până acum. Cred în ajutor spiritual,
cred în prezenţe spirituale, dar nu cred în intervenţia spiritualului în
ordine materială. Toate rugile ca Dumnezeu să „trăsnească” pe cei răi
sunt absolut absurde. Dumnezeu ne poate ajuta să ne luminăm, dar
trebuie să o cerem, adică s-o vrem noi. Imaginea unei lumi clare,
străbătând-o pe cea obscură mi se pare falsă. Ele se exclud – nici o
apropiere posibilă – cu putinţă e numai o creştere a luminii, o purificare
în fiecare din ele. La ce folos să ştii, cum şi ce fel, dacă nu se poate
nimic schimba? Supunere. Singura atitudine cuminte. Or fi având toate
un sens. Am afirmat-o toată viaţa. Acum am obosit afirmând. Aştept să
văd. Cât? Nu ştiu – sufletul în suspensie. Nu-mi voi mai permite iluzii.
Toate iluziile sunt mijloace ieftine. Zilele acestea de boală au fost un bun
prilej de reculegere şi de verificare a oamenilor din jurul meu. Jean Paul
se comportă ca un primitiv, dublat de răutate. Am încheiat-o cu el. Ştiu
la ce pot să mă aştept. Voi evita cel mai uşor contact. Îl voi stârpi din
mine. Acum îl înţeleg pe Shakespeare când scria Timon! Azi, dacă ar
trebui să aleg o atitudine faţă de omenire, aş fi nehotărâtă, ezitând între
dispreţ şi milă. Pfui! Dacă aş fi Atotputernic, ca în poveste, aş lua globul
pământesc şi l-aş scutura de vermina omenească. M-aş da cu el de-a
dura, pentru că sunt peisagii frumoase şi animale de treabă. Şi cu toate
astea, câtă prietenie şi tandreţe în jurul meu, în timpul bolii şi acum!
Sunt mulţi oameni buni şi generoşi, dar majoritatea e infectă. Îmi e
somn, mă duc să mă culc, ba îmi aduc la masă. Nu mă tentează nimic,
nici de mâncare, adică din cele ce-mi pot permite! Dacă aş avea 40 de
ani, aş da totul peste cap, la 60 n-am putere s-o fac. Viaţă pierdută,
înmormântare săracă – „Pătrunjelu” – şi de, să nu fie şi mai rău!

7 noiembrie

Dragule, mă priveşti azi întrebător şi cu îngrijorare, din cadrul de pe

birou. Poate şi trist… Desigur, dacă eşti, te întristează să mă vezi cum
sunt azi, tristă, până la dezolare, răzvrătită până a înfrunta pe Dumnezeu.
Sunt dezolată de cele ce se petrec pe străzi!
9 noiembrie

How’ill all about my heart! Are dreptate Hamlet, dragule. E „totul

bolnav în jurul inimii mele”. Un dezgust profund de oameni, de
evenimente, de mine. Să reacţionezi? Cum? Pentru ce? Nici nu îndrepţi
nimic, nici nu foloseşti nimănui. Să ieşi în stradă urlând? Te închide şi te
omoară, iar ceilalţi te cred nebun. Suntem meniţi pieirii şi pace! Cine se
poate salva pe dinăuntru să fie fericit. Căci cei care nu-şi salvează decât
viaţa, vai de capul lor! Vor trebui să o plătească cu atâtea compromisuri,
umilinţe până la dezgust. Nu rămâne de ales decât între scârbă şi
inconştienţă. Ce dreptate aveai tu, Stelule, când erai cum erai şi te
înţeleg acum de ce beai. Tu simţeai, cu super-sensibilitatea ta, loviturile
vieţii, umilinţa ei distrugătoare, pe care eu, o gâscă umflată de orgoliul
intelectual nu le simţeam pe atunci. Acum văd lucrările cum sunt. Îmi
văd inutilitatea esenţială, văd oamenii aşa cum sunt: egoişti, comozi,
interesaţi, iar cei mai buni, nişte „naivi” ca şi mine. Nu mai cred în
salvarea neamului nostru, fiindcă nu prezintă interes pentru Occident.
Trebuie să recunosc că era mai bine să se fi supus total decât sub formă
de lichea cu c…-n două luntri! Cel puţin ar fi învăţat ce sunt renunţarea
şi umilinţa consimţită, căpătând puteri spirituale. Pe când acum suportă
palmele din afară pe obrajii pătaţi de oportunism şi lichelism. Ce cloacă
e lumea! Şi mă tem că „dincolo” nu e mai frumos pentru d-alde noi!
Poate sfinţii or trăi acolo în aer pur. Se ridică în mine un dezgust, o
scârbă care mă otrăveşte. Ostilitatea lui Jean Paul e în mare parte vina
stării mele. Îmi e scârbă de un regim mincinos, îmi e silă de ceilalţi care
ne lasă să putrezim în nedreptate, sărăcie şi umilinţe de tot felul. Şi Tu,
Doamne, ne-ai părăsit! Vom fi meritat-o! Dar de ce ne-ai cerut nădejdea,
când Tu vrei să deznădăjduim? De ce ne-ai permis să credem că suntem
ocrotiţi de Tine, Cristoase? Te iubesc pentru suferinţa ce ai suferit pe
cruce, când Te-ai văzut părăsit şi de Dumnezeu şi de oameni! Dacă eşti
undeva, fie-ţi milă de noi! Şi oare? N-o fi totul imaginaţie? Şi dincolo n-
o începe alt calvar în vecii vecilor? Simt că Paradisul e în noi sau
nicăieri! Ce să fac să mi-l regăsesc? Nu pot să iert, pentru că nu vreau să
fie iertată nelegiuirea. Iadul e acum în mine. Trebuie făcută odată o
rânduială, măcar aici pe pământ. Dincolo, ştie Dumnezeu ce face. Îţi cer
dreptate, Doamne! Iubirea să vină la vremea ei!

21 decembrie

Dragule, n-am mai scris, nu pentru că nu s-ar petrece mari evenimente

pentru civilizaţia noastră, dar m-a năpădit o simţire că totul e zadarnic.
Acum mă beştelesc şi toţi analfabeţii de la Conservator, toate
harponistele care nu ştiu bine să citească, treaba lor! E destul de trist ca
după 26 de ani de muncă serioasă şi entuziastă, să nu se găsească măcar
unul din cei care sunt în capul instituţiei – sau foşti colegi – să
protesteze, dar n-are importanţă. În fond habar nu am de insultele unor
oameni pe care nici nu îi cunosc! Dar mizeria crescândă din jurul meu,
tristeţea mornă, lipsită de orizont, supunerea de frică a celor mulţi,
adularea unui duşman şi mai ales generala laşitate mă deprimă
îngrozitor. Iar acum, plecarea şi întoarcerea Mihaelei mi-au amintit
unele episoade din viaţa noastră. M-a apucat un parapon îngrozitor,
constatând că bietele femei de treabă sunt incorigibile în slăbiciunea lor
şi am constatat din nou ce tari, fiindcă brute, sunt bărbaţii! Nu îi domină
decât femeile stricate sau rele. Voi trebuie să ştiţi de frică! Am dorit din
tot sufletul ca nenorocita asta de fetiţă, hărăzită să fie victimă siguranţei
triumfătoare a lui Jean Paul, să reziste şi să-l hotărască să fie bărbat în
faptă, nu doar în ifose. Dar a fost slabă cum am fost şi eu şi cum sunt
toate femeile cinstite. Ce să mai vorbim? Când te naşte Dumnezeu
femeie, te-a condamnat să fii sau victimă sau să te răzbuni! Câteodată
înţeleg cruzimea, uneori e necesară. Azi nu mai iubesc pe nimeni, îmi e
silă de viaţă şi mai ales de oameni. Azi, nu te iubesc nici pe tine.

1*. Invers, împotrivă (fr.).

2*. Şcoala ruşinii (engl.), referire la un articol al lui Ion Marin
Sadoveanu.
 1950

10 februarie

Dragule, după cum vezi m-a apucat iar tăcerea. Nu că mi-ar fi zilele
goale, dimpotrivă, dar mi se pare că nu le găsesc rostul. Trece viaţa şi eu,
la o parte de ea, o privesc trecând. Poate e cea mai potrivită atitudine
pentru a pricepe „rostul” vieţii, dar eu o las să curgă fără să pricep.
Aştept. Tot aştept. Ce? Dreptatea. Şi totuşi ştiu din istorie că nu e
dreptate pe lume. Toate epocile mari sunt pline de nedreptate, de crime,
de orori, şi nimeni nu a despăgubit pe cei lezaţi. Trebuie să fie o
compensaţie în economia universală, dar care nu poate atinge soarta
indivizilor, direct. Cum se împacă această concepţie cu credinţa mea în
Dumnezeu? Păi vezi, aici e buba. Mi-am închipuit pe Dumnezeu ca pe un
Judecător, şi El este un Creator, adică o esenţă pe care nu o putem
imagina decât în rarele clipe de dragoste generoasă, de uitare de sine. Nu
El e nedrept, ci noi l-am conceput prea meschin, pe calapodul nostru.
Dacă mă las încă amăgită de credinţa în „dreptatea” ce ni se va face,
apoi e ca să pot trăi viaţa asta curentă, să mă pun la pas cu cei pentru
care trăiesc. În fundul sufletului însă, nu mai cred că lucrurile se pun la
loc ci doar că vom recolta dincolo ceea ce n-am făcut aici. Vom ieşi
liberi, buni, detaşaţi din viaţă, va fi Raiul pentru noi. Vom rămâne
rancunieri, răzbunători, sau chiar numai drepţi vom purta şi dincolo
jugul şi povara acestui Egoism funciar. Căci Ego-ul e cel care cere toate
aceste dreptăţi.
 Îmi închipui că viaţa curge, curge, curge tot înainte şi sufletele care nu
sunt animate de această putere de înaintare cad la fund, în inconştienţă.
Aripi pentru zbor nu le dă dreptatea, le dă numai dragostea. Până şi
dragostea trupurilor e mai bogată, adică mai spornică decât virtutea
negativă care socoteşte cu răsplată şi cu do ut deo’. De aceea ştiu azi că
tu ai fost mai vrednic să treci graniţa decât mine. Tu erai copt pentru
dincolo, pentru libertate, eu încă nu. Azi împlinesc un număr venerabil
de ani. Îmi amintesc de zilele acestea când îmi dăruiai inele, perlele ce le
port acum, vulturul pe care l-am iubit cu un fel de pasiune, cărţi, când,
proasta de mine, te certam că dai bani pe lucruri de lux, când eu n-am
necesarul!

11 februarie

Ieri am fost întreruptă. Recitesc ce scriam ieri, repet: am fost meschină,

adică grijulie, prea grijulie de cele necesare casei. Acum, de când tu eşti
dincolo, m-am lăsat păgubaşă de cochetăria gospodinei şi lucrurile merg
cum pot, şi merg. Nu mai îmi fac griji pentru ziua de mâine – tout
s’arrange1*. Tu ştii tot ce e cu mine. Oare ţie îţi datorez răspunsul
imediat ce am primit azi la ce ceream ieri seară în rugăciune fără a-mi
închipui că s-ar putea împlini vreodată? Bănuiesc că tu ai inspirat
răspunsul care, fireşte, în sine, nu înseamnă nimic, dar m-a bucurat peste
măsură pământească, fiindcă era un răspuns venit de dincolo. Şi cu ce
promptitudine! Cum să mă îndoiesc eu că voi ne ascultaţi! Cum să nu fiu
fericită când constat zilnic cum mă protejaţi?
M-a şifonat gluma lui Tity şi Puiu [Pitişteanu], aseară, pe care au
repetat-o Andriana şi Maricica azi. Ştiu că sunt glume, sunt destul de
bătrână pentru a trece neatinsă în imaginaţia oamenilor şi totuşi mă
supără gândul că un sentiment matern poate fi interpretat alături. Poate
că şi tandreţea prea manifestă a unui copil pare azi suspectă. Nu-mi pasă
de ce ar putea spune ceilalţi, dar, cum mă cunosc, mă tem să nu-mi strice
mie bucuria ce mi-o dă acest copil. Mă văd evitând orice gest de caldă
maternitate „în grad de bunică”, refulând şi acest sentiment atât de
legitim. Ceea ce este foarte interesant, în fond, e că natura îşi cere
drepturile. Eram făcută să am copii, sunt acum fete şi băieţi de cea mai
bună calitate în jurul meu; îi simt că vin spre mine ca la una ce îi
înţelege mai bine decât părinţii lor. Ori să fie iluzie? În toate cazurile,
fringala2* de maternitate din mine e o mişcare sufletească pe care nu am
avut-o din tinereţe, când sufeream că n-am copii. Acum, când Puiu mă
priveşte frumos şi cu totală încredere, simt bucuria pe care o căutam
atunci când luam pe Buby, pe Nicuşor, pe Nellu pe genunchi şi le
spuneam poveşti. Acum discut filozofic şi răspund întrebărilor unui băiat
tânăr cu daruri excepţionale.
Conferinţa despre Platon a fost minunată azi. Un cap foarte interesant
acest Petru Manoliu şi care în Apus făcea lucruri importante. Gândeşte
ascuţit şi simte dramatic, vocabular bogat, înflorit intelectual. Am
impresia că-l macină viaţa măruntă, grija zilei; să sperăm că va avea
curajul să se pună pe scris.
De ce nu scriu eu? Că mă destramă lumea. Trebuie să-mi fac un
program aşa încât să pot lucra. Ce ar fi să scriu noaptea şi dimineaţa să
dorm, cu ordinul expres de a nu fi deranjată. Trebuie să mă apăr. Parcă
zâmbeşti, nu mă crezi. Dar ajută-mă, te suplic3*. Îţi mulţumesc pentru
răspuns. Tu mă înţelegi, ştiu. A ta.
Moartea lui Nicu Otescu mă întristează teribil. Iar se mai duce unul de
calitate. Ne legau credinţe comune în cultură şi Nonna. Se duc, unul după
altul; noi, care rămânem, ne amăgim cu nădejdea că vom mai fi buni la
ceva. La ce? Aş vrea să pot împăca omenirea. Dă-mi un semn, în somn,
în noaptea asta, am nevoie. Şi spectacolul bietei Roro – Roxana, făcând
masaj facial, m-a întristat. Cu ce graţie de cucoană mare face totul şi
spune că n-are ce îi trebuie!

14 februarie

Zile prea pline, duminică şi luni. Am fost la Nicu Otescu; dormea

liniştit, senin, întinerit. În mine un sentiment melancolic. Ne vedeam rar,
dar îl preţuiam mult. Nu ştiu ce a mai scris în urmă, dar iubeam în el
dragostea de frumuseţe şi căutarea sinceră de adevăr. Nu ştiu dacă nu
rămăsese încătuşat în prejudecăţile şi limitele unei culturi fără orizont
mistic. Voi ruga pe Mimy să-mi dea din ultimele scrieri, fiindcă
atitudinea lui de credincios creştin e semnul unei schimbări. Ani de
reculegere, fără îndoială, l-au adus pe calea adevărului. S-a dus cu el un
om de cultură şi bun şi „om”; simt că intră în rândul prietenilor de
„dincolo” cărora le cer ajutor şi care mă ocrotesc. Şi eu îl voi ajuta cu
câte o zilnică rugăciune. Se clădeşte între voi şi noi tot mai solidă
puntea. Am simţit asta şi la parastasul lui Ionel Christescu. Îl vedeam
râzând, glumind şi ironic. Pe noi ne vedeam greoi, bătrâni şi urâţi. Tot
duminică am dejunat la Aurora. Nicu m-a morigenat4* zdravăn din
pricina cursurilor. Toţi trei, de altfel. Recunosc că ei au dreptate, aş fi
încercat să le urmez sfatul, dar ieri, tot grupul nostru s-a împotrivit.
Vivre dangereusement n’est pas surtout vivre insouciemment?5* În
condiţiile actuale, nu mă pot ajunge cu pensia. Trag toţi de mine. Dacă
Dumnezeu mă ocroteşte, e tocmai pentru că alţii au nevoie de mine.
Sfânta Fecioară nu mă va lăsa; simt că mă acoperă cu haina Ei de toţi
ochii duşmani. Când n-o mai trebui să lucrez, mă va avertiza Ea. Oare
glasul lui Nicu nu o fi avertismentul Ei? Dragule, dă-mi tu un semn ca să
ştiu ce fac, opreşte-mă tu când e momentul.
 Descoperirea icoanei Sfintei Fecioare la Biserica Scaune mi-a umplut
sufletul de o certitudine că Sfânta Maică ne ocroteşte şi atunci, restul nu
contează. Că suferim, că ne zbatem, e desigur spre binele nostru. O
bucurie mă cuprinde, să fie prima oară? Sau e certitudinea că Dumnezeu,
Mântuitorul şi Maica sunt lângă noi?
Ieri, cuvintele lui Grig1 şi splendidul Shakespeare oferit m-au umplut
de o bucurie calmă. Mulţumirile tuturor, sincere, calde, mi-au dat o
linişte, o seninătate de care aveam nevoie. Despărţirea de Shakespeare
mă doare. Am plâns ca o proastă, am fost ridicolă; dar dacă aşa sunt?
Am grijă de Puiu2. Lipsa oricărei resurse la vârsta lui şi cu farmecul
lui poate deveni o primejdie. E atât de uşor să aluneci în imoralitate, mai
ales atunci când femeile mature sunt atât de doritoare de dragoste! Aş
vrea să-l ajut fără să-i ating orgoliul, care trebuie menţinut mai tare ca
oricând. Are mare talent şi e conştient de sine, de aici o rezistenţă la
orice sfat în materie de scris. Îmi place; aşa se apără şi se formează o
personalitate. Câteodată este neîmblânzit – asta îmi place, mai ales că
intransigenţa lui este însoţită în acelaşi timp de o delicioasă blândeţe.
Dragul meu, tu şi mama mi-aţi trimis acest copil ca să mă mângâie de
lipsa de afecţiune a lui Jean Paul. Când soseşte puştiul, cu privirea lui
frumoasă şi luminoasă, îmi încălzeşte inima. Maternitate târzie, dar
reală, vie şi tandră. Dragul meu, ajută-mă să pot ajuta pe ai mei să iasă
din încurcătură. Ajutaţi-mă să reintrăm în normal!
Platonul lui Petru Manoliu e foarte frumos. Toată lumea îl consideră
pe acest om ca fiind anormal. Trebuie să-mi fac propria mea părere. A ta,
A.

23 februarie
Dragul meu, trec zilele vertiginos. Ori sunt eu mai greoaie la treabă?
Mulţumesc pentru calmul trimis, căci sunt sigură că ţie ţi-l datorez.
După o noapte de mare nelinişte, de „montaj”, iar echilibru. Pesemne că
e nevoie şi de nelinişte pentru a creşte sufletul. Lecţia despre tragicul
grec nesperat de puternică. Am plecat mai mult atonă de acasă, cu multe
în cap şi în suflet, dar fără resort. Acolo m-a cuprins entuziasmul mare,
aveam o voce puternică, un tonus vital ce nu-mi bănuiam. Eu cred că în
asemenea ceasuri nu sunt decât un instrument prin care vorbeşte o putere
străină, dar care mă înşfacă toată până scoate din mine esenţa mea!
Altfel, sunt doar un tip banal şi incolor.
Duminică m-a impresionat icoana Maicii Domnului, nu e frumoasă,
dar are ceva straniu în ea. Apoi simţământul că s-a petrecut un fenomen
de întâlnire între Ea şi noi îmi dă o securitate şi un calm puternic.
Mâine merg la slujbă. Simt că ar trebui să căutăm divinul nu în afară,
ci şi în noi, prin poarta interioară. Dar dau de o opacitate şi de o lipsă
mare de vibraţie uneori. Numai la lecţii şi la spectacole frumoase, la
lectură bună, la muzică, mă trezesc din letargie. Am avut multe prilejuri
de data asta – şi cinema-ul la italieni. Assisi, deşi foarte sărac în
reproduceri, totuşi impresionant. Mă întreb dacă expresia feţelor de
călugări nu e oarecum datorată unui procedeu de a aşeza curios ochii? Se
repetă, parcă se vede bucuria de a fi găsit o metodă nouă. Dar expresia
Sfântului când este cu ochii închişi vine dinăuntru. Grotele de la
Postumia m-au uimit şi m-am întristat la gândul că nu le-am vizitat din
pricina sentimentului stupid, poate burghez, că-mi stau la îndemână altă
dată! Când, vai, di doman non c’è certezza6*.
Dialogue des carmélites al lui G. Bernanos3 m-a fericit. O adâncime
spirituală, trăită cu o luciditate şi cu o lipsă totală de exaltare, un calm în
suprema emoţie, o veracitate care evaluează, fără iluzionism, valorile. O
carte impresionantă. Sunt curioasă cum a primit-o copilul. Îi duc dorul
când lipseşte câteva zile. Învăţ la bătrâneţe grijile de mamă; m-o fi
blestemat Valérie când o cert că e prea slabă cu Maricica. Îmi e sufletul
într-un soi de aşteptare de sărbătoare, oare iese Churchill? Dacă nu, oare
mai e şi alt mijloc ca lumea să se cuminţească? Simt acum ca în vara lui
1944 că e ceva în aer, sau e numai vestea primăverii? Acum plec cu
Boby Cerkez la doamna Păunescu. De ce le-o fi părând unor oameni că le
acord un privilegiu să mă vadă? Sunt o anostă uneori şi parcă în afară de
viaţă!
Ieri am văzut la Lucreţia P. pe Linica Madgearu4; e colosal cum poate
răbda omul ce prin minte nu-i trecea să întâmpine. Mă surprind uneori că
se trezeşte în mine o dorinţă de suferinţă, că aş fi gata să o cer, dar îndată
mă lovesc peste botul acesta trufaş. Nu, Doamne, nu suferinţă, dă-ne
bucurie. Nu vreau să fiu eroică, ci numai un om cumsecade care să Te
iubească şi să nu Te supere! Dar, citind ieri seară paginile „dictate” de
„Platon” Riettei, am…

28 februarie

Dragule, nu ştiu ce voiam să scriu acum câteva zile despre paginile

aduse de Cristina. Desigur mă întrebam dacă am voie, fiind creştină, să
cred în cercetări metapsihice. Dar cred că nu e nici o inobedienţă
creştină. Cristos a dat o metodă morală care se potriveşte perfect cu cele
citite în paginile acelea. De altfel sunt convinsă că „Biserica”, aşa cum s-
a constituit de-a lungul veacurilor, se va mai schimba, fiind o şcoală.
Mâine iar e un „termen” la care mă pot aştepta să plec definitiv şi cum
aseară criza a fost mai puternică şi acum îmi simt aorta foarte grea şi
obosită, nu este exclus să mor. Sunt perfect calmă, fiind încredinţată că e
o viaţă nouă la voi. Cu „aici” m-am împăcat, am acceptat până şi ideea
de a rămâne aşa cum sunt acum, fără perspectivă de schimbare pentru
mine. Nu mai sunt revoltată.
 „Maternitatea” tardivă a umplut un gol care mă dezechilibra. Desigur
că pentru cei din jurul meu acest nou sentiment va fi părând curios şi
echivoc. Poate că eu însămi, la altă femeie, aş fi privit fenomenul cu
scepticism. Dar acum, că-l trăiesc eu, constat că e o dragoste maternă
splendidă şi constat că mă întinereşte sufleteşte foarte mult. Dovadă e
energia în cugetare şi libertatea cu care mă descătuşez din toate
prejudecăţile gândirii şi simţirii. E şi bine că mi-a venit acum acest
sentiment, fiindcă îmi uşurează trecerea în bătrâneţea adevărată, de
necamuflat, a femeii din mine. Ce tristă aş fi fost dacă nu aş fi avut
dreptul să vorbesc tineretului în numele unui ideal comun! Acum, când
am un copil, fără să discut lucrul faţă de alţii, în mine îmi simt dreptul de
a participa la viaţa celor tineri. Că mi-l acordau ei şi până azi, e drept,
dar poate nu mi-l mai acordam eu. Madame ma mére! titulatură care-mi
convine minunat. E în stilul meu. Azi mi-a mărturisit că l-am ajutat mult
în creşterea lui. Era emoţionat. I-am mulţumit şi eu pentru primăvara ce-
mi aduce. Dragul meu, îţi mulţumesc că mi l-ai trimis.
Vizitele s-au succedat de la 12 la 3 şi de la 5 la 9 jumătate. Sunt
obosită. Mai bine e când nu sunt bolnavă, când am de lucru. Nu ştiu cum
să mai mă apăr, să mai stau şi singură. Toţi spun să nu vorbesc, dar cer
răspunsuri! Soarta e soartă, şi doar din dragoste se deranjează lumea! N-
am putut citi un rând.
Avizul prin care sunt chemată la pensie mă face să cred că iar ne mai
taie din ea. Miţu e de admirat, a rămas fără un franc; le-a tăiat la toţi
magistraţii şi avocaţii din Consiliu toată pensia, şi Mişu râdea, era
binedispus. Galgenhumor7* sau nădejde? Cred că acum ne dăm
examenele cele mari; calitatea omului nu se dezvăluie decât în situaţii
extreme. Sper că dacă rămân şi eu fără pensie, mă vei ajuta să nu-mi
pierd capul. Dar cum puteţi răbda atâta cruzime din partea unor oameni
care nu sunt demenţi! Pensia e un drept câştigat prin muncă, doar nu prin
moştenire! Oare nu sunt acte de exasperare, de extremă furie care
dovedesc mai mult decât se vede? Eu aştept liniştită, cu încredere în
Dumnezeu. A ta, A.

1 martie (în pat)

Mărţişorul lui Puiu m-a încântat: Hofmannsthal şi scrisul lui Goethe

către Frau von Stein, dar mai ales dedicaţia m-a fericit. E atât de bine să
simţi căldura unui gând plin de dragoste curată; şi Rhea cu violetele ei
de dimineaţă m-a uns pe inimă. Am nevoie de dragoste. Şi fetiţa Ileana
Şerban s-a gândit aseară să-mi trimită violete cu un cuvânt naiv. Cum să
mulţumesc pentru atâta afecţiune? Şi Coca s-a ostenit ieri de dimineaţa
ca să mă vadă. Cum să nu fiu fericită? Dragul meu, „copilul nostru” îţi
seamănă în multe – poet e de la tine, de la mine are poate căutarea gravă.
Alţii ar spune că am înnebunit de-a binelea, dar nu mă înţeleg. E aşa de
bine să ai un copil – al nostru, da? V-am visat azi-noapte în aceeaşi
viziune; tu aveai o pijama albă vărgată cu albastru, copilul purta
pijamaua mea aia fraise şi purta în braţe un copilaş mărişor. Oare nu
purta poeziile lui către Viorica pe care le-a scris azi şi mi le-a adus? De
ce mi-a mulţumit pentru tot ce-i dau eu? Oare simte cât îmi e de
aproape, şi câtă primăvara mi-a adus în bătrâneţea mea tristă? „Madame
ma mère”, coeur de beauté et de bonté plein, de la part de son Cadet8* e
dedicaţia plină de graţie şi de adâncă cunoaştere a nevoii mele intime.
Privesc în viitor liniştită, nu doar că mă iluzionez de a mai fi
folositoare în mare, dar ştiu că Domnul dă omului de ce are nevoie.
Astă-seară adorm încântată. Am citit din Goethe şi din Hofmannsthal şi
poeziile copilului şi te simt lângă mine şi de-o fi să mor, va fi bine, de
vreme ce m-am împlinit. Mă întreb de ce acest copil mă emoţionează
mai mult ca cei din clasă. La un moment dat, mă emoţiona Mimy
P[aleologu], când era fată şi avea nevoie de mine, şi Pupp, când suferea
pentru Mausy. Şi Costel mi-a fost aproape, dar Puiu e cel mai mic, c’est
mon cadet9*. Şi Virginica Gonţescu mi-a fost un copil foarte apropiat. O
mamă cu o mie de copii! Dar Puiu e al meu, de la tine şi de la Viorica.

14 martie

Dragul meu, sunt dată peste cap din pricina Oficiului de închiriere. M-au
înnebunit cu obrăzniciile şi cu minciunile şi neomenia. Ieri era să leşin
după ce sâmbătă m-au înnebunit cu vorba. Dacă asta e fericirea promisă
de R.P.R., halal! După soneria ce se aude, s-ar spune că iar au sosit. Ba
nu, e Ionel. Stăm tot în suspensie. Jean Paul e infernal de egoist. Dar
cum să mă aştept eu la mai bine, când îşi lasă părinţii fără nici un ajutor.
Nu mai ştiu ce să gândesc. Mă las în voia Domnului. Lasă să-mi pună pe
cine o vrea în hol, eu îmi apăr dreptul de trecere. Mă îndârjesc şi eu.
Păcat că mi-am pierdut creditul la Margareta pentru Jean Paul care acum
mă lasă pe jos. Îmi vine să-i fac o figură. S-o pun pe Florica în hol. Ar
merita o pedeapsă aspră, dar numai Dumnezeu ştie ce îi trebuie. Eu m-
am hotărât să nu mă mişc de aici ca să am dreptul de trecere prin hol, la
baie. Am constatat că, deşi mai mică, e mai uşor de aranjat camera asta.
Mă apucă uneori o furie de aş blestema, dar nu vreau să fac rău nimănui.
De spus, însă o voi spune. Prea e mare insolenţa acestui tineret egoist şi
neruşinat.

15 martie

Dragă Stello, altă zi fără linişte, fără lectură, fără pace. Schimbări în
casă. Mutarea! Basmul cu cocoşul roşu. Uite, nu sunt gata să ia şi biroul
lui Jean Paul şi parte din hol. Dacă ar fi fost aşa, pedeapsa ar fi urmat
prompt măgăriei. Dar sper că rezistă inginerul. Oricum ar fi, pentru mine
sunt zile pierdute şi experienţe dureroase. Marietta îi dă dreptate azi tot
lui Jean Paul, nu vede decât rezultatul posibil, dar nu şi intenţia net
exprimată marţi seara. Nu vreau să port ranchiună, de altfel mă mir că
m-am mai iluzionat, o ştiu doar de mult, din 1945, ce doză de egoism
feroce zace în acest om.
Trebuie evitat. În ce o priveşte pe tânăra lui soţie, e şi ea o fiinţă
elementară, nu şi-ar sacrifica interesele. Pe scurt, prietenii sunt singura
compensaţie. Azi, cei doi tineri: Nanna şi Puiu, fermecători. Foarte bună
dispoziţie. Cred că acum Nanna este îndrăgostită de Puiu. Dar el e prea
răsfăţat de femei. Îi e cam silă. Trebuie să-l iau la întrebări. Viaţa mea nu
mai găseşte rostul. Dacă ar fi simplu să mori, mi-aş dori moartea.
Îmbătrânesc. Şi tineretul e fără milă, eşti aruncat ca un măr putred. La
urma urmelor, mai am eu ceva nou de dat? Despre Shakespeare, poate,
dar pentru viaţă? „Dansul” s-a sfârşit! Sunt foarte deprimată! Trebuie să
frecventezi numai pe cei de-o seamă cu tine. Altfel eşti disperat!
Tu ai plecat la vreme. Eu am întârziat. Nu mai suport barbaria şi
bătrâneţea şi lipsa de consideraţie. Şi toate astea din pricina a doi oameni
mediocri, căci nici Jean Paul, nici Mihaela nu sunt personalităţi. Puterea
lor stă într-un egoism intransigent. Voinţa lor nu e etic orientată. Sunt
doi instinctivi şi primitivi.
Îmi e dor de Occident, aş pleca pentru 4-5 luni să mă refac. Aici simt
că mi se pierd puterile creatoare. Dragule, fă ce ştii şi susţine-mă. A ta,
A.

18 martie

Dragule, zile grele, agitate, aseară amarul cu Jean Paul. Nu vreau să mă

mai uit înapoi, nu vreau să mă exasperez, căci atât aşteaptă. După ce m-a
făcut „bestie fioroasă” şi „bătrână nebună” şi „hoaşcă nebună” şi nici nu
mai ştiu ce i-a ieşit din gura-i de brută, m-am rugat de tine să mă păzeşti.
Ştiu că nu voi scăpa de acest personaj odios decât prin ajutorul vostru.
7 seara. Am impresia că ai şi „lucrat” la Oficiu; a sosit domnişoara P.
de la Severin, fată deşteaptă, elenistă, de notre bord10* şi fără mobilă!
On ne peut trouver mieux, réellement. Pourvu qu’ils me la laissent11*.
Dacă ai început tu „lucrarea”, convinge-i până la sfârşit, dacă e spre
binele meu şi al ei. Sunt liniştită acum, am impresia că nu m-aţi părăsit.
Poate că vom lucra la Sofocle, cu poftă acum, având cine să-mi traducă
la nevoie.
Gestul doamnei Păunescu de a-mi trimite o portocală prin Ioana mi-a
făcut o bucurie imensă. Numai oamenii delicaţi sunt în stare să se
priveze pentru alţii, ca şi Mimy Paleologu care mi-a adus azi prăjituri. Şi
Coca e de o rară gentileţe. Absenţa Mariettei, şi ieri şi azi, e elocventă, i-
am judecat „puiul”! Probabil că aşa sunt sentimentele materne, nu vreau
să judec, nici să condamn. Mă las în mâna lui Dumnezeu. Sunt într-un
hal de extenuare trupească şi sufletească pe care nu l-am avut de mult.
Aştept pe Rhea şi Coca. Am nevoie de o mare bucurie. Azi nici n-a
venit, nici n-a telefonat mon Cadet, mă mir. Ce i se va fi întâmplat? Ori a
plecat de acasă? Mâine mă bucur să aud de Platon, deşi, neputând mânca,
mi s-au tăiat puterile. Te las, dar tu nu mă părăsi. A ta, A.

20 martie

Îţi scriu tot din pat cu un mic subicter. Cum scrisei lui Léonie la Paris,
on le ferait à moins12*. Nu cred că voi scăpa holul deşi, dacă aş fi mai
dârză, mai isteaţă, poate că nu mi-ar fi băgat pe nimeni. Dar mă las în
mâna ta. Am renunţat să mă mai încordez zadarnic. Cine ştie dacă nu e
mai bine aşa. Vor fi cheltuielile mai mici şi, la urma urmelor, voi îndura
şi eu cum îndură alţii. Tocmai bine, am să mă plimb şi eu mai mult şi nu
va mai fi la mine pelerinaj. Lume foarte agitată şi dezaxată. Eu nu mai
îndrăznesc să-mi fac planuri şi să iau hotărâri. Totul se desfăşoară
neprevăzut. Voi trăi şi eu ca o studentă, de vreme ce în tinereţe am avut o
viaţă atât de aşezată. Nu-mi surâde deloc să am aşa aproape de mine,
aproape în aceeaşi încăpere, o femeie cu totul străină. Pare fată bună, dar
mai ştii ce „stil” are, sau poate n-are nici unul, ceea ce ar fi mai penibil
decât unul dezagreabil dar precis. À la grâce de Dieu!13* Sunt pusă pe a
nu mai ceda. Prea am înţeles tot şi pe toţi şi am pierdut şi sensul vieţii
mele proprii. Am reflectat zilele acestea în ceasurile când am fost
singură şi am constatat că mi-am pierdut viaţa prosteşte. Puteam să-mi
întrebuinţez darul de la Dumnezeu mai spre folosul tuturor, nu doar
pentru un grup infim de oameni. Dacă n-ar fi cei 26 de ani de
învăţământ, nimic nu s-ar alege din viaţa mea.
Când mă gândesc câte ceasuri, zile, ani s-au irosit în „conversaţii”, în
lupta mea de a convinge oameni care nu s-au schimbat cu o iotă.
Când simţeam că fac bine celor care ascultă comentarii din texte
geniale, iată, mi-au închis gura. Va fi având şi asta un sens. Iată, m-am
predat, nu mai am voinţă proprie. Accept carcera unei singure camere, cu
ieşirea pe din dos, accept să mi se ia bucuria de a împărţi gândurile,
accept să fiu tratată ca o biată babă nefolositoare, ei şi apoi? Sunt foarte,
foarte obosită, Stelule, nu mă lăsa, te rog. Dă-mi curaj ca altădată. Fă-mă
să mă cabrez iar. A ta.

22 martie

Dragule, mă simt mai bine, nu ies încă, dar puterile îmi revin. Azi mi-am
dat iar seama de unde-mi vine tristeţea neagră, când m-am aşezat să
lucrez, m-am înseninat. Imposibilitatea de concentrare din pricina
neîntreruptului pelerinaj de vizite fără rost mă disperă. Dacă aş putea
închide uşa şase zile pe săptămână! Cum nu mai am nici cursuri, nici
chiar lecţii, poate vrea Domnul să-mi pot măcar redacta pe Shakespeare.
Azi-dimineaţă am avut o mare discuţie violentă cu Dumnezeu. L-am
acuzat de nedreptate cu neamul nostru, de colaborare cu cei răi şi
nemernici. În fine, am fost foarte îndrăzneaţă, dar cred că aşa îi plăceam.
Nu mai vreau să mă supun orbeşte. Mă supun fiindcă la urma urmelor
am impresia că tot El le ştie mai bine pe toate, dar vreau să ştiu şi eu, şi
asta nu se poate când nu mişti, nu te lupţi cu El. Azi i-am spus verde în
faţă o mulţime de nedreptăţi ce face cu bieţii de noi. Furia de a nu mai fi
sigur nici în spaţiul vital cel mai modest m-a împins la acest
rechizitoriu. Parcă am înţeles în sfârşit că ne cere „spaţiu intim”.
Indignarea de a fi condamnată să nu opresc privirile într-un zid m-a
făcut să escamotez plopii care, săracii, mă ajută să escaladez azurul. Dar
eu tânjesc după orizonturi largi, nesfârşite, ca pe mare, N-am decât să le
descopăr pe dinăuntru, poate! Mă simt stoarsă ca o lămâie de toate
puterile bucuriei, de parcă se mişcă mai adânc o năvală de putere. Ce s-o
pregăti acolo, sau e iluzie? Poate că, redusă la o cameră, m-or mai lăsa
vizitatorii în pace şi voi avea timp şi răgaz să lucrez. Am pierdut infernal
de mult timp în ultimii doi ani. La pensie nu îndrăznesc să mă gândesc
de teamă să nu o văd ciuntită!
Când azi m-a anunţat şi Andriana că nu vine şi nici n-a precizat ziua
revenirii, am înţeles că iar sunt pusă la încercare şi… rabd.
M-am aşezat la birou şi până la urmă n-am scos nici pe Goethe nici pe
Sofocle, ci pe Shakespeare, măcar să-mi fixez ideile ce am avut în
ultimul an şi care erau, unele, foarte interesante.
De politică nu ştiu decât ce mi se raportă. Cât de neutilat om modern
sunt! Mi-am dat radioul meu, socotind că pot beneficia de al lui Jean
Paul. Acum stau ca un cuc în colivia mea, temându-mă să intru la
stăpânii casei. Atâta pagubă pentru mine. De acum înainte, doar prin
vreun miracol mai pot spera la un asemenea lux. Trăiesc mai modest
decât o jupâneasă de casă mare. Tu l’as voulu, Georges Dandin14*. Aş
vrea să mai am Trotz15* în mine, dar pe ce? Pe bătrâneţe? Pe sărăcie? Pe
„taci tu din gură”, pe care mi-l azvârlă moralmente cei pe care i-am
crescut? Din fericire că mai ştiu să râd şi o fac cu poftă chiar pe
socoteala celor care cred că m-au biruit. E drept, fizic m-au redus la
nimic. Sufleteşte, habar n-am de ei şi de toţi. Aştept ajutorul vostru. Să
sper? Hm? Am făgăduit o rugăciune zilnică timp de un an sufletelor care
au nevoie de ea, cu ruga de a mă scăpa de rechiziţii. Ei bine, azi m-au
lăsat în pace cei de la Oficiu. Am eu aliaţii mei puternici pe care cei cu
viziune până la vârful nasului îi neagă. Să fie sănătoşi, eu ştiu că
Protectorii mei invizibili nu mă lasă. Basinaţi-i16* pe cei de la Oficiu,
obnubilaţi-i, faceţi ce ştiţi. Haltet sie mir vom Leibe!17* Cu drag, a ta, A.

24 martie

Dragul meu, mă simt mult mai bine. Dacă nu era ploaie şi frig, ieşeam
puţin. Aş vrea să mă duc mâine la biserică. Tipii cu casa par a se fi
astâmpărat, dar nu eşti niciodată sigur cu ei. Sunt o întreprindere de
chinuire a burghezului, un fel de casă de ploşniţe contra căreia un singur
insecticid ar putea opera. Am impresia că trăiesc în Paradis cât pot încă
deschide uşile şi dispune de o perspectivă de 8 metri.
Ieri a venit Mişu să mă vadă. Era să mă supăr rău când am constatat că
dă dreptate lui Jean Paul. Fireşte, nu ştia cum s-a comportat. Faptul că-şi
apăra spaţiul nici nu m-a supărat, eram absolut de acord în această
privinţă. Numai negativitatea principială, refuzul absolut de a-mi face
cea mai elementară concesie, când eu l-am ţinut ani de zile în casă, m-a
jignit adânc, fără să mai vorbim de insultele pe care le proferă fără
scrupule. Dar e foarte bine aşa. Am mai învăţat ceva. O experienţă e
preţioasă şi, vorba lui Huxley, îţi schimbă mintea. E drept că
experienţele te fac sceptic, că pierzi credinţe şi certitudini, dar e bine să
nu te încrezi în oameni până nu i-ai încercat. Eu fac credit cu o
dezinvoltură care e inconştientă.
Am văzut-o iar de curând pe dna P. pe care era s-o bag în casă pe
simplă „impresie”, când informaţiile au fost dezastruoase. M-ai ferit tu,
sunt sigură, trimiţând pe M. Sergescu. Risc deseori teribile deziluzii din
pricina unor oameni uşuratici şi a unui credit acordat fără temei. Am
învăţat circumspecţia cu această ocazie, iar faţă de Jean Paul cea mai
desăvârşită discreţie şi lipsă de intimitate. Acelaşi lucru cu fetiţa, care e
adorabilă, dar foarte copilăroasă şi destul de indiferentă. Cu atât mai rău.
Voi fi de aici înainte mai egoistă şi mai închisă.
Am o mare poftă de lucru. Orice s-o întâmpla cu casa, deşi am o
presimţire că primejdia a trecut, mă pun pe lucru. Lipsa Andrianei mă
îmbie la lucru continuu. Inspiră-mă tu. Am o poftă să scriu cele ce văd,
dar umoristic. M-a influenţat Huxley. E singurul punct de vedere liber,
mă tentează. Dragul meu, te părăsesc pentru a mă pune pe lucru. Tot cu
tine am să vorbesc în ceea ce voi scrie. A ta, A.

3 aprilie

Dragul meu, zile chinuite din pricina casei, Jean Paul a fost odios; el nu
ştie decât să lovească prin insulte, tratându-mă de nebună bătrână şi
necedând absolut nimic. El e idiot, căci în final va pierde biroul.
Credeam că va avea mai mult respect pentru socrul lui, dar îi refuză
camera cu o răceală cinică. E aproape monstruos. Se crede un om
puternic, pe când nu e decât un biet animal egoist ca un lup. Gura, de
altfel, îl arată. Cred că egoismul tatălui, combinat cu încăpăţânarea de
neînvins a mamei au dat un aliaj sălbatic. Te asigur că nu am altă dorinţă
mai fierbinte decât de a mă despărţi de ei. O cameră mare în bloc mi-ar
conveni. Dar am trecut toate aceste griji lui Dumnezeu. Cum el m-a
protejat până astăzi, ştiu că o va face şi de-acum încolo. Dacă tu crezi că
vecinătatea cu tata este un avantaj pentru mine, ajută-mă să-l mut aici.
Mihaela e fericită la gândul să-l aibă pe tatăl ei lângă ea. Uneori mi-e
milă de această fetiţă; parcă ar fi un fluturaş în mâna unui băiat crud,
care-l iubeşte pentru moment, dar care îl va tortura în curând. Plecarea
„cadetului” meu a fost şi ea revelatoare. Acest copil îşi pierde echilibrul
din cauza femeilor care-l asaltează. Mă gândesc adesea că va fi slab cum
ai fost şi tu, dar tot atât de profund cinstit şi curat în fundul sufletului. E
adevărat că are un farmec irezistibil, îţi vine tot timpul să-l răsfeţi. Îşi va
face drumul, dar vai de el dacă va fi slab. Mă simt foarte singură şi
totuşi, atâtea gesturi de afecţiune din toate părţile. Sunt tot timpul
întreruptă. Voi reveni mâine. În politică mare stagnare. Neînţelegerile
din Occident în privinţa armamentului Germaniei. Cred că doar
Churchill vede clar. Sunt în aer simptome de decizii importante, o
atitudine mai clară, mai fermă. Sentinţa de la Haga este clară. Ce urmări
sunt posibile? Dacă ai avea de-a face cu un adversar cinstit!
Superioritatea morală, grija omenirii sunt astăzi cauza unei mari
slăbiciuni. Numai cel care riscă poate câştiga. Lipsă de imaginaţie şi de
dinamism la cei civilizaţi, în faţa credinţei fanatice a barbarilor. Dacă se
continuă aşa, cred că vom avea soarta Romei în faţa barbarilor.
Omenirea avea nevoie de această înnoire vitală. E păcat că o întreagă
cultură milenară se pierde. Căci, acum, mijloacele de distrugere nu mai
depind de temperamentul şi de capriciile învingătorilor, ci sunt dirijate
sistematic, cu sânge rece, din principiu. Nu va mai fi ruina unei lumi, ci
sfârşitul ei. Reconstrucţia nu se va mai face ca în Evul Mediu, prin
evoluţia omului elementar spre cultură, prin trezirea spiritului, ci vom
ridica omul spre un materialism nemilos. Sună, trebuie să văd cine e. A
ta, A.
13 aprilie

Dragule, au trecut iar Paştele. M-am împărtăşit, dar fără folosul vizibil
de altădată. Atmosfera prea pământească, după acest act suprem, înăbuşe
orice elan creator. Am impresia după asemenea întâlniri că nu mi-am
meritat decât hrana zilnică, de întreţinere, că n-am fost vrednică de
„marele banchet”. Dar tot ce ni se întâmplă, doar este pe măsura noastră.
Mulţumesc Mântuitorului că m-a primit şi aşa. Oare, cu preocupări
meschine, temporale, am meritat şi atât? Oare nu are dreptate
Moscovici, când mă avertizează că rămân înapoi? Când mă cercetez
afund, recunosc că stau lipită de pământ, ceea ce nu ar fi un păcat, dar
stau acum nu atât din gust de cele pământeşti, cât din inerţie. Iar am gust
de iască în mine. Tot ce fac e în materie, mă mişc în treburi mici, şi
totuşi, detaşată. Crizele ultime cu Jean Paul m-au obosit. Nu vreau să-l
mai judec pe el. Nu mă mai interesează decât profilul sufletului meu în
această cauză. Am fost robită de simţul dreptăţii, iarăşi şi iarăşi, de
indignarea că Jean Paul nu se poartă cum se cuvine. Ei şi? Asta e treaba
lui, dar pentru ce să mă înveninez eu şi pentru ce să sufăr eu? Am iertat
din toată inima, dar nu pot să-i fac credit – sau nu vreau? Oare dragostea
de aproape ar însemna să mă expun la violenţă şi mojicii? Eu cred că nu.
M-am dat la o parte, mă şterg din calea lui. De Paşte am intrat eu la ei şi
am ciocnit ouă cu el. Am impresia că e în atitudinea lui de acum şi
timiditate. Îl ajut cât pot să uite ce a făcut, dar nu admit să reînceapă.
Dacă vor veni de la Oficiu, prevăd iar scandaluri. Eu, una, mă voi ţine
complet la o parte.

15 aprilie
Dragul meu, am fost întreruptă, ca de obicei. Azi e o zi minunată de
primăvară. Ca o domniţă tânără, curată şi zglobie. Plopii s-au voalat în
verde, cerul e palid, parcă timid, dar clar. Eu trenez o gripă. Ieri în pat,
linişte. Azi mă duc la „Grigri” cu un sentiment timid, fără entuziasm şi
fără nădejde. În mine presimţirea unui sfârşit. Al situaţiei sau al meu?
Cred că al situaţiei. Mă revizuiesc sever, nu găsesc în mine resorturi
pentru un viitor activ. Prea am fost numai om de birou şi de şcoală; nu
mă văd luptând cu realităţile care sunt compromisuri. Nu mai am nici o
încredere în puterile mele creatoare. Se stinge ceva în mine.
Am retrăit o primăvară prin maternitatea încântată faţă de Puiu. Acum
simt că nu mai are nevoie de mine şi de aceea se stinge şi în mine
primăvara intempestivă. Nu venea din mine, era un răspuns la ce mi se
cerea. O melancolie teribilă mă cotropeşte. N-am poftă de lecţii. Aş vrea
să pot scrie ceva puternic, altfel decât comentarii de autori. Vreau să-mi
dau drumul în larg. Essayons18*. Adică, vino de mă inspiră şi mă susţine.
Eu voi conduce carul gândului. Uite, acum mă las dusă de voi, nu ştiu ce
voi scrie, doar las cuvintele să treacă prin. mine. J’essaye une sorte
d’écriture automatique.19*
Cora s-a lovit la ochi, trebuie să văd ce face. Acum te las. Aştept, a ta,
A.

16 aprilie

Am fost la nunta lui Miky Iuca şi Colas Steriade. O pereche de romane

din vremuri fericite.

17 aprilie
Dragule, ieri iar am fost întreruptă. Vreau să scriu, să fixez aici bucuria
unui ceas frumos. Nunta a fost foarte frumoasă, slujbă solemnă, lume
enormă, în sărbătoare, sobră în găteală, cum se cuvine unui neam obidit.
Degeaba spune Miţu că pălăriile sunt obrăznicie; erau corecte, şi doar
semn de respect pentru lăcaş şi pentru solemnitate. Iar întrerupere. Boby
şi Coana Cecilia. E formidabilă această femeie. Un spirit de o ascuţime,
de un umor, de un criticism neînfrânt. Intransigenţa până la cruzime.
Nunta de ieri, adunarea tuturor rezistenţelor. On tient encore bon.20*
Hainele cam lucioase, dar alura de oameni demni. Miky e o graţie; aşa
trebuie să le fi închipuit grecii când le-au născocit în mintea lor. Ceva de
fluture şi de floare. Încântătoare. Ginerele cam sumbru, ceva,
farouche21*, om cu surprize din adâncuri, cert nu de duzină. Am realizat
un moment nunta noastră, pe urmă te-am revăzut pe locul unde odihneai
printre flori, mi-am amintit, am retrăit o clipă; n-am vrut să prelungesc
chinul, slujba la prohodul tău pe care am trăit-o ca o nouă cununie pentru
eternitate. O clipă, dar foarte grea, n-am vrut s-o opresc. Nu vreau să
sufăr zadarnic. A chaque jour, sa peine.22* Am altele acum, mici,
mititele, ca ţânţarii. Pe tine te am aproape, uite, şi acum îmi surâzi!
Afară e o vreme de o dulceaţă sfâşietoare pentru o inimă stingheră, dar
eu nu sunt singură în fundul meu, tu eşti cu mine. Tristeţea bătrâneţei e
dureroasă; ce bine de tine că ai plecat tânăr! Eu simt pe zi ce trece
urâţenia muşchilor ce cad, a ridurilor tot mai adânci, a mişcării ce se
îngreunează. E urâtă bătrâneţea, oricum ai idealiza-o.
Nu eşti decât un tolerat al vieţii.
Plec la doamna Miclescu. Am gripă ascunsă. Nu mi-e bine, îmi e dor
de bucurie. A ta, A.

1 mai
Dragule, alt 1 mai, nu pentru mine care mă simt împinsă de viaţă spre un
„rebut”. Mişcare multă pe străzi, lozinci, strigăte, şi mornă resemnare.
Stau şi mă întreb unde se va ajunge cu falsificarea conştiinţelor! Dacă se
lăsa liberă manifestarea, sunt sigură că mulţi ar fi aderat de bunăvoie la
noile principii, căci marea masă de oameni muncitori ar fi recunoscut că
socialismul îi vrea binele. Dar acum socialismul s-a compromis. Nimeni,
nici lucrătorii nu mai cred în buna intenţie a revoluţionarilor. Cred că de
când există, Ţara noastră nu a fost mai primejduită ca acum. Din afară şi
dinăuntru. Stă mintea în loc când afli de slugărnicia care trebuie să-i
dezguste pe ruşi. Sunt convinsă că ei nu au nici o încredere în
lichelismul exagerat al multora. Dacă nu ar fi oamenii simpli, fără
„cultură”, am fi un neam compromis în ochii omenirii civilizate. E drept,
n-am priceput niciodată „morala politică” decât conformă principiilor de
bază ale Moralei tout court23*. Două măsuri? Iată simptomul
imoralităţii. Adevărul nu poate fi totuna cu minciuna, nici nu poate fi
ajutat de ea. Trăiesc într-o cosmică eroare! Virgil Gheorghiu, în La
vingt-cinquième heure5, proclamă dezumanizarea universală, nu mai
domnesc decât roboţii tehnici. De mult gândesc ca el. Dar eu tot mai am
nădejde şi anume în adevăraţii credincioşi, mai ales creştini care
salvează libertatea lor interioară şi cu ea demnitatea şi calitatea de Om.
Virgil Gheorghiu nu mai are nădejde. Carte foarte importantă, un
document mare. Nu ştiu de ce am o reticenţă. Oare traducerea
insuficientă îi fură din relieful simţirii? Nu pot preciza. Nu pot spune
decât că e impresionantă din toate punctele de vedere. Cred că am simţit
însă o uşoară nuanţă spiritualistă de stil legionar. Poate asta mi-a
provocat reticenţa. Figura ţăranului, a preotului şi chiar a poetului,
micile schiţe de evrei, toate sunt magistrale. Putem fi mândri de
asemenea compatrioţi care ridică atât de mult prestigiul Ţării. Căci sunt
şi din acei care înţeleg că nu un neam întreg e lichea!
 Ultimele zile au fost îngrozitor de agitate din pricina casei. Acum că
m-am instalat în birou şi mi-am făcut un colţişor foarte simpatic, parcă
n-a fost nimic. Dar amarul nu era pentru camera pierdută ci pentru
comportarea lui Jean Paul. Acum sper că înţelege cât de mult i-a deservit
egoismul şi încăpăţânarea lui feroce animalică! Eu sper să nu mă mai las
târâtă de slăbiciune pentru Marietta şi chiar şi pentru el şi nevastă; sper
că această experienţă atât de dureroasă să-mi fie de folos. În fine! Să
înţeleg că fiecare îşi caută mulţumirea în dauna celorlalţi. Voi încerca să
nu mai fiu „gâscă”.
Prima măsură: tăcere, lipsă totală de intimitate cu ei ca şi cu noii
locatari. Vom vedea mâine cum se soluţionează litigiul dintre dr. Sc. şi
tinerii Jianu. Nu vreau să am vreo preferinţă. Voi fi amabilă, tout
juste24*. Cu drul Sc. poate m-aş împrieteni, las dar în grija Domnului să
aleagă El.

6 mai

Dragul meu, nu pot să lucrez, totul e golit de mine. Nu mai am nici un

elan, nici o nădejde nu mă mai înaripează. Ştiu de unde îmi vine. Deşi
m-am acomodat cu spaţiul redus, la fiecare moment constat „decăderea”
în care am fost împinsă cu brutalitate de Jean Paul. Vecinătatea cu
bucătăria şi closetul lor, întâlnirea cu viaţa de la bucătărie la tot pasul, în
timp ce camerele de locuit stau goale toată ziua. Obligaţia de a mă scula
foarte devreme din cauza zgomotelor vecine, toate astea îmi dau un gust
amar de înrobire. Măcar de-ar fi voinţa lui Dumnezeu! Dar toate acestea
din pricina atitudinii pline de ură a acestui copil pentru care am
sacrificat multe zile propria mea mâncare şi întotdeauna confortul şi
liniştea! Nu, nu pot ierta această răutate, nu mai pot ierta. Şi cea mică a
fost răuvoitoare, căci, iată cum a reuşit să-şi atingă scopul cu mesele în
oraş, ar fi putut interveni pentru cameră. Dar asta îi convenea tot atât cât
şi lui. Sufăr mai puţin de situaţie decât în mândria mea rănită, de a fi
izgonită la bucătăria propriei mele case de către cei cărora, eu, imbecila,
le-am cedat propriul meu pat, şi mobilele mele şi liniştea mea! Le va
răsplăti Dumnezeu într-o zi? Sunt nefericită să constat în mine o
groaznică nevoie de răzbunare. Doresc să găsesc prilejul să le-o plătesc
într-o zi. Nu, n-aş vrea să mor fără să le-o plătesc. Să nu simtă el
umilinţa la care m-a supus? Să fim serioşi! Jean Paul e atât de invidios
în sinea lui, că se simte triumfător acum de a mă fi umilit. Dumnezeu să
i-o plătească. Eu simt că devin răutăcioasă; aş fi în stare să mă bucur
dacă i-aş putea goni din casă. Nu vreau s-o fac, dar o doresc, aş minţi
dacă n-aş recunoaşte-o. Căci dacă s-ar fi întâmplat unui străin aş suferi
tot atât de atâta nerecunoştinţă. Doamne, de ce ai admis să fiu supusă
acestei încercări de către cel căruia nu i-am făcut decât bine? Am fost
oare eu însămi ingrată? Am răspuns eu vreodată binelui cu răul? Nu,
după câte ştiu. Am curajul în faţa Ta, Doamne, să susţin că n-am fost
ingrată faţă de nici un binefăcător al meu. Poate am uitat, am fost
indiferentă, n-am manifestat recunoştinţă, dar niciodată n-am fost
ingrată, nici n-am făcut cu voie rău cuiva. Doresc, fierbinte, cu pasiune,
să mi se facă dreptate, să fiu reintegrată în rostul meu şi să simtă fiara că
nu triumfă răul în lume. Dar zadarnic doresc, căci răul e mai tare ca
virtutea şi binele. De-alde Jean Paul vor triumfa. În lumea asta brutele şi
fiarele câştigă, ceilalţi suntem călcaţi în picioare. Zadarnic mă retranşez
în dispreţ, rana orgoliului lovit, a demnităţii jignite, doare. Sunt înfrântă
şi doresc să mor. Aş vrea să se ştie că m-au ucis ingratitudinea lui şi
scârba de oameni pe care a izbutit să o deştepte în mine. Nu vreau să-l
iert. L-am iertat prea uşor. Revin asupra celor trăite în plină vâltoare
acum, când judec rece situaţia şi când trăiesc zi de zi inconvenienţele ei.
Nu mai fac nici o concesie, nu-i mai cunosc mai mult decât pe oricare
străin. Nu mai doresc nimic mai aprig decât să mă despart de ei. Sunt
dezolată că trebuie să constat în mine aproape ură pe această bestie.
Acum o înţeleg pe Valérie. Atât mai rău pentru mine că nu ştiu să mă
ridic peste răutatea altora şi mă contaminez de ea. Atât mai rău! Dar de,
sunt om şi vreau să fiu om. Cu iertare am ajuns în halul în care am ajuns.
Căci, încă o dată, mi-o spun: nu ce s-a întâmplat mă doare, ci cum s-a
întâmplat şi că a triumfat răul şi nedreptatea, când era atât de uşor să fie
toată lumea în casă mulţumită! Acum s-a găsit formula cea mai năroadă
şi nimeni nu are de ce să fie mulţumit. Încă o dată, Doamne, Te rog să
faci dreptate, căci dacă nici Tu nu o faci, cum să mai credem în Tine? Să-
mi amintesc de cei nenorociţi din puşcării? Dar ei trebuie să ispăşească o
uşurime măcar! Iartă-mă! Desigur şi eu ispăşesc slăbiciunea de a mă
gândi la nevoile altora înainte de a le îndeplini pe ale mele. Acum
înţeleg efectiv ceea ce am proferat de atâtea ori: „Iubeşte-ţi aproapele ca
pe tine însuţi” – nu înseamnă că trebuie să te uiţi pe tine, căci Tu eşti
măsura în acest comandament ca şi în cel de a nu face altuia decât ce-ţi
place şi pentru tine. Eul nostru e centrul şi axa şi măsura comportării.
Să-i fi dat lui Jean Paul de mâncare, deci, după ce m-am săturat şi eu, să-
i fi dat un dormitor, după ce mi l-aş fi păstrat pe al meu etc.
Am fost slabă faţă de Marietta şi de considerentele mondene: îmi
plăcea holul cu biroul deschis, îmi plăcea să am un cadru simpatic şi
decent. Acum plătesc: primesc lumea pe la bucătărie şi sunt izgonită din
hol pentru că nemernicul de Jean Paul nu dorea să ştie că trec pe acolo
„babele mele”! L-a pierdut şi el, dar a preferat asta decât să-mi lase
satisfacţia de a trăi cât mai onorabil. Degeaba am încercat să-i explic
atitudinea ca încăpăţânare şi egoism tâmpit, orbesc, nu! A fost la temelie
invidia josnică a tipului care nu suportă nici o superioritate în preajma
lui. Faptul că datorită mie a obţinut biroul nu mi-l iartă, Să-i răsplătească
Dumnezeu, eu mă abţin să intervin, deşi poate că Nuni ar izbuti să
indigneze pe V. şi să provoace o revocare a celor întâmplate. Nu vreau
să-mi murdăresc viaţa cu acte de care n-am fost în stare până acum. Îmi
pare rău să constat că am ajuns cu dispreţul faţă de acest nemernic până
la a-l urî. Tant pis pour moi!25* Nu mi-e ruşine, mi-e silă de mine şi de
toţi! Timon al lui Shakespeare, acum îl înţeleg.
Dragul meu, mai vino în vis, sunt bolnavă în suflet. A ta, A.
P.S. Dacă mă mai prinzi iar gata de iertare, te suplic, susţine-mă şi fă-
mă dârză şi tare, să nu uit ca să cad iar mesa! Nu vreau să mai fiu iar
victima primului nemernic! Tous autour de moi s’en ressentiront.26*

22 mai

Dragule, lucruri neobişnuite şi dureroase mi se întâmplă. Miercuri

noaptea spre joi au luat-o pe Marietta. Nici nu realizez bine. Ştiu doar că
de când sunt nu am avut în trup o spaimă mai mare. Credeam că-mi sare
inima pe gură sau pe nas. Dacă nu s-au rupt vinele şi arterele e o minune.
Pe M. mi-o închipui când foarte abătută, când amuzată şi amuzantă. Îi
duc continuu grija din pricina lipsei de schimburi şi de toate! Nu mă tem
de moralul ei, numai de n-ar fi singură. Mi se pare că visez şi nu mai
sper şi nu mai văd nimic în viitor. Si c’est cela la fin, elle est bien
piètre.27* Mi-a intrat în cap că Marietta e victima unei delaţiuni şi
anume din cei care circulă la A. Callig. Marietta vorbeşte, ca şi mine, cu
o pasiune şi o totală imprudenţă, şi nici măcar nu avem necaz pe vreun
om. Dăm prosteşte înainte cu gura. Faptul că sunt canalii care se duc să
denunţe oameni inofensivi ca noi mă scârbeşte. Poţi muri de scârbă?
Cred că da.
Pe tine te visez acum aproape zilnic. Sunt sigură că veghezi asupra
noastră. După visul de azi, aş putea crede că azi o judecă. Dar de ce îmi
tot spui că divorţezi sau că pleci cu alta? Azi era Utta von Naunburg, cea
din V. 14 sau 15. Eşti nemulţumit de mine? Dar eu cât mă scârbesc! Îmi
e lehamite de lume. Ieri la Lilly Grig. revăzut Argintescu Amza. Deştept,
dar prea încrezut şi obraznic şi suficient. În fond, poate, un mare timid.
Pentru Grig. mă tem. Boala lui de inimă e gravă. Răguşeala la telefon
să fie un simptom? Îi duc foarte tare grija. Îmi e foarte, foarte simpatic,
sunt oameni buni, generoşi şi nu sunt fricoşi.
Te rog, Stelule, tu care erai prietenul lor, păzeşte-l. Eu, una, am un vag
sentiment prost. Dar vreau să cred în ce e mai bun. Toată dispoziţia mea
e proastă. M-am obosit de oameni. Aş vrea să alerg pe pajişti înflorite şi
prin luminişuri de pădure, să aud cucul cântând şi să cânte aerul. Ah,
Doamne! Te sărut şi te rog să ai grijă de noi. A ta, A.

26 mai

Dragule, azi, acum, în dimineaţa asta se împlinesc 37 ani de la doctoratul

meu.
Sunt tristă din pricina Mariettei. Azi, numai ea m-ar putea înţelege şi
ar suferi cu mine, singura care a asistat atunci la bucuria şi triumful
efortului tineresc, singura, aci la noi, singura supravieţuitoare, cu mine, a
acelor ceasuri. Câtă nădejde, câte făgăduinţi făcute vieţii, şi ce s-a ales
din ea? Nu vreau să mânii pe Dumnezeu. Tot ce a fost bun în viaţa mea e
de la El, ce a fost greşit, nereuşit, este din vina mea, a slăbiciunilor mele.
Îmi e dor de toţi cei de atunci, teribil, dureros. Şi nu pot vorbi despre
acest eveniment al vieţii mele decât cu Mişu, care n-a fost prezent mi se
pare, dar a venit să mă vadă după prânz. Tot aşa Vâlsan. Sunt impresii
atât de vii, ca de alaltăieri. Marietta desigur nu ştie data precisă. Urlu ca
o proastă, nu mă pot reţine. Mă doare că e închisă, tocmai ea, cea mai
nevinovată şi atât de şicanată de viaţă! O bănuiesc tare curajoasă, dar
mai ştim noi de ce reflexe suntem în stare?! Azi îmi lipseşte teribil. Aş fi
plecat cu ea spre lacuri, printre trandafiri.
 Nu vreau să mă înduioşez mai tare. Trebuie să mă obişnuiesc să
trăiesc exclusiv prezentul. Să mă bucur de zilele de vară, de flori şi pomi
şi de ceasurile calme. Veşnicul regret şi incapacitatea de a fi fericită
altfel decât „în viitor” mi-au prăpădit bunătate de viaţă. Mor bleagă şi
pace! Aşteptarea… a ce? Oare ce mai aştept la vârsta mea? Mai am eu
un rost? Sunt pusă la o parte, într-o vitrină care şi ea e pusă la o parte
până vor veni s-o sfărâme într-o bună zi cu tot ce este în ea! O lume
nouă?! O simt în intimitatea casei: un nepot care nu te salută şi cu zilele
nu te vede, tineri oportunişti mulţumiţi că lor le merge bine. Nici poezie,
nici nostalgie, nici revoltă, nici simpatie. Halal de omenire nouă! Şi eu
ce mai am de făcut? Nu pot răspunde fiindcă nu mai iubesc viaţa aşa
cum se prezintă: răutate, indiferenţă şi egoism. Căci cei de vârsta mea,
cei de teapa mea, sunt trecutul. Să te retragi în amintiri? Merci, asta e
moarte.
Alaltăieri seară la concertul Valentin Gheorghiu, Şt. Gheorghiu,
Aldulescu, mi-a uns sufletul, dar sala complet, sau aproape, străină.
Entuziasm? Da, desigur. Mon cadet mai încântător ca oricând, dar
deplasat, săracul printre „bătrâni”. Aimée28* cam matură. Mütterlich –
maternă, frumuşică, apetisantă, dar nu o cred inspiratrice29*. M-am
amuzat, dar melancolic! Am impresia că toate axele sunt deplasate şi că
lumea se mişcă fără rost, afară din rost. Amorţeală cruntă în mine şi în
jurul meu. Visul cu A[ndré] G[ide], foarte, foarte curios. Venit la noi,
mare sărbătorire şi parcă dând o comandă sau mai bine zis, iniţiind un
grup de soldaţi! Eu, despărţită printr-un zid, auzind doar. Treceam
nebăgată în seamă în faţa estradei festive. E un vis cu tâlc. Voi vedea.
Poate veşti în drum.
Lectura Maricichii de ieri. Interesant, foarte aparte, dar confuz. Dacă
ar lucra bucata, ar putea ieşi ceva bun şi aparte. Dar are curajul de a lucra
cu continuitate? Nu ştiu de ce stilul acesta prea flou, necontrolat, m-a
întristat. Probleme grele care cer adâncire – ea lucrează impresionist.
Poate trebuia să fiu mai puţin severă. Dar lucrul merita realmente multă
atenţie serioasă. E şi în ea o superficialitate datorită lipsei de nădejde, a
unui À quoi bon? Nu e de mirare. Mediul şi ereditatea, lipsa de
perspective. Nu credeam să ajung vreodată la această aplatizare totală.
Nu mai am puterea de a reacţiona. Dar bieţii din închisori? Doamne!
Cum rabzi Tu atâta nelegiuire? Voi cum priviţi acest triumf al răului? A
ta, A.

2 iunie

Dragule, zile anoste, triste, îngrijorate, fără orizont. Sub forma asta,
viaţa îşi arată zădărnicia. Dacă n-aş crede că e o epocă de „hibernare” a
umanului din mine, ar fi dezolant. Nici un interes vital, în fundul
fundului o indiferenţă grea, de natură, desigur, biologică, nicidecum
spirituală. Indiferenţă şi dispreţ, uneori milă. S-a stins în mine persoana
pentru oameni. Au rămas foarte puţini care-mi fac o reală bucurie să-i
văd.
Ieri o zi foarte grea pentru sufletul meu. Ştefana revine cu un fel de
orgoliu iar şi iar asupra propunerilor tale şi asupra scenei din noaptea de
6-7 septembrie 1940. Înţeleg că nu gelozia mi se deşteaptă, ci o imensă
melancolie în faţa unei vieţi în care tu m-ai minţit şi m-ai înşelat, ezit să
spun: „m-ai trădat”, deşi, dacă e vorba să fim veridici, „m-ai trădat”.
Căci atâta indiferenţă pentru sufletul tovarăşei tale, atâta lipsă de
consideraţie, nu e oare trădare faţă de bietul om din mine? Şi, vezi,
consecinţele durează; din când în când, trebuie să mă mistific, tot eu, să
suport destăinuirile unei femei simple, care nu e decât simbolul tuturor
femeilor de rând cu care m-ai schimbat atât de uşor! E prima dată de
când te-ai dus, când îţi vorbesc aşa. Ei da! Nici chiar suprema despărţire
nu mai poate înăbuşi în mine adevărul! Am iertat de mult, mi-am
explicat totul, ba recunosc că port şi eu vina din pricina lipsei mele de
vitalitate sau poate din pricina conştiinţei mele prea clare de care tu te
fereai uneori! Ştiu. Am şi eu vina mea în menajul nostru, n-am fost
destul de femeie. Mai bine te înşelam şi eram altfel. Erai poate mai
fericit ca bărbat. Dar omul din tine ar fi suferit. Vezi, acum stau de vorbă
cu „omul”, cu el mă înţeleg în veşnicie. Tu înţelegi că nu sunt reproşuri
ce-ţi fac. E doar constatarea dureroasă de a fi fost o poire30*! Şi asta o
fac din pricină că constat purtarea altora faţă de mine azi. Scena de ieri a
lui Mişu, de o nedreptate revoltătoare, instigat de Marietta, m-a
exasperat, nu doar că m-a durut, dar m-a scârbit de oameni! E posibil să-
mi reproşeze tot mie că „fac mizerii” „copiilor”! El n-are habar de
mojiciile ce înghit (adică am înghiţit, căci acum evit orice întâlnire), sau
se face că nu le ştie. Dar lovitura mare mi-a dat-o indirect Marietta. E
posibil ca ea să-i ceară lui Mişu să intervină? Oare nu s-a înţeles cu mine
pe tema asta? Oare n-a crezut în cuvântul meu când i-am spus că am
iertat, dar că vreau să rup orice contact ce nu e decât prilej de suferinţă
pentru mine? Oare ea n-a înţeles cât de rău se poartă fiul ei cu mine? De
ce dorinţa de a mă readuce iar în sfera în care nu aş avea decât de
suferit? Desigur, pentru a-l servi pe copilul ei, asigurându-l până şi de
gândurile mele favorabile, dar mai ales de avantagiile pe care le oferă
apropierea mea. Poate că aşa o fi matern, dar omeneşte e un mare păcat
pe care l-a făcut faţă de mine. Nici ea nu vede în mine decât biata omidă
ce trebuie paralizată, dar ţinută vie pentru ca larvele să fie hrănite cu
vietate! E grozav instinctul matern, dar la gradul acesta la oameni e
profund imoral, fiindcă e exclusiv animalic. Acum înţeleg de unde atâta
animalitate brutală în Jean Paul. Delicateţea Mariettei e mare, e drept,
dar instinctualitatea ei e şi mai mare. Fireşte, firea maternă ia aspectul
cel mai nobil, dar nu e mai puţin instinctualitate, adică animalitate,
primitivitate.
 Cât e Ionel de violent, el e mai puţin instinctiv, e mult mai „om”
fiindcă e mai conştient. Culmea este că Marietta e şi foarte conştientă,
totuşi o covârşeşte instinctul matern. Ea crede că e un sentiment
superior, când la ea, din păcate, nu e decât impuls primitiv. Affenliebe.31*
Nu mai vreau să mă amărăsc singură. Un lucru e cert: de o bucată de
vreme mi se deschid ochii în toate părţile. Ieri a picat coup sur coup32*
decepţia soţiei, decepţia prietenei şi decepţia sorei. Mi se părea că am
primit palme de la voi şi de la ai noştri de aici. Dar, pe când plângeam
mai cu amar, telefonul lui Puiu a picat ca o mângâiere. A fost
providenţial. Am nevoie de afecţiune total dezinteresată, să fiu iubită
pentru mine, aşa cum sunt. Nici pentru că sunt „interesantă” nici pentru a
fi „bună” sau „deşteaptă” sau folositoare. Ştiu că prietenele mele mă
iubesc aproape pentru mine, dar neamul, nu!
Prezenţa copilului meu de suflet îmi face bine. Ştiu că „neamul”
bănuieşte o slăbiciune, nici măcar nu mă supără. Je m’en fiche!33* Ce
fericire să ai un copil al tău pe care să nu-l iubeşti ca Affenmutter34*, dar
pe care să-l cârmuieşti cât trebuie, pe care să-l ajuţi să se găsească şi să-
şi cucerească libertatea. Şi Coca mă bucura mult, e un om autentic şi
care mă iubeşte. O iubesc şi pentru ea şi pentru Viorica noastră. Mă uit la
poză. Viorica râde, dar e tristă. Unde eşti, Viorica dragă, ţi-e bine?
Destul ai suferit, destule decepţii ţi-am dat toţi; meriţi bucuria
seninătăţii! Şi pe mata te iubesc.
Dragul meu, mi-am vărsat focul. Ieri am suferit, mai ales m-am
indignat de nedreptatea lui Mişu. Valérie pretindea că era „montat” din
pricina unui vin negru băut la un prieten. Se poate, dar temperamentul se
dă pe faţă din pricina vinului! Violent şi nedrept. Scrisoarea lui A. de
anul trecut nu era tocmai nedreaptă, deşi era prea crudă. E grozav cum
am ajuns toţi să ne judecăm. Pricina e că nu ne iubim. Mă văd în oglindă,
mă speriu, o babă. E teribil să fii bătrân, fără nădejdi şi profund
decepţionat de ce e în jurul tău. Mă întreb dacă aiurea e mai bine. Nu
cred. Doar că sunt oameni mai umani. Situaţia generală mă disperă.
Numai vorbe pretutindeni şi fiecare îşi face interesul lui. Nu mai ştiu ce
să cred, nici măcar ce să doresc. Intrăm în Haos. Trebuie să fie mai bine
de voi; aici, la noi, afară de frumuseţea naturii, restul e odios. Te las, nu
fi supărat pe mine, nici măcar nu aş avea puterea să-mi pară rău. Nu mai
vreau să fiu poire. Gata. A ta, A.

10 iunie

Dragul meu, n-am mai venit aici să mă întâlnesc cu tine şi cu sufletul

meu. Mă cheltuiesc zadarnic. Nimic important decât veştile despre
Marietta. Dar or fi adevărate? Prea ar fi bun regimul, adică omenos cât
de cât. Ori sunt omenoşi şi doar reacţionarii inventă minciuni împotriva
lor? Dacă n-ar fi arestările şi indiferenţa pentru cei care nu sunt cu ei şi
pe care îi lasă în mizerie!
Nu ştiu ce e cu mine, mă năpădeşte o totală detaşare de toate şi lipsa
de rost în viaţă! Curg zilele fără să fac nimic, nimic. Dau să scriu, nu
pot, sunt complet uscată şi sterilă. Trec zilele peste mine, mă desfac sau
mă evaporez? Nu mai găsesc în mine nici măcar revolte, de dorinţe nici
nu mai vorbesc. Cartea By an unknown disciple m-a mişcat şi mi-a turnat
balsam în golul meu. Aveam impresia că L-am întâlnit pe Iisus. Dar îl
arată numai om, îl iubesc cu căldură de câteva zile; dar calea Lui duce la
mântuire numai dacă o urmezi până la capăt. Şi e clar, nici nu e vorba de
altă viaţă decât cea sufletească. În fond, Împărăţia Cerului, definită de
noi, dacă nu o realizăm, nu este. Atunci? Dacă nu o creezi continuu din
tine, atunci te aşteaptă Neantul. De mult am simţit şi gândit aşa, dar
slăbiciunea din mine cere un reazem exterior, sensibil. Îmi trebuie să
nădăjduiesc în o altă lume, cu lumină, cu armonie, cu îngeri, cu sfinţi, cu
frumuseţe şi bunătate. Dar dacă această lume depinde numai de noi, apoi
slabă nădejde! Nu-L poţi vedea pe Cristos şi pe Tatăl dacă nu-i creezi în
tine. E drept aşa, dar e teribil. Câţi ajung la El? Iar dacă nu ajung, tot
efortul acestei vieţi e pierdut? Sau poate curge pierzându-se în marele
fluviu al efortului spre spirit al umanităţii întregi? O picătură într-un
şuvoi, o picătură fără nume. Să fie vina mea că nu pot să fac săritura cea
mare din determinism în libertate? Oare ereditatea, structura, tensiunea
etc. sunt în puterea mea? Ce fel e această dreptate divină? Oare n-am
înţeles pe dos Evanghelia? Oare Iisus a predicat altceva decât liberarea
de sine? Calea ce o indică prin virtuţile creştineşti duce la fericire, adică
la libertate.
Recunosc că e o mare bucurie în dragoste, în iertare, în împăcare.
Vizita la Fink m-a liniştit faţă de Jean Paul. I-am răsplătit răul cu un
bine. Nu mai mă indignează acum nerecunoştinţa lui. Eu am fost
capabilă de actul generos de renunţare. Puteam să-mi recapăt holul dacă
suflam o vorbă lui Fink. N-am vrut. Oare n-a fost şi groaza de scenele ce
m-ar fi aşteptat? Se poate. Ce mă mulţumeşte însă e „culanţa” de care
am fost în stare, calitatea cu care am reacţionat.
Parfumul rozelor de la Zoe e insistent. Îmi place, mă înmoaie ca şi
valsul ce vine nu ştiu de la ce radio. Un fel de ameţeală plăcută mă
cuprinde. Nu ceri nimic, te laşi dus, pe ce val? Ieri mi-am amintit baia de
la Balcic, păcatul acelui plonjon în mare pe care-l asemeni adulterului.
Îmi e dor de mare, nu doar ca s-o văd numai, aş vrea să mă las dusă de
valuri. E fără îndoială o ispită a trupului, o fi păcătoasă, dar nu o pot
condamna. M-aş dărui mării cu o voluptate pe care n-am simţit-o de
mult.
Ieri vizită la Grig, cu Lala şi Lulu. Două ore bune, prieteneşti, cred că
pe Grig şi Lilly i-au amuzat şi le-au făcut bine. Veştile generale par a fi
bune. Din păcate fluctuaţia sufletească a ascultătorilor e obositoare.
Trebuie să te ţii tare să nu te scoată din linia şi dispoziţia ta. Într-o zi
sunt în cer şi a doua zi disperaţi. E obositoare ambianţa. Mai bună
izolarea, dar nu o obţin decât cu greu. O veni azi doctoraşul6 la dejun?
Lipsa telefonului poate pricinui multe încurcături. O fi vrut să se scuze
dar n-a avut cum. Mi-ar face plăcere să-l văd. Tinereţea, ca parfumul de
roze şi valsul, te ameţeşte şi-ţi dă poftă de viaţă.

13 iunie

Dragul meu, zile anoste şi zile grele. Nu fac nimic interesant, nimic util.
Numai vestea de la Marietta ne-a adus cel puţin o mulţumire, e
sănătoasă, cu voia Domnului. Acum aflai că Dina a fost luată şi ea. Flo
era amărâtă la telefon. Sunt experienţe neaşteptate care ne depăşesc.

16 iunie

Am văzut pe Flo; e teribil cât au de suportat bieţii părinţi! Cred totuşi că

dacă altădată s-ar fi întâmplat aşa ceva, înnebuneam cu toţii. Trebuie să
fie un factor important obiceiul şi apoi frecvenţa unor asemenea
întâmplări. Te blazează. Îmi este grijă de biata fetiţă, deşi o ştiu tare
sufleteşte. Dar mai ştii de ce eşti în stare în asemenea situaţii? Eu, una,
mă culc cu ruga fierbinte către Sf. Fecioară să mă deştepte tot în patul
meu! Nu. Nu am eroismul să doresc o asemenea încercare! Pe Marietta o
aştept cu un fel de grabă crescândă, deşi cărţile – singurul mijloc de a
afla ce este cu ea – prezic zăbavă. Doamne! De ce le vor fi ţinând
sechestrate pe bietele femei!? Nu înţeleg multe lucruri. Mă resemnez.
Aştept. Ce? Pentru moment, liberarea Mariettei!
Ieri le-a luat şi camera. E drept ce spun franţujii: jamais deux sans
trois35*! Cu îmbâcseala de la mine m-am obişnuit, dar la ei parcă e mai
grav: mobilă multă şi dezordine de bază! Le duc grija la toţi căci după ce
că nu se înţelegeau între ei, acum va fi cumplit să stea în şi mai mare
proximitate. Tot mai mult cred că încercările sunt croite pe măsura
păcatelor sau greşelilor, insuficienţelor, mai bine zis, noastre. Până nu se
vor tolera reciproc, nu vor scăpa unii de alţii. O simt şi în mine cu
privire la Jean Paul. Iar m-a „dat afară”, iar mojic fiindcă am îndrăznit
să-mi cer mia împrumutată din sărăcia mea. Obiectiv vorbind, Jean Paul
e odios, dar nu vreau nici să judec, nici să condamn. Îl las în plata
Domnului iar eu, de data asta, socot că am dreptul să-i refuz orice leu.
Prea îşi bate joc de mine, prea minte şi după toate mă şi tratează ca pe un
câine. Mi-a venit să şi râd de mine miercuri seara când urla la mine după
ce îmi ceruse iar 100 de lei. El, cel cu leafa mare, mie, o pârlită, care
vând din casă ca să trăiesc. Iar pe urmă, două minute mai târziu, urlă
„ieşi afară”. Sunt curioasă dacă nu sunt sancţiuni dumnezeieşti pentru
atâta rea-credinţă şi neomenie. Aproape că aş fi decepţionată de
atotînţelepciunea divină dacă ar lăsa să treacă asemenea păcate. Poate că
pentru mine este suprema încercare a răbdării şi a puterii de înţelegere a
aproapelui. Am acceptat, dar am jurat, de data asta pe liniştea sufletului
tău, că rup orice relaţii cu un astfel de om instabil, mojic şi care nu se
ţine de cuvânt. Dar biata! Închei acest capitol, a fost costisitor la propriu
şi la figurat; şapte ani de continuă apăsare, renunţare şi frustrare adeseori
de ultima mea leţcaie, lecţie scumpă, dar sper că va fi bine învăţată.
Dacă nu aş fi întâlnit decât asemenea specimene în viaţă, cred că nu
suportam să trăiesc atâţia ani! Il y a de quoi vous degouter de
l’humanité!36* E un primitiv plin de păcatele decadenţei unei civilizaţii.
N-are generozitatea primitivului şi îi lipseşte omenia civilizatului. Dar
acum: basta.
Aştept pe Rhea şi pe Coca să mergem la cinema împreună, mă tem că
nu mai vin. Telefonez lui Coca şi Nellu să ne plimbăm împreună. Să
vedem ce se alege din atâtea proiecte.
 Nu lucrez nimic, citesc doar şi mă simt bine aşa. Dragul meu, aibi
grijă de noi toţi. A ta, Alice.
P.S. Sentimente curioase mă cuprind noaptea, nu mă mai recunosc. Un
dor năprasnic de altceva şi altceva şi de Nachholen37*. O avea Goethe
dreptate, dar pentru genii, nu pentru oameni de rând. Dar nu sunt om de
rând. Simt tot mai limpede că sunt un om de rasă bună.

31 august

Dragul meu, iată două luni şi jumătate că n-am scris un rând aici.
Înseamnă că n-am mai luat nimic prea în serios, că am trăit „pe
dinafară”. E drept că nu am mai făcut nici un efort, je fais la planche38*
în marea ordine ce este Dumnezeu. Părintele Gala a găsit expresia. Poate
că şi el trece prin aceeaşi stare.
Nu mai pot să-ţi reconstituiesc aici micile întâmplări din acest
răstimp, nici golul tot mai adânc din mine. Crizele de inimă, grijile,
indispoziţiile la şir din pricina căldurii şi a lipsei de aer, senzaţiile de
pulverizare şi topire a firii mele, care parcă şi-a pierdut ce avea cristalin,
orânduit în ea. On va à l’eau!39* O lene esenţială, datorită simţământului
că nu mai am un rost activ în viaţă. Apoi lipsa de securitate care, în fond,
e a întregii vieţi, căci cine a putut garanta că va mai apuca, ziua de
mâine! Dar trăiam pe vremuri într-o aparenţă solidă de securitate bazată
pe legalitatea relativă, e drept, dar veleitară de absolut. Acum mi se
revelă adevărata natură a vieţii: un risc, o necontenită aventură, nici o
securitate. Poate dacă aş avea timp să trăiesc aşa mai mulţi ani, aş găsi
că aşa e bine. Sau dacă aş putea să mă las de bunăvoie în mâna lui
Dumnezeu! L’abandon total à Dieu! Am crezut uneori că l-am făcut şi
trăit, dar la un examen mai de aproape constat că e în acest abandon un
gust de „neputinţă” de a face altfel. E un „n-am încotro” şi dedesubtul
„abandonului” o rancună, o budare faţa de Cel Puternic. Şi mai adânc
dedesubt, o trufie a omului care ştie cel puţin ce i se întâmplă. Trufia lui
Lucifer, trufia inteligenţei. Aş vrea să pot înfrânge această atitudine
pasivă în abandon şi activă numai în opoziţia faţă de Creator. Dar oare
izbutesc? Ca Pascal, îngenunchez, mă rog foarte smerit, dar „judec”. Ştiu
că judecata mea de „parte” e stupidă, că ar trebui să trăiesc abandonul,
adică integrarea în Tot. Dar pot? Desigur trebuie harul ca să te scoată din
micul, aparentul tău Eu, cel crescut din inteligenţă numai. Trebuie
inspiraţie ca să te smulgi din parte şi să te identifici cu Totul. Şi
experimentez intim neputinţa asta, îi zic lene, dar e neputinţă. Lipsa de
energie spirituală, lipsa de elan, aripile paralizate. Dau să-mi explic
cauzele. Dar în fundul conştiinţei ştiu că nu întâmplările externe, nici
măcar lipsa Mariettei şi grija de ea, m-au ologit. Sunt ca ologul din
Evanghelie şi nu ştiu ca el să cer tămăduirea.
Bănuiesc cum am ologit. M-am lăsat antrenată intim de regrete că nu
mi-am împlinit destul viaţa pământească. Nevoia de a recupera vremea
pierdută trăind în imaginaţie cele pierdute. Je ne suis plus penchée sur
mon être de chair.40* Am lăsat să crească în mine dorinţele mondene.
Am jucat în imaginaţie o viaţă care n-a fost deloc a mea şi m-am
împotmolit în materie tocmai atunci când piesa era ideală. Căci, chiar şi
minciuna, şi iluzia voită sunt materie.
Am făcut în gând băi de mare care mi-au exaltat trupul, am retrăit în
gând senzaţia valurilor până la halucinaţie, am comis iar „adulterul” cu
marea şi am ieşit oloagă în suflet din aceste băi de senzualitate
imaginativă. Păcatul e, desigur, în conştiinţă un timp. Şi eu mi-am
păstrat trupul curat, dar l-am aprins pe dinăuntru. Îmi zic: se vede că
erau resturi nelichidate care trebuiau arse. Poate că Dumnezeu mi-a
trimis această stare ca să mă consolez de golul vieţii mele actuale, poate
ca să mă ispitească. E teribil să simţi o fringală de viaţă, de simţire, de
acţiune în tine şi să ştii că eşti definitiv despărţit de viaţă, fiindcă ea nu
mai are nevoie de tine! Nu sunt fericită decât în extrem de scurtele clipe
de rugăciune şi în ceasurile când le vorbesc prietenelor mele de Goethe.
Vai, cum îi simt de tragică „renunţarea” sub zâmbetul lui suveran de
stăpân pe sine!
Îţi privesc fotografiile şi pe Viorica. Aş vrea să vă ştiu fericiţi. Voi v-
aţi frânt mai puţin, aţi trăit, v-aţi împlinit: doruri şi dorinţi, acum sunteţi
liberi.
Duminică 3 septembrie e iar un soroc, mă tem că plec încărcată de o
povară de neîmpliniri pe care le voi avea de purtat dincolo! Şi-mi voi
rata veşnicia, cum mi-am ratat vremelnicia. De ce? Pentru că nu am avut
putinţa să mă liberez aici de toate hainele conformiste, pentru că am fost
supusă lumii, adică legilor ei, fără să am curajul să-mi urmez glasul
chemării mele proprii. Am fost o „impecabilă” şi prin asta am păcătuit
faţă de adevăr. Simt uneori dezolaţia „imposibilului” şi realizez ce
trebuie să fie purgatoriul. Mă rog Sfintei Fecioare şi Ea mă linişteşte. Nu
mă lăsa. A ta, A.

15 septembrie

Dragule, m-a obosit aşteptarea Mariettei, care e obsedantă şi parcă un

simbol al celeilalte. Zilele trec anoste. Singurul lucru care mă tentează
sunt Scrisorile către fiul şi fiica mea7, care merg încet, dar care-mi dau
iar sensul realului.
Întoarcerea Dinei, a doamnei Ella B. m-a liniştit asupra Mariettei
aflând veşti despre viaţa lor, reconstituind-o, parcă sunt mai puţin
despărţită de ea. Încăpăţânările ei mă revoltă, dar dacă aşa suntem
făcuţi? Nici nu mai încerc vreo intervenţie, trebuie să am curajul să nu
mă mai simt responsabilă pentru toţi. Văd că merge mai bine aşa de când
nu mai avansez nici un sfat lui Jean Paul. În fond e o formă de tiranie
această nevoie de a tot „face bine” celor ce nu vor ajutorul tău. Îmi
revizuiam sentimentele. Mă îngrozesc ce puţini oameni mă interesează
cu adevărat şi mai ales că sunt mai mulţi străini prieteni decât rude. În
fond, ce contează şi trebuie azi salvat e „Omul” conştient şi liber. Sunt
virtuţi care cad pe planul al doilea ca, de exemplu, cinstea femeilor şi
inteligenţa bărbaţilor. Fireşte, îi prefer inteligenţi, dar mai presus de
toate, îi vreau dintr-o bucată.
Bunătatea, pe care o preţuiam atât de sus, o ţin şi azi în cinste, dar ştiu
că e supremul lux ce-şi poate permite un om şi numai cu riscul soartei
lui proprii!
Am impresia că la noi suntem într-o termitieră, sau, mai bine zis,
suntem o locuinţă minată de termite care tot riscă să se surpe.
Moralmente, fireşte. Totul e minciună şi până şi „cei tari” s-au moleşit.
Unii după alţii intră în compromisuri. Aseară, S. Bruckner, pe de o parte,
vorbeşte de rezistenţa ei împotriva tuturor compromisurilor, pe de alta
îmi mărturisea „traducerile” de literatură proastă şi care merg împotriva
convingerilor ei. Şi Z.Gh. a tradus un roman care o dezgustă şi alţii şi
alţii. Trebuie să trăieşti, fireşte. Dar sunt pactizări profitabile, hélas!
Sunt tristă, Stello dragă, fiindcă sunt în mine foarte singură. Pare un
paradox, dar tu ştii că este aşa. „Copilul” meu îmi e foarte drag, e un
interes viu, sănătos, înviorător; aş vrea să fac mai mult pentru el, dar nici
să-i dau impresia că am o slăbiciune, cum cred ai mei. Nu e slăbiciune, e
un sentiment puternic, clar, lucid. Mă simt mamă în cel mai pur înţeles al
cuvântului. Acum îl înţeleg pe deplin pe Montaigne. Pot să nu-l văd, dar
aş vrea să-i pot îndrepta paşii spre cele mai solide valori.
Copiii mei, Maricica şi Jean Paul, nu m-au ascultat niciodată; constat
cu durere că nu le-am folosit în formaţia lor inimă. Puiu, am impresia că
soarbe cu nesaţ din ceasurile ce le petrece sâmbăta la dejun cu mine. Îl
interesează tot ce spun, ce fac, crede în mine. Şi eu cred în acest copil. E
slab totuşi. Pe această latură trebuie lucrat şi adus la echilibru. Natură
generoasă şi luminată de talent. Îmi e drag şi-ţi mulţumesc pentru el,
căci tu mi l-ai trimis. Maternitatea mă întinereşte şi mă leagă de viitor.
Vizita lui Nellu cu logodnica mi-a fost foarte plăcută. Nellu îmi e
foarte drag, iar Sorina pare un om întreg, deschis, curat. Mi-ar fi drag să-
i văd des, să-i am în preajma mea. E atât de dureros să simţi că vârsta, ca
atare, nu lipsurile tale personale, te pune la o parte de viaţă. Oricum vor
fi lucrurile, nu se mai contează pe tine. Şi totuşi, între ceea ce eram la
40-45 de ani, când „contam”, şi ce sunt acum e o deosebire mare în
favoarea actualului. Niciodată n-am fost mai obiectivă, mai
clarvăzătoare, mai detaşată de orice interes personal şi nici nu am văzut
departe şi limpede ca acum.
Pesemne însă că vârsta îţi ia fervoarea fizică pentru viaţă şi că e
nevoie de acest combustibil pentru a aprinde flacăra vieţii în jurul tău!
Fervoarea o am intactă, dar izvorăşte din suflet. Când mă întreb foarte
sincer ce mă mai reţine în viaţă, trebuie să răspund cinstit: teama de
necunoscutul morţii. Altfel, de ce aş mai dori să supravieţuiesc? Aş
putea să scriu. Desigur. Dar mă roade un tainic la ce bun? Ce va veni de-
acum înainte e altfel decât am trăit noi. Azi nu mai are rost să scrie decât
geniile epocale. Restul se va pierde. Opiniile noastre nu mai trec…
„dincolo”. Ştiu că scriind aceasta, îmi iau şi forţa de a scrie Scrisorile;
voi continua de dragul copilului meu. Sunt jucării ce-i ofer sâmbăta la
desert. Dar voi putea să le mai scriu când mă roade certitudinea că cei
tineri vor avea de clădit o lume cu totul alta decât a fost a noastră?
Sunt foarte obosită sufleteşte. Au izbutit să mă sece şi pe mine. Poate
doar temporar. E drept că n-am nici o distracţie, nici un stimulent şi
trăiesc într-un anturaj din care nu mai agonisesc forţe noi. Toţi epuizaţi,
mulţi insuficienţi.
Dragule, trimite-mi pe Marietta. Atâta. A.
Am citit Feuillets d’automne a lui A. Gide. Carte frumoasă prin
limpezime, nobleţe, varietate. Dar e carte de om obosit. Sunt încă
accente superbe ca: Oh, n’être jamais que quelque part! N’être jamais
que quelqu’un!” (Printemps)41*, dar totul sună ca din depărtare, foi care
cad în jurul unui arbore impozant. Mă cuprinde o nespusă melancolie ca
şi în faţa unor pagini din Goethe septuagenarul.
Dragul meu, am nevoie de o mare bucurie. Mare, deşteptătoare,
învelitoare! Şi mă tem că nu-mi va mai veni niciodată. Oare credinţa
mea e factice, sau numai voit construită? Nu cred, de vreme ce am
elanuri de dragoste puternice către Dumnezeu şi simt Providenţa şi
ocrotirea Sfintei Fecioare şi prezenţa Mântuitorului. Cred că disociez
prea tare pe aici de dincolo şi, cum trăiesc aici, îmi trebuie lucruri à la
mode terrestre42*. Când stau să le detaliez, nu mă opresc la nici una, nici
bani, nici vază, nici lux, constat că sunt detaşată de tot, numai că nu am
curajul să renunţ până şi la posibilitatea de a mă mai bucura! Nu mai
trăiesc fiindcă nu mai ştiu să mor, cum muream odinioară, cu patimă. În
fiecare decepţie, în fiecare indignare!

26 septembrie

Dragule, a sosit Marietta de o săptămână. N-am scris fiindcă m-am

încurcat în emoţii, tensiune, vizite, pierdere de vreme. Mi se pare, de
când s-a întors, că văd lumea cu alţi ochi, trăiesc normal. A slăbit şi s-a
stins puţin, dar cu zi ce trece îi revine umorul şi vechea natură. Încă o
dată constat că nimic nu schimbă natura omului! Credeam că greutăţile
întâmpinate vor fi tămăduit-o de unele prejudecăţi perimate. Aş! Nu
admite decât ciorapi nylon, pudră bună etc. Ciorapii ce i-am oferit ieri,
din cei ce purtăm şi eu, şi toate prietenele mele, i-a primit după oarecare
ezitare şi ca să nu mă jignească. Ce să facem? Aşa suntem toţi. Mă întreb
dacă pe mine m-au schimbat toate experienţele – da de unde! Văd
limpede, judec la rece şi dau înainte în a fi o poire. Şi popoarele fac la
fel. Acheson a cerut scuze. Aşa se cuvenea după stilul european, dar când
adversarul trage în tine cu toroipanul fără ruşine, tu să faci pe
gentlemanul? Desigur, aşa se cuvine după Pravila creştinească şi cea
cavalerească. Şi în fond, el are dreptate: nimic nu poate relativa un
principiu fundamental moral, numai aşa se menţine cultura şi cu ea
omenia.
Trăiesc într-o continuă aşteptare. Toţi spun că liberarea nu poate veni
decât mai târziu. Eu cred într-o împăcare pe cale paşnică. Aşa o simt de
mult, poate n-o fi decât dorinţa mea de om blajin! Aş vrea să se petreacă
trecerea în omenie şi înţelegere şi blândeţe.
Dar, oare, va fi posibil? Uneori mă trezesc cu o bucurie în mine, cu
putere şi elan, cred că se naşte în mine ori de câte ori pot să mă rog
intens deşi atât de scurt. N-am suflu în rugăciune şi de o bucată de vreme
mă atrage teribil viaţa pământească. Mă simt de 25 de ani, capabilă de o
mulţime de lucruri, da, chiar de un mare amor. Numai că nu mi-l pot
închipui pe partener decât tot cu chipul tău. Surâzi şi mă tachinezi şi mă
asiguri că vom începe lupta da capo. Ei bine! Primesc. Acum am în mine
şi o pasiune maternă. Ia seama! Cu un copil lângă tine, eşti o femeie
tare! Deşi am avut şi aseară dovada cât de egoişti şi cruzi sunt copiii de
azi, când Ioana Păunescu, a spus mama ei, care o adoră, că s-a îndepărtat
de ea. Aşa, fără cruţare, cu o sinceritate admirabilă, recunosc, dar care
m-a înfiorat. Parcă copiii noştri, Maricica şi Jean Paul, au vreo căldură
pentru părinţii lor? Copilul meu e tandru şi cald, dar mă vede rar, sunt
pentru el un lux spiritual şi mă ostenesc să stârpesc orice urmă de
pretenţie părintească, chiar spirituală. Îndată ce aş încerca să insist
asupra unui sfat, ştiu bine că ar fugi, s-ar îndepărta. Oare am avut şi noi
nevoia asta de independenţă totală? A sosit Lala. Te las, a ta, A.

8 octombrie, seara
Dragul meu, acum 10 ani treceam prin groaza de a te fi pierdut. La ora
asta te ţineam de mână, ţi-o încălzeam, iar tu surâdeai ironic, frumos şi
tânăr şi parcă din înălţimea biruinţei. Când îmi amintesc sfâşierea şi
disperarea de atunci, mulţumesc lui Dumnezeu că este în urma mea, că
am trecut dincolo de ea! Nu mai vreau să mă gândesc la acele ceasuri
îngrozitoare, nici la deznădejdea despărţirii. Acum noi doi suntem uniţi
pe vecie. Ne-am cununat în ziua înmormântării şi pentru „dincolo”.
Acum suntem un vechi menaj, tu acolo, eu aici şi împreunaţi pe o axă
imuabilă. Ieri mi se părea că eşti lângă mine, şi acum tot aşa. Pe tine nu
te supără că Jean Paul şi Mihaela s-au găsit tocmai azi să primească, să
aibă dans şi zaiafet. Tu înţelegi mult mai multe ca mine. Nici pe mine nu
mă „supără”, dar mă melancolizează adânc. E evident că aceşti copii nu
au picătură de delicateţe a inimii. Părinţii lor sunt lipsiţi de esenţial şi ei
nu pregetă să cheltuiască mii de lei, dar nu le oferă măcar una! Îmi vine
în minte cuvântul de „monstruos”, dar nu e just. Nu e cruzime în această
generaţie, e o impotenţă a inimii. Tant pis! Trandafirii roşii pe care ţi i-a
adus Grig ieri parfumează camera. Zâmbeşti mucalit: „Ţie ţi i-a adus!”.
Nu, dragul meu. Nouă. Căci nimeni nu ne mai poate despărţi o clipă. Azi,
la biserică, ne vedeam împreună şi cu „copilul nostru” între noi. Căci şi
tu îl iubeşti. Ştiu. Are asemănări multe cu tine. Ce mare mângâiere e un
copil tandru şi ataşat. Îţi mulţumesc pentru el. Aseară l-a sărutat şi pe
Nellu cu nespusă dragoste. Cred că se bucură să poarte căciula ta
frumoasă şi sunt sigură că şi tu te bucuri s-o vezi pe capul lui. Quel chic
type, ce jeune homme!43* E reuşit şi merită să ajungă mare doctor,
fiindcă e un om cu suflet. Bravo băiat! Vizita Marianei Murnu azi-
dimineaţă mi-a mers la suflet. Iată un om întreg, de aceea nu uită
legăturile inimii şi ştie să fie recunoscătoare. Venim amândouă marţi la
tine, ea ne va citi versurile ei. Vom fi toţi trei împreună, ca altădată, când
o încurajai şi o pregăteai pentru viaţă. Şi telefonul Leliei mi-a mers la
suflet. Mă mir că Zoe n-a dat semn de viaţă.
 Dragul meu, aibi grijă de bieţii tăi colegi din închisoare. Cum
vorbeam cu Tudor Vianu acum o oră, tu, dacă trăiai printre noi, mă tem
că împărtăşeai soarta lor. Ce? Iacă aşa. Îmi e teribil de dor de tine.
Viorica râde lângă tine, am impresia că sunteţi împreună şi cu Colea şi
Mircea. Buby şi Nicuşor se înfig şi ei pe lângă voi. Maica surâde
amuzată. Dragii mei toţi! Vă iubesc. Ţi-aş scrie mereu multe, dar te
înţelegi cu cei cu minte din ochi şi fără de cuvinte! Îmi pare rău că
Aurora are reticenţe faţă de Sorina. Dar mai am un sentiment curios:
oare Nellu e îndrăgostit? Cela crevait les yeux.44* Ei sunt mai calmi.
Nicu era ieri seară foarte binedispus şi mi-a făcut plăcere că se mişcă iar
nădejdea în el. Doctorul Cosăcescu vorbea de fată, cu entuziasm de
dascăl, notă splendidă pentru ea. Aş vrea să fie un menaj frumos, nu
numai bun. Îmi e drag Nellu, îl simt foarte, foarte aproape de noi, chiar
dacă nu o manifestă. E de calitate extra. Dragul meu, te las. Mă cam
enervează muzica de dans, mă răscoleşte şi mă întristează. Îmi vine să
plec la Valérie. Te iubesc, nu mă lăsa. Vino în vis, te rog. A ta, A.

16 octombrie

Dragoste, ieri a fost nunta lui Nellu, la ora 4, p.m. Simplă, frumoasă,
slujba. Atmosfera însă de opresiune. Eram puţini de-ai noştri, mult
tineret incolor, lipsa totală de aer festiv în asistenţă. Care din voi aţi fi
revenit v-aţi fi mirat de genul „sport”, de lipsa de pălării la fetele tinere
mai ales, de stilul débraillé45* în genere şi aţi fi dedus ce sărăcie bântuie
printre noi, dar şi ce neconsiderare faţă de un act solemn ca o cununie
religioasă. Nellu era superb, impresionant. Sorina împietrită. Îmi pare
rău că a dat impresia că e urâtă, pe când aseară, acasă, era foarte, foarte
drăguţă şi elegantă în rochia de moire alb. În Biserică era absolut
schimbată şi cei care nu o mai văzuseră au fost frapaţi neplăcut. Dar
astea n-au importanţă, să fie ei fericiţi. Aurora era vizibil agasată seara,
obosită. Nicu, înduioşat şi detaşat. O atmosferă de tensiune. Seara, foarte
simpatic, foarte intim. Mi-am amintit cu Petre şi Vatzica de nunta
noastră şi altele din familie! Vremuri trecute. Nu pot spune că
seriozitatea de azi îmi displace. Dimpotrivă. Chiar sobrietatea la care
suntem siliţi azi e foarte bună şi maturizează un neam. Ce mă indispune
e „debraillajul”. Poţi fi demodat, poţi fi şi cârpit, dar să-ţi fie sufletul ca
în sărbătoare. Dar ce ştiu eu ce e în sufletul acestui tineret obosit de
muncă şi de griji?! Mi-a plăcut că şi Nellu şi Sorina erau pătrunşi de
gravitatea actului lor. De s-ar învoi cu Aurora. Ea e foarte bine
intenţionată, dar o simt întinsă ca o coardă. Aseară evoca amintiri din
Italia cu Nicuşor. Vatzica şi eu ne-am dat seama că o rodea groaznic
lipsa băiatului ei mai mare. O înţeleg. Sunt dureri ce nu se tămăduiesc.
Nicu era calm, blând, amabil, dar ce o fi fost în sufletul lui numai el ştie.
Eu te-am evocat tot timpul. Aveam impresia că ai fi vrut altceva. Dar ce
să vă fac, dacă băieţii Voinescu n-au tras la fete frumoase, în schimb la
fete bine şi solide. Din toată inima doresc ca acest cuplu ce se iubeşte
solid să se epanuiseze46* frumos.
Eu ar fi trebuit să plec la vie, la Fify, azi sau mâine, dar manca la
voce47*, am datorii la casă de 2 200 lei – şi am 100 lei în pungă. Până la
pensie nu mă pot mişca. Voi profita de soare la şosea şi la lacuri, pe cât
voi putea zilele acestea. Poate în ziua de 23 c. pot pleca până la începutul
lui noiembrie.
„Copilul” nostru n-a mai trecut pe aci. Trebuie şi eu, ca şi Aurora şi
alte mame, să aflu ce este detaşarea fiilor de părinţi. Doar că la mine, ca
toate în viaţă, e doar simbolic, pe când la G., la Viorica şi altele e mai
greu de suportat, trebuie să fie o durere aproape fizică. Când stau să mă
gândesc bine la viaţa mea, mă consider o privilegiată. Chiar azi, cu toate
greutăţile materiale, sunt una din puţinele femei care nu fac nici cozi,
nici nu am grija altora. Anul trecut aveam grijă de masa zilnică a lui
Jean Paul şi a Mihaelei, acum am scăpat şi de asta. A fost să trec şi eu à
la vapeur48* prin grijile părinteşti – de aceea, în fond, nu mă necăjesc
adânc de ingratitudinea şi mai ales de lipsa de afecţiune a lui Jean Paul.
Dumnezeu mi-a uşurat multe sarcini, ca şi ţie.
Am fost nişte răsfăţaţi. Pui mic şi drag, îmi e dor de tine şi de zilele
trecute. Am îmbătrânit şi totuşi, ieri, după spusa tuturor, aveam un aer
care îţi plăcea ţie. Pălăria verde şi jacheta de blană ale Floarei îmi stau
bine. J’étais dame à ne pas s’y méprendre. L’âme allégie donne une
transparence au visage le plus fanné. Hier, je suis sûre, tu aimais
m’avoir à ton bras. Il fait beau dehors. Un peu frisquet. J’ai envie de
Bonheur. Je t’aime, mon grand chéri.49*
Marietta era delicioasă ieri; mi s-a spus că de când o ştie lumea n-a
fost mai nostimă. E drept că i s-a spiritualizat faţa şi se simte o vibraţie
de viaţă nouă în ea.

20 octombrie

Dragoste, au reînceput vizitele Oficiului de închiriere şi conflictul lui

Jean Paul cu Jianu este de prost augur. Mă tem să nu fie pricină de
mutări. Eu nu mă voi amesteca, nici nu mă prezint la anchetă. Numai de
nu m-ar solicita una din părţi! Ieri, după-amiază bună, foarte bună, la
Mimy Spandonidi, cu Nina, Liliana, fetiţele. Cu Mimy, nivelul sufletesc
se înalţă de la sine. Şi miercuri, la Alex [Nasta], la fel. E calitatea
oamenilor care cere ţinute diferite. Nici nu mai suport platitudinea.
Veştile politice par a promite o eventuală împăcare. Ori mă iluzionez?
Constat în jurul meu nevoia unei soluţii violente chiar la cei care se
pretind pacifici. Ce inconsecvenţă, ce naivitate sau neştiinţă psihologică
în afişele şi lozincile de azi! Ex.: „Caricatura ca mijloc în lupta pentru
pace”. Cine poate crede că ai dispoziţii să te împaci cu cel pe care-l
caricaturizezi crunt, cu răutate? Sau cine a văzut vreodată o împăciuire
adevărată cu cel care îşi împlântă pumnul cu violenţă în nasul tău? Toate
imaginile „luptei pentru pace” sunt dovada strigătoare a urii şi a
războiului. Să nădăjduim totuşi? Eu cred că sunt şi oameni cinstiţi
printre conducătorii neamurilor şi care ştiu ce dezastru ar însemna un
război.
La Alex m-a interesat atitudinea lui şi a lui Cunescu faţă de problema
religioasă. Ei o privesc încă politic, exterior. Voi încerca să le explic
rostul ei intim, revoluţionar în suflete şi necesitatea de a crede când vrei
să clădeşti ceva, nu numai de a prinde realitatea teoretic, intelectual.
Comunismul e puternic fiindcă este o credinţă. Idealismul a fost slab
fiindcă n-a fost decât o atitudine mintală. Vreau să scriu toate acestea
într-o „scrisoare către fiul meu”.
Fiul meu? E îndrăgostit de Aimée, de medicină, de viaţă, se
emancipează tot mai mult, îi creşte siguranţa de sine şi ia alură adevărat
bărbătească. Mă simt puţin găina pe mal, cu puiul de raţă pe ape.
Raportul de anul trecut, de la mamă spirituală la copil, nu mai e urgent,
nici chiar necesar. Se descurcă singur. De aceea mă şterg tot mai mult în
calea lui, nu vreau să fiu un mentor superfluu, vreau să rămân, la urma
urmelor, un lux în viaţa lui, o sărbătoare. Şi el e pentru mine tot aşa. Va
pieri căldura, aproape vitală, a legăturii noastre sufleteşti, dar nu e voie
să minţim. Pe mine m-a întinerit colosal anul trecut această maternitate
târzie, dar trăită cu fervoare şi cu răspundere. Uneori mă întrebam dacă
nu se furişa în raportul nostru pur spiritual şi o tandreţe de ordin fizic.
De când copilul şi-a găsit limanul în dragoste, nu-mi mai rămâne nici o
urmă de echivoc. Mă întreb, alteori, dacă această „maternitate” mi-ai
trimis-o pentru ca să se ardă în mine toate resturile de viaţă netrăită, de
simţiri neîntrebuinţate, ca să mă purifici total pentru rosturi necunoscute
mie, dar ţie, da. Renunţarea prin care trec conştient şi liber voită îmi
provoacă melancolii acute, conştiinţa „sfârşitului” unei cariere de om. Şi
iarăşi, când ca ieri, discutând cu Mimy despre Goethe şi înflăcărându-ne
amândouă în aşa fel încât Nina a suspinat: „Ce bine îmi face să mai
trăiesc în preajma unor asemenea preocupări”, am simţit ca o nădejde
nouă în mine şi conştiinţa unei misiuni noi. Am spus lui Mimy, care
asculta sceptică: mai avem ceva de făcut pe lume! Trebuie să păstrăm
credinţa în valorile superioare de cultură şi să facem atmosfera de
cultură pentru cei tineri care nu mai au timp să cugete şi să reflecteze. E
drept, noi n-am făcut decât asta toată viaţa, trebuie acum să facem din
cultura noastră o faptă vie.
Pui mic, te las. Te iubesc, e soare, sper, adică tot mai mă proiectez pe
un viitor. E scurt, e problematic, dar elanul meu e adevărat.
Te iubesc. A. a ta.

Boldeşti, 25 octombrie

Dragule, iată-mă iar aici, îmi vine a scrie: „la loc de odihnă”, dar sună
cam funebru. Deci prefer să scriu: în linişte, armonie şi prietenie. Păcat
că…

26 octombrie

Dragule, nu mai ştiu ce regretam ieri seară. Presupun că s-a stricat

vremea. Acum, 10 dimineaţa, se luminează. Soarele parcă ar birui norii.
Perdeaua de nori s-a rărit, parcă ar apare câte o fâşie albastră. E toamnă,
frunzele galbene predomină în podoaba pomilor. Ieri, din tren, era o
frumuseţe când treceam pe lângă păduri. De la verdele matur şi
întunecat, prin roşul de sânge închegat şi rubiniu, până la galbenul de
chihlimbar şi de aur mat, o paletă bogată, vie, inepuizabilă! Bravo,
Soare! A biruit! Vertiginos fug norii, e călduţ, stau cu geamul deschis,
sunt mai aproape aşa şi de pomii care sunt încă plini de frunziş, ca
oamenii cărunţi dar cu păr bogat.
Vrăbiile se joacă, se bat voioase. De la rafinărie se aud motoarele şi
gâfâitul parcă al unei locomotive. E calm şi frumos. Nu ştiu de ce trebuie
să mă tot gândesc la „dincolo”. Oare voi trece şi eu la voi? De când mi-a
căzut portretul din perete mă gândesc că e poate un semn, deşi aţa cu
care ţinea de cui pare a se fi uzat şi s-a rupt. À la grâce de Dieu! Doar în
mâinile lui suntem. E comoditate acest abandon? Se poate. Dar la ce bun
să mă chinuiesc, de vreme ce asemenea probleme nu sunt de rezolvat.
Toată noaptea i-am visat pe Gide şi pe Mme van Rysselberghe. Veniseră
la mine. Oare se gândesc intens la noi? Apoi, un vis clar, minunat: o
culme de deal, sub un cer albastru adânc, pommelé de nuages par ci par
là50*, şi un singur crin imens, cu vreo cinci flori mari, legănându-se în
adieri. Era splendid. Îl am în faţa ochilor şi mă aud spunând: Le lys dans
la Vallée8 şi gândindu-mă la Mme van Rysselberghe. Oare i se întâmplă
ei ceva? Cum aş dori să-i mai revăd o dată! Fără ei, Franţa parcă n-ar
mai fi pentru mine ceea ce este. Dar îmbătrânim cu toţii. Mă uit la noi
toţi din jurul meu, ca şi la mine, toţi avem feţe îmbătrânite; eu, încaltea,
m-am schimonosit rău de tot, dar toţi avem încă energie, mişcări tinere
şi poftă să mai trăim.
Iar s-a ascuns soarele! Se mohorăşte lumea. Pui mic, tu ştii ce se
petrece în mine şi mă înţelegi. Versurile lui Rupert Brooke sunt
încântătoare. Unele, impresionante, cele de dragoste mai slabe.
Frumoase, dar se simte un scepticism care dovedeşte sau că dragostea a
fost de suprafaţă, sau că îl atrage în lume altceva. Imaginea morţii îl
obseda. A murit la 28 de ani, în Grecia, în armata engleză în 1915. E ca o
presimţire în tot ce scrie. Mary and Gabriel splendidă, ca şi sonetele de
la începutul volumului. Zvonuri din o lume umanizată – un chip de om
aproape uitat de noi. Vorba lui Brux, marţi seara, când ne luam ziua bună
– o lume întreagă civilizată, calmă, coaptă.
Acum mă duc la Biserică, e Sf. Dumitru. Mă bucur să mă întâlnesc şi
cu oamenii noştri simpli şi cu datinile noastre. Adâncă omenie în noi,
doar vecinătăţi triste.
În trenul cel mic, ieri, transilvăneanca, un specimen frumos de
românism. Simplă, deşteaptă, cuviincioasă, cu judecată dreaptă şi vie,
femeie de meseriaş, dar atât de la locul ei încât mi-a fost drag să stau cu
ea de vorbă şi parcă o cunoşteam de când lumea. Ochi ca stelele, femeie
îmbătrânită de muncă, dar cu o graţie tinerească încântătoare. Astfel de
exemplare dau curaj şi nădejde în viitor. Dragoste, te las, mă duc la
Biserică. A. a ta.
Îmi e dor de fete, îmi e grijă de Marietta. Îmi pare rău că n-am sărutat
pe Jean Paul la plecare, dar mă tem uneori de ieşirile lui. Am acum
remuşcări.

27 octombrie

Dragule, azi am fost bolnavă, o intoxicaţie cu struguri (sulfatul de

cupru). Noapte foarte proastă. Zi de post total – mă simt mai bine.
Vreme ideală, cald ca la începutul toamnei. Cer senin, frunze aurii, fum
de la sonde încârlionţând zarea. Un calm binefăcător, dar de la an la an
mai trist. Oare e din pricina atmosferei generale sau din pricina vârstei
noastre? Ce dreptate are Goethe când vorbeşte de „renunţare”. Sunt stări
şi aspiraţii la care trebuie să renunţi de bunăvoie. Chiar rolul nostru în
viitor nu poate să mai fie activ. E curios! Până astă-vară eu tot credeam
într-o misiune a mea în viitor. Acum parcă m-aş tot ţine la o parte. Simt
că nu mai pot lua parte „cu pasiune” ca mai ieri, nici la discuţii măcar!
Când văd intransigenţa celor mai tineri, nu o mai combat, ca altădată; le
spun ce gândesc dar nu mă mai lupt cu ei. E zadarnic. Simţământul
zădărniciei e tot mai intens în mine. Cu renunţarea totală nu mai am nici
un rost în viaţă. Ori scoboară tot nivelul vieţii în jurul meu? Când mă
solicită cineva, găsesc energie în mine de a ajuta pe cei mai deprimaţi
decât mine; dar spontan nu mai am elanuri. Dragoste, aibi grijă de mine.
Nu mă lăsa în marasm. Te iubesc A. a ta.

Boldeşti, 31 octombrie

Pui mic, e o vreme îngrozitoare. Un vânt furios, ploaie, frig. Aş pleca

acasă, dar Fify insistă să stau. Sunt prea gentilă pentru a refuza.
Sâmbătă seara, criză foarte urâtă de anghină. Duminică, toată ziua în
pat. Au fost bune odihna, calmul, ziua ideală de toamnă… cu soare cald,
cu cer senin şi păsărele ce intrau în cameră. Acum, după două zile, iarnă
în plin. Vreme capricioasă ca şi temperamentul nostru. Îmi e foarte dor
de ai mei, de fete în special. Tot timpul am la temelia sufletului o grijă.
Citit cartea lui Pierre Rousseau: L’histoire de l’atome, cu încântare.
Descoperirile oamenilor de ştiinţă, prin strictă colaborare şi interes pur
ştiinţific – o lecţie grandioasă pentru ţinuta oamenilor în viitor. Urmările
bombei atomice, îngrozitoare, are dreptate Trumann să ezite. Mai bine
mai suferim toţi până se vor înţelege paşnic. Îmi e foarte frig. Mă duc
jos la căldură, aici, la mine, cameră splendidă dar nu se face destul de
cald. Îmi e dor şi de Puiu, mi-a intrat în suflet. Aş vrea să-mi fie copilul
meu cu adevărat. Simt nevoia de afecţiune caldă. Mi se dă, dar ce
rămâne de la alţii, nu sunt nimănui indispensabilă. Nici soţie, nici mamă.
Singură. Mă iubesc surorile şi mă iubesc prietenii, dar nu lipsesc total
nimănui. Soartă ce mi-a fost prevestită din tinereţe. Îmi amintesc cum
mi-a dat-o în cărţi, la 17 ani, ţaţa Frosa Săvoiu. „Vei iubi mai mult decât
vei fi iubită şi vei fi singură, întotdeauna.” Dacă aşa e soarta, n-am ce
regreta, trebuie să fie un sens în asta. Dar îmi e dor de bucurie şi de
dragoste necondiţionată. Nu rămâne decât s-o dau eu, fără a mă întreba
dacă mi se răspunde sau nu. Dragoste, pe tine te iubesc. A. a ta.

Boldeşti, 3 noiembrie

Pui mic şi drag, sunt încă în pat, aştept rândul la baie. E frig, mohorât.
Imposibil să mă plimb. Ar fi mai cuminte să plec acasă, dar Fify ţine să
mai stau. Altfel, o linişte binefăcătoare. Trăiesc aproape inactivă. Cam
vegetez. Citesc, dar nu scriu. Mă simt secătuită. Probabil că dezamăgirea
de a vedea că nimic nu se schimbă îmi ia puterea de nădejde. Şi totuşi se
întâmplă multe. Moartea lui G.B. Shaw m-a întristat. A fost unul din cei
cu care „am înaintat”. Dispariţia unui asemenea om se resimte în
omenire, deşi acum vocea ei nu prea este ascultată. Dar îi încuraja pe cei
de treabă. Niciodată nu mi-a fost mai teamă pentru A. Gide ca acum.
Când mă gândesc la el şi la Mme van Rysselberghe simt în mine o
panică. Doamne, mai ţine-i! Aş vrea să-i mai revăd şi să le spun cât le
datorez şi că îi iubesc. Am impresia că glasurile cele mai ascultate până
acum câţiva ani au fost uitate, oamenii cei mai de seamă sunt puşi la o
parte fiindcă s-a ridicat un glas sălbatic, anonim. Parcă sunt urletul şi
vuietul uraganului în care toate celelalte sunete dispar. Ce poate o
simfonie de Beethoven în mijlocul urletelor de crivăţ? Groaznică vreme
trăim, Doamne! Mă cheamă la baie. Te iubesc. A. a ta.

Boldeşti, 7 noiembrie

Pui mic, mâine, cu voia lui Dumnezeu, sunt acasă. Îmi e dor de cuibul
meu, deşi e atât de îngust. Mă simt foarte bine aici, mi-a revenit pofta de
lucru. Păcat că afumă soba şi nu pot sta mai mult singură la mine, ca să
lucrez. Jos pot maximum citi. Dacă aş putea să-mi organizez viaţa mai
bine! Să nu fiu cotropită toată ziua! Şi spaţiul de ar fi mai mare! Dar, cu
voia lui Dumnezeu, se vor aranja toate. Veştile la radio sunt palpitante,
am impresia că fierbe ceva important. De ce erai supărat în vis? Mă
budai. Oare te-am jignit cu ceva? Tu ştii că tot ce fac e controlat şi nu-mi
permit nimic necuviincios. Mi-ar trebui şi mie „o jucărie” cum îţi făceai
tu, dar ştiu că nu se poate. Am avut zilele acestea sentimentul absolutei
neputinţe în toate. Nici chiar viitorul nu mă mai cheamă. Sentimentul
sfârşitului total. Dar, pe urmă, îmi imaginam Parisul, mă vedeam iar pe
acolo, şi iar pe catedră, şi înviam. Cum va vrea Dumnezeu. Apropierea
de Natură e un balsam lenifiant51*. Dar nu m-am săturat de orizont
pentru că a plouat nouă zile în şir. Voi încerca plimbări la Şosea, cu
Marietta. Am groază de „umorile” proaste, de nervii, recte „dracii”,
celor din jurul meu. Te las, mă duc să pun pateurile la cuptor. Iubeşte-
mă, şi eu te iubesc. A. a ta.

13 noiembrie

Pui mic şi drag, azi e luni, am început de dimineaţă cu angarale, dar sunt
hotărâtă să rabd şi să tac. Azi e ziua de moarte a mamei – 40 de ani de
când a plecat şi ea. De s-ar odihni! Dar mă tem că tot timpul veghează în
jurul nostru şi că din partea asta nu prea are mare bucurie! Draga de ea.
O văd, o aud, aş vrea s-o simt lângă mine. Sunteţi voi lângă noi sau e
doar o iluzie a noastră şi o nevoie de mângâiere? Îmi e atât de dor de voi
toţi! E frumos afară, soare şi cald, cer albastru. Îmi vine să mă duc să mă
plimb şi să stau cu voi de vorbă. Am renunţat la toate şi ieri am avut
răspunsul că jertfa mi-a fost primită. La toate afecţiunile intense care mă
preocupau fiindcă simţeam că contez, că sunt iramplasabilă52*. Am
văzut aseară că nu contez mai mult ca alţii. On ne m’aime pas pour moi,
mais chacun m’aime pour soi. C’est naturel d’ailleurs. Je suis un
évéilleur, ou plutôt je l’étais, une source d’énergie, mais probablement
point inépuisable. Et l’on n’a pas le droit de recevoir qu’autant que l’on
a donné.53*
Azi vreau cu orice preţ să-i scriu lui A. Gide fiindcă la 22 e ziua lui. Şi
el trebuie să se simtă pus la o parte şi nu i-o fi uşor, la 81 de ani. Îi citesc
Si le grain ne meurt, îi aud glasul. E realmente epocală această
mărturisire prin faptul chiar că îndrăzneşte întreaga mărturisire. Ce
freamăt, ce vibraţie în toate momentele. Unul din marile mele doruri e
să-i mai întâlnesc pe G. şi pe prietenii de la Pontigny. Cum se desenează
evenimentele, nu sunt şanse multe să mai ies vreodată din ţară. E posibil
să ne scoată şi din Bucureşti. Mă aştept la absolut tot. On est bien
éprouvé après tout. Pourquoi? Mais je ne peux, ni me révolter ni me
plaindre.54* Aushalten!55* Rabdă şi taci. Aş vrea să fiu sinceră scriind: şi
nădăjduieşte, dar azi nu pot să scriu sincer. Dragoste, tu şi mama vedeţi
cât gol e azi în mine. Sunt umilită de viaţa mea irosită fără rost. Sunt
umilită că sunt o bătrână cu suflet tânăr, care trebuie să se ascundă şi-i
fără nici un rost adevărat pe lume. A. a ta.

19 noiembrie

Dragule, am trecut zile de dezgust şi de revoltă. Dezgust de egoismul

feroce al celor pentru care am avut toate sentimentele şi revoltă de tot ce
văd în jurul meu. M-am certat cu Dumnezeu, adică l-am acuzat de
nedreptate sau, cel puţin, de totală indiferenţă faţă de ce se petrece
printre făpturile lui. M-am recules. Fac mea culpa. Dumnezeu nu are
voie să se amestece printre oameni care sunt liberi. N-are voie, cuvântul
e paradoxal. Dar nu cred că e cuvânt omenesc care să îndrăznească să
exprime starea divină. Suntem caraghioşi cu pretenţiile noastre. Dar
„Celălalt” se amestecă, e cert că sunt puteri rele la lucru. Atunci cum?
Suntem lăsaţi pradă lui? Nu cred. Încercarea de „a fi” constă în lupta
liberă contra Răului. Izbuteşti, eşti; nu izbuteşti, te laşi târât de
„reacţiune” în loc să faci „acţiunea” liberă. Nu eşti, adică te pierzi în
determinism. Dar Providenţa să fie cu totul nepăsătoare? Nu cred.
Cristos a spus că ne iubeşte, adică ne absoarbe în Sine. Şi probabil că
puseul din noi spre Libertate şi Bine e această Dragoste care ne cheamă.
Ar trebui să fie mai tare, şi totuşi în majoritatea cazurilor sucombăm.
Puterea întunericului, adică inconştienţa, e mai tare. Energia atomică
liberată m-a lămurit asupra omului mai mult ca toate cărţile de morală.
Dezagregarea atomului de uraniu şi degajarea imensei forţe din el e un
caz de „liberare” din inerţia şi negura materiei. Degajarea Spiritului,
adică a Energiei creatoare din echilibrul efemer al materiei trupeşti şi al
focului biologic, ăsta e rostul vieţii noastre umane. O fi vorba de o
singură naştere sau de mai multe? Nu importă. Înclin să cred că nu se
poate desăvârşi această degajare decât în vieţi succesive du train dont
nous vivons56*. Detaşarea pe care o tot cere Creştinul asta este. Pentru ce
această întrupare şi decădere? Asta nu înţeleg şi nici nu mă chinuiesc să
aflu pentru că ştiu bine că e dincolo de comprehensiunea mea. Că, poate,
voi trăi vreodată iluminarea explicativă nu e exclus, dar acesta e „harul”,
nu depinde de noi, de efortul nostru. Ieri nu m-am împărtăşit pentru că
nu am simţit autentic nevoia. M-a exasperat şi apelul lui Flo – trist,
obosit, pornit din obligaţie morală, tradiţională, nicidecum din nevoie
sufletească! Mă exasperează forma asta de credinţă. Am făcut poate un
păcat faţă de ea, în loc s-o susţin, am speriat-o cu răzvrătirea mea. Dar
trebuie puţin zgâlţâiţi oamenii. Nu se mai poate să rămâie credinţa
creştină în stadiul ăsta superficial, formalist, care te dispensează de
„schimbarea autentică”. Ieri am conversat cu Mântuitorul în momentul
când se împărtăşeau alţii. Nu am regretat că n-am fost printre ei. Îl
iubesc pe Mântuitorul, ştiu că e în mine şi eu în El. Ne iubim şi ne
înţelegem. Aş vrea să mă împărtăşesc la ziua ta, dragule, la Sf. Stelian.
Amarurile intime, decepţiile de care nu sunt cruţată de-o bucată de
vreme trebuie să fie analoage neutronilor ce bombardează atomul de
uraniu pentru a-l dezagrega, adică a libera energia lui, aş zice, Viaţa lui.
Spiritul nu poate fi decât energie cu totul liberă şi creatoare. Dar bomba
atomică e o aplicaţie distrugătoare. Oare liberarea spiritului poate fi
distrugătoare? Lucrarea lui poate fi dăunătoare? Desigur că da, privită
din punctul de vedere al materiei, desigur că spiritul dărâmă materia şi
toate suprastructurile ei. Poate de aceea Cristos nu ne-a făgăduit nici
fericire pământească, nici putere trupească sau economică. Doar „cei
blânzi” moştenesc pământul, adică scapă din sfărâmare, pentru că ei sunt
deja liberaţi, aproape liberaţi. Toate disperările noastre, chiar aceea
împotriva minciunii şi a cruzimii ipocrite, nu-l pot mişca pe cel care
vrea să ne mântuiască fiindcă pentru El aceştia sunt neutronii care ne
bombardează pentru a ne libera esenţa liberă din noi. De aceea e stupid
să ne revoltăm, ba chiar să ne opunem Monstruoasei presiuni. Dar
atunci, să încrucişăm braţele? Să-i lăsăm să ne calce în picioare, să
lăsăm să se instaleze regnul Celuilalt? Nu. Socot că rezistenţa sigură
eficace e să ajungi să-i iubeşti. Dar asta nu e uman posibil! Ştiu. Măcar
să nu îi urăşti. De aceea metoda Bisericii de „a lăsa în plata Domnului”
pe vinovat e cea bună pentru cel ce suferă, îl scapă de rancuna care-l
otrăveşte. Cât despre „pedeapsa” lui Dumnezeu – să mă ierte – dar nu
cred că El stă cu gârbaciul să tragă în vinovaţi. Poate că scapă foarte
mulţi neatinşi. Plata e doar consecinţa ineluctabilă a faptei. De aceea şi
fapte bune care sunt prost răsplătite, pentru că s-au adresat greşit unor
oameni pe care nu i-ai cunoscut. Ingratitudinea nu e numai vina celui
ingrat dar şi a celui care a făcut bine şi care a crezut că are în faţă pe un
tip A., când acela era tip X. Asta nu înseamnă că nu trebuie să faci bine.
Să dai înainte, fără speranţa că ţi se va recunoaşte decât în măsura în
care ai recunoscut tu, cu adevărat, pe celălalt. Ingratul poate chiar să fie
supărat pe tine că l-ai ignorat pe el, că l-ai confundat cu altă speţă de om.
A fi prost răsplătit pentru bunătatea ta nu mi se pare o nedreptate a lui
Dumnezeu, cum, prosteşte, gândim. E consecinţa prostiei, poate chiar a
egoismului nostru, noi, care în loc să-l vedem pe Celălalt, l-am
înveşmântat în iluziile noastre. Dar atunci ce facem cu „Bunătatea”,
adică cu creditul ce trebuie acordat şi celui mai păcătos, pentru a-i da o
şansă de a se face mai bun? Ei bine, nu este altă ieşire decât a continua
să faci credit, dar conştient de gradul de păcătoşenie al omului. Lasă-l în
plata Domnului şi tu dă înainte. Fiindcă propria ta mântuire-liberare e
legată de a lui. Nici el nu poate fără noi, nici noi fără el. E o legătură
organică între noi toţi în Univers. Eul meu se răzvrăteşte la gândul ăsta,
dar e caraghios. Pentru că, atunci când e lucid, ştie bine că hotarele lui
nu sunt în trupul meu, ci foarte, foarte departe, în Univers. Sunt tentată
adeseori să mă izolez; foarte deseori mă cuprinde un dispreţ de toţi şi de
pustia mea. Trebuie combătută această stare. Lipsă de caritat, – adică de
putere creatoare. În asemenea clipe, aşa-zisa superioritate în care mă
socot nu e decât oboseala puterii creatoare din mine. Nici un moment nu
mai vreau să mă supun prescripţiei morale, comandamentului străin şi să
mă supun lui orbeşte. Dar înţeleg sensul comandamentului şi nu pot să
nu-l accept. Un pas înainte spre libertate, adică spre mântuirea spiritului.
Nu morală! Nu morală conformistă, care e doar dresură. Creaţie de stări
omeneşti tot mai clare, asta mi-e chemarea mea de om. Să faci morală,
nu să i te supui. E în mine acum un gust curios care seamănă a orgoliu. E
„Celălalt” care triumfă sub masca înţelegerii? S-ar putea. E şi un imbold
de a mă îndepărta de oameni, care e semn că nu iubesc ci sunt răzvrătită.
Voi încerca să mă rog. Ajută-mă, dragule. Tu ştii că sufăr. A. a ta.

27 noiembrie
Dragoste mică, ieri a fost Sf. Stelian. M-am împărtăşit. Ţi-am oferit ţie
acest Banchet şi, desigur, de aceea, nu am resimţit, ca altădată,
îndestularea, bucuria, exaltarea şi m-am bucurat de asta ca de un semn că
hrana ce ţi-am oferit a fost consumată de tine. La cimitir a fost frumos,
conversaţia noastră nu a fost imaginară, sunt convinsă că-mi răspundeai
fiindcă m-am întors liniştită, ca după o întâlnire cu tine.
Seara, la Aura şi Miron [Suru]. Dar după-amiază am avut surprize
înduioşătoare. Christina Gheorghe are gesturi de o rară delicateţe.
Garoafele pentru tine, aduse discret, fără a se opri la mine. Asemeni,
vizita Gratzielei, intenţia Aurorei şi a Zoei de a veni, telefonul Leliei
Sachelarie ca şi al Marioarei Nasta, tot semne de dragoste, nu doar
pentru mine dar şi pentru tine. După 10 ani! Ai ştiut să te faci iubit. Şi
aseară, la familia Sura, ai fost continuu cu noi. Toată conversaţia, în
jurul nostru şi al spiritului. De Mariana şi Ion Murnu nu mă mir, dar am
constatat uimită preocupările filozofice şi foarte spiritualiste ale lui
Miron. Am avut şi un avant-goût57* al elitelor de mâine. Ce deosebire de
întrunirile pur intelectualiste de altădată! Cultura evoluează spre spirit.

5 decembrie

Dragoste, multe au trecut iar; nici nu ţi-am scris, nici în mine nu le-am
„digerat” cum se cuvine, trăiesc groaznic în afară, simt cum stagnez pe
dinăuntru, cum nu mai cresc. Şi totuşi ce bucurie imensă în mine
duminică dimineaţa, după ce am ieşit de la vot! De ce? Doar
recunoscusem mascarada actualului! Dar poate actul de supunere însuşi
mă liberase din tensiunea morală? Sau lunga conversaţie cu cei doi
comunişti (o fostă elevă de-a mea) în care am simţit că convingerile lor
sunt cinstite iar ei au înţeles de la mine că greşesc să urască pe adversari
m-a descărcat de alte tensiuni? Fericirea, bucuria la slujbă, dragostea
către Dumnezeu, mulţumirea pentru tot ce mi-a dat. Şi după-masă
sărbătorirea celor 60 ani ai lui Marius [Nasta]. Atmosfera caldă, de
dragoste, fără încordări. Bucuria tuturor din jurul lui, doctorii tineri
cultivaţi, munciţi de întrebări care le depăşesc intenţiile pur ştiinţifice –
şi Mihai9 ca un om viitor: pur, nobil, frumos, bogat în suflet. Marius în
plinătate. Având în el bucuria omului care şi-a făcut în toate datoria, cu
dragoste, cu elan. Părea tânăr şi plin de puteri noi. Ca pregătit să plece
spre o nouă ascensiune.
În schimb eu? Trăiesc la oameni din trecutul meu. Nimic nu justifică
respectul şi admiraţia lor în prezentul meu. Mă mulţumesc în
mediocritatea cea mai meschină. Wer in kleinlichen Verhältnissen
lebt58*, spune Goethe, nu mai poate avea nici cugetul înalt. Aş putea, dar
mi-e lene. Ştiu că nu mai pot da în afară ce am dat şi aş mai fi putut
scoate din mine dacă mi se lăsa orizontul deschis. Dar de ce mă lenevesc
pe dinăuntru? Poate că dacă a permis Dumnezeu să fiu pusă la o parte, a
fost tocmai pentru a clădi intim! Nici nu mai am gust, poate nici putere
pentru eforturi lăuntrice. Las tot să treacă peste mine. Acceptarea e din
cele comode, nu din smerenie. Când mă scrutez, constat că ori de câte ori
mă smeresc este din oboseală şi chiar dacă gândesc, aşa vrea Dumnezeu,
ştie el ce face, se strecoară alături, pe furiş, simţământul sclavului supus
dar dezgustat şi răzvrătit, în fond. De ce să vrea El aşa ceva? De ce nu ne
ajută să ne salvăm libertatea – de ce, de ce? Simt că nu mai vreau să-mi
mişc aripile. Dimineţi fericite ca aceea de duminică ar trebui să-mi dea
curaj. Dar îndată ce e ceaţă şi vreme mohorâtă, mă pleoştesc. Influenţa
soarelui asupra mea e sensibilă. Fără el sunt tristă până la anihilarea
vieţii din mine. În fundul meu, un orgoliu neînfrânt, ca în J. Rivière
(jurnalul din captivitate)10. Simt că această trufie răsare din inteligenţă,
inima mea e încă ne-crescută. Sunt bună, lumeşte vorbind, dar nu inima
în mine e creatoare. Sunt aridă ca un pustiu de mulţi ani. „Maternitatea”
faţă de Puiu mi-a făcut bine, mă pusese iar în vibraţie. Dar îndată ce nu
mă mai solicită, eu, de la mine, nu mai dăruiesc, mă strâng ca melcul.
Îmi spun că sunt modestia şi decenţa omului bătrân care nu se înfige, în
realitate e orgoliul şi zgârcenia inimii. Trop de prudence et de
convenance est de la sécheresse.59* Simt că Dumnezeu îmi retrage şi
această bucurie. Je lui en voeux un peu60*, dar n-am nici măcar puterea
să-i cer cu vehemenţă, ca un drept al meu. Şi cu Dumnezeu, ca şi cu
oamenii: orgolioasă. Tu, Stelule, m-ai cunoscut. Nu sunt ce aş fi putut fi,
dacă nu-mi lipsea nu ştiu ce? Poate o reală vitalitate. Gândesc, dar nu
trăiesc. Cum să mă convertesc? N-am curajul să cer o durere mare, nu,
asta nu. Şi ştiu că Dumnezeu mă va cruţa fiindcă ştie bine că aş pierde
beneficiul ei, m-ar chinui zadarnic. Numai o imensă bucurie m-ar scoate
din marasm. Dumnezeu o ştie. Dar nici pe asta nu vrea să mi-o dea prea
uşor. Sunt excedată de inerţia din mine şi totuşi mârâie răzvrătirea. Când
mă gândesc că aş putea muri mâine, încă nu mă părăseşte simţământul
că Dumnezeu n-ar trebui să facă pe tiranul cu noi. Am zile când îl
iubesc, iar altele, ca azi, când îl judec. Şi iar îmi spune raţiunea: „De ce
îi cauţi vină Lui? El ţi-a dat viaţa şi puterea de a te libera în spirit. Ce?
Să se ocupe toată ziua de tine? Nu eşti cum eşti decât în urma faptelor
tale. Tu eşti vinovată de tot ce ţi se întâmplă”. Eşti liberă. De ce n-ai
curajul, ca alţii, să nu fii fidéle à toi même61*, dar, în schimb, să trăieşti
cu folos pentru alţii. Dacă te stingi, este că eşti orgolioasă. Rezistenţa
morală în care te-ai încăpăţânat nu e virtute, e orgoliu şi nevoie de
independenţă. Ce, nu ar fi bine să fii folosită, să lucrezi cu mase mari, să
deştepţi conştiinţa în ele? Fireşte, ar trebui să faci compromisul, să te
smereşti, şi asta nu vrei. E fals să aperi crezul creştin al dragostei. Să-l
propagi realmente, muncind, nu stând la o parte. Dar orgoliul de a nu
părea o lichea mă opreşte de la orice pas cu vremea. Nu e vorba de a
profita material dintr-o colaborare, dar de a-mi face datoria faţă de
Dumnezeu care mi-a dat un talent pe care l-am îngropat de trei ani. Nu
ştiu ce să mai gândesc. Nu ştiu unde mă aflu.
 Aseară: Simfonia lui Haciaturian. Muzică nouă de cea mai mare
inspiraţie. Era un suflu mare, din carne până în spirit. Operă impunătoare
şi înfricoşătoare când măsori puterea cuceritoare din ea cu biata noastră
rezistenţă sufletească. M-am surprins „belferiţă” faţă de fetiţa care m-a
condus până acasă. De ce oare nevoia de „a da” o vorbă, o cugetare, o
lecţie, o îndrumare? Pentru că este tânără? De ce atitudinea asta de
profesie? S-o fi lăsat pe ea să vorbească. Nu. Parcă mi-ar fi cerut să-i
scriu în Stainbuch62*. Sunt caraghioasă. Tot aşa procedez uneori cu
Doctoraşu11. Trebuie să-şi spuie uneori că tare-s plicticoasă. Ca şi ieri cu
nevasta lui Petru Manoliu. Dar ea mi-a răspuns bine. Numai că nu era să
intru pe linia ei de exagerări sentimentale. Totuşi, în loc să-i spun că „va
trece”, era mai bine să mă emoţionez cu ea. Dar era în ea o emoţie
autentică? Nu cred, era încăpăţânarea primei ei suferinţe pe care acum o
cultiva şi la de-alde astea rămân perfect rece. Nu am putut reacţiona
decât cu judecata. M-a izbit, dintru început, afirmaţia ei că are dovezi de
colaborare a lui cu comunismul. Atunci, când minţea? Am avut o mare
decepţie. Îl credeam mai întreg. Atitudinea se explică prin sărăcie, pe un
mediocru l-aş fi felicitat, dar un talent ca al lui, pus în serviciul
adversarului, nu-l face tot atât de vinovat de a propaga ura şi învăţătura
primejdioasă chiar mai mult decât pe un convins? Pentru convinşi am o
mare simpatie. Am simţit duminică o mare bucurie de a vorbi cu ei,
omeneşte, cinstit. Îi plâng, săracii, că se lovesc de atâtea lichele. Dar nu
mai vreau să judec şi să condamn. Mă recuz.
Şi ne iartă, Doamne, greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşalele
greşiţilor noştri! Şi nu ne duce în ispită. Şi ne izbăveşte de cel viclean.
Nu scriu „cel rău”, căci mie mi se înfăţişează şi mă ispiteşte Cel
viclean, cel ce uzează nu de virtute, ci de cugetare. Dragoste, după
această lungă spovedanie, te las. Nu mă părăsi tu. Te iubesc. A. a ta.
8 decembrie

Dragoste, sunt „îmbâcsită”. Aseară vorbind cu Nana Podhorschi, ea mi-a

spus că sunt orgolioasă, luciferică. Avea dreptate. Îmi cerea să mă scobor
din spirit în realitatea simplă, care nu e doar spirit. Are dreptate. Ţi-am
spus-o, de altfel, şi eu în ultima noastră convorbire. Dar ce înseamnă
această vieţuire simplă? E oare singura adevărată? Trebuie să descinzi la
inconştienţă pentru a fi autentic? Oare sinceritatea nu se obţine decât cu
preţul lucidităţii? Mi se pare că acestea sunt zvonuri dintr-o lume
ultrarafinată care s-a secătuit şi care nu are alt remediu decât să se înece
iar în primitivitate. Dar noi, cei de pe aici, nu ne-am ridicat încă atât de
sus, încât să pierdem contactul cu materia sau cu realitatea sensibilă.
Dimpotrivă. Eu una nu sunt desprinsă de cele naturale, proba evidentă:
sunt mahmură când nu e soare, îndată ce străluceşte, se deşteaptă în mine
bucuria şi nădejdea. Zu viel grübelei.63* La Sf. Niculaie, în Biserică,
eram tulburată de nedreptatea şi minciuna triumfătoare. Rar am fost mai
revoltată, mai răzvrătită, m-am certat cu Dumnezeu. Ştiu că sunt
ridicolă. Dar cum să mă amăgesc? Aci scriu totul cum se petrece în
mine. M-a domolit gestul atât de drăguţ al D-lui Jianu care mi-a adus
crizanteme splendide. A simţit că sunt supărată, a auzit, desigur, scena
cu Jean Paul. Nu vreau să mă mai necăjesc cu nimic. E în mine un
dezgust de toate, uneori, de quoi je ne viens plus à bout64*. Îmi este sete
de libertate, de orizont neînchis, de nădejde. Mă sufocă egoismul celor
care trag de mine, deşi ştiu că ar putea să se mai adreseze şi aiurea, dar e
mai comod să nu întâmpini rezistenţă. Nu mai am cămăşi, n-am nimic în
cămară, dar Marietta, deşi o ştie, nu mi se adresează decât mie, iar nu lui
Jean Paul. Faptul că nu mă cruţă niciodată, când ştie că nu suport
văităturile fără să mă despoi pe mine, mă întristează mai rău ca tot. Căci
e dovada că mă sacrifică pe mine pentru bărbatul ei şi chiar pentru a
evita ciocniri cu fiul ei.
 Dar de ce să mai judec? Aşa pesemne e normal. Eu n-am fost normală
fiindcă înainte de tine şi de mine trecea ea. Antigona, în fond, nu e
normală. Chacun pour soi65*, înainte de toate. Mântuitorul a spus să
iubim aproapele ca pe noi, nu mai mult. Totul a fost fals în viaţa mea,
adică alături de adevăr şi realitate.
N’en parlons plus.66* M-ai certa, dacă ai avea glas. Te simt mustrător
ca atunci când îmi permiteam să mă revolt contra propriei mele probităţi
şi corectitudini. Ai dreptate, dar recunoaşte că are bietul om nevoie să
simtă reciprocitate, că e greu să suporţi că nu contezi pentru ai tăi decât
ca manta de vreme rea. E în mine un adevărat vifor de câteva zile. Simt
că se apropie sfârşitul şi că plec săracă, fără bunuri, în cer, după ce am
renunţat la cele de pe pământ.
Conştiinţa vinovăţiei esenţiale! Şi orgoliul în mine se cabrează până la
sfidarea lui Dumnezeu cu propria mea mizerie. Dacă dragostea Lui nu ne
poate scăpa din neputinţa noastră, atunci la ce să mai aspirăm? Oare
această deznădejde a mea e din familia faptei lui Iuda când s-a
spânzurat? Păcat de moarte!
Ce să fac? Sunt groaznic de amărâtă, îmi lipsesc dragostea, căldura,
îmi lipseşte gândul afectuos al cuiva care să trăiască pentru mine. Un
copil, un frate care să-mi dedice măcar un gând dezinteresat.
Singurătatea asta totală, şi când eşti năpădit din toate părţile, solicitat de
atâţia, să fii totuşi singur, singur, singur! On ne m’a jamais aimé pour
moi-même. Et pourtant, moi je vous ai aimés chacun pour vous-mêmes.
Tu le sais, maintenant que tu vois clair.67*
Numai tu, Iisuse, ai aflat singurătatea totală! Ce este a mea pe lângă a
ta? Iartă-mă.

29 decembrie
Dragoste, vai, câte au trecut iar de când nu ţi-am mai scris! Şi bune şi
rele. Ce reţin din aceste trei săptămâni e că prietenii mă răsfaţă mai mult
decât merit, că foştii mei elevi încă sunt fideli – unii –, că resorturile
tuturor se slăbesc din ce în ce mai mult, iar eu sunt din ce în ce mai
indiferentă faţă de tot. Mă simt foarte singură uneori – ba întotdeauna.
Nu doar că nu am afecţie în jurul meu, dimpotrivă. Dar, pesemne
sentimentul de singurătate nu se datoreşte lipsei de afecţiune ci lipsei de
rost în lume. Am impresia că nu mai sunt utilă absolut nimănui, sau mai
bine zis nu sunt indispensabilă nimănui. Şi înţeleg tot mai clar că am
fost toată viaţa o fiinţă inutilă sau, mai bine zis, de lux. De mine nu e
nevoie decât la sărbători, la momente gratuite. Nu mă depreciez,
dimpotrivă, dar constat adevărul. De lucruri frumoase nu e nevoie
urgentă, dar fără ele viaţa ar fi anostă. Se poate trăi perfect fără mine,
dar când sunt undeva, atmosfera devine uşoară, plăcută, creşte puterea de
viaţă. Vezi că nu sunt modestă, nici deprimată. Dar adevărul gol, goluţ
nu e uşor de purtat chiar când e favorabil. Ce-mi lipseşte? Când simt un
mare gol în mine? Îmi lipseşte orizontul larg.
Simt că mă sărăcesc în cap şi în inimă, că secătuieşte puterea de
creaţie în mine. Îmi trebuie hrană nouă. Mi-e foame de realităţi, îmi e
lehamite de minciună, de iluzii, de aparenţe. Când privesc lumea, unii se
zbuciumă pentru orişice – şi eu cu ei –, mă cuprinde o deznădejde
cumplită. Nici măcar nu mă mai revolt, nici nu compătimesc. O
resemnare apăsătoare peste tot. Vorbesc tuturor de curaj, de credinţă în
Dumnezeu. Dar credinţa din mine şi ea cam îngheţată. Sunt azi o fiinţă
fidelă, dar deseori îmi lipseşte credinţa vie. Je fais la planche, în
infinitul ocean ce nu cunosc şi-l numesc Dumnezeu. Uneori îl iubesc mai
presus de orice, întotdeauna mă încred în El. O fi lene şi fatalism? Am
destule surprize cu mine ca să nu mă mire nimic din parte-mi. Dacă m-ar
întreba El ce vreau pentru Anul nou, aş răspunde că nu ştiu. Cert, aş vrea
Libertatea omenirii, împăcarea omenirii, aş vrea mijloace de a trăi larg,
de a voiaja, de a mă îngriji. Dar simt că nimic din astea nu e absolut
necesitate esenţială pentru mine azi. Ce m-ar ferici cu adevărat ar fi să
fiu tânără şi să lupt pentru lumea toată, pentru îmbunătăţirea vieţii. Ce
mă minează e simţirea inutilităţii mele pentru lumea de azi. Poate că Ion
Marin Sadoveanu e mai real faţă de Dumnezeu. Simt că mă mucegăiesc
şi mă revolt şi mă doare dar nu pot ieşi din mine cea de acum. Aş vrea să
fiu o rază de soare, un curent electric, un câmp magnetic, un atom de
uraniu dezintegrat. Kurz und gut68*. Să fiu Energie vie. Aş vrea să am
bani ca să dau de Anul nou, aş vrea să fiu tânără ca să mai pot spera.
Cum îi înţeleg pe bietul Grig şi pe Lili12, şi ei tânjesc şi-şi pierd, proştii,
ultimii ani de tinereţe. Aş vrea azi să fac ceva, ceva mare, sau o prostie
mare, să scap de mine. Dacă o fi să mor, poate atunci s-ar împlini în
mine setea de „Aventură cosmică” de care mi-e poftă! Pui drag, mi-e dor
de tine. Aş vrea să pornim amândoi hoinari prin Univers. Până una, alta,
trebuie să fac socoteli meschine cu suta şi cu polul! Ce incongruenţă în
viaţa mea! Te iubesc, numai tu, acum, mă înţelegi. Ajută-mă, dragostea
mea. A. a ta.

1*. Totul se aranjează (fr.).

2*. De la fr. fringale, foame bruscă şi violentă.
3*. De la fr. supplier, a ruga, a implora.
4*. De la fr. morigéner, a certa, a dojeni.
5*. A trăi periculos nu înseamnă oare, mai ales, a trăi inconştient? (fr.).
6*. Nu eşti sigur de ziua de mâine (it.).
7*. Umor amar (germ.).
8*. „Mamei mele”, suflet plin de frumuseţe şi bunătate, de la Mezinul ei
(fr.).
9*. E mezinul meu (fr.).
10*. Din lumea noastră (fr.).
11*. Într-adevăr, nu se poate găsi ceva mai bun. Numai de mi-ar lăsa-o
(fr.).
12*. L-ai face pentru mai puţin (fr.).
13*. Fie voia Domnului (fr.).
14*. Tu ai dorit-o, Georges Dandin (fr.).
15*. Ciudă, încăpăţânare (germ.).
16*. De la fr. bassiner, a pisălogi.
17*. Ţineţi-i departe de mine! (germ.)
18*. Să încercăm (fr.).
19*. Încerc un fel de scriere automată (fr.).
20*. Încă mai rezistăm (fr.).
21*. Sălbatic (fr.).
22*. Fiecărei zile, suferinţa ei (fr.).
23*. Pe scurt (fr.).
24*. Doar atât (fr.).
25*. Cu atât mai rău pentru mine (fr.).
26*. Se vor resimţi toţi în jurul meu (fr.).
27*. Dacă acesta e sfârşitul, atunci e foarte păcătos (fr.).
28*. Numele prietenei (viitoare soţie) lui Puiu Tăutu, care în franceză
înseamnă iubita.
29*. Inspiratoare, muză (fr.).
30*. Pară, aici cu sensul de nătăfleaţă (fr.).
31*. Dragoste de maimuţă (germ.).
32*. Lovitură după lovitură (fr.).
33*. Puţin îmi pasă! (fr.)
34*. Mamă de maimuţă (fr.).
35*. Niciodată doi fără trei (fr.), cu sensul că un necaz nu vine niciodată
singur.
36*. Ai de ce să fii dezgustat de omenire (fr.).
37*. Recuperare (germ.).
38*. Fac pluta (fr.).
39*. Ne ia apa (fr.).
40*. Nu m-am mai aplecat asupra fiinţei mele de carne (fr.).
41*. „Oh, să nu fii mereu decât undeva! Să nu fii mereu decât un
oarecare.” (Primăvara) (fr.)
42*. De natură pământească (fr.).
43*. Ce tip şic e acest tânăr bărbat! (fr.)
44*. Asta sare în ochi (fr.).
45*. Şleampăt, neglijent (fr.).
46*. De la fr. épanouir, aici cu sensul de a înflori, a se dezvolta.
47*. N-am voce (it.), aici cu sensul n-am cu ce, n-am leţcaie.
48*. În viteză (fr.).
49*. Eram doamnă, fără dubii. Sufletul uşurat dă obrazului veştejit o
transparenţă. Ieri, sunt sigură, ai fi fost bucuros să mă ai la braţul tău.
Afară e frumos, puţin răcoare. Mi-e dor de Fericire. Te iubesc, puiul
meu drag (în fr., în orig.).
50*. Presărat cu norişori pe ici, pe colo (fr.).
51*. De la fr. lénifiant, calmant, alinător.
52*. De la fr. irremplaçable, de neînlocuit.
53*. Nu sunt iubită pentru mine însămi, dar fiecare mă iubeşte pentru
sine. De altfel e firesc. Sunt un stimulent sau, mai exact, eram, eram
o sursă de energie, dar probabil nu inepuizabilă. Şi nu ai dreptul să
primeşti decât atât cât ai dat (în fr., în orig.).
54*. După toate astea, suntem greu încercaţi. De ce? Dar nu pot nici să
mă revolt, nici să mă plâng (în fr., în orig.).
55*. Să rabzi (germ.).
56*. Ale felului nostru de a trăi (fr.).
57*. Impresie, senzaţie anterioară (trăirii unui lucru) (fr.).
58*. Cine trăieşte în condiţii meschine (germ.).
59*. Prea multă prudenţă şi cuviinţă este uscăciune (fr.).
60*. Sunt puţin supărată pe el (fr.).
61*. Credincioasă ţie însăţi (fr.).
62*. Aşa-numitul „caiet de amintiri” (germ.), obişnuit în lumea
adolescenţilor.
63*. Prea multă dibuire (germ.).
64*. Ceva ce nu pot învinge (fr.).
65*. Fiecare pentru sine (fr.).
66*. Să nu mai vorbim (fr.).
67*. N-am fost niciodată iubită pentru mine însămi. Şi totuşi eu v-am
iubit mereu pentru voi înşivă. Tu o ştii, acum, când vezi limpede (în
fr., în orig.).
68*. Scurt şi cuprinzător (germ.).
 1951

12 ianuarie

Pui mic şi drag, azi e iar „o zi fatală”, 5 zile după Sf. Ion. Sper că o trec
indemnă şi pe asta, prea ar fi stupid să mor fără să fi văzut orizontul iar
deschis şi dreptate pe lume. Sunt de ieri într-un hal de agasare cum n-am
mai fost de mult – ştiu de unde îmi vine: din lipsa de linişte şi
reculegere. Mă năpădesc vizitele de fiecare ceas. Îmi vine să-mi iau
câmpii, uneori. Când dai să vorbeşti rezonabil cu un om care are nevoie
de tine, sună şi se introduce te miri cine – comme un chien dans un jeu de
quilles1*. Trebuie să fixez o zi şi pace. Voi lua duminica, dar numai după
3-4 săptămâni de vacanţă totală. Am poftă să scriu, trebuie să isprăvesc
ce am început. Iată, ţi-o făgăduiesc ţie. Te văd surâzând foarte sceptic,
dar îţi făgăduiesc că până la 10 februarie1, voi închide uşa tuturor afară
de duminica viitoare când am invitat deja. Cu cât mă apropii de sfârşit,
cu atât mă simt mai vinovată de a-mi fi irosit viaţa în conversaţii
interminabile cu fel şi chip de oameni. Dacă mai trăiesc, am încheiat cu
acest sistem. S-au petrecut multe, şi plăcute şi neplăcute. Drăguţ vecinul
meu în seara de Anul nou, sper să-mi poarte noroc „nelegitimii”? Şi
seara de 4 ianuarie, cu alţi nelegitimi, a fost delicioasă. Îmi face bine să
mai întâlnesc oameni tineri, plini de nădejdi sau măcar de iluzii. Simt că
mă secătuiesc şi că devin mizantroapă. Oamenii îmi par altfel, ca pe
vremuri, când puneam ochelari coloraţi. Nu mă mai interesează adevărat
decât foarte puţini, cei cu preocupări spirituale sau măcar cu inima şi
mintea preocupată. Am ajuns să nu mai găsesc ecou în mine pentru griji
materiale, sociale, de ambiţii şi mai ales frica mă scârbeşte. Dacă ar fi să
aleg pe cei cu care aş vrea să mă întâlnesc mai des, ar rămâne foarte
puţini.
Pui mic şi drag, dacă o fi să fie asta ultima pagină scrisă de mine, apoi
halal final de viaţă a unei femei care s-a cheltuit pentru oricine, numai
pentru ea nu a avut timp. Avis aux amateurs.2* Să nu faceţi ca mine. Nu
mai iubesc decât de la distanţă. Râzi? Şi eu, dragule! Sunt o infamă
egoistă, o, tot ce vrei, dar mi s-a urât cu atâta vorbărie. Îmi e dor de
lucru, de citit, de scris. A. a ta.

6 februarie

Dragule, n-am mai scris fiindcă viaţa mi se banalizează tot mai rău. N-aş
fi crezut niciodată că e posibil să trăieşti în asemenea marasm. Totul se
îngustează – de la spaţiul locativ până la orizontul intelectual.
În zilele de ger în care nu puteam ieşi, am simţit cumplit ce strâmtă
îmi e singura cameră, deşi, rezonabil, recunosc că sunt încă o
privilegiată. Spaţiul „unic”, sensul unic, grija materială unică, uf!
Trebuie să ispăşim noi greşeli trecute şi-mi vine a crede că avem de
plătit chiar păcate din altă existenţă. Încerc să rabd fără să mă plâng şi să
mai plictisesc pe alţii. Dar ce este cel mai dureros este scăderea nivelului
de viaţă sufletesc la toţi. Unii se îmbolnăvesc – ca Grig. Dă să iasă din
marasm şi nu-l lasă nervii întinşi. Simt şi eu că m-aş îneca din lipsă de
interes vital, dacă nu aş avea credinţa, pe care o ţin cu dinţii! Credinţa în
existenţa ta, a Voastră, a celor dispăruţi şi deci într-o lume infinită, alta,
într-o Putere care le conduce pe toate. Câteodată mă întreb dacă unicul
Dumnezeu atotputernic nu este totuşi o ficţiune a noastră, ieşită din
străvechea concepţie socială în care Regele sau căpetenia era
Atotputernic. Oare Democraţia nu s-ar acomoda mai mult cu un
Pantheon cu mulţi zei? Totuşi concepţia ştiinţifică, unificatoare, ea
însăşi ne mână spre monoteism. Mă întreba Didi Sachelarie cum îl
închipuiesc pe Dumnezeu. I-am răspuns că nu mi-L pot închipui, dar că
îi simt prezenţa. Am exagerat ca să apăr cauza credinţei. Căci rareori
sunt clipele minunate când Îi simţi prezenţa – credinţa e actul de curaj al
unei ipoteze care, pe urmă, se verifică de-a lungul vieţii. Eu cred adânc
în prezenţe nevăzute. Dar cum o fi acolo, în nevăzut, ordinea, asta nu
ştiu. Iisus îmi e Dumnezeu vizibil. Pe El îl înţeleg, îl cred existent, îl văd
în diverse situaţii relatate de Evanghelie. El este revelaţia, pe măsura
puterilor noastre comprehensive şi vitale, a marii Puteri creatoare pe
care eu, una, nu o pot afirma decât mintal. Uneori am afirmat-o integral,
atunci am avut experienţa salvatoare a prezenţei Lui. În toamna 1933 sau
1935 a fost întâmplarea din Biserica Sf. Mina. În toate cazurile, în anul
când s-a înfiinţat Creditul agricol. La ţipătul meu de deznădejde
provocat de scârba de mine, scârbă de toate virtuţile mele sterpe, la
suferinţa lepădării de mine, mi-a răspuns net. M-am trezit, pe neştiute,
cu Sfintele daruri peste capul meu (preotul ieşise din Altar unde slujea
fără ca eu să ştiu). Dar înainte de a constata Prezenţa Sf. Daruri, eu
trăisem lepădarea de mine. Când am simţit peste capul meu pe
Mântuitorul în chipul eucharistic, am simţit că sunt un punct pe o axă
mişcătoare în centrul unui Cristal infinit (paradox, dar aşa era) eram
inundată de culoarea verde-albastră a mării când bagi capul în apă şi
deschizi ochii în ea. M-am simţit parte dintr-o ordine infinită şi trăiam
aceasta ca Răspunsul Celui chemat care mă asigura astfel că am şi eu un
rost în sânul realului adevărat. Doamne! Ce fericire am simţit atunci, pui
mic şi drag! Dau eu, uneori, să mă prostesc, să mă îndoiesc, ca să fac şi
eu ca cei „Inteligenţi”, dar cum să neg ceea ce am trăit aievea? L-am
trăit pe Dumnezeu ca o imensă rânduială, geometrică şi limpede ca apa,
l-am trăit pe suprema măsură a spiritului meu. Alţii, desigur, îl trăiesc şi
în alt chip. Eu, una, nu am fost capabilă de a trăi Perfecţiunea decât
matematic şi în frumuseţea culorii. Şi acum, după atâţi ani, îmi vine să
plâng de fericire. Tu ştii că-mi e frică de frica Morţii, dar acum, uneori,
mă surprind că trag de firul care mă ţine legată de pământ şi că (mă joc
poate) mă încerc cu gândul morţii. Gândul liberării totale îmi dă avânt.
De ce vom mai ţine la viaţa de aci, oare? Deseori mă întreb. E un fel de
lene şi de obicei. Anul trecut încă starea unui sentiment pe care l-am
numit matern, dar care era foarte complex, mă legase iar de viaţă şi
deşteptase în mine gustul vieţii – aşteptare, nădejde, realizam legătura cu
viitorul. Acum acest sentiment s-a liniştit, s-a dublat de spirit critic, i-a
pierit aura noutăţii, m-am obişnuit să am un copil şi cu gândul că nu e al
meu. Anul trecut simţeam răspunderea, datoria pasionată pentru acest
copil, îl simţeam cum creşte, cum se deşteaptă, cum deschide ochii la
cele mai înalte Realităţi, trăiam în emoţia creaţiei tot timpul. Acum am
impresia că stagnează şi că eu nu-l pot îmboldi. Misiunea mea s-a
încheiat. Şi mă trezesc într-o melancolie depresivă ca omul care n-are
rost printre alţii care se agită.
Şi cursurile atât de vii, pasionante, anul trecut, stimulente şi pentru
prieteni şi pentru mine, azi s-au redus la conversaţii familiare. Parcă
totul concură să-mi strâmteze orizontul, să micşoreze măsura mea.
Primesc smerit totul, dar nu pot birui tristeţea în mine, ceea ce e un
păcat. Când am aflat că mi-au topit şi pe Eschil, că şi acest copil al
anilor mei de maturitate mi-a fost luat, am suferit de o suferinţă
curioasă. Rezonabil ar fi să-mi spun: vom face altă dată o ediţie
revizuită, mai bună. Dar eu am simţit altfel, m-am trăit complet dată
afară din viaţă – mă vezi cum plâng şi acum. Anul trecut am trăit –
târziu şi văduvă, vai! – fericirea maternităţii, dar mi-a fost acordată.
Puiu era ce fusese Buby2 pentru mine la tinereţe. Acum vine săptămânal,
cu multă afecţiune. Dar nici el nu mai are fervoarea de atunci. Parcă
copiii altor părinţi nu cresc şi ei spre o adevărată detaşare, dacă nu chiar
spre indiferenţă totală? Cum era să-mi fie mie cruţată şi această
experienţă? E bună fiindcă e reală. Primesc toate, Doamne, din mâna Ta.
Facă-se voia Ta! Stelule scump, ce ai vrut tu să-mi spui când ai desenat
în faţa mea o inimă cu o aripă „pentru copilul meu” şi începeai alta
pentru fata mea? Oare e vorba de copiii mei adoptivi cărora le adresez
„scrisorile”3? Oare, tu crezi că vor fi de vreun folos aceste scrisori sau
numai un mijloc de a mă amăgi pe mine că sunt încă folositoare? A venit
Mişu. Am stat cu el de vorbă despre Alexandru – are o obiectivitate care
mă uimeşte, deşi îşi iubeşte copiii cu o căldură aproape maternă. Ce bine
că am rămas prieteni buni. Tu ştii acum cât de bravă am fost, cât nu
meritam învinuirile tale şi că nu multe femei ar fi rezistat tentaţiei cum
am rezistat eu. Sunt recompensată, recunosc, prin sentimentul de respect
şi încredere şi prin împăcarea mea cu mine. Când privesc în jurul meu,
când mă analizez şi pe mine, constat că îmbătrânim. Şi Tity, ieri, vorbea
de moarte cu un fel de satisfacţie. Totuşi, suntem încă prea verzi pentru
ca acest sentiment să fie legitim. E numai efectul vieţii noastre închise,
fără orizont. Oricât m-aş amăgi că scriu, de vreme ce nu ştiu sigur că
gândurile vor ajunge la cei cărora mă adresez, nu-mi dă satisfacţia
adevărată pe care o găseam scriind celelalte cărţi. Poate că vina este în
mine, nu mai am puterea să cred în mine. Îmi e urât de mine că
îmbătrânesc, mi-e oroare de mine şi mă reneg ca pe o străină, căci pe
dinăuntru sunt alta, uneori n-am decât 25 de ani, de multe ori, vai!

8 februarie

Pui mic şi drag, copilul meu – şi asta e o iluzie, un Moş Crăciun, a fost la
dejun. Am vorbit ca de obicei, lucruri esenţiale. Aş vrea să-l pot ghida
bine. Mişu, aflând de sfaturile ce i le dau, a rămas mirat de înţelepciunea
mea. În fond îl învăţ pe acest copil cum să merite dragostea unei femei
de calitate, căci egoismul lui bărbătesc ca şi cel propriu personal îl
expun la multe greşeli care l-ar putea face să-şi piardă locul în viaţa unei
femei bine. De unde experienţa mea? Din suferinţă. Îl învăţ să fie galant
şi bun ca tine, dar şi mai atent la nevoile unei inimi femeieşti. De câte
ori nu m-ai lovit tu, cu o cruzime de neînchipuit! Erau uneori izbucniri
răutăcioase, mă loveai în ce mă durea mai mult. Pe urmă corectai totul
cu o gentileţă, un elan generos, cu căldură de copil. M-ai ţinut în duşuri
écossaises, am fost de o robusteţe sufletească mare, altfel mă înecam în
deznădejde. De ce nu am acum 30 de ani? Cu puterea credinţei tinereţii
şi cu înţelepciunea de acum. Dar e stupid să mă încurc în regrete şi
doruri ridicole. Nu-mi rămâne decât să dau înainte cu fruntea sus, cu
ochii limpezi şi să nu mă mai gândesc la mine, nici în trecut nici în
viitor. Viaţa este grea, o ştiu adânc, mai ales grea pentru cei ca mine
făcuţi pentru un scop şi eşuaţi în altul. Ştii ce aş dori mai presus de
orice? Un copil al meu, un om pe care să-l ajut să crească, să colaboreze
la o viaţă ne-ratată. Jean Paul şi Mihaela nu mă iubesc adevărat. Puiu am
impresia că mă iubeşte, că ştie ce-l leagă de mine şi că un sfat bun îl
primeşte. Dar, fireşte, acuma nu poate obţine de la el eforturi şi totala
influenţă decât Aimée, aşa se şi cuvine. Sunt o mamă cu un fiu însurat,
mă bucur că fericit şi mulţumit, dar mă simt singură. Din fericire că mai
sunt şi Coca şi Nana care, uneori, sunt mânate spre mine de un dor
adevărat. Am fost o răsfăţată, mi s-a părut că toată viaţa vor avea
oamenii tineri nevoie de mine şi iată că se descurcă şi fără mine. Şcoală
pentru desprinderea totală! Philosopher c’est apprendre à mourir…3*
Pui mic, iubit, mă duc să văd pe Bebe, tare e bolnav. M-a chemat, să
ne mulţumim cu contemporanii. Ce-ţi mai pasă ţie? Când voi fi şi eu
liberă, ca tine, cu tine? A. a ta.

16 februarie
Dragule, se petrec lucruri mari în lume, dar noi le trăim, vai! pe măsura
noastră zilnică. Preocupări meschine îmi închid orizontul, griji mărunte,
financiare mă orbesc pentru marele plan divin ce se desfăşoară sub ochii
noştri. O găină a fost un eveniment în familie, este dezolant! Mă lovesc
de tot soiul de mici jigniri, ca ne-sculatul în picioare a fostei
domesticităţi, tratarea de la egal la egal, obligaţia de a trăi pe acelaşi
culoar cu ei, a asista la certuri, la ducerea la clo etc. Toate astea mă
întristează şi parcă mă ofilesc. Tant pis pour moi. Alţii stau nespus mai
incomod ca mine. Ce mă roade este că ar fi putut să nu fie aşa dacă Jean
Paul era cât de cât drept, recunoscător şi conştient de ce se cuvine. Când
socot bine, recunosc că vina e exclusiv a mea fiindcă m-am lăsat amăgită
de făgăduielile lui, când i-am cedat dormitorul, ba chiar când am
acceptat să vie în casă, la început. Dar ce să mai socotim conturi
pierdute! Dacă se va mai schimba situaţia şi ne vom putea muta după
voie, cred că ştiu ce am de făcut. E în mine o adâncă nemulţumire
fiindcă constat că cei nedrepţi biruiesc pe cei drepţi. Dacă n-aş crede
într-o dreptate infinită, în care a noastră e doar un mic sectoraş, m-aş
răzvrăti. Aşa însă, mă supun. Dar de câteva zile mă tot întreb: oare
Cristos a vrut ca noi să suportăm toate nedreptăţile fără să mişcăm un
deget? Cum, adică să deschidem calea tuturor răilor, să-i lăsăm să
triumfe? Nu cred deloc aşa. Cred că a cerut să răbdăm totul cuminte, fără
scandal, dar nu a putut să ne ceară să ne supunem celor răi, fiindcă asta
ar însemna încurajarea lor şi triumful relelor! Dacă azi toţi am repeta că
nu există Dumnezeu şi ne-am închina la idoli ar fi pe placul
Mântuitorului? Deloc!
Mă munceşte gândul ce a vrut să spuie prin: „Ce este al Cezarului”.
După Evanghelie, nimic alt decât să plătesc impozitul şi tot ce i se
cuvine stăpânirii, dar „ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”. Dar ce
este al lui Dumnezeu? Oare numai sufletul, nu şi trupul? Dragule, am
fost întreruptă de vizite „fulger”. Am dormit iar (luminalul) ca o…
bestie şi acum aştept pe Viorica Păunescu. Trec zilele ca apa şi nimic nu
alege nimeni din ele! Mă simt tot mai strâmtorată în cuşca mea fără aer
şi fără perspectivă4. Doar nădejdea Primăverii mă susţine, mă bucur de
pe acum să văd cum cresc mugurii, cum crapă, cum se acoperă plopii
mei cu voalul verde.
Întâlnirea fulger cu Picki Slătineanu, tonifiantă. Ochi de om care crede
fiindcă au văzut în absolut. Doamna cealaltă, pe care nu ştiu de unde s-o
iau, dar mi-a făcut bine. Femei curajoase şi răbdătoare. Ieşeau din
Biserica Scaune. Sfânta aşezată în fundul Altarului, foarte frumos, încât
o poţi vedea. Lume credincioasă intră şi iese. Când preotul mi-a dat
Mirul, am simţit că parcă îmi va aduce noroc. Ieşind am întâlnit pe
Mimy Vardulea, plină de nădejde în Dumnezeu, dar soţul ei nici azi nu s-
a întors din U.R.S.S. Adică lipseşte de vreo 8 ani! Ce s-o mai alege de o
astfel de căsnicie? Se vor regăsi îmbătrâniţi, istoviţi. Dacă tu te-ai
întoarce acum? Ah, este altceva! Cred că acum ne-am înţelege în toate,
iar eu ţi-aş trece totul, am râde împreună de toate prostiile de care ne
necăjeam ca şi cum ar fi fost de vreo valoare. Vai! Trebuie să fi cunoscut
despărţirea îngrozitoare a morţii, pentru a preţui viaţa în toate clipele ei!
Iar am fost bolnavă, am crezut că mă lasă inima luni noaptea. Sunt
pregătită mai mult sau mai puţin, deşi aş vrea să mai văd multe lucruri,
reinstalarea unei dreptăţi cât de cât respectate, să mai revăd orizonturile
largi, totuşi prea sunt babă ca să mă mai bucur efectiv de viaţă.
Pensionară, pusă la o parte a vieţii. Perspicace până a nu mai putea să-mi
fac nici o iluzie. Bătrână, exclusă de la bucuria vie a vieţii. Was bleibt
übrig?4* Roluri sociale? Ta, ta, ta! Să nu ne facem jucării zadarnice.
Dacă, dacă mor acum, tot mai păstrez oarecum legătura cu cei ce mă
cunosc, tot vor mai regreta. Mai târziu, nici atât: ça leur sera un bon
debarras5*. Uite, ca să vorbim franc de tot: aş vrea să am cel mult 30 de
ani, cu studiile cum le-am făcut, cu capul mai limpede ca atunci, fără
iluzionismul de care am bolit şi fără prejudecăţile care m-au încurcat. Cu
mintea mea, cu temperamentul meu, cu curajul meu, dar fără mila din
suflet care, veşnic, m-a făcut să las locul altora, cu puterea de a vedea pe
alţii suferind şi să nu-mi pese! N-aş mai fi eu? Tant mieux6*, aş fi o
ediţie corectată. Apropos: domnii de la Fundaţie mi-au topit pe Eschil.
Am simţit o sfâşiere, parcă mi-au sugrumat un copil. Nici de asta nu am
avut parte. Nu mă răzvrătesc, îmi zic: trebuie, desigur, că plătesc ceva
din viaţa asta? Nu cred, din vreuna anterioară, căci tot mai mult cred în
revenire. Altfel ce se vede în lume ar fi monstruos de nedrept şi de fără
rânduială. Dar Dumnezeu nu poate fi autorul monstruozităţilor! Mare
aventură viaţa! În fond face să treci prin ea ca printr-un tunel, ca să te
trezeşti dincolo! E frumos acolo? Aşa trage nădejdea şi inima-mi atât de
dornică să iubească, nu doar să tolereze. Căci iubesc, e adevărat, dar nu
mai am credinţa aia totală în oameni, pe care o aveam! Şi totuşi sunt unii
teribil de buni şi calzi şi aimables7*. Mă necăjesc pe mine când constat
cât am devenit de lucidă, de perspicace pentru toate deficienţele! În
schimb detectez şi toate calităţile şi mai ales atât de rara generozitate pe
care unii o au la maximum. Cei tineri sunt mai calzi ca mulţi din
generaţia mea.
Dar gata cu analiza. Ştiu prea bine de unde îmi vine acest iz amar. Din
nou o decepţie asupra calităţii unui om. Nu clasa I. Deşi totul o promitea.
Un oarecare egoism material şi un oarecare interes pentru lucruri
materiale, care exclude suprema generozitate pe care i-o atribuiam. Ce
delicate sunt simţurile omeneşti! Acelaşi lucru mi s-a întâmplat cu mica
soţie a nepotului meu. E adorabilă, dar săracă în spirit. Celălalt? Nu
înţeleg ce nu e bine în ce îl priveşte. Poate moştenirea spirituală
inferioară de la unul din părinţi, poate numai o criză de creştere. Este
ceva lipsit de lumină, ceva greoi în sufletul său. Poate va trebui să fiu
atentă, să fac tot ce pot pentru a-l lumina. Tânărul vecin şi iubita lui sunt
drăguţi şi el face mari progrese, mă simt bine când sunt în odaia de
alături, iubirea este întotdeauna înviorătoare!
 Dragul meu, te iubesc. Spun atâtea prostii. Nu merită să-ţi apleci
urechea spre ele. Şi eu sunt surdă la ce spun alţii. Nu înţelegem nimic
din ce se întâmplă în lume – se luptă, se omoară şi se minte şi cine poate
şti ce se pregăteşte pentru fericirea lumii? De ce nu preiei această oribilă
politică în mâna ta pentru a o rezolva după înţelepciunea divină?
De ce nu interveniţi voi? Ori nu puteţi? N-aveţi decât puterea de a
contempla obiectiv dar nu şi de a interveni? Ce ştim noi? Biete muşte
care zbârnâim, ne agităm şi habar nu avem de ce! Mă supun, e drept, cu
un fel de amărăciune, cu un fel de à quoi bon8*, cu un fel chiar de
răzvrătire, nu cu dragostea definitivă în Dumnezeu. E Lucifer încă tare.
Ajută-mă să găsesc supunerea adevărată.
Te iubesc – vă iubesc – nu mă părăsiţi, vino, pui mic şi drag, de mă
ajută. A. a ta.

20 februarie

Pui, m-a anunţat Grig că a fost anunţată moartea lui André Gide, care s-a
stins azi-noapte. Visul meu cu urna destinată lui în o grădină uscată m-a
trezit azi-dimineaţă cu spaimă în suflet că s-a întâmplat ceva. Şi aşa a
fost. M-ai văzut, desigur, plângând cu mare foc. Prezenţa lui îmi era o
mare bucurie, un fel de garanţie de cultură adevărată şi ca o decoraţie pe
existenţa mea umilită. Semnele de prietenie ce mi le da mă făceau mai
conştientă de valoarea mea. Mă doare sufletul că nu-l voi mai vedea, nu-
i voi mai auzi glasul. Se rupe iar o verigă tare de trecut. Ar trebui să nu
fiu tristă, va fi acum mai aproape, nedespărţit de spaţiu şi timp, fiindcă
cine ştie dacă mai pot eu să mă duc vreodată în Franţa! Toţi prietenii de
acolo sunt pentru mine ca şi pierduţi – pentru totdeauna. Totuşi, un
semn, o vorbă scrisă!
 Grea e viaţa, pui mic! Cu Gide am impresia că se stinge generaţia
celor Mari în Franţa. Mai rămâne Claudel! Sunt foarte tristă, parcă mi s-
a luat ultimul lux din viaţă. Ne supunem şi basta! Mă tem pentru
Georges Nazarie, căci pe lângă urna lui Gide mai era una mică, în vis.
Pui mic şi drag, nu mă lăsa, vino-mi în ajutor, adu-mi şi câte o
bucurie. Tristeţea asta o aşteptam cu aprehensiune de câteva luni. Ce
grea e viaţa, dulcele meu! Ajutaţi-ne să credem în a voastră, ajutaţi-ne să
credem în viaţa nevăzută! Căci trebuie să fie greu şi să mori. Sau nu?
Ajută-mă să trăiesc bine şi frumos. Nu te supăra pe mine când mă scobor
sub nivelul pe care mi-l cereai. Tu, dragule, te rog tare, ajută pe André
Gide să se descurce dincolo, iniţiază-l. Marea lui inteligenţă l-a oprit să
recunoască cele ne-văzute. Dar poate de la ultima carte până azi-noapte
s-a schimbat. Nu mă tem pentru sufletul lui care era mare şi plin de
dragoste. Vreau să mi-l amintesc cum l-am văzut ultima oară în gară la
Lisieux, când m-a sărutat pe amândoi obrajii. Am ştiut de atunci că îl
văd pentru ultima oară. Pui mic, aibi grijă de sufletul lui. Nu mă lăsa.
Din toată inima, a ta, A.

21 februarie

Dragule, după o zi grea de tristeţe ca cea de ieri, m-am trezit azi liniştită,
iar acum, după ce, ca aseară, am citit mult din Jurnalul lui A. Gide, mă
simt uşurată de tristeţea care mă apăsa teribil ieri. Moartea lui o simt ca
o mare pierdere pentru spiritualitatea contemporană şi pentru mine
personal ca ultimul martor mare al micii, măruntei mele valori. Nu ştiu
dacă mă preţuia, mai bine zis cât mă preţuia ca inteligenţă, dar ştiu, din
toate manifestările lui, că mă preţuia ca om. E în toate scrisorile lui mai
mult decât simplă politeţe, e o tandreţe ca pentru unul din neamul lui.
Soarele, primăvara din aer mă silesc parcă să mă bucur. E un elan azi în
suflet care nu uită durerea de a fi pierdut pe acest mare Prieten
îndepărtat, dimpotrivă, e ca un fel de simţire curioasă că el triumfă. A
biruit, cum spunea Regina Maria. Ştiu că de acum înainte vom fi mai
aproape fiindcă spaţiul nu-l va mai împiedica să ne viziteze. Ce cald îşi
iubea soţia! Ce frumoase sunt paginile din ’38 şi ’39 când era în doliu.
Nu credea în supravieţuire. Acum poate că o va recunoaşte, totuşi. Sau
dacă el avea dreptate, iar noi ne înşelăm, el şi-a trăit viaţa cinstit,
conform credinţei lui. Am scris doamnei van Rysselberghe ieri. Sper că-
mi va răspunde cum s-a precipitat acest sfârşit neaşteptat. Altădată aş fi
dorit să ştiu că la sfârşit s-a întors spre Dumnezeu. Acum nu mă
îngrijorează câtuşi de puţin atitudinea lui. Dumnezeu nu poate ţine
socoteală bietului om de toate greşelile lui. El nu pedepseşte, doar
consecinţele greşalelor noastre pot fi dureroase. Oare Spiritul liberat prin
moarte să sufere pentru că n-a văzut limpede în timpul vieţii, întrupat?
Ei şi? Dacă vede când este liber! S-ar putea ca să rămâie în întuneric şi
acolo, dar nu un spirit ca A.G. care s-a dezbărat de egoism şi care a tins
spre Cristos cu o căldură şi cu o puritate de copil. Mă rog din toată inima
pentru sufletul lui mare şi bun şi nu mă tem pentru soarta lui. Cu
Montaigne, cu Goethe şi cu tine, dragul meu, îl cred în bucurie şi
seninătate. Nici eu nu doresc să ajung decât în lumina voastră, a acelor
care aţi iubit şi viaţa pământească. Sfinţii prea înalţi mă umplu de teamă
respectuoasă. Ce curios! Parcă s-a mai deschis încă o barieră între noi,
parcă tot mai uşor îmi va fi să trec spre voi. Să zbori în aerul limpede, în
lumina veşnică, cu cei dragi, să poţi proteja pe cei încă împotmoliţi în
materie! Doamne! Te iubesc. Ajută-ne să ieşim din gheena în care trăim.
Dacă aş fi la Paris, i-aş duce violete, oare ştie de noi? Ori doarme?
Aştept să-mi dea un semn în vis. Continui să mă rog pentru sufletul lui.
Ieri am aprins lumânări la Biserica italiană. Oare voi simţiţi gândurile
noastre? Oare la ora asta e vreo ceremonie la Paris sau la Cuverville?
Aştept scrisoare de la Petite Dame5 care trebuie să fie foarte amărâtă ca
şi Roger [Martin du Gard] şi Jean [Schlumberger]. Îmi e foarte dor de ei
toţi. Parisul a pierdut încă unul din cei care mă făceau să-mi fie dor
năprasnic. Citeam scrisorile de la André Gide, de la P. Desjardin, de la
Charly [du Bos], îmi sunt atât de prezenţi! Nimic nu mă desparte par
moments9* de voi, cei invizibili, pe când cei vii sunt uneori atât de
departe. Voi telefona lui Vianu şi lui Pippidi. Îmi e dor de ei şi de Berza.
Pui drag, ajută-mă să mă echilibrez, să nu mă falsific sub presiunea
evenimentelor. Vă iubesc. Veniţi spre mine şi mă susţineţi. Te iubesc, A,
a ta.

23 februarie

Dragoste, zilele astea am fost tot timpul cu gândul la Paris, n-am radio,
n-am putut urmări desfăşurarea evenimentelor în jurul lui A. Gide. Doar
ce mi-au spus alţii. A murit împăcat. C’est bien, c’est bien. „E bine, e
bine” – despre ce o fi spus asta? Aştept veşti de la doamna van
Rysselberghe. M-am calmat citind continuu din Jurnalul lui. Ce
luciditate, ce sinceritate, ce profundă omenie. Îmi pare că-i aud glasul
din vorbele lui. Îl simt aproape, dar Franţa a pierdut pentru mine una din
bucuriile mari ce aşteptam de la ea. Azi-noapte am făcut iar bilanţul a ce
ne mai poate aştepta. Atât de puţin! Aici, pe pământ, ca să guşti fericirea
lui, trebuie să fii tânăr. Cu bătrâneţea nu ai ce căuta aici.

[Textul care urmează, aproape în întregime un eseu dedicat lui André

Gide, a fost redactat în lb. franceză. Am considerat că e de preferat să-l
dăm aici, în traducere, între ghilimele ascuţite, iar nu la note – n.r.]

«Are dreptate când deploră bătrâneţea (1928-l931) şi încă nici nu era!

Dar iată: când nu mai există dorinţe, s-a isprăvit cu tinereţea. Şi ce e încă
mai trist, nemărturisit pentru a deveni ridicol. Nu, nu e posibil să împaci
viaţa cu bătrâneţea care nu este aici decât o intrusă. Toate virtuţile sale
nu valorează nimic pentru viaţa însăşi, ele sunt bune pentru o viaţă
spirituală. Moartea ar trebui să ne fie o mare prietenă când viaţa nu ne
mai poate tolera. Nu că mi-ar lipsi dorinţele, o, nu! Dar nimic nu le mai
poate împlini. Devii exigent şi oamenii actuali devin sau călugări sau
vulgari. Entuziasmul anului trecut s-a stins, nu mai sunt posibile iluziile,
văd prea bine până-n străfundul oamenilor şi al lucrurilor. Nici o
speranţă de nicăieri. Obligaţia de a trăi în condiţii precare. 29 de zile pe
lună în căutare de bani, nici o plăcere de a mai lucra, de când mi-au
„topit” ultima carte, mă văd foarte departe de lumea actuală de la noi. Ei
se lipsesc de mine şi eu de ei, tot mai străină, în propria mea ţară. Doar
persoane dintr-o anumită generaţie şi dintr-o anume lume, care îmi mai
cunosc numele, încă în viaţă, dispar! Nu e falsă modestie, valorez mai
mult decât o grămadă din cei care se agită astăzi. Sufăr cam din toate.
Adineaori, telefon de la Natalie Slivici, toţi prietenii mei se gândesc la
mine, ascultând ştirile îndepărtate despre marele dispărut. Astăzi, aici, în
România, sunt poate singura fiinţă care a avut fericirea să-l cunoască
mai de aproape, să aibă onoarea şi fericirea să simtă gândul lui amical şi
afectuos.
Şi să nu pot nici măcar să scriu şi să vorbesc despre el! În cerc
restrâns vom face o lectură. În ce mă priveşte, îl consider mult mai mult
decât un mare scriitor. Este Montaigne al epocii noastre. El este cel care
a readus timpului nostru o autenticitate pe care o pierduse. Montaigne îşi
elibera contemporanii de o tradiţie tiranică. Gide ne elibera de
prejudecăţile nu numai sociale, dar şi morale şi ştiinţifice! Sunt sigură că
a lărgit nu numai câmpul de investigaţie psihologică, dar că a deschis
ochii asupra multor minciuni convenţionale în morală, lărgindu-i
orizontul. Cu el, umanitatea a câştigat în adâncime şi ceea ce trăia
ascuns în întuneric din cauza fricii, a ruşinii şi a sentimentelor negative a
fost adus la lumina zilei.
La o primă vedere, găsim fenomenul ca urât, imoral etc. Dar, dacă
urmărim Jurnalul său, descoperim accente splendide în dragostea sa,
chiar dacă „vinovată”, o fervoare pentru fiinţa umană pe care nu o
regăsesc la nici un moralist afară de Montaigne. În ceea ce lumea
numeşte „viciu”, Gide aduce o fervoare spirituală şi dragostea pentru
uman îl pătrunde mereu atât de adânc, încât toate gesturile şi actele lui
nu mai au nimic şocant. Este în acest mare, acest unic Umanist al
timpului nostru o asemenea dragoste care este nu numai respect pentru
fiinţa umană, încât eu îl consider mult mai creştin decât pe un alt mare
creştin, de exemplu, Claudel! În ce priveşte această formidabilă
inteligenţă, atât de imens cuprinzătoare şi care se ascuţea în intuiţii
profunde, el nu are egal decât în modestia sa. O modestie pe care nu o
simt sentimentală, ci cu adevărat intelectuală sau, mai curând, de esenţă
spirituală pentru că implică experienţa dintre diferenţa între raţiunea
imensă şi obiectul infinit. Căci modestia nu e un sentiment social, ci
unul aproape religios. Ea nu se smereşte în faţa oamenilor, dar
îngenunchiază în faţa lui Dumnezeu. E poate nepotrivit să vorbeşti astfel
despre un ateu. Însă nu l-am considerat niciodată un ateu, chiar dacă
uneori se năpusteşte, şi pe bună dreptate, împotriva bisericilor,
compromise prin relaţia lor cu Lumea. Gide nu a fost niciodată un
necredincios, un ateu (nu scrie el într-un loc, în Jurnalul său, referitor la
o critică care i se făcea pentru o exclamaţie în Numquid et tu…?: „Am
nevoie de Dumnezeu tot timpul”?)
El nu crede în supravieţuire. Marea sa inteligenţă îl împiedică să facă
„pasul”, ceea ce nu-l împiedică să fie profund religios în atitudinea sa
funciară. Nimic nu este neglijabil în Univers pentru el. Spiritul său
ştiinţific însuşi este incastrat ca o piatră preţioasă în inelul masiv, în
atitudinea sa în faţa vieţii. Aceasta este fervoare şi dragoste şi nu numai
raţiune. A fost atât de adesea acuzat de inconsecvenţă, de nelinişte şi de
ezitare, dar nu e drept. Căci toate acestea nu sunt decât aspectul formal
al vieţii înseşi, pe care încerca şi reuşea s-o trăiască şi nu numai s-o
cuprindă cu inteligenţa. Nu este adevărat că nu avea principii şi
convingeri, dar avea curajul să le trăiască pe toate şi să aleagă pentru a
acţiona, după ce le trăise şi nu numai le observase. Ceea ce mi se pare
unic în acest mare om (mai ales om şi nu doar spirit) este că, în afară de
a-şi mărturisi faptele, a reuşit să le trăiască de adevărat.
Vieţile obişnuite sunt de cele mai multe ori făcute după un model, un
ideal propus. A sa este viaţa pe care o suportă şi o trăieşte direct, pentru
a o evalua apoi, bună sau rea, dar fără să-i anticipeze valoarea înainte de
a o trăi. O adâncime nu numai a cunoaşterii de sine, dar şi a actului
însuşi a vieţii care irumpe nu numai din funcţiile biologice, ci şi din
adâncul unui eu. Pe acesta îl observă Gide şi, în raport cu calitatea sa, el
judecă fiinţa umană. Cred că nu este just să consider că este doar un
joisseur în viaţă, că-i primeşte propunerile fără discernământ, că ar fi un
amoral şi doar un adorator a vieţii naturale, elementare. Dar deloc.
Dacă el consimte să urmeze imperativul instinctului, este pentru că el
constată că instinctul este încă un imperativ pentru el, pe când moraliştii
resping domnia instinctului şi-l înlătură, totuşi cedându-i. Regretul şi
remuşcarea lor le pare o superioritate morală, îşi luminează eul esenţial
din această căinţă şi secret fiinţe morale pentru că-şi reneagă faptele.
Gide îmi pare mult mai moral pentru că este veridic. Aceasta nu
înseamnă că el nu a luptat cu pornirile sale, dar când acestea au prevalat,
el nu invocă calitatea sa prin lupta pe care a dus-o, dar o clasează după
reuşita sa, judecându-se în raport cu însuşi izvorul actelor sale bune sau
rele. Este vorba despre însăşi calitatea umană şi nu numai despre
acceptarea teoretică a unui principiu. Este un studiu al omului, studiu
ştiinţific (ca şi de altfel la Montaigne). Şi totuşi el este un moralist ca şi
Montaigne. Şi în cea mai directă linie a spiritului francez, dar un
moralist care nu proiectează un cod de comportament, ci propune
obligaţia morală a veridicităţii mai presus de toate. El o numeşte
sinceritate şi totuşi o contestă, căci, aşa cum o recunoaşte undeva în
Jurnalul său: „Nu poţi fi complet sincer exprimându-te, exteriorizându-
te”. Nu cred că el vorbeşte despre sinceritate altfel decât ca despre un
adevăr obiectiv, dar modestia sa funciară îl îndeamnă să dea atitudinii
sale o denumire mai puţin importantă decât o merită aceasta. El vrea
mereu adevărul, în sine ca şi în afara lui, îl numeşte sinceritate din
modestie, căci el nu crede că adevărul său este tot adevărul. Departe de a
fi prudentul pe care unii îl numesc şiret, el este dimpotrivă omul cel mai
imprudent, destăinuindu-se total, fără rezerve. Natură superior eroică.
Ştiu că după trecerea primei emoţii a dispariţiei sale, vor reîncepe
acuzaţiile de imoralitate, căci, dacă până la urmă este acceptată
mărturisirea „viciului” şi nonconformismului său, i se impută de a nu le
regreta, ceea ce înseamnă că ar trebui să accepte morala tuturor. Cartea
sa Corydon a fost un scandal chiar pentru prietenii săi; mi-am dat
osteneala, nu numai de a înţelege atitudinea sa apologetică (în acest sens
mi-a făcut cinstea să-mi explice intenţiile sale din acea carte – nevoia de
a-i ajuta pe nenorociţii care erau în pragul sinuciderii), nu numai de a
înţelege intenţia plină de bunătate şi de caritate, dar am încercat de a
participa şi am resimţit în acea zi de 17 septembrie 1938 la Braffy, în
timp ce vorbea în trăsură, drumul spre Lisieux, toată căldura afectuoasă
a inimii sale. Acest om gândea până la rădăcinile fiinţei înseşi, căci nu
poţi înţelege decât coborându-te până la limitele subconştientului.
Imoral? Pentru că nu mai luptă împotriva unei tendinţe pe care o
recunoaşte ca esenţială în el? Este ca şi cum ar fi imoral pentru că
mesteci hrana nu cu molarii absenţi, dar cu incisivii. El nu vede altfel
fenomenul homosexualităţii. Ce ar fi câştigat ca moralitate dacă toată
viaţa ar fi continuat să urmeze această înclinaţie? Ar fi fost un neliniştit
– de altfel lupta sa e lungă – el nu se iubeşte vicios, se acceptă numai
pentru a-şi salva sufletul. Căci, doar cedând înclinării sale, el se
linişteşte, se normalizează şi poate lucra. El acceptă, ca orice om,
impulsiunile sale sexuale normale.
Le spun normale, căci scopul lor este natural: procreaţia. Dar care este
diferenţa între un homosexual ca Gide şi „normalii”, care negândind
decât la plăcere frânează efectele naturale ale actului? Pentru aceştia,
plăcerea este singurul scop al actului. Ca şi pentru homosexuali, dar,
poate, contra voii lor. De asemenea dragostea pe care Gide o resimte
pentru tinerii săi iubiţi este foarte aproape de nevoia spirituală de a-i
forma. Se resimte peste tot în Jurnalul său prezenţa acestei iubiri, care ar
fi considerată ca o magnifică virtute la un heterosexual, dacă el s-ar
dedica educaţiei. Nu vreau cu nici un preţ să idealizez pentru a escamota
adevărul, însă vreau să fiu dreaptă şi nu suport condamnarea în numele
unor simple formule vagi. Imoralitate pentru că acceptare, chiar de ar fi
acceptarea unei diformităţi. Dacă ar fi vrut să ridice diformitatea la rang
de lege înţeleg că s-ar putea ivi revolta, dar el anunţă numai şi
demonstrează că şi diformitatea este natură. Şi că nu avem dreptul să o
condamnăm ca inumană. Şi ceea ce urmăreşte el este tocmai recuperarea
umanului în noi toţi. Dar el nu plasează umanul în cutare sau cutare
atitudine pentru că aceasta este a majorităţii. Căci umanul nu se
recunoaşte prin frecvenţă, ci prin calitate. Care este aceasta pentru a fi
morală? Pentru el, ca şi pentru Montaigne, adevărul este începutul unei
mari virtuţi. Acest apel pasionat pentru adevăr, pe care îl proclamă nu
fără riscuri, dar mizând până la capăt, iată eroica lui morală. Cât despre
acuzaţia superficială că i-ar amăgi pe tineri e stupid! El se adresează
tinereţii compacte şi oamenilor maturi. Oare toate Suzanele la baie nu ar
îndemna la dezmăţ? De ce toate nudurile expuse în muzee, unde sunt
duşi chiar şi copiii?!
De altfel nu detractorii mă interesează pe mine, vreau să precizez,
dincolo de simpatia care mă leagă de André Gide cât era în viaţă, ci
valoarea pentru eternitate a acestui mare om.
Gata cu raporturile particulare, acel André Gide, al fiecăruia, aparţine
acum veşniciei. Desigur lui nu i-ar plăcea acest mare cuvânt, dar dacă
nimic din ce este pământesc nu este etern, spiritul este. Şi, ca Spirit,
astăzi, „iubitul” nostru maestru, în măsura în care ne iubea şi nu voia să
se despartă de bieţii muritori pe care îi iubea şi care suntem noi, el intră
în Eternitate.
Nu pot să mă mulţumesc cu compromisul care ar consta fie într-o
explicaţie benignă sau într-o scuză etc. Prefer să-l ştiu imoral pe deplin,
decât să mă mulţumesc „al tolera în marginea moralei”. De aceea îmi
pun întrebarea la care trebuie să răspund cu cea mai perfectă veracitate.
Da, André Gide este un revoluţionar, nu în social, dar în morală. El nu
răstoarnă cu tot dinadinsul valorile, ci provoacă un examen sever, mai
curând al credinţelor decât al principiilor. Nu l-am auzit niciodată să
ceară o opunere la principiile creştine, ci, dimpotrivă, el pretinde
împlinirea lor autentică. Virtutea de bază îmi pare a fi autenticitatea,
deci veracitatea. Şi calitatea umană se manifestă în actul însuşi şi nu în
bunele intenţii.
Exigent ca un protestant, când proclamă bucuria ca un scop suprem
(Goethes Heiterkeit), deci nu plăcerea, dar bucuria, stare esenţial
superior umană, efect al unei realităţi echilibrate şi mai ales departe
aparenţă mincinoasă. Bucuria este starea atestând ce este divin în noi.
Mâine, poate, voi continua, sper. Căci vreau acum să posed o imagine
esenţială a acestui prieten care îmi arăta adesea dovezi ale încrederii
sale.
Aceasta este pentru mine o apreciere definitivă, şi pentru ceea ce sunt,
dar şi pentru ceea ce alţii cred despre tine. Sunt fericită de a fi fost în
ochii lui unul dintre cei, aşa cum mi-a scris „O, nu! Nu vă uit, sunteţi
dintre aceia pe care nu-i uiţi niciodată”. Nu vanitatea mă împinge să
scriu aceste cuvinte, dar în aceste timpuri, în care mă simt atât de inutilă,
e o mărturie a calităţii mele. Te simţi atât de umilit câteodată, atât de
neînsemnat. E adevărat, valorăm atât de puţin în faţa veşniciei, dar să te
simţi pus deoparte de imitaţii umane e dureros. Şi totuşi, trebuie să
rezişti şi cel puţin să nu-ţi arăţi suferinţa. Suferinţă? Nici măcar, dar o
scârbă şi o oboseală de a trăi. De-aş fi tânără, o, de-aş fi tânără! Dragul
meu, nu mă părăsi. Conversaţia cu Adina Dron, foarte aprigă, informată,
cunoscându-şi lumea, dar mai impresionat dureros, cu ce dezinvoltură
vorbea în faţa tânărului pastor Mosc despre relaţiile amoroase ale unei
anumite femei, pe care nu are datoria să o respecte, desigur! Dar faptul
în sine… Vorbea despre aceasta ca o femeie în vârstă pentru care toate
astea sunt fleacuri. Iată rezultatul tristei ei experienţe în lagăr, din vară.»
Mi-am irosit viaţa. De altfel nici nu am talent, cum s-a pretins. Îmi
dau seama ce este un talent – o uşurinţă în exprimarea gândurilor. Eu nu
creez frumuseţe, totul este intelect. Nu e graţie în mine. Mă detest. Şi
totuşi sunt iubită. De ce? Pentru că sunt dezarmată: copil, biet copil! Mă
detest. Viaţă irosită. Cum aş vrea acum să fiu într-o ţară liberă, să fiu
bogată, sănătoasă, utilă, să mă bucur de obligaţia şi de frumuseţea vieţii
şi să-i ajut pe toţi să se bucure. Păgână! Ce dacă! Nici chiar viaţa mea
creştină nu e har, totul este voit, este efort. Cine m-a evacuat din mine
însămi încă de la începutul vieţii? Urâţenia mea care m-a umilit, apoi
neputinţa de a face rău oricui. Lipsă totală de instinct de conservare, dar
în acest caz, această lipsă nu este o aptitudine superioară decât dacă ai o
statură imensă. Am avut poate un tipar iniţial mare, l-am micşorat din
cauza circumstanţelor meschine ale vieţii mele, handicapată de urâţenie
şi de sărăcie. De-aş avea dreptul să-mi pun o dorinţă profund sinceră, iat-
o: să trăiesc în ţara mea liberă, să fiu bogată, să am posibilitatea să spun
şi să scriu tot ce gândesc, pentru a-i îndruma pe tineri. Să călătoresc, dar
ca să mă întorc la mine, într-un home10* elegant. Şi iată, visuri. Sunt
sigură că şi în viaţa de apoi voi avea mult de ispăşit: nu păcate, ci
slăbiciunea de a nu fi ştiut să trăiesc conform temperamentului meu.
Moartea lui Vicky Berceanu mi-a pus în suflet amintirea morţii. M-
ameninţă şi pe mine, dar care este bagajul meu pentru dincolo? O mică
viaţă, o cinstită, mică viaţă meschină şi o sete nepotolită de viaţă
superbă. Alice a ta.

26 februarie

Dragoste mică, de când n-am mai scris, ne-a lovit o altă durere. Moartea
lui Georges Nazarie. Îl iubeam ca pe un adevărat prieten. Un om aspru în
aparenţă, în fond un suflet bun, cald. blând şi drept. Fify cu adevărat o
credincioasă. O dovedeşte în calmul suferinţei ei. Inima mea iar face
istorii de ieri-noapte. Nu mai ştiu cum s-o tratez. Nici nu mai ştiu dacă
viaţa ce mă aşteaptă mai face s-o trăiesc. Dar fără să-mi fie propriu-zis
frică de moarte, nu pot spune că o doresc. Aş mai vrea să văd diverse
lucruri, Parisul cu prietenele şi prietenii de acolo, să mai scriu o carte,
dar mai ales să văd Ţara românească fericită! Dragoste, ajută-mă şi la
viaţă şi la moarte. În ultimul an m-am lipit iar de pământ, au izbucnit
resturi netrăite, la lumină, am luptat cu mine, cu lumea, m-am scârbit de
oameni şi de mine. A fost un fel de răscoală a gândurilor şi în inima mea
– nu cred că am calmat-o cu totul – căci sub oboseala de viaţă şi
indiferenţa care mă năpădeşte uneori nu sunt decât o asfixie lentă a
sufletului şi o paralizare progresivă a elanului. În fundul fundului
clocoteşte încă lavă multă şi nu „tătă e bună”.
E frumos afară, primăvară. Violete la portretele tale şi ghiocei. Îţi
aduc şi ţie acolo, dacă ajung să mă duc la înmormântarea lui Conu
Georges. Constat în mine o „uşurime” pe care în tinereţe aş fi numit-o
„graţie”, dar acum devine inconştienţă. Până şi moartea mi se pare o
simplă aventură. Sunt caraghioasă, n-am picătură de simţ tragic în mine?
Ori am ajuns la seninătate? Nu ştiu ce să cred de mine. Inima mă doare,
Conu Georges e mort, André Gide e deja în pământ – totul în 5 zile – pe
mine mă doare dispariţia lor adânc, dar e pe dedesubtul tristeţii o bucurie
latentă, parcă aş şti că toate astea sunt doar aparenţe. C’est bien, c’est
bien a spus André Gide, poate a întrezărit un „dincolo”!

6 martie

Dragoste, azi sunt 6 ani de când s-au schimbat definitiv lucrurile la noi.
Şi iată nici nu avem curajul să numim lucrurile pe numele lor! Şi eu m-
am prins ieri cu o laşitate. Am dat 100 lei unor indivizi care mi-au cerut-
o pentru o iniţiativă pe care eu o dezaprob. Frica, sub o formă sau alta,
ne năpădeşte pe toţi, mai mult sau mai puţin. Nu mai eşti liber. Toţi
suntem trişti, fără dorinţă de a trăi. Cu fiecare săptămână e un progres în
decrepitudinea noastră. Am ezitat să întrebuinţez acest cuvânt prea tare,
dar când în loc să urci, cobori, ăsta e termenul. Să nu vezi decât mizerie
în jurul tău, să nu auzi decât voci fricoase, îngrijorate, să nu mai fii sigur
de libertatea ta, e de ce să nu mai iubeşti viaţa. Şi totuşi nu pot să neg că
sunt şi reforme bune. Rhea îmi vorbea despre biblioteci care sunt
organizate peste tot şi că cititorii se înmulţesc. Apoi munca pentru toţi,
dacă n-ar fi extenuantă şi abrutizantă, ar fi un progres imens pentru
educaţia noastră. Chiar reglementarea chiriilor, de n-ar fi teribila
aprehensiune a provizoratului! Doamne, ce presiune nemiloasă la care
supui un întreg popor! Măcar am învăţat ceva? Niciodată n-aş fi crezut
că teroarea ar putea dura 6 ani şi acum ne-am obişnuit să suferim, să
respirăm cu un singur plămân, să trăim într-o acceptare fără margini. În
fiecare zi afli de dispariţia unei alte cunoştinţe, încât moartea a pierdut
din îngrozitorul ei prestigiu, apare câteodată chiar ca un privilegiu. Caut
să-mi închipui starea de conştiinţă a guvernanţilor noştri. Au ei cât de
puţină imaginaţie? Cum pot suporta, admite torturarea unui întreg popor
nenorocit? Chiar dacă poruncile vin de departe, de unde nu mai suntem
decât un număr şi nişte pioni, cum poate să-i lase liniştiţi proximitatea
unei suferinţe atât de mari? Căci, până la urmă, şi ei sunt oameni! Cum
pot dormi? Să nu-mi spună că este totul pentru binele viitor! Binele nu
poate fi înfăptuit prin rău! Exemplul Inchiziţiei ar trebui să le ajungă.
Dar mă îndoiesc că ordinele vin din grija pentru viitor, totul e doar luptă,
oportunism de moment, fără alt scop îndepărtat. E lupta împotriva celor
care pot dăuna regimului. E legitim din punct de vedere natural. E o
luptă pentru viaţă. Asta mă dezolează, căci lipseşte orice considerent
moral. Din punct de vedere vital, au dreptate.
Dar iată, ne întoarcem la junglă! Şi cum adversarii lor sunt la pământ,
nu se mai poate spera nimic din punct de vedere moral şi al unui progres
spiritual. Viaţa e mai puternică decât Cultura. Oare se pot inventa şi alte
valori decât cele deja cunoscute? Poate fi depăşită „justiţia” ca valoare
socială? Desigur, îţi vor spune, „tocmai pentru a o instaura, luptăm
împotriva vechii injustiţii!” Dar aici e eroarea! Nu se instaurează
„Justiţia” cu preţul celei mai flagrante injustiţii! Adânca mea tristeţe
vine din decepţia pe care mi-au produs-o comuniştii! Există posibilitatea
de a asana o lume destul de putredă, dar nu prin excesul unei alte
putreziciuni. Doar Cristos şi doctrina carităţii creştine pot să curme răul!
Dar din păcate, nici în lumea creştină nu văd simptome de dragoste
pentru duşmani. Căci riscul de a fi înghiţiţi de ei e prea mare. Iată de ce
generaţia mea poate muri de disperare! Ai vrea să te refugiezi în micul
tău colţ privat, dar nu descoperi decât mizerie şi neputinţă. Viaţa nu e
tragică pentru noi. Îi lipseşte energia de a combate! Ne înecăm în turbă,
în lacuri masuriene, ne înghite mâlul. Ce poţi face? Să câştigi tărâm în
duh? Să suferi şi să accepţi, da. Dar să te şi bucuri de asta? Am plâns de
mizeria mea intimă!
8 martie

Pui mic, afară e primăvară în plin, eu nu sunt în stare să scriu, m-am

apucat să „completez” o scrisoare, nu-mi pot aduna gândurile, dau să
lucrez la Faust, nu am poftă de nimic. Aş ieşi să mă plimb. Aşa voi face!

9 martie

Dragoste, m-am sculat cu greutatea ce mă apasă mai mult: lipsa de sens

şi de bucurie în viaţă. Dar nu vreau să se uite barbarii de tineri strâmb la
generaţia noastră. Ne închidem în noi, surâdem şi asta e tot.

18 martie

Dragoste, câte s-au petrecut de nouă zile! În dimineaţa când îţi scriam
cele de mai sus, au sosit dna Păuneascu şi dna prof. Băncilă. O
conversaţie bună şi ca un semn al Providenţei că tot mai sunt bună la
ceva. A picat la timp. Admiraţia dnei Băncilă şi deferenţa cu care îmi
vorbea mă fac să surâd. Se pare că aşa vorbesc despre mine oamenii care
nu mă cunosc. Dar a fost o lovitură extrem de dureroasă: moartea lui
Grig6. Am realizat cât de aproape era de noi toţi. Simt că ne va lipsi
teribil. Era un specimen rar de bunătate şi inteligenţă, generozitate şi
umor. De o graţie aproape feminină, de o galanterie perfectă – un om din
alte timpuri. Când l-am văzut ultima dată, o săptămână înainte de a muri,
l-am găsit colosal de slăbit şi trist, trist. A murit dintr-o sperietură.
Victima condiţiilor de trai: descinderi, percheziţii, evacuări.
23 martie

Dragule, azi vizita lui Ady [Pantazi]. Teribil de îmbătrânită, de luni de

zile e bucătăreasă la o cantină de muncitori. E în ea un eroism
inepuizabil. După-amiază a venit fetiţa Băncilă să-mi declame
monologul Julietei. Îmi face bine acest copil, cu marea lui prospeţime. E
deşteaptă, leală. Adevărată Julietă.

24 martie

Ieri întreruptă. Viaţa mea se scurge din întrerupere în întrerupere. Când

vorbesc cu tinerii şi îi stimulez, parcă se ridică în mine un val activ, simt
cum se urcă în mine voinţa de lucru, de răspundere, nu mai am vârstă!
Azi-dimineaţă m-a luat Nana din pat, a fost foarte simpatică, lucru,
lectură, breakfast împreună. Ceva de vilegiatură în străinătate. Ieri seară
Doctoraşul. După ce i-am tradus din nemţeşte, mi-a citit conferinţa
despre Brahms. Foarte bună. Bine scrisă şi frumos cumpănită. M-au
bucurat cunoştinţele lui tehnice. Copilul se dezvoltă echilibrat. Îi prieşte
căldura lui Aimée, care îl adoră. Nu e asta singura, adevărata fericire a
unei femei? Mie îmi face mult bine afecţiunea „copilului meu”. Îmi dă
sentimentul maternităţii. Aşa şi Nana [Podhorschi].

27 martie

Cred într-o necesitate imuabilă, consecinţă a faptelor noastre. Tot ce ni

se întâmplă e şi provocat de ce am fost. Dar sunt şi întâmplări pricinuite
de aiurea, mult peste capul nostru. Vina nu e singulară. Sunt efecte ale
faptelor colective. Totul se leagă. Ieri am aflat că s-ar putea pe
pensionari să-i scoată din Bucureşti. Încerc să mă obişnuiesc cu ideea şi
să mă adaptez în cel mai rău caz. La ţară? În provincie? Singură? În
grup? Nu ştiu. Nu vreau să mă otrăvesc cu fantezia. Vom vedea la timp…
Nu vreau să mă mai las năpădită de gânduri nerealiste. Vreau să mă
bucur de adevărata viaţă. E primăvară afară, mă simt în suflet ca la 20 de
ani! Cu doruri vii în mine, cu putere de lucru şi cu entuziasm şi chiar cu
unele dorinţi precoce de tandreţă, de cochetărie, de a place, de a
preocupa pe oameni! Dacă le-aş arăta, aş fi ridicolă şi chiar de plâns, dar
în mine las bucuria să înflorească, mă bucur de soare, de primăvară, de
puterea mea de simpatie. N-am veleităţi erotice, slavă Domnului, de ceea
ce mă bucur: de sentimentele de dragoste ale tuturor din jurul meu. Când
mi se azvârle Mihaela de gât mă încântă, când îmi sărută Doctoraşu
mâinile de 10 ori la şir mă încântă, când mă sărută Nana cu căldură mă
încântă. După ceasuri de apatie, de tristeţe, mă fură iar iluzia vieţii.
Scrisoarea doamnei van Rysselberghe m-a înviorat. Moartea lui A. Gide
a fost nobilă şi frumoasă şi simplă, adevărată. Aş vrea să-mi regăsesc
simplitatea credinţei mele de copil, când iubeam pe Dumnezeu şi mă
simţeam bine în intimitatea lui, fără să fi bănuit toate problemele grele
ale misticismului creştin. De altfel, când sunt sinceră cu mine, aşa mă
apropii de Cristos cu intimitate şi Sf. Fecioare îi cer de toate, fără jenă.
Mă agasează toate ritualurile pe care le simt leşinate şi pe care zadarnic
încearcă tonul fervent al preotului să le învie. Pentru mine sunt obstacol
la rugăciune. În schimb, slujba duminicală mă fericeşte. Ce se întâmplă
în mine? Azi parcă mă deştept la viaţă! Dar nu ca sclav, ci ca un copil al
lui Dumnezeu!

6 aprilie
Azi am avut durerea de a fi aflat despre slăbiciunile bietului Grig!
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. N-am vrut să mă opresc asupra
intuiţiilor mele. Delicateţea lui sufletească, graţia lui feminină dădeau de
bănuit adevărul. Cât va fi suferit aşa, pe când da impresia unui bărbat
puternic. Şi vanitatea de a se lăsa numit profesor! Suntem toţi nişte bieţi
oameni, fiecare cu racila lui! Mă întreb care o fi a mea? Cred că e o
superficialitate în ale vieţii. E în mine nevoia de a mă scutura de dureri,
de neplăceri, de tot ce constituie Crucea noastră. Şi mai am o racilă: nu-
mi pierd capul niciodată. Nu mă plâng niciodată, dar această luciditate
m-a oprit de la multe bucurii.
Plăcută a fost după-amiaza la Sanda Stolojan7. Poezia Marianei
Dumitrescu8, o promisiune mare pentru literatura românească.

7 aprilie

Dragule, am stat de la 10 la 12 de vorbă cu Aimée V. Îţi face bine să vezi

oameni fericiţi. Am în dimineaţa asta de primăvară un avânt de om liber.
Parcă mi s-au deschis porţile veşniciei şi ale infinitului, atât de adânc şi
de liber respir. Nu am bani decât pentru 3-4 zile, nici o bucurie în
perspectivă, de ce oare voi fi atât de sigură pe mine, adică atât de
cumpănită în mine? Mă încântă sălciile înverzite şi soarele şi infinitul pe
care îl pipăi, parcă. Bănuiesc că această euforie îmi vine de la totala
renunţare la orişice. Poate că mor şi eu într-o zi ca asta, ca Grig, când mă
simt salvată de nădejdi zadarnice şi de spaime fără rost. Aştept pe fetiţa
Băncilă. Ce greu e să mă apuc iar de lecţii.

17 aprilie
Dragoste, te-am visat azi-noapte. Eram mireasă aproximativ îmbrăcată:
alb, bej, negru şi te deşteptam din somn ca să te îmbraci şi tu. Ne aştepta
multă lume. Apoi Aurora mi-a pus o plasă de beteală aurie pe cap de care
atârnau două nurci argintii. Ce-or fi toate astea? Apoi treceam cu mâna
pe multe săpunuri albe.
Citeam ieri un articol de Beniuc în Viaţa Românească, despre poezia
contemporană. Sunt versuri de Deşliu şi citate din M. Sadoveanu.
Recunosc că pregătirea „omului nou” e un scop înalt uman şi mai cred că
în Rusia îl iau în serios. Dar cum să-i cred pe ai noştri care s-au scăldat
în toate apele? E posibil ca un poet ca Beniuc să creadă că poeţii se pot
fabrica? El caută un poet genial, asta se vede şi e de înţeles, dar cum
poate crede că prin anumite norme şi discipline se pot naşte poeţi
puternici? Îmi vine să-i scriu o scrisoare, poate nu i-o voi trimite, dar
trebuie să-mi fixez gândurile în această privinţă. Pui mic, ajută-mă să
fac binele oriunde e necesar. Ajută-mă să scot din eroare, dacă sunt
vrednică, pe cei care sunt rătăciţi. Dragoste, dragule, te iubesc. A. a ta.

1*. Ca un câine într-un joc de popice (fr.).

2*. Aviz amatorilor (fr.).
3*. A filozofa înseamnă să înveţi a muri (fr.).
4*. Ce mai rămâne? (germ.).
5*. Asta va fi pentru ei o uşurare (fr.).
6*. Cu atât mai bine (fr.).
7*. Amabili (fr.).
8*. La ce bun (fr.).
9*. Pentru moment (fr.).
10*. Casă, cămin (engl.).
 1952

Costeşti, 17 noiembrie1

Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare2. E ceva atât

de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre
libertate, încât nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o
coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat
să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost,
o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi
poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria
decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele. Mă tem că m-am
smuls prea complet, cum am constatat azi, umblând cu scârbă prin
glodul primordial al drumurilor ţării noastre! De ce s-a răbdat atâta
noroi, de ce într-o ţară în care e piatră şi râurile cară pietriş, unde
oamenii stau atât de mult de vorbă, să se lase atâta duşi de vorbe, de ce
nu au simţit nevoia de a scăpa de aceste mlaştini permanente? Acum
înţeleg pe Lenin şi pe ai lui, când au voit să schimbe ţara lor, când au
renegat cu cruzime trecutul şi au vrut cu tărie un viitor schimbat pentru
poporul lor tembel şi supus! Dacă aş fi bărbat şi mai ales tânăr, dar sunt
femeie bătrână, bolnavă şi scoasă din uz!… Dacă mi s-ar mai da glas,
vreodată, nu aş mai propovădui blândeţea şi bunătatea, i-aş învăţa pe
tineri să voiască cu putere, să nu le mai fie milă, ci să se cutremure de
silă în faţa celor slabi. Îmi fac mea culpa, o, Nietzsche!
18 noiembrie

Dragul meu, s-a înnoptat. Ce am făcut în această zi? Nimic. Am

gospodărit împrejurul jăraticului, am cusut, am citit despre evoluţia
pământului. Am scris iar acasă, m-am plimbat jumătate de oră pe prispă.
Mi se par atât de inutile aceste zile în care nici nu ştiu ce se petrece în
mine, nici nu sunt folositoare nimănui!
Lemnele tot n-au sosit, promisiuni din toate părţile. Criza de inimă de
azi-noapte, spaima teribilă a morţii printre străini! Nu ştiu ce înseamnă
toate astea. Ce vrea de la mine Cel pe care nu ştiu cum să-l numesc când
sunt de veghe şi pe care-L chem „Tată”, cu disperare, când mă văd în
primejdie? Nici eu nu mai ştiu ce cred şi ce vreau şi ce trebuie să fac.
Aici e teribilă lipsa de civilizaţie şi a comunicării cu ea. Nu mai vreau să
evaluez. Las să treacă timpul prin mine şi să săvârşească el schimbările
necesare. De când sunt „liberă!”, nu mai aştept ca la Ghencea
evenimente, le simt ritmul normal, real, de aceea nici nu am nădejdi
intense şi nici depresiuni bruşte ca acolo. Adevărat este că respir în altă
regiune, parcă am ieşit din apă sau din foc, unde presiunile erau teribil
de intense. Acum, dacă nu m-ar durea inima foarte tare, aş trăi ca în
calmul animalului. Se întunecă, e frig, dincolo Maria şi Mihai discută. E
ora când glasul are prioritate în casă. Altfel nici un glas de om ore
întregi. E mai bine sau mai rău? Nu ştiu. Trăiesc ca un automat, în afară
de orele când scriu acasă şi acum ţie.

Costeşti, 30 noiembrie, Sf. Andrei, seara

Dragii mei, ieri am trimis scrisoarea în grabă, aştepta prietenul meu

factorul, dacă a ajuns adresa mâzgălită, e că am scris-o repede, a fugit
prietenul meu Timofte s-o ducă la prietenul meu factorul încă udă, căci
nu posed sugativă. Tabloul şi-l poate închipui numai Maricica: eu în
prag, factorul în şosea şi Timofte făcând gimnastică prin noroaiele
diluviene, cu plicul fluturând în mână. Mai bine că a plecat scrisoarea
fără impresiile zilei de ieri. Căci a fost cu dramă mare, cu bătaie în lege,
între Maria şi Mihai – păcat că nu am eu darul necesar, ar ieşi o comedie
de un act care pe mulţi i-ar face să râdă. Eu plecasem la „vecina Aglaie”
în camera ei de 2,30/2 în care locuieşte cu un tânăr cuplu (veri) şi unde
se şi găteşte. Mă expediase Maria ca să nu stau în frig pe când ea
„zugrăvea” şi „lipea” pe jos (adică punea cu mâna argilă amestecată cu
balegă şi o netezea cât se poate de bine, cu albastrul pe sobă şi brâul
camerei cacau-mervios pe jos se armonizau perfect). Pe când asistam la
fabricarea unui borş de viţel (cumpărasem eu cu 4 lei kg) şi făceam
conversaţie cu tânăra gospodină Ilenuţa (fată şi noră de chiaburi arestaţi)
am auzit ţipete. A alergat Aglaia pentru a se întoarce cu mâinile în
tulpanul ce se ridicase în vârful capului, de groază. Am crezut că gazdele
mele s-au între-ucis, dar nu, doar se încăieraseră şi se loviseră reciproc
cu balegă şi pământ. Casa era un adevărat câmp de bătălie (din fericire
lucrurile mele le aşezasem pe un pat acoperite), iar combatanţii nu se
mai deosebeau, căci se făcuseră totuna – bieţii pereţi albaştri erau
împroşcaţi cu toate cele. Şi totul cu acompaniament de ţipete femeieşti
şi de înjurături bărbăteşti. Am apărut în prag (sub formă de mag), am
urlat cât m-a ţinut gura să nu înjure în faţa mea. Mihai s-a transformat
într-o biată maimuţă urlătoare, asigurându-mă că ea a început, ceea ce
am crezut. Eram foarte amuzată în mine, dar am jucat perfect indignarea,
facerea bagajului. Aglaie s-a dus după atotdescurcăreţul Timofte. Textul
meu era patetic, dar ferm. Plecam. Tonul ridicat s-a transformat la Maria
în sughiţuri de plâns. La Mihai în proteste de nevinovăţie. Între timp au
sosit vecinii, corul celor rezonabili. Maria gata să plece şi ea, numai „cu
chielea” (cu pielea), smulgând însă de pe pereţi scoarţele ei. Mihai
înnebunit o oprea. Lucrurile se agravau. M-am temut să nu ajungă la
dramă adevărată. Am uzat de toată moştenirea mea elenică, adică de
nenea Ulise, care a apărut brusc, în mine. Calmă, am admonestat femeia
că se face de râs, lăsând-o în casă în halul acesta, pe bărbat, deşteptând
cavalerul din el şi spunându-i că, dacă e bărbat, nu numai că o lasă să
plece, dar o ajută să-şi pună lucrurile în carul lui şi o duce el la părinţi,
ca nu cumva gura lumii să scornească cine ştie ce pe seama nevestii
fratelui oştean, servind ţara în depărtare. Nenea Ulise a învins. Casa s-a
refăcut, oglindă, pe cât o permitea cacau-mervious. Femeia a lipit şi
prispa, a curăţat şi scara, a pus şi pietre în faţa scării, a întins cârpe pe
jos etc., iar flăcăul, văzând toate acestea se cufunda în scuze şi jurăminte
că nu va mai face nici un scandal. Când a sosit Timofte cu propunerea de
a aduce carul să mă mute, pacea se făcuse. Acum să vedem cât durează.
Borşul colectiv (împreună cu cele care îl gătiseră) a operat şi el, l-a
calmat. Am participat şi eu la acest „banchet” la care s-a adăugat şi
tescovina lui M. Cu toate protestele mele că din tescovină şi oalele cu
vin băute în loc de lapte dis-de-dimineaţă se ivesc toate nenorocirile
familiale! Probabil vă plictisesc cu aceste mici drame primitive, dar asta
e atmosfera în care trăiesc. Dar şi dacă trăieşti mult timp în condiţii
meschine, te lepezi greu de ele (Goethe). Aveţi grijă să mă aduceţi
printre voi, altfel mă înec! Aseară am fost frântă, m-am culcat fără să-mi
aprind măcar lampa, fără să mă spăl, am urlat cu toate lacrimile ochilor
mei şi am simţit că nu mai pot. Scandaţi apăsat! Uneori simt că se cască
în faţa mea abisuri de negură, de groaznic nonsens! Mă tem să nu cad
într-o neagră neurastenie din care să nu mă mai scoată nimic. Căci caut
un scop în viaţă, o justificare pentru a suporta cele prin care trec, şi nu
găsesc. Azi-dimineaţă, un soare radios anunţa primăvara, iar nu pe
decembrie. Cu greu am avansat spre Biserică prin trei sute de metri de
noroi autentic! Am ajuns fără răsuflare, dar m-a liniştit slujba. Am plâns,
nu m-am rugat, căci ştiu că e zadarnic să ceri, trebuie să accepţi. Dar
până unde şi până când? La întoarcere m-a întovărăşit un dascăl prin
grădini ca să evit noroiul şoselei. Am ajuns acasă liniştită. În urechi cu
accentele dureroase ale unui om cu 10 copii şi cu conştiinţă clară, iar în
ochi cu peisajul verde de pe dealurile din faţă. Am citit culcată, după ce
am dejunat la gura sobei cu o bucată de viţel şi piure de cartofi şi ultima
lingură de marmeladă şi ultimul măr, cu ultima bucată de pâine
(„fabrica” Maria). Acum e seară, e lună afară, m-aş plimba, dar rămân
lipită în noroi. Deci mă culc şi oricât închid uşa de la intrare, în suflet
simt cum pătrund, nevăzute, melancolia şi grija zilei de mâine şi chiar
spaima de a muri departe de voi.
Grija zilei de mâine, căci constat că nu mai am decât 60 de lei chiar
după mandatul de la Mariana. Până nu voi primi pensia mea, mă chinuie
gândurile noaptea şi ziua. Nu se poate trăi mai frugal şi totuşi! Iată
bugetul: 100 lei chiria şi serviciul (apă, foc, măturat, adusul laptelui), 24
lei lapte prins (adică smântâna şi brânza de vacă sau iaurt), 20 lei pâinea,
30 lei aproximativ cartofi, carne, zarzavat, făină, 10 lei mere = 264 lei
(două sute şasezeci şi patru lei) plus 60-80 lemne = 350 lei lunar, fireşte
contând pe dulciuri, grăsimi de acasă. Dacă s-au dus la început peste 200
lei a fost din pricina sobei, geamurilor, lighean, oale, lampă, ulcele etc.
Îmi trebuie o rogojină (21 lei) şi un lighean (de lut) pentru spălatul
vaselor. Ieri, în bătălie, Maria a spart singura cratiţă de tuci a casei, care,
din fericire, nu şi-a atins ţelul, căci îi spărgea capul! În schimb nu există
o cratiţă în acest menaj ultra-sărac şi aştept cu nerăbdare două cratiţe din
ale mele (sau din dar) ca să-mi pot face şi eu o friptură, sau să-mi fierb
un orez cu lapte. O idee: vă rog trimiteţi fulgi de ovăz, va fi o mare şi
foarte hrănitoare variaţie în meniurile mele monotone cartofi-lactate,
întretăiate cu macaroane, cu nuci (brânză nu este) sau lapte cu orez.
Conservele de la Georgeta-Zozo le ţin pentru ceasuri grele, când nu am
foc de gătit, fie că e plecată Maria, fie că are treabă, fie că nu este lapte.
M-am sucit în gânduri până am ameţit. Dacă nu-mi vine pensia, vă rog,
contribuiţi 12 persoane cu câte un leu pe zi, ca să mă întreţineţi până mă
voi putea despăgubi fie prin pensie, fie prin vânzarea a ce veţi hotărî în
consiliul de familie. În cazul că rămân fără pensie, nu mi-ar mai rămâne
decât să mă rog să mor. La Bucureşti aş putea munci, chiar cârpind, ca să
mă întreţin, dar aici? Este exclus să poţi câştiga ceva! Sunt gânduri negre
care mă chinuie des şi îmi amărăsc viaţa, mai mult decât s-ar cuveni,
după un trecut cinstit, muncit şi atât de socotit! Şi mai ales îmi taie orice
nădejde, cea mai modestă, pentru viitor. Aş vrea să mă apuc să scriu –
gândurile mele obiective –, dar le găsesc atât de sărace şi mai ales de
inutile încât mă ruşinez să mai cred că ar mai fi cuiva de folos. Pe scurt:
copii, nu mai cred în mine, nu mai aştept nimic de la mine – m-au frânt.
Ăsta e adevărul. Dacă cineva s-ar putea bucura de asta, poate jubila. Vă
sărut pe toţi, pe rude şi prieteni. Azi e ziua lui Andrei P[aleologu]. Mă
gândesc mult şi la ei – aşteptam un semn de viaţă – eu nu-mi mai
amintesc numele străzii – tot aşa cu Mimy Spa[ndonidi]. Vă sărut pe
toţi. Ce e cu Rory? I-am scris la voi.

2 decembrie

Dragule, tot ţie îţi scriu aici. M-am rugat la tine fără cuvinte, în rugi şi
ţipete interioare. De când am voie să scriu, am o adevărată voluptate a
mânui condeiul şi a vorbi, a vorbi, a spune tot ce nu am spus 19 luni. Tu
ştii ce s-a petrecut în mine, ce drame, ce exasperări, ce exerciţii de
răbdare, ce pleoşteli şi ce frânări, ce nădejdi şi ce deznădejdi. Ţie ţi le
spuneam toate, ca un intermediar între Dumnezeu şi mine. Cu ce m-am
ales acolo la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârma
ghimpată, de a scoate pe toată lumea din închisoare, de a desfiinţa
închisorile, toate închisorile din lume – chiar pentru criminali. Nu mai
pot suferi simţământul că sunt oameni închişi şi torturaţi de oameni!
Chiar dacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare
şi lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atât de greu de suferit, încât nu
o doresc nici duşmanului meu. Nu mai vreau închisori şi coerciţiuni,
vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat. Căci ce
puţini am întâlnit tânjind după libertate. Toate acolo o doreau pentru
ceea ce li se da prin liberare: familia, confort, linişte, foarte puţine
pentru libertatea însăşi. A fi liber, adică fără oprelişti exterioare, fără a fi
supus nimănui, decât legii morale şi lui Dumnezeu care în fond te lasă şi
te vrea liber! În domiciliu fixat e o aparenţă de libertate, de vreme ce eşti
îngrădit la 8 km. Nu doar că aş ieşi din această rază, dar ideea că nu ai
voie să treci mă face să înţeleg ispita căreia i-a căzut Eva victimă. De ce
un pom interzis era mai important decât toţi ceilalţi? Acum înţeleg
sensul interdicţiei: pentru a fi fericit trebuie să nu bănuieşti măcar ce
este libertatea. Deci o totală independenţă de celălalt. Dar fericirea
pământească este făcută din legături de dragoste între oameni, legături
ce te robesc! Dar iată, dragostea este tocmai o supuşenie liberă! În
închisoare, instinctul meu de conservare mă silea să-mi găsesc un sens
pentru supravieţuire. Când femeile din jurul meu „credeau” în mine, îmi
făcea bine. Dar eu mai cred în mine când mă văd în halul în care am
ajuns!? Am pierdut conştiinţa de sine, nu mă plec în faţa oamenilor, nu
sunt însă servilă, dar sunt atât de umilă în faţa vieţii că nu mai am nici o
încredere în propriile mele puteri. Iisus cere smerenie, el înţelege să-şi
trăiască fiecare nimicnicia în faţa lui Dumnezeu! Cu cât trăieşti mai
adânc contrastul, cu atât eşti mai „capabil” de Dumnezeu. A te
cutremura de măreţia Lui este a avea simţământul ce te înfiinţează ca om
şi smerenia atunci devine izvor de măreţie omenească. Acum însă
smerenia mea e falsă, e numai dezolare, deziluzie de mine, o
nemulţumire faţă de bietul rest inert ce am scos din închisoare. Nu mai
cred în mine fiindcă nu mai cred în legătura mea cu Creatorul. Eu nu am
trăit nici această încercare cum se cuvenea: lucid, brav, acceptând-o ca
atare. Tot timpul în rugăciune ţipam ca copiii mici, în sinea mea, ceream
cu patimă să ies din ţarc, zguduiam zăbrelele şi dam din picioare! Am
pierdut meritul ce puteam culege, după cum şi acum, în faţa micilor
încercări de frig, de foame, de murdărie, de lipsă de conversaţie, de viaţă
prea primitivă, mică şi meschină, în loc să le primesc cu răbdare, sunt tot
timpul la fereastra sufletului şi aştept salvarea din afară.
Stelule drag, ce bine îmi face să-ţi mărturisesc toate acestea. Parcă mă
spăl de pâcla din mine. Afară ninge, îngheaţă, în cameră se stinge focul,
alături vorbesc oameni simpli, dar pătimaşi. Ilenuţa, vecina, se
pregăteşte să coacă pâinea. De ce nu sunt în stare să mă opresc cu
dragoste asupra acestor vieţi străine, dar autentice?

4 decembrie

Stello al meu drag, ieri m-am mutat. Totul s-a precipitat şi s-a aranjat
mai uşor decât puteam crede. Maria nu se acomoda cu un angajament de
serviciu, poate nici nu avea posibilitatea. Natură violentă şi capricioasă,
cu nevoie de câştig, dar nu şi cu simţul îndatoririlor reciproce, fire
independentă şi elementară. I-a venit şi soţul, deci totul e spre bine. A
venit Vasile Timofte, a încărcat sub ochii oamenilor adunaţi în coadă la
drojdie de la Cooperativă. Am luat-o la vale la noua locuinţă, în timp ce
inima mi se strângea în faţa unui nou necunoscut. Noile mele gazde sunt
din neam răzeşesc, se cunoaşte. Sunt în ei o bună cuviinţă, o largheţă şi o
ţinută care mă fac să mă simt printre egali. Azi am dormit bine, la
căldură, am mâncat foarte bine, totul se face în linişte. Am făcut un tur
în ogradă unde totul e rânduit, pus la punct, unde domnul Dospinescu
vede de vite, de lemne, de pomi, unde doamna vede de gospodăria
internă, de pod, de cămară, de găini şi vacă. E atât de liniştitor şi simţi că
aşa se face temelia solidă economică a unei ţări. Biserica şi cimitirul
alături, despărţite doar de sârma din fundul livezii. Bine că s-a terminat
cu agitaţia de dincolo, unde la fiece moment izbucnea o dramă. Scriu
mult acasă. Primesc scrisori foarte mângâietoare.

7 decembrie

Dragule, azi zi foarte geroasă, frumos. Plimbare. Tumbă în zăpada

moale. Calm, dejun bun, citanie, scrisoare: cu cât viaţa mea devine mai
normală, mai puţin tragică, încep să mă interesez iar de toate problemele
acestei vieţi.

11 decembrie

Dragule, n-am mai scris, zilele trec liniştite, monotone! Câte o plimbare
în peisajul parcă pictat de Hokusai, în aerul curat şi diafan, pe hârtoape,
dar cum e totul îngheţat tun, umblu mai uşor. M-am lăsat şi eu o dată în
voia firii. Nu am mai vrut să mă stăpânesc. Am ţipat când m-a durut, am
plâns când simţeam că-mi plesneşte inima, mi-am cunoscut limitele şi
iarăşi şi iarăşi am constatat că-mi lipseşte răbdarea şi cât de mult ţin la
aparenţa trupească. Acum sunt o femeie bătrână, iremediabil bătrână.
Îmi este impusă de aici înainte definitiva renunţare de a participa la
viaţă. Cu mutra de azi nici unul din cei de 40 de ani, necum cei de sub
30, nu-mi va mai spune: aparţii generaţiei noastre, tante Alice! Mediul în
care temperamentul şi mintea mea mă menţineau sau poate mă amăgeau
că mai eram eu în stare să conduc pe cei tineri nu mai este. Îmi dau
seama că trebuie să mă acomodez cu bătrâneţea, trebuie să fie un rost şi
al ei. Oare Patriarhii nu sunt o pildă? Ce pot eu acum să mai învăţ pe un
om tânăr? Desigur, ce nu ştiam până acum: că se poate răbda mult mai
mult decât socoteam. Dar tot eu îmi spun că această gimnastică e
preferabil s-o faci la tinereţe. Pot asigura pe tineri că e o lege a
compensaţiei în universul moral ca şi în cel fizic şi că durerea nu are alt
leac decât răbdarea, nădejdea. Dar nădejdea nu o poţi opri sau creşte
după voie. Uneori se desface din tine ca un fum şi atunci rămâi gol şi
deznădăjduit. Acum ştiu şi ce e deznădejdea şi chiar ne-credinţa. Am
trecut prin ele. Răbdarea o poţi totuşi stăpâni. Scrâşneşti din dinţi şi taci.
E o concentrare asupra ego-ului celui muritor pe care îl iei în braţe, îl
mângâi fiindcă îl consideri nedreptăţit. E o formă de mândrie luciferică
poate, dar este şi puntea pe care treci ca să nu te zvârli în abisul
neantului. Am trăit tragicul în sensul elin. Am fost foarte puţin creştină,
dar când simţeam că înnebunesc, parcă cineva mă scotea cu sila din
logica raţionamentului şi din simţirea rece şi parcă mă împingea fără
voia mea în faţa unui Tată. Mai ales rugăciunea pentru Sf. Fecioară mă
salva. Până la ea mă puteam încumeta să mă rog.

12 decembrie

Dragule, e ora şapte seara, şi mi se pare că e foarte târziu. Zile

monotone, dar pline – nu de evenimente – dar de viaţă. Azi am făcut o
plimbare frumoasă în susul satului. Aerul limpede „ca lacrima”, cerul
albastru, zăpada albă, pomii nu au încă frunzele îngheţate, şi gardurile de
un maron-verzui, în aer plutea un uliu roşcat, rareori câte un om venea
de la târg. Am stat de vorbă cu părintele care-şi adăpa vaca, un surtucar
tânăr care se văita de vremuri. Lumea mă cunoaşte şi-mi vorbeşte
prieteneşte. Era soare, cald, deşi sufla un vântuleţ subţire. M-am întors
acasă cu o bucurie în suflet şi în trup. Am mâncat cu poftă, am lucrat, am
citit. Am zilnic câte o veste, asta îmi dă linişte. Acum fetiţa şi bunica se
culcă, s-au închinat frumos la icoane, stăpânul casei citeşte Biblia,
dincolo.
 Eu stau cu tine de vorbă. Uneori îmi pare că s-a sfârşit cu orice putere
creatoare, că m-am resemnat să fiu bătrână, adică la capătul vieţii.
Alteori se mai ridică câte o nădejde – restul de tinereţe sau numai iluzii?
Nu ştiu. Vreau să mă las să trăiesc câtva timp. Am cerut acasă pe Sofocle
şi dicţionarul greco-german. Când citesc însă în jurnale atâtea nume de
femei rectori, academicieni, scriitoare, profesoare de care nu aveam
habar, realizez că în fond s-a ivit o lume nouă, cu problemele ei, cu
interese noi vitale şi mă simt străină. Numai aproape doi ani în marginea
vieţii creează un decalaj simţitor în care mă întreb dacă voi mai fi în
stare să mă reintegrez? Aş vrea să desluşesc ce se petrece în lume şi dacă
nu e un orgoliu mascat în afirmaţia mea. Mă resemnez cu starea de acum
şi îmi zic: ştie Dumnezeu mai bine ce face. Acest intermezzo are
avantajele lui: mă limpezeşte, mă readuce la viaţa normală şi oamenii
simpli la care stau acum au atâta cuviinţă şi tact şi delicateţă şi omenie
încât nu mă simt deloc singură cu ei. Acum trăiesc din danii. Dacă mi-ar
fi spus cineva acum 20 de luni lucrul ăsta, aş fi sărit ca arsă! De ce acum
acest sentiment de bucurie de câte ori primesc ceva?

16 decembrie

Se reface în mine echilibrul intim fiindcă am avut curajul să mă zvârl iar

în braţele lui Dumnezeu prin intermediul sfintei mele iubite Sf. Fecioară.
La 3 dec., m-am rugat disperată, ca pe vremuri, cerând Sfintei Fecioare
ajutor. Acesta a venit peste 2-3 ore. Totul s-a aranjat de la sine. M-am
mutat fiindcă le trebuia camera mea, am aterizat la oameni cu care mă
înţeleg de minune, banii au sosit ca să-mi plătesc jumătate din pensiune.
Ajutorul nu mi-a fost precupeţit şi acum, fără ezitare, de câte ori cer
ceva, văd că îmi vine. E ca o răsplată că am renunţat la raţiunea
orgolioasă şi la poziţia unui scepticism care mă îneca. Acum, la invitaţia
de a pleca acasă, m-am surprins azi răspunzând că mai stau aici până
după Anul nou! Înseamnă că regimul de linişte, de viaţă simplă îmi
convine. Dumnezeu le potriveşte bine pe toate, căci dacă debarcam
direct în zgomotul şi agitaţia din Bucureşti nu-mi puteam reveni. Şi
frumuseţea naturii este un mare doctor. Biserica, tăcută, cuminte,
adunată şi parcă punând distanţa respectului între ea şi sat, parcă uneori
îmi vorbeşte şi o face prieteneşte, nu sever nici prea metaforic! Cât de
somptuoasă e haina zăpezii! Nu ştiu să caracterizez haina moinei!
Pământul apare mai îngrijorat parcă, mai sărac, dar mai modest, un
burghez azi, când ieri totul era îngheţat, era un rege! Dimineaţa m-am
dus la Miliţie şi am luat drumul pe câmpuri aşa cum mi l-a arătat
miliţianul ca pe cel mai scurt drum şi cel mai umblat de toţi sătenii.
Drumul mare e mult prea noroios. Drumul singuratic în mijlocul
ogoarelor cu iarbă proaspătă ieşind de sub zăpada topită a fost foarte
frumos, dar la un moment dat am alunecat zdravăn şi am cumpănit bine
dacă sunt ori nu în stare să sar peste un gol pe drumul de râpă ce atârna
direct cam la 6-8 m peste Bahluiuţ. N-am îndrăznit! Prea aluneca terenul
sub mine. M-am înapoiat pentru a scoborî în râpă pe trei trepte teribil de
înalte săpate în lutul cleios şi ducând spre cele două trunchiuri de pomi
formând o punte suspendată peste râu. Tremura puntea sub paşii mei
prudenţi şi calculaţi. Mă rugam Sfintei Fecioare să mă scoată din
încurcătură, căci nu era ţipenie de om să-mi vină în ajutor, dar pe
dedesubtul conştiinţei că situaţia e grea, nu puteam opri un zâmbet
amuzat şi nici senzaţia că am aceeaşi supleţe ca şi acum 40 de ani. Şi
deodată, un gând sprinţar, tineresc, prea tineresc, vai! şi-a scos corniţele
de dedesubtul a nu ştiu câte învelişuri sub care dormea dus. Gide ar fi
spus că necuratul se arată în felul unui gând tineresc.

17 decembrie
Dragule, azi o zi de amintiri, pom de Crăciun, serbări la şcoli etc. Aci,
zile de primăvară. Plimbare pe iarba verde dezbrăcată de zăpadă, în
curtea Bisericii, prin cimitir, prin livadă. Gânduri dând năvală – se
încurcă amintirile şi nădejdile şi iluziile, am plâns cu foc azi de dorul
tău, al mamei şi tatei, al copilăriei, al dorului de ai mei de la Bucureşti.
Toate sentimentele se succed de-a valma. Inima e când liniştită, când
simt că mă sufocă dorul şi mă disperă situaţia.

20 decembrie

Pui mic, două zile am fost „bolită”, îmi e teamă de tensiune, azi am luat
sulfat de sodiu şi mă simt mai bine. Ce fiinţă capricioasă sunt. Acum,
când trăiesc esenţial şi simplu, ies la iveală toate defectele mele. Aveai
dreptate când tu spuneai că uneori sunt sucită, adică nu ştiu ce vreau. În
realitate sunt de o hipersensibilitate acum anormală! Orice mă
influenţează în bine ca şi în rău, mă luminează sau mă întunecă! Ieri o
veste, poate fantezistă, m-a dispus bine după ce o scrisoare duioasă mă
făcuse să plâng în hohote. Azi, improvizând un colind sau mai bine zis o
urătură amuzantă pentru ai noştri, m-a dispus bine de tot. Iar sosirea a
250 lei de la Valérie mi-a redat siguranţa că până la 20 ianuarie pot să-mi
plătesc pensiunea şi-mi rămâne şi de cheltuială pentru sărbători. Mă
surprind că dezvolt în mine sentimente de parazit, mă simt foarte bine în
această situaţie de femeie întreţinută de rude şi prieteni. Eu credeam că
voi suferi cumplit de această dependenţă şi iată-mă adaptată! Mai
constat că m-am lenevit foarte tare, nu fac nimic zile întregi. Scriu doar
scrisori! Citesc puţin şi superficial. Trebuie să mă antrenez să gândesc,
să cuget căci acum înregistrez doar senzaţii, percepţii. Două luni de
convalescenţă or fi de ajuns după 18 luni de sistare totală a lucrului
intelectual. Mă trezesc că mi-e dor de colege de suferinţă şi de doctorul
Lungulescu. Ce vor face ei? Lenuţa, doamna Demayo trebuie să iasă
curând – doamna Simionescu în martie. Dar doctoriţa pe unde o fi? Le
visez des. Azi parcă îmi cresc aripi. Din ce? Din joacă poetică sau din
mandat? Tu surâzi amuzat. Nu mă mai recunoşti? Vorbeam cu cucoana
Profira de Ghencea şi de altele. Mă înfior.

23 decembrie

Azi e seară de ajun! Mă gândesc la anii din urmă. Copiii se strângeau în

jurul meu. Văd până şi faimosul capot de catifea neagră în care i-am
primit 10 ani de-a rândul. Îmi amintesc de seara în care tu, cu Ionel, cu
Valérie şi Marietta jucaţi bridge în biroul din casa Malaxa. Iar eu cu
Miron, cu nepoata lui Iorga, cu Marilena Andronescu şi Mariana în
biroul cel mare. Îmi aduc aminte de alte ajunuri din b-dul Lascăr
Catargi. Miron cu liliac alb, Mariana cu Ion, apoi Rhea, Coca, Marietta,
Maricica, Viorica Păunescu… Îmi amintesc o mulţime de detalii. Azi, pe
când fabricam un Moş Crăciun pentru Lidia mică, îmi aminteam
Crăciunul din 1948, când au venit numai copiii foarte credincioşi. În
ultimul ajun petrecut acasă, 1950, nu visam să petrec pe cel din 1951 în
lagăr, şi pe cel din 1952, în Costeşti! Ce trist, cel de anul trecut şi totuşi
câtă solidaritate şi putere de nădejde. Mimy era ea obraznică, dar avea
suflet în ea. Cu minusculele bucăţele de chec oprit de ea din noiembrie,
cu micile daruri preţioase – un ac de păr şi o bucăţică de săpun, cu
cântecele Dinei Rotaru, cu ramura de flori din stofă, cu urările pline de
dragoste şi de milă reciprocă. Era generozitate în toate. Festinul oferit de
Măicuţa, cu tartine de magiun, economisit anume, figurina băieţaşului,
energia tăcută a doamnei Codreanu. Zâmbetul plin de înţelesuri al
bunicuţei, toate ţărăncile, altele şi încă altele, care tânjesc după un
dulce…
 La Ghencea îmi amintesc cum Lenuţa B. şi doamna C. îmi dau din
cartofii lor şi munceau pentru un coltuc de pâine pe care îl împărţeau cu
mine. Stelule dragă, au fost şi acolo clipe foarte frumoase. Aş vrea să
trăiesc să mă întâlnesc cu toate aceste fete şi femei din toate straturile
sociale, să le pot dovedi solidaritatea mea afectuoasă şi împreună să
lucrăm pentru ameliorarea vieţii în închisori. Îmi e dor chiar de Coana
Ioana, care plângea anul trecut când noi cântam „O, ce veste minunată!”
Îmi e dor până şi de baba Leana şi de Verona! Aş vrea să trăiesc şi să ne
întrunim libere, toate, pe un câmp cu flori, ca surori, ca femei care am
suferit şi vrem să nu mai sufere şi altele! Ieri-dimineaţă m-am gătit ca să
mă duc la Sfânta Împărtăşanie. A venit să mă ia părintele Grigorescu la
Biserică. Am trecut prin cimitir. Iar până a sosit prietenul meu
Gheorghiţă Timofte cu cheia, Părintele mi-a arătat o movilă, dincolo de
apă, în care s-au făcut săpături arheologice, găsindu-se urme (schelete şi
unelte) din epoca de piatră. Când drumul va deveni practicabil, vreau să
vizitez şi eu locul. Apoi am intrat în Biserică şi am primit sfânta taină cu
mare emoţie. M-am simţit brusc la Bellu, când bietul Timofte plângând
m-a dus în faţa crucii unde „doarme fata mea” spunea el, la adăpostul
bătrânei Biserici care poartă patru sute de ani de viaţă spirituală
românească! Timofte era criţă după ce tăiase porcul, dar chiar atunci
vorbeşte cu miez şi cu haz. M-am întors acasă prin livadă, liniştită,
împăcată. Scrisorile şi pachetele m-au bucurat mult. Viaţa patriarhală
din casă, obiceiurile bătrâneşti respectate şi totodată un utilaj modern
pentru a le împlini, toate mă fac să mă simt bine. Coana Profira e o
figură, îmi aminteşte de Maica. Fetiţa e delicioasă, azi am luat-o în
zăpadă în livadă şi ne-am bătut împreună cu bulgări de zăpadă, ce
fericire pe ea. Mi-am amintit de o asemenea scenă în Cişmigiu cu
studenţii mei. Tu ai înţeles-o, dar alţii nu.
24 decembrie

Prea legată de ai mei, prea legată pesemne de pământ, nu ajung să fiu

destul de detaşată. Cu gândul pricep că detaşarea trebuie să fie o mare
siguranţă şi că nu rămâi gol, nici indiferent, ci stăpân pe toate. Dar
zadarnic gândesc aceasta de vreme ce nu o şi trăiesc. Cum să parvin la
această stare de detaşare? Simt că am dat mult înapoi de 20 de luni.
Instinctul de conservare m-a obligat, ca şi pe toţi ceilalţi, să ne apărăm
fiziceşte, să ne gândim tot la mâncare şi confort. După moartea ta, mă
desprinsesem puţin, uneori chiar mult. Nu mai aveam dorinţi proprii.
Acum le am iar. Mă întreb însă dacă întoarcerea la viaţa fizico-psihică
nu m-a abătut de la dezvoltarea spirituală. Întotdeauna a fost în mine
tendinţa de a împăca viaţa trupului cu cea a spiritului şi dintre gânditori
m-au atras mai mult cei care le-au împăcat: Montaigne, Shakespeare,
Goethe. Fără îndoială sunt urme adânci de păgânism elin în mine şi
admiraţia şi simpatia pentru Gide sunt din acelaşi izvor. Concepţie
estetică de viaţă, nu religioasă. Şi totuşi dinăuntru, şi din afară, simt
nevoia prezenţei mistice, deşi nu pot accepta lepădarea celor sensibile ca
inutile. Asceza are desigur mult sens pentru creşterea omului din noi, dar
nu o iubesc când neagă total trupul şi totuşi creştinismul, cel puţin aşa
cum ni-l înfăţişează sfinţii, e net ascetic şi pur spiritual. Şi budiştii
susţin la fel creşterea spre perfecţiune. Eu mă poticnesc încă, şi e grav,
fiindcă mă simt îndreptăţită, în dragostea şi respectul frumuseţii, care
cere şi sensibilul pe lângă cele nevăzute. Cu riscul de a rămâne o
„codaşă” şi de a nu împlini cariera spirituală pe pământ, nu pot şi nu
vreau să reneg trupul. Oare Iisus Cristos a cerut înfrângerea naturii în
folosul supranaturii? Aşa s-ar zice din multe părţi ale Evangheliei, dar
din altele dimpotrivă. Recunosc că nu m-am preocupat îndeajuns de
această problemă. Oare cei care suntem ataşaţi de forma pământească
suntem muguri care refuzăm să înflorim? Azi-dimineaţă a venit
părintele cu botezul. Era întovărăşit de patru dascăli. Unul mi-a dat pe
furiş două mere şi mi-a spus la ureche să mă feresc de unul din dascăli.
Erau toţi cam criţă în urma trataţiilor cu vin. Îi priveam şi mă bucuram
că sunt în România, ţară blândă cu oameni blânzi, şi nu pot spune însă că
şi morali, dar desigur omenoşi. Părintele, cu multă ţinută. Am vorbit de
tine, te-au privit (în fotografie) şi toţi în „cor” susţineau că semeni
identic cu Goilav, proprietar în apropiere. Pare-se că duce trai mare.
Dragule, azi, de noaptea de Crăciun, aştept un dar de la tine. Te aştept
în vis, cu o vorbă, un gest, un simbol care să mă susţină. Te iubesc.

31 decembrie

Dragule, n-am mai scris, nu m-am mai recules. Lume multă în jurul
meu, fata şi ginerele casei au sosit pentru câteva zile. Încep să mă
obişnuiesc cu această viaţă monotonă, dar sănătoasă. În mic, aceeaşi
lume, aceeaşi viaţă ca la Bucureşti. Dar totul e mai naiv, deci mai curat
şi mai cuviincios. Dacă n-ar fi decât pentru această experienţă, exilul de
acum ar trebui binecuvântat. O fac tot timpul, prin liniştea, buna umoare
şi răbdarea ce am în mine. Parcă se apropie sfârşitul aventurii şi-mi pare
rău! În aer sunete de tobe, printre cruci bande de copii (mascaţi) care
porneau pe la curţi. În mijloc Biserica bătrână, privind parcă cu dragoste
de sus spre aceste zvonuri de ajun de an nou. E în aer bucurie. Plin de
zgomote de voioşie, de tobe, de fluiere, de strigăte tinereşti.
 1953

1 ianuarie

Aseară, la masă, între oameni de treabă şi cuminţi, m-am simţit foarte

bine – şi ei cu mine. M-au încântat copiii cu buhaiul şi acum „capra” sau
„cerbul” cum spun aici. Pe la 4 noaptea „mascaţii” cu un colind vechi,
nealterat. Aş vrea să transmit şi altora sentimentul cald, bun de a fi în
mijlocul vechilor datini româneşti. Şi ursul a fost minunat, jucat de un
ţigan tânăr, parcă ieşit dintr-un Murillo. Au umor aceşti oameni simpli,
umor şi judecată sănătoasă şi nu se lasă abătuţi de nici o greutate. Acum
am un guturai grandios, sper să-l jugulez, să nu intru în anul nou
bolnavă. Curge nasul abundent, dar tot mă duc la plimbare în jurul dragei
mele Biserici pe lângă cimitir. Am impresia că vin pe la tine. E vreme de
primăvară, păcat că e un noroi de începutul lumii!

3 ianuarie

După expediţia pe drumurile prin grădini şi pe câmpii spre Miliţie.

Acolo foarte bine şi prietenos primită. Dar, în drumul spre Sfat, am căzut
în glod şi m-am întors udă şi murdară precum un porc. Ieri am fost
mahmură, am stat în casă, afară ceaţă, în suflet depresiune. Plecaseră
spre Bucureşti fiica şi ginerele casei Dospinescu. Orice plecare îmi
aminteşte că mai există locuri de locuit şi afară de Costeşti. Când mă
pândeşte boala, mă apucă însă panica: nu doctor, nu doctorii. Ieri şi joi
m-am tratat cu aspirine şi vin roşu fiert!
Dragule, nu am mai scris aci aseară. M-a furat cartea lui Kataev cu
povestirea primelor mişcări revoluţionare din 1905. Am primit două
cărţi poştale, una de la Barbu Brezianu1– plină de afecţiune şi de graţie,
aşa cum este el, alta de la Mişu, tot cum e el. Cu haz, cu tachinerii, bon
enfant! Acum, când mă gândesc la suferinţele lui Nicuşor, nici ele nu mi
se mai par insuportabile. Singurile dureri mari sunt: moartea şi îndoiala.
Când nu mai ştiam dacă există un Dumnezeu sau mai bine zis unul
care să ne audă şi să ne ajute. Atunci am simţit tragicul. Lipsa de sens pe
care am resimţit-o uneori la Ghencea şi chiar, la început, aici este
cumplită. Îţi poate lua minţile. Din fericire mi-a dat Dumnezeu darul de
a exterioriza şi astfel am scăpat de chinul îngrozitor. Goethe spune: „Mie
Dumnezeu mi-a dat să vorbesc despre suferinţa mea”.

11 ianuarie

Pui drag, sunt foarte amărâtă. Chestia cu pensia începe da capo, cine ştie
cât durează. Dar ce m-a durut mai ales este gestul lui Jean Paul care iar
şi-a preluat o parte din suma ce-mi era destinată. Nu vreau să judec, nici
să condamn, dar mă doare teribil. Bun e iar ceasul când mă rog, dar şi
acela e atât de distrat. Din pricina zăpezii prea mari, nici nu pot să mă
plimb pe afară.

12 ianuarie

A. Gide îndeamnă să nu scrii decât când simţi că trebuie s-o faci, că nu

poţi trăi altfel. Şi marele nostru Eminescu spune: e uşor a scrie… când
nu ai nimic de spus. Mă întreb ce mă împinge pe mine, în starea în care
sunt, să scriu? Şi când nu ştiu încă ce vreau să scriu? O carte despre
Sofocle, cum am comunicat acasă, e poate doar un pretext de a mă
mărturisi pe mine. Ar fi mai interesant să scriu amintiri despre oamenii
mari pe care i-am cunoscut – memorii –, dar nu am jurnalul meu pentru
a controla date. O serie de amintiri de studenţie? Multe ar fi de scris, dar
mă chinuie gândul că nu ar fi de folos nimănui. O Dichtung und
Wahrheit2 e îngăduită lui Goethe, nu mie. Căci amintiri din copilărie şi
tinereţe ar fi interesante dacă aş avea material viu, contemporan,
„jurnal”, iar nu alterat de perspectiva maturităţii. Începusem o serie de
„scrisori” acum doi ani. Cred că numai un dialog, chiar monologat, aş fi
în stare azi să mai depăn din mine firul cugetării. Să încerc dar să aştern
pe hârtie rezultatul unei experienţe severe, nu descriere, ci rodul ei.
Mă palpez pe din afară, pe dinăuntru. Deci sunt. Ce sunt? Cum sunt?
De ce sunt? Întrebări pe care le trăiesc cum respir, adică organic. Am
trecut prin ceasuri tragice când întrebarea „a fi?” era durerea aproape
fizică, iar întrebările despre rostul vieţii le trăiam cu disperare şi
simţeam că umblu pe margine de prăpastie. Îmi amintesc ajunul de
Crăciun 1951, când am tulburat pe Lilica B. şi pe doamna Tarnovschi,
plimbându-mă de-a lungul trotuarului de piatră la Ghencea, cu nevoia
rea de a comunica şi altora zbuciumul îndoielilor, poate şi cu trufia
curajului de a mă răfui cu Dumnezeu, pe care-L învinuiam de
indiferenţă, de „impersonalitate”. Am mai trecut prin asemenea crize şi
prin oct. 1952, la Ghencea. Vally, Alex mi-au atras atenţia că sunt
luciferică. Chiar aici la Costeşti, cum o dovedesc Jurnalul şi unele
scrisori. Este neîndoielnic că sunt în plină criză, chiar acum când sunt
calmă şi cred în Providenţă. Totuşi credinţa mea nu e consolidată şi în
cuget. Aici e boala mea de mult timp, poate de totdeauna. Am trecut
drept o bună creştină, am crezut că mă străduiesc sincer să fiu o bună
creştină şi m-am înfuriat ori de câte ori Stello sau Valérie, cei doi critici
severi ai mei, sau Mad Cancicov şi Mimy Spandonidi, alţi doi critici
îngăduitori, dar lucizi, mă denunţă ca o păgână doar cu aparenţa de
credinţă. Nu faptele mele, ci cugetul meu îl socoteau necreştin şi cred că
aveau dreptate. Căci e în mine un amestec de iubire către Puterea
nevăzută şi de o poziţie intimă faţă de unele dogme, care mă face inaptă
de a spune cu adevărat: cred. Şi totuşi, firea mea întreagă se avântă într-
un elan de iubire şi de nădejde în cel nevăzut şi înspre lumea nevăzută,
pe care nu o cred numai o nevoie de mângâiere, o morfină contra durerii
de a trăi. Îmi amintesc de când eram fetiţă de 14-15 ani, când încă nu mă
atinsese durerea vieţii, îmi amintesc de doruri de un „dincolo”, de o
melancolie, o nemulţumire faţă de bucuriile vârstei mele. O Ahnung, o
„presimţire” a unei alte realităţi pe care o simţeam în jurul meu,
nevăzută. Eram poate făcută să cred, dar m-a tulburat învăţătura pe care
am cerut-o eu, nu mi-a fost impusă. Cred că o nevoie de a şti creştea în
mine alături de aceea de a crede. Toată viaţa am încercat să le pun de
acord. Au fost ani când se împăcau în mine, dar la marile încercări, se
izbeau, intrau în conflict şi eu în criză. Nu mă simt bine când nu cred
într-un Dumnezeu personal şi în Cristos.

16 ianuarie

Pui drag, nu ţi-am scris nici ţie, nici acasă. E în mine un fel de oboseală
cu atmosfera aceea simplă, monotonă şi tihnită. Simt uneori nevoia unei
înviorări, am nevoie de un climat mai intelectual, de un schimb de idei,
de o provocare care să mă învie.

18 ianuarie
Dragule, zilele alunecă încet ca o apă fără să lase urme în mine.
Monotonie de sanatoriu. Numai scrisorile de acasă marchează momente
mai importante. Gazdele mele sunt oameni foarte cumsecade, dar mai
puţin interesanţi. Ea e mai bine decât el. El atins de virusul vechii
autorităţi – cumsecade, inteligent, dar autoritar, are o limbă rea. Peisajul
e încântător sub zăpadă, cu cerul albastru şi restul alb imaculat. Corbi
bătrâni în vârful pomilor albi, soarele strălucitor, dar avar, iarna ca o
imensă comoară de diamante. Casele avariate încă din 1943, cu fumul
ieşit din hornuri ca un voal transparent în jurul acoperişurilor, adăpostesc
o lume simplă, bună, dătătoare de speranţe. Caut să mă intereseze totul.
Ştiu bine că sunt fără pretenţii şi că doresc mereu să-mi ocup ziua. Am
timp, de ce nu scriu? Pentru că nu pot să fac un efort serios şi mai curând
pentru că nu cred în utilitatea acestui efort. Mai mult ca oricând l-am
înţeles pe Montaigne. Închis în turnul lui, nu găsea tovărăşie mai bună
decât în cărţile lui şi în el. Şi totuşi se ducea la Paris, la Curte, pentru ca
să-şi împrospăteze spiritul. De ce se apleca atâta asupra lui? Trebuia să
descopere o lume nouă. De aş putea acum, după ce am trecut prin
închisoare, unde mi se pare că mi-am lăsat vechea piele, aş încerca după
exemplul marelui meu prieten Montaigne să descopăr în mine un om
nou.
Dragule, ajută-mă să reuşesc în această încercare.

19 ianuarie

Iubitule, viaţa se scurge încet. Am luat obiceiul să fac în fiecare zi

aceleaşi lucruri pe rând. Se creează în mine gesturi rituale. Aş vrea să
întrerup, să schimb ordinea ocupaţiilor mele, dar întâlnesc în mine o
adevărată opoziţie din cauza unei superstiţii care mă domină. E frica de
schimbare. Mica fetiţă urlă din toate puterile cântece idioate care la
început mă amuzau, mă distrau, dar care cu timpul mă plictisesc.
Această fetiţă nu poate tăcea mai mult de un sfert de oră. Uneori mă
încearcă un fel de refuz, de respingere pentru această fetiţă. Nu ştiu de ce
e ceva impur în acest căpşor. Are uneori ieşiri care trădează mişcări
interioare pe care nu ar trebui să le aibă. Uneori e încântătoare. În
dimineaţa asta ea plângea ascunsă în patul ei, din cauza plecării tatălui.

28 ianuarie

M-am obişnuit şi fără bani, când ştiu că-mi este achitată pensiunea. La
vârsta mea ce-mi mai rămâne de împlinit, deşi multe au rămas nefăcute?
Şi nu mă pot dezbăra de nevoia de a fi plăcută oricui, până şi găinilor şi
păsărilor din drum. A fost Radu R. pe la mine. Cu o bucurie de tinereţe.
A trecut prin casă, prin sat. Mi-a făcut o mare bucurie, dar şi o mare
grijă, când am aflat că a fost filat. Şi după ce a plecat s-a lăsat iar o
tristeţe peste mine. O bucurie a fost descoperirea în vechea Biserică a
picturii primitive pe cele două uşi de altar şi jos, scena Bunei Vestiri, pe
uşile împărăteşti. Mă întreb, pictorul italian cu ce model în amintire le-a
pictat? Trebuie să mă duc să studiez mai de aproape şi scenele de pe
catapeteasmă şi vechile ceasloave cu litere frumos înflorite şi cu stemele
domneşti care mi-au dat iar mândria că suntem şi noi părtaşii unei vechi
culturi. Nu e poate ştiinţifico-filozofică, ca la apuseni, dar este solid
întemeiată pe legea şi cuviinţa creştină. Dacă aş fi în stare să mai scriu,
aş cere lui Dumnezeu să mă învrednicească să desluşesc ceva din
sufletul permanent al românului. Numai aşa vom şti ce avem de făcut de
aci înainte. Dragule, îţi făgăduiesc că voi lucra cuminte şi cu sistem. Ne-
am cunoscut în 1903. Ne leagă o jumătate de veac!
16 februarie

Azi viscoleşte cumplit! Parcă mai mult decât săptămâna trecută realizez
cât de dependentă e la ţară viaţa de situaţia meteorologică. Socot că
oricât s-ar accentua „socialul”, până când nu va fi telefon şi drumuri
practicabile, nu se poate scoate satul din situaţia lui patriarhală. M-a
încălzit la suflet grija ţăranilor pentru vite şi oi. Pe acestea le-a băgat
acum gazda în „paravan”, momindu-le cu câteva grăunţe, la care au
răspuns fără ezitare. Bietele găini stau în poiata închisă, iar vaca şi
purceluşa au staule individuale. Niciodată n-aş fi crezut că mă voi adapta
atât de repede la această viaţă elementară.
Iată, s-au împlinit sâmbătă 5 ani de când am fost scoasă de la catedră
şi când am realizat că viaţa m-a pus la o parte. Mă amăgeam cu
conversaţii, cu scrisul despre Goethe, Shakespeare şi Sofocle. Dar în 3
ani, până când m-au ridicat, ar fi trebuit să isprăvesc măcar o carte.
Încetineala lucrului venea din convingeri subterane, din subconştient, că
ce voi scrie nu mai e pentru mine, ci pentru cei tineri, cei noi. Nu e
destul să spui lucruri adevărate şi permanente chiar, trebuie să ştii să le
prezinţi generaţiilor noi. Or, am putut constata la tineretul ce cunosc că
problemele lor au altă soluţionare decât ne trebuia nouă. Oare am eu
destulă putere spirituală în mine, să pătrund dincolo de ce văd? Pentru un
moment încerc să pricep rostul acestui surghiun şi să profit de el, nu
intelectual, cum poate o aşteaptă ai mei, dar spiritual. Fac exerciţii de
răbdare, de smerenie, de simplitate. Azi, când am auzit că năroade de
muieri spun despre mine că am fost spioană, m-a durut adânc, nu pentru
mine, pentru ele. Şi iarăşi nu pot suporta veşnica bănuială şi bârfă a
tuturor în gura bătrânului. Imposibil să scrii. Câteodată mă agasează tot
ce nu e autentic în el. Soţia lui în schimb e clădită nobil. Sigur, simplu,
uman.
21 februarie

Dragul meu, zile întregi le pierd fără să fac nimic, nici măcar să citesc.
Am uneori ceasuri când îmi regăsesc vigoarea spiritului. Montaigne
spune: „Un cititor bun este acela care găseşte în scrierile celuilalt mai
mult decât autorul a izbutit să spună”. Citesc cartea lui Iosifescu3 despre
Caragiale. Trebuie să recunosc că interpretarea personajelor cu accentul
pus pe imoralitatea moravurilor politice nu mi se pare deloc falsă sau
exagerată. În fond, chiar dacă Caragiale însuşi nu lua lucrurile atât de
serios, opera de artă are virtualităţi vii în ea pe care noi trebuie să le
descoperim. Nu zic că azi lumea o fi mai bună, dar am impresia că ceea
ce se face este în vederea unei îndreptări. Deşi victima acestui regim
actual, nu pot să fiu pătimaşă şi să condamn orbeşte tot ce se întâmplă.
Gospodăria colectivă ar putea fi cu adevărat o fericire pentru toată
lumea, dacă s-ar realiza voluntar şi cinstit din toate părţile. Constat că
oamenii care vorbesc de ea o fac cu spaimă şi antipatie, ca ordine venită
de sus. Eu nu scot o vorbă, îi las să-şi verse focul. Metoda coercitivă e
poate greşită. Dacă cei dintr-un colectiv ar demonstra un progres în viaţa
lor, chiar după doi ani, mai curând ar fi îndemnaţi şi ceilalţi să intre în
colectiv. Nu mă pricep în asemenea chestiuni, de aceea nici nu aş
îndrăzni să vorbesc. Individualismul în care am crescut mi-a arătat
brutalitatea cu care erau trataţi muncitorii şi slugile de mulţi parveniţi,
palmele care curgeau pe spinări şi obraze nenorocite. Mă cutremură
unele amintiri, pe care din fericire nu le am în familia mea strict
părintească. Acum plătim, unii fapte, alţii, ca mine, că le-am răbdat. În
închisoare mă consideram o victimă, o nedreptăţită, căci eu am fost un
om adânc democrat şi în faptă şi în cugetare. Dar de ce nu am avut
curajul să acuz şi să denunţ pe cei abuzivi?
Azi-dimineaţă am fost la Biserică – Sf. Toader. Mă simt bine acolo.
Ce darnic e poporul nostru! Câte colive, frumos garnisite. Câţi colăcei!
Vreau să mă împărtăşesc mâine.

22 februarie

Dragule, azi-dimineaţă a sosit părintele înainte de a intra în Biserică.

Eram încă în pat, am pus repede capotul pe mine, Coana Profira a făcut
paturile şi eu l-am primit. Ne-a spovedit, şi-a dat seama că are în faţa lui
femei de treabă. La slujbă m-a împărtăşit. Mă simt de atunci într-o
comunitate cu „Nevăzutul”.

23 februarie

Pui mic, azi e adevărata mea zi de naştere. Ziua a trecut cu lucrul, puţină
citanie şi multă conversaţie cu „prietenii mei”, agitaţi de dezvoltarea
Frontului Plugarilor. Poate că au de ce. Probleme care nu sunt de
competenţa mea şi nici oportune pentru o viaţă surghiunită. Fac exerciţii
de răbdare. M-au amuzat însă poveştile lui Gheorghe din timpul
milităriei lui de acum 40 de ani. Ar fi nevoie de Păstorel care să le scrie.
După-amiază a venit celălalt prieten, tot pentru a-şi răsufla sufletul. „Eu
mă hrănesc pentru două zile când vorghesc cu doamna”, zice Gheorghe.
Cu Timofte am ajuns la probleme medicale, apoi la aparatul digestiv,
apoi la structura inimii, a vaselor sanguine, la funcţiile lor. A trecut apoi
la „Cartea” care profetizează, într-adevăr formidabil de exact, schimbări
atmosferei. Spun „profetizează” pentru că e veche, pare-se de sute de
ani, şi, deci, nu poate fi vorba de calcule precis matematice şi nici de
calcule astronomice, ci de variaţiuni atmosferice care depind de aţâţi
factori imprevizibili. Pentru mine această carte e o enigmă. În patru luni
nu a dat greş niciodată cu schimbarea timpului, zilnic. Tot amân să scriu
serios. Motivul, a intrat o spaimă în mine să nu fie interpretate cele mai
nevinovate gânduri ca intenţii a cine ştie ce… Constat însă un progres în
mine, o autenticitate. Sunt tot mai simplă, mai depersonalizată. Văd
lucrurile mai direct fără să mă mai încurc în prejudecăţi. Până şi raportul
meu cu Dumnezeu parcă m-a dezrobit de un anumit formalism.

26 februarie

Mă întrebam ieri de ce bieţii prieteni ai lui Iov – morali şi conformişti –

erau trataţi de Dumnezeu ca un suveran, cu dispreţ. Acum cred că am
înţeles: Iov se măsura cu Dumnezeu, adică mergea până la blasfemie,
până în nevoia lui de a-L întâlni, de a-L vedea. El s-a supus, nădăjduia,
dar nu înţelegea pentru ce-l pedepseşte Dumnezeu pe el, cel drept.
Morala, criteriul moralei omeneşti a lui Do ut des, a legii Talionului,
care e totuşi la temelia acestei morale, nu ajunge pentru a justifica pe
om. Iov l-a văzut pe Dumnezeu în clipa imensei deosebiri între el şi
măreţia lui Dumnezeu – incomensurabilul divin. De abia atunci a
recunoscut nimicnicia lui. În clipa acelei constatări, care rezultă din
punerea faţă în faţa a omului cu Dumnezeu, începe viaţa triumfătoare a
lui Iov. Acum cred că am înţeles clar ceea ce simţeam de mult:
perfecţiunea umană este bună pentru viaţa socială, dar viaţa
duhovnicească, liberatoare de suferinţe, începe de unde încetează cea
simplu morală. E supramorală.

27 februarie

Caragiale, care denunţă defectele societăţii româneşti în timpul lui, mă

duce cu gândul că singurele cauze ale unor greşeli de educare a
oamenilor sunt regimurile politice grevate de circumstanţe istorice care
fac că superficialitatea noastră e datorată grabei cu care poporul nostru a
fost obligat să se adapteze la mediul larg cultural – fie apusean, fie
răsăritean.
Sunt sigură că în poporul rus principiile şi metodele socialiste au prins
rădăcini adânci fiindcă erau ieşite însuşi din mediul rus. La noi aplicăm
doar ce imităm.

5 martie

Dragule, azi e „baba mea”. O ţin la 5 martie de când aveam vreo zece
ani. Azi e o zi groaznic de capricioasă. Se schimbă mereu, ba ninge, ba e
soare, acum cad fulgi mari de zăpadă. Nu doar că mă recunosc în această
vreme capricioasă, dar trebuie să mărturisesc cu acest prilej că am ajuns
la o sensibilitate de cântar de precizie.
Când este soare, tresaltă în mine bucuria. Când trece un nor, se iveşte
o umbră de melancolie. Dimineaţa sunt plină de putere şi nădejde, seara
lupt cu tristeţea şi cu gânduri apăsătoare. Uneori, când izbutesc să mă
rog efectiv, nu doar din buze şi din intenţie, atunci e pace luminoasă în
mine. E o nevoie de joacă în mine şi pesemne se manifestă mai ales când
mă simt mai aproape de ai mei şi de prieteni. Poate este şi un amar ca să
nu mă las pleoştită de viaţă. În realitate, tristeţea de fond, a mea, nu e
datorată numai situaţiei actuale. Am avut-o în mine de copil şi îmi vine
să cred că nu e tristeţe propriu-zisă, ci un gol care aspiră să se
împlinească, nu cu stări relative şi trecătoare, ci cu un plin, un dor de
absolut. Îl înţeleg pe Pascal care ne sfătuia ca şi alţi mari credincioşi că
pentru a ajunge la o stare mai adâncă, poţi ajunge prin meditaţie, adică
prin experienţe spirituale. Dar amân zilnic acest efort. De altfel nici nu
ştiu cum să procedez şi mă tem să nu mă biruie simpla închipuire. Căci
între experienţa interioară şi închipuire, hotarele sunt foarte neprecise.
Deşi constat, după puterea de viaţă şi de bucurie ce se iveşte atunci, că
nu e doar o stare intelectuală, ci şi una vitală. Am descoperit în ultimul
timp în mine o rezistenţă faţă de unii oameni, nu pot înfrânge un
sentiment negativ împotriva nepoatei gazdelor. Simt în ea câteodată o
senzualitate care îmi repugnă. În poveştile bunicii ei am descoperit unele
reticenţe de femeie foarte cuminte şi încercată. Dar nu vreau să-mi
încarc inima cu sufleţelul acestei mici făpturi. O iubesc cel mai mult
când îşi face rugăciunea cu mătănii şi micul ei chip se luminează sub
basma. Atunci ar fi bună de pictat. Îi e puţin frică de mine pentru că
rezist la capriciile ei, dar mă imită în toate. Astăzi, de exemplu, s-a
spălat înainte să se îmbrace. În fond e un copil tare dulce şi nu ştiu de
unde răsare această rezistenţă în mine. Sunt la pândă asupra propriilor
mele mişcări interioare. Să le găsesc izvorul.

8 martie

Dragoste, ce mari evenimente în trei zile! Nu ştiu ce poate însemna

moartea lui Stalin pentru evenimentele politice, dar o presimţire a mea
se întăreşte în aşteptarea Păcii generale. Ar fi şi timpul. Am constatat
azi, la slujbă, că nu s-a răspuns la cuvântarea preotului cu cuvântul
creştinesc. Eu l-am spus de două zile tot timpul, căci orice resentiment
se topeşte în faţa morţii. Mă bucură să constat că toţi aşa-zişii „liberi-
cugetători” şi preaslăvitori ai „naturii”, fără să vrea, proclamă un duh
creator şi că, prin urmare, sufletele lor nu s-au rătăcit cu totul. M-am
apucat să traduc finalul din Faust, nu literar, ci mai ales exact, pentru că
socot că acele imagini minunate ar putea ajuta sufleteşte pe mulţi care
stau încă în cumpănă.
 Dragule, îmi dau foarte bine seama că Biserica e o şcoală, iar tainele
sunt adevărul superior, de nepătruns. Ceea ce trebuie să credem, adică să
cuprindem cu fiinţa noastră integrală, pluteşte deasupra Şcolii, poate
chiar în şcoală, Biserica pe nevăzute ne creşte pentru acea stare
superioară de credinţă, adică de realizare a tainelor. Nu vreau şi nu pot să
separ cele sensibile de cele spirituale, cele văzute de cele nevăzute. Deşi
uneori sunt poate absentă la slujbă, din pricina felului primitiv de
„cântare”. Dar credinţa, sau mai bine zis voinţa fidelă de a crede în
tainele ascunse după perdeaua acestui ritual, mă umple de o linişte,
operează în mine o împăcare şi chiar o luminare a minţii în multe lucruri
lumeşti.

11 martie

Dragule, azi este Mardi gras în postul Paştelui la catolici. Iar ninge şi
viscoleşte, iarna se încăpăţânează să nu cedeze. Îmi amintesc o astfel de
miercuri la Paris când călugăriţele de la Pension înaintau cu cenuşă pe
voalul negru. Îmi sunt foarte prezente bunele mele profesoare din
copilărie. De la ele am învăţat o ţinută de viaţă şi chiar o ţinută faţă de
carte, faţă de cultură. Azi-noapte, m-a năpădit iar o deznădejde, o lipsă
de curaj, o tulburare grozavă. Atunci nu mai văd nimic decât soarta
dureroasă a unei surghiunite. Ar trebui să fiu liniştită şi chiar mulţumită
în acest adăpost lângă oameni de treabă şi totuşi sufăr ca strânsă într-un
cleşte. În acest orizont atât de strâmt unde nu găsesc un ecou fidel al
gândurilor mele.

19 martie
Dragoste, iată o săptămână întreagă în care n-am scris nimic. De ce?
Probabil dintr-o oboseală tristă, deşi vremea a fost frumoasă şi gazdele
mele au profitat ca să înceapă muncile de primăvară. M-au năpădit
lacrimile cu sughiţuri la amintirea „scuturărilor” de-a lungul anilor,
acasă. Zi de adevărată primăvară în care am văzut două fenomene
necunoscute mie: tăierea viţei-de-vie şi un miel abia născut, încă nelins
de mama lui, încă umed, cum a început să sugă cu siguranţă şi vigoare,
deşi încă nu ştia să stea bine pe labe, căutându-şi echilibrul. Era fericit şi
dădea din coadă. E negru şi cârlionţat ca un mic astrahan. E mişcătoare
legătura dintre stăpân şi animale. M-am cutremurat când Vasile Timofte
mi-a povestit că boul lui îi linge mâna când îi aduce câte un braţ de fân.
Căci şi animalele duc lipsuri alături de oameni, acum. Fetiţa începe să
înţeleagă ce înseamnă „să citeşti”. De când nu o mai judec în sinea mea,
de când am spart gheaţa care mă despărţea de acest copil, sunt foarte
bucuroasă s-o simt în jurul meu, s-o iau cu mine la plimbare şi acum ştiu
ce reţineri aveam faţă de ea: ambiţia părinţilor şi bunicilor ei pe care o
transmiteau fetiţei de a fi cea mai frumoasă, cea mai inteligentă etc.
Plângea oricând auzea că un alt copil era lăudat la şcoală, când ea încă
nici nu o frecventa. Bunicul ei o strica literalmente. De când am
combătut în ea vanitatea, acum este doar un copil foarte agreabil. Îmi
place s-o învăţ să citească, de când s-a schimbat şi face progrese vizibile.
Constat însă cum uneori părinţii pot rata viaţa bieţilor copii când le cer
să-i consoleze pentru propriile lor ambiţii nesatisfăcute.

26 martie

Prefer să nu mai privesc în adâncul meu unde uneori e prea trist, prea gol
de nădejde. Aducerea carnetului de identitate, luni, ar fi trebuit poate să
mă bucure, dar nu ştiu de ce a pornit în mine o adevărată vijelie de
gânduri şi simţiri. Mi s-a părut că „mutaţia” din Bucureşti la Costeşti
înseamnă eliminarea mea definitivă din lumea mea şi surghiun pe viaţă
în condiţii cu totul primitive. M-am acomodat cu ele, având nădejdea că
e o situaţie temporară. Nu mi-a mai rămas nimic din tot ce am ca nevoie
vitală. Mă întreb dacă n-ar fi mai cuminte să-i cer lui Dumnezeu să mă
ia. Dar prietenii mei de aici mă îmbie cu nădejdi mari. Şi a venit şi
primăvara. Azi, spre seară, era un cer nemaivăzut. La răsărit, un roz
intens aureolat de albastru, mov, fără nori, fără nuanţe intermediare. Am
văzut şi primul plug la arat, mieluşeii se înmulţesc şi este peste tot un fel
de presimţire de verde şi prin toate şanţurile şi de pe toate dealurile curg
râuri repezi şi zgomotoase. Voi ieşi şi eu puţin pe afară. Nu mai am
astâmpăr. Aseară era lună splendidă şi acum la fel. Am fost pe la biata
Aglaia, căreia îi piere vaca. Plângea ca după un copil. Acasă am găsit pe
Costică Secară cu un pumn de urzici pe care le-am cumpărat, bieţii copii
vor să-şi facă o cămaşă cu preţul lor! Dacă aş avea pensia mea, aş putea
să fac mult bine multora. Mi s-a spus că o nepoţică de patru ani se ruga
astă-vară: „Doamne, dă ploaie, că nu avem ce mânca”. M-am bucurat
văzând cât tineret şi chiar oameni bătrâni s-au dus la spovedanie. Fetele
erau gătite şi cu mărţişoare şi flori în piept. Ieri am văzut primele violete
şi viorele. Dar mă îngrijorează lipsa veştilor de acasă. Simpatia
oamenilor îmi face bine.

27 martie

Dragule, se înnorează – şi în mine la fel. Nu pot face pace, nu pot să mă

obişnuiesc cu gândul că nu mai aparţin de „acasă”. E fioros ce se poate
întâmpla oamenilor nevinovaţi într-un regim de „fericire obştească”.
Până acuma aveam de luptat cu timpul – luni, ani. Acum am de luptat cu
„întotdeauna”, căci nu văd ce ar putea determina pe călăii mei să renunţe
la ceea ce ei socot normal, de vreme ce sunt mutată aici. Poate o singură
nădejde – să se îndure să-mi permită câte un drum pe an la Bucureşti. Şi
lipsa veştilor de acasă mă nenoroceşte. Ei acolo nu înţeleg asta, nu simt,
n-au de unde să ştie chinul de a fi prizonier. Mă munceşte gândul de ce
cu mine au fost mai cruzi decât cu alţii? M-au trimis atât de departe şi în
sat! Am făcut eu oare cuiva rău? Sunt eu oare un om primejdios? Te las,
dragul meu, fiindcă simt că orice conversaţie cu mine însămi mă
distruge. E prea frumos afară pentru o inimă bolnavă. E prea multă
nădejde în natură pentru o inimă deznădăjduită. E prea primăvară pentru
un om ce se sfârşeşte. Nu mai pot suporta liniştea şi seninătatea
imperturbabilă a naturii indiferente. De ce pe drumul hotărât numai
bietul om se zbuciumă, se clatină, pierde drumul? Călăul care a scris
hotărârea surghiunului meu – cum se decide de o biată vită – n-a avut
destulă imaginaţie să-şi închipuie la ce m-a condamnat. O lipsă
elementară de milă de viaţă îi face pe călăi să dispună de sute de mii de
vieţi omeneşti. Nenorocul meu a fost că am căzut pe mâna unui om fără
sensul normalităţii. De ce ne-a trimis la sate, pe noi, cei din lotul
numelor cu V., când alţii sunt în oraşe? De ce? De ce? În mine e totul
numai chinul întrebării. Acum aceasta e la culme. Căci constat ce rol
covârşitor joacă hazardul în soarta mea. O altă literă, şi eu stam acum la
Roman, la Vaslui… Dar nu în Costeşti. Tragicul acum îl trăiesc.

30 martie

Ieri au fost Floriile. Am avut o zi de sărbătoare, adică am trăit toată

frumuseţea acestei zile. Dimineaţă, la Biserică, era ticsită. Iuga şi alt
dascăl m-au condus acasă. Cântase frumos în strană, dar în suflet plin de
furie. Am găsit primul toporaş şi nu-mă-uita. Poşta mi-a adus o carte
poştală de la Liliana Pippidi4 – cuvinte calde, dar reţinute, aşa cum e în
întreaga ei fire discretă şi nobilă. De acasă, tot nici un semn. Zadarnic
mă cert şi-mi spun: „Aşa sunt ai mei, greoi la scris!”. Egoism? Nici
măcar! Indiferenţă? Nu cred. E ceva de familie, un fel de incapacitate de
a jertfi fie chiar cinci minute din starea în care se află. La întoarcere am
făcut o vizită Coanei Frosa unde am găsit pe bătrâna mătuşă de 80 de
ani, mică, fără nici un dinte, cu bărbia foarte accentuată şi cu nişte ochi
albaştri energici, vioi şi plini de haz. Un fel liber de a vorbi cum numai
la vârsta ei îl poţi avea în timpul de faţă. A trecut pe la noi şi bătrâna
croitoreasă, Popeasca. O femeie micuţă, fără dinţi, cu ochi întrebători şi
sensibili. Mi-a dat în cărţi – că de, omul se agaţă de toate prostiile, în
nevoia de a nădăjdui. Mi-a prevestit mare schimbare, izbândă, peste
două cărţi?! Personajul e interesant, când i-am oferit o cafea, am
constatat că a cunoscut vremuri de bun trai, când i-am dat o lumânare a
spus cu bucurie, luând-o: „Asta e din cele ce se pun la piane”. Am aflat
că a ştiut şi franţuzeşte, are 6 clase de liceu la Pensionul Humpel, din
Iaşi. Cum a ajuns în Costeşti? A trăit necununată, ani de zile, cu un tip,
are copii în toată firea, trăieşte la un fiu, aci e bunica lui Milu, copilul
care venea la mine cu cărţile când stam la Marioara. Ce e soarta! Ce
mare poznaş e şi amorul! Joia Paştelui, 2 aprilie. M-am întors de la
Biserică unde a fost slujbă mare. Foarte mulţi s-au împărtăşit. Pe urmă
au fost parastase. Eu am plecat acasă pentru a mă întoarce iar ca să mă
spovedesc. M-am trezit zilele astea iar cu o mare nevoie de dreptate,
care, privită de aproape, seamănă aidoma cu nevoia de a-i vedea
pedepsiţi pe cei care s-au strecurat în aceste vremuri ca profitori. Şi
totuşi, fiind creştină, nu am voie să chem răzbunarea, ci mila şi iertarea
lui Dumnezeu. Tot de dreptate mă poticnesc. Mă tem că până la moarte,
dragule, nu-mi voi putea trece acest hop. Pe duşman îl respect, dacă e
om, dar pe trădătorii tuturor cauzelor nu-i pot iubi! Aseară, la Doamna
Ana D., am avut impresii de Paşte: casa curată, strălucitoare, flori în vas,
„domnişoara” venită la părinţi şi „dereticând” prin casă vorbea despre
cărţi. Am simţit în ea ca şi în mamă un spirit inteligent şi poftă de
cultură. Am plecat după o scurtă vizită pentru că venise A. de la târg,
obosit, înfometat şi mi-am amintit ce plictisit erai tu când nu găseai
„muierea acasă” când tu aveai poftă de odihnă!

7 aprilie

A treia zi de Paşti. Dragule, Cristos a înviat! Au trecut zilele de

sărbători, cu Biserică, cu vizite, ca acasă. M-a înduioşat gestul lui
Ghighină, care mi-a adus un cozonac şi două violete, mi le-a pus în mână
foarte frumos împachetate în hârtie albă, şi a plecat pentru a se întoarce
mai târziu. Apoi prietenii mei… Timofte mi-a adus o sticlă de vin
excelent şi un mic cozonac. Ieri a sosit şi Ilenuţa, cu cozonac şi ouă roşii
şi verzi. Mă bucură că sunt toţi aşa de calzi şi ataşaţi de mine. Mare
emoţie mi-a provocat sosirea lăutarilor, care se pare că au spus: „Cântăm
pentru Doamna!”. Erau romanţe, între care, după o prealabilă consultare
între tată, fiu şi fiică, au cântat: Îţi mai aduci aminte, Doamnă? Natural
că am luptat cu plânsul, muşcându-mi degetele. Faptul că au venit şi la
mine ca la notabilităţi nu doar că m-a măgulit, dar mi-a făcut bine. Toţi
aceşti oameni simpli îşi dau seama că au printre ei un om de calitate şi
nevinovat. La coana preoteasă şi cu fata ei, învăţătoare, am putut vorbi
de multe, chiar de Pontigny. Am putut uita că sunt în sat. Mare lucru e
cartea, schimbă imediat nivelul sufletesc. Ieri la Biserică, plină de altfel,
ca la toate slujbele, am aflat că au refuzat copiii să meargă la şcoală şi
gospodarii pe câmp. Sper că acum, după ce au dat dovadă de
înţelepciune, cele sfinte fiind săvârşite, acum se îndreaptă curajoşi la
muncă. Aş vrea să am talentul să scriu despre o seară de Denii cu râul de
lumini ce venea la vale dinspre Biserică. Ieri mare bucurie prin
corespondenţă multă. Sâmbătă am primit două pachete cu de toate din
grija lui Rory şi a lui Flo. Dulceţurile de la familia Pippidi m-au
înduioşat şi bucurat, aveam impresia că intru iar printre intelectuali.

13 aprilie

Nu mă sperie perspectiva de a mai sta chiar două-trei luni aci. Dar numai
gândul că ar putea să mă prindă şi toamna mă înfioară. Veştile de acasă
destul de plictisitoare. Uneori realizez că am fost privilegiată să trăiesc
fără griji materiale, deşi orgoliul meu ar trebui să sufere. Dar am isprăvit
prin a mă învăţa cu sentimentul acestei dependenţe pe care o simt mai
mult ca un soi de „apanaj” ce mi se acordă pentru trecut şi poate chiar
pentru viitor. Până la urmă ce bun e sentimentul de a fi ocrotit, de a te
simţi sub aripa protectoare a unei Puteri – care e Iubire. De aceea nici
nu-mi mai e teamă. Aştept îndurarea, aştept marea bucurie a păcii. Aş
vrea să fac pace şi aci. Încerc, în orice mic conflict, să intervin
împăciuitoare. Convingându-i să nu caute justiţia, ci buna învoire. Mă
lovesc însă de obiceiul înveterat al ţăranului dârz, împilat de veacuri, şi
mă întreb dacă e bine să le diluezi încrederea în „drept”. Mă tem că
„bunicul”, când pledează pentru ne-împăcare, nu vorbeşte doar ca un om,
ci ca fost notar.

16 aprilie

Azi, un pachet cu ochelari, rahat, zahăr şi multe scrisori. De n-ar fi decât

iarba verde şi florile de zarzăr şi pacea de aici, încă ar trebui să fiu
mulţumită. Uneori şi sunt. Dar când realizez că sunt totuşi o captivă, că
aş putea muri printre străini, deşi buni şi prietenoşi, atunci se revoltă
ceva adânc în mine. Nu sunt încă resemnată. Deşi buna cuviinţă a
oamenilor de aici îmi face bine. Acasă am ajutat, după un mic somn, la
pusul porumbului. Am uitat conversaţia religioasă cu mama copilului
inteligent. Şi ea este o natură spirituală. Pe când semănam porumb în
faţa coanei Profira, care da cu sapa, au sosit Milu şi Mihai la lecţie! E o
halima cu soarta omului!? Scena pe prispă a fost amuzantă: eu
explicându-le răscoalele sclavilor romani – Spartacus –, ei scriind şi
repetând şi făgăduindu-şi note bune la lecţie. Eu le ofer câte o felie de
cozonac, bombonele sau pască şi ei îmi aduc bucheţele de flori. De-aş
avea talent, aş putea evoca mici scene delicioase.

18 aprilie

Dragule, azi plouă cu temei, ploaie de vară aducătoare de glod trecător.

Zarzării în floare nu se potrivesc cu ceaţa şi norii. Iarba e tot mai verde.
Ieri trecea cocoşul cel roşu, cu coada albă, din vecini, pe iarbă, în fugă.
Imagine de o bogăţie încântătoare. Viaţă, putere de viaţă, mişcare,
frumuseţe. Nu plutea nici un gând explicit în aer, dar totul era potrivit,
armonios, pretindea o conştiinţă organizatoare la bază. Sunt sigură că
totul are o cauză şi răul ce pătimim o fi chiar foarte meritat. Cred că s-ar
putea explica prin compensaţie cu trecutul din viaţa actuală. Totuşi ar fi
o explicaţie numai cauzală care nu mă satisface complet. Acum cântă
Lidia Mică şi mă împiedică să gândesc. Admit că răul e efect al răului şi
că nu putem scăpa de „reveniri” decât suferind, adică plătind, curăţind
cauza prin efect. Dar atunci de ce se vorbeşte de Atotputerea Divină şi de
Bunătatea infinită, dacă nu se poate ieşi din lanţul cauză-efect şi
intervenţia Divină nu are loc, cu alte cuvinte „minunea” e inexistentă. Ce
rost au atunci rugăciunea şi credinţa în genere? Şi totuşi noi avem
exemple vii, chiar personale, că intervenţia există.
22 aprilie

Pui mic, viaţa continuă cum o ştii. Vremea e proastă, vânt teribil şi frig.
Oamenii muncesc din zori şi până în noapte şi speră. Pe înserate, acum
două zile, m-am întâlnit cu perceptorul, om foarte simpatic şi de treabă.
Mi-a spus în şoaptă: „Totul e bine”. Şi eu cred aşa.

25 aprilie

Primăvară rece, severă, aspră, cum se cuvine unor vremuri aspre şi grele.
O primăvară prudentă, în defensivă şi bănuitoare. Pe cer norii se
rostogolesc, se alungă, aleargă spre zare, iarba ţipă de viaţă, dar e mică,
nu îndrăzneşte să primească după ce s-a afirmat curajoasă şi vehementă.
Acum tace şi aşteaptă. Florile şi-au ascultat chemarea. Ceasornicul lor
intim a sunat deşteptarea. Au înflorit la vremea lor, dar viaţa lor e
plăpândă.

26 aprilie

Serbare de 1 Mai la şcoală. Se sărbătoreşte munca. La ţară zilele sunt

acum foarte preţioase fiindcă se dă bătălia însămânţărilor. Se iau la
întrecere să câştige steagul muncii satele între ele. Din toate părţile
şiruri, grupuri se îndreaptă spre şcoală. Pe fondul dealurilor înverzite,
ghirlande colorate de flori sunt purtate de un vânt proaspăt spre şcoala
albă, cu acoperişul roşu. Aşezată mai sus pe un tăpşan, cu ferestre înalte,
şcoala priveşte spre sat, prietenoasă, curată, primitoare. E o şcoală
model, deci se poate şi într-un sat îndepărtat, dacă vor conducătorii. Din
uşă am ascultat fără să o văd o scenetă de Caragiale, foarte corect jucată.
Totul s-a terminat la ora şase, în şuierul personalului de Iaşi care trecea
la vale.

27 aprilie

Vreau să-mi fixez impresiile despre sărbătoarea de iarnă. Aceşti oameni

simpli au un gust, un tact şi talent admirabile. Corurile şi dansurile
excelente, viguroase, sănătoase, curate. Dar ori de câte ori apare
deformarea venită de la oraş prin oameni veleitari, totul se strică. Astfel,
un monolog spus de un tânăr cu fruntea strâmbă şi cu haine prea largi ne-
a indispus pe toţi. Cât despre discurs, a fost prea lung şi prea greu pentru
auditoriu. Prea intempestiv într-un moment când lumea aspiră la pace. În
schimb discursul primarului, simplu, realist, cu umor, mi-a plăcut mult.
Fără pretenţii el a putut să obţină ce dorea. Mă gândeam în sinea mea:
acest regim a reuşit totuşi să trezească conştiinţa civilă şi pentru viitor
este un pas enorm.

8 mai

Dragoste, câte s-au petrecut de când n-am mai scris! Au venit Flo şi
Rory. Primul moment, o decepţie: că nu erau Marietta şi Maricica, pe
urmă o imensă bucurie, căldura acestor două prietene generoase,
înţelepte mi-a făcut nespus de bine. Au fost două zile bune, pentru care
mulţumesc lui Dumnezeu. Plimbările, conversaţiile, prezenţa lor, hazul,
conştiinţa totalei înţelegeri – ce bine mi-au făcut! Dimineaţa plecării era
într-adevăr a glorious day, totul strălucea în soare, o lume proaspătă,
nouă, plină de viitor.
11 mai

Nu-mi place starea în care sunt. Trăiesc alandala, adică neprofitând de

liniştea ce mi se oferă şi de lipsa de griji. Nu ştiu de ce această scoborâre
a tonusului meu sufletesc. Şi Europa e obosită. Dezbinarea de opinii mă
face să cred că nu se va uni într-o hotărâre salvatoare, paşnică, dar
energică. Pluteşte în aer o aşteptare, dar a celor neputincioşi, a celor care
nu au cuvânt. Eu nici nu mai ştiu ce mai vreau. Aş pleca mâine, dacă ar
fi permis, dar mă tem şi de ceea ce mă aşteaptă acolo: fără cameră, fără
pensie – o biată cerşetoare. Aici măcar nu văd, nu aud, nu deranjez pe
nimeni. Protestele atâtora că au nevoie de mine, admiraţia etc. ar trebui
să-mi dea curaj, totuşi în adâncul meu stăruie un à quoi bon? Dacă nu ar
fi fost acest atât de lung hiatus, poate îmi păstram încrederea într-un rost
al meu în viaţă. Cea mai bună soluţie ar fi să dispar – liniştit, fără
zgomot şi să rămân în amintirea tuturor vie şi de folos!

12 mai

Azi m-am trezit plină de vigoare. E soare, dar rece. E în mine iar o
dârzenie, dar nu ştiu la ce mă prepară. E frumos, e linişte. Aş vrea să pot
scrie despre Oedip. Trebuie să accept rânduiala în care mă aflu şi să
respir în infinit, să cred într-o ordine imensă în care nimic nu e fără rost,
chiar însăşi Inutilitatea. Mă agasează foarte multe lucruri mici: de
exemplu cântecul neobosit al fetiţei. Mă stăpânesc ca să nu urlu. Apoi
mi-e dor de comerţ intelectual şi spiritual larg. Rabd şi mă zvârl în cărţi.

17 mai
Dragule, am trecut două zile de mare marasm. Ziua de 13 mai teribilă!
După Biserică, am aflat o veste bună de la părintele, discursul din urmă
al lui Eisenhower! M-am plimbat fericită trecând puntea unde se jucau
copiii pe câmpie şi vitele păşteau liniştite. Adevărată zi de sărbătoare şi
de Înălţare. Am vorbit cu părintele şi cu învăţătorul. Le-am arătat
asemănarea între icoanele noastre şi pictura secolului al XIII-lea. Am
vorbit cu sătenii în poartă. Am convins pe Mihai că trebuie să înveţe mai
bine şi am auzit pe cumnatul lui oftând că nu are el posibilitatea de a
învăţa acum. Ce bună ar fi o şcoală pentru adulţi, la oamenii aceştia
deştepţi. Serile sunt calme, minunate uneori. Aseară am fost să mă plimb
pe înnoptate. Luna nouă strălucea ieşind şi trecând printre nori. Puffy mă
păzea. Altădată mi-ar fi fost „urât” prin cimitir. Azi au venit la lecţii şi
trei fete. Am vorbit prea mult. Am făcut ca la clasă, până picam de
oboseală. Când mi-au propus să mă plătească şi-au văzut că refuz net, au
venit cu propunerea să-mi aducă lapte, ceea ce am refuzat iar şi le-am
pus în gură câte o bomboană. Mâine vin iar toţi, pentru geografie şi
botanică!

18 mai

Dimineaţa. Mi-e greaţă, pui mic. Mi-e rău din pricina costiţei, am luat
sulfasept, ceai de rădăcină de pătrunjel şi am pus comprese cu spirt. Cred
că e zadarnic. Mi-e teamă de colibacili. Nici un tratament posibil. Sunt
absolut în mâna lui Dumnezeu. M-am rugat să mă ţină sănătoasă, dar
ştiu eu dacă o rugă superficială, fără putere activă, poate schimba ceva?

19 mai
Dragule, s-a stricat vremea, eu sunt tristă ca ploaia. A sosit fata coanei
Profira, Aniţa, foarte demoralizată, cu veşti proaste, m-a pleoştit
complet. Nu am putut nici dormi, din pricina „cistitei” care mă agasează
teribil şi mă demoralizează, amintindu-mi că în caz de boală sunt fără
nici un ajutor. Azi am o nevoie foarte mare de consolare.

Duminică, 24 mai, Rusalii

Dragule, azi zi mare ca de Paşte. M-am gătit, m-am dus la Biserica cea
mare, cu preoteasa. La întoarcere, un soare grozav, mă doare capul de
căldură. La dispensar doctorul cel mare foarte amabil şi bun. Tensiunea
24. Colosală. Poate de aceea sunt şi foarte deprimată. Doctorul pretinde
că boala e de natură nervoasă, deci trebuie calm şi odihnă. Să nu-mi mai
fac gânduri rele. De-aş reuşi! Dar chiar numai prezenţa doctorului mi-a
dat curaj. Îmi trebuie oameni din categoria mea.

27 mai

Visul din noaptea asta, dragule, m-a pus într-o stare foarte bună, încât
îmi încep ziua cu bucurie. Ştirile despre pace cu Austria sunt bune.
Trebuie să credem şi să aşteptăm. Sper în buna credinţă a oamenilor şi
aştept cu nerăbdare ştiri şi poşta.

28 mai
Dragule, încă de dimineaţă sunt tristă şi plictisită şi, ce e mai grav, fără
motiv. Am plâns în hohote, rugându-mă. Îl înfrunt pe Dumnezeu, ceea ce
poate fi un păcat, dar cred că am dreptul să mă apăr de o pedeapsă pe
care nu o merit. Acum mica Lidia cântă iarăşi inepţii şi joacă teatru
singură. E totuşi ceva în ea care îmi repugnă. Este afectată şi ascunsă.
Lupt contra unui sentiment pe care nu pot să-l înving. Încep să nu mai
suport anturajul, am întrezărit interesul unde nu vedeam decât simpatie.
Mă simt mai bine cu cei care nu sunt de-ai casei. Poate nervii mei văd
totul deformat. Nu mai am răbdare. Am epuizat totul, nu mai am
speranţă. Orişice ştire mă tulbură şi pesimismul se întăreşte. Nu mai
vreau să scriu nimănui – la ce bun? Trebuie să mă resemnez. Nu am
curajul să o sfârşesc din voinţa mea. Sunt un compromis între o păgână
şi o natură creştină, din voinţă! Desigur după moarte voi avea încă de
suferit căci nu am vrut să accept aici o pedeapsă pe care o socot
nedreaptă. Nimic nu e limpede în mine, mă dispreţuiesc pentru
incapacitatea mea de a înţelege şi de a trăi sensul acestei vieţi. Mă
detest. Aş accepta moartea dacă prin ea aş întâlni neantul. Dar iată: To
die, to sleep, to sleep perchance to dream1*. Cine ştie ce coşmar m-ar
aştepta şi acolo? Suferinţa nu e decât trecerea de la neant la existenţa
reală. Nu poţi atinge realul? Cazi înapoi în neant. Cine a inventat acest
joc crud? Necesitatea? În acest caz ea e diabolică. Simt în mine acum o
revoltă contra celui pe care îl numim Dumnezeu. Azi sunt luciferică. Să
mă rog. O să încerc, dar inima se revoltă. Şi apoi, Dumnezeu nu poate
primi o rugăciune de sclav.

31 mai

Dragul meu, după două zile oribile de depresiune, de disperare aproape,

mi-am revenit rugându-mă şi de ieri am iarăşi curaj, energie şi aproape
bucurie. Suflă vântul, timpul e ploios, apăsător. Aştept ştiri de acasă şi
eu, pentru că nu pot să schimb nimic, trebuie să accept viaţa aşa cum e.

2 iunie

Dragule, plouă cu insistenţă. Cerul adânc plin de nori, uniform. Constat

că ai mei nu au habar de mine, nici măcar un „mulţumesc” pentru bietul
dar trimis din sărăcia mea. Îmi dau seama că schimbarea fondului meu
sufletesc de la 1 mai încoace e cauzată de sentimentul că nici Maricica,
nici Marietta nu au fost în stare să se deranjeze până aici, pe când Flo şi
Rory au lăsat tot şi au venit. Ieri, în această lipsă de comerţ intelectual,
mi-a trimis Dumnezeu pe singurul intelectual din Costeşti, un profesor,
student în matematică. Am vorbit mult cu el. Am aflat că în Târgu
Frumos e un doctor în Istorie de la Sorbona: Lupu. Dacă mă lăsau la
Târgu Frumos, aveam o altă posibilitate de viaţă intelectuală. E zadarnic
să mă mai plâng. Sunt vinovată şi pentru că nu am acordat mai puţin
gazdei mele care a sfârşit prin a nu mă mai hrăni deloc. De îndată ce vor
veni banii, o să-i propun un alt aranjament. Voi cumpăra eu singură
alimentele pentru hrana mea. Deci peste tot interes, indiferenţă, egoism.
Din fericire, prietenii mei sunt extraordinari prin devotamentul lor. Mă
rog lui Dumnezeu să-mi acorde măcar pensia, ca să mă simt mai liberă.

8 iunie

Dragule, azi sunt 13 ani de când am visat visul acela groaznic care
profetiza moartea şi puşcăria mea. Am avut zile proaste, după cum tu
desigur le ştii. De ieri mă simt liniştită. În această linişte, aştept acum
mai mult viaţa viitoare, decât ceva bun de la cea pământească. Am
primit şi avertismente de a nu mai vedea pe nimeni şi copiilor li s-a
interzis să înveţe la mine. Măsuri luate de oameni răi, invidioşi, săraci.
Alţii fricoşi. Îi înţeleg. Mă consolează păsărelele care nu se sfiesc să-şi
ia pâinea de pe pervazul ferestrei. Vrabia şi-a adus şi soţul. Îmi fac
plăcere aceste vizite „interesate”.

9 iunie

Dragule, ieri viaţa mi-a probat că e plină de surprize. Pe la 7,30 seara a

trecut „Corpul profesoral” spre Biserică pentru a nota lucrurile de
valoare din ea şi m-au chemat şi pe mine. Printre asistenţi era şi un tânăr
înalt, cu chip deschis, cu picioarele goale, un ţăran. De la primele vorbe,
m-a pus pe gânduri, mi-am zis: ăsta e cărturar! Ştia lucruri şi de
arhitectură, a vorbit filozofie, în fine, am aflat că e licenţiat în teologie şi
aşteaptă să-şi facă serviciul militar, apoi să se învestească. Şi logodnica
lui, fată simpatică, Sanda, cu coade buclate pe spate, foarte bine
îmbrăcată, are o ţinută perfectă tinerească, e învăţătoare la Grindeşti, şi
Miron, soţul moaşei, ştiind istorie, e documentat asupra trecutului
acestui sat. Are un vocabular de om care a învăţat carte (Gimnaziul) şi e
foarte corect în toate, apoi profesorul de matematică Popovici, de care
am mai scris, e un om cu cap şi preocupări intelectuale, cei doi tineri
învăţători stau mai la o parte, dar curioşi să audă şi să înveţe. Coana
preoteasa foarte graţios instalată pe o cruce veche, fetiţa cu coade, în
iarbă, eu pe capul unei stinghii de bază a Bisericii, tânărul teolog în
iarbă, ceilalţi la fel, la intrarea Bisericii, printre cruci, morminte, flori
înalte. Pe cer un apus roz. Am vorbit foarte simpatic până a sosit Timofte
cu cheia. În Biserică era deja prea întuneric. Totuşi, la lumina
lumânărilor, le-am semnalat frumuseţile. Ar fi trebuit să vină dimineaţa.
Dacă au amânat-o, poate m-au considerat indezirabilă. Oricum ar fi, pe
mine m-a pus iar pe „droturi”. Aseară m-am gândit mult la cele văzute şi
am ajuns la concluzia că cele patru icoane mari sunt ruseşti.

12 iunie

Zilele trec paşnic, fără relief. Chiar atunci când primarul m-a pus să spun
că nu voi ieşi din curtea noastră, nu m-am supărat, dar am decis că mă
voi duce la Miliţie să mă plâng. Încă n-am făcut-o. Am putut să constat
că oamenii în aceste condiţii reacţionează conform slăbiciunilor lor.
Preotul, auzind ştirea, a acuzat imediat pe adversarii săi recenţi care
până mai ieri erau cei mai buni prieteni. Nu am crezut nici un cuvânt din
cele spuse, căci cei bănuiţi sunt cei mai drăguţi cu mine, ea mai ales.
Astăzi s-a dezminţit zvonul. Dar ce e mai interesant este că tânărul
teolog şi profesor de geografie, licenţiat, îşi lucrează pământul singur. L-
am văzut trecând cu picioarele goale, cu lopata pe spate. Aceasta promite
o civilizaţie mai solidă la noi. La 18 iată 38 de ani, nu, 39, de la logodna
noastră! Cât timp a trecut de atunci şi ce puţin am cules din viaţă pentru
că nu ştiu să sufăr. Iubesc bucuria, sunt mai bună când mă bucur decât
dacă sunt tristă. Tu ai plecat mai devreme pentru că te-ai copt mai
repede. Te-ai bucurat de viaţă, dar te-ai şi detaşat de ea la timp. Gazda
mea, săraca, nu mai ştie ce să facă pentru ca să mă hrănească. Am fost
nedreaptă. Ei sunt la capătul proviziilor şi legumele proaspete nu sunt
încă coapte.

18 iunie

Cu toate mizeriile din ultimul timp, parcă vara îmi sporeşte credinţa în
pace. Nu cred că voi pleca acasă prea curând, dar parcă la iarnă, poate tot
s-or îndura să-mi dea drumul. Mă supără ochii, am dureri de cap, banii
nu-mi vin, nu ştiu ce să fac. Am spus lui Flo să vândă ceva din casă.
Acum e vacanţă. E natural că „contribuabilii” mei nu se grăbesc. Aseară
am văzut cosind livada Bisericii. Cădeau florile ca soldaţii – rânduri
compacte. Seara după arşiţă valuri de flori ofilite cu un parfum subtil.
Totul e nimicnicie!!! Mă doare ochiul. Nu fac nimic! E cumplit să omori
astfel timpul în tine.

22 iunie

Dragule, nu am mai scris pentru că sunt foarte plictisită. Ieri după

Biserică, m-am dus la Miliţie, unde sergentul m-a tratat foarte sever. Am
înţeles că totul venea de la primar şi mai ales împotriva lui Timofte. Nu
mai am dreptul să mă duc nici la Biserică! Am răspuns cum trebuia,
socotind că beneficiez de drepturile „inocentului”. Acum aştept. Mi s-a
spus să nu mai ies până la un nou ordin, deci măsura poate să fie
temporară. Mi-a vorbit chiar despre o plecare, fără să precizeze că ar fi
„acasă”, deci sper.

23 iunie

Ieri zi bună, veşti bune de acasă. Drăguţa de Mihaela scrie atât de

afectuos! Pălăria de la Tanţi e prea frumoasă pentru aici şi de altfel nici
nu mă mai mişc din ogradă. M-a bucurat însă mult intenţia Aurorii de a
trimite un chaise-longue. Sunt dovezi de dragoste şi îmi fac bine.
Sechestrarea nici nu o simt, de vreme ce văd departe şi peisajul e
frumos. Poate e mai bine aşa. Nu mă mai obosesc şi evit toate discuţiile
şi comentariile. Dacă ar sosi şi ochelari buni, aş fi foarte, foarte
mulţumită în această linişte.

25 iunie

Dragoste, azi-dimineaţă mă simt bine în singurătatea mea, în care te simt

foarte aproape. Te-am visat, mă luaseşi de talie, treceam liniştiţi pe
lângă boxe din care ştiam că ne pândesc primejdii. Din una am văzut un
cuţit mare îndreptat spre uşă, am trecut fără să fim atacaţi. De câte ori te
visez, mă simt bine. În fond această sechestrare e o binecuvântare, prin
aceea că mă concentrez asupra sufletului meu şi nu mai aştept nimic de
la lume, afară de veşti de acasă şi de la prieteni. Cu toate veştile
alarmante din jurnale, eu sper în bine, dar nu e exclus să trecem prin
vreo „cumpănă”.

27 iunie

Mulţumesc, dragule, pentru ajutorul tău, mă simt liniştită, cu toată lipsa

ştirilor. Acum îmi fac reculegerea sub „dictarea” ta.
Ajută-mă să privesc în adâncul sufletului meu, nu mă lăsa să mă
bălăcesc la suprafaţă. Dacă aş şti sigur că tu mă conduci, că eşti prezent
lângă mine, totul ar deveni un paradis şi suferinţa ar fi o bucurie. Acum
cântă cucul, nu mai pot să scriu. M-ai părăsit, poate ai ascultat o altă
voce? Sau puterea mea de a te capta mă părăseşte…

28 iunie
Dragule, e aproape 12. Azi m-am gătit ca pentru Biserică. Mi-am pus
pălăria pe cap şi m-am dus în livadă unde m-am plimbat şi m-am
închinat cu faţa spre Biserică. A fost foarte frumos. Pajiştea cosită are un
aspect de toamnă timpurie ca şi lanurile de grâu ce se coc. Azi mă simt
ca într-un sfârşit de august. Probabil din cauza luminii. M-am simţit bine
în rugăciune. Captivitatea nu mă jenează atunci. A început să plouă, era
mare nevoie.

29 iunie

Azi e răcoare bine după ploaie. Oamenii fericiţi depind atât de mult de
ploi, căci „materialismul” lor nu este atât dependenţa de bani cât cea de
alimente. Mă gândesc dacă cultura a adus o ameliorare. Ea a lărgit doar
sensul „necesarului”, acela de a trăi în siguranţă şi cu plăcere. Oamenii
de aici sunt credincioşi, dar când au un necaz, se îndoiesc. Oare eu nu
sunt ca ei? Ce departe este de noi adevărata credinţă, puternică şi
nezdruncinată!

30 iunie

Dragoste, azi e ziua ta. Te simt aproape. Îmi e sufletul plin, un fel de
bucurie necunoscută până acum, în captivitate, mă face să sper mult
bine. Mărturisesc că, dacă ar trebui să plec acum din Costeşti, aş regreta
liniştea, frumuseţea naturii, poate chiar singurătatea acestei vieţi
patriarhale.
Am nevoie de confort, dar şi de linişte.
1 iulie

Dragoste, azi m-am deşteptat tristă şi plină de grijă. Trebuia să trec iar
pe la Miliţie şi mi-e penibil să întâlnesc anumiţi oameni – au lăsat în
mine un soi de frică. Mi se tot pare că mă vor închide iar. Şi acuma sunt
în fond tot închisă, dar e calm, e verde, e frumos. Pe când mă pregăteam
să plec, au trecut miliţienii şi mi-au spus să trec pe la ei la 15 curent.
Asta este dovada că măsura e exclusiv din capul lor. Nu mai vreau să mă
necăjesc. Poate e mai bine că nu se mai împiedică nimeni de mine. Ieri a
sosit Mihai cu un bucheţel de crini roşii. Mi-a părut rău că nu aveam
voie să vorbesc cu el. I-am explicat, dar a plecat decepţionat, sărăcuţul.
Ce s-o fi petrecând în capul lui? Copiii erau o mare bucurie pentru mine.
Deşi dintre fete erau şi din cele urâcioase, se băteau între ele. Totul e
bine, aşa cum le vrea Dumnezeu. Noi vedem întâmplările în succesiune
şi căutăm cauzele. Dar ele sunt atât de multe încât coexistenţa e mai
satisfăcătoare ca explicaţie.

2 iulie

Dragule, aseară a venit scrisoare de la Mircea Şeptilici cu totul

neaşteptată. A înviat atâtea amintiri, că am uitat de prezent. Acum stau
închisă ca o găină bătrână într-un larg coteţ verde şi nu mă mai necăjeşte
nimeni, ci viaţa. Şi acum tot pe nedrept sunt „bănuită” de intenţii rele,
eu, omul cel mai drept, credincios şi al datoriei. Dumnezeu le vede pe
toate.

4 iulie
Dragule, îţi scriu în livadă, în chaise-longue-ul sosit azi-dimineaţă.
Aurora s-a gândit iar la mine.

Duminică, 5 iulie

Sunt în livadă de mai bine de două ore, m-am recules, m-am rugat şi am
reflectat. Încerc să înţeleg ce vrea Dumnezeu cu mine supunându-mă la
tot mai intensă interiorizare. Vreau să elimin explicaţii imaginative.
Doar de nu aş pierde şi timpul acesta cum am pierdut pe cel de la
Ghencea cu revolte. Contemplu, văd, dar intim nu înviez cum s-ar
cuveni. Poate trebuie total destrămată fiinţa mea şi refăcută din nou. Pe
deal trenul pufăieşte greu, parcă e extrema limită ce se trage în jurul
captivităţii mele. Nu mă îndoiesc că este un sens în toate astea. Dar eu
nu îl înţeleg. Mă supun, dar încă trist, pasiv, nu colaborez cu Domnul,
din slăbiciune sau trufie omenească? Poate amândouă. Scrisorile din
Bucureşti vorbesc numai de greutăţile materiale, ca şi cum de mâncare
mi-ar arde mie. În fond, sufăr exclusiv de a fi „constrânsă”! Sunt ceasuri
de saturaţie, când aş vărsa tot ce e în mine mental şi vital; să nu mint: nu
aş vărsa, aş evada din mine într-o lume nouă, alta, în care să simt că
trăiesc. E ora 10 trecute, în livadă cald, dar bate o briză şi foşnesc
frunzele şi aerul ca la mare, parcă vin valuri din larg. M-am rugat. Îmi e
bine, adică sunt calmă, fără ghimpele dorului, fără destrămarea în timp,
clipa e actuală. E bine. Acum înţeleg că se poate trăi în contemplaţie, ca
acţiune intimă, fără acţiune externă. Deseori am remuşcări că pierd
vremea, dar poate o adun astfel în mine. Contemplu, dar fără acţiunea
creatoare, contemplu, adică mă las pătrunsă de tăcere, de vibraţiile
eterice, de glasul păsărilor, de adiere, de verdeaţă. Aştept să înţeleg sau
să mă identific cu totul. Alături Biserica şi în ea Prezenţa. Sunt încă în
stadiul cugetării aperceptive, nu al celei creatoare. Aştept şi mă rog,
adică accept. Nori uşori la apus, un abur care astâmpără văpaia. Poate va
veni ploaia binefăcătoare.

8 iulie

E vreme frumoasă, liniştea îmi face bine, lucrez puţin şi mă supun.

Ştirile uneori fanteziste şi nici o încurajare de acasă. Iar prietenii din jur
au ordin să nu vorbească. Sunt tot timpul mai singură.

9 iulie

Dragule, în această noapte, fetiţa a plecat cu mama ei şi cu bunicul în

vacanţă. Bătrâna e furioasă. Egoismul primează la unii. Dar să nu-i
judecăm, pentru a nu fi judecaţi. E teribil de cald, chiar la umbră în
livadă. Ştirile aduse azi-dimineaţă de coana Profira sunt desigur
fanteziste. Mă minunează imaginaţia acestor oameni. Aşteptarea unei
destinderi îi încinge. Ce trebuie să credem? După oficiali, relaţiile între
oncle Sam şi vărul Winston ar fi proaste. Eu nu cred. Doar o amânare. În
ce scop? Habar nu am. Pentru mine nu aştept decât sfârşitul, care
probabil a fost fixat încă de la începutul exilului meu. Dacă va fi un an
începând de la 9 august 1953, ar fi grozav, dacă este sine die, cer bunului
Dumnezeu să rezist, dacă mai am o misiune aici. Adineauri am mai auzit
alte ştiri încă mai fanteziste. Aştept ştiri serioase.

13 iulie
Ieri pe la 12,00 a sosit Zoe Vasiliu. Tu ştii, desigur, ce bine m-am simţit
eu cu ea. Ieri şi azi am avut ore foarte bune. Acum a plecat. Ce bine să
simţi lângă tine un om care te cunoaşte de mult, te iubeşte, îl iubeşti şi îl
apreciezi. S-a bucurat de frumuseţea locului, de vreme, de totul. Mi-a
adus multe cadouri – pâine albă, bomboane, parfum… A vrut să-mi lase
bani, dar nu am primit decât 20 lei. Azi la Miliţie şi-au dat seama câte
vexaţii am de suportat. Nu cred că mă vor lăsa la Iaşi pentru îngrijirea
ochilor.

15 iulie

Trec zilele repede, toate la fel, cu foarte mici variaţii, mai ales interne,
sufleteşti. Dimineaţa ploua, am cârpit, domolind veleităţile de revoltă,
de cugetare mai adâncă. Azi e foarte frumos. Miez de vară, climă
plăcută, fiindcă a plouat. Sunt în livadă cu Puffy şi cu viţelul. Ciripit de
păsări, lătrat îndepărtat, tălăngi de miei ce scoboară dealul. Mi-amintesc
de sanatoriul din Spiez. Îmi lipseşte lacul, confortul, oamenii de acolo.
La fel e numai liniştea.

16 iulie

Dragoste, de ceasuri stau în livadă şi mă rog şi am încercat o reculegere,

ca la Oxford, şi nu pot, mă zvârcolesc în mine, dau, dau tot, dar nu de
voie, ci fiindcă nu am încotro. Nu pot trece peste egoismul meu funciar,
nu vreau să fiu sfântă, vreau să fiu om. Şi când sunt chemată în sus şi
dau să pornesc, nu mai vreau. Sunt desigur încă necoaptă, dar gândul că
de aceea trebuie să sufăr mă revoltă. Asta e trufie omenească şi
slăbiciune. Doamne, ajută-mă să te iubesc cu adevărat, să mă supun
voinţei Tale. Linişteşte-mă, Doamne! Ajută-mă să suport încercările
venite de la Tine sau cel puţin admise de Tine. Eu nu sunt nici tare, nici
capabilă de eroismul sfinţilor. Dacă am făcut vreodată bine, e că atunci
m-ai inspirat Tu. Mă simt un instrument foarte, foarte mediocru din care
ies sunete juste şi armonioase numai când adierea Divină atinge strunele
mele.

17 iulie

Dragule, te-am visat azi-noapte, te curăţăm de noroi şi praf. Ce să

însemne asta? A intrat o adevărată panică în mine. Nu mă lăsa pradă
vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Ce să fac ca să mă liniştesc? Trebuie să
tac, să tac, să nu protestez cu nimic, să-l chem pe doctor dacă trece pe
aici, căci nu pot să părăsesc casa în lipsa coanei Profira. Mă voi ruga.
Ora 3,00. Doctorul mi-a spus că un certificat medical nu se poate da
decât de specialist. Adică ne învârtim în cerc vicios. Aflu că Voic. de la
Bălteşti circulă liber ca şi Voif. şi Ph. De ce cu mine un regim special?
Să fi lansat cineva despre mine cine ştie ce minciuni? Sau e o măsură
specială a autorităţilor de aici? Voi descurca lucrul vorbind cu ofiţerul de
securitate. Nici aşa! Domoală ca o oaie, fără să mă apăr, nu merge! Să fie
adevărat că ne vor trimite curând acasă? Nu ştiu ce să mai cred. Sunt
teribil de abătută. Stelule drag, ajută-mă să am curajul să cred împotriva
raţiunii, împotriva tăcerii şi lipsei de răspuns, uneori, la rugăciune.
Ajută-mă să cred!

20 iulie
Dragule, astăzi, de Sf. Ilie, e înnourat, dar nu vrea să plouă. Agreabil
după căldura de ieri. Am asistat la slujbă de la gard, era foarte frumos.
Sf. Fecioară mi-a adus o veste foarte bună, ruda mai mare în grad a
miliţianului mi-a spus că vom avea voie să circulăm în raion, în regiune,
chiar să mergem acasă, cu învoire, „Postul” s-a încheiat. Acum cer cu
intensitate libertatea totală.

21 iulie

Dragoste, mă simt bine, linişte, bucurie, dar şi aprehensiune. Aseară m-

am rugat mult şi puternic, am cerut Sf. Fecioare liberarea tuturor.
Rugăciunea din carte mă satisface teribil, mă dinamizează, încerc un fel
de magie care îmi dă o plenitudine. Proximitatea Sfintei Biserici e o
binefacere. Cum să-ţi mulţumesc, Doamne, pentru atâta frumuseţe,
linişte, lipsă de griji esenţiale? Să-Ţi mulţumesc pentru plinătatea din
clipa asta. Vestea că şi China e chemată la sfat e semn bun, au cedat
americanii. Se merge spre pace. Sau nu înţeleg eu? Dar, Doamne, fă să
fie o pace dreaptă şi oameni liberi!

21 iulie

Tot înainte de prânz. Ce bine e în tăcerea livezii! Doar adierea vântului,

zumzetul gâzelor, departe cocoşii, puii de găină ca nişte fazani mici în
iarbă, chiar şi un greiere şi viţelul dormitează, iar mielul o cheamă pe
mamă-sa. Păcat că nu a putut veni Mimy.
22 iulie

Dragule, te-am visat cu Ghighi, eraţi foarte eleganţi. M-am deşteptat

fericită. M-am rugat bine, intens. Am convingerea că Dumnezeu
primeşte această rugă şi Sf. Fecioară, care m-a protejat tot timpul. În
mine sunt împăcată. Aştept fericirea eliberării totale, adică fără condiţii.

23 iulie

Veşti bune de acasă, veşti bune în ziare. Nădejde de pace şi de întoarcere

acasă. Parcă creşteau puteri în mine.

25 iulie, 11,30

Dragule, am putut să mă reculeg toată dimineaţa în liniştea livezii, în

preajma Bisericii. Totul se limpezeşte. Cred că sunteţi lângă noi. Nu am
dovezi, dar am simţit prezenţa voastră şi a Universului spiritual. Poate
de asta am fost adusă aici? Departe de oraş şi de toate prilejurile de a mă
îndepărta de cele veşnice? Uite, acum sunt mulţumită. Îndată ce intervin
gânduri ca: boală, miliţian, nesiguranţă, mă tulbur şi, ca să mă
limpezesc, mă rog iar. Dragule, cum se poate atinge starea de bucurie
neclintită? Probabil numai la voi. Cine ar citi aceste rânduri ar putea
crede că m-am scrântit. Dar poate trebuie să ieşi din normal ca să simţi
„dincolo”. Te rog fierbinte, dictează-mi o frază, dar de la voi, nu din
mine. Încerc să las să fugă creionul, nu iese nimic. Să mă mulţumesc
deci cu lumea asta.
26 iulie

Dragule, azi-dimineaţă Dospinescu a vorbit la târg la raion în privinţa

sechestrării mele. Se pare că voi fi lăsată iar să mă plimb. Vom vedea.
Dacă nu, fac cerere în scris. Te-am visat azi-noapte cu un ofiţer de
securitate – tu foarte prieten, eu, lângă tine, simţindu-mă perfect sigură,
ştiam că mă anunţi ceva bun.
În schimb, vestea că a murit Hortense Satmary m-a întristat. Se pare
că a avut o hemoragie gastrică, la fel ca tine, deci era bolnavă mai de
mult. Se duc unii după alţii: Petre, Cosacu, Chrissoveloni, acum
Hortense şi câţi nu ştiu eu. A intrat o spaimă în mine pentru toţi dragii
mei. Du-mă acasă, dragule, să-i revăd, să le dovedesc cât sunt de
recunoscătoare pentru dragostea şi ajutorul lor.

27 iulie, Sf. Pantele

Dragule, vin la tine doar să te sărut. Mă rog mai mult sau mai puţin
intens. Ajută-mă să progresez în viaţa spirituală. Descopăr că
reculegerea îmi e necesară chiar dacă nu pot să lucrez cum vreau din
cauza ochilor. Viaţa nu e nici goală şi nici plictisitoare. Totul se
potoleşte în mine şi aş mai dori să trăiesc intens pentru a avea bucurii.

29 iulie

Dragule, ieri a fost aici Zoe cu nepoata ei Mihaela. Tu ştii ce bucurie a

fost pentru mine. Faptul de a fi venit pentru a doua oară, de a se obosi cu
drumul pentru câteva ore cu mine, m-a bucurat tare! Mi-a dat încredere
în mine, că sunt încă privită de prieteni. A fost o zi tihnită, conversaţie
bună cu Zoe, fata delicioasă, fină şi inteligentă, un specimen încântător
de fată nouă. A fost aşa de bine, că nu pot decât să le mulţumesc lui
Dumnezeu şi Sfintei Fecioare care mă ajută vizibil.

30 iulie

Stelule drag, se sfârşeşte luna iulie şi încă nu se schimbă nimic cu soarta

mea şi a tuturor. Toată dimineaţa m-am recules bine. Te rog, nu te
depărta de mine. Te-am visat spunându-mi că nu ai mai primit flori.
Eu îţi aminteam că ai primit o primulă de la Tity Pitişteanu. În acelaşi
timp, Lucica Demetrius manipula multe dalii roşii şi roş-galbene. Ce
înseamnă asta? Mi se pare că am suferit destul de multe umilinţe în
viaţă, până şi la aceasta ultimă de a fi la cheremul unui primitiv, ignar,
care îşi încalcă autoritatea în acte arbitrare faţă de un om prea bun şi fin
pentru a vrea să se revanşeze. Tu mă îndemni să ies din mediocritatea
laşă, să am curaj, să risc. Am primit azi o scrisoare foarte frumoasă de la
Maricica. Vine la 6-7 august pentru câteva zile. Sunt fericită. O căldură
apăsătoare. Mare nevoie de ploaie, totul piere de sete.

31 iulie

Dragoste, azi e puţin mai răcoare. Stau în livadă, s-a rupt scaunul, l-am
cârpit. Pe când stam pe jos ca să-l cos, Puffy, pe nesimţite, s-a aşezat
rezemându-se de mine. L-am bătut ca să-l îndepărtez şi el se scutura de
muşte. Biata vieţuitoare se lipeşte de mine cu dragoste şi eu o bat şi o
gonesc! Dar dacă l-aş suporta în expansiunile lui, care de altfel se
adresează tuturor celor care îl iau în seamă, nu aş mai scăpa de el.
Săracul, e teribil să fii câine şi cu suflet tandru. Dar bietul dobitoc nu are
măsură.

2 august

Dragule, am asistat de la gard la slujbă. La ieşire, părintele mi-a dat trei

pere sfinţite. Situaţia mea cu ochiul bolnav nu e uşoară. Şi Régine mi-a
scris că e mai bine să tac. Oare am deranjat pe cineva cu amarul meu? În
fond, tristeţea mea am arătat-o pe faţă doar acasă şi lui Flo.

3 august

Dragule, ieri am făcut o lungă plimbare pe cărări încă niciodată parcurse.

Am întâlnit un ţăran originar din Turnu-Severin – casa lui, foarte cochetă
şi o grădină înflorită cu petunii.
Soţia lui, foarte politicoasă, m-a condus o bucată de drum ştiind prin
soţul ei care e situaţia mea. Astfel zilele trec foarte repede şi eu nu ajung
să mă concentrez pentru o muncă serioasă. Mă şi întreb dacă nu trebuie
să părăsesc speranţa de a mai scrie. Cred că mă obişnuiesc cu lenea.
Atenţia mea rătăceşte. Dialogul meu cu invizibilul e hibrid. Sunt o
neisprăvită, nu cred în talentul meu, nici măcar în bunătatea mea, sunt
doar o schiţă agreabilă. Când îl simt pe Dumnezeu în mine, totul e bun.
Altfel sunt o fiinţă mediocră. Artist ratat! Gânditor ratat! O femeie
supraratată! Sunt eu vinovată de această stare hibridă? E oare din cauza
incapacităţii mele de a mă ruga, adică de a crede intens în spirit? Efortul
meu e până la urmă tot fizic. Spun „Doamne, Doamne”, cu buzele şi cu
trupul meu, dar nu pot face legătura între spiritul meu şi Dumnezeu. O
singură dată am realizat un slab contact – experienţa crucii. Lucrez
asupra mea fără să izbutesc să ies din timp şi să mă desprind de pământ.

5 august

A plouat zdravăn toată noaptea. Acum s-ar părea că se luminează. Dar e

tot a ploaie. Nimic nou, dar mă copleşeşte dorul de acasă şi nevoia de a
pleca.

6 august

Azi nouă ani de când a murit Mircea. E în mine o mare tristeţe. O tristeţe
a amintirii sau una foarte actuală! Citesc iar din Evanghelie, Iisus spune:
„Vin de la Tatăl” şi, fără ezitări, se numeşte pe sine trimis de Tatăl. Dar
nu spune că e singurul, deci s-ar putea să fie un iniţiat. Totuşi, dacă e
răscumpărătorul lumii noastre, de ce să mă mai gândesc şi la alţii? Ce nu
pot pricepe e rostul nostru pe pământ. Dacă e şcoală, de ce metode atât
de variate? De ce pe cei răi îi lasă în fericire şi pe cei de treabă îi
chinuieşte? Răspunsul „te încearcă” mi se pare mult prea antropomorf.
Nu pot să-mi închipui un Dumnezeu, un creator, care îşi încearcă
creaturile sale cum se încearcă săbiile la Toledo! Oare comparaţia e
bună? Mă îngrijorează ceva: voi muri şi nu voi fi luminată asupra
acelora despre care spun că cred. Nu sunt încă liberă nici de
antropomorfism, nici de teamă, adică mai există în mine frica faţă de un
puternic tiran, în loc să simt o dragoste filială. Eu îl iubesc pe
Dumnezeu, dar sau antropomorfic, ca pe un „Bon Papa”, atunci mă simt
bine sau mă năpădesc îndoieli şi îmi zic că Dumnezeu trebuie să fie cu
totul altceva. Toate speculaţiile mi se par vreme pierdută şi în tot cazul
ţinută negativă, neconstructivă. Numai bucuria construieşte sau e un
simptom al creşterii spirituale. Nu pot spune că am câştigat merite în
aceşti ultimi doi ani pentru că în tot acest timp am cerut mereu să fiu
scoasă din teasc, nu am acceptat cu bucurie, ba chiar am fost luciferic de
răzvrătită. Am fost un om bun şi paşnic, am ajuns să fiu plină de pizmă
şi să doresc pedeapsa celor răi. Am fost blândă şi miloasă, am ajuns
aspră şi fără milă. Eram un copil încrezător în oameni, am ajuns să văd
pretutindeni defectele, interesul – atâta lume e bună, generoasă faţă de
mine, şi pe mine mă doare dependenţa în loc să mă bucure recunoştinţa.
Am dat foarte înapoi, spiritualmente mă simt nedreptăţită şi umilită.
Dacă asta e lecţia ce-mi trebuia, a fost prea lungă. Dacă se termina mai
devreme era poate mai bine – trebuia să văd oare cât sunt de hâdă? Ei
bine, am văzut. E oare vina mea? De ce am fost adusă pe lume cu nişte
însuşiri dacă ele au fost puse la teasc? De ce să fiu zvârlită în durere? Ce,
oare Dumnezeu e un tiran monstruos? Nu cred asta. Trebuie să fie o
ordine, o lege – noi, liberi, zvârliţi în lege – pe care ori o trăieşti liber,
ori ea te sfarmă! Dar dacă nu am fost în stare să mă liberez? Dar poate
tocmai ce scriu acum e liberare, e iubirea justă în care răsare conştiinţa
adevăratului Dumnezeu, nu cel modelat de alţii şi de alte vremi. Iată,
dacă acum, încrezătoare în El, l-aş afirma cu toată fiinţa mea, dacă m-aş
detaşa de toate prejudecăţile, dintre care una mare e desigur aceea de a
dori ceva precis, dacă aş putea intra în starea de aşteptare pură, de spirit
de aventură (splendidă anticipare a purei spiritualităţi) fără să aştept
nimic precis! Asta e deprinderea creştinească, asta e dragostea de
Dumnezeu? Aş vrea să încerc.
Trebuie să merg până la capătul stării mele actuale. Nu resemnare, nu
atitudine de milog. Dumnezeu te cere puternic, liber, curajos,
întreprinzător, cuceritor! Mă agasează toate sfaturile de „răbdare”,
„supunere” etc. vorbe, vorbe. Trebuie să lupţi, dar cum să lupt cu
îngerul? Să-l dobor? Rugându-mă cu atâta putere de Dumnezeu, încât să
nu mă poată refuza! Zic: Vreau. E fals. Doresc? E slab. Îţi cer, Doamne!
Cer dreptul meu. Nu sunt trufaşă, ci conştientă de dreptul meu, de fiu al
Tău, cer să mă scoţi din robie, să ne scoţi pe toţi. Mi s-au furat doi ani
din viaţă. Îi vreau înapoi. Să-i trăiesc conştient. Te suplic, nu mă lăsa să
mucegăiesc în singurătate, neştiinţă, primitivitate. Te uiţi, Stelule, trist
la mine! Da. Asta sunt. Iartă-mă! Singură, tristă, o babă neputincioasă
îmbrâncită la o parte, când atâţia măgari care fac pe grozavii azi
proclamând lozinci culese din cursul meu sunt promotori ai păcii. Aş
vrea să trăiesc să le arunc în faţă dispreţul pe care-l merită.

7 august

Dragule, acum am citit din Apocalips. Nu înţeleg. Viziunea e barbară,

sensul nu-l înţeleg. E rece, stau la soare. Maricica nu a venit nici azi, o
aştept zilnic. Am ajuns de o mare violenţă intimă! Prea am fost de miere
şi zaharicale. Dulceaţa sufletului e putere, blândeţea e adiere înnoitoare.
Eu revăd Oxfordul, Pontigny, pe toţi. La vremea asta eram deseori acolo:
Malraux, Chamson, biblioteca, A. Fontaine… Acum cântă pupăza.
Dincolo de Biserică, cerul e gri. Iar eu citesc Biblia şi caut un răspuns. În
mine calm, echilibru – cât timp?

8 august

Dragule, iar o zi înnourată, deci tristă. A fost şi frig. Azi-dimineaţă m-

am sculat devreme, în aşteptarea Maricichii, dar tot nu a venit. Am fost
întreruptă de pachetul copios trimis de Mişu Jora. Mă simt atât de bine
când vine câte un astfel de răsfăţ.
9 august

Dragoste, nici azi nu a venit Maricica. Fă Tu să fie totul spre bine. Afară
e deja un aer de toamnă. Un pic de melancolie, ca ceva inerent
trecătorului. Îmi e teribil de dor de ai mei, dar nu mi i-am închipuit
aievea aci, lângă mine pe Mariana şi Ion Murnu – îi vedeam, îi auzeam.
Şi pe Mişu cu Mimy, şi pe Lily cu Mişucă. Astfel îmi trec prin cap
uneori întâlniri: Flo, Rory, Coca, Rhea, care să o înlocuiască pe
Maricica, care întârzie. Oricum ar fi, să fie fericită. Eu nu mă voi supăra
dacă nu se decide să se obosească pentru ca să ajungă aici. Sunt o ingrată
când tot mă plâng. Dumnezeu îmi trimite atâtea surprize plăcute. Mişucă
trebuie să se fi întâlnit cu Mihai Popescu şi Lala Botezat la Festivalul
Tineretului. Trebuie să-şi fi spus cu toţii: „Unde e Doamna Voinescu să
se bucure de tot acest tineret pacifist, cum îl visa ea?”. M-au uns pe
suflet gândul şi gestul lor. Parcă mă aşază iar în locul meu normal.

10 august

Dragoste, aceeaşi dimineaţă înnourată, calmă, plăcută. Soarele străbate

cu greu, încălzeşte, dar s-a isprăvit cu vara. Nimic nou. Toată lumea
trăieşte în aşteptare. Suntem parcă cu sufletul la gură. Cei concentraţi s-
au întors. De ce? Explicaţii sunt desigur, dar nu le ştiu eu, nici cei mulţi.
Ieri, la apus, am făcut o plimbare (lungă pentru mine). Femeile mă
opresc să-mi vorbească, să-mi ceară explicaţii şi sfaturi medicale. Una
vrea cu tot dinadinsul să înveţe o limbă străină. Uneori fac efort să le
înţeleg graiul din cauza dicţiunii defectuoase – majoritatea ştirbe. Toată
lumea la treierat. Coana Profira toarce în bucătărie. Aseară, am aflat că e
securitate în Costeşti. Constat că e încă în mine spaima ce mi-a inspirat-
o această „breaslă”. Ei m-au învăţat frica. Orice schimbare mă
înspăimântă! Mă rog lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să mă ajute să
plec acasă, dar însuşi gândul efortului schimbării mă face să intru în
panică. Trebuie să fac ceva care să trezească iarăşi în mine viaţa vie. Pe
cer se adună iar mormane de nori albi la orizont. Se ridică după dealul
din faţă ca nişte baloane mari, enorme, albe, strălucitoare pe oceanul
albastru al cerului. Mă surprind privindu-mă în ochii lui Puffy ca în
ochii unui prieten şi îmi vine să-i vorbesc în franţuzeşte! Nu sunt
caraghioasă? Floarea-soarelui s-a copt şi îşi pleacă tot mai jos capetele.
Îmi lipseşte silueta porumbului. L-au tăiat pe tot, căci ieri îl mâncase
vaca.

12 august

Dragule, zi frumoasă. În mine, nelinişte. Vise cu tine, apoi cu hoţi, cu

hoaţe, hoţoaice, cu casa deambalată trebuind s-o aranjez. Oare simbol al
reîntoarcerii? Tot felul de încurcături cu oameni, Maica, Doamna
Perticari, Puiu, Tity şi Alis Grunaru cu Răducu5 ei. Oare l-or libera? Sunt
şapte ani de când a fost închis? E în mine un elan pătimaş de plecare.
Ştiu că e inutil. E o ordine în care am locul meu, trebuie s-o accept.
Totuşi, aştept mila Domnului, deşi n-am puterea spirituală de a o cere.

13 august

Aseară, criză bruscă de inimă. Am acceptat să mor şi aici. Acum e şase

seara, sunt în livadă, e frumos, bate vântul uşor ca la mare. Privesc spre
dealuri. Am avut viziunea zilelor la Câmpulung când eram cu tine. Ieri a
sosit un pachet de la Aurora. Bucuria de a simţi dragostea în jurul meu.
De ce mă cuprinde totuşi o tristeţe esenţială. Am pierdut tot ce mi s-a
dat, vrând idealul. Idioată! Chiar acum trei ani, în cămăruţa mea,
independentă, cu prieteni în jurul meu, cu copiii alături, nu am ştiut să
profit de ce mi se oferea. Chiar acum, în cadrul ăsta frumos, în linişte, cu
oameni buni în jur, ce vreau? Ce vreau?

14 august

Azi-dimineaţă zadarnic am aşteptat să mă împărtăşesc. Probabil nu o

merit. Poate mâine o voi împlini. Noaptea asta au fost clipe când nu mai
suportam situaţia. Trebuie să mă agăţ, iubitule, de această realitate
săracă şi precară, unde monotonia devine insuportabilă. Localnicii
beneficiază de varietatea intereselor şi îndatoririlor zilnice. Eu nu am
decât aşteptarea. Ce să fac ca să înving sentimentul de disperare pe care
m-am hotărât să nici nu-l mai mărturisesc nimănui? Dacă Dumnezeu
aude slaba mea voce omenească, cum poate fi indiferent la ţipetele mele
disperate? Mi se spune să am răbdare. În noaptea asta îmi aminteam
închisoarea. Era teribil, dar mai puţin monoton. Desigur, prefer să fiu
aici, dar e totuşi o închisoare. Sunt clipe în care mă simt explodând
efectiv. Doamne, ştiu că este încercarea la care mă supui şi că îi răspund
lamentabil. Dă-mi putere, Doamne!

16 august

Dragule, ieri nu am scris, deşi am fost fericită. Dimineaţa m-am

împărtăşit, ca primii creştini, în taină. Părintele era foarte mulţumit. Eu
am fost apoi la Miliţie, unde parcă s-a operat miracolul schimbării, am
obţinut permisiunea de a merge la Biserică. De ieri sunt împăcată în
mine, mă simt în siguranţă, în taina Mântuitorului, a Euharistiei. Cum îi
înţeleg pe catolicii care se împărtăşesc zilnic!

18 august

Stelul meu drag, am trecut în ceasul acesta printr-o experienţă pe care o

socot crucială. M-a apucat o adevărată furie de libertate. M-am rugat cu
fervoare şi „deodată” am realizat în dialogul meu, monologat, că
Dumnezeu e atât de altfel decât ni-l închipuim noi, încât e absolut în van
să ne rugăm Lui. El nu schimbă nimic, e prea departe de glasul nostru!
M-am gândit la atâtea cazuri de rugă fierbinte în care nu s-a obţinut
absolut nici o ameliorare de boală sau de situaţie. Nu El e vinovat, ci noi,
fiindcă-l credem copilăreşte, fiindcă cerem ca nişte milogi. Totuşi cred
în puterea de ajutor chiar şi a sfinţilor, dar nu mai cred în rugăciunile pe
care le flecăream ceasuri întregi din vârful buzelor. Sunt doar morfine.
Nu mai vreau să mă rog decât cu cuvintele mele. Acum o jumătate de oră
rugăciunea am scos-o din fiinţa mea întreagă, am cerut-o cu pasiune, cu
conştiinţa dreptului meu de om, de fiinţă cu spirit liber. Am răbdat
destul. Nu mai vreau răbdare, ci acţiune, act liberator. Poate trebuia să
ajung la emanciparea de azi. Probabil sfinţii ating acea linie de
demarcaţie de unde fac saltul „dincolo”. Atunci ei nu mai sunt din lumea
aceasta. Mântuitorul spune şi El: Nu sunt din lumea asta. Dar atunci noi,
cei pe care îi leagă pământul cu frumuseţile lui, noi suntem condamnaţi
la întuneric? De ce numai durerea să fie virtute şi metodă de umanizare?
Nu se poate. Şi Iisus a trăit şi în trup. Prin urmare, bucuria curată nu
poate fi condamnabilă. Mă examinez zilnic: când mă adaptez la ce ne
înconjoară, sunt liniştită, ce mă chinuie este tocmai nemulţumirea cu ce
îmi e dat: condiţiile primitive de viaţă, mediul fără aripi, lipsa de
libertate. Sufăr pentru că nu mă adaptez. Dar adaptare deseori înseamnă
imobilitate. Ai de ales între ce este şi ce ar trebui să fie. Am ales ce ar
trebui să fie şi am căzut victimă lipsei mele de realism.
Dacă făceam şi eu ca alţii, ca Florica Musicescu, Cella Delavrancea
Lahovari, ca Marius, ca Rhea şi Coca şi Maricica, eram azi liberă,
mulţumită, lucram pentru ţară şi, orice s-ar zice, s-au făcut şi progrese în
multe ramuri. Incapacitatea mea de a mă adapta, de a spune şi ce nu cred
m-a pierdut şi stau acum ca un cintezoi, inutil oamenilor, şi risc să nu
servesc nici pe Dumnezeu – fiindcă mă revolt că nu mă ajută să ies din
balta în care am căzut.

19 august

Stello, dragoste, vino şi mă scapă. M-am trezit azi mai deprimată ca

oricând. Mă simt a milioana parte dintr-un bob de nisip care e zvârlit în
neant. Sunt o victimă pasivă şi fără demnitate. Privesc o ciocănitoare
cum îşi caută şi găseşte hrană – o biată pasăre, ştie să se adapteze. Îmi
trece prin minte cum mi-ar sta spânzurată de zarzărul cel mare? Nu ar
însemna să renunţ la viaţă, dar la condiţia ei actuală în ce mă priveşte. E
adevărat, Iisus s-a oferit pentru jertfă. Dar ce fel de tată e acela care
acceptă jertfa fiului său? Acest capitol al credinţei noastre creştine îmi
pare păgân şi sălbatic. Că Iisus a vrut să moară pentru noi toţi, o cred –
pentru a da o pildă învierii celorlalţi oameni. Dar că Dumnezeu, Tatăl,
avea nevoie de această „răscumpărare” – este o idee iudaică şi asiatică.
Şi apoi: cum să concepem suprema putere creatoare – cel pe care nu
îndrăznim să-l numim ca având „intenţii”. Nici cauză, nici efect: El este
e tot ce pot eu să concep. În ce mă priveşte – la periferia fiinţei Sale –
sunt ce El concede să piardă! Voi trăi numai cât voi putea să mă alipesc
de El, Cel ce este. Am oare puterea să mă păstrez în infinita mişcare
giratorie a Fiinţei? Am puterea să-i afirm existenţa orice ar fi? Chiar
împotriva raţiunii mele? E de văzut. În clipele de revoltă, de depresiune
eşti gata să te laşi azvârlit în neant. Dar în mine e un sentiment al
justiţiei care cere Celui care m-a creat să mă păstreze în Fiinţă. Sunt
torturată de circumstanţele vieţii, mai ales trăind nedreptatea flagrantă
de acum pe care Dumnezeu o permite. E oare puterea Diavolului? Dar în
cazul ăsta Dumnezeu nu e atotputernic. Deci, iată-mă pe mine în centrul
lumii, chestionând-o. Iisus a spus despre El: Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Deci, în sistemul nostru cosmic El este cel care dă măsura
adevărului şi calea şi deci trebuie să-i urmăm Calvarul. E îngrozitor! El
era Fiul lui Dumnezeu, eu nu sunt decât un vierme. Astfel: fără bucurie,
fără râset, fără frumuseţe! Doar plânset şi suferinţă şi urâţenie. Şi asta e
lucrarea lui Dumnezeu! Nu, nu pot să cred în toate astea. E aici restul
iudaic al lui Cristos. El însuşi este învierea, bucuria, biruinţa. Dar noi,
ăştialalţi, nenorociţi, robi condamnaţi la nesiguranţa vieţii şi a morţii!?
Ah! Ce tortură! O, Doamne, de ce ai permis să mă nasc? Eu nu am cerut-
o. Eşti responsabil de viaţa mea, o strig în Veşnicie: da, ai răspunderea
vieţii mele. Degeaba Sf. Paul ne spune că nu avem dreptul să-l înfruntăm
pe Dumnezeu, căci noi totuşi, în numele dreptăţii şi al desăvârşirii lui,
avem acest drept. Iar eu simt, sunt sigură că aşa mă vrei Tu pe mine,
fiica Ta, Dumnezeul meu, mă vrei conştientă şi puternică de dreptul meu
veşnic, de a nu fi sclavă văicărindu-mă şi cerşind. Doamne, Te simt
mulţumit de mine acum. Îmi întinzi mâna şi o săruţi cu duioşie şi
dragoste pentru că sunt fata Ta, şi nu o cerşetoare oarecare. Îţi
mulţumesc, Doamne, că mi-ai permis această libertate. Acum, îmi va
veni şi cealaltă, ştiu, o cred. Pentru că acum sunt liberă în faţa Ta. Nu
mai sunt supusă, însuşi trupul meu îţi este preţios. M-a bătut gândul, m-
am jucat cu el, să fac ca Montaigne: „Să aprind o lumânare Sf. Mihail şi
o alta şarpelui lui”.
Dar nici pentru asta nu am curaj, deci nici curajul totalei credinţe, nici
curajul renegării! Să mă supun? Tocmai asta mi se pare Marea greşeală
în care m-am bălăcit până acum. Trebuie să intervin. În sinea mea nu
admit că au făcut-o alţii pentru mine, dacă au făcut-o în numele meu.
Dacă au făcut-o în numele lor e foarte frumos. Cred în existenţa unei
lumi materiale, dirijată de legile ei, şi în existenţa unei lumi spirituale
dirijată de libertate. Dar impietarea uneia asupra celeilalte e doar un caz
excepţional şi (la sfinţi) aici şi acolo insul e răspunzător de existenţa lui,
adică de puterea sa de adaptare, de puterea sa de viaţă. Biruind toate
opoziţiile, de la salteaua de paie tare şi obositoare, până la înjurăturile ce
curg aproape organizat, inconştient, din gura celor din jur, până la
disperarea ce se ridică tot mai des în mine, mă voi libera de chin. Altfel,
nu e nici o nădejde. Din afară? Poate veni şi poate să întârzie şi poate să
nu vină niciodată. Ordinea cosmică e implacabilă, cea spirituală o fi
fiind altfel. Acolo pesemne domneşte dragostea, cum spune Evanghelia:
Dumnezeu este dragoste. Când simt dragoste sunt şi eu liberă. Dar de
câteva zile iar mă simt bântuită de cuget, de nevoia de dreptate şi sufăr
cumplit.

20 august

Am fost învăţată de a iubi un Dumnezeu al bunătăţii. Şi îl găsesc acum

insensibil (e, poate, o lege a echilibrului), nu-l mai simt nici bun, nici ca
pe un Tată. Dacă m-aş simţi singură pe lume, sinuciderea ar fi mai
uşoară, dar simt prezenţa unor puteri care s-ar răzbuna pe slăbiciunea
mea. Ce vreţi de la mine? De ce acest chin fără ieşire? Căci nu exilarea
mea este o tortură, este sentimentul că nu sunt ajutată de lumea de
„dincolo”, ci lipsa răspunsului. Plâng, strig, mă încovoi ca un vierme
bolnav şi n-am nici un răspuns. Altădată îmi părea că Fecioara mă
ocroteşte, acum am impresia că i se interzice. Dumnezeule aspru,
implacabil tiran, cum te joci cu noi, biete fiinţe neputincioase! N-ai avea
decât un mic gest să-l faci şi aş fi fericită. Să nu-mi spuneţi că totul e
spre binele meu, asta mă înnebuneşte! Sunt baliverne, care m-au făcut să
neglijez viaţa pentru a câştiga cerul. O mare minciună. Nu există cer
decât pentru cei puternici. Da, ştiu, blestem, Doamne, pentru că eşti crud
şi nepăsător.

21 august

Dragule, după zbuciumul prin care am trecut, am luat hotărârea să nu

mai fac reculegeri atât de lungi, ci să mă rog scurt şi să mă apuc să
lucrez serios la Sofocle. Nu sunt un tip contemplativ. Nu vreau să mai
aştept nimic, ci să trăiesc clipa. Acum sunt liniştită, fără ranchiună, fără
proteste – nu zic că accept cu bucurie – dar rabd cu curaj omenesc. Homo
sum – şi e în asta o mândrie, care poate nu e smerenie creştinească. Sunt
om. Aşa m-a făcut Dumnezeu – după chipul şi asemănarea Lui, adică
liber. Nu vreau să mai mă milogesc după ajutor. Aştept ca un soldat, cu
arma la picior. Iată-mă, sunt aici. Mă iubeşti aşa?

22 august

Dragule, scriu în bucătărie, ai casei sunt la arie unde treieră puţin orz.
Azi-noapte spre zori m-a apucat o imensă tristeţe. Impresia că nu mai
scap din acest chin. Când am intrat să iau laptele, azi-dimineaţă, în
bucătărie, coana Profira tam-nesam mi-a spus: „La 29 e Sf. Ion de
Toamnă!”. Fără nici un motiv, fără nici un prilej, mi-a amintit de un Sf.
Ion. Nu îmi lipsesc Memento mori, zilnic le am în faţă – crucile din
cimitir. Şi eu care îi cer lui Dumnezeu o bucurie! Se duc vlaga din mine,
viaţa, încrederea în bine, într-un Dumnezeu bun şi drept. Mă supun, dar
fără bucurie, e tristă supunere fiindcă cu Necesitatea nu te poţi lupta.
Sunt prea obosită sufleteşte ca să scotocesc în mine un elan de încredere
şi de dragoste.

23 august

În mine creşte ceva neliniştit, din păcate sunt şi mari îndoieli. Sunt ca o
mare agitată, când albastră, când cenuşie, când neagră. Oare mă apropii
de sfârşit? 3 septembrie să fie iar un soroc? Accept ideea fără spaimă.
M-am săturat de o viaţă ca asta de acum. Simt cum mă degradez. Mă
asimilez intrigilor mititele, capăt o alură meschină. Nu vreau să mă
destram şi, de dragul unei vieţi pur vegetative, să pierd toată zestrea
spirituală şi intelectuală şi chiar eleganţa ce am cucerit de-a lungul unei
vieţi nu tocmai presărate cu trandafiri. Trăiesc o agonie. E groaznic şi nu
cred că am meritat-o, fiindcă atunci alţii ar trebui să ardă pe rug,
nenorociţii! Sunt ca un vierme care se zvârcoleşte până moare! Pace
bună. Mă cuprinde deznădejdea mai ales când suflă vântul ăsta de pustie,
fierbinte şi a sărăcie. Uneori îmi vine să mă spânzur, ca să arăt Celui
care îmi aude rugile disperate, făcând responsabili pentru actul meu pe
cei care puteau ajuta şi nu au vrut.

24 august

Dragule, e întunecat, e frig, e toamnă. Ieri, probabil în urma rugăciunii şi

a reculegerii, mi-a venit brusc un gând că trebuie să mă adresez direct lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sunt deci hotărâtă s-o fac, să-mi încerc
norocul. Mă abandonez lui Dumnezeu şi grijii voastre. À la grâce… Să
scriu o scrisoare sau o cerere? Inspiră-mă tu. Te iubesc.
25 august

Dragule, azi 2 ani şi patru luni = 28 luni de când am fost luată de acasă.
Azi am fost chiar în Biserică, graţie lui Timofte, care m-a găsit în
genunchi afară la absidă. E greu să realizezi credinţa fermă şi nădejdea.
Puterea de a crede în ceea ce nu poţi experimenta. Dar şi raţiunea e tot
dar de la Dumnezeu. Deci un mijloc de investigaţie.

26 august

Stelule drag, am citit din urmă. Mă înspăimânt de mine. Asta sunt. Mă

zbat în laţ – nu-l pot accepta de bunăvoie. Pierd zilele foarte preţioase,
care poate sunt ultimele. De soartă nu scapi şi pace! Azi sunt obsedată de
imaginea lui Nicu [Satinover]. Poate vine el în treacăt, la vreo inspecţie.
Nimic nou în mine: constat că pierd şi micile bucurii primitive, pe Pussy
l-au dus la vie legat, se zbate, săracul. Azi mi-a lipsit la lapte. Pe cocoşel
l-au operat în vederea „claponatului” şi se pare că nu prea au reuşit şi e
posibil să-l taie. Voi mânca şi eu din el – o canibală. Nu ne deosebeşte
nimic de nenorociţii aceia decât exteriorul şi ideile. În livadă e frumos,
aş vrea să lucrez ca să uit, dar simt iar că mă supără ochii.

27 august

Dragule, m-am hotărât să ţin de azi un jurnal al Costeştiului, care s-ar

putea publica într-o zi. Aseară am trecut iar prin „chinuri”. Simt atunci
că izbucneşte ceva din mine, că mă sufoc sufleteşte. E o grabă, o
iminenţă, o disperare care mă zăpăceşte, când nu mai ştiu de ce sunt în
stare. Ca o pasăre înnebunită, ce se loveşte şi se răneşte de colivie. Aş
vrea să mă pot stăpâni. Dar mă torturez, amintindu-mi că există şi
oameni liberi, care au, în oarecare măsură, stăpânire pe soarta lor, pot
face planuri pentru luna viitoare şi mai departe. Iar simt că se sparge în
mine dureros valul de libertate, de neputinţa mea. Numai Yoga m-ar
putea ajuta. E în mine o aşteptare care oboseşte şi dezolează. Aşa trebuie
să fie în Insulele Pacificului în locurile descrise de Maugham. Aşa
trebuie să se destrame conştiinţele europene într-o atmosferă „fără
ventilaţie”! Se poate oare compara cu viaţa monahală? Nicidecum.
Acolo se trăieşte în comunitate de rugăciune şi de muncă.

28 august

Dragule, trăiesc ca o mare cu hulă, când sus, când jos, când plină de
încredere, când deprimată. Aceste variaţiuni depind nu numai de veşti, ci
şi de mişcări interioare. Parcă trec umbre peste mine şi atunci mă sting.
Câte un gând mă aprinde iar. Am citit Crezul şi Tatăl nostru încercând să
le comentez pentru mine. Înţeleg că „Atotţiitorul” ca şi Creatorul (Tatăl)
este centrul viu din care decurgem. Cerul este sfera Lui imediată în care
trăiesc, adică sunt Fiul, Duhul Sfânt, Sf. Fecioară şi toate puterile
spirituale emanate din El înainte de Creaţie. Pământul = tot universul
creat. În rugăciunea Tatăl nostru, lăsată de Mântuitor, începută prin
afirmarea filiaţiei apoi a locului (Cer) care e altul decât al nostru,
continuă cu sfinţească-se numele Tău. Ce putem noi e doar atât: să
sfinţim numele adică singurul lucru pe care suntem noi capabili să-l
concepem. Apoi vie împărăţia Ta – din nou o afirmaţie care nu e doar
dorinţă, cum pare în forma verbală românească, ci e o afirmaţie activă:
Dein Wille geschehe! Que ton règne arrive – ambele imperative care
izbucnesc din voinţa omului. Aşa cum Dumnezeu a spus: „Fiat lux” – şi
lumina s-a făcut, omul să spună cu puterea sa creatoare moştenită de la
Tatăl: Fie împărăţia Ta, Fie voia Ta, adăugând: precum în Cer aşa şi pe
Pământ. Recunoaştem ordinea din sfera imediat divină şi cerem să se
instaureze şi în sfera periferică a materiei amorţite, cu alte cuvinte
afirmăm, cu această rugă, voinţa noastră de a aduce în inerţia materiei
vibraţia, palpitaţia vie a sferei centrale. Ce este această inerţie materială,
această consolidare în forme fixe şi pieritoare a energiei absolute,
iniţiale? De ce emanaţiile Divine, la periferie, se lenevesc şi mor când
totul e Energie vie? Să fie o lege universală aceea a pierderii Energiei –
cu cât se îndepărtează de izvor, valurile pierd din putere –, vibraţiile se
lungesc, se lungesc şi pier? Dar atunci, ce sunt de vină făpturile astea
pământeşti plasate astfel din necesitatea creaţiei? Cristos a venit pe
pământ să dea pilda unei vieţi materiale şi totuşi ne-muritoare. Calea
arătată de El pentru viaţa veşnică e Credinţa, Nădejdea, Dragostea.
Pentru a le trăi trebuie să iei şi crucea în spinare – adică suferinţa. Prin
supunere activă probabil se deşteaptă în materia inertă viaţa, adică
conştiinţa. Trupul moare, se dezagregă. Ce e de salvat e conştiinţa care îl
animă. Ca să o întreţinem şi să o tot înviem este, pesemne, necesară
apropierea prin rugăciune – actul de afirmare al vieţii centrale şi veşnice,
din a cărei vibraţie ne hrănim, adică întărind vibraţia noastră. Poate
trimiterea Mântuitorului să intervină aici, a fost un reviriment central, o
tresărire a Divinului în aşteptarea celei de a doua veniri la „sfârşitul
lumii Adamice”, adică materializată. Mă întreb dacă bomba atomică, ce
dezagregă totul şi care e o formă de energie iniţială, adică cum erau
pământul şi sistemul solar la început, dacă prin ea nu se va transforma
iar materia nevibrantă în energie vie? Un cataclism atomic şi Energia
iniţială e iar liberă, reintră în vibraţie: Vie împărăţia Ta! Fireşte că
energia nu înseamnă numai putere fizică, ci şi spirituală. Oare energia
atomică nu este doar numai fizică? Poate însă că ea e o formă apropiată
de registrul fizic, dar mai apropiată de cel central decât materia noastră.
Poate va fi destul să fie înviată materia, ca energia spirituală încheiată în
materie să se degajeze? În orice caz, energia atomică este o formă mai
apropiată de începutul creaţiunii şi mai apropiată de creator, adică de
centrul emanator. Dar, de vreme ce e în noi energie creatoare, înseamnă
că în noi vibraţia iniţială se menţine. Conştiinţa creatoare este vârful cel
mai înaintat de viaţă spirituală în această lume înţeleaptă. A o menţine e
datoria pe viaţă şi legătură cu divinul.
A o stinge este păcatul iremisibil. Poate a ucide trupul nu e păcat atât
de mare cât a ucide duhul în noi. Dar în ce constă aceasta? În putere
creatoare şi liberă de materie. Aş zice: constă în libertate, în
independenţă de cauzalitate. A crede, a nădăjdui, a iubi asta este DUH.
Dar mai presus de toate Evanghelia spune: E a iubi. Dacă mă întreb ce
este a iubi în Duh? Îmi răspund: a crea = a prisosi, a ieşi din ecuaţia
egalităţii, cauză egal efect. În termeni curenţi, a te dărui înseamnă a te
depăşi.

31 august

Mare bucurie vizita lui Dinu Sighireanu. Venise pentru 24 de ore. Dar
bucuria a durat până la ora 4,00, când a fost luat de trei membri ai
securităţii. Am retrăit scena din 25 aprilie cu mine. Am tremurat interior
când l-am văzut plecând şi cu cât trecea vremea creştea panica în mine.
Îmi făceam tot felul de gânduri. Din fericire, oameni serioşi, deşi străini,
m-au convins că nu i se poate întâmpla decât o scurtă reţinere etc. Nu-mi
găseam locul, m-am rugat intens şi am făgăduit să nu mai bombăn dacă
se întoarce. Până diseară s-a şi întors. Era rece, a ploaie, eram obosită,
frântă de zbucium şi el, bietul băiat, şi Coana Profira, care se îngrozise şi
ea după ora şase şi fuma! Bine că a trecut. Ieri-dimineaţă o vreme
splendidă, am fost la Biserică, i-am arătat-o lui Dinu, l-au cunoscut
prietenii, am primit primii struguri (sfinţiţi), dascălul mi-a dat şi flori
„sfinţite”, acasă ne-a fotografiat, a trecut vremea prea repede!
Conversaţie bună în livadă, mi-a citit poezii foarte frumoase, foarte
autentice, bogate şi adânci, şi a sosit şi ora plecării, am simţit că iar se
rupe ceva în mine, am plâns cu foc. Apoi l-am acompaniat pe drum, a
fost primit într-o căruţă, ne-am salutat îndelung până căruţa a dispărut la
o cotitură. Mă întorceam tristă acasă unde mă aştepta scrisoarea atât de
caldă, frumos omenească a lui Mircea Şeptilici. Azi, carte poştală de la
Marietta şi Zoe, de la Maddy din Vaslui. Sunt calmă şi încrezătoare iar în
ajutorul nevăzut. Susţine-mă, te rog, Stelule! Te las, mă duc să cârpesc şi
să mai scriu ceva.

2 septembrie

Dragule, ieri iar un duş. La Miliţie m-a anunţat de schimbarea carnetului

– şi e pe viaţă. Din fericire că eu ştiu că nimic în lume nu e definitiv.
Totuşi perspectiva că situaţia, în loc să se limpezească, se înrăutăţeşte,
mă întristează. Perspectiva de a nu mai fi liberi niciodată, niciodată – ce
grozăvie! Pui mic, te-am visat că voiai să mă iei cu forţa, nu ştiu unde.
Oare voi muri mâine, trei august, cinci zile după Sf. Ion? Prea e frumos,
prea sunt sfâşietoare liniştea şi frumuseţea asta a toamnei timpurii!
Stârneşte în mine dorul de ai mei, de libertate, de trecut, de tine şi de
depărtări şi de Dumnezeu. Tot acest dor de Infinit şi de Bucurie e numai
dor de Dumnezeu.

3 septembrie, 11 dimineaţa, în livadă

Mă înţeapă iar inima, am luat Cardiazol. E iar o oboseală în inimă.

 O susţin cu rutină şi vitamine. Aurora a scris iar. Am recitit scrisoarea
lui Mircea Şeptilici. Teribil mă bucură că mulţi copii de-ai mei se
adâncesc în spirit.

4 septembrie

Vremea asta îmi deschide dorul de Paris şi de acasă. Nu ştiu ce să mai

zic de starea mea psihică variabilă. Când îmi e bine, când simt că
plesnesc de dor, când se revarsă o tristeţe nemăsurată în mine, tot mai rar
nădejdea că voi scăpa. Ştiu totuşi că nu e nimic statornic în lume. Grea e
viaţa făcută din lupte aprige cu puteri nebănuite altădată. Am impresia
că stau în faţa unei imense maşini cu care nu te poţi înţelege omeneşte.
Poţi fugi de roţile ei care sfarmă? Atunci e bine. Dacă nu, eşti jertfit. M-
a durut cruzimea, duritatea A. Barcan şi a lui Ţăranu. Erau oameni care
păreau că mă iubesc şi preţuiesc şi totuşi acceptă cu răceală nedreptatea
ce mi se face. Din fericire, alţii sunt buni şi au dovedit-o. Aş vrea să iau
partea bună a situaţiei, să profit de linişte ca să scriu Sofocle. Încerc.
Ajută-mă, Stello, să mă cuminţesc şi liniştesc, dragule. Vino aşa ca să te
simt aproape. „Tu eşti impenetrabilă, ţi s-a îngroşat sensibilitatea pentru
prezenţa noastră!” – Ce să fac? – „Să te rogi.” „Te ajut, dă înainte.” „Tu
eşti păzită, nu o simţi?” „Răsfăţată şi aici şi acolo!” „Ingrato!”, „Hai, fii
cuminte, ca să te iubesc ca altădată.” – „Să nu-ţi închipui că e din
imaginaţia ta.” „Sunt lângă tine.” – Unde? – „Pe spetează, la dreapta. Nu
crezi?” „Eşti o proastă că eşti tristă.” „Fii cuminte!” „Plec.” Dragule, te
iubesc.

5 septembrie
Azi, iar m-a năpădit disperarea. Am plâns tare, m-am liniştit rugându-mă
să nu mă rătăcesc. Când sunt fără credinţă e o grozăvie!

13 septembrie

Dragule, a fost Nana la Costeşti. Prezenţa ei mi-a făcut mult bine, deşi
zbuciumul a schimbat-o oarecum. E un om foarte interesant, dar chinuit
de circumstanţe (voia să divorţeze). Mi-a făcut mult bine intelectual,
căci m-a încredinţat că ce gândesc despre Sofocle are valoare. M-am
hotărât să lucrez serios pentru a împlini această datorie. Trebuie să birui
şi furii şi decepţii.

16 septembrie

Dragule, ieri am plecat la Miliţie tristă de moarte, erau un cer de toamnă,

vânt rece, o atmosferă de dezolare. Plângeam pe drum. La Miliţie şeful a
fost extrem de gentil: mi-a spus că va veni timpul să plec şi acasă. Brusc,
totul s-a schimbat în mine. Am întinerit şi am văzut lumea cu alţi ochi.
M-am întors acasă plină de nădejde. E grozav cum depinde sufletul de
fericirea sau nefericirea unei vorbe, de o nuanţă de lumină. Numai
credinţa puternică îl poate statornici. Azi şi ieri, e mare scuturici în
cameră, trăiesc şi mai provizoriu! Scriu în livadă, e rece, un soare mai
zgârcit care se ascunde printre nori. Totul e a plecare. Milu a venit să-mi
arate vraful de cărţi noi. Le-am răsfoit. Interesant alcătuite, cu tendinţe
practice. Poate cam grele pentru copiii de ţară. În toate cazurile e vădit
că nivelul cultural al maselor se ridică. Cred că în 20 de ani se va resimţi
acest progres, ar fi grozav dacă s-ar ridica şi nivelul spiritual.
18 septembrie

Mâine vor fi 38 de ani de la căsătoria noastră şi 16 de la moartea lui

Colea. Îmi revine în minte toată tinereţea noastră şi îmi pare rău că nu
am ştiut să profit de fericirea de a fi nevasta ta. Dragul meu, ajută-mă să
rabd mai departe ce-mi vine de la Dumnezeu.

19 septembrie

Acum 38 de ani la ora asta ne pregăteam să ajungem la Biserică pentru

cununie. Erai tânăr şi frumos, eram tânără şi pură, ne iubeam – eu cu
pasiune. Viitorul era al nostru. Noaptea plânsesem. Valérie mă întreba de
ce? Ştiam că mă aşteaptă o viaţă agitată. Presimţeam că mă vei înşela.
Aveai multe capricii şi o umoare instabilă. Dar mai ştiam şi că voi
suporta totul pentru că te iubeam. Dragule, totul a trecut ca un vis şi iată-
mă singură de 13 ani şi acum vezi unde am ajuns. Şi nici măcar nu ştiu
să profit de această întâmplare pentru a câştiga virtuţi spirituale.
Dragule, dă-mi un semn al dragostei tale. Trimite-mi azi o floare pentru
ziua căsătoriei noastre.

24 septembrie

Dragul meu, mare tevatură, animaţie, nu am timp să gândesc. Astăzi fata

mai mare a casei m-a provocat să vorbesc despre regimul puţin meschin
al casei. Am explicat că munca prea grea făcută din zori până în seară de
mama fetei este cauza. Dar asta dovedeşte că au vorbit de mine şi au
găsit că sunt mult prea discretă şi fără pretenţii. Rog pe bunul Dumnezeu
să mă libereze şi să mă ducă la mine. Oare nu ajunge încercarea asta de
doi ani şi jumătate? Sper că la 1 nov. voi fi liberată. Am făcut o novenă
la Sf. Tereza şi rugăciunile coincizând cu această dată – am nădejdi.
Cum aş vrea să fiu liberă şi să am şi pensia mea!

1 octombrie

Am fost la Miliţie unde sergentul iar a fost gentil. Timofte mi-a adus
struguri frumoşi şi must. Era foarte optimist. Vreau să-i spun că poate
este în imaginaţia lui. Sunt obsedată de amintirea unui 1 oct. de acum cel
puţin 30 de ani. Mă revăd întoarsă acasă, după redeschiderea
Conservatorului, însoţită de Emilia. Era o zi frumoasă ca azi, dar un vis
mă avertizează şi despre o supărare, deşi sergentul mi-a reiterat
afirmaţia că mă voi întoarce acasă. Din toată inima doresc să-i găsesc pe
toţi bine sănătoşi.

2 octombrie

Speranţa că mă voi reîntoarce este contracarată de gândul unei noi ierni

petrecute aici. Oare Maricica va veni? Mâine ar fi ultimul termen pentru
venirea ei. Am primit şi trei scrisori bune.

3 octombrie

Cred că va trebui să renunţ la bucuria vizitei Maricichii. De altfel

atmosfera din casă e atât de furtunoasă încât un musafir ar fi primit ca
un câine într-un joc de popice. Stăpâna e foarte înverşunată în unele din
zile. Mă şi mir că bătrânul se lasă aşa de tare bruftuluit. Ea a ajuns
dezagreabilă chiar cu fetiţa. Vajnică femeie, dar temperament teribil. Cu
mine nu îndrăzneşte, dar sigur m-ar trimite cu plăcere la toţi dracii. De
aceea te asigur, m-am cam săturat de atmosfera asta ultra-primitivă. Rog
pe bunul Dumnezeu să mă readucă acasă, sau măcar într-un oraş, cu o
pensie, pentru a mă descurca cât de cât. Acum nu sunt hrănită normal.
Patroana e zgârcită şi eu nu îndrăznesc să protestez, fiind în întârziere cu
plata întreţinerii. Complet dependentă, e pedeapsa pentru a fi fost prea
independentă şi orgolioasă. Ce ştiu eu? Cerul e acoperit, nori grei
ameninţă cu ploaia aşteptată încă de o lună. Praful nu are pereche decât
noroiul de astă-iarnă. Dacă ar fi să reîncep ce am păţit în noiembrie ar fi
nenorocire!

8 octombrie

Dragoste, azi sunt 13 ani de când ai plecat. Tu ştii ce se petrece în mine.

Totuşi sunt mulţumită fiindcă te simt pe tine mulţumit! Am făcut puţină
plăcere în jurul meu. Şi nu e un hazard că a venit părintele şi îţi va face
pomenire şi ţie acum, la un parastas. Parcă tu ai aranjat lucrurile astfel.
În mine iar tristeţe, tulburarea lipsei de răbdare. Totuşi sper că se va
termina. Trebuie că am păcătuit mult în viaţa asta sau în alta pentru a fi
fost atât de pedepsită, mai ales prin moartea ta.

9 octombrie

A venit frigul, mi-e frig deşi am două perechi de ciorapi groşi şi două
lânuri pe mine. Un frig pătrunzător. Mimy Sulioti, în scrisoarea ei, mi-a
trimis un pasaj scris de un călugăr că viaţa lui e ca în cer, deşi el e pe
pământ. Dacă am putea toţi crede şi trăi aşa! Părintele te-a pomenit ieri
la parastasul unei moarte.

Voi vedea de ce aseară a venit miliţianul şi mi-a cerut buletinul. Am

făcut tot felul de pronosticuri, dar nu vreau să mă amăgesc. Totuşi în
mine sunt o nădejde şi un sentiment bun. Dragule, te las, ca să încerc
Conferinţa despre pace. Nu e amuzant că şi aici am aceeaşi soartă ca
întotdeauna?

11 octombrie

Dragule, sunt în chaise-longue la soarele cu dinţi… Poate va fi ultima zi

cu soare. Simt că în zilele acestea se joacă soarta mea. Dacă vine
noiembrie şi nu mişcă nimic, nu mai am ce nădăjdui. Cei de acasă nu
mişcă cum trebuie, poate nici nu se poate. Toate rezervele lor de a nu mă
vedea în Bucureşti au desigur şi un substrat de teamă, dar ştiu eu? Ar
trebui să accept situaţia. O fac aparent ca să nu mai dau loc la discuţii.
Maricica n-a venit, nu zic că nu îi e dor, dar sunt lucruri peste care se
trece mai greu ca peste dor. Nici nu port cel mai mic reproş în mine. Aş
vrea nici să nu mă mai doară. Vremea e frumoasă. Cerul senin şi adânc,
credinţa mea într-o putere diriguitoare e tare, nevoia mea de a crede în
prezenţe nevăzute e vie.

12 octombrie, ora 11 dimineaţa

Iar îmi e sufletul plin de aprehensiune. Mă întreb dacă intervenţia mea

nu a făcut mai rău decât bine. Simt că e un duşman care mă urmăreşte.
Am visat azi-noapte un şarpe mic, dar care sărea şi-mi era frică de el.
Am hotărât să nu mai spun nimănui cât sufăr. Am impresia că îi
plictiseşte şi nici nu pot înţelege că poţi suferi pentru cauze pe care ei nu
le cunosc. Dacă ar bănui, măcar mi-ar scrie mai des. Aş vrea să mă pot
bucura de ce am: de linişte şi de natură. Aş vrea mai ales să pot iubi pe
Dumnezeu. Nu mai vreau să mă analizez, căci e dezolant să constaţi la
sfârşitul vieţii ce greşit ai trăit. Poate acum, când trăiesc tăios
adversitatea, pun piciorul pe pământ. Soarele s-a voalat, e destul de rece.
Mi se pare că visez, adevărat e că viaţa e un vis. Uneori e coşmar.

14 octombrie

Stelule drag, azi e sfânta Paraschiva în al cărei ajutor sper sigur. E azi în
mine un soi de mulţumire, de linişte în suflet şi de nădejde. Poate e un
avertisment că va veni liberarea. Cred că citirea şi reflexiunea asupra
tragediei greceşti nu-mi sunt prielnice. Simt că am nevoie să mai schimb
orizontul şi registrul. Din fericire că în Antigona, dar mai ales în Electra
nivelul e mai puţin metaforic, e tragedie mai ales psihologică: revărsări
de patimă, de simţiri omeneşti, soluţia religioasă rămâne ca un cadru
exterior, nu e organică aşa ca în Oedip. M-a chemat la masă. După
deranjul stomacal de ieri-noapte, m-am lăsat de lăpturi şi mă simt mai
bine. Acum scriu afară pe prispă, la umbra leandrului încă înflorit. E
călduţ pentru sezon şi e totul a sărbătoare. Aştept factorul. Poate aduce
ceva interesant. Trece pe drum Tinca (vecina) glumind. Spune că merge
acolo unde va găsi de băut. O întreb dacă nu are şi ea şi răspunde: „Dar e
mai bine de la altul!”. E harnică şi cu haz. Te pomeneşti că vor fi zile
când voi regreta Costeştiul! Măcar! Dragule, şi eu am poftă de puţin vin,
ce zici? E o stare de graţie, desigur, prea mă simt bine! Efluviile de la
Sta. din Iaşi?
15 octombrie

Stelule drag, am fost la Miliţie, am făcut o plimbare bună în soare, e

cald, corbii zburau aproape de pământ în cârduri mari. A ploaie? Calm în
afară, calm şi în mine. Acceptare. Fă să dureze, căci sunt obosită de lupta
zadarnică.

16 octombrie

Stau la sârma Bisericii. Am încercat să fixez profilul care îmi place.

Miroase a cimitir, adică a frunze uscate, a „s-a dus”. Iar m-am amărât,
iar am plâns, iar sunt dezolată. Trebuie să ai viaţa în tine, să rezişti la
apelul morţii. Mi-e dor de bucurie! Mă simt mai bine în cameră. Acolo e
limită, e omenesc. Afară sunt imensitate şi mister. O stare incertă.
Trebuie să-i pun capăt. Să spăl, să cârpesc. Nu pot lucra cu capul.

17 octombrie

Dragul meu, e atât de frumos, încât sufletul se linişteşte. Şi totuşi,

noaptea asta o nouă tulburare! Noi revolte împotriva mea, nu mai am
puterea să sper, nu mai am putere creatoare! Câteodată se mişcă ceva în
mine, care mă împinge să scriu, dar nu pot lega ideile. Am nevoie de o
orientare. Creştinismul este, desigur, ghidul superior, dar îmi lipseşte
ştiinţa de a-l practica. E în mine o uscăciune, o sterilitate generală. Îmi
lipseşte ceva pentru a fi normală. Şi e în acelaşi timp un surplus. Iacă, un
mic monstru urât! Neprimejdios, dar nemeritând nici o milă, o
neisprăvită! Şi totuşi, sunt prea luminată interior prin spirit ca să nu-mi
dau seama. Tu ai simţit influenţa mea nefastă când mi-ai spus că te-am
scos din voioasa ta nepăsare, tulburându-te!

18 octombrie

Dragoste, azi, deşteptându-mă în zori, am simţit o angoasă atât de

puternică, încât mă voi încumeta s-o pun în cuvânt şi mi-a trecut prin
minte să scriu o serie de „Instantanee”. Tu mi-ai dat ideea? M-au cuprins
o bucurie şi un fel de năvală lăuntrică, nu am secat de tot.

19 octombrie

Dragule, aseară gazda mea mi-a refuzat un credit de cinci lei. Am fost
profund jignită, a trebuit să-i cer prietenului meu Timofte. Am avut
astfel dovada cât sunt oamenii de interesaţi! M-a cuprins o mare scârbă
şi nu doresc decât să plec de aici. Întârzierea subsidiilor mă îngrijorează.
Scrisesem să mi se vândă nişte bijuterii sau mobile. În vis îmi dăduseşi o
mare sumă în bancnote noi. Ce să însemne asta? Azi-dimineaţă sunt
frântă de oboseală după insomnia nopţii trecute. Trebuie să pot găsi
mijlocul de a-mi câştiga subzistenţa. Voi scrie dlui N. să-mi dea
traduceri. Dar cea mai bună soluţie ar fi să mor, dacă întârzie liberarea
mea.

20 octombrie
Dragul meu, dimineaţa m-am trezit binedispusă, căci am visat că eram
cu ai mei. Ieri, cartea poştală a Mariettei, opărită, m-a întristat, dar
scrisoarea de la Rory m-a liniştit. Aştept evenimente mari. Echilibrul
meu e destul de instabil. Voi nu mă puteţi ajuta?

21 octombrie

Dragule, gândul meu se învârte în jurul datei de 1 noiembrie. Dacă va fi

din nou o decepţie, va trebui să lupt iar cu o depresiune. Am speranţe.
Aştept ceva bun.

22 octombrie

Moaşa a venit pentru injecţie. Conversaţie cu toată familia. Oamenii nu

sunt proşti, dar eu am nevoie de mediul meu! Sunt clipe când mă tem să
nu înnebunesc. N-am astâmpăr din punct de vedere moral! Stare
bolnăvicioasă. Dacă este preludiul nebuniei, ia-mă repede!

23 octombrie

În mine încordare, dar aşteptare, cu un început de ură! Trebuie să fii

uman, dacă vrei să te crezi înger, te degradezi! Prefer să urăsc, să am
sentimente omeneşti decât să mă strădui mereu să fiu perfectă şi să
rămân disperată. Iată-mă ajunsă ca toată lumea. Încep prin a urî pe cei
care îmi fac rău şi să cer pedepsirea lor!
30 octombrie

Dragule, a fost aici Maricica. Au fost zile bune. Am trăit normal şi în

bucurie. Am simţit, în ultima seară, că am agasat-o arătându-i suferinţa
mea sufletească. Am învăţat oare să tac?

1 noiembrie

Dragule, iată s-a împlinit un an de când sunt aici, în această regiune.

Timpul a fost lung, dar în perspectiva trecutului, îmi pare acum scurt,
prea e multă monotonie în jurul meu şi aceeaşi frământare în adânc.
Până la urmă, timp pierdut, căci n-am ştiut să-l trăiesc, ci doar să-l
suport. Aş vrea să încep un an nou cu o atitudine activă, în aşteptarea
eliberării mele şi a Păcii pentru toţi.

3 noiembrie

Dragule, am nădejdi, nu precise, dar o dispoziţie pozitivă. M-am rugat

iar serios, nu mă lăsaţi. Afară frumos, nici n-aş intra în casă, dar nu mă
pot plimba toată ziua. Nu am poftă de lucru, ci de viziuni frumoase, de
bucurii, de împliniri.

4 noiembrie

Are dreptate Tryne. Gândurile bune atrag întâmplările bune! Scrisoarea

de la Flo, banii, totul mă bucură şi mă simt înviorată, ştiri bune, cu
speranţa de a-i revedea pe ai mei, totul mă face să exult.

5 noiembrie

Dragul meu, mă pătrunde o adâncă bună dispoziţie. E oare un proces

fizic? Eu cred că este mai curând spiritul care după o scurtă meditaţie se
trezeşte în mine. Chem ajutorul lui Dumnezeu cu încredere. Am
impresia că intru într-o perioadă favorabilă, trebuie să mă menţin în ea.
Ajutaţi-mă. Înţeleg în sfârşit că trebuie să mai învăţ multe, mai ales
răbdarea şi mai presus de toate să mă las în voia lui Dumnezeu. Ori de
câte ori raţiunea tulbură pacea inimii, intru în criză. Orgoliul mă
împinge la speculaţii raţionale care sunt în opoziţie cu dragostea mea
pentru Dumnezeu, este o voinţă rea care mă împinge la nelegiuire.

9 noiembrie

Dragule, e atât de frumos! M-am plimbat mult. Frigul îmi dă curaj. La

fel şi scrisorile afectuoase, care mă fac să simt că aş mai putea fi utilă
tinerilor. De când m-am hotărât să mă las cu totul în voia lui Dumnezeu,
totul e bine. Mă simt vie, cred în bine şi sper în el.

11 noiembrie

Dragule, m-am trezit bucuroasă, am visat o stambă lungă în care mă

înfăşurasem. Mama lângă mine şi Elza. Oare e drum? Unde? Fă să fie
acasă. Ar fi teribil să reîncep aiurea. Sper în ce e mai bun. Am poftă de
lucru, curaj să înfrunt vremea rea. Se lasă ceaţă, parcă stă să ningă. Nu
mă pot concentra din pricina unei jubilări în mine, aproape o siguranţă
că plec acasă.

16 noiembrie

Dragule, nu am mai scris, umoarea s-a schimbat, sunt într-un fel de

încordare spirituală pe care vreau s-o întreţin ca să pot rezista. Pentru
moment, mă rog cu fervoare, poate că e singura metodă bună, cel puţin
pentru noi creştinii, crescuţi în acest soi de raport cu Divinul. Afară e
iarnă, ninge şi viscoleşte şi e frig. Ai văzut, dragul meu, cum m-a pus
gazda să şterg pe jos? Aş fi făcut, dacă mi-ar fi dat şi o cârpă, dar vorba
românului: sita s-a învechit. Trebuie să plec acasă, căci le-am fost totuşi
de un mare folos cu contribuţia mea de 300 lei pe lună. Dragul meu,
ajută-mă să uit totul. Nu vreau nici amărăciune şi nici ranchiună. Totul a
fost o grea ucenicie. Nu mă părăsi.

17 noiembrie

Nu am ieşit din cauza vremii, doar o săritură până la Biserică. Acum am

poftă să lucrez.

19 noiembrie

Dragul meu, te-am visat, îţi lipseau doi dinţi, eram supărată pe tine,
totuşi te-am sărutat şi eram mulţumiţi. Aveam în buzunar bani de hârtie
şi ţi-am dat cinci lei pentru că tu nu aveai. Da’ şi eu aveam foarte puţini.
Un vis încurcat. Îmi spui oare să dau unui sărac cinci lei? O s-o fac când
va fi cazul. Dragul meu, ajută-mă să cred şi să sper.

20 noiembrie

Dragule, ieri a fost o zi de intensă bucurie: un pachet plin de bunătăţi de

la Aura şi Miron şi o carte poştală de la Voicu, anunţându-mi liberarea şi
plecarea lui Vlădescu. Parcă pipăiam posibilitatea plecării mele! În fine,
cred că sunt date precise la capătul acestei pedepse! Căci nu cred să fiu
eu mai rău văzută ca alţii. Posibilitatea întoarcerii acasă se precizează tot
mai clar şi mă umple de o bucurie cum n-am mai simţit de când ai plecat
tu! Sunt sigură că în agitaţia şi nervozitatea celor ai mei de multe ori voi
tânji după calmul din Costeşti, dar nu are importanţă pe lângă bucuria
organică a reintrării în normalitate, în atmosfera mea.

21 noiembrie

Dragul meu, îţi spun bună ziua. În sfârşit, plouă. Sunt calmă şi cred cu
putere în liberarea mea curând.

24 noiembrie

Dragule, de trei zile sunt bolnavă, gripă, mă simt prost, îmi trec
junghiuri prin cap, prin corp. Ieri s-a tăiat porcul, transformat tot în
cârnaţi. Miroase a untură şi a mirodenii. Afară frig, fulguie, întuneric.
Nu pot lucra, nu văd. Tot sper scăparea. Cine ştie de ce greutăţi mai dau
şi acasă, dar vreau să cred numai în bine.

26 noiembrie

Dragoste, astăzi zi de sărbătoare. E vreme frumoasă, strălucitoare de

iarnă. Te simt lângă mine şi mulţumit. Vreau să fiu demnă de tine:
curajoasă şi doamnă. Ajută-mă să trec toate obstacolele fără să gem, nici
să mă îndoi. E tot ce pot să-ţi ofer de ziua ta cu micile flori uscate şi
cacaua pe care o voi oferi celor din jurul meu.

2 decembrie

Dragule, azi simt că iar slăbeşte curajul în mine. Nu ştiu de ce iar se

închide orizontul perspectivelor. Au fost zile că mă şi vedeam plecând.
Stello drag, e aşa frumos afară şi eu voi camufla pe cât voi putea
tristeţea mea. Îmi repet: răbdare şi rabd şi nu mai pun nici un termen.
Aştept. Vreau să cred în bine. Iar nu mai am energia să mă montez în
nădejdi. De acasă iar nu mai scriu, au şi ei necazurile lor. În fond îmi
repet mereu: aici am linişte şi viaţa asigurată, alţii o duc mult, mult mai
greu, deci să tac. Tac şi voi zâmbi cât mai bine voi putea.

4 decembrie

Dragul meu, e ziua în care cei mari se reunesc! Vor face oare în sfârşit
pacea? Puterile mele spirituale coboară din nou. E aproape ciclic. Am
ieşit azi mult afară, la soare, trebuie să scap de tuse. Dragul meu, se lasă
seara.

5 decembrie, seara

Dragoste, e ajun de Sf. Nicolae. Îmi e sufletul greu de amintiri fericite.

Am plâns amarnic pe întuneric. Alături „cumătra”, cu Aurica şi Vasile
(oamenii de la Tîrgu Neamţ) cu ai casei discută de ale lor. Fata lui Sandu
mi-a adus nuci azi-dimineaţă şi am vorbit cu ea cum vorbeam cu
studentele mele. E absolventă a Şcolii Normale din Iaşi, deşteaptă şi
simpatică. Am primit biscuiţi de la Victor şi bani „de acasă”. Un ajun de
Sf. Nicolae cum poate nu-l au mulţi. Dar mă doare sufletul de dor. Nu
mai spun: „Nu mai pot”, fiindcă trebuie să pot. Dar e cumplit de greu.
Ajută-mă, dragul meu. La Biserică aş fi plâns tot timpul, dar m-am
abţinut şi am cerut lui Dumnezeu putere.

7 decembrie

Dragul meu, simt că mă înăbuş în această strâmtime. Sufăr fizic de

monotonie şi de atmosfera încărcată a casei unde nevasta îşi detestă
soţul şi hămăie împotriva lui. La rândul lui, acesta ripostează cu un
limbaj crud. Totul este atât de elementar şi departe de civilizaţie, încât
mă simt îngrozitor de singură şi fără ieşire. Astăzi, Gheorghe mi-a adus
o sticlă de vin bun şi nuci. A fost drăguţ. Dar eu trebuie să respir, mă
înţelegi. E Iadul.
12 decembrie

Sunt plictisită din cauza atmosferei. Cea mică are rujeolă, bunica e
încăpăţânată cu ideile ei preconcepute. Bunicul nu vede decât interesul
lui şi evită complicaţiile. Nu mai suport această atmosferă primitivă.
Fraţii C. aduc puţin orizont mai larg. Trebuie să suport şi să aştept, dacă
măcar aş avea odaia mea!

15 decembrie

Dragul meu, ieri şi alaltăieri zile îngrozitoare. Ieri cred că am avut cea
mai mare, cea mai puternică criză de când sunt aici şi chiar după 32 de
luni (cu timpul detenţiei). Furie, revoltă, plânsete în hohote. Aş fi putut
să mă sinucid din dezgust de oameni şi de disperare, în faţa unui
Dumnezeu tăcut. Sunt câteodată ca nebună. Ieri chiar aveam de ce. Ideea
de a fi bănuită şi filată pe baza unor informaţii false mă exasperă. Să fiu
la cheremul unor oameni lipsiţi de conştiinţă şi capabili să îşi merite
avansarea cu asemenea mijloace care pot omorî un om!

16 decembrie

Dragul meu, m-am trezit cu aprehensiune. Fă ca să fie semnul unui

eveniment agreabil. Mă simt tristă de moarte şi sincer vorbind n-ar fi
mai bine să mor? Nu mă atrage nimic aici, nici măcar peisajul de iarnă.
Răutatea oamenilor mă exasperă.
17 decembrie

Dragule, sunt tristă de moarte. Caietul acesta se termină şi eu sunt tot

aici. Ninge, în cameră e foarte frig, nu parvin să mă încălzesc. Îngheţ.
Mă simt părăsită. Nu mai pot să mă rog, mă îndoiesc, mă încovoi, sunt
disperată. Îmi pare rău de viaţa mea şi chiar de a mă fi născut.

18 decembrie

Dragule, o zi plină de amintiri din tinereţe. Recepţiile la tanti Vatzica,

Zoe şi Sevastica, şi la Tantine! Şi atâtea sărbătoriri la A.C.F. şi A.T.F. –
brazi de Crăciun, discursuri, alocuţiuni etc. Viaţa mea, cum vezi, devine
tot mai tristă, mai săracă în bucurii şi în speranţe. E purgatoriu. Sunt
clipe când îmi pierd credinţa. Dacă măcar aş putea căpăta liniştea celor
care cred că nu mai există nimic dincolo de viaţa asta. Dar nu pot să mă
lepăd de sentimentul existenţei lui Dumnezeu. Şi pentru că nu pot să-L
iubesc, mă trezesc, urându-L pentru că e crud. Desigur înţeleg că răul e
în mine, deficienţa e în mine, mie îmi lipseşte puterea de a crede.
Eroarea este de a crede despre Dumnezeu că trebuie să se manifeste cu
fapte omeneşti. El este, iată ce ar trebui să ne mulţumească. Dar numai
sfinţii acceptă cu bucurie tot ce li se întâmplă, căci numai ei sunt în
adevărată legătură cu Dumnezeu.

23 decembrie

Dragul meu, iată a treia seară de „ajun” petrecută departe de casă. Am

recitit jurnalul de acum un an, eram liniştită şi mulţumită. Ca într-un fel
de presimţire am scris: „Cine ştie dacă la anul voi fi tot atât de
liniştită!”. Nu-mi trecea prin minte că n-aş putea fi acasă azi. Cât sunt de
tristă şi de goală, pe lângă anii trecuţi!
Nu mai am nici o perspectivă, totul în jurul meu a devenit obicei şi nu
mai am puterea să mă entuziasmez şi să cred. Vestea lipsei de unire
elementară în Franţa m-a pleoştit cumplit. Cine ştie ce mai poate ieşi din
această comportare nesăbuită? Nu pot crede că adevăraţii patrioţi admit
această stare. Evenimentele mondiale ar trebui să mă intereseze mai
mult ca soarta mea, dar se vede că la bătrâneţe am ajuns mai egoistă şi
mai mioapă. Şi din nefericire, nu are ce mă bucura în cele ce se întâmplă
în lume! Disensiune, suspiciune, interese meschine, naţionale. Europa
parcă nu mai gândeşte! Te las ca să scriu Marianei şi lui Ion, Aurei şi lui
Miron. În seara asta trebuie să se gândească la mine, vreau să le arăt că
şi eu le sunt credincioasă.

26 decembrie

Dragule, sărbătorile au trecut onorabil! La 24 dec. am primit o scrisoare

de la Mariana Dumitrescu exprimând speranţa puternică de a mă vedea
întoarsă acasă. De atunci sunt un alt om. Totul mi se pare frumos şi am
răbdare. Cea mică este din nou bolnavă, mi-e frică de o pleurezie şi nu
izbutesc să-i fac să înţeleagă pericolul acestei boli. Pachetul primit
astăzi e foarte sărăcuţ. Mă face să înţeleg cât de lipsiţi de toate sunt cei
de la Bucureşti. Scrisorile lor nici ele nu sunt încurajatoare. M-am
împărtăşit cu bucurie şi m-am bucurat că fetiţa era lângă mine şi
scrisoarea Marianei D. m-a repus pe picioare. Vizite la vecini. Sunt
oameni inteligenţi, dar viaţa e aspră pentru mulţi dintre ei. Timofte şi-a
grevat toate bunurile ca să-şi poată îngriji soţia bolnavă. Am făcut o
mică vizită la săraca Rariţa. Sunt foarte lipsiţi, dar în casă totul era curat
şi ordonat. Fetiţele foarte drăguţe. Bunica spune nepoţelei povestea
„Turtiţa” – e idilic, dar desigur tu surâzi. Merit acest mediu pentru a fi
aspirat la marea intelectualitate! Totul se plăteşte, dragul meu!

1*. Citat din monologul lui Hamlet din piesa omonimă a lui Shakespeare
(actul III, scena I): „…Să mori, să dormi,/ Să dormi – visând, mai
ştii?…” (trad. de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu).
 1954

2 ianuarie

Dragul meu, sunt bolnavă ca un câine şi mai nenorocită ca o piatră. Mă

simt leşinată, nu pot să mă ţin pe picioare, totul mă doare. Cât despre
suflet, e o rană! Nu m-am simţit niciodată părăsită ca acum şi
brutalitatea şi sălbăticia gazdei, care e ostilă de când sunt bolnavă, mă
îmbolnăvesc mai rău. Îmi trebuie o răbdare angelică pentru a suporta
această atmosferă. Simt că m-ar zgâria, de ar îndrăzni. E brutalitatea
omului primitiv contra celui civilizat. Noroc de vizitele domnişoarei D.,
civilizată. Dacă mă părăsiţi voi, mă duc de râpă. Mă tentează
sinuciderea. Nu pot să mai scriu, mi-e capul gol.

9 ianuarie

Dragul meu, am fost foarte, foarte bolnavă şi demoralizată şi fără

speranţă. A plouat cu scrisori, pachete care mi-au îndulcit durerile. Dar
nimic de acasă. Asta e! E un frig teribil, nu mă încălzesc decât în pat.
Tuşesc îngrozitor şi nu văd o însănătoşire în acest gheţar.

17 ianuarie
Dragul meu, Dumnezeu m-a ascultat! La 11 ian. a sosit ordinul [de
eliberare]. Nu pot să-ţi descriu fericirea mea. Am fost de atunci în oraş
pentru fotografii. Foarte frig. În aer zboară chiciura. Dar fericirea este
tonică. O aştept pe Maricica să plec. Nu mai sunt capabilă de nimic
altceva. Nu ştiu ce mă aşteaptă acasă, dar va fi desigur infinit mai bine!
Dragul meu, mulţumesc, voi m-aţi ajutat. Nu mă părăsiţi.

19 ianuarie

Dragule, ieri, în sfârşit, mi-au dat carnetul de om liber! Chiar bolnavă,

mă simt normală, am bucuria în mine. Nu ştiu ce mă aşteaptă la
Bucureşti, dar reintru în viaţa mea normală. Toţi suntem nebuni.
Scrisoarea lui N. m-a dezolat. Bieţi tineri, cum se chinuie ca să obţină ce
li se cuvine. Acum că sunt liberă, aş primi mai uşor moartea. Îi iubesc pe
Dumnezeu şi pe sfinţii săi şi cred în ajutorul lor. Mulţumesc pentru tot.

Bucureşti, 23 ianuarie

Dragoste, totul a fost ca un vis. Dumnezeu m-a ocrotit, am intrat într-o

serie de bucurii! Aici, la Lulu şi Marius [Nasta] mă simt fericită. Dacă
Ionel [Sachelarie] ar fi sănătos şi ai mei toţi prieteni între ei, aş fi
fericită. Ieri am fost la pensii, sper că se aranjează şi cu casa. Acum am
convingerea că nu mă lăsaţi. Nu sunt vrednică să mulţumesc.

4 februarie
Dragule, totul e bine, dar moartea lui Ionel Teodoreanu m-a amărât. Iar o
dovadă că suntem „ca iarba câmpului”. Zilele trecute mă gândeam ce
simpatic va fi să mă duc la ei şi să povestesc despre Costeşti. Îi vedeam
rar, dar erau din cei pe care îi socotesc ca „familie”. Nu mai pot să sufăr
pentru moarte ca pe vremuri. Poate că ştiu mai adânc că nu există decât o
schimbare de formă de expresie, că Ionel continuă în altă ipostază. Şi
totuşi, aş vrea să mor înainte de a mă mai întâlni cu o asemenea
despărţire dureroasă. Viscolul cumplit pare a fi trecut. Generalitatea lui,
dezastre în ce a făcut şi prin Apus mă fac să cred că ce l-a produs a fost
un fenomen excepţional, poate efectele încercărilor cu bombele cu
hidrogen sau o descărcare atomică sau întâlniri de curenţi aerieni
colosali. Trăiesc în provizorat. Aştept pensia şi camera ca să mă apuc iar
de lucru. Acum sunt într-o delicioasă vacanţă.

15 februarie

Dragule, nu am mai scris, totul e frumos şi liniştit în aparenţă, totul se

„pune la loc”. Am impresia că se acumulează reuşită după reuşită,
bucurie după bucurie, ca rezultat neprevăzut al opintelii, sârguinţei,
răbdării şi renunţării de-a lungul celor aproape trei ani adverşi! Am şi
sentimentul nu doar al unui privilegiu ce mi se acordă de Dumnezeu, dar
şi al unei huzureli, ba chiar al unui abuz din parte-mi, când văd, aud şi
constat greutăţile prin care trec alţii. Mi se pare că sunt nepermis de
răsfăţată. Uit că am trecut prin neguri mari. Dar trec atâţia alţii şi poate
nu le este acordată această convalescenţă a sufletului. E drept că acest
biet suflet a bolit tare. Pacea, armonia de acum mă ung pe suflet, cu toate
întrebările ce mă muncesc pentru alţii, căci eu nu întreb, ci numai ascult.
Vorbesc mult, dintr-un obicei din tinereţe, altoit în mine de politeţe, de a
nu lăsa conversaţia să cadă. Trebuie să mă obişnuiesc să tac, provocând
pe alţii să vorbească. M-am învăţat să stau în casă. De trei săptămâni nu
am ieşit. Trebuie să încep să ies. Simt nevoia de aer. Îmi e dor de fete
[surorile], nu am şoşoni, trebuie să încerc, totuşi, să circul. Mi se pare că
trec printr-un intermezzo care mă prepară pentru altceva. Singura dorinţă
e să mai pot scrie şi să fiu de ajutor efectiv cui are nevoie de mine. A
murit şi doamna Procopiu – cu ea se încheie o epocă, nu se mai poate
întoarce, fiindcă nu mai sunt condiţiile de viaţă, dar şi oamenii s-au
schimbat. Ce făcea ea cu salonul ei face acum societatea. Tinerele talente
sunt sistematic reperate pe scară mare. Fireşte, atmosfera din salonul ei
nu s-ar mai putea reface decât tot într-un salon, adică într-un grup legat
de aceleaşi preocupări. Poate s-ar putea înlocui cu atmosfera mai aspră,
dar şi mai puternică a grupurilor intelectuale şi artistice. „Salonul” a
murit cu toţi cei care-l constituiau. Chiar dacă mai supravieţuiesc unii,
cei mulţi au alte preocupări şi s-a creat un alt climat sau poate nici unul.
Întrunirea elegantă şi mondenă nu mai are rost, iar scopul nobil în jurul
căruia se făcea: muzica, promovarea tinerelor talente, e împlinit altfel.
Mă întreb care va fi forma „întâlnirilor” dintre oameni, forma intimă, nu
oficială, de aici înainte. În Apus trebuie să mai continue.

26 februarie

Dragul meu, sunt aproape fericită, dar vai, suferinţa celorlalţi mă face şi
pe mine să sufăr. Mişu a fost arestat, Mimy este într-o stare
îngrijorătoare. Un mare nor ameninţător apasă pe cerul meu. Astăzi
ştirea că pensia mea a ajuns la Cora şi că a fost dirijată spre mine mi-a
luat o grijă care mă apăsa. Sunt convinsă că şi problema casei se va
aranja. Acum când simt cât sunt de iubită şi cât mă iubeşte şi Dumnezeu,
totul s-a limpezit în mine. „Toate sunt bine, toate sunt bine, morţii
lucrează pentru mine”, spunea Ion Pillat.
3 martie

Dragule, nu mai scriu aci fiindcă oamenii mulţumiţi devin egoişti şi

uituci. Sau pentru că te simt foarte pe aproape. Îmi merge prea bine ca să
nu mă îngrijoreze această serie fastă. E drept că cea nefastă a durat
destul… Aici, Lulu – femeia este cea care „face pe om” – este zâna
acestei case. Înţeleg dragostea lui Marius pentru ea. Sunt imponderabile
care nu pot fi nici cântărite, nici judecate. Mă dor ochii după un mic
efort.

11 martie

Dragoste, acum Marius a plecat la Pesta. M-a apucat un mare dor de

ducă. Cu toată umezeala, se simte primăvara apropiată. Criza de luni a
fost serioasă şi nu ştiu de unde a pornit. Trebuie să fii mereu gata pentru
marea plecare. Totul e atât de grav şi greu în jurul meu! Nu ştiu ce să
mai doresc – afară de sănătate şi libertatea tuturor! Îmi pare rău să aud
tot numai despre catastrofe. Ieri vizita lui Puiu şi a lui Tity [Pitişteanu] a
fost bună. Ei sunt plini de umor şi nu se lasă abătuţi. Vizita lui Vianu m-
a bucurat mult. Tot astfel a Marianei şi a lui Mănucă.
Mă doare veşnica nemulţumire a Mariettei. Acum ar trebui să ştim să
fim fericiţi cu ce avem. Dar cum să judeci sufletul altuia şi cum să-i
cântăreşti nevoile!?

13 martie
Trec zilele, dragule, în totală inutilitate a mea. Nu fac nimic şi din cauza
ochilor, dar şi din cauza „provizoratului”. Vizitele foarte plăcute. Lumea
mă răsfaţă groaznic – bomboane, flori. Promisiuni pentru cameră – sunt
decisă că dacă nu cedează R. să mă mut în ce mi se va da, m-oi descurca
şi eu ca alţii, îngrămădind tot ce am într-un colţ şi locuind în rest. Nu
vreau să mă necăjesc de nimic. Sunt alţii mai încercaţi – ca biata Mimy
acum. Îi duc grija teribil. Mă tem pentru inima ei. Boala Andriei mă
dezolează şi ţinuta ei mă umple de mare respect şi admiraţie.

15 martie

Dragule, ieri am fost la Mimy – foarte slăbită. Bine că a internat-o azi-

dimineaţă. Eu trag nădejde şi pentru Mişu. Dejun simpatic la Aurora.
Copiii foarte drăguţi. Sorina tot mai interesantă. La ceai, prietene, dar tot
mai mulţi absenţi.

31 martie

Dragule, n-am mai scris fiindcă nu fac decât să trăiesc provizoriu. Acum
sunt în biroul lui Jean Paul. E o linişte fericită. Ieri m-a întrerupt vizita
lui Mihai cu Rory. Irupţia de tinereţe. Zilele trec în aşteptarea camerei.
De altfel e în mine o oboseală care nu-mi place. Aş tot dormi. Vremea e
frumoasă, dar nu-mi vine să mă plimb când oamenii nu ştiu unde le e
capul de treabă. Cu cititul merge greu. Trebuie să consult doctorul.

9 aprilie
Dragul meu, viaţa mi s-ar părea plăcută dacă nu aş avea grija camerei şi
aceea a Mariettei care mă omoară cu veşnicele ei nevoi. Dar ce să fac
când nici eu nu pot să ies din greu? Nu pot să-mi permit nici o abatere.
Şi de altfel merg prost cu ochii, lucru care mă îngrijorează cel mai mult.
Ar trebui să mă obişnuiesc să scriu cu ochii închişi. Vizita aseară la soţii
Pippidi mi-a făcut o plăcere enormă. Copilul e adorabil. Sunt tristă din
pricina tristeţii celorlalţi.

12 aprilie

Dragule, sunt tot „volantă”, fără cameră, în aşteptare şi uneori fără mare
nădejde de a-mi regăsi vechiul meu cămin. Dar mă exersez în răbdare,
constat că e mai bine să fii calm în asemenea împrejurări. Aseară am
fost la Mariana şi Ion Murnu. Atmosferă simpatică, numai frumuseţe,
voie bună şi tinereţe. E drept că toţi sunt obosiţi de greutăţi. Dar nu îşi
pierd sâmburele lor spiritual. Maricica mai binedispusă şi mai liniştită
ca altădată. Şi-a găsit echilibrul într-o muncă ce o interesa1. Poate şi cu
prieteni care o interesează. Mircea [Şeptilici]2 foarte maturizat şi
exuberant, explicabil – un nou interes sentimental. Rodica [Sofronescu]
„Doam’vă rog”, neschimbată. Desenele lui Ion [Murnu], tulburătoare,
chezaşe pentru un preaplin sufletesc şi o mare nevoie de sfinţenie. Unele
sunt splendide. Miron şi Aura [Suru] de o caldă bunătate binefăcătoare!
Toţi atât de calzi şi atenţi cu mine. Mă dor însă nervii celor din Nicolae
Iorga: Valérie exasperată, Marietta se lasă pradă nervilor. Simt că nu mai
pot lupta cu ea. Azi-dimineaţă a început cu invective şi priviri
duşmănoase faţă de toţi, chiar şi de mine.

7 mai
Nimic interesant în viaţa mea, decât această necesitate de a accepta un
lung provizorat. În fond, se prelungeşte D.O.3 sub altă formă, mai
capricioasă, mai variată, dar atâta vreme cât nu sunt la casa mea, sunt tot
în condiţii anormale. Sau poate asta este starea normală pentru
dezvoltarea spiritului? Să nu fii prins în nici un „definitiv”, să pluteşti ca
o algă dezrădăcinată! Nu pot spune că sufăr, ba chiar e în mine un fel de
bucurie a ne-grijii. Mă jenează că stau degeaba când alţii muncesc, se
istovesc, dar accept şi această stare umilitoare de rentier, cu conştiinţa
netă că este din voia lui Dumnezeu. Privită de aproape această stare de
„rentier”, care era pe vremuri un ideal de viaţă, se relevă a fi acum o
stare de viaţă diminuată. Mă gândesc la cei care o trăiau mereu şi mai
ales la femeile care duceau o viaţă absolut inutilă, trecând din aperitiv în
garden party şi din g.p. în soarele etc. – şi le plâng de milă. Nu mă miră
că-şi căutau în aventuri o adâncime sufletească, o durere, o dezamăgire,
frica şi riscul trebuie să fi părut salvatoare şi sensul de viaţă într-o viaţă
fără alt efort decât cel de a înota uşor, de a face planşa într-o apă ce le
purta. Oricât de grea e viaţa actuală, totuşi mi se pare că are virtuţi de
înnobilare umană. E drept că pluteşte pretutindeni o zăpuşeală morală.
Mulţi o atribuie oboselii, eu cred că e asfixia provocată de lipsa de
perspectivă a nădejdilor. A trăi într-un cerc închis, oricât de larg ar fi, te
refulează, inevitabil, spre tine şi Eul fără perspectiva infinitului şi a
eternului, care te intoxică. Plictiseala generală ce constat o atribui mai
ales acestei atrofieri sufleteşti. Am constatat la filmul Baletul rus, cu
toată frumuseţea unor mişcări elastice, prin care viaţa şi mişcarea se
înalţă până la conştiinţă, am simţit o oboseală, o monotonie în chiar
diversitatea aspectelor perceptibile. Oricât de frumos ar fi…

8 mai
Dragule, am fost întreruptă ieri de Corina4 care mi-a adus veşti despre
procesul lui Mişu Paleologu. Mai târziu a telefonat chiar Mimy şi apoi
am aflat după-amiază, chiar din gura ei, amănunte mişcătoare şi chiar
emoţionante. Sper că azi Mişu va fi acasă. Bucuria tuturor în jurul lui
Mimy mi-a confirmat iar solidaritatea dintre prieteni. Seara la Mişu şi
Lily Jora, masă cu Cody, emoţia revederii. Ieşirea lui Mişu în legătură cu
ai mei mi-a sângerat adâncul sufletului, nu că mi-a spus-o mie, dar că ai
mei au o asemenea reputaţie. E desigur ceva adevărat, dar am recunoscut
opiniile Maricichii transmise desigur de mătuşa sa [Florica Musicescu].
Săraca Marietta! N-a ştiut să reziste la tentaţie şi s-a lăsat antrenată în
gesturi atât de sever judecate de ceilalţi. Sărac sufleţel slab care se
sacrifică pentru capriciile sau nevoile reale ale soţului ei. E adevărat că
sunt lipsiţi de toate. Dar Maricica greşeşte când vorbeşte despre astea în
lume, chiar cu Niny G. Eu nu voi mai scoate nici un cuvânt. Rog pe
Dumnezeu să ne ajute şi să ne ierte pe fiecare pentru păcatele comise.
M-am simţit umilită în sângele meu, dar am constatat, încă o dată, că
dragostea biruie toate încercările şi că sunt de partea celor umiliţi. Ce
orgolioasă eram înainte, cum socoteam demne de dispreţ unele gesturi
reprobabile. Sunt desigur aşa, dar de când mi-a fost foame şi frig, nu mai
condamn pe nimeni care a suferit pentru „gesturi incorecte”.
Să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi sunt comandamente veşnice. Sunt
păcate pe care le numesc „mondene” şi care se cer evitate de oameni din
elită, sunt „defecte de onoare”, la care ţineam mult şi acum ţin la ele
pentru mine, dar nu mai condamn pe alţii când le comit. Că Marietta
abuzează de mine, o ştiu. Valérie mă consideră pentru asta o proastă,
fiindcă ea nu poate ieşi din egoismul ei organic. Dar eu văd în fapta
Mariettei şi partea cea bună: sentimentul ei de siguranţă că are un sprijin
în mine, cum eu ştiu bine că nu mă părăseşte Dumnezeu! Fireşte, când
Ionel m-a lăsat să plătesc patruzeci mii lei, datoria lui, pe când el avea o
leafă mare, asta a fost un gest nu numai incorect, dar ne-uman. Îmi pare
rău că acum îl plăteşte foarte dureros, dar nu pot să-l pedepsesc eu
pentru asta. Mă rog lui Dumnezeu să ne ierte pe toţi, căci fiecare din noi
avem datorii neplătite, dacă nu faţă de oameni, desigur faţă de
Dumnezeu. Aş vrea să am camera mea dinainte sau alta, să fiu instalată
şi să mă apuc să scriu, să lucrez. Provizoratul este o atmosferă mie
neprielnică. Mă las dusă de lene, de lipsa de grijă, de uşurime. Te suplic,
ajută-mă să-mi refac un colţ al meu! M-am surprins tristă, privind
interioare încă normale şi frumoase, poate chiar nemulţumită că eu nu
am posedat niciodată o mobilă frumoasă. Îmi e dor de o cameră elegantă,
spaţioasă, cu atmosferă!

10 mai

Dragule, ziua asta care era în copilărie una de sărbătoare şi-a împlinit
rostul ei şi azi: am primit telefonul de la Consiliul de Miniştri cu privire
la cameră. Eram sigură că nu mă lasă Dumnezeu în părăsire. Sper că se
va rezolva foarte iute, sau cel puţin că am siguranţa să se rezolve iute.
Dumnezeu ştie mai bine ca noi ce ne trebuie.

13 mai

Dragoste, iar o aniversare tristă: moartea lui Nicuşor. Nu am fost la

cimitir fiindcă mă oboseşte tare. O să vin acolo într-o zi frumoasă, cu
Mariana. Azi trebuie să plouă. Am făgăduit să mă duc la Valérie, dar
ezit, mă simt foarte obosită. Oamenii îmbătrânesc trupeşte, dar sufleteşte
tot actuali şi vioi, ca şi bătrânul domn Urmuzescu care, dacă aducem o
veste, ne roagă să o formulăm cu „se zice”. A început să ţârâie, acum
bubuie tare.
17 mai

Dragule, azi era ziua lui Ghighi [Djuvara]. Mi-amintesc un dejun la Paris
în cinstea zilei lui! Mi se pare că am visat toate astea. Inima mea iar s-a
„mâniat” sâmbătă, iar acum e slabă şi obosită şi mă sâcâie. Stau în pat. E
linişte. M-am examinat aseară şi am constatat că nimic nu mă mai ţine
prea tare în viaţă, afară de afecţiunea tuturor dragilor mei. Mi-e dor de
mare frumuseţe, de expresii esenţiale, de fapte nobile omeneşti, de
revelaţia adevărului, într-un cuvânt, de ceva care să ne facă să ieşim din
atmosfera acestui „relativ” distrugător de valori intime. Îmi pare rău să
găsesc în jurul meu un sentiment de ranchiună, chiar dacă nu personală,
totuşi foarte vie, mai ales sentimentul că au datoria de a-l cultiva şi „de
a nu uita” pentru a sancţiona. Eu simt altfel. Aş vrea să mă lămuresc
dacă greşesc. Căci ar putea fi, în fond, un fel de indiferenţă morală
această nevoie de iertare generală, dar mai ales ar putea fi un fel de lene
şi de scepticism. Totuşi, când analizez realitatea, constat o mulţime de
lucruri care cer indulgenţă. Iată, avem de ales între a privi tot înapoi,
pentru a „face dreptate”, sau a privi înainte, pentru a clădi o lume mai
bună. Optez pentru aceasta din urmă. Fireşte, pentru asta trebuie să
cunoaştem greşelile trecutului, dar ca să le evităm, nu ca să le pedepsim,
căci a pedepsi, recte, a te răzbuna, nu poate crea nimic, ci numai să
distrugă. La întrebarea: oare un om care a făcut răul trebuie să rămână
nepedepsit? Dacă el continuă să facă rău, nu sunt vinovat că l-am lăsat
liber să-l facă? Trebuie să fim smeriţi şi cinstiţi cu noi înşine, adică
trebuie să ne hotărâm pentru o concepţie. Mă cred creştină. Cristos
preconizează iertarea păcătosului, dar nu a păcatului. Deci nu poate fi
vorba de pedeapsă-răzbunare, ci de corectarea vinovatului. Nu cred că în
puşcărie se poate corecta un om. Deci creştere, reeducare în libertate.
Izolarea e necesară pentru unele crime, dar izolare-şcoală, nu chin. Din
punct de vedere practic, pentru binele obştesc, socot că bucuria e un mai
bun educator decât frica. Poate greşesc, poate că mi se vor aduce multe
exemple care mă vor contrazice. De altfel, biciul întrebuinţat de Cristos
contra vânzătorilor în Templu mi se tot invocă. Mă întreb încă, oare
Mântuitorul a lovit? Şi dacă nu a fost doar o măturare a ceea ce nu era la
locul lui în Casa lui Dumnezeu? Ca societate, am nevoie să mă apăr, dar
nu am voie să distrug o viaţă. Sunt cazuri când, îndepărtând corpul
răului, scapi pe cei care l-au urmat. Nu mă pricep, n-am cădere, de altfel,
să soluţionez problema răului care munceşte capetele cele mai luminate
de mii de ani! Gândesc practic şi imediat: ce a făcut Cristos cu cei care l-
au chinuit? I-a iertat. Când toţi am ierta, inclusiv cei care se răzbună azi,
am soluţiona problema. Mă voi gândi la metodele prin care poţi îndrepta,
fără a plăti dinte pentru dinte.

19 mai

Ieri vizite… Am privit, am ascultat.

20 mai

Dragule, nu izbutesc să scriu. Un du-te-vino continuu, telefoane pentru

cameră. Speram că s-a sfârşit, de-abia acum începe lupta. Am încredere
în Dumnezeu. Afară o vreme schimbătoare, plouă, e rece, apoi mori de
căldură. Capricii în atmosferă. În noi un fel de vid fiindcă se scurtează
orizontul. Mă surprind dorind Costeştiul. Îmi e dor de altă viaţă. Închid
ochii, sunt în livadă, aştept poşta, tihna de acolo… Ieri au venit Rory cu
Gaby, azi Mariana M. – flori, bomboane, dragoste. Nu mă simt vrednică
de atâta dragoste, dar mă simt bine.
21 mai

Dragule, azi, la Biserică, simţeam o tristeţe în mine, nu ştiu dacă e ceva

din trecut sau din viitorul apropiat pe care-l presimţeam. Aflu de la
Aurora că Viorica este în comă. Am visat-o la ţară, într-o rochie
strălucitoare, ieşind dintr-o groapă. Simt ca un fel de remuşcare de a nu
o fi văzut în ultimii trei ani. Sunt sătulă de durere, fug de suferinţă, dar
poate i-aş fi făcut o bucurie dacă mă vedea. Acum plouă cu găleata. Nu
mă pot duce, de altfel e prea târziu. Nu-mi rămâne decât să o evoc în
gândurile mele şi s-o iubesc rugându-mă pentru ea.

27 mai

Dragule, Viorica s-a prăpădit, marţi am înmormântat-o. Era gravă, mai

concentrată, mai tânără, înseninată. Pe când sâmbătă, când am văzut-o în
agonie, era dureros de schimbată. La locul de veci am dus-o mulţi
prieteni şi prietene. Cimitirul era parcă un parc în care moartea se
transformase în viaţă. Vegetaţia strălucea sub razele piezişe ale soarelui
acoperit de nori. O aversă, parcă a plâns cerul pentru Viorica noastră.
Aurora ne-a invitat la ea la o cacao. Eram liniştite, ca şi cum despărţirea
nu ar fi fost pentru lungă vreme! Ne-am hârşit cu toţi la necazuri, sau o
fi mai ales conştiinţa că moartea este doar o aparentă despărţire. Cu casa
am rezolvat, în fine! Voi avea de cheltuit cel puţin pensia pe două luni ca
să fac zidul şi curăţenia respectivă. Dar totul va fi bine, cu voia Lui.
Colocatarii par foarte, foarte amabili. Terasa mă va recompensa de
osteneală şi holul îmi va adăposti lucrurile. De abia aştept să mă
instalez.
4 iunie

Dragule, e o zi foarte grea. Ionel în pericol mare, Nellu a fost un înger.

Oboseală sufletească şi trupească. Iar prilej de a constata ce buni pot fi
unii oameni, ce indiferenţi alţii.

12 iulie

După o lungă întrerupere, aş vrea să intru în legătură cu tine, adică să mă

privesc iar la faţă şi să mă cunosc. M-am lăsat dusă de valul vieţii de
toate zilele fără a mai reflecta propriu-zis. Bucuria vieţii normale, apoi
grija „casei” m-au absorbit cu totul. Privesc în cele ultime cinci luni şi
jumătate şi nu constat în mine decât oboseala „adaptării” continue şi a
tensiunii pentru un colţişor al meu. De o săptămână sunt, în fine, acasă.
E mic, e strâmt, trebuie să-mi calculez toate mişcările, e sărăcuţ, dar e
atât de simpatic, de plin de atmosferă şi intimitate, încât mulţumesc lui
Dumnezeu din fundul inimii pentru acest dar. Am suferit de a părăsi
camera de dincolo, dar realizez acum cât de strâmtorată eram acolo, pe
când aici am perspectivă largă de pe terasă şi intrare largă prin hol.
Ambianţă bună, simplă, plină de simpatie. Linişte şi singurătate ceasuri
întregi. O binefacere. Şi, în fine, independenţă! Am constatat că sunt, în
fond, o mare independentă şi că suport greu orice tiranie, chiar cea a
dragostei prieteneşti. Subiect de reflexiune: cât are drept omul să aibă
grijă de aproape! Cu masa am rezolvat problema: restaurantul
universitar e bun, comod, distractiv şi ieftin. Curăţenia zilnică a casei
îmi ia just o oră. Totul se face liniştit, cu ordine, fără mare oboseală.
Privesc în jur şi constat că sunt o mare privilegiată. M-aş ruşina dacă nu
mi-aş aminti cele 1 000 de zile de chin. Legea compensaţiei e evidentă.
Dar descopăr în mine o oboseală de viaţă, care nu e poate decât oboseala
inimii. Şi totuşi orizontul meu spiritual e plin de bucuria afecţiunii. Mă
crucesc când constat cât de mult mă iubesc şi mă îngrijesc prietenii şi
„copiii mei”. Mariana, să nu mai vorbesc de Flo, chiar de Jean Paul şi
Mihaela care s-au dovedit foarte afectuoşi. Mutatul a fost un episod plin
de graţie, de fantezie şi de haz. Au muncit „copiii”, iar eu mă oboseam
doar privind. Ce bine e acum că pot sta liniştită „la mine”, în lucrurile
mele obosite ca şi mine, dar simpatice. Terasa s-ar cere altfel mobilată,
dar slavă Domnului! Nu am avut niciodată exact ceea ce trebuie încât a
fost loc pentru improvizaţie. Sunt singură acasă, îmi e bine. Aş vrea să
mă apuc de lucru.

Bucureşti, 12 iulie

COSTEŞTI5
Era în dimineaţa de 1 nov. 1952, când, pe la ora şase dimineaţa, coboram
din tren la Târgu Frumos, în tovărăşia a trei colegi, bătrâni şi ei, dar
curajoşi. Un miliţian tânăr, înalt şi politicos ne întovărăşea. Haina lui de
ploaie nouă, albastră ca marea sub cer senin, distona cu hainele noastre
uzate, decolorate, mizere. Păşea alături de noi tinereşte, pe când noi
urcam dealul cam obosiţi şi poate copleşiţi de noutatea aventurii ce ne
aştepta. Burniţa. Târgu Frumos e cel mai urât din câte mi-a fost dat să
văd. La fiecare pas te întâmpină ruinele războiului şi sărăcia sordidă şi
tristă. Noroiul pe uliţă, bălţile adânci în trotuarele desfundate, casele
murdare de noroi până mai sus de brâul de la temelie şi semnele unei
vieţi primitive, pe care nu le maschează nici stâlpii de electricitate, nici
firmele magazinelor, nici cinema-ul. O tristeţe adâncă se lăsa peste noi,
cu picăturile ploii de toamnă, care mă udau ca nişte lacrimi mari, pornite
din inima cosmosului. Din ce a urmat în ziua aceea îmi amintesc totul –
nu amănuntele, ci atmosfera de indiferenţă a unora, de ostilitate a celor
mai mari, de curiozitate şi milă a celor mai mici. Aşteptarea pe o ladă în
faţa unui birou de „canţelarie”, controlul plin de ironie al bietului meu
bagaj, compus dintr-o maletă de piele galbenă (cumpărată la Florenţa)
care se mărita cu gentuţa străveche, adusă odată la vorbitor de Maricica,
şi mai puţin cu „basmaua” legată cu sfoară a celor 5 pleduri elegante în
sine. Nu uit ironia aspră a celui mai înalt dintre cei doi „torţionari”,
când, obosită de atâtea şicane, scoteam la iveală conţinutul atât de mizer
al „trusoului” meu de puşcăriaşă de un an şi jumătate! Nu pot uita
cruzimea cu care cei doi oameni tineri, splendid echipaţi, subliniau
mizeria micii mele zestre! Şi ochii lor verzi s-au oprit pe inelele care
dau să alunece din degetele mele slabe ca ale morţii. Îmi amintesc cum
am subliniat că nu sunt săracă şi mai ales originea mea, ei legându-se de
bietul brienţel, care parcă strălucea mai obraznic, ca să mă apere. Pe
urmă îmi amintesc că am fost într-un restaurant sordid unde am mâncat
ouă răscoapte şi o supă de apă şi os. Dar fericirea de a fi, în fine, relativ
stăpâni pe gesturile şi acţiunile noastre ne făcea să uităm situaţia destul
de tristă şi nesigură. Ploua, era duminică. Am petrecut-o aşezaţi pe nişte
saci în cancelarie. Aşteptam ce? Să ni se hotărască soarta, adică locul
surghiunului. Zadarnic am pledat toţi, cerând să ne lase în acelaşi loc, ca
să ne putem ajuta reciproc. Ordinul sau capriciul domnului şef, pe cât de
frumos pe atât de glacial, ne-a împrăştiat a doua zi în patru sate diferite.
Nu uit nici ochii buni ai tânărului miliţian care ne păzea şi care, după ce
a jucat o partidă de şah cu un camarad, a stat de vorbă cu noi şi, cum nu
se putea cumpăra pâine, ne-a adus-o pe a lui! Fusese o pană la
electricitate, o lampă de gaz lumina tabloul de mizerie al nostru, cu patru
bătrâni oropsiţi, dar şi chipul de ţăran tânăr şi omenos, care, cu privirea
plecată, încerca să ne îmbărbăteze. Îl revăd şi îi zâmbesc acestui ostaş
necunoscut şi omenos. Pe la nouă seara, pe o ploaie dezolantă, a sosit iar
Comandantul, de data asta mult mai blând şi sfătos. Am discutat cu el
despre multe probleme sociale, părea că nu mai suntem nişte „numere”
pentru el, ci oameni, care trebuie luaţi, totuşi, în seamă! Ne-a trimis să
dormim în casa de musafiri din dosul Miliţiei. Ploua, clisa aluneca
cumplit. Traversând strada întunecată, în ploaie şi întuneric, am alunecat
şi m-am lungit, cât eram de lungă, în noroiul gras şi copios. Am antrenat
cu mine pe Mitică Vlădescu, a cărui mână mă susţinuse zadarnic. În casa
Miliţiei ne-am văzut în ce hal eram, ieşiţi ca dintr-un lac de nămol! Cei
trei domni s-au culcat în cele trei paturi disponibile în camera oaspeţilor,
mie mi s-a oferit patul unui miliţian. Am dormit dusă pe perina sub care
se adăposteau efecte militare. Duhnea tovalul, dar parcă îmi da un fel de
securitate. Miliţienii, care dormeau în aceeaşi cameră, şi-au domolit
glasurile şi am dormit cu toţii până dimineaţa. Era soare şi vântul se
războia cu norii. Am intrat la un croitor, alături, care, ajutându-ne să ne
curăţăm nămolul ce ne îmbibase hainele în căderea de cu seară, ne punea
întrebări discrete, dar cu tâlc. Eu răspundeam pe faţă. Ochii comizeratori
ai evreului mi-au făcut bine. M-a încurajat, mi-a spus că în Costeşti sunt
oameni de treabă, m-a sfătuit să trec pe la preot. L-am ascultat şi a fost
bine aşa.
S-a apropiat ceasul plecării. Cele treizeci şi şase de ore de suferinţă
comună şi de nădejde comună făuriseră o solidaritate caldă între cei trei
colegi şi mine. Ne părea rău să ne despărţim. Cu banii împrumutaţi de la
Vărzaru am dat o telegramă explicită Aurorei [Satinover]. Era primul
contact cu ai mei, după un an. Dar nu ştiam dacă mesajul meu îi mai
găseşte la locul lor. Un sentiment curios de singurătate şi totuşi de
intimitate cu toţi şi toate mă agita.
Aş fi vrut să povestesc totul şi celor de la C.E.C. (unde mi-au dat 6,75
lei!) care se uitau cu simpatie, dar fără curajul de a exprima altfel decât
în tonul îmblânzit al vocii şi în priviri duioase. Şi domnişoara de la Poştă
m-a servit cu o vădită solicitudine. În fine, după îngurgitarea a două ouă
răscoapte şi a unui halcan de pâine, în vreme ce restaurantul vuia de
lipoveni şi alţii care beau cu stacanele vin nou, dis-de-dimineaţă – după
schimb de adrese, făgăduinţe de a ne scrie – am fost prima îmbarcată în
căruţa care mă ducea la Costeşti.

14 iulie

Dragule, aştept pe Mariana ca să mă duc la tine. Ieri am stat în pat din

pricina tensiunii. Viaţa se normalizează, dacă nu ar fi grija de a plăti
datoriile şi grija Mariettei, m-aş putea aranja binişor. Miron [Suru] e de
o tandreţe grijulie ca şi Mariana Murnu. Toate dovezile astea de
afecţiune îmi fac bine.

16 august

Dragule, a trecut luna fără să scriu aici nimic. Viaţa curge destul de
anostă, adică fără aşteptări. Boala lui Ionel, lipsa de dragoste între
Marietta şi Valérie mă întristează şi mă surprind că doresc uneori să plec
departe de această atmosferă. Dar pe urmă îmi dau seama cât am suferit
de dorul lor trei ani. Toată lumea parcă se îmbâcseşte de un egoism mic,
strâmt, meschin. Este o exasperare în toţi a instinctului de conservare.
Caut în mine o nădejde. Ieri am petrecut o oră bună în parcul frumos,
civilizat6. Atmosferă de pace ca la băi. Ieri vizită la Mişu Jora – ziua lui
– 63 de ani. Ce vârstă frumoasă! Plecarea lui Siegfried mă bucură, viaţa
se înviorează într-un aspect de aventură mare. Nellu [Voinescu] mi se
pare cam abătut şi plictisit. Prea tânăr pentru viaţa sa, cu lipsa de poezie
a lumii de acum. Dragul meu, ajută-mă să scriu. Trec de la un proiect la
altul. Voi încerca Costeştiul. Îmi e dor de acolo.
24 august

Dragul meu, te-am văzut noaptea asta într-un vis bun, liniştitor. Deci ai
grijă de mine. Sunt destul de turtită din cauza celorlalţi. Aş vrea să-i
ajut. Aş vrea să pot lucra. Prea multe planuri deodată şi nu destulă
credinţă în puterile mele. Vizită plăcută a Juliettei. Ştirea că Fr. Mauriac
nu m-a uitat mi-a făcut mare plăcere, m-a biciuit. Îmi e dor de bucurie.

31 august

Am fost azi la Ştefana7, un popas ca la ţară, ca într-o chilie curată de

mănăstire.

3 septembrie

Dragule, am vizitat cu Mariana Murnu galeria de portrete a Palatului. De

la icoanele lui Mutu până la portretele secolului al XIX-lea. Am plutit
într-o încântare. Am simţit tradiţia unei culturi occidentale, meşteşugul
solid, cinstit al pictorilor vechi, poezia inefabilă ce cânta pe multe din
aceste chipuri, în fine, cadrul civilizat al expoziţiei, aranjamentul foarte
frumos; mă trezisem tristă, cu simţământul unei totale neputinţe şi deci a
inutilităţii. Ieri după asfinţit ascultasem ceasuri întregi conversaţia între
Olga Greceanu şi Cristina Brătescu. Aceasta din urmă, cuprinsă de o
fervoare mare de credinţă, care, cu toate exagerările, nu e mai puţin
dovada unei vieţi puternice interioare. Olga, o propovăduitoare,
neobosită, vorbind zilnic în Biserici, înflăcărată de o splendidă credinţă,
activă, vie, servind spiritualitatea românească. Mă simt atât de nulă, de
neputincioasă, de pusă la o parte de viaţă!

6 septembrie

Fetele de azi-dimineaţă m-au emoţionat: Irina, cu entuziasmul ei curat,

Victoriţa, cu adâncimea şi claritatea şi seriozitatea ei impresionante.
Este formidabil cât de mult poate cultura, grefată pe fondul curat al
ţăranului nostru! Totul mă încântă: şi inteligenţa lucidă şi caracterul tare
şi măsura şi simţământul cald. Autenticitatea lor mă umple de bucurie şi
respect.

21 septembrie

Iată că şi aici vremea se iroseşte groaznic, mă năpădesc telefoane, vizite.

Toată lumea în trecere se urcă la mine. De câteva zile e în mine o
enervare, probabil şi din pricina ochilor care nu mai văd limpede,
ochelarii sunt defecţi, canicula mă slăbeşte, lipsa de nădejde mă abate,
nevoile Mariettei mă exasperă. Dar nu vreau să se vadă mizeria mea
intimă şi nu mai pot epuiza putere decât din mine. În jurul meu nu văd
decât lipsuri mari. Sunt şi din cei privilegiaţi, ca întotdeauna. Dar sunt
străină de această tagmă. Orice aş face, nu mă pot dezbăra de a vedea,
înţelege ce este, dar mă biruie viziunea morală a ceea ce ar trebui să fie.
Înţeleg de ce credincioşii trebuie să sufere. Dacă ai în faţă un model
perfect, nu se poate să fii mulţumit cu ce-ţi oferă realitatea.
21 septembrie

Ar trebui să fiu foarte stăpână pe mine, pentru a nu leşina azi-dimineaţă

când am aflat că Marietta mă critică, găsindu-mă egoistă pentru că nu
îmi vând lucrurile ca să-i dau ei tot ce-i trebuie. Eu care am muncit atâta
şi care mă lipsesc de strictul necesar ca să împart cu ea ultimul ban.
Sufăr ca un câine.

8 octombrie

Dragă, iată patrusprezece ani de când ai plecat! Câtă suferinţă, câtă

tristeţe scăldată în suferinţa generală. Tu nu eşti departe, dragul meu.
Sunt zile când te simt foarte aproape. În mine durerea s-a domolit, nu-ţi
mai simt absenţa, mereu suntem împreună. Aş vrea să-ţi fac plăcere, să
te simt fericit, totuşi resimt singurătatea ca pe o pedeapsă de a nu fi ştiut
să iubesc destul, fără rezerve.

12 octombrie

Dragul meu, nu am nimic special să-ţi spun decât că aştept ştiri din toată
lumea. Ce va face Parlamentul Francez astăzi? Cum se simte că totul se
leagă, că fiecare parte depinde de întreg. Noi nu ştim nimic precis. Mi-e
teamă de popoarele de pretutindeni. Nu ştiu mult mai mult decât noi.
Oare oamenii politici ei înşişi ştiu mai mult încotro mergem? Viaţa nu e
decât o imensă aventură, ar trebui să ne înfruptăm din ea. Nietzsche ne
cerea să trăim în pericol. Iată că suntem serviţi. Cum să ne obişnuim la
această lipsă de previziune posibilă, cu această enigmă continuă care ne
ameninţă mereu cu ghearele ei distrugătoare? Credinţa că Dumnezeu ştie
toate astea mă calmează. Nevoia unei conştiinţe responsabile de tot acest
neînţeles este atât de puternică, încât nu poţi să te lipseşti de un girant al
destinului lumii. Mici evenimente: prânz delicios la Aurora. La Valérie
şi Marietta e atât de trist! Vizita lui Rory mi-a adus o boare curată. Ea şi
Mariana îmi fac bine. Îmi prefigurează un viitor limpede şi curat!
Scrisoarea lui Dinu [Noica] mi-a adus bucuria contactului cu
spiritualitatea intelectuală. Ca şi aceea de a trăi ca un izvor de adevăr şi
de bine. Aş vrea să-l merit.

14 octombrie, Sf. Paraschiva

Dragule, se înserează, e pace în casă. Azi am fost la Biserică. O iubesc

pe Sf. Paraschiva, ştiu că mă ajută. Ţi-aminteşti cum acum 16 ani ne-a
dat apartamentul prin Irinel? Mă obsedează gândul Costeştilor. Sunt
sigură că acum se gândesc şi ei la mine.

16 octombrie

Dragule, e o vreme ideală afară, dar pe dinăuntru sunt groaznic de

tulburată. Pe de o parte, lipsa de bani, imposibilitatea de a vinde lucruri,
sărăcia celor din jur mă sufocă. Şi acum am citit articolul Luciei
Demetrius despre cele văzute în Rusia. După ea, oamenii de acolo au
realizat lucruri enorme. La noi însă e mizerie, intrigărie şi ură. Iar
Occidentul mi se pare meschin şi egoist şi strâmt în vederi. Dacă
umanitatea ar avea de învăţat ceva nou şi mai generos, desigur că nu va
găsi ce-i trebuie acolo. Vorbesc, discută, dar nu sunt în stare de a se jertfi
pentru un ideal. Dau bani, împing pe alţii să sufere şi să moară, dar ei nu
se mişcă. Îmi e o silă cruntă de omenirea civilizată! Nu mai suntem buni
de nimic. Tot mă chinuie gândul ce-i de făcut pentru a schimba oamenii?
Cred că se pierde timp vrând să-i creşti cu blândeţe, doar cu frica şi cu
sila se pot obţine rezultate mai repezi. Falsitatea la noi a ajuns cumplită.
Cei care profită de regim, în dos îl bârfesc şi se leapădă de el. Dacă nu ar
fi teroarea, chinul închisorilor, nedreptăţirea a zeci de mii de nevinovaţi,
aş lucra bucuros cu ei. Sunt o vigoare şi un optimism dinamizant. Pe
când ceilalţi nu fac decât să-şi vadă de interesele lor. Azi simt groaznic
haosul în care trăieşte veacul nostru. Tot ce am lucrat mi se pare ridicol,
fără rost şi fără rezultat; articolul Lucichii m-a zdruncinat. Recunosc că
50% trebuie să fie talentul ei. Aş vrea să văd o omenire tânără,
sănătoasă, bună şi plină de bucurie. În schimb întâlnesc numai fiinţe
nemâncate, îngrijorate, obosite şi lipsite de dragoste de aproape. Cu
mutre lungi, cu ochii fără bucurie şi în suflet fără iertare pentru duşmani.
„Creştini.” O, Doamne Iisuse, ce trist trebuie să fi fost când ai murit pe
cruce, ştiind pentru alde cine te jertfeşti! Şi afară e o vreme splendidă,
dar sufletul meu e tulburat de moarte. Unde e adevărul? Plâng ca o
proastă.

6 noiembrie

Dragule, au trecut săptămâni de când nu am mai scris aici. Am fost

bolnavă, nu am ieşit încă din casă. Parcă s-a ivit între lume şi mine un
perete de sticlă, prin care o privesc, dar nu mai trăiesc în ea. Toamna,
care a fost triumfală, în culori strălucitoare, acum s-a mohorât. Lumea s-
a strâmtat şi s-a aplecat asupra ei, într-un gest sărac şi zgârcit. În faţă, un
copac mare se luptă să-şi păstreze verdeaţa. Zilele boalei m-au convins
încă o dată de căldura prieteniei din jurul meu. Flo a fost de un
devotament colosal. Mariana Murnu a avut grijă tot timpul şi m-a
răsfăţat cu o consecvenţă care dovedeşte gândul ei de fiecare zi şi fiecare
ceas. Marietta a lăsat totul şi n-a lipsit o zi. Aurora, de o grijă vădită.

8 noiembrie

Ion N. mi-a adus reviste, jurnale. E simpatic când vorbesc cu el, în afară
de chestia cu „divinul”. Nu ştie ce vrea. Uneori îmi aminteşte de tine în
epocile tale ultracapricioase. De unde această instabilitate de sentiment
şi hotărâre? Azi, Sf. Mihail, am fost la C.E.C.; cu ce bucurie îmi încasez
nişte restanţe, care mă ajută să mă descurc! Plouă, e cald. Am trecut pe
la fete şi o clipă la Biserică. M-am rugat scurt, dar intens. Mă simt bine
în casă, cu romanţe la radio şi cu melancolia mea permanentă. Ieri
conversaţie bună cu Jean Paul. Rezonabil şi înţelegător, uneori, încât uit
atunci încăpăţânările lui. Citesc Istorie, mi se limpezeşte mult prezentul,
dar îmi scald şi iluziile trandafirii. Mă pasionează Istoria noastră.

13 noiembrie

Dragule, azi sunt 44 de ani de când a murit mama. Mi se pare că totul a

fost un vis. Mă apropii de „terminus”. Sunt mulţumită că ideea nu mă
înfricoşează. Mă lupt cu datoriile. Constat şi în micul meu cerc o
strâmtorare de orizont.

15 noiembrie
Dragule, în momentul acesta sunt fericită, dar nu ştiu de ce. Îmi explic
prin vizita Rodicăi [Sofronescu] şi conversaţia la telefon cu Madeleine
Andronescu. Ele m-au transportat într-un trecut încă fericit! Gentileţea
Marianei Murnu m-a încântat. Ea nu e prietenă cu Rory şi totuşi se
implică eficient la cel mai mic semn. Ce bine e să fii înconjurat de fiinţe
de calitate! Ştiu că Dumnezeu nu mă părăseşte. Şi azi mă simt copilul
Lui răsfăţat.

16 noiembrie

Dragul meu, astăzi o veste bună prin Tudor Vianu. Voi traduce din Kleist.
Renunţ la orice orgoliu.

22 noiembrie

Zilele trec. Vizita la E.S.P.L.A. m-a decepţionat cumplit. Speram să pot

s-o ajut pe Maricica să iasă din nevoi. În schimb, am primit o sumă
modică şi încă cu amânare! Volumul Michael Kohlhaas foarte interesant,
dar ales pentru tendinţa sa revoluţionară. Dar prin Kleist, adevărul
primează. Acum ninge, ninge, dar pământul e doar muiat. O biată iarnă
neconvingătoare.

20 decembrie

Dragoste, iată că o lună nu am mai scris nimic aici. Acum că mi-am

reparat stiloul tău, vreau să-l inaugurez cu tine! Cel de aur a dispărut! Nu
ştie nimeni despre el. Am renunţat să-l caut şi chiar să mă frământ.
 1955

3 ianuarie

Dragule, au trecut şi sărbătorile, marea bucurie că sunt acasă şi am

primit daruri frumoase: un Pascal ediţia Pléiade de la Madeleine, care în
seara de 23 dec. a venit cu tot hazul ei specific şi cu atmosfera de acum
18 de ani. Şi Rodica a venit cu o carte şi Mariana cu Ion, cu tortă
delicioasă, Coca, de la concert, cu şerbet. Flo a lucrat, Maricica a avut
nervi. Rhea n-a venit. Cele două orhidee de la Marcela Pitiş m-au fericit.
Am simţit că mi se şterg toate înjurăturile cu care fusesem împroşcată
acum 3 şi 2 ani. Şi florile de la Tutu [Georgescu] m-au mângâiat. În
seara de Crăciun, la Siegfried, am văzut lucruri superbe aduse din China.
M-a bucurat mult, şi daruri pentru mine. Ametistul în pară, la capătul
celor 10 mărgeane, face şi vesel şi de bun-gust. Acum liliacul alb de la
Doina şi Victoriţa, splendoarea de primulă de la Mircea Şeptilici, vizita
lui scurtă, dar atât de caldă şi afectuoasă. Grape-fruit-ul de la Doina –
daruri, daruri, mari şi mici, toate dovezi de dragoste. Vizita la Löwendal
dureroasă şi colosal de frumoasă prin calda umanitate şi splendorile de
versuri ale bietei defuncte. Se făcuse o atmosferă frumoasă, un nivel
înalt omenesc. Mi-a părut bine că am fost. Anul nou la dejun la Aurora.
Numai noi, f.f. cald şi bine. De azi vreau să mă apuc serios de lucru. Şi
dejunul la Marietta a fost foarte simpatic. Şi mă simţeam bine. Valérie,
ca de obicei, absentă. Nu o mai pot scoate din negativismul ei. Azi la
doamna Hurmuzescu am aflat de pensiile de 200 lei acordate multora –
eu nu sunt pe listă. Eu nu vreau să mă mişc, las la voia Domnului. Aş fi
fericită să aibă Ionel o pensie de 340 lei pe lună, atunci eu m-aş
descurca. Eu nu voi cere în nici un caz.

6 ianuarie

Dragule, nu ştiu ce mă împiedică să consemnez aci, ca altădată,

impresiile şi faptele zilelor. Poate le trăiesc prea goale de interes, poate
m-a prins iar vârtejul vieţii mici, de clipite, de ceasuri – banală, fără
putere de a sparge zăgazurile şi de a înfunda perdeaua orizontului prea
strâmt! Nu aştept. Nu mai am oare puterea de anticipare, sau nu mai dau
importanţă celor pământeşti? Ieri ascultam poeziile Marianei
Dumitrescu şi măsurăm, pe puterea lor vulcanică, pe intensitatea
cuvintelor crescute din clopot interior, toată sărăcia mea de om bătrân.
Seninătate? Sau uscăciune? Sau lipsă de elan creator? Nu-mi lipseşte
nimic esenţial, până şi viaţa modestă îmi e asigurată, dar îmi lipseşte
nebunia fecundă a nădejdilor pentru persoana mea. Mă refugiez în
nădejdi pentru alţii, pentru ţară, pentru omenire. E largă, dar îi lipseşte
focul care încălzeşte. Azi, la Biserică, m-am simţit umilită, nu de alţii, ci
de mine! Mă aşezasem în ultima strană, printre paltoane, sfeşnice şi
pachete. Mi s-a făcut observaţie că era busuioc şi tămâie pe care în
umbră, pesemne, apropierea mea le pângărea. Acum îmi vine să zâmbesc
de mediocritatea şi primitivitatea acestui fel de credinţă, dar acolo, pe
moment, m-am simţit foarte proastă, găgăuţă, fără loc în lume! Acum e
cald şi calm în casă. Zgomotul străzii foarte estompat, un sentiment în
mine de oraş mare. Mă apuc de traducere, un lucru fără efort şi totuşi pe
alocuri interesant. Nu ştiu de ce tot amân redactarea definitivă a lui
Sofocle. Mă simt stearpă. Numai când vorbesc cu oamenii simt cum se
ivesc energii latente.
10 ianuarie

Dragule, voi face cu tine un Quiet Time1*. Rog pe bunul Dumnezeu să-mi
întărească credinţa, căci atunci totul devine real. În mica plimbare în
faţa casei Aurorei, cu Zozo C. care trece printr-un deşert spiritual. Pare
atât de nenorocită! Cunosc această încercare teribilă, aş vrea să o ajut.
Este, în fond, pierderea sentimentului „realului” şi a „sensului”. Nimeni
nu poate să i-l dea, el creşte din propria ta substanţă. Şi la mine este o
lipsă de vitalitate de sus în jos. Credinţa va da rădăcini peste tot, în cer
ca şi pe pământ. Noi plătim un exces al vieţii intelectuale. Aceasta este
binecuvântată când îşi dă roadele în spirit. Dar când te complaci numai
în idei este moartea pe toată linia, pluteşti ca umbrele în Tartar. Numai
acţiunea face să răsară rădăcini peste tot, în cer ca şi pe pământ. Să fii
hotărât şi să înfăptuieşti. Inevitabil, orice faptă este incompletă sau chiar
imperfectă, dar te împinge spre realitate. Să te predai Domnului e bine,
dar simt, în adâncul meu, laşitatea reticenţelor, nu a gândirii, dar a
energiei dăruirii. Pronunţ „fie voia Ta”, dar lipseşte elanul viguros al
dăruirii totale. Mă mulţumesc cu formula. Şi apoi îmi revine mereu
gândul trăit la Oxford că Dumnezeu este un tiran acaparator. A ta, Alis.

15 ianuarie

Sunt în faţa unei hotărâri. Trebuie sau nu să primesc să dau o lecţie? Mă

simt foarte obosită, aş pierde un timp preţios şi poate sănătatea! Dragule,
dă-mi un semn pentru ca să ştiu ce să fac.

16 ianuarie
Azi a fost o zi foarte plină. După slujbă, parastasul lui Tody. Lume
multă, impresia unei reuniuni mondene, toţi cunoscuţi. Impresie
curioasă, nu de jale, ci de sărbătorirea unui om! Apoi dejun la Linca şi
Buby. Mi-au revenit scene de altădată, te vedeam. M-am simţit foarte
bine. Tinerii animaţi. Noi, cei vârstnici, îi ascultam. Mi-am amintit de
Maica şi felul ei interesat cu care ne urmărea. E o bucurie să vezi cum
evoluează după tine generaţia tânără! Se ţin la curent în toate problemele
culturii. Pot spune: „Totul e calm”, dar nu şi „frumos” şi încă mai puţin
„voluptuos”1.

25 ianuarie

Dragule, o mulţime de lucruri noi! A venit coana Profira2, ceea ce m-a

bucurat mult. Încă o dată constat că viaţa tihnită din Costeşti îmi pria. Şi
ea era emoţionată şi se bucura. La 20 ianuarie m-au „băut” Mariana,
Corina, Lala, Flo, Maricica, Marietta şi Mănucă. Se împlinea un an de la
întoarcerea mea în Bucureşti. M-a mişcat adânc faptul că şi-a amintit de
acest lucru Mariana Dumitrescu, căci ea a organizat întâlnirea. Are ceva
atât de curat şi de puternic în ea! Îmi pare rău că se simte cam copleşită
de viaţa burgheză în care trăieşte, trebuie s-o ajut să vadă că unele jertfe
nu o diminuează, dimpotrivă. De ieri mare grijă: Părintele Gala
[Galaction] e foarte bolnav. Mă tem că nu mai e nădejde. Îmi va lipsi
Părintele. Îl vedeam rar, dar ştiam că este, că un sfat şi o caldă înţelegere
sunt prezente. Aş vrea să mai pot sta de vorbă cu el, liniştit. A suferit
fiindcă a iubit mult sărmanul şi a fost slab şi naiv. Stelule drag, e
întuneric, scriu pe dibuite.

7 februarie
Dragule, azi am avut o imensă bucurie spirituală: am ascultat pe
Vladimir Streinu citind trei acte din traducerea la Hamlet. E uimitor ce
direct, ce nobil, ce frumos l-a oglindit pe Hamlet în limba românească! E
ceva congenial cu originalul! Îmi pun întrebarea: ce este în fond o
adevărată traducere? E o transpunere de pe o culme pe altă culme de
aceeaşi înălţime a unor valori care îşi corespund perfect. Nu e vorba
numai de sensul mintal, ci de întregul context mintal-emotiv, aproape
chiar de baza biologică ce vibrează împreună cu valorile superioare. Se
asocia la emoţia artistică, azi, una patriotică. Ce bine e să simţi cum
saltă nivelul cultural al neamului, până la culmile cele mai înalte, să
constaţi că limba asta a noastră, frumoasă în aspectele ei patriarhale, cu
cuvintele crescute de veacuri, poate cuprinde atât de desăvârşit în
limitele ei actuale nemărginirea geniului universal. Ca şi colosalul sonet
(156-159) al lui V. Voiculescu, de dimensiuni impresionante. Şi această
traducere e dovada că limba noastră s-a copt la vârsta unei maturităţi
culturale. Pe sub praful şi mâlul vieţii sărace şi meschine, creşte o
vegetaţie bogată, plină de sevă nouă. Am întrevăzut azi, cu inima, dar şi
cu spiritul critic, rolul pe care-l are de preluat neamul nostru în lume. Cu
darurile lui reînnoite, cred că are rostul de a umaniza un Occident prea
abstractizat. Constat însă că trei ani de îndepărtare din lumea cultă mi-au
mai tăiat din slabele mele mijloace de expresie verbală. Oricum ar fi,
mulţumesc lui Dumnezeu că propăşeşte atât de amplu arta noastră. O
serie întreagă de femei tinere sunt pline de talent, nu numai printre cele
din preajma mea, ce o mai fi înflorind şi pe aiurea!
Seara la Mariana şi Ion Murnu, frumoasă, bogată în schimburi
sufleteşti. Romanul Marianei mi se pare – din cele câteva pagini citite –
de o prospeţime, de o luciditate, de o veracitate remarcabile. Nu e
literatură, e viaţă. Cartea lui Ion impresionantă ca introspecţie a creaţiei
artistice. Aş vrea să-mi pun şi eu la punct Scrisorile3 şi pe Sofocle.
Dragule, ajută-mă să nu-mi mai irosesc puterile care şi aşa nu sunt mari.
Am pierdut anul de la Costeşti, ar fi trebuit să scriu mai mult.

28 februarie

Dragule, trec zile şi săptămâni fără să scriu aci. Destule evenimente în

jurul meu, dar nu ştiu de ce nu mi se par demne de fixat! Nimic nu mi se
mai pare prea important din cele trecătoare. Experienţa relativităţii celor
lumeşti? Evenimentele din Apus, pe care le urmăream cu pasiune, acum
le consider ca „agitaţie”, ca „mişcare”, dar nu ca acţiuni hotărâtoare. Tot
ce se întâmplă are două feţe – mi-e sete de o acţiune univocă, netă,
dreaptă, făţişă. Mi-e dor să văd odată omenirea cinstit hotărâtă spre
pace!
Ai mei tot dezbinaţi – în fond, nu, dar din obicei şi principii învechite.

3 aprilie

Dragoste, nu am mai scris, fiindcă ce trăiesc este minor. Lucrez la

traducere, trăiesc mediocru, nu mai am putere de a aştepta ceva care să-
mi solicite ultimele eforturi ale spiritului. Desigur greşesc. Constat că
pot fi încă utilă prin chiar prezenţa mea, dar mă înghite marasmul
celorlalţi. Vreau să reacţionez, dar şi ficatul mă diminuează, îmi dă un
fel de viziune a lumii ceţoasă! Îmi trebuie să ies din grija vieţii meschine
în care mă târăşte nevoia altora. Trebuie s-o birui. Totul pare să se
îndrepte spre un sfârşit apropiat, dar noi suntem obosiţi de aşteptare.
Ajutaţi-mă, voi cei nevăzuţi, să regăsesc nivelul creştin viguros şi
limpede unde vârsta nu mai contează, ci numai puterea de a crede în
veşnicie. Prea trăiesc printre pesimişti sau sceptici. Eu iubesc bucuria,
ajutaţi-mă s-o răspândesc. Nu mă simt prea solidă, inima începe să mă
supere. Azi mă gândeam la marea călătorie, fără părere de rău, mai
curând cu o oarecare bucurie de a te regăsi. Şi totuşi am iluzia că încă
am de lucru aici. Ideea vârstei mele mă influenţează în mod dezagreabil,
mă inhibă, când în realitate nu mă simt deloc bătrână. Ceaiul la Rosetti,
apoi lectura lui Mănucă la Lala. Am putea trăi la un nivel foarte nobil
dacă nu ne-am aduce aminte tot timpul de micimea vieţii.

10 mai

Dragoste, am ajuns o mare leneşă la scris. Din ziua de 4 mai, când am

predat traducerea, îmi tot propun să scriu şi nu izbutesc! Evenimentul de
seamă – moartea lui George Enescu; mi se pare fals să scriu „moartea”,
îl simt mai viu ca oricând, liber, spirit cu spiritele pure. Noi suntem cei
morţi. Am suferit ca de pierderea unui om iubit. Tot ce păstrez din
apropierea lui este un sentiment faţă de un trimis al lui Dumnezeu. O
singură dată am vorbit mai intim, adică mi-a vorbit mie à voix basse2*,
în adevăratul sens al cuvântului, la masă, când şi-a exprimat indignarea
contra păcatelor societăţii mondene şi îmi mărturisea că era mai fericit
când mânca pe un colţ de masă în micul hotel de pe Calea Griviţei. Şi la
Sinaia, jos în vestibul, pe când plecam la plimbare şi el rămânea acasă,
tot aşa, mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să stea cu mine mai mult de
vorbă, dar că trebuie să-şi închine tot timpul lucrului, simţea că nu mai
are prea mulţi ani înainte. Asta era în 1943. Îi văd ochii ce pătrundeau
dincolo de noi, departe, în cele de nevăzut pentru noi, şi îi văd zâmbetul
bun şi blând. Voi căuta în jurnalul meu din toţi anii când aveam fericirea
să-l auzim şi să apropriez tot ce am consemnat acolo. Aş vrea să scriu o
pagină de amintiri. Mai bine zis, aş vrea să pot fixa ce a însemnat pentru
mine, pentru mulţi. Acum, când ştiu că în viaţa asta nu-l voi mai întâlni
şi, chiar când voi asculta la radio sau la gramofon vocea viorii lui, acum
s-a întins între el şi noi nepătrunsul, am un sentiment curios, cu două
feţe: una tristă, dezolată, a lui nevermore, alta de o seninătate zâmbitoare
a lui „totdeauna”. El pluteşte printre noi, nu ca melodie, ci ca izvorul
însuşi al armoniilor şi melodiilor cu care ne fericea. Căci însuşi sunetul,
pe care nu-l mai avea altul – nici chiar cei mai mari pe care i-am ascultat
– avea timbrul sufletului bun, adică limpede. Era limpede şi era cald, nu
e cuvânt să spună acest timbru unic al sufletului dominat de spirit. În
quartetele lui Beethoven am avut această revelaţie şi lui îi datoresc o
adâncă tămăduire a mea, după ce ai plecat tu. Când cânta Brahms, era
sfâşiat în suflet, dar în ultimele quartete ale lui Beethoven, simţeai,
vedeai cum biruie până şi acest lest sfânt al sufletului şi escalada spre
cerul spiritului. El scrie în à voix basse: mon ciel, la musique3*.
Beatitudinea el trebuie s-o fi cunoscut când cuprindea în conştiinţa lui
imensă imensitatea armoniei cosmice şi morale. Mă gândesc la el acum,
îl realizez dormind senin printre flori. Dar nu mă opresc la această
imagine. Îl văd tânăr, drept, înalt, zâmbitor, izbăvit ca un centru de
lumină al bucuriei. Aici pe pământ ni s-a stins vederii noastre un astru,
dar el trebuie să lumineze în altă sferă, mai sus, de unde ne venise. S-a
întors acasă, în patria lui adevărată. Când aud în jurul meu discutând
amorul lui pentru Maruca, sau chiar discutându-se caracterul său, sau
„Suvenirurile” că n-ar cuprinde decât puţin despre Ţara românească
(vezi Tutu) sau discuţia că nu a dat lecţii gratis cutăruia sau cutăruia
(vezi Aimée) nici nu-mi mai dau osteneala să comentez.

13 mai

Am o poftă mare să lucrez, să scriu, dacă n-aş fi mereu întreruptă.

Moartea lui G. Enescu m-a întristat foarte. Şi totuşi îl simt prezent.
Toate cuvântările, articolele îl evocă mai mult sau mai puţin. Pot spune
cinstit că din cele citite şi ascultate cea care mi s-a părut cea mai
cuprinzătoare a fost cea a lui P[aul] Constantinescu şi a lui [Alfred]
Mendelsohn4. Pe Ion D[umitrescu]5 nu l-am auzit. Articolul lui Mişucă
Jora îl aştept azi. Dar oricât s-ar vorbi despre el, nimeni nu-i poate
cuprinde infinitul puterii creatoare din el. Ar trebui măsurată puterea lui,
cu toate energiile sufleteşti pe care le-a stârnit, cu toată claritatea ce a
săvârşit în nenumărate conştiinţe. Are, cum spune Goethe, harul lui
Dumnezeu în tot ce a creat, ca un instrument divin, ne-a deşteptat spre o
viaţă sufletească şi spirituală mai înaltă. Eu, una, îi doresc să fi trăit
deosebirea dintre suflet şi spirit: sufletul e manifestare încă dincoace de
divin, spiritul: scânteie divină, animatoare a materiei. Sufletul e încă un
înveliş – subtil, poate nemuritor, dar numai în măsura în care e expresia
directă a spiritului. Enescu spune că a scos muzica din inima lui şi a
adresat-o inimilor. Frumos este ceea ce te creşte, te creează mai bun, mai
limpede. Şi pe câţi nu i-a limpezit Maestrul nostru scump!

16 mai

Am isprăvit traducerea, sunt mulţumită de clasarea ei ca „artistică” şi

parcă regret că mă despart de această muncă, minoră, e drept, dar care
îmi organiza viaţa. Evenimentele par a lua o întorsătură nouă,
îmbucurătoare. Când mă întâlnesc cu cei prea prudenţi, care nu vor să se
avânte în nici o nădejde şi tot cântă a pagubă, nu mai discut, ascult, dar
nici nu mă las influenţată. Nici nu mă încăpăţânez ca Valérie tratând de
idioţi pe cei care nu gândesc ca ea. Aştept. Sunt atât de pătrunsă de
credinţa că totul are un rost încât nu mă mai necăjeşte nici chiar gândul
că trebuie să renunţ să mai ajung cineva. Mă gândesc la ultimele luni ale
lui Enescu. Oare putem noi, nişte gâze mici şi meschine, să înţelegem ce
înseninare l-o fi cuprins, ce libertate spirituală l-o fi avântat până în
sfere de care noi nu suntem capabili nici cu închipuirea! Acum mi-l
închipui plutind pe valurile cele mai de sus ale firii, cele mai aproape de
izvorul de viaţă. Peste trei zile, nu mai am nici ce să mănânc, dar nu mă
îndoiesc că Dumnezeu are grijă de toate. E în mine aproape un fel de
îndrăzneală de a înfrunta greutăţile. Aş vrea să pot trăi după stilul meu,
adică chibzuit. Dar Marietta mă târăşte în al lor. Veşnic aventurieri.

19 mai

Dragule, ieri lume de dimineaţa până seara – la 9 eram extenuată. M-am

culcat. Sentimentul că Dumnezeu nu mă lasă a fost confirmat. Mi-a ieşit
în cale Siegfried, surâzător şi amabil. Un om tânăr, în plină ascensiune şi
eu o femeie bătrână, fără viitor. Un cuvânt spus unui director, un gest
spontan şi am putut da Mariettei pentru vamă6 şi eu să trăiesc liniştită
câteva zile. La E.S.P.L.A., ieri, întrevedere simpatică cu Zoe
Dumitrescu7. Recunosc că sunt sensibilă la o simpatie respectuoasă şi
plină de deferenţă. Conversaţie bună „pe nivel înalt” ca şi cum ne
cunoşteam de când lumea, ne împărtăşeam convingeri. Treceau repetat –
unii cu priviri scrutătoare –, pe urmă s-a asociat conversaţiei H., şeful.
Mi se pare foarte amabil şi vădit interesat, întrebând dacă mai vreau să
primesc altă traducere. Dacă mi se oferă, o iau. E şi ăsta lucru în folosul
culturii noastre.

23 mai

Dragule, zile liniştite pe dinăuntru, afară oarecum agitaţie. Vizită la

„Patron”, la Lily Jora. Lume multă, nu am înţeles nimic decât sus, la
Mişucă, unde mi-a citit lucruri foarte bune despre G. Enescu. Seara la
Flo, cu fetele, simplu şi cald. Boala lui Ionel mă doare şi neputinţa de
adaptare a Mariettei. Situaţie prea grea pentru ei, săracii. Ajută-mă,
Doamne, să le pot procura doctoriile.

30 mai

Ieri parastas pentru profesorul Hurmuzescu. Lume multă, toţi oameni

bine. Conversaţie în jurul evenimentului zilei: întrevederea din Belgrad.
În mine se întăreşte convingerea că ne îndreptăm spre un happy-end.
Viena a fost începutul. Toate privirile spre viitor. Cresc nădejdile. Doresc
o destindere dominată de bucuria înfrăţirii, a iertării, a înţelegerii. Am
oroare de cei care doresc răzbunare. Nici chiar dreptate! Numai dragoste,
care să transforme şi pe cei mai răi. Utopie! Dar numai ea m-ar satisface.
Filmul La Chartreuse de Parme splendid, am trăit ceasuri de vis frumos.
María Casares m-a captivat. Prezenţa Marianei Murnu. O securitate în
toate! Pe ea poţi clădi şi tot aşa pe Rory. Mariana e mai rece în aparenţă,
dar o simt vibrantă în adâncuri. Mare noroc am cu asemeni copii
sufleteşti. Poate aceste simţiri îmi dau calmul în orice împrejurare.

16 iulie

Dragoste, nu pricep de unde atâta lene la scris, adică mai bine zis pentru
reculegere, care mă face să nu mai scriu aci cu lunile. Că doar prilejuri
destule de reflexiune în jurul meu, care merită să fie consemnate. Dar
trăiesc prea aservită ceasului, zbor cu el, mânată tot spre viitor de o
nădejde mare, care mă face să trec peste momentele trăite, spre marele
ţel obştesc!
18 iulie

Ce ne poate aduce! Nu ştiu să discriminez în simţirea mea ţeluri

anumite, concrete. Totul se contopeşte într-o aşteptare de lumină. Acum
m-a chemat la telefon de la E.S.P.L.A. Îmi încredinţează spre control
traducerile din Lessing ale lui Blaga. Înseamnă că au încredere în mine
şi ca cunoscătoare de limbă germană şi cinste intelectuală. Mă bucură. E
o muncă modestă, obscură, dar nu-mi displace. Răspundere şi ocupaţie
serioasă. Ieri dejun la Mişu Jora – academician. Am avut impresia că-i
foarte mulţumit. Jocul cu insigna de aur era al unui copil satisfăcut că i
se recunosc meritele. El nu face compromisuri, spune ce are de spus:
dovadă, scrisoarea plină de modestie, dar şi de fermitate pe poziţii
proprii. Exemplul lui dovedeşte că demnitatea, cinstea, veracitatea
impun oricând şi sunt respectate. Sosirea „demnitarilor” emoţionantă.
Zilnic aflăm liberări noi, dar din nefericire, vestea morţii lui Gheorghe
Brătianu, a lui Taşcă, prezumţia dispariţiei altor prieteni bătrâni sunt
foarte dureroase. Moartea lui Gheorghe Brătianu ne loveşte crunt; era o
mare nădejde a Istoriei noastre şi era un om. Tare mă tem că şi Tilică
[Ioanid] este printre cei morţi. Dau să caut în mine izvorul
responsabilităţii pentru nenorocirile noastre şi simt că e în noi toţi.
Cum am putut să mai dormim şi să mai râdem şi să ne mai bucurăm,
când lângă noi se desfăşura atâta suferinţă? Dragule, sunt convinsă că
nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu şi că martirii au ispăşit ca
mucenici, răscumpărând păcatele mulţimii inconştiente. Cum să
reacţionez în faţa simţământului deznădăjduit că omenirea e încă
sălbatică? Ce pot face în sectorul meu redus de viaţă ca să tămăduiesc pe
cei crispaţi în negativitatea lor? Dragule, nu-mi vine să mă mai gândesc
la altceva. Ajută-mă să cred atât de intens încât să nu deznădăjduiesc de
neamul omenesc. Cum trebuie să-l fi iubit Iisus, şi cât trebuie să fi
suferit înţelegând cât este de impenetrabil luminii acest neam de tină ce
suntem! Sunt tristă.

19 iulie

Vestea stării nenorocite a celor întorşi din Sighet – moartea multora,

lipsa totală de ştiri de la alţii ne întunecă soarele nădejdii ce ar trebui să
lucească acum. Poate şi simţământul bătrâneţii care nu mai dispune de
suficientă energie pentru a fi activă în adevăratul sens al cuvântului. Nici
măcar intim nu mai resimt impuls spre acţiune. Doar la birou, scriind şi
citind, mă simt în stare să folosesc. E timpul să intre în arenă cei mai
tineri, cu puterea lor, cu perspectiva lor, cu viziunea lor despre viaţă. E
drept că atunci când stau în faţa celor deprimaţi, parcă se urcă în mine un
flux de vigoare. Am scăpat de scepticismul care mă mina la Costeşti.
Dar mă îndoiesc despre oameni. Mă tem că vor începe „ţigăniile
politice” – vina va fi desigur a noastră, a celor care le vom răbda.
Trebuie o mână puternică, înţeleaptă şi generoasă, o viziune largă ca să
orânduiască pacea, dar aceasta nu se poate realiza decât între egali, altfel
e supuşenie, e sclavie. Obedienţa faţă de Dumnezeu-Tatăl este cerută de
Dumnezeu, din partea fiilor săi. Dar suntem noi capabili de Dumnezeu?
Numai cu ajutorul lui Iisus.
Încerc să-mi închipui ce se petrece la Geneva. Dar nu mai izbutesc să
mă emoţionez. Altădată aş fi plâns de emoţie la gândul că acum se
străduie sincer patru oameni să facă pace în lume. Acum, când ştiu care
este realitatea suferinţei, nu mă mai pot lăsa prinsă de emoţia unor
evenimente de departe. Noi ştim acum ce bestie poate fi omul, iar ei de
acolo, pe lângă noi, au rămas nişte copii fericiţi care pot crede în
omenie. Ştiu ce grea sarcină ne revine: să creştem pe oameni spre
adevăr.
21 iulie

Ziua de ieri a fost bogată. Dimineaţa la Biserică şi apoi la Alecu N. Am

rămas uimită de nobleţea acestui suflet încercat, de adâncimea lui, de
limpezimea minţii şi a inimii. Asceza prin care a trecut cinci ani l-a
sublimat, l-a esenţializat. Gândul este puternic, ager, dezlegat. Memoria
mai vie ca oricând. Efectul „postului” de toate gradele este uimitor. Dacă
toţi au atins acest grad de nobilă umanitate, atunci trebuie să înţelegem
că încercarea grea a fost spre binele nostru românesc. Veştile de ieri nu
m-au zdruncinat, poate tocmai din pricina acestei întâlniri. Acum patru
ani cele două vise cu Tilică ar fi trebuit să mă convingă că sufletul lui e
în jurul nostru. Acum el a murit şi mi-aduc aminte cum la Jilava mi-a
apărut calm şi tăcut. Discuţiile de la Geneva par că ne neglijează. Dar
cine ştie dacă din această întorsătură nu se nasc Statele Unite ale
Europei? Dumnezeu lucrează pe căi nouă necunoscute. Cum spune
Goethe: „Celui care are dreptate şi răbdare îi vine timpul”.

Duminică, 24 iulie, orele 12 noaptea

Dragule, simt nevoia să scriu aci pentru a-mi limpezi sentimentele. Cu

toată încrederea că dreptatea trebuie să triumfe, citind comunicatul ultim
de la Geneva, nu pot să nu constat că cei mari păşesc peste viaţa celor
mici cu destulă dezinvoltură. Nu mă îndoiesc că problema noastră s-a
pus şi că a fost chiar apărată de Occident, dar, pesemne, pentru interese
mai largi, am fost iar sacrificaţi, adică lăsaţi să mai răbdăm în lipsuri şi
spaime. Ţin piept celor „dezumflaţi”, dar în mine sunt totuşi dezamăgită.
Nu acuz – ca alţii –, înţeleg că cei care nu ştiu ce e mizeria nu-şi pot
închipui că zeci de mii, sute de mii de oameni trăiesc cumplit de greu şi
că ei, care sunt liberi, nu pot realiza ce suferă cei din puşcării, umilinţa,
dependenţa care degradează până a stinge şi nădejdi şi doruri în
generaţiile tinere. Ca să nu mai vorbim de durerea sfâşietoare de a vedea
cum, puţin câte puţin, mulţi din cei în al căror caracter credeai „se lasă
atraşi” şi fără să ştie trec de partea celor tari, uitând de suferinţele celor
slabi. Azi am susţinut cu putere că totul va fi bine, că lucrurile se vor
îndrepta spre o destindere. Nu ştiu de ce acum, în timpul rugăciunii, mi
s-a strecurat în minte o adâncă îndoială. Oare ridicarea cortinei nu va
rămâne, ca până acum, numai pentru cei favorizaţi? Oare cine ar putea
pleca şi reveni acasă? Recitesc comunicatul: sunt reticenţe cu privire la
timpul pentru realizarea acestor schimbări. Nu, dragule! Nu trebuie să
mai sperăm mult de la bunăvoinţa oamenilor, ci numai în mila lui
Dumnezeu. Vreau să mă urc sus, în Foişor, şi să-mi îndrept atenţia spre
stele, spre ordinea cosmică, vreau să scap de hula asta obositoare, cu
mişcare scurtă, agitată pe care navigăm. Sunt groaznic de decepţionată.
Oare românii care luptau pentru liberarea ţării în Occident ce vor fi
simţind acuma? Ce fericită e Austria! Şi de data asta: „Felix Austria!”.
Iar noi, veşnic umiliţi, puşi la coada mesei. Nu doresc revanşă, doresc
numai împăcare, dar să fim toţi cei cumsecade umiliţi şi trataţi ca robii?
E miez de noapte. Te las, adică mai bine zis te aştept.

30 iulie

Dragule, trec zilele vertiginos. Mă otrăvesc discuţiile în jurul Genevei.

Îmi revelă inconsistenţa sufletească a celor mai mulţi, care se mişcă
frunze în vânt! Constat în cei „superiori”, care nu vor să-şi mai facă
„iluzii”, orgoliu care îi înăbuşă şi le taie orice drum spre mai bine.
Recunosc că nu trebuie să te refugiezi orbeşte în nădejdi iluzorii, gest
comod şi leneş de a te scoate din orice răspundere, din actul suferinţei,
dar trebuie eroismul acceptării unei realităţi pe care nu o poţi înţelege,
care contrazice nevoile tale de bucurie. Lucrez la confruntări de
traduceri, îmi place, sunt oarecum utilă. Şi azi când am dus pe L’abbé
Aubin de Prosper Mérimée, am explicat ce nu înţelesese Grigorescu şi
nici traducătorul şi mi-a făcut plăcere să le deschid capul. Poate, totuşi,
puţin – pentru superioritatea generaţiei mele, de care aceşti tineri şi-au
cam pierdut respectul. E răcoare, aminteşte a toamnă. Nu aştept nimic
precis, aştept viaţa.

12 august

Dragule, trece vremea nebuneşte. Am de lucru – modest, dar mă ajută.

Sper să mai iau o traducere. Mă lupt cu cei sceptici, dar e zadarnic,
fiecare îşi face singur bine sau rău. Nu vor să spere, din trufie, nu vor să
fie „proşti”. Am ajuns la momentul când îmi zic că nu pot ajuta cu sila.
Ieri plictiseală în tramvai: mahalagioaica mă ataca pentru că port
mănuşi. M-a uns pe suflet intervenţia unui lucrător şi a unei femei din
popor: „Ce ai cu dumneaei, aşa a fost obişnuită toată viaţa”. Le-am
mulţumit, dar simptomul e trist. Simţeai că răutatea e învăţată pe
dinafară şi cum răsuna invidia din glasul ei piţigăiat. Nu mănuşile mele
au înfuriat-o, ci tonul meu. În sfârşit, vom mai avea multe de înghiţit. În
schimb, miercuri seara, la Maricel Holban cu Berza şi E. Lăzărescu,
atmosferă bună, blândă, omenească. A fost o compensaţie. Mă
îngrijorează ochii. Încep să nu mai văd dacă nu-l închid pe cel drept. Iar
cel stâng e veşnic inflamat! Sper, sper, sper. Va veni cu încetul, dar va
veni momentul!

23 august
Dragule, azi 11 ani scriam într-o stare exaltată… N-am avut curajul să
recitesc. Murise doamna Sabina Cantacuzino, îmi amintesc amestecul de
dezolare şi de nădejde din mine. Sunt aceeaşi, dar mai în pianissimo. De
vreo câteva zile mă scrutez: s-a furişat în mine o melancolie pe care nu
mi-o explic. Nu grija materială mă întristează, văd că la E.S.P.L.A. mă
preţuiesc şi îmi dau destule confruntări, chiar traduceri. Mă întristează
mai mult iluziile neîmplinite. Se prelungeşte prea mult calvarul celor din
închisori. Speram la o amnistie. Ieri m-a apucat un dor ascuţit de Paris şi
Pontigny. Totuşi îmi dau seama că ceea ce mă fericea atunci – viaţa
artistică şi intelectuală – îmi apare azi ca bucurie insuficientă. Azi mare
mişcare pe străzi, nu am nici măcar curiozitatea să privesc.

17 septembrie

Dragule, am ajuns nesuferit de leneşă cu scrisul jurnalului. Nu doar că nu

ar fi lucruri foarte însemnate de comunicat – şi private şi publice. Acum
întâlnirea de la Moscova. Nu ştim tot. Pe de o parte ne dezumflăm, pe de
alta ne hrănim cu iluzii şi imaginaţie. Totuşi cred într-o destindere, dar
simt că întoarcerea la normal e foarte lentă, panta aproape nesimţită. Mă
cuprinde şi pe mine depresiunea generală. Am fost la expoziţia lui
Luchian, Toniţa. Frumos. Primul – interesant, gândeşte, se indignează,
condamnă. În pânzele lui Luchian e beatitudine îngerească. Ar putea
spune şi el „cânt ca păsările”. Te mângâie pe suflet. Asta e frumuseţea.
L-am întâlnit acolo pe Vladimir Streinu, foarte prevenitor şi cald. N-am
mai ghicit nici o urmă de tulburare în el, s-a liniştit, precum s-a liniştit şi
T. A fost o tulburare de primăvară. Ar fi păcat să fi rămas ranchiună în
ei, ar trebui să-şi fie reciproc recunoscători. E toamnă. Luni sunt 40 de
ani de când ne-am cunoscut. Poate melancolia mea izvorăşte din acest
simţământ. Citesc pe Faust al lui Blaga, i-aş fi fost de folos dacă-l
confruntam eu. Sunt cuvinte absolut inutile, necorespunzătoare, pe
alocuri. Eu mi-am permis schimbări în Nathan, pe care se pare le-a
primit. Laokoon foarte, foarte frumos. Întâlnirea cu Blaga foarte plăcută.
Prezenţa unui creator e bună, te însufleţeşte şi îţi dă puteri. Cred că şi el
s-a bucurat să ştie că eu revăd opera lui. Acum aştept noi lucrări. Sper să
nu fac rău, nu numai fiindcă acopăr astfel nevoi urgente ale mele şi ale
altora, dar fiindcă din umbră lucrez şi eu la îmbogăţirea culturii la noi.
Trebuie să mergem înainte, nu se poate continua cu ţâfna.

20 septembrie

Dragule, ieri am fost la tine cu Mariana. Sunt patruzeci de ani de la

nunta noastră şi optsprezece de la moartea lui Colea. Nu realizez prea
bine ireparabilul. Totuşi, chiar dacă nu ne vedem, comunicarea nu e
întreruptă. Duminică am scris prefaţa la versurile Marianei Murnu. Am
avut impresia că tu m-ai inspirat, de aceea te-am iscălit şi pe tine. După-
amiaza la Valenţa [Boteanu]. Erau Lily [Teodoreanu], Florica
[Musicescu], Maricica, Lizeta, Mariana. Florica blândă, caldă, solidă,
pozitivă. Atmosferă politică stagnantă. Am impresia că totuşi este o
destindere lentă. Liberarea prizonierilor germani ca şi a deţinuţilor din
U.R.S.S. sunt evenimente importante, dar lumea e prea obosită ca să
sesizeze sensul lor. Caut în jurul meu oameni care să vibreze puternic, să
ajute viitorul să învie. Nu întâlnesc printre cei din jurul meu.
Îmbătrânim.

23 septembrie
Dragule, am cumpărat acest caiet ca să-mi scriu zilnic impresiile. Să
vedem cât mă va ţine hotărârea. Azi lucru bun, dimineaţa, la Antigona.
Cursă în oraş, întâlnire cu Ion Manu. Îmi face plăcere să constat bucuria
unor oameni bine la vederea mea. Optimismul lui m-a dinamizat. Am
putut să fac şi eu lui Jenel puţină plăcere şi să-l mişc, să-l fac să se
resesizeze. Îmi dau seama că nu eu, ci Altul lucrează prin mine.
Valérie schimbată mult faţă de Marietta şi, în general, mai
binevoitoare. Aşteptarea unei bucurii ne face mai buni. Ieri, conversaţia
cu Virginia la telefon, cam aspră. Dar nu pot suporta intenţiile tulburi.
Prea e influenţată de toţi şi nu ştie ce vrea. Nu înţeleg cum nu judecă
limpede să-şi vadă greşeala imensă şi cum poate spera sau, mai bine zis
aştepta, ca un drept, gestul celuilalt. Ioana C. are dreptate: e ceva în ea
care nu se potriveşte. Voi mai cugeta la acest caz nenorocit, ştiu că pe
plan moral tatăl e obligat faţă de copil. Dar trebuie să fi consimţit şi el la
venirea copilului. În cazul de faţă, altfel stau lucrurile. Un proces ar avea
un iz de şantaj. Dragule, arată-mi tu cum trebuie s-o sfătuiesc drept. Te
iubesc. A. a ta.

16 octombrie

Dragule, nu de lene n-am scris, ci de sfârşeală, adică n-am mai simţit

nimic de seamă în jurul meu. La 8 octombrie am fost crushed down4* de
oboseală fizică şi morală şi de toate. Sunt obosită de mine, de viaţa atât
de monotonă, de lipsa de nădejde adevărată. Mă fac că sper, dar ce fel de
nădejde e una scurtă ca aceea îngăduită anilor mei? Iar ce pot nădăjdui
pentru cei tineri? Ce se vede la orizont? Mai ales ce a mai rămas în ei ca
putere de clădire a unui viitor frumos? Am impresia că tot ce spera
generaţia mea era atât de ieftin! Glorie, bogăţie, situaţie – toate acestea
nu sunt ţeluri care merită strădania. Dragostea? Poate singura iluzie ce
merită efort – dacă, fireşte, crezi încă, cum credeam noi! Am impresia că
cei tineri nu mai fac din ea decât un fel de distracţie ca oricare alta. Îmi
dau seama că am ajuns în halul de goliciune intimă de când trăiesc
numai ca să muncesc, nu să creez. Câtă vreme puteam scrie de-ale mele
– bune, rele, cum erau – mă simţeam altfel. Nevoia de a câştiga bani ca
să am cu ce trăi mă avilizează5*, îmi ia zile întregi de salahorie. Căci
traducerea te amuză un timp, dar à la longue e salahorie. Dacă va vrea
Alex să mai ia una pe numele lui, îl las singur, mie îmi ajunge, mai ales
dacă Ionel capătă pensie. Vreau să mai scriu ce am şi eu de spus.
Azi-dimineaţă la slujbă, la Boteanu, foarte frumos, m-am recules bine,
dar nu pot scăpa de amintirea tristă: tu pe catafalc. M-a luat D. Buzdugan
la atelierul nevestei lui, întâlnirea cu Missir, toţi, în atelier, în faţa statuii
lui G. Enescu. Uimitor de asemănător şi poziţie frumoasă, gelassen6*,
cum l-am văzut adeseori. O placă, el şi Nemihiu, am plâns. Nici nu ne
dăm seama ce am pierdut! Se vor mai naşte artişti români – să ne dea
Dumnezeu – dar ca el, cam greu! Am impresia. Je ressens la perte du
grand maître comme une nouvelle humiliation de notre pays7*.

29 octombrie

Dragule, sunt zile splendide de toamnă, dar eu trăiesc într-o amărăciune

care mă minează de când nu mai cred în scăparea ţării noastre de sub
protectorat străin. O fi având nevoie de strunire, se prea poate, dar mă
simt înjosită să trăiesc, să fac parte dintr-un neam obidit. O fi şi din
propriile lui greşeli. Se plătesc lichelismul şi uşurimea, dar tot lichelele
şi uşuraticii, care nu se jertfesc, ci jertfesc pe alţii, sunt mai tari. Poate
nu o fi nici atât, poate că nu se simt nici ei fericiţi, dar grozăvia este că
nu virtutea biruie, ci prudenţa şi egoismul. Cu atât mai rău! Altădată
făceam prostia să cer socoteală lui Dumnezeu, eram ridicolă. Nu El e
vinovat, ci noi, oamenii. Legea firii e adaptarea, adică compromisul.
Cine îndrăzneşte să se opună, încercând să se ridice în alt registru, să
plătească. Ce o fi „dincolo”? Desigur, comprehensiunea ordinii
superioare, pe care în condiţia actuală nu o cuprindem. Suport cu răbdare
umilinţa personală, dar înghit greu, adică nu înghit deloc, batjocura celor
puternici cu cei mici. De ce au stârnit atâţia oameni tineri la rezistenţă
fără rost? De ce au făgăduit ce nu puteau împlini? Pentru ca să zvârle
apoi un neam întreg, ca un os bun de ros, în timp ce ei se pot retrage.
Scârba mi se dilată pe plan istoric şi mondial! Nu mai merită să mai
trăieşti. A trăi, a lupta. Să lupţi pentru ce? Când nu mai e scăpare? Să
semeni în suflete credinţa în valori care te duc la pierzare?
Nu. Dacă trebuie s-o mai duc mult aşa, apoi voi predica adaptarea.
Trebuie, pesemne, început iar de la început, de la copilărie strunită
gezüchtigt8* ca să crească generaţii cu adevărat capabile să se libereze.
Faptul că suferim şi ne abatem şi ne sufocăm e semnul că n-avem
răsuflarea internă. Nu am izbutit să trăiesc pentru a trăi, pentru a asculta
de o poruncă superioară. N-am izbutit încă să mă dezbar de ţeluri
externe. Sunt în mine o dezolare, un pustiu şi cu un sâmbure de
răzvrătire. Satanică? Nu. Căci nu mă răzvrătesc împotriva Domnului, ci
împotriva omului din mine, care nu ştie nici să primească condiţia de
animal, nici să triumfe în jertfirea animalului de sine.
Ce fericit era ieri Costică Timofte că pleacă acasă! Acum e pe drumul
de la haltă. Mă bucuram pentru el, pentru părinţi, pentru toţi oamenii
simpli de la ţară, singurii care trăiesc sănătoşi, nu zweideutig9*! Sunt
singurii pe care îi invidiez şi singurii în care mai cred. Ce m-ar bucura
acum? Un zbor cu aeroplanul sus, sus, să văd pământul de sus. În loc de
asta, îmi înfund mintea în texte străine de mine – şi stilizez!
A apărut Kohlhaas! Icoana muncii mele actuale: format meschin,
hârtie proastă, cost modic, ca de bibliotecă pentru toţi, tipar urât, şi
numele meu, A. Voinescu, pe jumătate camuflat, ca ruşinat! Orgoliu? Nu.
Nu sunt rănită în orgoliul propriu, ci în mândria unei generaţii. Nu mă
pot văita, la E.S.P.L.A. sunt colosal de gentili cu mine. Mă vait de pustia
şi incapacitatea celor ca mine. În loc să fi conlucrat pe faţă cu
actualitatea, care va duce la ceva – nu ce am gândit noi, dar la ceva real,
ne-am aşezat prin colţuri spunând nu, şi acum robotim ca şobolanii. Ar
trebui să am curajul să sparg cu piciorul un trecut de om delicat şi
cinstit, să intru în arenă pe faţă, cu cinism şi, făcând un mare
compromis, să intru iar în curentul mare al vieţii. Ce idei de femeie de
Renaştere?! Şi eu nu sunt în stare să jignesc o muscă. Pfui! Încaltea ştiu
că virtutea mea e o slăbiciune şi mă simt şi vinovată de a fi antrenat pe
alţii pe acest drum care nu duce nicăieri. Dacă s-ar moşteni virtuţile, ar
fi de înţeles jertfa unor vieţi. Dar fiecare începe da capo. Ameliorarea
rasei spirituale? Avec ça!
Singurii sănătoşi sunt ţăranii, pentru că ei sunt cu picioarele pe
pământ şi cu sufletul smerit faţă de Dumnezeu. Dragule, azi sunt amară.
Dar tu iubeşte-mă. A. a ta.

11 noiembrie

Dragule, m-am sculat din somn ca să-ţi scriu. Prea neglijez să scriu în
acest caiet şi-mi închin toată vremea traducerilor. Muncă minoră şi cu
efect de morfină. Toate aceste zile din urmă n-am izbutit să-mi recălesc
nădejdea în vreo schimbare în bine. Parcă mi s-au luat vălurile de pe
ochi şi văd realitatea aşa cum este, cu promisiuni pe termene lungi şi pe
pantă uşoară. Îmi dau seama că am trăit iluzia unei logici şi etici
istorice. Trebuie să primesc realitatea; să înghit nedreptatea universală,
cruzimea, indiferenţa, lipsa de sancţiuni pentru crime împotriva
umanităţii, şi minciuna erijată în mijloc legitim de trai. E o grozăvie
morală! Trebuie să înghit această realitate şi să-mi iau gândul că voi mai
apuca zile când valorile vor fi puse la loc. Se vor aşeza, desigur, dar
altele, sau altfel. Înţeleg ce copilăros am judecat şi m-am comportat. E
dureros că nu sunt singura. Atâţia oameni tineri şi-au închis viitorul din
acelaşi idealism visător. Am văzut pe Ion P. şi pe Ion Cara. Unul calm şi
voios, om de acţiune, se va înrola lucrător cu ciocanul şi se va bucura de
viaţă, în orice condiţie va trăi, celălalt, frânt, a renunţat la viaţa lui, dar
nu la viitor. Tineri amândoi, nu pot decât să le urez cât mai multă
credinţă în Bine. Veştile sunt alarmante, nu se înţeleg pe punctele
esenţiale, vorbesc de destindere, dar se încolţesc şi pe noi ne strivesc.
Ritmul e prea lent pentru nevoia sufletului individual, nu mă îndoiesc că
peste 20-30 de ani lumea va fi aşezată într-o ordine socialistă-comunistă
şi că teroarea fiind biruită, oamenii vor fi poate mai fericiţi decât am
fost noi. Dar, atâta vreme cât domnesc frica şi spaima şi teroarea, nu pot
crede în mai Bine. E foarte greu să trăieşti fără iluzia mai binelui
apropiat. Îmi zic adeseori: „Nu eşti adevărată creştină! Dacă ai fi, ai
crede ferm că Dumnezeu nu ar permite toate acestea dacă nu ar fi spre
binele nostru”. Uneori cred că totul are un rost superior şi că această
durere ar trebui să ne bucure, că venind de la El, ar trebui să simt mai
aproape Providenţa în asemeni încercări, care altfel ar fi halucinant de
nebune. Ar trebui să mă bucur de suferinţă ca de semnul unei acţiuni de
dincolo de noi asupra noastră, pentru a ne trezi într-adevăr. Bucuria nu
trezeşte, ci este starea împlinirii. Ca să ajungi la ea, trebuie să treci prin
trezie. Toţi cei tineri vin să se îmbărbăteze la mine. I-am hrănit cu
nădejde, constat că trebuie să-i împac acum cu realitatea. M-am tot
întrebat, pentru ei: „Încotro?”. Mi-au răspuns: spre spiritul liber de care
suntem capabili. Dar acesta nu se leagă de nici un ţel trecător, chiar de
nici o valoare socială, pentru care noi jertfeam insul din noi. Patria,
datoria imediată, virtutea, onoarea, toate-s ţeluri trecătoare. În fond nu e
decât un singur ţel absolut: spiritul, adică libera putere creatoare. Binele,
Răul? Numai în funcţie de această putere. E bine că te liberează.
 E rău ce te ţine încătuşat, fie chiar de cele mai lăudate şi lăudabile
ţeluri.
Dragule, am simplificat tabla de valori. Sau, mai bine zis, am
subordonat-o valorii supreme: a fi adevărat, adică liber de orice legătură
afară de cea de apartenenţă în Dumnezeu, în Duhul liber. Ce copilăroase
îmi apar acum strădaniile spre alte ţeluri. Dar te poţi libera cu duhul,
dacă nu ai trecut prin etapele virtuţii şi n-ai trăit smulgerea treptată din
toate aceste opriri? Mă simt uneori groaznic de superficială, adică
plutind la suprafaţa gândului şi neadâncindu-mă în suferinţă, de care fug
ca de dracu.
Mă socoate lumea foarte religioasă, şi eu nu sunt capabilă de vreo
reculegere adâncă, spirituală! Mă opresc cu plăcere în intelect şi în
estetic. La ce bun această analiză? Acte, fapte, fapte, fapte de libertate,
astea te „înfiinţează”. Pui drag, te las, ca să mă scol mâine la timp şi să
m-apuc iar de salahorie! Şi eu vezi că mă complac în ea, e anestezicul
cel mai eficace. Nu mă uita. Te iubesc. A. a ta.

14 noiembrie

Dragule, stau lungită după o zi de ameţeală, probabil din ficat. E ceaţă,

umed, timp bun de lucru. Nu prea am lumină bună. Salahor! Dar e bine şi
aşa: „Totu-i bine, totu-i bine, morţii ară pentru mine!”. Ieri v-am chemat
aproape de mine. Vă speram pe aproape. Nu mai pot sau nu mai vreau să
mă întristez de lucruri pe care nu le putem nici stăpâni, nici măcar
înţelege de-a-ntregul. E foarte greu de suferit o umilinţă generală şi a
purta grija multora. Dar pesemne asta ne trebuie pentru a ne coace.
Acum vorbă la telefon cu Virginica. E o impenitentă iluzionistă. Te las,
dragule. Te iubesc. În aer pluteşte o nădejde, eu nu mai cred decât în
destindere lentă. Te iubesc. A. a ta.
16 noiembrie

Dragule, aştept pe Doctoraşu, retour de Moscou10*. M-a apucat un

parapon din pricina vieţii meschine ce o ducem mulţi, şi în realitate am
dus-o şi altădată. Reculegându-mă în faţa lui Dumnezeu, recunosc că mi-
ar fi plăcut o viaţă elegantă, chiar de muncă, dar elegantă şi bogată –
frumuseţe, generozitate, largheţă. Nu mă cert cu nimeni că a fost altfel,
ci cu mine însămi, care am greşit în totul, parcă nu mi-aş fi cunoscut
firea. Începând cu refuzul de a face teatru, cum ar fi vrut tata şi mama,
apoi prin refuzul de a pleca după doctorat în America, apoi de a fi răbdat
atâta în căsnicie, fără să te fi lăsat sau să fi obţinut o schimbare în
purtarea ta. În fine, în ultimii ani când puteam ajunge departe, dacă
făceam ce au făcut alţii, tot atât de cumsecade. Şi totuşi de compromis n-
am scăpat, dar pentru a fi salahor în loc să fiu arhitect. Ştiu că „le pare
rău” multora că am iscălit o traducere. Am căzut şi de pe piedestal şi
asta fără nici un folos pentru mine, ci numai pentru alţii.
Recunosc că Marietta, fără să vrea, m-a silit de multe ori să fac lucruri
împotriva voinţei mele, ca atunci când l-am luat pe Jean Paul la mine,
recunosc că sunt o slabă, măcar că din compătimire şi devotament. Nici
în credinţa mea nu sunt solidă, mă las stăpânită de prejudecăţi. Mă
răzvrătesc uneori, dar zadarnic.

26 noiembrie

Dragule, dragule, e ziua ta.

Aştept pe Mariana să mergem la tine, adică la locul simbolic al tău,
căci tu eşti aci. Eşti aci şi poate te plimbi şi departe, ca un om liber. E o
zi de iarnă, suflă vântul, acoperişurile sunt albe, cerul e de plumb. Totul
vorbeşte de iarnă, de greutăţi, de apăsare. Şi eu, cu toate porţile închise,
mă simt liniştită, ca de o certitudine. Nu ştiu dacă aştept ceva bun, cum
aşteptam până acum, cred că nici nu mai aştept. Nu mai sunt atentă decât
la actual şi-l caut să-l asimilez tel quel11*. Sunt şi mici, ba chiar mari
bucurii: se întorc prietenii. Fericirea din faţa Rheei că e Titi iar acasă
este o mare bucurie. Ce s-o mai întâmpla cu noi nu ştim nimeni, dar ştiu
că totul e spre binele nostru. Educaţie draconică, doar o ieşi ceva din
asemenea strunire. Pe de altă parte, mulţi au plecat la Moscova, între
alţii, Dan Nasta. Cred că a plecat şi Ion Dumitrescu. Aproape că îi
invidiez. Au de văzut multe şi, fără îndoială, de învăţat multe. Lumea se
schimbă. Evenimentele din India, din Egipt şi Maroc dau mult de gândit.
Nu mai cred că S.U.A. şi aliaţii au iniţiativa. Fiecare zi se pierde teren, îl
câştigă cealaltă partidă. Nu mai discut fiindcă mă enervez zadarnic. Va
trebui să luăm viaţa aşa cum ni se prezintă şi să o trăim cât mai adânc
posibil. Alergarea după juisenţă e o socoteală greşită. Singurul drum
deschis spre libertate este pe dinăuntru. Poate că această strânsoare
tocmai pentru asta ne-a fost impusă.
Titi a spus, se pare, că îi e greaţă de atâta fericire, îl înţeleg perfect. S-
a obişnuit în climatul aspru în care se trăieşte esenţial, acum i se pare că
se fărâmiţează.

6 decembrie

Dragule, nu ştiu ce m-a întrerupt acum zece zile. Între timp am fost
bolnavă: salt de tensiune. Am trecut prin mare angoasă joi noaptea, mă
simţeam în pragul catastrofei. Mulţumesc lui Dumnezeu – şi vouă – că
mi-aţi stâmpărat năvala sângelui în creier. Trei zile culcată, regim de
fructe. Dacă nu ar fi venit lume, ar fi fost şi mai eficace. Am mare
nevoie de linişte, adevărată linişte, pe dinafară şi pe dinăuntru, ca să mă
pot reculege. Azi, după Biserică, am recitit din Jurnalul de la Costeşti –
momente tragice. Azi-noapte mă gândeam la trecut şi recapitulam
etapele de la care drumul mi se înălţa. Puşcăria a fost un examen
suprem, sper că nu mă mai aşteaptă altul! L-am trecut foarte mediocru
pentru că nu i-am înţeles sensul decât după ce am scăpat şi mi-am regăsit
libertatea. Sunt grozave metodele divine de a ne creşte! M-aş ruga
fierbinte să nu mai mă puie la altă învăţătură, de nici un fel. Să mă lase o
mediocră. Acum constat chiar că mă răsfaţă. Viaţă monotonă, cu bucurii
mărunte, fără să mai mă zbat în nădejdi mari. Clipa. Carpe diem. Se
învăluie sensul vieţii, dispare, dar lucrurile din jur apar mai limpezi. J’ai
tout abandonné à Dieu. Qu’il dispose – moi je ne me propose même
pas.12* Vreme ideală, rece, dar soare radios. Mulţi Sf. Neculai în urmă
apar pe câte o latură, dispar apoi în fluviul vieţii. Dacă aş auzi în jurul
meu strigăte de bucurie ar fi mult mai bine. Nici nu pot caracteriza
starea mea actuală – nu e nici nepăsare, nici insensibilitate, e poate
oboseală. Te las. După-masă la Aurora. Din inimă A. a ta.

31 decembrie

Dragoste, au trecut multe evenimente care au avut repercusiune în

sufletul meu, nu am scris aci fiindcă mă apucă un fel de lene când e
vorba să exprim ceea ce simt. Tu mă ştii, iar cine ar citi mai târziu aceste
dovezi de cum se trăia la noi vremea noastră poate tot nu va înţelege. Îţi
scriu culcată, aştept pe Mariana Murnu şi pe Doctoraşul care s-au
anunţat. Nu mă simt bine deloc. Şi e o tristeţă vagă în mine, poate o
aprehensiune. Veşti bune, sper într-o destindere, deşi declaraţiile sunt
aspre. Pui mic şi drag, mă doare inima şi mă simt prost – nu ştiu ce am.
Poate ne vom întâlni curând? À la grâce de Dieu! Te iubesc. A. a ta.
 II y aurait bien des choses à écrire, mais il vaut mieux se taire. J’ai
souffert de certaines lettres, je ne comprends pas, mais je ne juge pas.
Que Dieu nous pardonne tous car nous ne savons pas ce que nous
faisons. Chéri!13*

1*. Moment de reculegere (engl.).

2*. În taină (fr.).
3*. Cu voce de taină: cerul meu, muzica (fr.).
4*. Căzută la pământ, distrusă (engl.).
5*. De la fr. avilir, aici cu sensul de a înjosi, a degrada.
6*. Destins (germ.).
7*. Resimt pierderea marelui maestru ca o nouă umilinţă a ţării noastre
(fr.).
8*. Pedepsit, educat sever (germ.).
9*. Ambiguu (germ.).
10*. Întors de la Moscova (fr.).
11*. Aşa cum este (fr.).
12*. Am lăsat totul în voia Domnului. Să hotărască El, eu nu-mi mai
propun nimic (fr.).
13*. Ar fi multe de scris, dar e mai bine să taci. Am suferit din cauza
anumitor scrisori, nu înţeleg, dar nu judec. Dumnezeu să ne ierte că
nu ştim ce facem. Dragule! (în fr., în orig.)
 1956

9 februarie

Dragule, azi mi-am făgăduit să scriu zilnic aci impresii, fapte,

evenimente, gânduri. Mă risipesc în lucru mecanic, de traducere. Nu e
uşor, e uneori interesant, ar putea fi chiar de importanţă pentru cultura
noastră. Alex. e foarte minuţios şi asta e bine. Am prins amândoi gust la
această meserie umilă. Zilele trec vertiginos, cu lucrul, cu vizitele serale
ale Mariettei sau câte ale unor fete de-ale mele. Citesc prea puţin, aş dori
mai mult. Întâmplarea lui M[ircea] Ş[eptilici] m-a bulversat. Steluţa e de
o duioşie de copil. Sper, am chiar intuiţia, că lucrul se va rezolva repede,
altfel ar fi tragic, săracii copii! Sunt mereu cu gândul la ei. Cum caut
rosturile superioare ale întâmplărilor, aci nu înţeleg ce mai e de
purificat, de plătit!
Dar ce ştim noi! Azi, spre seară la Natz. M[ănucă] C[iomac] a citit din
cartea lui despre Enescu. Era profund mişcat. Scrie frumos şi
documentat. Ne-a ridicat pe un nivel înalt şi nobil uman. Intervenţia C.F.
la care s-a asociat şi Ş. Cioculescu m-a zgâriat pe suflet. Nevoia criticii à
tout prix1* – a găsirii de pete în soare – mă indispune. Şi am constatat că
această nevoie se află la faimoşii raţionalişti puri. Tremura în vocea lor o
pasiune negativistă care m-a zbârlit pe dinăuntru. T[utu] G[eorgescu] a
trecut pe frontul acesta, punând în discuţie şi citatul lui Iorga. Erau doi
titani de ai noştri în faţa spiritului nostru, ne bucuram că ne ridicau pe
culmile noastre proprii.
 Glasurile criticilor m-au întristat pentru că am recunoscut în ele un
defect al intelectualilor noştri, o racilă sufletească de care nici azi nu ne-
am mântuit. Câteodată le dau dreptate şi celor care tot cer „eroi pozitivi”
şi atitudine pozitivă.
Săptămâna trecută am văzut pe Părintele Gala. Un sfânt mult încercat.
Cum sta lungit în fotoliu, redus la dimensiunile unui om mic, el, care era
atât de falnic! Numai capul dureros expresiv, în barba de o albeaţă
aproape nefirească, cu ochii trişti, trişti şi un zâmbet din altă lume,
condamnat să tacă, el, marele orator! Am fost tristă şi totuşi o bucurie
mare de a-l vedea că înţelege şi e foarte conştient. Mi-a ţinut mâna tot
timpul şi a frământat-o între degetele lui slabe, ca şi cum îşi punea la
încercare simţirea. Iar privirea duioasă a Lenuţei, dragostea cu care îl
îmbrăţişa mi-au încălzit inima. Mare lucru să ai un copil iubitor! Şi
ginerele, un om minunat, şi coana Zoe, o sfântă! Ce viaţă spirituală
bogată în casa aia, nu e de mirare.
Cela vous change2* de atmosfera curentă.
Şi dejunurile la Aurora foarte simpatice. Mâine ziua mea, 10
februarie. Aş vrea să fie o reuniune simpatică. Aurora, drăguţă, mi-a
cumpărat o tortă, poate şi vin. Nu ştiu dacă mai vine cineva afară de ea,
Marioara, Marietta şi desigur Cella Fotino care nu uită. Mă bucur, deşi
anii sunt prea mulţi pentru a mai fi sărbătoriţi. O babă, Stelule dragă! Tu
ai rămas tânăr, când ne vom întâlni îmi vei spune, pe drept cuvânt:
Babuşkina3*.
Îmi amintesc un 9 februarie 1914, la Tilică şi Elena, era ziua lui Ery,
noi eram logodiţi. Am surprins atunci o privire adânc emoţionantă a lui
Tilică spre Ery, care avea vreo 6 ani, mi l-a făcut şi mai drag. Eram mulţi
acolo, era frumos, parcă ne-am mutat, de atunci, pe o planetă mai aspră.
Era frumos pentru că eram tineri. Închid ochii şi revăd tot.
De ce nu pot să intru complet în realitate? E un fel de superficialitate
esenţială în mine, plutesc peste realitate. Defect de structură,
iremediabil. Nici când mă rog nu sunt absolut atentă la ce mă rog. De
unde această incapacitate de concentrare totală? Flutur între senzaţii şi
gând şi presimţiri. E o desprindere funciară din matcă. Dar la ce bun să
mă analizez? Cred că am greşit la tinereţe, că n-am juisat de viaţă, n-am
consimţit la animalul din mine şi, pesemne, asta a operat desprinderea
care n-a fost totuşi în favoarea spiritualului exclusiv, ci a devenit un fel
de hibriditate vitală. Complet absorbită sunt numai în faţa frumuseţii şi
când pot să scriu ceva ce mă interesează. Atunci totul e mulţumit în
mine şi parcă prind rădăcini. Nevoia de a comunica pe nivel înalt cu
oamenii! Dragoste, cu tine mă înţeleg tot timpul. Vă iubesc pe toţi şi aş
vrea să vă simt lângă mine. Doamne! Fie-ţi milă de noi toţi, toţi,
laolaltă! Scapă-ne din ură şi fărâmiţare şi rivalităţi şi deosebiri
duşmănoase! Dragule, tu ştii ce mă rog zilnic. Te ador. Te iubesc. A. a ta.

14 februarie

Dragoste, a trecut un nou 10 februarie! Toţi ai noştri drăguţi, atenţi. Frig

de crăpau pietrele în casă, dar voie bună. Duminică ziua lui Nicu, dejun
colosal. Constat că am ajuns foarte sensibilă la mâncare bună. A fost
totul exquis4*! Atmosferă plăcută, toţi binedispuşi (cu un fundal de
melancolie din pricina celor lipsă, dar eu vă simţeam prezenţi). Ieri, luni,
la Lala Tatos, cu Mimy [Spandonidi], Corina [Gheorghiu] şi Mariana
[Murnu] – nu ştiu ce am avut că m-am dedat la amintiri din Spania,
1913! Vedeam totul cu ochii, fetele păreau transportate pe acolo. Azi am
lucrat toată ziua, n-am ieşit nici la dejun. Pe balcon presimţeam
primăvara. Seara au sosit Marietta şi Mircea [Şeptilici] cu Steluţa. Mare,
adâncă bucurie a revederii după sperietură. Ştiam de ieri că s-a întors,
am început săptămâna cu vestea fericită. Un ceas simpatic, dar un fond
de tristeţe în noi toţi. Oboseala spaimei? Tristeţea că nimic nu e sigur în
lumea asta? Suferinţa recentă a răscolit amintiri dureroase la trei din
noi? Kurz şi gut5*, Maeterlinck are poate dreptate: les grands bonheurs
sont tristes6*! Ea era extenuată, el umbrit, Marietta melancolică, eu?
Cum sunt de mult! Dragule, azi sunt 8 ani de când am fost scoasă de la
Conservator. Ce încordare pe atunci! Eram cu 8 ani mai tânără! Simt că
nu mai am puterea de rezistenţă fizică…
Urâtă-i bătrâneţea văzută de aci, pesemne că de dincolo prezintă alt
aspect. Dragule, te las, mă apuc să corectez la Dombey1, deşi e peste 10
seara. Te aştept într-o zi, te iubesc cumplit, aşa îmi veni să scriu, deşi nu
are sens. Vă iubesc pe toţi, îmi e dor de voi! Nu ne uitaţi. Te iubesc. A. a
ta.

16 februarie

Dragule, mâine ziua lui Jean Paul. Aş vrea să-i fac o plăcere. Astă-seară
vin de la concert. Foarte frumoasă balada lui Jora pe textul Marianei
[Dumitrescu]. Totul suna din plin, din adânc, ca şi versurile. Muzică
modernă, dar cu sens. E ceva de valoare, măcar că nu ştiu să mă exprim
muzical, simt că e ceva „născut”. În schimb, miorlăiala lui [Anatol]
Vieru nu mi-a plăcut de frică. Muzicanţii spun că e ceva bun. Se poate!
Dar pe mine m-a dus cu gândurile aiurea. Concerto-ul lui Paul
Constantinescu tot cam „compus”, dar se simte vâna de simţire, chiar
unde n-o fi întotdeauna inspiraţie. E un muzicant de rasă! Iar sfârşitul,
Suita lui Enescu, a fost cu totul minunat. [Constantin] Silvestri a dirijat
magistral. Ce poezie, ce diafan în Amurg şi Noaptea pe lună şi Pârâul!
Ce bogată melodie şerpuieşte dedesubtul orchestraţiei! Ascultam toţi ca
la Biserică. Tristeţea că El nu mai este era blândă, dulce fiindcă sufletul
lui suna printre noi, ne umplea cu lumea lui. Seară frumoasă. Întâlniri de
oameni cunoscuţi demult, cucoane gătite, frumoase, dar sala destul de
goală. M-am întors cu Corina. Popas la Collas. M-am gândit la tine. Te
iubesc. A. a ta.

9 martie

Dragoste, nu pricep de ce nu voi fi scriind aci zilnic! În fond trebuie să

fie lenea de a exprima ceea ce simt foarte limpede şi pentru că stau cu
tine de vorbă, la fiece întorsătură de gând şi de faptă. Evenimentele sunt
prea multe şi se bat cap în cap, de nu le dau de rost! Pe de o parte, vizite,
curtoazie, pe de alta, invective. Glubpaşale date afară ca slugi
netrebnice! Nu mai înţeleg nimic. La noi? Mă întreb, precum cetăţeanul
turmentat: „Dar eu pe cine votez?”. Şi mă voi duce, ca toţi, duminică, şi
voi băga un bilet în urnă, fără să ştiu, la adică, cu cine votez. Am ajuns
să nu mai mă indignez, credeam că e bine, dar nu ştiu cine mi-a spus că e
un simptom trist, că am ajuns la indiferenţa la care se căuta să fim aduşi.
Poate. Pe de altă parte însă, creşte tot mai puternică credinţa că
Dumnezeu ştie ce face. Nu e fatalism, e credinţă activă, de vreme ce
nădejdea e certă, nu mai fixez date, nu mai îndrăznesc să judec prin
mine. Je me résigne à Dieu7*. Aseară la Tanţi [Georgescu] şi Nasty,
Ricu, Cornelia, Zoe, Flo, Cora şi Barbu, Christine şi Dinu şi nepoata,
Mănucă, Jeanna, Frossy, Alice au sărbătorit ziua mea. A fost o seară
caldă, afectuoasă, plină de atenţie a inimii! Am plâns, după cum mă ştiu
de întotdeauna! Am fost adânc mişcată. Şi sunt de altfel adânc mirată de
câte însuşiri înalte mi se atribuie. Când le-am spus că sunt departe de a fi
şi atât de „intelectuală” şi de „spirituală” pe cât mă cred şi că sunt mai
degrabă o „analfabetă” în toate privinţele, au făcut mare haz, dar eu, tu
ştii, nu mă cotez deloc prea sus, în nici o privinţă. Însă acum eşti şi ceea
ce pari altora – trebuie să primesc această supraevaluare ca un dar de la
Dumnezeu şi îi mulţumesc. Prietenilor le sunt adânc şi afectuos
recunoscătoare şi îi iubesc şi-mi zic: nu e dar mai plăcut ca cel pe care
nu-l meriţi. Aş vrea să le pot dovedi şi eu cât preţuiesc gestul lor şi cât le
datorez. Am recitit scrisori scrise din Costeşti şi, e drept, acolo n-am
găsit decât dor şi de câtă dragoste îmi era plină inima pentru toţi. Azi,
când trăiesc iar normal, le coeur est aussi affaissé8*. Dar recitind
paginile lungi ce scriam surorilor – şi ce rare le erau şi ce cărţi-poştalice
răspunsurile lor, şi când am constatat cum nici nu ţineau scrisorile mele,
pe când eu păstram orice rând al lor, am simţit o mare tristeţe. Sunt
egoistă şi pace! Tu aveai dreptate. Îţi mulţumesc pentru sărutul ce-mi
trimiteai azi-noapte, în vis. Ţi-am simţit prezenţa. Dragule, altădată m-ar
fi mâhnit foarte tare această constatare, acum o primesc, foarte
conştientă de cât n-ar face vreo jertfă pentru mine. Şi totuşi! Cine ştie
cât le-o fi durut arestarea mea. Nu mai stau să cântăresc, să socotesc.
Fiecare cu firea lui. Dar ar trebui să mai pun şi eu puţină ordine în
sentimentele mele şi ar trebui să mai mă gândesc că chacun pour soi9*
etc. S-a întunecat. (Le Processional de la force e un tonic, mi-a plăcut
mult şi mi-a dat curaj.) Duminicile la Aurora şi Nicu sunt o mare
bucurie, mă simt foarte aproape de ei. Tu ai avut dreptate în toate. Sunt
mult mai calzi, mai omenoşi, mai ordonaţi sufleteşte ca ai mei. Ne
jugeons point. Mais c’est bon à savoir.10* Dragoste, te las. Vreau să scriu
la Costeşti.

11 martie

Dragule, azi a fost o zi foarte plină.

Dimineaţa: datoria de cetăţean! Am votat, fără să cunosc nici măcar
numele candidaţilor, căci mi-a fost lene să-mi scot ochelarii. N-am bifat,
fiindcă e tot aia! M-a întristat supuşenia noastră în sensul că făceam toţi
ca şi când am crede că sunt alegeri! E o ipocrizie generală, nici ei nu
cred, nici noi nu credem şi ne jucăm de-a alegeri. Recunosc că erau
ordine, bună organizare, politeţe, metode foarte bune, foarte civilizate,
dar la temelie o farsă. Poate nu merităm altfel. Poate că ne trebuie o
epocă de disciplină, de teamă, ca la copiii mici, cărora nu le dai libertate,
ci le spui poveşti şi le ceri ascultare! Am plecat tristă, deşi era o zi de
primăvară radioasă, soare cu dinţi, o atmosferă de înviorare. M-am
consolat la Biserică, mi-am regăsit măsura de om liber. Am trecut la
Biserica Precupeţii Vechi, la parastasul lui Petre. Am asistat la a 2-a
parte din slujbă, ca o nouă consolare. Erau multe parastase, o singură
cucoană plângea cu hohote. Les morts vont vite.11* Vatzica foarte tristă, o
simţi dusă pe gânduri. Copii buni, dar cei tineri au viaţa lor. Biserica are
o arhitectură curioasă: foarte lungă şi foarte strâmtă. Icoane multe,
frumoase, catapeteasma numai în argint, cartier fost bogat. Predică
foarte decentă, inteligentă, caldă. Din ce în ce predicile sunt mai bune şi,
desigur, mai eficace. La Boteanu m-a uimit duminica trecută.
Dejun la Aurora, Nicu binedispus, copiii tot aşa, Radu cam obosit, dar
atmosferă delicioasă. La 6 1/2 la Casa universitară cu Marietta. Film:
Papa, maman, la bonne et moi, încântător. Fin, spumos şi toată gluma pe
fond serios. Ne-a făcut bine. O lume solidă, orice s-ar zice. Familia e
încă foarte solidă, cu toate strâmtimile şi dezagrementele unei vieţi de
interdependenţă. Mi-a făcut bine să constat că acolo vechile valori stau
în picioare. Gaby Morlay m-a întors cu 40 ani în urmă când juca în Les
Flambeaux – Ledoux mai acum vreo 17 ani. Cum trece vremea,
dragoste! Mâine începe o săptămână nouă, iar Dombey, iar aia şi tot aia.
Nădejdile tot mai palide. Cum va vrea Dumnezeu! Acum simt că trebuie
abandon total, ca să accepţi înfrângere după înfrângere! Te iubesc. A. a
ta.

Marietta tot mai obosită şi chinuită, săraca!

20 martie

Dragule, e ger ca în toiul iernii, zăpadă, gheţuş, ianuarie în plin! Şi

totuşi, cred în primăvară. Am fost azi la Victor E. cu Marietta, Elena
Djuvara şi Mişu Paleologu. Ne-am simţit foarte bine – şi pe ce pui ochii
e tot frumos. Victor îmbătrânit, toţi eram bătrâni, făceam mai mult de
400 ani! Dar conversaţie prietenească, amintiri frumoase, fotografii la
stereoscop – o clipă, văzând Erechteionul, m-am crezut la Athena – s-au
evaporat distanţa, timpul. Ce curioasă senzaţie! Dar, păcat, numai o
clipă. Mişu nu poate umbla singur, m-a luat de braţ şi l-am dus acasă
pâş-pâş. La un moment dat am avut senzaţia netă a prezenţei tale,
surâdeai şi-mi făceai semne cu ochii, amintindu-ţi, desigur, de scenele
din trecut. Şi eu zâmbeam sub fular, amintindu-mi ce zile fripte am trăit
din pricina lui Mişu şi mă gândeam ce film amuzant pentru ochii tăi
lămuriţi, chiar pentru mine, care îţi mulţumesc că ai fost atât de sever cu
mine. M-ai scutit de decepţii, de jenă de mine însămi, poate chiar de
dezgust de mine. Ce bine e să poţi privi în urmă cu conştiinţa curată.
Sunt sigură că şi Mişu, pe când se rezema pe braţul meu, trebuie să-şi
fi spus: „Ce femeie de temei şi «sfântă», ce bine că a rezistat ispitelor,
modei morale, până şi sentimentului de revanşă, când era atât de înşelată
şi neglijată adeseori”. Căci, Stelule drag, mult m-ai chinuit – şi în tot
felul, dar eu îţi mulţumesc că m-ai călit în foc şi m-ai crescut eroică şi te
iubesc, dragul, dragul, singurul meu drag adevărat! Scrisoarea de la
Julietta către Marietta m-a bucurat foarte mult şi pe mine – o pală de
civilizaţie şi cultură şi nădejde într-un ajutor lunar pentru Marietta şi
Ionel. Acum, cu toate greutăţile, cu toată iarna grea, cu toată sărăcia, eu
totuşi simt că vine primăvara în lume. Veştile despre critica lui Stalin
înseamnă, poate, destindere, schimbare în soarta celor închişi, viaţă mai
senină. Pui mic, dulce, ştrengar (aşa te văd acum, când te uiţi la mine), te
iubesc. A. a ta.
2-3 aprilie

Dragule, vin de la Dalles – concert de quartete româneşti. Quartetul lui

Ciortea splendid, al lui Mişucă Jora, din tinereţe, foarte spiritual şi
energic. Al lui Ion Dumitrescu, după mine, cel mai frumos. Melodios,
echilibrat, direct, sincer. Toate trei m-au umplut de bucurie. Trei
provincii: Ardealul, Moldova, Oltenia, splendid exprimate. Eu mă
aşteptam la mai multă cerebralitate şi silinţă şi am întâlnit simţire vie,
bogată şi foarte savant construită unde trebuie.
Foarte bine executat, lume multă necunoscută. Mi-am amintit
concerte de mai demult. Bucurie mare vestea că pleacă 6 la Paris şi
Bruxelles pentru a asista la prezentarea lui Oedip. Dintre ei şi Mişucă,
Ion, Silvestri, Alfred Alessandrescu, Romică Drăghici şi Mendelsohn.
Azi l-am văzut – şedea în faţa mea – dimensiuni inimaginabile. Mariana
Dumitrescu cred că suferă că nu poate pleca şi ea. Il y a de quoi.12* Dar
va veni şi vremea aceea, poate chiar că voi face şi eu un spring13* de o
lună pe acolo, numai de n-aş îmbătrâni prea tare. Plecarea lui Marius
[Nasta] mă bucură, cum n-aş fi crezut. Am impresia că mă apropiu chiar
eu de prietenele mele. Vizita lui cu Lulu, sâmbătă, a fost o foarte mare
bucurie, am trăit un ceas bun, clar, cald.
Azi am cerut bucurie Sf. Fecioare, am cerut-o din o reală nevoie şi mi-
a răspuns imediat: vizita lui Dinu Noica, cu Puff [Al. Paleologu] – şi cele
ce mi-au spus. La masă alte manifestări de încredere, simpatie şi respect
din partea doamnei dr. Creangă şi surorii ei. Reuşita Zafirei în chestia cu
ochelarii auditivi şi, în fine, seara de muzică, şi de atâtea manifestări
prieteneşti. Pierdusem Jah-ul, l-a găsit mme Timoscenko. Îmi pare rău că
Marietta era atât de melancolică. Are şi pentru ce, biata de ea! Poate vrea
Dumnezeu şi cu ei, să-l pună pe Ionel pe picioare şi să le dea pensia.
Uitasem bucuria cu casa pentru Meg şi Costel [Vişinescu]. O zi bună,
doar când cer bani, nu mi se acordă! Se vede că aşa se cuvine. Dragule,
după multe zile de tensiune, ameţeală, dureri şi cafard14*, azi a fost un
şir de mici întâmplări satisfăcătoare.
Uitam să-ţi spun ce mi-a spus Coţgărescu: „Nu vă mai avem decât pe
dumneavoastră!”. Poate că sufăr pentru ca să creadă alţii în mine. Îmi
vine să surâd când mă examinez, dar nu contează ce simt eu, ci ce simt
alţii şi ei nu mă judecă după vorbe, ci după fapte. Dragule, ajută-mă să
fiu bună şi să pot mângâia pe mulţi. Te iubesc. A. a ta.

21 aprilie

Dragule, ieri am fost la înmormântarea Eugeniei D. N-am văzut-o de

mulţi ani. Am remuşcări că nu m-am învrednicit să mă urc până la ea. La
telefon avea o voce tânără şi era foarte drăguţă. Groaznic îmi pare de rău
că n-am avut şi eu vreo atenţie pentru ea! Nimic nu îndreptăţeşte
asemeni neglijenţe. Intenţii bune, câte pofteşti, dar mă mişc greu. Lume
puţină, nici verişoarele toate. Am ajuns cu toţii nişte insensibili? Ori ne
ferim de orice prisos de durere? Ori am ajuns să ne restrângem
sentimentele pentru un număr mic de aleşi? Nu joacă rol, oare, şi
hazardul frecventărilor? Când mă gândesc ce legate eram Tutz şi cu mine
şi ce rar ne vedem acum din pricina distanţei.
Plecarea lui Marius la Paris e pentru noi toţi un eveniment. Îl aşteptăm
mâine.
Se întâmplă acum la Londra lucruri importante, după părerea mea.
Degeaba face lumea pe sceptica, parcă s-ar jena să mai creadă în mai
bine. Greşeşte. Nu-şi dau seama, oare, că prin mult negativism pe lume
se creează o atmosferă ne-prielnică păcii? E mult orgoliu jignit în asta.
Nu vor să treacă drept proşti, drept „guguştiuci” în cazul că e iar o
lovitură în apă. Şi nu mai vor să-i creadă pe ruşi. E ca în povestea lui
Niculăiţă-minciună. Nu mai vrea nimeni să-i creadă sinceri. Prudenţa,
fireşte, e bună, dar neîncrederea paralizează fapta bună.
De ce să nu cred că şi ruşii s-au convins că sistemul lor e greşit? Adică
susţin ei comunismul, dar se leapădă de vechile metode?
De ce să nu cred că e sincer Hruşciov când vorbeşte ca la dineul de
alaltăieri? M-am surprins gândind că dacă se împacă nu va mai fi
pedeapsă pentru atâţia abuzivi. Ei, şi?! Nu mi-e destulă pildă pedeapsa
lui Stalin, măreaţă, colosală? Dacă pierea el sub loviturile oamenilor, era
o victimă. Acum, când Dumnezeu intervine, se prăbuşeşte cu el un întreg
sistem. Nu ştiu ce am: pic de somn. Am citit aseară cum bea un beţiv.
Am scăpat de Dombey şi aş vrea să mai mă ocup şi eu de ale mele şi să
mai citesc. Traducerea, în condiţiile făcute cu noi, e o salahorie. Ar
trebui să fie, dimpotrivă, o distracţie, un joc. Pic de somn, dragule. Mă
culc puţin înainte de dejun. Diseară conferinţa lui Vianu: Dostoievski. Te
iubesc. A. a ta

1 mai

Dragule, azi un 1 Mai ploios, spre bucuria tuturor osteniţilor. Mi-am

amintit un şir de 1 Mai – nu de odihnă – petrecute la Flora cu ai noştri, şi
pe cel de acum trei ani de la Costeşti. Şi de le muguet15* dat de
florăreasa de pe Bd. St. Michel acum vreo 43 de ani! Am început ziua
prost, cu ameţeli, am dormit toată dimineaţa după ce am făcut camera şi
m-am îmbrăcat, la dejun am făcut un efort să ies, care a fost bun. Finalul
zilei foarte plăcut cu Laura şi Liliana, Puff, apoi Marietta şi Maricica.
Cu oameni de calitate am impresia că se dinamizează atmosfera, deşi nu
ai de vorbit noutăţi, totul, orice vorbă capătă luciu şi prospeţime.
Lucrurile cele mai obişnuite devin vii, înnoite pentru că-s trecute prin
viaţă autentică.
 Conferinţa lui Vianu mi-a plăcut mult, a fost liberă, serioasă şi caldă.
Îmi pare rău că am plecat imediat şi că m-au căutat. Dar tot ce se
întâmplă trebuie să se întâmple, sunt sigură că aşa este, şi totuşi fără
fatalism.
Am isprăvit pe Dombey, mă simt descătuşată, dar îmi lipseşte, totuşi,
contactul cu limba engleză şi cu acele personagii foarte şarjate şi totuşi
atât de umane şi nobile şi bune. Aştept acum zile liniştite pentru a pune
la punct gânduri de-ale mele. Simt că doresc să scriu, să vedem dacă am
şi ce. Voi relua pe Oedip. Evenimentele internaţionale par a se mişca
încet şi a se stratifica, pentru noi, schimbări de-abia sensibile şi totuşi,
destindere. Discursul lui Hruşciov e plin de înţeles. În ceea ce ne
priveşte însă nu văd ce ar anunţa vreo schimbare, afară de revizuirea
condamnărilor, ceea ce e foarte îmbucurător. Dacă s-ar deschide
puşcăriile, cu restul ne acomodăm, mai ales dacă s-ar deschide şi
graniţele. Sunt încă măsuri dureroase, cum a fost zi de muncă de Florii.
Dar, fără îndoială, o merităm. Câţi din cei ce protestează sărbătoreau cu
oarecare evlavie această sărbătoare? Acum îi duc dorul, poate că e o
şcoală, severă, dar dreaptă, pentru neamul nostru.
Dragule, te las. E miez de noapte. Vă simt aproape. Vă iubesc. Te
iubesc. A. a ta.

3 mai

Dragoste, sunt complet dată peste cap, ca să zic aşa, şi totuşi sunt foarte
liniştită fiindcă ştiu că Dumnezeu le chibzuieşte pe toate. Vestea dată de
coana Ana că a aflat că sunt filată mi-a adus tot sângele la cap, dar m-am
sfătuit cu tinerii mei vecini şi m-am liniştit. Aştept şi pe Mariana
D[umitrescu] să-i spun şi să vadă ea cam ce să credem. Mi se pare
caraghios ca azi o biată femeie bătrână, retrasă din lume, care munceşte
ca să aibă ce mânca, să fie bănuită de cine ştie ce! Oare să fi avut Flo
dreptate când spunea că cucoana înaltă, frumoasă, la care am fost odată
ar fi turnătoare? Dar ce ar putea spune de mine? Că doar fiinţă mai…

6 mai

Dragule, sunt singură (noaptea de Paşti). Tinerii mei vecini aşteaptă pe

mama lor cu „bucate sfinţite” de la Biserica rusă. La mine văd că nu vine
nimeni. Am invitat pe tinerii vecini la un pahar de vin şi ouă roşii, dar nu
vor să vie fără coana Ana.
Maricica pe unde o fi? Copiii sunt la petrecere. Sunt singură. În nopţi
ca asta realizez mai bine cât sunt de singură. O spun fără tristeţe, fiindcă
singurătatea nu mă sperie, ştiu că e legea cea mai adevărată, cea mai
ineluctabilă a vieţii. Nu sunt singură decât cu trupul; spiritul e unul
singur şi în el ne confundăm toţi. În spirit nu sunt singură! Milioane de
stele spirituale îşi împletesc razele în ceasul acesta. Cine ştie câţi sunteţi
acum prezenţi aci! În noaptea asta între voi şi cei adormiţi trebuie să fie
o solidaritate poate mai intensă ca oricând. Te aştept. Poate te apleci
acum asupra mea şi-mi zâmbeşti mie, maimuţei care nici nu mai sunt
măcar savantă. O maimuţă singură! Cine ştie de ce am meritat asta? E
pedeapsă? E liberare? Nu mai cercetez. M-am lăsat în grija Domnului.
Sunt fericită că m-am putut împărtăşi şi cu aţâţi prieteni. Doar ai mei nu
fac efortul să înţeleagă ce pierd, rămânând înţeleniţi în prejudecăţi
raţionaliste şi neîncercând să biruie obiceiul indiferenţei. Nu mai pot
decât să mă rog pentru ei. Doamne, Cristoase, Mântuitorule, miluieşte-te
şi de ei şi de noi toţi. Îmi dau seama cât sunt de greoi, de materiali, de
înţeleniţi, de lipsiţi de vibraţie, de neactivi! Cum ne putem mântui prin
noi, vai de noi! Dacă nu ne abandonăm valului de viaţă vie ce e Cristos,
care ne ridică cu El spre obârşia vie. Doamne, îngăduie să Te iubim, să
ne lipim de Tine prin dragoste, ca să ne poţi salva! Învaţă-ne să iubim,
Doamne!
Dragule, stai lângă mine, voi, toţi dragii, care vedeţi Lumina,
deschideţi ochii noştri orbi din naştere! Vă iubesc. Te iubesc, A. a ta.

12 mai

Citit, dragule, La revue de Paris. Marchez unele titluri de cărţi.

M.M. Davy: Essai sur la symbolique romane: XII-e siècle.
Roger Gadel: Un compagnon de Socrate. Dialogues sur l’expérience
libératrice (Flammarion).
S.F. Mason: Histoire des Sciences.
P.H. Simon: Témoins de l’homme. La condition humaine dans la
littérature contemporaine.
Edmée de La Rochefoucauld: Anna de Noailles. Ed. Universitas.
Léon Bérard, Pasteur Vallery-Radot: Science et Humanisme.
Jérôme Carcopino: De Pythagore aux Apôtres. Étude sur la conversion
du Monde Roman (Flammarion).
Sorana Gurian: Récit d’un combat, în Actualités littéraires. Janvier –
Mars 1956.

Dragoste, Ionel [Sachelarie] a trecut la voi. Am în suflet o mare

tristeţe şi o părere de rău că n-am ştiut cât e de slăbit, crezând după
spusele Mariettei că are nervi, când el nu mai avea putere în el. Aş fi
vrut să-l răsfăţ mai mult, dar n-aveam cu ce. I-am făcut mici plăceri, el
ştia că le fac din toată inima, dar sufăr că uneori l-am judecat greşit nu
numai în boală, dar şi înainte. Părea indiferent, dar era un timid. Cred că
sunt omul care i-am dovedit multă afecţiune şi înţelegere, dar acum, că
nu mai este cu noi, mă doare că n-am putut şi mai mult. Mă doare mai
ales faptul că a trăit în lipsuri ultimii doi ani. Nu se plângea, săracul, dar
îl costa. Şi sufăr că a fost ars şi că trebuie să fi suferit sufletul lui
cumplit. Poate că a fost ultima şi definitiva purificare. Rog pe
Mântuitorul să-l ia la El, în lumina Lui, fiindcă se apropiase atât de
adevăr. Am convingerea că a meditat enorm şi că a plecat cu o imensă
bogăţie lăuntrică, şi doar cu asta se trece în veşnicie. Ionel dragă, tu ştii
cât de drag îmi eşti şi cât îţi duc grija în călătoria ta de acum. Stello,
Colea şi Mircea sper că te călăuzesc. Îi rog, şi rog pe Sf. Paraschiva dar
mai ales pe Sf. Fecioară să te ia în braţe. Dragă Ionel, voi avea grijă să
mă rog zilnic pentru tine şi să se facă parastasele cuvenite. Dacă poţi,
vino şi cere-mi ce-ţi trebuie. Dacă nu poţi, să mi-o comunice Stello.
Dragule, Stelule, aibi grijă de bietul Ionel şi voi, Viorica şi Anna.
Marietta mi se pare exagerată în calmul ei. Fuge de durere, se
amăgeşte. Nu vrea să primească tristeţea, se sileşte să fie prea normală.
Poate este şi o destindere după atâta oboseală. E şi revoltă contra lui
Dumnezeu care se manifestă ca frivolitate. Elle crâne, mais comme un
enfant.16* Copiii s-au purtat splendid. Îi iubesc şi mă bucur pentru ei şi
aş vrea să fiu mai des cu ei.
Şi „copiii mei” s-au purtat splendid cu mine. A fost imposibil să-i mai
refuz. Am primit, dar m-am angajat să scriu în schimb. Am impresia că
voi, de-acolo, mă protejaţi. Ionel dragă, tu vrei să arăţi că-mi
mulţumeşti?! Am impresia că e o coincidenţă, ca şi pachetul Mariettei.
Dragii mei, vă las, aş vrea să fiu sigură că sunteţi împreună. Veniţi în vis.
Vă iubesc din toată inima.
Dar, Stelule, sunt a ta. Te aştept.

21 mai
Dragoste, mă simt colosal de obosită. Stau lungită. Am vorbit prea mult,
am văzut prea multă lume, prea sunt obosită de o milă mare, mare. Tu
mă înţelegi. Azi, la slujbă parcă m-am liniştit în privinţa lui Ionel, am
impresia că el a trecut în sfera luminoasă, poate că şi doarme. Tot mă
tem să nu sufere din pricina arsului, dar nu pot crede că Tatăl tuturor nu
are milă. Cred, dimpotrivă, că a iertat tot ce a fost omenesc şi că Ionel,
înseninat cum era la sfârşit, doritor de „dincolo” îşi are un loc frumos.
Tu şi Colea şi Anna şi poate alţii, ajutaţi-l să se orienteze. Sunt
extenuată. Aş vrea să mă liniştesc şi să pot lucra. Dragule, vă iubesc,
sunt cu gândul la voi. Fiţi şi voi lângă noi. Te iubesc. A. a ta.

30 mai

Dragoste, trec zilele, triste şi fără bucurii. Primăvara e frumoasă şi lungă

datorită ploilor. Lume se perindă zilnic la mine, Marietta e agitată,
désemparée17*.
Dragule, e noapte. A fost aci Anny Cămărăşescu cu care am avut o
bună conversaţie despre spiritualitate. Târziu au venit Marietta şi Atis.
Marietta, îndârjită, se simte tot timpul blessată18* de copii, cu sau fără
dreptate. E într-o pasă de egoism şi de nevoie de independenţă
explicabilă, dar nu cred că e bine. Dejun la Cora cu copiii. Greg pleacă la
Paris, Marius la Constantinopol şi Weimar. Pleacă mulţi. Am
sentimentul că e o mare destindere. Majoritatea celor cu care vorbesc fac
pe scepticii, nu cred.
Dar eu cred în hotărârea oamenilor de a ieşi din constrângere şi
anxietate, de a se îndrepta spre o adevărată pace. Sunt tristă în fundul
sufletului, îmi lipseşte Ionel. Tot îl caut în scaunul lui, cu privirea spre
depărtări, mulţumit când veneam să-i mai ţin de urât. Ce rău îmi pare că
n-am fost zilnic ultimul timp. Dar el nu mai avea interes pentru viaţă,
era desprins. În ziua de Paşte m-a frapat asta. Păcat de mintea lui atât de
clară, pătrunzătoare şi frumos mobilată. Şi ce gust avea! Nu mai pot fi
liniştită până nu voi avea certitudinea că e cu tine, că sunteţi plini de
bucurie, nu mai sunt cu totul atentă aci, la viaţă. Te las ca să citesc din
Ruysbroeck. Caut, caut, caut registrul vostru. Uneori cred că nu mai am
rost pe aci. Dragoste, vă iubesc. O simţiţi? Daţi-mi gânduri şi simţiri
clare şi bune şi alinătoare pentru cei ce au nevoie de sprijin. Te iubesc.
A. a ta.

31 mai

Chéri, il fait beau et je suis triste. Vous me manquez, mes chers

d’autrefois. J’ai déjeuné chez Mariette. C’est curieux comme elle
change. Je savais bien qu’il en sera ainsi. Valérie voudrait s’habiller –
elle voit bien que s’est bête d’amasser de l’argent mais elle ne peut se
décider au geste de la dépense. Maricica est dans une bonne phase
psychique, mais sa santé m’inquiète. Un beau voyage en Occident lui
ferait tant de bien. À nous tous peut-être. Je me demande ce qui pourrait
encore m’enthousiasmer. La mort de Ionel m’a terriblement attristée – je
la vois comme une preuve palpable d’une destinée qui nous échappe. Il
n’a pas pu obtenir sa pension qu’au dernier jour. Il n’avait pas le sou.
Marietta m’a dit qu’il lui arrive de l’argent – des paquets –, tout
s’achemine maintenant vers le mieux. La situation internationale aussi.
Il y a dans l’air de l’espoir. Je ne sens plus le besoin de voir et
d’entendre théâtre, musique. Je crains que c’est le renoncement de la
vieillesse. Si je ne suis plus bonne à rien ici – mais peut-être me faut-il
cette épreuve aussi. Je me soumets.
Il y a en moi un mouvement de retraite de la vie. Acceptons. On verra
la suite. Mon chéri, je t’aime. Pauvre Michel! Puff a passé chez moi
m’apportant des nouvelles très inquiétantes. Qui sait ce qui attend ces
pauvres amis – ce serait terrible! Feriţi-l voi, săracu. Noémie Rosetti est
partie brusquement. Je la connaissais peu – elle faisait très dame. Où
s’en vont-ils tous? Que deviennent-ils? C’est l’unique problème qui me
préoccupe effectivement. Je vous aime. Ne nous abandonnez pas.
Je t’aime définitivement, ton A.19*

2 iunie

Pui mic, vin de la parastasul lui Ionel de 3 săptămâni. Am fost doar cu

Marietta Carpăn. Slujbă lungă, dar frumoasă, şi câţi oameni nenorociţi
îmbulzindu-se la colivă! Lume foarte bună printre ei, săracii! Dragule,
poate că aceste lucruri or fi perimate, cum socot surorile mele, dar eu
văd că-şi au rostul lor mai mult ca oricând.
Ieri vizita E.Br., cu Lulu, Marietta, Maricica. Simt că-mi trebuie
puţină singurătate. E.B. are în ea o agitaţie bine strunită, e drept, dar se
simte. Nesiguranţa asupra soartei lui S.B. îi dă un fel de vibraţie care te
scoate din linişte. După cele spuse, parcă cred şi eu că S.B. n-a murit. Ar
fi o minune. Dar nu e imposibil, veştile internaţionale tot aşa de
shillernd20* – à quoi s’e tenir?21* Dragule, doresc puţină bucurie şi în
loc de asta mă copleşesc tot tristeţuri! „Soro, ar zice Ionel, de ce te laşi?”
Iar chemare la un parastas! La doamna Soare. Mă voi defula, că mi s-a
urât numai cu moartea. Iertaţi-mă, dar, vă rog, daţi-mi şi alte veşti. Simt
că mă afund în tristeţe, je regimbe22*. Voi ştiţi ce e viaţă vie, lumină
nesfârşită, de ce aş vrea viaţă de asta, de aci? Dar pesemne nu am istovit
încă nevoia de cele pământeşti când sunt frumoase. Dragule, sunt o
păgână, sau simt eu tocmai foarte creştineşte? Am nevoie de bucurie! Nu
mă certaţi, daţi-mi mai bine o veste foarte, foarte bună.
 Dar nu vă osteniţi cu nebuna de mine, aş fi fericită, numai dacă v-aş
şti pe voi în bucuria şi lumina veşniciei. Vă iubesc, dragii mei! Stelule,
dragoste! A. a ta.

12 iunie

Dragoste, sunt iar bolnavă, de data asta m-a cam speriat oboseala inimii.
De duminică dimineaţă stau lungită, din sfatul lui Nellu Voinescu, care s-
a speriat serios. Recunosc că de data asta am avut angoasa că se apropie
sfârşitul. Sunt tot timpul persecutată de vise sumbre şi care-mi vorbesc
de moarte. Mă scrutez bine: sunt tristă. Îmi fac socoteala a ceea ce ar
mai putea să mă aştepte în viaţă, fără a putea găsi ceva prea atrăgător,
dar gândul morţii mi se pare atât de trist şi, cu toate închipuirile despre o
lume mai frumoasă, nu izbutesc să mă bucur de ea. Un tiens vaut mieux
que deux tu l’auras.23* Sfârşitul lui Ionel m-a întristat îngrozitor. Ar fi
trebuit numai un credincios, cum pretind eu că sunt, ar fi trebuit să-i zic
o încurajare şi perspectiva de a fi cu voi o mare bucurie! Da. Fireşte!
Dacă credinţa asta ar fi o certitudine! Şi trecerea graniţei, de aia mă tem.
De n-ar fi prea grea! Am citit şi cartea lui R. Mallet: Une mort ambigue
care m-a întristat. Cum e posibil ca oameni de acea mare anvergură să
nege total un dincolo? El, Gide, rămâne în îndoială, dar Roger Martin du
Gard? Nu pot înţelege decât când mă gândesc la lupta aprigă la ei cu
credincioşii. Sunt un fanatism şi o lipsă de indulgenţă la ei pe care noi nu
le cunoaştem, mulţumim lui Dumnezeu! O fi slăbiciune din parte-ne şi
lipsă de convingere şi incultură, dar sunt mai multă omenie şi
creştinătate. Am citit şi Anouilh şi Françoise Sagan. Desigur că este
greşit să judeci mentalitatea unei ţări după aşa ceva. Totuşi, marele
succes al acestor scrieri ca şi cel al operelor scriitorilor noştri de acolo,
cu conţinuturi foarte nihiliste, după câte aflu, dovedesc că oamenii tineri
de acolo sunt dezamparaţi. Conversaţia cu ai noştri, cu Nellu chiar, mă
încredinţează că e un „la ce bun” în aer, catastrofic. Dragule? Care e
pricina şi cum se poate remedia? Eu le tot spun că sunt lipsa de infinit,
lipsa de credinţă într-o altă lume, lipsa de credinţă într-un Dumnezeu în
care toate Idealurile îşi găsesc un rost. Ei vizează prea scurt, li se întorc
arcurile înapoi. Compar cu catastrofa din timpul Umanismului sec. al
XIII-lea. Dar atunci au fost oamenii scoşi din echilibru prin descoperirea
Infinitului, oare acum reintrarea în finit îi încurcă? Cum? Azi când
infinitul este şi în atom? Oare nu suntem, dimpotrivă, victimele unui
Materialism acut care ne întâmpină nu numai în teorii, dar mai ales în
practica unei vieţi prea uşor satisfăcute? Par caraghioasă să aplic asta la
viaţa noastră, a celor de la noi, cei lipsiţi uneori de cel mai elementar
confort, cei supramunciţi. „L’homme est-il humain?”24* se întreabă
Ramon Fernandez într-o foarte lucidă previziune – sau viziune.
Avea dreptate. Tristeţea, lipsa de sensuri superioare dovedesc o
subumanizare. Lupta prelungită cu monstruozitatea războiului,
revoluţiei, urei de clasă, spaima de tortura închisorilor, lupta cu foamea
şi nesiguranţa, toate astea au obosit aci pe oameni, dar dincolo? Şi acolo,
poate, lupta cu greutăţile vieţii, spaima unui nou război au scos din
bucuria adevărată de a trăi. În Renaştere: spaima de Infinit, delojarea25*
omului din locul lui adăpostit sub cerul finit, hărăzit lui de un Tată
iubitor şi grijuliu. Poate că acum îl chinuie aceeaşi Nesiguranţă. Il vit
trop dangereusement – ce n’est plus à sa mesure. Certes! C’est pour
avoir dépassé notre mesure, ici comme là bas, que nous sommes des êtres
malades. L’orgueil du pouvoir humain d’une part, de l’esclavage des
masses d’autre part, de la mort infaillible, seule certitude – tout cela
doit rendre ou fou ou désespéré. L’homme peut aujourd’hui des choses
immenses, mais la mort ne doit que l’effrayer d’avantage, elle, contre
laquelle il ne peut rien!26*
 […] Dar de ce caut cauzele? Ca să găsesc leacul. Le trebuie ţeluri şi
nu din cele prea uşoare şi apropiate. Le trebuie ţeluri, nu ambiţii numai,
le trebuie dor. Dacă copiii ăştia ar prelungi dorul, ar depăna dorinţele
până a le face dor, le-ar fi mai bine. Din păcate îşi întreţin setea bând
prea repede, fără să ştie nici măcar ce beau.
Dragule, a fost acum pe aci Flo. Se pare că a murit Petru Groza. Nu-l
cunosc, dar îmi pare rău, fiindcă lui îi datorez libertatea. El a scos şi pe
altele multe. Nu i-am mulţumit direct, dar m-am rugat pentru el. Îmi
pare rău că nu am exprimat mulţumirile mele, din timiditate, din nevoia
de a sta la o parte. Aş dori să nu fie adevărată vestea. Se lasă seara. Nu
ştiu nici eu ce vreau. Am impresia că-mi pierd vremea. Ce doresc?
Imposibilul: să fiţi iar toţi cu noi, să fim iar tineri, să întrebuinţăm viaţa
mai bine decât am făcut-o. Dar puteam? Aşezaţi în mediocritate, într-o
ţară mică, fără atmosferă culturală prea intensă, handicapaţi de lipsa de
avere, înzestraţi cu un spirit critic care ne împiedica să ne credem, ca
alţii, mai mult decât ce eram; cu un simţ al ridicolului care ne oprea de
la gesturi care, pe alţii, i-au înălţat; săraci şi mândri şi cu idealuri înalte
culturale, modeşti. Tocmai din cauza asta. Trebuie să recunosc că, dintre
noi toţi, eu am fost cea mai răsfăţată. Am un nume, un renume în multe
conştiinţe de intelectuali. La drept vorbind nu-l merit decât pentru
purtarea mea. Poate şi pentru gândirea mea clară, justă, obiectivă. Tu
spuneai că sunt un cap filozofic, tu spuneai „singurul” la noi. Dragule,
dacă aş şti sigur că am făcut bine celor care m-au apropiat, aş pleca
liniştită. Îmi închipuiesc că aş mai putea fi de folos îndreptând, ţinând pe
calea dreaptă. Dar poate că sunt prea bătrână pentru aşa ceva. Je résigne
mon sort à Dieu.27* Dacă trebuie să mor, vă rog, ajutaţi-mă să trec uşor,
fără teamă. Vă iubesc. Te iubesc. A. a ta.

Adaug ceva. Îmi pare bine s-o văd pe Maricica mai liniştită şi lucrând
frumos. Ce păcat că nu-i place mai mult E.L. Am impresia că el o place.
Simt nevoia acum, după plecarea ta, Ionel dragă, să văd înfiripându-se
căsnicii noi în familie. Dar ce ştim noi, cei de aci? Soarta fiecăruia e
hotărâtă. Cazul Nanei e izbitor. Ce bucurie a deşteptat în Mariana! Ce
bucurie adâncă, fiindcă vedea aci, cu drept cuvânt, mai mult ca un
simplu sentiment puternic. E o soartă care leagă oamenii. Aştept
desfăşurarea. Te las. Cred că a sosit cineva. Te ador. A. a ta.

23 iunie

Dragule, azi a fost parastasul de 6 săptămâni pentru odihna lui Ionel.

Cum e Sâmbăta Morţilor a fost o mare afluenţă, zeci, poate o sută de
colive, îmbulzeală. Mi-a părut rău că nu a fost solemnitatea pe care o
aşteptam. Trebuia amânat pe săptămâna viitoare; dar la Dumnezeu nu
contează aceste considerente cam mondene. La cimitir a fost reculegere.
Dar, drept să-ţi spun, cutia…

27 iunie

…Am fost întreruptă, dragoste, când scriam data trecută. Vreau să notez
aci şi şedinţa la Institutul de arte, în care a făcut Maricica comunicarea
despre Istoria artelor medievale în Roma. A fost o comunicare cu ţinută
academică, a fost gândită, clădită, şi îngrijit scrisă. Am fost nu doar
mândră, am fost satisfăcută în aşteptările mele. Poate că s-a amestecat în
simţământul meu de bucurie maternă şi eul de compensaţie. Mă simt atât
de umilită, de dată la o parte, pe un ţărm obscur, de valurile puternice ale
lumii noi, sunt atâtea nume absolut necunoscute printre liderii culturii
noastre, încât succesul Maricichii, al copilului nostru, e ca un act de
dreptate şi către mine, acordat de soartă. Ce n-am izbutit eu va izbuti ea!
N-a fost fericită ca femeie, dar cred că-şi va lua revanşa în carieră. Şi-a
găsit echilibrul, şi-a găsit un ţel care merită să-i concentreze atenţia
vieţii. Nu mai mi-e grijă de ea acum. Şi Jean Paul e consolidat în
menirea lui. În fond nu mai sunt necesară pentru „copiii” mei, nici chiar
pentru cei ca Rory, Mircea, Mariana, Flo, care ar vrea să mă facă să cred
că au nevoie de mine. Nu. Nu mai au. Lumile noastre s-au despărţit. Sunt
trecutul. Ieri Evelyn Gruia şi Emil Botta pe stradă, emoţionaţi, îmi
cereau să scriu, să-i călăuzesc.
Da. Poate că aş mai găsi puterea de a limpezi sufletele în jurul meu.
Dar nu ştiu de ce gândul că voi muri curând mă paralizează! E în mine o
tristeţe pe care nu o pot birui. Sorocul e iar pentru vineri, 29 iunie. Să
spun că am ce regreta pentru mine personal? Poate că am dorit să văd
mai multă dreptate şi adevăr în ţara asta, poate că m-am iluzionat
copilăreşte că se va împlini încă sub ochii mei. Dacă plec înseamnă să
plec ca un om învins, nu doar în viaţa lui personală, dar în cele mai
scumpe credinţe ale lui. Vreau să mă conving că planurile divine sunt,
totuşi, spre adevăr şi dreptate, că viaţa nu e zadarnică şi că jertfa ei
poartă roade. Dar nu mă pot dezbăra, de la moartea lui Ionel, de simţirea
inutilităţii mele. Constat că cei oportunişti nu doar că reuşesc în viaţa lor
personală, dar – şi ăsta e lucrul dureros pentru mine – că ei împing
lumea mai departe! De bine, de rău, construiesc lumea cea nouă. Pe când
noi, cei cinstiţi, consecvenţi, veridici, suntem tot mai mult îndepărtaţi de
realitate. Credeam că exemplul unei vieţi integre este de folos, că are o
înrâurire asupra celor mai tineri, că îi va creşte. Dar e o naivitate s-o mai
cred, de vreme ce marea imensă a oamenilor noi, care n-au habar de
existenţa unor obscuri şi uitaţi bătrâni, această mare mulţime de valuri
agitate e mânată de forţe mult mai puternice decât pot izvorî dintr-un
biet exemplu de viaţă modestă. Am contat noi, cei consecvenţi, cu
dimensiunile sociale pe care le-am cunoscut noi, dar acum sunt malaxate
mase imense de oameni care niciodată nu vor fi atinse de exemplul
nostru. Poate că, dacă intram în arenă şi noi, acţiunea noastră era mai
eficace. Dar, iarăşi, intrând în arenă, nu eram siliţi la compromisuri? Am
fost un lux în viaţa multora pe vremuri, azi nu mai sunt nici lux, nici
necesitate. Am acceptat de câtva timp smerirea astfel a celor mai
nevinovate pretenţii. Ştiu că nu mai însemn nimic în lume. Oare însemn
ceva în Realitatea spirituală, cea metafizică? Om vedea! Nici măcar
revoltă în cazul unei eventuale mistificări! Că am pierdut viaţa, de asta
nu mă îndoiesc. Am pierdut tinereţea, netrăind-o cum se cerea. Am
pierdut căsnicia, lăsându-mă robită de principii. Am pierdut până şi
meritele durerii, pentru că am trăit-o chinuită, plânsă, străpunsă de
regrete. Nici măcar ocazia ce mi se oferea în puşcărie, a eroismului, n-
am trăit-o cum se cuvenea! Am avut o ţinută lăudată de toţi, dar în
sufletul meu eram o revoltată şi o chinuită de dorul libertăţii. Dragule,
când mă privesc, nu constat în mine decât „un contrafason” clasa a doua!
Clasa a doua, puică! Şi săracă şi pârlită şi bătrână în înfăţişarea uscăţivă
şi părul sărac şi alb. Atâta ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă
bună, dar căreia i-a lipsit o putere esenţială: curajul de a răzbate, de a
jigni la nevoie, pentru a înainta. În fondul fondului: fin de race28*.
Să spun că vreau să mor? Nicidecum. În virtutea unei esenţiale inerţii
din mine, aş vrea să continui. Dar slăbeşte tot mai mult în mine credinţa
că aş mai putea fi de folos. Acum trei ani, mă ţinea vie şi în putere
credinţa că mai pot fi de folos. Voi mai putea trăi, fără această credinţă?
În ultimul timp mă simţeam necesară pentru Ionel şi Marietta. Acum,
când sper că Marietta se va putea gospodări singură, nici măcar acest
rost umil nu-mi mai rămâne! Dar nu vreau să mă las târâtă pe povârnişul
ăsta atât de trist, de o tristeţe săracă, uscată, de dâmb pustiu, de şanţ fără
iarbă şi fără flori. Nu vreau să mă las târâtă în asemenea umilinţă
neghioabă, fără putere creatoare în ea. Nu e adevărat că sunt aşa cum mă
simt acum, în momente de oboseală! Ştiu că am în mine o putere
creatoare, am irosit-o, se poate, dar o am şi ea nu se ostoieşte, măcar că
nu se mai exteriorizează! Doamne! Iartă-mă că din trufie omenească
umilesc făptura Ta în mine!
N-oi mai putea scrie, n-oi mai putea vorbi ca altădată, dar mai pot trăi
limpede, mai pot gândi limpede. Te pot crede tare pe Tine, cauză şi rost
al lumii, Doamne! Ce năroadă sunt de mă las abătută de tristeţe, de
gândul morţii! Căci în realitate Moartea e cea care, dacă, aparent, nu mă
înspăimântă, totuşi mă obsedează. Dar nu cred într-un sfârşit, cred într-o
trecere. E o angoasă, fireşte, legitimă, înaintea unei călătorii, dar nu
vreau să-mi stric călătoria cu asemeni simţiri. Cred în făgăduinţa
Mântuitorului, cred că sunt mântuită! Cred.
Oricum ar fi, tu, nu mă părăsi. Ajută-mă. Voi toţi, ajutaţi-mi să trec
uşor, ca Ionel. Ce proastă sunt să mă întristez, când s-ar putea să vă
regăsesc pe voi. Îmi e milă de fete şi de cei ce mi-ar duce dorul. Şi aş
mai vrea, totuşi, să mai văd locuri frumoase, aş vrea să mai trăiesc. Să
spun: Vreau? Crezi tu că asta ne ţine în viaţă? Da. Vreau. Dar, tu, ajută-
mă.
Vă iubesc teribil, aş vrea să vă ştiu lângă mine. A. a ta.

31 iulie

Dragoste, nu mai scriu aci pentru că mă simt tot mai desprinsă de toate.
Parcă nimic nu mai are importanţă, pentru că nimic nu mai are un sens.
Spun: sens, adică realitate pentru mine. Am iar impresia că plutesc între
vis şi realitate; pesemne că mă goleşte de vlagă căldura năprasnică. Trec
zilele fără noimă, fără să mă simt obligată faţă de ceva. Mă refugiez în
credinţa că e o viaţă dincolo de asta şi numai crezul ăsta mă face să
respect aiureala prin care trec aci. Tot mai multe tristeţi şi lipsuri şi
caractere ce se clatină şi oameni care nu au învăţat nimic, şi care nu sunt
decât dorinţi vane şi multă goliciune şi multă – am uitat cuvântul – ah
da! vulgaritate.
Ce aş vrea? Un singur lucru şi totul ar căpăta iar viaţă şi rost pentru
mine: aş vrea să ştiu sigur că eşti, că sunteţi undeva. Simt tot mai
dureros lipsa lui Ionel. Parcă sunt acum şi mai departe de voi, parcă voi
v-aţi îndepărtat şi ne-aţi lăsat în golul ăsta al vieţii fără răspundere
materială. Oare cu atât mai mult creşte răspunderea spirituală? Vorbeam
aseară cu Claude P. – e sever cu noi românii fiindcă ne lipseşte această
dimensiune. Are dreptate. Simt şi în mine cum scade tensiunea
spirituală, cum mă las să trăiesc lăbărţat, superficial, pasiv. În zilele
acestea, chestia Suezului frământă omenirea. Înţeleg. Mişcă în mine un
interes parcă, dar mă întristează lipsa de încredere din toate părţile. Cu
cine vorbeşti, te duşează cu un zâmbet sceptic şi nimeni nu mai crede în
nimic. Mă scol împotriva acestei leni, căci e lene să nu mai speri. Şi am
impresia că situaţia e influenţată şi de puterile spirituale. Noi parcă tot
tragem în jos aceste puteri, le împiedicăm să lucreze. Din cele citite e
vizibil că Nasser contează pe puterile poporului lui, nu doar materiale, ci
morale, pe care le opune unui fel de supraprudenţă a adversarului. Qui
risque gagne!29* E de văzut acum dacă Europa occidentală şi America
sunt încă în stare să ţie piept voinţei tinere, nechibzuite poate, dar
hotărâte a Orientului. Orice s-ar zice, averea e o povară! Te ţine legat de
trecut, de obiceiuri, de confort. Poate că sărăcia este izvor de curaj şi de
risc. Se zice că nu, dar dacă privim în istorie, schimbările nu vin de la
cei îmbuibaţi! Paşoptiştii noştri erau tineri şi dintr-o ţară săracă. Îmi
pare rău că cei luminaţi ai noştri sunt tot mai slabi fiindcă nu ştiu să
renunţe la bunurile materiale.
Dragoste, de ce nu am acum 30 de ani? Ajută-mă, te rog. Dă-mi
puterea de altădată. Inspiră-mă să scriu. Nu mă lăsa să lâncezesc. Fă-mă
să mă adun şi să gândesc just, clar, obiectiv, să nu mă mai las clătinată
de moliciunea şi scepticismul multora. Viitorul va fi ce vor face tinerii
din el. Mă întreba deunăzi Andrei ce trebuie să facă în mijlocul unei
societăţi delincvente, în care se minte şi se fură neruşinat. I-am răspuns,
să nu mintă şi să nu fure. Coûte que coûte.30* Şi să-i crească în jurul lui
pe cei mai tineri. Mă bate gândul să cer tuturor din jurul meu să crească
pe unul, doi, trei tineri în acest sens, să renunţe de a fi „deştept, prudent,
şmecher”, cu riscul cel mai mare. Trebuie începută odată o campanie
paşnică, dar energică pentru creşterea oamenilor. Dragule, îţi scriu şi pe
măsură ce stau cu tine de vorbă, simt că-mi creşte energia. Ajută-mă,
căci de la tine îmi vine acest gând energic. Acum te las. Vă rog, veniţi în
vis, să vă simt prezenţa, care-mi va da putere. Vă iubesc teribil. Râdeţi?
Ce fericiţi eram pe atunci. Vă rog, lăsaţi-ne să vă simţim prezenţa, atunci
vom fi tari, în stare de mult.
Te ador, Alice.

Dragoste, e cald, e zăduf şi e acalmie, cel puţin la suprafaţa

evenimentelor. Suezul ne-a agitat câteva zile, dar nu mai e în nimeni –
din cei ce cunosc – energia de a-şi închipui că ar porni o lamă de fund să
schimbe monotonia suprafeţelor. À la grâce de Dieu! Tot mai adânc şi
sincer abdic de la propria mea judecată şi las să se desfăşoare realitatea
după legea ei, şi eu o voi primi sau refuza, după cum îmi convine
sufletului meu. Dar anticipări, afirmări peremptorii stil Valérie – şi stil
eu, altădată –, de astea m-am lăsat. Că doar nu am nici o putere asupra
evenimentelor. Poate că păcătuiesc spunând asta, cel puţin păcătuiesc
împotriva concepţiei mele vechi că gândul nostru, al fiecăruia, are putere
de realizare! Poate că apatia mea, ca a celor mai mulţi, e vinovată de
mersul lucrurilor. Ştiu. Ar trebui să fiu mai activă, nu pasivă, dar n-am
putere să mai clădesc cu nădejdea o lume mai dreaptă. Mi-au slăbit
resorturile intime. O simt ori de câte ori nu mai mă indignez, ca altădată,
ori de câte ori primesc totul pe suprafaţa albă şi netedă a conştiinţei, fără
să mă revolt, poate chiar fără să mă mai mire nimic. Am îmbătrânit,
Stelule dragă. O constat în lipsa de curaj de a schimba, fie chiar
dispoziţia mobilelor în cameră.
Dragule, am vorbit acum cu Valérie la telefon. S-a rezumat la plecarea
Maricichii. Sper că va simţi, până la urmă, că e bine pentru fată să facă
această călătorie de studii, colosal de importantă. Cred că şi eu aş fi
mulţumită să pot pleca, fie chiar şi mai aproape. Dar ce să vorbim
zadarnic? Nu mi-a rămas decât o singură plecare, a mare, et je m’en
donnerai là-bas, chez vous31*! Am să fac târcoale întregului univers
solar! Râzi? Tare mi-e dor de tine, Stelule, şi de Ionel. Tu îl ajuţi să se
adapteze, nu? Oare vă întâlniţi şi cu Colea, oare cum e pe acolo?
Doamne! Dacă aş avea siguranţa că mai este alt soi de existenţă, nu m-aş
mai sinchisi de nici o greutate. Uneori, tot ce se întâmplă pe aci îmi pare
că sunt fapte diverse într-un muşuroi de furnici! Când izbutesc uneori,
rareori, să mă rog intens, adică să simt prezenţa cealaltă, atunci mă simt
uşoară ca un fulg. Aş vrea s-o pot convinge şi pe Valérie să nu mai fie
negativă, să înţeleagă că toate au un rost pe lumea asta. Uite, în
dimineaţa asta, mă simt bine, liniştită, tu îmi zâmbeşti din cadrul de pe
birou. Aş putea muri uşor, numai să nu-mi fie frică, şi de n-ar fi toate
negreţele de circumstanţă! Vreau bucurie. Nu mai am curajul să cer
nimic după capul meu, Stelule drag, fie voia lui Dumnezeu!
Oare asta nu o fi lene? Oare? E drept că m-am topit cu totul de căldură
şi de monotonia vieţii mele. Am citit cu entuziasm Stendhal. Mă
transportă departe. De ce nu am curajul să fac tot posibilul să mă duc 7
zile la Constanţa? Poate în septembrie, am atâta dor de mare! Mi-e dor
de locuri frumoase. Cu o maşină aş face turul ţării. M-aş duce la
Mănăstiri, la munte, la mare, pretutindeni! Aş pleca! Aflu ce bine se
simte Ion Marin la Bellona32*. Simt furie pe mine că n-am fost în stare
să fiu lichea!
 Mais trêves de tout cela. Chacun son sort, d’après sa propre nature.
L’on est honnête pour soi et parce que l’on est né comme cela. Il y a de
la fierté et de l’orgueil, je ne le nie point, mais personne que moi n’en est
responsable. Certes, je n’attends plus la récompense sociale, je suis de
ceux voués à l’oubli. Je ne crois même pas que Dieu récompense de cela,
il ne se mêle pas de ces bagatelles terrestres. Il faut que j’accepte mon
sort comme étant le mien, dû à ma nature. Bonne ou mauvaise, juste ou
pas – telle je suis. I am what I am.33*

Orgoliu? Daaa! Dar nu de ăl de la Lucifer, fiindcă nu mă răzvrătesc

împotriva lui Dumnezeu, ci cred că-L servesc. Pui mic, drag, îmi e foarte
dor de tine. Nu îndrăznesc să-ţi cer un semn al prezenţei tale şi totuşi!
Dă-mi unul care să nu te obosească. Uite, trimite pe cineva cu o veste
bună la mine. De exemplu pe Maricica, să vie pe neaşteptate în
dimineaţa asta, să nu-mi ceară banii ei, dar aşa, să vie să stea de vorbă.
Dragoste, încerc.

8 octombrie

Dragule, în astă-seară se împlinesc 16 ani de când ai plecat. Era să scriu

de când m-ai părăsit, dar ştiu bine că ai stat mult lângă mine şi m-ai
ocrotit. Şi acum, când te chem urgent, te simt lângă mine. Nu mai scriu
cu lunile aci. Lipsă de timp? Nu. Lipsă de interes pentru întâmplări.
Afară de întâlnirea cu doamna Parhon, apropierea prin mijlocirea ei de
Apus, afară de unele nădejdi fugare, fiindcă veşnic dezamăgite, viaţa cea
de toate zilele! Cu soare şi căldură bună, cu un zâmbet în aerul plin de
praf, dar şi de vară. Şi un sentiment de dezlegare. Dar şi unul de
inutilitate a mea aci, şi o silă de mine, de capul ăsta de hoaşcă bătrână!
 Am fost la tine azi, şi la 19 septembrie. Când vă iau la rând pe dragii
mei, cu floricele şi lumânări, mă surprind uneori indiferentă pentru că nu
cred că sunteţi acolo. Plec cu voi de la unul la altul, vă aud glasul, vă văd
zâmbind. Cum vorbeam azi cu Mariana, suntem atât de sceptici tocmai
cu privinţă la ceea ce este, desigur, lucrul cel mai sigur. De prea multe
percepţii, pierdem pe cea mai necesară. Sunt incapabilă să trăiesc unitar,
ich flackere34*! Atenţie labilă, suflet instabil, tot mai puţin realizat. Sunt
foarte puţin interesantă, o simt tot mai viu şi mă întreb de unde puterea
de a atrage oamenii! Poate din pricina chiar a simţământului meu care
mă face obiectivă, depărtată de mine! Un singur progres: nu mă mai
îngrijorez de lipsuri, simt că şi fetele au ajuns aci şi că nu mai sunt
obsedate de grija banilor ca altădată. Azi au fost aci Coca, Colea şi
doamna Dragu, Christina Br. şi Jean Paul, Marietta şi Aurora. Numai ea
a venit sigur pentru această aniversare. Am vorbit multe şi de toate, am
şi râs, şi mă gândeam, ca şi acolo, la tine. Ce bine că asta nu mă mai
pândeşte! Doamne, dragule, ce curios e sufletul nostru! Sau poate pentru
că, deşi raţiunea face pe grozava, intuiţia mea că eşti prezent e mai
puternică? Te-am ţinut în gând la curent cu bucuria de filmul Marile
Manevre. Nu ştiu de ce te-am asemuit cu unul din acei tineri – civilul –
toată atmosfera te-ar fi încântat. Tu en étais, chéri!35* Nu mulţi au prins
fondul adânc al filmului. Cum se potriveşte sonetul tău Aventura cu el!
Gérard [Philipe] şi Michèlle M[organ] ne sunt prieteni. Am alergat după
ei ca atare. Seară la Nellu foarte, foarte simpatică. Miza are mare talent.
Ieri la nunta lui Mihai Ştefănescu, nunii fiind Mariana şi Ion Murnu, mi-
am amintit de ziua când am fost şi noi naşi. Ce fericiţi eram, Stello meu
drag! Te las. Am atâta de lucru mâine. Dejunul ieri la Alex şi Marioara
[Nasta] – 70 de ani ai lui. Emoţionant. Copiii de o duioşie binefăcătoare.
Buni copii, buni părinţi! Ţine-i, Doamne! Dragule, dragule, dragule, te
iubesc. A. a ta.
15 octombrie

Dragule, ieri, Sf. Paraschiva mi-a amintit de ziua ei din 1938, ziua când
mi s-a oferit apartamentul acela frumos în blocul Malaxa. Mi-am amintit
ce emoţionată eram când ţi-am comunicat vestea în colţ, în faţa casei lui
Valérie, şi ce seară fericită am petrecut cu toţii la ea. Sf. Paraschiva m-a
protejat şi la Costeşti, m-a scos din necaz după rugăciunile făcute de dra
Barbara la racla de la Iaşi. Ieri, în Biserică, mă simţeam atât de uşoară,
atât de liniştită, de încredinţată de prezenţa voastră, a celor dragi,
invizibili în jurul nostru.
Dejunul la Aurora, cu toată familia, sărbătorind întoarcerea lui Nicu
din Italia şi 6 ani de căsnicie a copiilor, a fost minunat. Parcă ne-a adus
Nicu aer curat şi nădejde, pe lângă o mulţime de lucruri frumoase (mie
un fular foarte elegant). Erau şi Linca, cu Buby şi naşii copiilor şi mama
şi surorile Sorinei şi Radu şi drăguţii de Finaţi. Erau majoritatea cei
tineri şi asta da atmosferei o tonalitate de nădejde. La 7 seara am asistat
la nunta fiului Rodichii şi a generalului Stoica – tout Bucarest!
Cucoanele toate – sau multe – cu pălării cu voilette, dar restul de
rechiziţie. Ca şi la Marietta Guetta, sâmbătă seara. Şi acolo a fost foarte
plăcut. Zecchi a cântat puţin, dar splendid la pian. Şi acolo am râs cu
toate de garderoba împrumutată. Numai Cella Siegfried era posesoarea a
tot ce purta şi era foarte elegantă. A fost mult Galgenhumor. Iar eu
umblam ca pe catalige pe propriii mei pantofi de acum 18 ani!
Azi muncă intensă stilizând a doua oară pe Dombey – vina e a mea, a
slăbiciunii mele, pierd zilele frumoase de toamnă stând ceasuri în şir la
birou. Seara mare bucurie: m-am dus cu Mar. la Virginica să auzim pe
David Oistrach. E formidabil nu numai ca tehnică, dar şi ca sunet şi
sensibilitate. Am plâns de dorul altor vremi, de dorul lui Enescu, dar şi
de un dor năprasnic de ducă. Stelule drag, voi mai fi eu în stare să revăd
Franţa şi Italia şi Germania? Azi am fost tristă, tristă foc, simt că viaţa
mea nu mai are rost. Vestea dată de Siegfried că „voi fi invitată să
vorbesc de Montaigne” m-a înfricoşat. Nu, nu, nu. Il ne faut pas se
survivre!36* I-am spus-o în faţa tuturor. Oare a înţeles? Dar în mine s-a
cutremurat ceva la gândul să mă urc iar pe catedră, dar nu acum, nu
vreau, nu pot acum.
M-am rugat eu, la Biserică, să mă cruţe Dumnezeu de această ispită.
Dragoste, e târziu şi creionul s-a tocit. Te iubesc. A. a ta.

17 octombrie

Dragule, am avut azi o mare bucurie, am văzut expoziţiile Mirea şi

Anghel! Când am intrat la Mirea, mi s-a umplut sufletul de lumină! E un
colorist straşnic. Îndrăznelile lui sunt izbucniri organice, nu sunt
combinaţii intelectuale, socotite reci şi nevoie de a epata! Mangalia lui
cântă, ţipă, urlă, dar e o simfonie ce te deşteaptă la viaţă. Dâmbul roşu e
de o îndrăzneală încântătoare, într-o sală mare ar umple-o de
incandescenţă. Cele două tablouri cu vasele de flori? Cel cu fond galben
m-a fermecat, scânteiază de lumină, cântă şi te întinereşte. Cel bleu
marin cu petele ca foc de artificii pe cerul de noapte – o jucărie genială.
În interioare moderne, dar şi în camere luminoase. Acuarelele, unele
superbe, şi foarte interesante trunchiurile de copac. Motivele de scoarţe
transpuse în peisagii, foarte ingenioase, şi unele frumoase. Gândul de a
readuce la natură ce a fost luat din natură şi stilizat de popor. Ce frumos
şi câmpul cu flori! Bref, încântare!
La Anghel, altă viziune. Arta de adâncă interiorizare. Nobleţe,
seriozitate. Artă mare. Maternităţile impresionante. Ţăranca gen Tanagra
first class! Şi statuia goală a Irinei Cantacuzino impunătoare. Forme,
poate, prea puternice, sâni imenşi, dar nu detaliile m-au izbit, ci portul,
atitudinea, expresia capului ca şi a trupului, de o splendidă nobleţă şi
demnitate. I am what I am, aş scrie dedesubt. Nu se oferă, ci se revelă.
Nimic superficial în această expoziţie. M-a fericit. Am fost, în fine, la
Dobrian – m-a lăsat rece. Culoare, atmosferă, viziune cinstită, prea
multe detalii, vede bine, vede tot, dar nu e emoţionant. Au fost două ore
de evadare în o lume frumoasă, în o lume spălată de meschinării şi de
prostie egoistă. Dragule, cum îţi plăceau ţie asemenea manifestări,
revelaţii ale sufletului nostru românesc, omenesc.
Acasă, robotesc la Dombey, am impresia că am un lanţ de picioare
când aş avea poftă să zbor. Hai să zicem, nu un lanţ, dar că sunt priponită
cu o frânghie. Vina e a mea, nu trebuia să mă las stăpânită de voinţa
altuia. Şi prea multă gentileţe e un păcat. Sper că m-am tămăduit.
Dragule, te las. E târziu. Te iubesc. Îmi e dor de voi. A. a ta.

Chéri, des événements très importants se succèdent autour de nous. La

Pologne, la Hongrie parlent. Qu’est ce qui nous attend? J’ai
l’impression que personne ne sait plus où l’on va. On se démène, on tue,
on crie, on exige la liberté – mais qui des puissants écoutent les cris des
peuples? Il y a dans l’air des possibilités immenses, si l’on voulait
seulement s’entendre, s’il n’y avait d’une part la peur et la haine, de
l’autre la soif du pouvoir et la peur! On vit sur un volcan et pourtant la
vie de tous les jours va son train. Est-ce insensibilité en moi, est-ce
détachement, est-ce vieillesse, est-ce fatigue? J’ai envie d’entendre de la
belle musique et voir des belles choses. Ce soir musique la Coş.37*

Bach, cu G. Enescu, pe microsioane. Mi-a plăcut Concertul dublu.

Restul n-a fost pus la punct şi de altfel cam abstract pentru mine, deşi
îmi dau seama că sunt melodii şi armonii pure.
Avea dreptate Maestrul Enescu când nu-i plăceau mijloacele mecanice
de transmisie. Azi am simţit-o mai mult ca oricând. Sunetul era parcă
tuns de vibraţii. Am auzit audiţii mult mai bune totuşi. Casa Assan très
cossue, dar prea gătiţi pereţii după gustul meu. Împărţirea însă foarte
frumoasă, şi vase şi tablouri şi covoare frumoase. Am întâlnit oameni
simpatici, era aproape intim, deşi destulă lume.
Ce e cu Maricica? Pleacă sau nu? Cu evenimentele actuale, ar fi mai
bine s-o amâie pentru primăvară.
Concertul Mainardi-Zecchi a fost emoţionant! Muzică nobilă pură,
oameni însufleţiţi. Zâmbetul lui Mainardi – el însuşi o muzică. Lumea
entuziasmată, public cunoscut, atmosferă de înaltă umanitate. Ce bine
mi-a făcut! Oare ajungând pe acolo, aş mai vibra ca altădată? Simt că se
îngroaşe carapacea grijii meschine pe mine şi parcă se stinge flacăra.
Uneori mă închipuiesc iar pe catedră şi cred că aş învia. Dar ce valoare
mai au asemeni gânduri, când stăm pe vulcanul care începe să erupă? Ce
valoare mai are o viaţă de om, când se joacă soarta lumii? Simt bine că
în ceasul de faţă individul trebuie să se uite pe sine, să renunţe la orice
privilegiu ca să se integreze à cette marmaille d’hommes38*. Mulţi, dar
proşti? Nu. Mulţi şi preţioşi. Azi nu ştiu de ce simt mai acut că nu e
vorba de apărat numărul în ei, ci esenţa. Elita n-are rostul ei moral, îmi
vine a scrie chiar şi fizic, decât ca sămânţa selecţionată pentru a fi
semănată în tărâmul masei. Scumpule, pic de somn şi parcă aş vrea să
mă ţin trează, dar nu pot. Dragoste, conversez cu tine tot timpul, la orice
întorsătură a zilei. Te simt uneori foarte absent, dar în ceasuri grele
foarte aproape. Dar ce e cu Ionel? Nu l-am mai visat. Doarme?
Am uitat să-ţi spun că am pozat lui Löwendal. Ore simpatice, dar
portretul prea greoi, eu pretind că n-am cap pentru desen în cărbune, care
marchează prea definitiv trăsăturile. E vorba să mai facă unul, mai
„aristocratic” cum spune el. Recunosc că-s tare urâtă, adică strâmbă şi
boccie şi totuşi cred că în mişcare chipul se schimbă. Dragoste, acum te
las. Sunt fericită că am isprăvit vol. I Dombey de corectat. Simt nevoia
de a lucra ceva mai interesant. M-am îmbâcsit cu lucrul ăsta de
meseriaş! Aş vrea să scriu pentru mine. Inspiră-mă cum să fac, dacă să
lucrez în sensul unei reeditări Montaigne.
Pui mic, drag. Te iubesc. A. a ta.

29 octombrie

Dragoste, afară e o vreme minunată. Nu pot ieşi, aştept curierul de la

E.S.P.L.A. Poate şi pentru sentimentul curios că am treabă, deşi nu mă
aşteaptă nici un lucru anume pe birou. Dar atunci cum să încep prin a nu
face nimic? Dragă Stello, sunt un exemplar comic de formalism şi de
rutinierism. Aş vrea să mă dezbăr de tot ce e numai obicei, mecanism în
mine. Aseară conversaţie bună cu Rhea, o simţi că se dezleagă şi se lasă
să înflorească. Un om de mare calitate şi talentată, dar ţinută sub obroc
şi handicapată de munca obligatorie. Parcă eu? Cred că dacă n-aş avea
grija zilei de poimâine, azi aş avea ceva de spus. Nu mai ştiu teoretic
decât prea puţin, dar am experienţa în mine. Am avut prejudecata de a
vrea să fiu foarte raţională când poate sunt o intuitivă. N-a venit de la
E.S.P.L.A. Mă apuc de Oedip, să-l copiez măcar ca să fie lizibil, de
redactat nu ştiu când. Te las, dragule, îmi simt inima tânără, o poftă de
viaţă vie, activă, creatoare. Ce se întâmplă în Ungaria mă umple de
respect. Ils ont du cran.39* Nu se poate să rămână fără rezultat. Mă simt
smerită ca româncă. Dar şi noi am suferit cumplit, însă ca robii, nu
îndrăznim. Poate aşa se cuvine, aşa ne e chemarea creştinească; să
suferim, să răbdăm, să fim consideraţi slabi şi laşi când, poate, spiritual,
suntem cei tari. Martirii nu se răzvrătesc. Aşteptăm de la Dumnezeu
scăparea. Acţiunea noastră sunt durerea şi răbdarea. Nu zic că aşa vor fi
toţi, dar aşa sunt ţăranii, şi ei sunt cei mulţi. Ştiu că străinii ne
subestimează şi ne dispreţuiesc chiar. Dar ce le pasă lor! Vor să aibă un
spectacol nobil, frumos fiindcă pe ei nu-i doare. Nu vreau să mă mai las
târâtă de prejudecăţi morale, fie ele cât de „nobile”. Sufăr când văd
supunere laşă şi lingărie faţă de cei puternici, sufăr când constat lipsă de
demnitate, dar nu sunt de partea celor încăpăţânaţi din trufie. Sunt de
partea celor care-şi fac datoria şi cred că soarta neamului nostru e înaltă.
Cred, adică trăiesc în smerenia faţă de Dumnezeu şi în demnitate faţă de
oameni. Nu trebuie nici laşitate, nici trufie. Dar cine se poate menţine pe
acest nivel? Numai omul conştient că are o misiune personală în
mijlocul celei naţionale. Inspiraţi-mă voi, cei luminaţi, să scriu către
tineret, măcar că nu se va publica acum, un apel just, un apel către viitor.
Inspiraţi-mă să ies din credinţele mele prea personale ca să surprind
chemarea viitorului şi să le transmit mesajul. Iar dacă nu mi-e dat mie s-
o fac, s-o facă alţii mai vrednici. Dragostea mea, te iubesc. A. a ta.

5 noiembrie

Dragule, acum am aflat că a murit Maria Filotti, azi-dimineaţă la

A.S.C.A.R., vestea m-a întristat teribil. Era încă atât de vivace şi de
tânără ca temperament, putea să mai trăiască ani şi ani! A dat-o gata
oboseala. Păcat! A fost o actriţă mare. À quand mon tour?40* Azi sunt de
o mare tristeţe din pricina veştilor înfiorătoare ce ne vin din Ungaria. Nu
pot să mă gândesc la atâta suferinţă fără să plâng. Dragule, când se va
sfârşi cu atâta măcel şi nedreptate? Atacul Suezului, oricât aş vrea să-l
justific, rămâne şi el o mare nedreptate. Pretutindeni oroare, negură,
barbarie. Doamne! Când se va sfârşi această epocă nefastă? Îmi stă
mintea în loc la gândul ce se petrece în Ungaria. Dezlănţuire de furie, de
răzbunare de ambele părţi şi pe deasupra neputinţa chiar a celor
puternici. Poate că ei tot mai speră să salveze pacea! Ce a mânat pe
bietul popor ungar să se avânte într-o asemenea aventură? Exemplul
Poloniei, desigur, dar aceştia nu au făcut gestul disperat de a se desface
de Pactul de la Varşovia, au fost mai înţelepţi. Ce ştim noi? Poate voi
vedeţi mai clar legăturile şi sensurile evenimentelor. Aş vrea să fiu mai
senină, calmă sunt, dar tristă foc. Dragule, păzeşte-ne. Eu vă iubesc. A. a
ta.

8 noiembrie, Sf. Mihail

Dragule, evenimentele se succed vertiginos. Trăim într-o aşteptare a zilei

de mâine ca niciodată şi mă tem că nie kommt was Besseres!41* Veştile
sunt tragice, sunt alarmante, soarta lumii atârnă de un fir de păr. Am
impresia că conducătorii neamurilor au azi o răspundere covârşitoare,
numai Dumnezeu să-i călăuzească! Dacă îl apucă pe unul ameţeala, cum
umblă pe sârmă deasupra prăpastiei, apoi e Adio pentru omenire. Voi
cum vedeţi lucrurile, din perspectiva voastră? Poate vă interesează ca un
joc de şah şi atâta tot. Moartea Mariei Filotti mă face să mă gândesc că
poate şi sfârşitul meu e pe aproape. Fă aşa, dragule, să nu-mi fie frică.
Azi vizită la Mişu la prânz, l-am găsit mai bine, luând parte la
conversaţie, râzând. Victor şi cu mine alături de el, copii, nepoatele,
Mimy şi Christinel şi dl Pavel şi Lenuţa Zarifopol. Toţi în jurul lui cu
dragoste şi grijă. Mimy face acrobaţie, mititica, s-o scoată la socoteală!
Alecu seamănă leit cu Mişu şi ca temperament, ca şi el pornit
copilăreşte! Dragule, dragule! Îmi e dor de tine, de Ionel, de voi toţi de
acolo, ar fi teribil dacă nu ar fi adevărată supravieţuirea. Dar e
adevărată! Este. La Mişucă Jora n-a fost primire, are dreptate, nu e
momentul, copiii noştri erau drăguţi foc. Micaella delicioasă şi caldă.
Mă bucură când îi privesc. Casa e casă, masa e masă, păcat că n-au copii.
Valérie, cu lecţii toată ziua, fericită că Maricica nu pleacă. Maricica în
fine îmbrăcată! Biata Nana venise şi ea la copii cu noi, biata fiindcă e
slabă şi hărţuită. Dragule, îmi fug gândurile pretutindeni. Nu mă pot
fixa. Nu mă simt adevărat fixată nici eu, deşi legată mult de unii oameni.
Cauza omenirii mi se pare azi ca o minge jucată de puteri ce ne
depăşesc. N-am sângele rece, nici estetismul unor semizei care privesc la
spectacol, dar nu mai am nici pasiunea cu care o urmăream acum 2-4
ani, chiar şi anul trecut. Am impresia că e sfârşitul pe aproape şi nu mai
vedem clar, dar şi că am obosit. Şi aşteptarea şi curiozitatea, până şi
teama te obosesc. În mine simt un fel de uscăciune. Deşi în ziua când ne-
a fost teamă că s-a întâmplat Maricichii ceva, eram până în adâncuri
bulversată. Dragule, te las. Dar te aştept în vis. Te rog, vino. Te iubesc.
A. a ta.

21 noiembrie

Dragoste, nici nu-mi vine să cred că au trecut atâtea zile importante fără
să-ţi scriu. Evenimente colosale, epocale şi noi trăim înecaţi prosteşte în
griji meschine de sume minime! Din fericire că sunt şi indignări care mă
ţin trează şi mai am judecata limpede, întemeiată pe principii eterne! Nu
pot confunda Binele cu Răul, nu vreau să-mi sofistichez gândirea nici
chiar de dragul de a fi consecventă cu ce am crezut altădată sau ce am
spus altădată. Fapta poporului ungur a început eroic şi măreţ, dar sunt
crime care întunecă gloria asta. Ura are măreţie şi abstract şi teoretic
poate! Dar când porneşte să dezlănţuie toate patimile şi răzbunările e
subumană. O fi frumos pe scenă şi în versuri, dar ca fenomen social
seamănă a demenţă. Şi demenţa lui Orest o gust, dar nu cea cuibărită în
minţi şi trupuri adevărate. Nu aduce nimic bun, nimic uman! Bietul
popor unguresc şi-a ştirbit din gloria lui colosală prin sălbăticiile
săvârşite, ba şi-a compromis şi libertatea pentru câtăva vreme. De unde
era pe calea să fie liberatorul tuturor. Când gândeşti cu calm, e o mare,
monstruoasă nedreptate în lume azi. Cu ce drept să se impună unui popor
voinţa altora? Şi asta sub flamura libertăţii şi a dreptăţii. Trăim, în fond,
ca ins social, într-o grozavă tiranie. Nu e salvare decât în evadarea
spirituală, nu poţi scăpa de tirania majorităţii, dacă nu gândeşti ca ea,
decât trăind ca Diogene într-un butoi. Sau acceptând soarta fără a crâcni.
Sunt şi din aceia care acceptă profitând. Aceştia nu-mi plac. Dar cei care
servesc cinstit pe un stăpân pe care nu-l iubesc pot, totuşi, aduce mult
bine obştesc. Mă indignează oportuniştii care nu au convingeri, nici
demnitate. Discuţii teoretice, dragule, şi ungurii se ucid între ei! O.N.U.
vorbeşte, dar nu se mişcă. Cazul Ungariei poate ajunge a fi o sinucidere.
O fi nobil, unic în istorie, după daci, dar e un păcat. Apusul nu se
amestecă? Toată lumea e enervată considerând cauza dreptăţii pierdută.
Aşa o fi? Şi totuşi eu cred în minune şi o aştept, envers et contre tout42*!
Retragerea lui Eden are şi ea un tâlc, se caută baze noi de discuţie?
Aştept cu încredere să se dovedească iar puterea Providenţei. Te iubesc.
A. a ta.

26 noiembrie

Dragoste, azi e ziua ta, Sf. Stelian. M-au pătruns azi-dimineaţă o tristeţe
mare şi un dor mare de tine. N-am putut merge la cimitir, e prea frig. Et
puis, à quoi bon? Tu n’y es pas.43* Te simt lângă mine, aci. Te văd cum
încerci să fluieri romanţa de la radio! Dragule, totul mi se pare fără rost,
dacă nu e adevărat că sufletul nostru e nemuritor. Moartea lui Jean
Steriade m-a melancolizat rău. S-a dus şi el, încă unul din vechea gardă
de „domni”! Şi nu mai vorbesc de pierderea pentru artă. Dar totul e
trecător, nimeni indispensabil, nimic absolut necesar! Dragule, ceartă-
mă. Nu pot spune că doresc să mor, fiindcă nu simt în mine oboseală de
viaţă ci, dimpotrivă, dor de ceva frumos, mare, luminos şi adevărat. Şi
nu simt în jurul meu nimic din toate astea, sau dacă descopăr măreţie în
gestul unui neam curajos ca ungurii, constat ce grozăvie i se întâmplă!
Câtă nedreptate şi câtă minciună, dar şi câtă cruzime din toate părţile. Şi
Suezul la fel. Din fericire că nu ne ajută imaginaţia, încât trăim toate
astea în cuvinte, dar nu realizăm efectiv. Suntem seci, săraci, bicisnici,
de aceea poate şi atâta indiferenţă ca şi atâta ură pe lume. Voi, dacă
sunteţi, cum le vedeţi? Desigur că reacţionaţi mai pur, adică mai just şi
trebuie să suferiţi cumplit când vedeţi încăierarea de orbeţi care se
distrug reciproc pentru bunuri fără preţ. Oare libertatea e un bun fără
preţ? Nu, desigur pentru noi. Cred că e singurul lucru care garantează
adevărat existenţa omenească. Dar pentru voi, care aţi atins realitatea şi
care sunteţi liberi prin esenţă, poate că nu mai e valoarea supremă. Când
citesc cărţi spirituale, aflu că scopul suprem al vostru este unirea cu
Dumnezeu. Poate că şi voi suferiţi, prin urmare, fiindcă şi vouă, la
anumite stadii de evoluţie, vă lipseşte ceva. Oare rugăciunile noastre vă
folosesc? Cred că resimţiţi dragostea noastră care trebuie să fie ca un
ciment care leagă elemente răzleţe ce suntem din întregul ce ne cheamă.
Recunosc că nimic nu e mai presus decât dragostea între oameni, între
toate fiinţele, ca şi coeziunea între molecule fără de care nu ar exista
forme pe lume. Orice gest generos e dragoste, e coeziune şi îmblânzeşte,
pacifică, umanizează. S-ar părea că nu depinde de voia noastră, dar asta e
doar o aparenţă. Fiindcă chiar atunci când gestul de solidaritate nu e
acompaniat de sentimentul viu de dragoste, e totuşi primul pas spre ea, îi
pregăteşte drumul. Fireşte, dragostea caldă, vie, activă e minunea spre
care ar trebui să tindem mereu, combătând aversiunea, indiferenţa care
sunt dovezi de egoism. Izolarea în egoism e teribil de variată! Parcă
antipatiile, măcar că sunt involuntare, nu sunt dovezi de singularizare, de
retragere în sine, de evitare a ceva care nu e străin sau opus? Dragule,
dragule, ajută-mă să iubesc până şi pe cei răi şi bestii şi inumani! La
radio cântă un cântec simplu, ceva nemţesc, popular. În casă e rece, nu
sunt gaze. Bănuiesc că face racordul la cazanul de apă caldă. Adică din
răul de acum va răsări un bine viitor. Dragule, mi-e dor de o conversaţie
bună cu tine. Fă-mă să te simt lângă mine. Te rog. Te iubesc. A. a ta.
Ieri la Tity şi seara la Coca. Când mă gândesc că toată conversaţia a
gravitat în jurul unor bârfeli (binemeritate de altfel) şi a unor bancuri că
eu mă simţeam foarte à l’aise! De ce nu om putea noi să ne întrunim mai
constructiv? Azi, cu Anny, dacă vine şi cu Zoe, dacă vine, sper să ne
aventurăm ceva mai sus. Ajută-ne. Te iubesc. A. a ta.

1 decembrie

Dragoste, acum eşti poate alături de Mişu Paleologu! De două zile

aveam aprehensiunea că pleacă şi el, în urma accidentului! A trebuit să
mai pătimească şi durerea fizică până la urmă! Dragule, mă doare
sufletul, îmi pare adânc rău de prietenul nostru Mişu. Acum, că sunteţi
amândoi împreună, acum ştiţi ce om de treabă am fost, a fost şi el. În
ultimul timp nu mai era Mişu. Îmi părea groaznic de rău, mă durea
sufletul când îl vedeam parcă retras dintre noi, absent. Recunosc că l-a
iubit Dumnezeu luându-l înainte de degradarea şi fizică şi morală. Dar
îmi e inima plină de milă şi de dor şi de regret că nu am putut face mai
mult pentru a-l distrage de la tristeţea lui care-l domina. Şi mă doare,
fiindcă a plecat şi el, sunteţi acolo mai mulţi decât în lumea mea. […]
Aş vrea să aduc tristeţii din mine nădejdea revederii noastre dincolo.
Cred în ea ferm, dar plecarea de aci tot e o despărţire dureroasă. Şi tot
ceremonialul e atât de trist şi…
Stelule drag, nu fu de ajuns că ne-a părăsit Mişu, acum aflu că s-a
prăpădit azi-dimineaţă şi Lelia, tot la spital! Sunt groaznic de tristă.
Draga de ea! Grijulie pentru toţi, numai nu de ea! Dragii de ei, ai grijă de
ei, îndrumează-i, dacă sunteţi lângă ei. Nu pot crede că nu îi voi mai
vedea. Recunosc că e mult egoism în durerea mea. Îmi e, de altfel, capul
gol şi inima pustiită, sunt acum un fel de stană insensibilă, după ce am
plâns zdravăn. Dragii de ei! Şi Lelia era încă dornică de viaţă. Am
remuşcări că n-am fost la ea în ultimele zile, sărăcia aia de „poză” mi-a
luat enorm timp. Am fost neglijentă, ăsta e adevărul. Mă hotărăsc greu la
drum. Lelia dragă, tu ierţi, ştiu. Stelule dragă, vino de mă mângâie. Vă
iubesc. Iubiţi-mă şi voi, aveţi grijă de noi. A. a ta.

2 decembrie

Dragule, zi grea şi azi în suflet. Sunt tristă până în rădăcină. Am citit

lucruri spiritualiste şi cum ai constatat, poate, am dialogat cu voi. O
romanţă la radio m-a răscolit, mi-a înviat doruri, pe care acum tu le
înţelegi şi care nu s-au mai ivit de când ai plecat tu. Acum că sunteţi
împreună şi mă priviţi poate împreună, veţi înţelege, desigur, cât am
suferit şi poate aţi suferit când puteam să fim nişte prieteni ideali. Dar
aşa a trebuit poate; să sufăr pe nedrept, să suferim toţi, prosteşte. Dacă
aţi şti cât nu mai trăiesc decât cu gândul că sunteţi, dragii mei, toţi. Ne
vom revedea, în lumină şi în glorie. Daţi-mi un semn că sunteţi. Vă
suplic. A. a ta.

4 decembrie

Dragule, două zile foarte grele. Ieri l-am asistat pe Mişu când trecea în
cele veşnice! Era frumos şi grav, sever, cum nu l-am văzut niciodată. Un
profil de medalie imperială. Foarte mulţi prieteni şi chiar oameni simpli,
toţi îndureraţi. Ciomac a vorbit splendid: o caracterizare nobilă, un
elogiu al lui Mişu cum numai unul care l-a cunoscut bine îl putea face şi
totul încadrat într-un sens al generaţiei. Splendid.
 Mă gândeam: ce gândeşte acuma Mişu? Modest şi timid cum era, ar fi
zâmbit făcând o glumă pe socoteala lui Mănucă, dar trebuie să fi fost
mulţumit că a fost atât de bine cunoscut. Nu credeam că se poate suporta
liniştit plecarea unui om scump, intrarea în pământ. Ieri am înţeles cât te
schimbă bătrâneţea şi apropierea propriei tale treceri dincolo. De altfel
pardessus-ul, cum spuneai tu, nu mai înseamnă mult la vârsta noastră,
simţi realitatea spirituală mult mai intens. La tine am fost cu Loretta
înainte, iar după, cu Jean Paul, Mihaella şi Costel. Dar nici tu nu mai eşti
acolo. Erai cu noi. Te-am rugat să ghidezi, să-i ajuţi pe Mişu şi pe Lelia,
care au plecat împreună, poate în acelaşi ceas. Am trecut şi la Ionel, pe
care chiar că nu-l pot regăsi în cutia lui. Vă simt de azi-dimineaţă
împreună. Mişu învie tot mai mult în aspectul lui de altădată. Ieri, la
Mimy, l-am evocat Mănucă şi cu mine în aşa chip încât nu-l mai puteam
imagina mort. Şi acum, deşi imaginea recentă e vie, sentimentul că nu el
e acela prevala. E în suflet o certitudine care se intensifică. Ultima lui
fază, deşi părea că era o decădere, totuşi mi-l făcuse şi mai drag din
pricină că ieşise la iveală bunătatea, funciara lui modestie şi căldura
inimii. Şi-l simţeam că e conştient de drama lui şi că suferă. Acum simt
că e cu tine, cu Ionel, cu Ghighi, sau poate o doresc atât de mult! Acum
pot vorbi cu el direct. Poate trebuie lăsat să se odihnească, să se aşeze la
locul lui, pe urmă vă aştept în vis. Supărarea prietenilor pe Andrei eram
gata s-o împărtăşesc, dar ar fi greşit şi nedrept. El are o credinţă şi e
consecvent şi mai ales, după câte am aflat acum, Mişu trecuse efectiv la
catolicism de 2 ani. Voi încerca să explic la Traian şi Sfeţilor care
sufereau efectiv. Le voi demonstra că dacă le-a lipsit puterea de
convingere e că ei apărau un principiu abstract care nu-l şi trăiau. Dacă
vrem să ne apărăm ortodoxia noastră, trebuie să fim cu adevărat ai
Bisericii noastre.
Azi am dus-o la groapă pe Lelia. Mulţi prieteni, dar ea avea aerul
departe, era schimbată. Fetiţa crescută de ea plângea cu foc, am constatat
încă o dată deosebirea vârstelor. Şi am trebuit să constat iarăşi câtă grijă
îşi făcea biata Lelia pentru oameni mult mai sănătoşi ca ea. Doamna M.,
de care ea se îngrijea până în ultimele zile, era foarte bine şi elegantă şi
vioaie, cu mine extrem de drăguţă de altfel, m-a sărutat foarte afectuos şi
m-a mişcat. Dar m-a întristat gândul că Lelia a trăit tot timpul făcându-şi
griji adeseori imaginare. Dar aşa a fost pesemne toată viaţa, şi-a
îngreuiat-o, deşi ea era hărăzită să fie un om vesel, senin, o femeie
cochetă şi plină de haz. Îi aud glasul, îi văd zâmbetul şi ochii de copil.
Lelia dragă, eu nu am fost destul de caldă cu tine uneori, mă supăra
exagerarea sensibilităţii tale, eu am devenit mai aspră de când am fost pe
unde am fost. Mi se părea câteodată că te învecheşti şi-mi părea rău,
fiindcă uitai partea creatoare din conştiinţa ta. Dar eu te iubeam, Lelia
mea dragă, şi tu mă înţelegi acum când ai înviat complet. Titu te-a iubit
mult, dar nu v-aţi înţeles şi, vai, cât te-ai trudit şi cât ai muncit! Oare nu
era în tine un orgoliu care te-a separat de el? Am trecut şi eu prin el, ca o
proastă, nu ştiam ce bucurie mare e să depinzi de soţul tău! Dar, fireşte,
nu ştiu cât e de vinovat de asta şi Titu. Draga mea, acum eşti liberată,
odihneşte-te de griji, bucură-te de lumina şi fericirea de dincolo! Ca şi la
Mişu, nu puteam realiza că e adevărat că te bagă în pământ! Şi fotografia
surâzătoare a Viorichii Adamiu a contribuit să intensifice în mine
simţământul că voi sunteţi. Apropie-te de Stello, lui te-am dat în grijă.
Eu vă iubesc, voi ocrotiţi-ne. Veniţi în vis. Vă aştept pe toţi, şi pe Ionel şi
Ghighi. Da, vă aştept. Ca în tinereţe. Vă văd voioşi, uşori, fericiţi.
Dumnezeu să vă dea lumina cea fără de sfârşit.
Stelule drag, dă-mi un semn, dacă se poate, că ai grijă de ea. Te
iubesc, adânc. A. a ta.

P.S. Alecu [Paleologu] a fost numit la Institut, după cum vesti

Maricica. Îmi pare foarte bine că s-au împrietenit şi că Jean Paul vrea şi
el să şi-l apropie. Simte că trebuie să strângă ei rândurile, acum că
generaţia noastră se răreşte. Voi aţi fost prieteni între voi, să fie şi copiii
voştri, aşa se continuă tradiţia şi stilul de elite. Te iubesc şi te aştept.
Dragoste! A. a ta.

14 decembrie

Dragoste, am simţit nevoia să scriu azi „o scrisoare către fiii mei”.

Vizita Nanei, azi-dimineaţă, m-a scos din linişte. E atât de frământată,
atât nu ştie încotro, încât mă îngrijorează, e contagioasă. Cred că Claude
o înconjoară cu o nelinişte bolnăvicioasă, îmi inspiră teamă, e ceva
anormal în absolutismul lui moral pe care-l aplică numai unilateral. E în
mine o îngrijorare din pricina stării mele fizice. Moartea lui Mişu şi a
Leliei m-a scos din echilibru. Uneori simt că ei sunt mai fericiţi acum,
dar moartea inopinată a lui Mişu mă face să cred tot mai intens că a fost
preparată de Pronie. Nu ştiu de ce cresc în mine, în locul liniştii şi
bucuriei la care ajunsesem, cu toate suferinţele, cresc o aprehensiune, o
tristeţe. Parcă se înnoptează în jurul meu. Durerile de şale îmi şoptesc de
cancer. Doresc să mor în somn şi împăcată, mă rog tot timpul să vrea
Dumnezeu aşa. Lumina în casă e prea slabă, mă întristează. Voi lua un
bec mare. Ieri seară la Christina m-a impresionat colonelul Nanu. 12 ani
de martiraj! Ce rezistenţă vitejească! Da, are Goethe dreptate: Wer das
Recht hat und Geduld, für den kommt auch die Zeit44*. Ca şi […] St a
scris poezii frumoase, mă face să cred că toată puterea spiritului lor, ca
şi a multor altora, şi-a făcut drum prin graiul poetic. Că acest grai nu
este întâmplător, ci că-l inventă spiritul, ori în cine îşi face loc şi drum.
Pui mic, trebuie să fac lumină mai multă în cameră. Simt că năvăleşte
tristeţea ca în amurg. Acum ar trebui să vie un om tânăr, dar presimt că
azi nu vine. Dragule, mă duc să chem la telefon pe Mimy şi pe Titu, ei
trebuie să se simtă foarte singuri, săracii. Eu ştiu că tu eşti aci, dar Mişu
şi Lelia poate dorm încă. Vă iubesc, şi pe Ionel. A. a ta.

22 decembrie

Dragule, ieri a fost Titu Sachelarie pe la mine. Când a intrat, era ca ieşit
din fire, şi-a vărsat focul, a ţipat, a plâns, pe urmă s-a liniştit. Îi e dor de
Lelia, îl înţeleg. Până nu va ajunge s-o simtă lângă el cum te simt eu,
este chinul cumplit. E în mine o tristeţe, ca o umbră ce-mi ascunde
soarele. Moartea lui Mişu, a Leliei, după a lui Ionel, mi-a luat orice
nădejde de bucurie de viaţă, prea s-au rărit rândurile noastre! Mă bântuie
sentimentul că în curând trec şi eu la rând. Mă rog de Dumnezeu să mă
ia fără dureri, uşor, repede, să nu cad povară nimănui. Îmi e urât de
reguli şi de tristeţea obiceiurilor, dar cred că liberarea trebuie să fie
splendidă. De aseară mă doare rău inima. N-o iau în seamă. Îmi e necaz
pe mine că m-am îngrijorat pentru bani, când ştiu bine că nu mă lasă
Dumnezeu în pană. A trecut Mariana D[umitrescu] şi a salvat situaţia.
Încă o dată constat ce ridicol este să te necăjeşti pentru materie! Aş vrea
să conving de asta pe Valérie. Mai trist este că nu mai mă simt prin
lume, că în fond sunt detaşată. Numai când scriu sau explic cuiva, când
servesc un om sau o cauză, atunci revine în mine vechea vioiciune şi
bucurie.
Pic de somn. Mă culc, după dejun mergem la Cora unde vine
Părintele. E bine când măcar o clipă te simţi curat ca noul născut.
Fireşte, cu orice clipă şi gest şi privire şi gând, te izineşti iar, dar clipa
aceea e aşa bună. Simt că pic de somn. Dragoste, ajută-mă să merit
absolvirea. Te sărut. Vă iubesc, ajutaţi-ne. Te iubesc. A. a ta.

1*. Cu tot dinadinsul (fr.).

2*. Asta te schimbă (fr.), aici cu sensul de te purifică.
3*. De la rus. babuşca, bunicuţă.
4*. Excelent (fr.).
5*. Scurt şi bun (germ.), cu sensul de scurt şi cuprinzător.
6*. Marile fericiri sunt triste (fr.).
7*. Mă las în voia Domnului (fr.).
8*. Inima îmi e tot slabă (fr.).
9*. Fiecare pentru sine (fr.).
10*. Să nu judecăm. Dar e bine de ştiut (fr.).
11*. Morţii pleacă repede (fr.), cu sensul că sunt uitaţi repede.
12*. Are de ce (fr.).
13*. Săritură (engl.).
14*. Proastă dispoziţie (fr.).
15*. Lăcrămioare (fr.).
16*. Ea se ţine tare, dar ca un copil (fr.).
17*. Descumpănită (fr.).
18*. De la fr. blesser, a lovi, a jigni.
19*. Iubitule, e frumos şi sunt tristă. Îmi lipsiţi, voi cei dragi de altădată.
Am dejunat la Marietta. Ce curios cum se schimbă! Ştiam că aşa se
va întâmpla. Valérie ar vrea să se îmbrace, înţelege că e o prostie să
aduni parale, dar nu se poate decide să cheltuiască. Într-o bună formă
psihică, dar mă îngrijorează sănătatea ei. O frumoasă călătorie în
Occident i-ar face atât de bine! Nouă, tuturor, poate. Mă întreb ce ar
mai putea să mă entuziasmeze? Moartea lui Ionel m-a întristat foarte
tare, o văd ca pe o dovadă palpabilă a unui destin care ne scapă. Nu
şi-a putut obţine pensia decât în ultima zi. Şi nu avea nici un ban.
Marietta mi-a spus că îi sosesc bani, pachete, totul se îndreaptă acum
spre bine. Chiar şi situaţia internaţională. E în aer speranţă. Nu mai
simt nevoia să văd şi să aud teatru şi muzică. Mă tem că este
renunţarea bătrâneţii. Dacă aici nu mai sunt bună de nimic – dar
 poate că am nevoie şi de această încercare. Mă supun. Este în mine o
mişcare de retragere din viaţă. Să acceptăm. Vom vedea ce urmează.
Dragul meu, te iubesc. Bietul Mihai! Puff a trecut pe la mine
aducându-mi ştiri foarte îngrijorătoare. Cine ştie ce-i aşteaptă pe
săracii mei prieteni – ar fi teribil! Feriţi-l voi, săracul! Noémie
Rosetti a plecat brusc. O cunoşteam puţin. Era foarte doamnă. Unde
pleacă toţi? Ce devin? Este singurul lucru care mă preocupă în mod
efectiv. Vă iubesc. Nu ne părăsiţi. Te iubesc pentru totdeauna, a ta, A.
(în fr., în orig.).
20*. Sclipitor, percutant (germ.).
21*. Ce să crezi? (fr.)
22*. Mă împotrivesc (fr.).
23*. Expresie fr. echivalentă rom. ce-i în mână nu-i minciună.
24*. Este oare omul uman? (fr.)
25*. De la fr. déloger, aici cu sensul de a alunga.
26*. El trăieşte prea periculos, ceea ce nu mai este pe măsura lui.
Desigur! Tocmai pentru că ne-am depăşit măsura, aici ca şi dincolo,
suntem fiinţe bolnave. Orgoliul puterii omului, pe de o parte, sclavia
maselor, iar pe de altă parte moartea de neînvins, mica certitudine –
toate acestea te pot înnebuni sau duce la disperare. Omul este capabil
astăzi de fapte uriaşe, dar moartea îl înfricoşează cu atât mai mult,
ea, împotriva căreia el nu poate face nimic (în fr. în orig.).
27*. Îmi încredinţez soarta lui Dumnezeu (fr.).
28*. Degenerare (fr.).
29*. Cine riscă câştigă! (fr.)
30*. Orice-ar fi (fr.).
31*. Şi voi coborî acolo jos, la voi (fr.).
32*. Ion Marin Sadoveanu, la vila „Bellona” de la Eforie Nord.
33*. Dar gata cu toate astea. Fiecăruia, soarta după propria-i fire. Eşti
cinstit pentru tine însuţi şi pentru că aşa te-ai născut. Sunt mândrie şi
 orgoliu, nu neg, dar nu e nimeni altcineva responsabil. Desigur, nu
mai aştept răsplata socială, sunt dintre cei meniţi uitării. Nici măcar
nu cred că Dumnezeu te răsplăteşte pentru aşa ceva. El nu se
amestecă în aceste mărunţişuri lumeşti. Trebuie să-mi accept soarta
ca fiind a mea datorită naturii mele. Bună sau rea, dreaptă sau nu,
asta sunt. Sunt ceea ce sunt (în orig., în fr., ultima frază în engl.).
34*. Mă risipesc (germ.).
35*. Tu erai acela, scumpule! (fr.)
36*. Nu trebuie să-ţi supravieţuieşti! (fr.)
37*. Dragul meu, evenimente foarte importante se succed în jurul nostru.
Polonia şi Ungaria vorbesc. Ce ne aşteaptă pe noi? Am impresia că
nimeni nu mai ştie încotro mergem. E agitaţie, se ucide, se strigă, se
cere libertate, dar care dintre cei puternici ascultă strigătele
popoarelor? Plutesc în aer posibilităţi imense, dacă ar vrea doar să se
înţeleagă unii pe alţii, dacă n-ar exista pe de o parte frica şi ura, iar
pe de altă parte setea de putere şi frica! Trăim pe un vulcan şi totuşi
viaţa de fiecare zi îşi urmează cursul. E oare în mine lipsă de
sensibilitate, să fie detaşare, bătrâneţea, oboseala? Am chef să ascult
muzică frumoasă, să văd lucruri frumoase. Astă-seară, muzică la
Coş. (în fr., în orig.).
38*. În această gloată omenească (fr.).
39*. Ei au curaj (fr.).
40*. Pe când rândul meu? (fr.)
41*. Niciodată nu vine ceva mai bun (germ.).
42*. În pofida şi împotriva a tot (fr.).
43*. Şi apoi, la ce bun? Tu nu eşti acolo (fr.).
44*. Cine are dreptate şi răbdare, acestuia îi vine şi timpul (germ.).
 1957

11 ianuarie, seara

Dragule, au trecut 11 ianuarie, zile şi zile, au trecut sărbătorile, am scris,

am citit, am văzut prieteni, au fost „copiii” la mine, am trăit, cu sau fără
sens.
Mâine este iar o zi „fatală”, cinci zile după Sf. Ion. O fi sorocul? Nu
pot spune că doresc să mor, dar nici că doresc, ca altădată, să trăiesc.
Simt că sunt tot mai puţin de folos, poate că e un sentiment iscat din
orgoliu contrariat. Poate că mi se pare că nu mai sunt de folos pentru că
cei care aveau nevoie de mine altădată nu mai vin decât pentru a mă
mângâia ei pe mine. Am neta impresie că scad ca gândire şi că tac tot
mai mult pe când altădată vorbeam. Poate chiar şi a vorbi îmi e greu, mă
întreb dacă aş mai fi în stare să-mi conduc firul unei conferinţe până la
capăt. Mi se pare că trăiesc pe trecutul meu. Preţuirea celorlalţi se
adresează celei a cărei umbră am rămas.
Portretul lui Löwendal e foarte adevărat, il est moitié ici, moitié
lointain1*. N-aş vrea să mor pentru că aş vrea să mai pun scripte la
punct. N-or avea valoarea transcendentă, dar pot fi de folos studenţilor.
Şi parcă tot aş mai vrea să le scriu ceva. Aş vrea să le spun că viaţa e
ceva foarte important pe care să n-o piardă cum am pierdut-o noi,
oscilând între căutare şi nădejde, adică mai bine zis aşteptare. Să
făptuiască.
 Să dea înainte, tot înainte. Şi-i desperă atmosfera închisă? Să spargă
geamurile, dacă nu se lasă deschise. Preferaţi viaţa, copii, la orişice,
viaţa ca putere creatoare, ca duh nu ca Bios. Făptuiţi cu duhul şi realizaţi
clipita. Nu aşteptaţi salvarea din afară, ajutorul de la alţii, nu. Salvaţi-vă
singuri întinzând mâna spre Dumnezeu!
Dragule, dacă o fi să mor, vă suplic să mă ajutaţi să trec aşa fel, încât
să nu-mi fie ruşine de mine. Alice a ta.

12 ianuarie

Dragule, am scris aseară în grabă. Acum, la amiază, când s-a întunecat

iar cerul după un soare frumos, mă gândesc cât de puţin pregătită sunt
pentru o schimbare esenţială, pentru lucrul cel mai solemn şi important
în viaţă: moartea. Dacă cerşesc lui Dumnezeu încă o amânare este pentru
a mă pune ceva mai la punct. Dar pesemne are Rilke dreptate când crede
că murim fiecare în stilul vieţii noastre. A fost în mine o lene de a privi
„definitiv” spre ceva. În fond, am fost o funciară relativistă! Poate de
aceea şi acest eveniment – Moartea – nu-l pot privi decât ca o trecere. Că
dincolo este absolută ordine, nu mă îndoiesc, dar sunt sigură că sufletul
nostru are de parcurs multe stadii până să ajungă să o şi perceapă şi să se
integreze conştient. Am rugat pe Mariana Murnu să vie să discut cu ea în
privinţa Jurnalului meu. Nu o chem pe Maricica pentru că e prea
ocupată, dar mai ales pentru că aş tulbura-o prea tare, ea nu are
mentalitatea Marianei, pe ea o sperie gândul la moarte şi mai ales pe ea
moartea mea ar durea-o nu numai în suflet şi spirit, dar şi în carnea ei.
Cu toată aparenta indiferenţă a ei, dictată desigur de lipsa de timp, poate
şi de interese intelectuale care întrec capacitatea mea intelectuală. Ce
curios! Acum îmi telefonează ea că vine 10 minute la mine. Coincidenţă
sau soarta? Orice s-ar întâmpla, vreau să ştie ai mei toţi cât îi iubesc.
Jean Paul o simte, ştiu şi cred că mă va pierde cu greu, suferind adânc. Şi
Aurora şi Nicu la fel. Copiii, desigur şi ei, ca şi Niculla. Ştiu că toţi
prietenii mei şi „copiii” mei, toţi mă vor plânge. Vreau să ştie că mă voi
ocupa de ei, de pe unde voi fi. Acum am treabă la E.S.P.L.A. Aştept şi pe
Maricica. À bientôt sau mai stau pe aci? Trecu Tadeu cu vestea că vor
juca diseară Strigoii lui Ibsen după indicaţiile mele. M-am bucurat. Te
iubesc. A. a ta.

21 ianuarie

Dragule, e luni, am început ziua cu amintiri triste, am plâns şi eram

abătută. Şi iată că la telefon mi s-a propus din partea lui [Petru]
Comarnescu, Ion Marin [Sadoveanu] şi [Ionel] Jianu să vorbesc despre
Romanul modern. Înţelegi ce s-a petrecut în sufletul meu, dar n-am
ezitat să refuz pe motivul că nu mai sunt în stare de un asemenea efort şi
că nu vreau să-mi supravieţuiesc etc. Nu o fac nici din trufie, nici din
prudenţă, o fac pentru că aşa mi-o dictează conştiinţa. De altfel sunt,
desigur, alţii mai informaţi ca mine şi mai tineri şi mai buni vorbitori, nu
sunt indispensabilă. Că trebuie smerenie pentru aşa ceva, o ştiu prea
bine. Dar sunt la vârsta când înţelepciunea constă în a „renunţa”. Die
Entsagenden2*.
Ieri s-au împlinit trei ani de când m-am întors acasă. Am fost la
Valérie unde au venit şi copiii şi Flo cu Ileana. M-am bucurat că sunt iar
cu ei, lipsea doar Ionel. Se vede că nu e voie să fie bucurie completă. Dar
vestea dată de copii că ei aşteaptă un copil mi-a luminat orizontul. Tu
înţelegi ce bucurie mare am resimţit. Mi se pare că a creşte un copil
pentru o viaţă nouă este supremul ţel al oamenilor. O fi mare lucru să fii
o stea pe firmamentul culturii (cum sper că se va ivi Maricica), dar parcă
şi misiunea de a fi mama unui om mai adevărat decât suntem noi e un
lucru frumos.
La dejun la Aurora a fost extrem de simpatic, ca de obicei, dar lipsa
lui Radu care e bolnav a pus o umbră peste noi. Tot mereu reticenţe în
bucuriile noastre! Acasă am găsit scrisoarea lui Timofte de la Costeşti.
Naivitatea cu care îşi exprimă bucuria lor că le-am scris m-a emoţionat.
Grozav aş vrea să pot trimite şi eu 100 lei pentru vestimentele
bisericeşti. Fă tu aşa să mi se mărească pensia, dar nu la maximum! Te
rog, fă aşa să trec printre cei de cl. II. Tu mă înţelegi. Plecarea
Maricichii ne îngrijorează. Aveţi grijă de ea pe acolo. Te las. Te iubesc.
A. a ta.

28 ianuarie

Dragule, sunt „smolită”, cum se spune la Costeşti. Veştile ştiute de mult,

dar confirmate cu detalii şi lipsa totală de bani, datorii în plus, toate mă
pleoştesc, îmi taie orice nădejde. Unde mai pui şi moartea în serie a
atâtor oameni bătrâni şi nenorociţi ca Nicu Rosetti, V. Ştefan, ca şi a
Didinei Puşcaru, veşti venite în aceeaşi zi, boala altora (Radu), în fine,
ce să-ţi mai spun? Le ştii tu pe toate. Azi m-am rugat să-mi dea
Dumnezeu şi o bucurie. De ce nu aş avea dreptul să cer şi bucurii?
Şi chestia cu biletele de teatru la Strigoii mă plictiseşte. Au făcut o
combinaţie care nu e tocmai fair. Tant pis. Puteau să mă invite personal.
Dar n-are importanţă. E vreme mohorâtă – und ich bin verdriesslich, weil
ich verdriesslich bin3*. Te-am visat azi-noapte, cu o listă pe care erau
scrise numere: 100, 80. Le joc la loterie? Dar nu sunt numere de loterie.
Pe urmă ai plecat. Dragoste, sunt foarte întoarsă pe dos. E în mine o
răzvrătire şi o furie şi un dezgust.
 Vestea cu cedarea popoarelor, peste capul lor, în învoielile celor mari
m-a exasperat. Cu ce drept să dispuie de soarta a milioane de oameni 3-4
inşi? Cum a putut Roosevelt să trateze popoare întregi ca pe nişte turme?
Ba, pe urmă să fie şi necinstit, instigând împotriva celor cărora ne
vânduse? E îngrozitor ce s-a întâmplat şi nu pot şi nu vreau să cred că
Dumnezeu poate răbda asta fără să pedepsească. Dar ce ne-ar folosi
pedeapsa lor? Ar mai suferi şi alţii, nevinovaţi ca şi noi. Măcar să fi fost
veridici, să fi mărturisit tâlhăria şi bieţii vânduţi să se fi acomodat cu
regimul stăpânilor. Sunt sigură că ar fi fost de o mie de ori mai bine. Ar
fi avut şi stăpânii încredere în slugi şi bietele slugi ar fi putut servi în
cinste, nu tot cu gândul hain şi aiurea. Cred că mai mare dezgust de
omenire n-am resimţit de când sunt! L-aş blestema pe Roosevelt, dacă aş
şti că serveşte la ceva. Dar nici măcar atât! Gesturi istorice făcute de
demenţi şi de degeneraţi. Pfui! Pfui! Pfui de soarta omenească! S-a văzut
acum ce au făcut şi pentru Ungaria. De când Franţa nu mai hotărăşte ea,
diplomaţia este lipsită şi de onoare şi de cinstea cea mai elementară.
Avea dreptate Napoleon când spunea de englezi că atunci când nu vor
mai avea ce vinde, vor vinde libertatea popoarelor! Doar că acum a
trecut această mârşăvie în conştiinţa descendenţilor lor americani. Tot
anglosaxoni! Sunt bolnavă de amărăciune! Să mă supun? Da. Mă supun.
Dar cui? Nu poate fi vorba în asta de voinţa lui Dumnezeu. El rabdă
aceste mişelii, nu le poate patrona. Deci să ne supunem minţii demente a
câtorva oameni fără Dumnezeu şi fără lege?! Să răbdăm şi să dispreţuim
omenirea zisă civilizată. Tâlhari! Are dreptate Eminescu: „Să dăm foc la
puşcărie şi la casa de nebuni”, dar la nebunii cei mari, călăii, care ne-au
vândut şi care au murit! Nici măcar nu-i mai putem trage la răspundere.
Au dreptate ruşii: puterea să fie în mâna popoarelor! Dar este? Oh, sunt
otrăvită rău. Ajută-mă, dragule, să suport. Te iubesc. A. a ta.
11 februarie

Dragule, ieri am fost sărbătorită de ziua mea! O babă, care am primit

flori, dulciuri, cercei, foulard de nylon şi bani de la „pitici”. Eram
obosită, dar foarte mulţumită fiindcă simt că mă iubesc şi prietenii, şi
copiii noştri şi cei tineri din jurul meu. Aurora şi Nicu afectuoşi şi buni,
copiii la fel. Ştiu că nu merit atâta dragoste, dar ce bine e să primeşti
această dragoste, tu aveai dreptate: numai luxul e necesar sufletului, eu
adaug: şi ceea ce nu meriţi. Tocmai asta e „dar”. Pui mic şi drag, e soare,
e primăvară afară şi mi-e sufletul şi el înflorit. Simt că dacă ar trebui să
mor, aş face-o, cu voia lui Dumnezeu, liniştită, senină, aproape cu
bucurie. Fiindcă vă simt pe aproape pe voi. Ştiu că mă veţi aproba. Dacă
mai sunt bună de ceva pe aci, atunci aş vrea să mai rămân. După prânz
merg la Titi şi Puiu. Diseară îţi scriu iar. Te iubesc. A, a ta.

11 februarie, seara

Dragule, azi şedinţă la Löwendal cu soţii Murnu şi Flo. Portretul devine

foarte frumos, aş vrea să-l cumpere cineva bogat dintre prieteni, căci
prea a muncit mult pe el. Timpul meu nu contează sau, în toate cazurile,
mai puţin. Aranjează tu, cum ştii, ca să i se cumpere ceva fiindcă este
dezolant să vezi cum rămâne arta de nerecunoscută. Iar au sosit multe
flori – anonime. Nana, prăjituri, Costel, frezii. Mă răsfaţă toţi prea mult.
Îmi pare rău că n-a venit Marietta Hîrjău ca să facă mâine parastas lui
Ionel. Îl voi face sâmbătă, sper. Pentru voi reprezintă ceva? Mai ales
pentru el, care a fost ars? Oare soroacele nu corespund unor faze de
dematerializare, care la el s-au răvăşit de la început, foarte dureros prin
foc?
 Azi era atât de frumos încât aveam impresia că graniţa cu cele
nevăzute a dispărut. Seara a plouat. Vizită la Titi şi Puiu – melancolie!
Tu ştii de ce? Te iubesc. A. a ta.

10 martie

Dragoste, n-am scris o lună întreagă, pentru că pesemne n-am găsit

nimic important. Şi totuşi! Gestul copiilor mei la 24 februarie merita
consemnat şi iar atâtea morţi: Smaranda Rosetti, după soţul ei, acum, de
curând, nenea Costică Motru1. Înmormântarea lui a fost ca o
demonstraţie a intelectualităţii de toate vârstele. Era ceva nu numai
solemn în faţa morţii, era o solidaritate de un anumit grad de cultură,
cum s-a păstrat prin toate vârstele şi prin toate clasele noastre. Dacă e
adevărat ce a spus R., anume că a mărturisit în ultimele ceasuri că n-a
fost spiritualist, ci scientist, deci materialist, mă întreb dacă n-a vrut să
înţeleagă mai ales scientist, adică cercetător ştiinţific, nu idealist şi că a
confundat materialismul cu ştiinţa. Că a negat spiritualismul nu mă
miră, fiindcă aşa gândea, pozitivist, dar că mai adera la materialism mi
se pare curios. În toate cazurile faptul că a vrut să se ştie adevărul despre
el e un gest de probitate. Îmi pare foarte rău că nu l-am văzut în ultimele
luni. Mă chemase să-mi citească ceva. Se pare că nu s-a văitat de dureri,
ci a fost preocupat până în ultimul moment de probleme filozofice, pare-
se de tipologie. Moartea lui, fără să mă zdruncine, totuşi m-a mişcat.
Dormea liniştit. M-am întrebat ce vede acum. Mă întreb mereu ce vedeţi
voi acum. Ieri, parastasul lui Petre, şi pe el îl urmăresc dincolo. Eu,
dragule, aş vrea să am răgaz să-mi scriu pe Goethe, Shakespeare, Racine
şi să pun la punct unele conferinţe care au fost bune. Ajută-mă tu să-mi
apăr timpul de lucru! Fă să dorm mai puţin şi să nu tot fiu chemată la
telefon. Acum plec la Lala două ore. Te iubesc. Reviu în curând. A. a ta.
4 aprilie

Dragoste, multe şi mărunte şi mari evenimente zilnice, casnice, oficial

doar mărirea pensiei şi pensia Mariettei. Mă mir că n-am scris nimic aci
despre asta. E un eveniment economic foarte important. Mă mir că nu i-
am acordat importanţa necesară. Poate că-l aşteptam şi că a fost şi puţin
o decepţie fiindcă toţi credeau în mai mult. Dar eu sunt totuşi mulţumită
că nu este mai mult, îmi e mai puţin ruşine în faţa atâtora cu desăvârşire
lipsiţi!
Moartea lui G. Tătărăscu m-a întristat. A suferit colosal şi a ispăşit
multe greşeli. Poate, totuşi, că el a văzut mai just ca alţii. Îmi pare rău să
constat severitatea oamenilor post-mortem! Dumnezeu să-l ierte şi pe
biata Arety s-o mângâie, că rău este lovită, săraca. Trebuie să vorbesc cu
Puiu şi Titi. Predica Olgăi Greceanu, impresionantă. E ceva pătimaş în
ea, dar autentic.
Acum aştept pe M.D. să-i dau traducerea „Ciupilă”. Nu mai cunosc
trufia intelectuală, lucrez cele mai umile lucruri pourvu que ce soit bien
fait4*. Romanul de la E.S.P.L.A. nu-mi place. E o satiră uscată. Bine
scris, uneori cu haz, dar e un humor prea incisiv, o carte sterilă, deşi
plină de realităţi, de observaţii juste şi totuşi nimic adânc în ea şi mai
ales nici un răspuns la atâtea întrebări. Nu o pot traduce, mă otrăveşte.
Ieri la Toutou dejun. Atmosferă groaznic de încordată, i s-a întâmplat
ceva, o munceşte o angoasă. El, în schimb, senin, luminos, bun. Mama
teribil de îndurerată. Oameni care ar trebui să fie fericiţi, cel puţin
mulţumiţi!!
O bucurie, menajul Meg-Costel pare foarte înviorat, parcă înnoit. El a
scăpat de obsesie, ea e mai sigură pe ea.
Copiii noştri? Păcat că au trebuit să sufere o amputare sufletească, un
copil ar fi fost o completare a căminului lor normal. Plecarea Maricichii
e basmul cu cocoşul roşu. Nici nu mai sunt convinsă de ea. A încurcat-o
teribil şi pe Valérie a enervat-o prea tare. Îmi dau seama, dragule, de
privilegiul nepreţuit de care mă bucur pentru că Cred în Dumnezeu. Tot
calmul şi echilibrul de acolo îmi vin. Ajută-mă să nu mă rătăcesc. Ajută-
mă să scriu aci zilnic. Te rog. Te iubesc. A. a ta.

11 aprilie

Dragoste, n-am scris. Tu ştii că mă tâmpesc când scutur sau am treabă

urgentă. Nimic de semnalat. Ba da, o seară la avocatul Enescu şi Ofelia,
cu Costel, Meg, Alecu, Dan Botta şi familia Buzdugan, şi alţii, şi familia
– iacă uit numele boieresc – da: Stolojan. Conversaţie pasionantă
susţinută de Costel şi Alecu în jurul literaturii franceze, am stat până la
ora două. Costel îţi seamănă mult, iar Alecu lui Mişu, numai că voi parcă
eraţi mai puţin furibunzi şi pătimaşi. Cartea lui Diego Viga am refuzat s-
o traduc, nu pot să-mi omor ultimele mele zile de trăit cu asemeni aiureli
şi otrave. M-am bucurat adânc să pot trimite la Costeşti candela, îţi
aminteşti că tu doreai să clădeşti o biserică mică?! Ei bine, am început
cu cel mai mic detaliu, Dumnezeu se bucură de intenţii. Dacă aş fi măcar
în stare să acopăr partea cea avariată a bisericii din Costeşti.
Azi m-au dus Ion şi Mariana la Anuţa, m-am bucurat să văd căsuţa ei
gospodărească şi mă bucur la gândul că sătenii vor fi mulţumiţi de mine.
E în mine un fond care e strâns legat de ţărani. Poenarii? Pesemne. Am
poftă de lucru, dar timpul mi-l irosesc, ca toată viaţa. Mă năpădesc
oamenii şi eu nu ştiu să mă păzesc. E primăvară, sunt pomi înfloriţi, e
dulceaţă în aer, de ce-or fi oamenii răi şi se nenorocesc între ei? De ce nu
se înţeleg între ei? De ce se urăsc? Eu cred ferm într-un principiu rău
care instigă bietele vieţuitoare. Uneori se manifestă prin prostie, adică
prin lipsă de înţelegere. Pui mic, te las. Trebuie să pun de ceai, vine
Serafima cu Sigisbeul, prietenul lui Vintilă. Vă iubesc, mai ales pe tine.
A. a ta.

29 aprilie

Dragule, au trecut Sf. Paşti şi nu ţi-am scris, cu gândul însă sunt

nedespărţită de tine. Ultima săptămână, şi chiar în săptămâna mare, criza
menajului Jean Paul, care speram că nu va ajunge la catastrofă. Plecarea
de acasă a Micaellei, chiar şi mărturisirea legăturii ei cu E. puteau fi, la
nevoie, uitate fiindcă socot că e pricinuită de revolta unei femei tinere de
a fi rudoyée5* şi, desigur, şi de duritatea lui Jean Paul. Dar gestul de
sâmbătă, forţarea uşilor, venirea pe furiş, luarea mobilelor, fără a lăsa
tovarăşului de 9 ani nici pe ce să-şi puie capul, tot procedeul m-a
dezgustat! Vasăzică această fetiţă nu era de calitatea umană ce-i
atribuiam. Sper că iniţiativa nu a fost a ei, ci a familiei şi totuşi, purtarea
asta inelegantă, de mahala, m-a întristat adânc. Îi doresc să fie fericită cu
celălalt, din toată inima, fiindcă simt cât îmi este de dragă, şi totuşi
regret că este din altă plămadă ca a noastră. Îmi pare groaznic de rău. Mă
rog pentru ea ca şi pentru Jean Paul.
O tristeţe prin care a trebuit să trecem. Tu ajută biată fetiţa asta care
şi-a pierdut capul şi pe „Urechiatul”, cum îi spuneai tu, ca să-şi
regăsească echilibrul. Tare îmi pare rău de el! E şi vina lui, fără îndoială,
dar reacţia ei l-a dezamăgit adânc.
Efectele mediului corupt! Ajută-ne! Te iubesc. A. a ta.

17 mai
Dragule, n-am mai scris din pricina unui marasm care a pus poprire pe
mine de când cu gestul Micaellei. Ar fi ridicol să spun că sufăr, dar e
ceva în mine, un fel de oboseală, de dezamăgire care a întunecat bucuria
şi nădejdea în mine. A fost o lovitură care m-a ameţit şi din care n-am
ieşit încă. Nu judec şi nu condamn, poate tinerii ăştia, care se lasă duşi
de clipă, vor fi având dreptate, nu au timp să se încarce cu principii sau
cu ce numesc ei prejudecăţi, dar cu această descătuşare ajung în barbarie.
Poate mă înşel când atribuiesc această stare a mea numai acestui
incident. Cred că mai este şi teama de moarte, adică grija de moarte, căci
duminică a pomenit Părintele de Sf. Ion Valahul şi azi sunt 5 zile după
acest Sfânt. Nu ştiam nimic despre existenţa acestui Sfânt, acum s-a mai
adăugat şi El la lista celor care de 8-9 ori pe an mă ameninţă! O fi ridicol
sentimentul meu, care datează de la moartea lui Buby, dar este şi mă
munceşte. Şi nu este o simplă întâmplare că veşnic îmi ajunge la
cunoştinţă sărbătoarea celui mai neştiut Sfânt Ion din Calendar. Je me
recommande à sa bienveillance et je demande chaque fois un nouveau
délai pour accomplir ce qui me reste à écrire. Mais parviendrai-je
jamais à accomplir ma tâche?6* În toate cazurile mă simt tot mai liberă
de orice ambiţie, de orice vanitate sau chiar orgoliu. Mă simt tot mai
insignifiantă şi mai puţin eficientă în jurul meu. Până acum puţină
vreme, îmi făuream încă iluzii că aş mai fi de folos, dar de vreo câteva
luni m-am tămăduit de toate aceste amăgiri. Şi mă simt foarte proastă,
realmente proastă! Nu mai ştiu nimic din câte ştiam şi nici nu mai
percep vibraţia care mă anima până acum un an. Am ajuns un fel de Eu
impersonal, indiferent şi anost. Mă agasează pretenţiile unor oameni
care, totuşi, au dreptate să se înfigă în realitate cu încrederea în sine,
singurul mijloc de a fi real.
Pe indiferenţa asta a mea, faţă de insuficienţa mea, îmi măsor
adâncimea neantului din mine. N’exagérons pas!7* E o pasă proastă prin
care trec, din nemulţumire faţă de mine, faţă de inacţiunea mea, faţă de
timpul ce pierd de-a surda. Îmi trebuie şi o nădejde, îmi trebuie o
bucurie, o mulţumire. Îmi trebuie şi soare! Ploaia mă ucide. Am visat-o
pe Catherine Farequare. Ce o fi cu ea? Fac planuri iluzorii. Adevărat,
adevărat, dacă aş şti că mă întâlnesc cu voi şi că trecerea e uşoară, n-aş
avea de ce să mă tem că azi ar fi iar un soroc. Dar e posibil să nu ai un
fior la gândul unei schimbări atât de radicale? Stelule dulce, dacă o fi să
fie, vino-mi în ajutor, cu toţi „spaniolii”! Căci azi e ziua de naştere a lui
Ghighi, 17 mai. Şi Mişu împlineşte 6 luni şi Ionel un an şi Lelia 6 luni.
Voi toţi m-aţi devansat, eu îmbătrânesc aci, voi întineriţi acolo.
Dragoste, oricum va fi, ajutaţi-ne pe noi, cei din întuneric. Voi sunteţi în
lumină. Acum mă apuc iar să scriu la Faust, mă întorc pe urmele mele
din vremi vii, doar, doar s-o mai aprinde vreo scânteie în mine. Dragoste,
te iubesc. A. a ta.

P.S. Mă bucur că vine Mariana azi să facem o selecţie în poeziile ei.

Cu cât o cunosc mai bine, cu atât o preţuiesc mai mult. Am asistat la o
scenă conjugală în care am putut constata tactul ei, răbdarea elegantă
faţă de nervii fantezişti ai lui Ion. Mi-am dat încă o dată seama că
fericirea unei căsnicii, reuşita ei, este un lucru foarte greu de obţinut, e o
operă de artă. Ei sunt un menaj cum nu cred că sunt multe la noi. Am
respirat aer occidental.
Vizita Maricichii aseară foarte simpatică, şi ea şi-a găsit un echilibru
în ştiinţa ei. E bine aşa.
Mme Timoşcenko vorbeşte cu o prietenă la telefon, nivelul interesului
foarte jos, dar viu omenesc, fără aripi, dar solid pământesc. On
l’envierait presque. Je t’aime.8*

27 mai
Dragostea mea, ultima săptămână a fost plină de surprize plăcute. Cea
mai de seamă a fost vizita la Mehedinţi2. Am găsit, după şapte ani de
când nu l-am văzut, un om încă foarte verde, uluitor de viu, de energic,
plin de umor, drept ca o lumânare şi de o limpezime spirituală colosală.
E în preajma a 90 de ani şi după multe suferinţe fizice şi morale. Einer
vom alten Schlag!9* Încă o dovadă că viaţa sufletească întreţine intact
intelectul. De ce vorbesc de el, cei ce nu-l ştiu decât de pe catedră, că e
rece? Din contra: e cald, e sensibil, e afectuos, e apropiat, şi doar pe
mine mă cunoaşte atât de puţin! M-am simţit atât de bine în odaia aia
goală, luminoasă, plină doar de cugetare şi de suflet! Casa ce le-a fost
redată trebuie să fi fost splendidă, acum e goală şi totuşi spaţiul ei e
armonios şi elegant, pe din afară e ca o cucoană mare graţios aşezată
într-un fotoliu. Cei doi bătrâni-tineri în prag, făcând saluturi de revedere,
o viziune foarte românească, din vremi liniştite. Un mare dascăl şi un
mare român şi un spirit universal. Va fi având şi greşeli, nu ştiu, se
poate, e chiar probabil. Dar când esenţa unui om este de calitate, restul
este doar accidental şi nu-l strică. E băţos, e rece? Cu cine? Desigur cu
oameni ne-autentici. Am fost adânc de mulţumită în seara de joi când am
fost la el. Mi-a spus că are o scrisoare de la tine, îţi spunea „Serge”, dar
sunt sigură că nu te confundă. Tu ai fost elev bun al lui şi ştiu că te
interesa cursul lui foarte mult. Apropierea de o flacără atât de vie mie
mi-a făcut bine. Când îl compar cu tinereţea anostă, stinsă a atâtora! Îmi
voi permite luxul de a-l vizita mai des. Ţinuta impecabilă a acestui
bătrân este impresionantă! Sta la o masă simplă, cu manuscrise multe, în
colţul camerei, între două ferestre acoperite cu hârtie albă. O calotă
neagră îi da un aer de călugăr. Cu un pled pe picioare, lucra, scria. Când
am intrat, s-a sculat în picioare, drept ca un flăcău, cu zâmbetul
prietenos pe buze şi în ochii mici, după ochelari. Aş fi vrut să-l
fotografiez aşa. Camera goală îi făcea un cadru de chilie monahală în
care domneau pacea şi îngăduinţa. Mi-a spus cât a suferit de pe urma
fetei şi ginerelui lui, iar despre nepoată am aflat de la Nana că e odioasă.
Doamna Mehedinţi trebuie să fi fost foarte frumoasă. Are în ea şi acum o
expresie de cucoană bogată şi mare gospodină şi în grai o linişte
molcomă. Dar i-am găsit îngrijoraţi din pricina unei insinuări a nepoatei.
De ce vor fi fiind unii oameni atât de răi! Profesorul mi-a spus că a
trebuit să atingă vârsta asta, pentru ca să afle de ce sunt oamenii în stare.
Uneori mă întreb dacă e pură răutate ce mână oamenii la atari duşmănii
sau dacă este lipsa de educaţie intimă. Sunt pueril de sălbatici unii
oameni la noi, adică burghezii, că ţăranii sunt mult mai cumsecade. Să-i
idealizez eu? Nu cred. Căci le văd toate defectele, dar văd şi cuviinţa lor
esenţială ce e un respect de fiinţa omenească. Profesorul spunea că „Ţara
de Sus”, adică Moldova de nord, este un „ţinut spiritual” fiindcă aceia
sunt urmaşii dacilor care acolo nu au fost învinşi de romani şi au
continuat. Se pare că poartă în unele regiuni căciuli împletite ca dacii.
Ideea lui că Iranul şi Dacia sunt locuri cu un Ethos foarte înaintat şi clar,
pe lângă care Ethosul greco-roman a rămas inferior. Poate că are
dreptate. Exemplul lui Decebal este tipic pentru sentimentul de onoare şi
de libertate, iar religia dacică e infinit de pură pe lângă cea greco-
romană. Trebuie să citesc mai mult în sensul ăsta.
E drept că sufletul nostru s-a alterat de prea multă robie şi răbdare şi
amestec străin, dar, dragule, suferinţele ultime au deşteptat în cei mulţi o
aspiraţie încă nelimpezită, dar mişcare spre ceva mai bun. Mă înşel?
Dragoste, am avut şi bucuria să văd că a apărut Dombey şi să aflu că
ne aşteaptă prin iunie o recompensă mai mult decât credeam. Simt că voi
cheltui à tout et à travers10*! Ce bine, să nu trebuie să tot numeri cu
francul!
Vestea spusă azi de Guss că vor să facă oraşe de pensionari m-ar
întrista teribil dacă aş crede că iar aş intra în această categorie de exilaţi.
Dar socot că „pensiile personale” sunt privilegiate. Cum o vrea
Dumnezeu! După parastasul lui Ionel, simt un fel de uşurare, ca şi cum
aş simţi că şi el este acum liber şi mulţumit. Nu pot concepe că ne
desparte ceva pentru veşnicie, din contra, vă simt pe toţi dragii mei de
acolo lângă mine, una cu mine, dar mai limpeziţi. De mine mă înfior cât
sunt de incapabilă să mă fixez în rugăciune. La Biserică sunt distrată. Nu
mă pot concentra decât vorbind cu Dumnezeu. Sunt într-un hal de
imbecilizare! Mă întreb dacă aş mai fi în stare de vreun gând luminos.
Cam pierd vremea cu „puneri la punct” de Faust şi altele. Să mai scriu
scrisori? Inspiră-mă tu. Îmi e foarte dor de voi, anul trecut duminica mă
duceam la Ionel şi la Mişu, au plecat, suntem tot mai puţini. La Radu mă
uit cu anxietate şi cu tot mai multă tandreţă. Si l’on pourait partir tous
ensemble!11* Cântă la radio o romanţă, mă apucă aleanul. Te las. Vă
iubesc şi vă aştept în vis. Te iubesc. A. a ta.
P.S. Maricica şi Puff sunt la Putna, mi-ar fi plăcut să plec şi eu cu ei.

6 iunie

Dragoste, mâine iar este un soroc: Sf. Ion Nou din Suceava. Şi cum
inima mă jenează de o bucată de vreme… Cum va vrea Dumnezeu! În
ultimele zile am avut prilej de bucurie: pachetul de la Zizella,
perspectiva de a mai încasa câte ceva de la E.S.P.L.A., rochia de la
Jeanna. Dragostea cu care a făcut Zizella pachetul m-a încântat, m-a
umplut de bucurie. Şi veştile de la Paris la fel. Revirimentul religios şi
ştiinţific totodată! Perspectiva de împăcare după interviul dat, televizat,
de Hruşciov?! În mine înfloare o mare nădejde. Poate s-o milui
Dumnezeu de biata omenire. Eu sper că prin septembrie totul să fie
hotărât. Dragule, dacă e să „trec” la voi, ajutaţi-mă, vă rog. E în mine un
fel de agitaţie ca înaintea unei călătorii. Nu mă îndoiesc că voi fi primită
de voi, toţi dragii mei, şi că ne vom bucura împreună. Îmi pare rău de cei
ce vor rămâne şi se vor amărî. Oh! dacă am avea siguranţa prezenţei
voastre! Dar eu tot aş vrea să mai stau pe aci şi să scriu ce am de scris şi
să mă bucur de oameni şi de natură. Caietul s-a sfârşit, poate că şi ăsta
este un semn?! Am să cumpăr azi altul; râzi? Şi eu. Parcă se poate
conjura ce este hotărât, cu asemeni fleacuri?
Dacă voi, care veţi găsi caietul, veţi citi aceste rânduri, aş dori să vă
fie mângâiere, să ştiţi că sunt calmă şi chiar voioasă şi că voi fi aproape
şi că vă voi ajuta, pe cât va fi permis. Iar dacă Dumnezeu îmi mai
dăruieşte zile, îl rog să mă facă tot mai senină, tot mai credincioasă în El
şi tot mai bună cu oamenii! Pe tine te iubesc. Pe voi toţi, pe Mişu şi
Ionel şi Lelia, pe care-i cred în plină limpezire, pe Egon, pe care vă rog
să-i ajutaţi, pe ai noştri, pe toţi dragii mei. Te iubesc şi te aştept. A. a ta.

29 iulie

Stello scump, de aproape două luni nu am mai scris aci. Şi doar ar fi fost
şi lucruri interesante de spus. Dar nu ştiu cum îmi irosesc timpul şi
veşnic am impresia că am ceva „de lucru”. În fond mă amăgesc de când
cu traducerile.
Fireşte, a fost un lucru bun şi practic şi acum vin ecouri de simpatie de
la cititori. Dar recunosc că s-a secat parcă în mine izvorul gândirii
creatoare. Am devenit un creier pasiv. Poate trebuie şi asta în viaţa mea.
E un fel de smerenie interioară care-şi are rost, fără îndoială. Oare mai
am ceva de spus de la mine? Simt de exemplu acum când vorbesc cu
tine, că parcă se mişcă în mine ceva en arrière de planul conştiinţei, ceva
ca o încredere şi un avânt, ca pe vremuri, care a fost întotdeauna
premergător gândurilor clare. E un fel de Stimmung12* în care poate
încolţi şi creşte un germene de gând şi de simţire noi. Să încerc iar să
mai scriu?
 Dragul meu, azi-noapte am visat un vis ciudat: te omorâsem şi nu
ştiam cum să ascund fapta. Dar nu era în mine nici un sentiment; nu
ştiam nici când, nici cum, nici de ce făcusem asta. Parcă mă trezisem
deodată că o făcusem, era în afara mea. Îmi explic pentru ce: nu
corespundea la nimic în mine. Şi eram metresa lui M. Altă năzbâtie!
Oare să fie resturi nepurgate dintr-un trecut subconştient? Poate că a fost
o asociaţie, căci ieri, la cununia lui Mihai Nasta cu Riri, mi-am amintit
de cununia lui Andrei Paleologu şi de prezenţa lui Mişu. L-am văzut
parcă aievea, aşa cum era pe atunci, bolnav, diminuat şi dureros de
conştient şi-l aveam tot timpul prezent. Numai după aceea te-am chemat
pe tine să binecuvântezi această căsnicie nouă şi te doream alături de
mine. Oare visul meu să fi fost o remuşcare din pricina asta? Poate. Cine
ştie câte straturi suprapuse pe o mare adâncime zac în noi! Fără îndoială
că o conştiinţă foarte limpezită ajunge să deosebească nuanţe infime şi
că cele mai mici nebăgări de seamă şi neglijenţe în lumina asta limpede
îşi capătă adevărata lor valoare spirituală ca nişte pete nevăzute care
apar pe o haină în plin soare.
Dragul meu, ştiu tot mai bine că suntem o ţesătură de păcate, adică de
opacităţi cu care întârziem domnia bucuriei spirituale. Ştiu, acum parcă
am o revelaţie a acestui lucru, că suntem cei care ne socotim buni şi
ireproşabili după morala curentă, că suntem atomi inerţi în lumea
spirituală.
Căci cei care au de ce să se căiască şi suferă de asta, ei cel puţin
vibrează, se deşteaptă din somnul materiei, pe când noi, cei „de treabă”,
în stilul „lumii”, nici măcar nu tindem spre deşteptare. Îţi mulţumesc
prin urmare dacă tu m-ai trezit din visul acela ca să-mi arăţi că zac în
mine simţiri pe care, de la mine, nu le-aş fi identificat.
Deşi ieri, când te-am chemat, am simţit, în Biserică, ca pe vremuri,
jena de a nu te fi supărat. Dar ce proastă sunt! Îndată mi-am şi spus că tu
trebuie să zâmbeşti ironic în faţa gâsculiţei ce te revedea la fel ca
odinioară! Nu e posibil să mai fiţi acolo, împovăraţi cu sentimentele de
aici, cu gelozii, cu prejudecăţi, cu susceptibilităţi! Dacă eu, o nenorocită
de masă de vie inconştienţă, şi tot m-am putut dezbăra, după foarte,
foarte scurte admonestări, de toate simţămintele astea, atunci voi!
M-am trezit într-o zi cu o simţire nouă: quasi, o curiozitate, o bucurie
de a muri, ca înaintea unei călătorii minunate. Se subţiase foarte stratul
de ataşare la viaţă, renunţasem la aşa-zisa „împlinire” a mea, la nevoia
de a lăsa după mine lucruri bine redactate, „o operă postumă”! Îmi vine
să râd! Pluteam în aşteptarea unei frumuseţi şi a unei realităţi vii, faţă de
care actualul pământesc e searbăd.
A durat o infimă fracţiune de secundă, dar am trăit-o.
Acum se îmbulzesc în mine foarte multe amintiri. Existenţa veştii că
Mihai Rarincescu a murit în închisoare a fost o lovitură în suflet şi tot
dramatismul situaţiei la nunta Dinei m-a răscolit. Nunta ei a fost
frumoasă, duioasă, de atâta simpatie ce o înconjura pe Flo şi copiii ei,
toată lumea ştia, numai ei nu! Apoi toată agitaţia prietenilor pentru a le
spune adevărul, scena Marianei la mine şi, până la urmă, totul s-a
întâmplat normal. Mi-am dat seama iar câtă nevoie de dramatism zace în
noi toţi şi cât asta sporeşte suferinţele.
Flo e tare curajoasă, dar în ultimele zile o găsesc amară şi încordată. E
în ea o nevoie de liberare, parcă s-ar scutura de toate servituţile
familiale. Ieri era aprigă împotriva Dinei şi poate a lumii întregi. Simt în
ea o revoltă stăpânită şi e foarte bine că s-a angajat ca infirmieră. E un
orgoliu jignit în ea care o face dură. A avut o fază de înmuiere, dar acum
e într-o fază de îndârjire. Are încă mult de luptat cu ea. Cranează în
afară, dar pe dinăuntru e încă în plină luptă.
A fost la mine şi o scurtă epocă ciudată de autocăutare şi
autosimpatie, când a sosit portretul făcut de Löwendal. Eu mă regăsesc
adânc în el. Majoritatea spun că m-a îmbătrânit şi că lipseşte lumina ce
se degajă din mine în prezenţa oamenilor. Se poate! Eu pe aia nu o ştiu,
pe când expresia din portret este corespunzătoare stării mele normale,
obişnuite: o melancolie zâmbitoare. Am avut zile când simţeam că am în
cameră o prietenă bună şi înţelegătoare. Ciudată simţire această
dedublare, în care găseam la „cealaltă” limpezimea pe care caut s-o
ating. Löwendal e un mare artist. E un portret de o mare nobleţe, care nu
e numai a modelului, dar mai ales a artistului. E un portret demn de un
muzeu, dar, fireşte, când nu voi mai fi eu să-i fac concurenţă cu
expresiile trecătoare, provocate de cei ce mă înconjoară. Este „un portret
postum”. Are avantajul că fiecare îl va putea învia cu amintirea lui pe
fondul acesta foarte veridic.
Nunta lui Mihai cu Riri, ceva mişcător şi duios. Bisericuţa mică,
îndepărtată, în mijlocul unei grădini de provincie, cu flori, un cireş
bătrân, cu bancă de lemn şi straturi de varză şi zarzavat, lume cunoscută,
boieri scăpătaţi, îmbrăcaţi de sărbătoare, doamne şi fete în rochii de
cretonă sau mătase, cele tinere în malacoave foarte graţioase, pălării
mari, mici, improvizate, împrumutate, dar vesele şi seiante. Picioare
goale sau în ciorapi foarte fini, sandale, pantofi mai „moşteniţi” sau
„galoşi” ca ai mei. Fete şi femei tinere şi frumoase sau numai nostime,
sau în toate cazurile gătite şi sărbătoreşti.
Mirele palid şi emoţionat, în smoking, cu buchetul de trandafiri albi,
în uşa bisericii îşi chema mama în ajutor sufletesc. Grupuri în grădină,
parcă într-o casă particulară unde biserica trona ca o mamă binevoitoare
şi iubitoare.
Sosirea miresei. La braţul tatălui şchiop, o fetiţă din Les petites filles
modèles!13* Mai degrabă première communiante14* decât mireasă, în
rochia de organdi cu malacov şi vălul scurt sub coroniţa de flori.
Modestă şi mişcată. Slujbă catolică, scurtă, simplă, orgă. După căsătorie,
slujbă mai lungă „Vêpres” cu litanie către Sf. Fecioară, la care
răspundeam şi noi, asistenţa. Atmosferă intimă, sărbătorească. Tot cadrul
făcea un ceas de provincie solitar. Acasă la fel. Voie bună, mese prin
curte, sub pomi, vecinii privind din stradă, serviciu cu servitori bătrâni
„de casă” care-şi lăudau fiecare mirele sau mireasa.
După mici conversaţii cu străini, ne-am aşezat la masă între prieteni.
A fost o seară foarte plăcută între tineret ce dansa, era vesel şi mulţi
frumoşi, în special fetele.
Te las, Puiule, a trecut nenorocita de Edith, n-am dat numele tău ce l-a
cerut. Acum mă aşez la tradus! Te ştiu lângă mine. A ta. A.

13 august

Dragule, sunt călduri groaznice, dar constat că le rabd, dacă nu mă vait,

nici nu mă plâng. Duminică, la Daţica, a fost foarte simpatic, nu mai
eram decât puţini, dar mulţumiţi că mai suntem între noi. Bietul conu
George Cipăianu a murit. Dumnezeu să-l ierte! Îmi pare rău că nu l-am
mai văzut cât trăia. Sunt neglijenţe stupide, pe care le regreţi prea târziu.
La înmormântare nu mă duc fiindcă e o căldură care mă apasă teribil.
Marioara m-a dezlegat. Nici la tine n-am mai fost, tot din pricina
caniculei. Dar tu ştii bine că sunt cu gândul mereu la tine, la voi toţi de
acolo. Mă munceşte gândul să ştiu cum sunteţi pe acolo. Îmi dau seama
că nu poate fi aşa cum simţim noi cei încătuşaţi. Îmi dau seama cu
gândul, dar îmi e cu neputinţă să-mi reprezint altă viaţă decât una ca a
noastră, doar sublimată. Hélas, les morts vont vite, o constat tot timpul în
jurul meu. La drept vorbind eu vă evoc foarte des pe zi, oare voi o ştiţi?
Oare veniţi la noi? La ce bun asemenea întrebări la care nu avem
răspuns. Vom vedea când vom fi acolo! Totuşi semne de prezenţa voastră
am uneori prin vis. De exemplu, Ionel, în haină nouă de ploaie, când a
doua zi a primit Marietta haina de ploaie. Dacă aş fi sigură că sunteţi pe
lângă noi, aş fi absolut fericită. Evenimentele stagnează sau, mai bine
zis, s-au ascuns de ochii noştri. În aer pluteşte o nepăsare, o blazare care
e oboseală. Eu cred în voia Celui de Sus, mă obligă să cred într-o ordine
ce ne întrece şi asta mă ţine în echilibru. Nu pot spune că mă mai bucur
de ceva, cu entuziasm. Nu.
Droturile s-au lăsat foarte jos, dar le întind cât pot, cu capul.
Trăim, ai mei toţi, cei de vârsta noastră, resemnaţi, cuminţi: Die
Entsagenden. Are Goethe dreptate. Energia vârstei noastre e
întrebuinţată pentru a renunţa la tot. Căci ce mai pot spera pentru mine?
Când mă gândesc că mi-ar plăcea o mobilă frumoasă, îmi vine să râd,
căci, de, cât îmi e dat să mai mă bucur de ea? Fiecare zi îmi e dăruită
gratuit. Îmi pare rău de Valérie care nu mai are nici o plăcere, nici cea de
a mai ieşi din casă. Că e vinovată, se poate. Dar nu are realmente ce
îmbrăca şi a rămas absolut lipsită de strictul necesar! Eu am crezut că a
pus deoparte câteva mii; azi sunt convinsă că nu le are. Grea soartă! Elle
ne s’est permis dans cette vie aucune fantaisie15* şi doar a muncit şi
renunţat fără contenire. Aş vrea să am bani să pot s-o îmbrac şi să-i dreg
mobilele. Dacă mi l-ar publica pe Montaigne! Marietta e o natură mai
fericită şi mai normală. Pe Valérie a dezechilibrat-o zgârcenia care nici
măcar nu a fost egoistă. A fost „prudentă” şi prudenţa a dat greş în zilele
noastre. Îmi vine a crede că e o lecţie de Sus. Prudenţe de acestea sunt
orgoliu omenesc şi lipsă de încredere în Dumnezeu. Dacă aş putea-o
convinge! Mă doare urechea, mă încearcă uneori ficatul, m-am şubrezit.
Dacă aş şti că trec dincolo, spre voi, fără boală lungă, aş fi mulţumită.
Anii trecuţi mă simţeam încă utilă în lume. Acum mă simt tot mai
ieşită din ea, sau e căldura?
La Sinaia voi încerca iar câte o scrisoare. Dacă mă veţi inspira voi, va
fi bine.
Dragul meu, te las, te iubesc. Vă îmbrăţişez şi mă simt cu voi! A ta.
Tity ceva mai bine. Nu are boală de nervi, ci de suflet.
Luminiş, marţi, 3 septembrie

Dragule, te am tot timpul aproape. Acum e vreme ideală şi simt că în

liniştea munţilor şi brazilor de aci pluteşte spiritul vostru.
Parcă mă simt mai aproape de lumea voastră decât în agitaţia oraşului.
Dar poate tocmai din pricina asta mă umple o tristeţe care nu e decât
dorul de voi.
În după-amiaza însorită deasupra pajiştilor atât de verzi şi a brazilor
ce se înalţă ca în zbor şi peste vârfurile şi culmile munţilor liniştiţi, nu
ştiu de ce mă năpădeşte dorul de lumea cealaltă în care vă cred pe voi.
Vă aud glasurile şi mă destram între trecut şi un viitor curios, pe care nu
mi-l pot închipui, dar care ştiu că va fi.
Mă simt bine cu Lily şi Mişucă [Jora], sper că şi ei cu mine. Aş vrea
să-i ştiu mulţumiţi, deşi în fiecare din ei simt o viaţă tăinuită, poate că
ăsta e prinosul sufletelor alese. Tinereţea lui Wlady mi-a făcut bine.
Acum a sosit Bizi Diamandy. Va locui sus. Îmi vine să zâmbesc când mă
gândesc ce quatuor s-ar putea împleti din viaţa secretă a noastră, a
tuturor!
Ieri am vorbit la telefon cu fetele de la Vila Djuvara. Când păşeam în
minunea de pajişte nu puteam realiza că Ghighi e aiurea. Un interior
încântător, spaţiu echilibrat, mobilat modern şi vedere minunată prin
geamuri enorme.
Am stat mult de vorbă cu Geo Bogza şi soţia lui. Amândoi extrem de
simpatici; au ceva profund, firesc şi bun. Sper că vin azi la ceai.
Aseară amintiri de la Pontigny. E curios: nu mai privesc parcă înapoi,
totul e prezent în sufletul meu şi pe voi, cei de dincolo, vă amestec
printre cei prezenţi.
Maestrul [Enescu] mi se pare că domneşte aci pretutindeni. În nici un
moment nu simt durerea unui nevermore, ci melancolia de care îţi
vorbeam. E parcă climatul unui timp supratemporal. Aşa îmi închipui
climatul de la voi.
Cartea împrumutată de Missir mă inspiră poate ca să-mi scriu şi eu
amintirile ca Astruc. Nu pentru a mă povesti pe mine, ci pe câţiva
oameni care trebuie să rămână în amintirea celor de mâine. Voi încerca.
Mă vei ajuta tu? Hai să o întreprindem împreună. Simt că dacă ţi-o
făgăduiesc ţie, voi realiza-o.
Hai, începem mâine, ziua când pleacă Maricica în Rusia. Dar tu
trebuie să mi-o ceri. Te aştept în vis şi te iubesc. A ta.

7 septembrie, 11 seara

Dragule, mâine îţi voi scrie cele trăite ieri şi azi. Acum mi-e frig, intru
în pat. Te iubesc, a ta.

8 septembrie, Sf. Maria mică

Dragule, e o dimineaţă cum o numeai tu, a glorious day, dar peste care
se întinde acum un nor care, din când în când, acoperă soarele şi
întristează, mai bine zis, melancolizează lumina acestei zile mari şi
încântătoare. Mi-am făcut până acum reculegerea, mă simt fericită când
mă pot muta în registrul curat al vieţii spirituale. Mă simt cu voi,
împreună cu voi, cu toţi cei plecaţi ca şi cu toţi dragii de aici; simt o
linişte, o bucurie, o tinereţe ca o începătură plină de viitor, adică mai
bine zis, plenitudinea a-temporalului. Nu pot spune că sunt mulţumită cu
mine cea văzută. Ştiu cât sunt de săracă şi de anostă, dar sunt mulţumită
când constat că mă întrebuinţează Dumnezeu ca pe un instrument al
voinţei Lui, constat că prezenţa mea e împăciuitoare şi că îndepărtez
gândurile rele şi bănuielile din inima oamenilor. Îmi dau seama că se
desprind de mine efluvii de simpatie care îmblânzesc pe cei din jurul
meu şi îi înseninează. Gestul de ieri al lui Bogza de a veni brusc să mă
sărute în plin restaurant, spunând, ca un copil mare şi mătăhălos ce e:
„Ce drăguţă eşti”, cum se spune unui copil, mi-a fost o dovadă de această
putere de atracţie ce o exercitez, nicidecum printr-un farmec personal, ci
prin harul pe care-l revarsă peste mine Cel de Sus. Nu sunt o aleasă, ştiu,
dar un instrument docil prin care se poate revela Esenţa, Realitatea
superioară, divină, cum spune la cartea lui Chambers, je suis
obéissante16*.
Dragule, cum să mulţumesc lui Dumnezeu pentru seninătatea ce vrea
să pună în mine? Cum să-ţi mulţumesc ţie şi dragilor mei de la voi că mă
ocrotiţi? Acum mi-a venit în suflet convingerea că pot cere, fiindcă
constat că de o bucată de vreme mi se împlinesc cererile. Sunt
rezonabile, fireşte, dar mi se împlinesc. Aş dori să pot plăti datoriile
Mariettei şi să ajut şi pe Valérie şi pe Tity. Dacă mi s-ar reedita
Montaigne, aş putea să împlinesc asta. Am avut clipe aici în care am
crezut în această reeditare. Aştept cu încredere. În toate cazurile, poate
îmi vine prin altă cale. Poate trimite Julietta un pachet salvator.
Liniştea munţilor şi a pădurilor mi-a făcut nespus de bine. Iar
ambianţa îmi dovedeşte că omul poate fi bun, dacă încearcă numai.
Şedinţă, după-amiaza, în care în jurul mesei de ceai am făcut călătoria
la Colombo şi în China. Graţie lui Bogza a fost bună, adică plină de
atmosferă curată de omenie care face din asemeni întâlniri reale,
esenţiale, ceasuri adânci, umane. Bogza mă face să-mi amintesc ceea ce
spune Domnul „dacă nu veţi fi ca acesta, apoi nu intraţi în Împărăţia
Cerului”. E un suflet de copil, leal, curat, nebănuitor. Şi soţia lui îmi
place mult, e tăcută, dar totdeauna prezentă. Are un surâs care revelă
adâncime, bunătate şi are o modestie, o reţinere de om de calitate. Şi are
un picioruş frapant de mic şi frumos! Sunt oameni cu care mă simt
foarte bine.
Dejunul de vineri şi urmarea au fost reuşite, dar la început am simţit
fulgerele invizibile ale mai multor crispări. Pe urmă atmosfera s-a
destins, s-a înseninat şi finalul a fost colosal de animat şi ridicat pe un
nivel intelectual înalt. Discuţia în jurul artei plastice contemporane ca şi
a teatrului lui Ionescu mi-a străfulgerat prin creier câteva întrebări care
parcă mi-au provocat în zidul convingerilor statornicite mici crăpături
prin care aş putea fi atrasă să privesc dincolo de ele.
Cine ştie dacă nu o fi în formula lui şi a lui Brecht o revelaţie de
realitate nouă. Nu cred acelaşi lucru de pictura actuală a pictorilor din
Franţa. Uite, îmi scapă numele, Matisse? Dragule, ajută-mă să merg pe
drumul cel adevărat şi să fiu şi bună. Îmi e inima plină de gratitudine şi
pentru întâlnirea cu Nell Bădescu.
Ce privelişte serioasă de peisaj de primăvară! Dragule, te iubesc, vă
iubesc. Mamă, Maică, păziţi-ne. A ta, A.

Tot acum

Îmi zboară gândul spre Maricica. Sunt mereu cu gândul după ea, doresc
să nu se simtă părăsită în spaţiul ei vital actual, imens! Ajutaţi-o să facă
acolo o experienţă mare, nu doar intelectuală. Marietta aşteaptă, desigur,
un telefon. Dacă aş putea, i l-aş da, să încerc la Sinaia. Dar nu mai este
acasă acum până la noapte. Sper că simte că mă gândesc la ea şi la
Valérie şi copii, intens şi cu dragoste.
Te las, dragule, vom pleca la dejun. Pusi.

9 septembrie
Dragule, ieri după-amiază vizită la Foişor [Sinaia], ziua Marianei
D[umitrescu]. Am vizitat sălile de festivităţi, baia regelui M[ihai], multe
colţuri ale locului. Cu Lilly [Jora] şi Marica şi Mariana [Dumitrescu] am
evocat multe amintiri, tot timpul au fost prezenţi! Un loc superb. Seara,
cu lună plină, miros de petunii, ceaţa lunii învăluind munţii încât parcă
erau proiectaţi fără relief pe fundalul cerului luminos. Siluete solide şi
frumoase. Brazii ca turnuri subţiri, drepţi, ţâşniţi ca o fântână arteziană.
Drumurile albe, cu pietriş ca zăpada. Compania simpatică. Sfârşitul,
conversaţie foarte interesantă cu [Horia] Lovinescu despre mănăstirea
Slatina din Moldova. Mălinescu asculta cu fervoare descrierea vieţii
spirituale în jurul unui stareţ puternic. M-a bucurat să întâlnesc aceşti
doi tineri cu preocupări spirituale. Cine ştie câţi alţii vor mai fi în ţară?
Tot mai mult mă conving că strânsoarea a servit. Îmi tot propun să scriu
unele lucruri, scrisori către acest tineret. Dar sunt leneşă, ăsta-i adevărul!
Timp aş avea, dacă mi l-aş face. Ajutaţi-mă voi. Azi ziua Marianei. Îi
doresc mulţumire, sănătate şi echilibru. Fetelor (Valérie şi Marietta) la
fel. Scurta conversaţie cu Mariana Dumitrescu m-a încredinţat şi mai
mult că are o voinţă interioară adâncă şi dureroasă, care, de altfel, este
izvorul poeziei ei. Îmi pare rău când aud de la L[ovinescu] că toţi o
găsesc aspră. Am impresia că i-ar trebui un alt soi de mediu în care să
simtă orizontul foarte larg al culturii occidentale, care să o alimenteze
dându-i sentimentul limitelor ei fără s-o descurajeze, ci dimpotrivă, să o
stimuleze cu o ambiţie nu socială, ci spirituală, cu râvnă spre mai bine al
omenirii, cu nădejde creatoare în geniul omenesc, în misiunea lui
cosmică. M[ariana Dumitrescu] e de talie a înfrunta lupta cu idealul. Ion
[Dumitrescu] e deşteptat spre frumuseţea plastică, e pe drumul cel bun al
culturii, dar poate că metafizicul nu-l îngrijorează, sigur că nu. E un
senzual şi jouisseur. Se pare că e arivist. În toate cazurile nu cred că
lucrează ca să se împingă acum, ci ca să se împlinească. Poate nici nu-şi
dă seama de asta. Nu-l cred vanitos, ci actor din temperament şi reuşeşte
pentru că lucrează cu cap şi râvnă. Dacă n-ar fi atât de ambiţios, nu s-ar
demena pentru atâţia şi n-ar „risca” pentru ei.
Acum mă prăjesc la soare şi-mi pare rău că trebuie să plec din raiul
ăsta. Dar şi acasă e bine când ştiu că Dumnezeu e cu noi. Aş vrea să pot
ajuta fetelor să iasă din grijile financiare.
Îmi pare rău că Mişucă [Jora] nu poate profita de zilele astea frumoase
din pricina guturaiului care-l ţine în pat. Afară e minunat, în cameră e o
lumină întunecată. Norii se joacă cu soarele de-a ascunselea şi scot din
brădet efecte minunate de lumină şi umbre. E linişte, se aud trosnetul
focului jos la cazanul în care spală Sandina, cotcodăcitul găinilor şi un
zvon de lume largă de la trenuri. Îmi amintesc de Costeşti. Îmi trebuie
Natura ca să fiu adevărat mulţumită.
Dacă n-ar fi surorile mele, m-aş retrage uşor într-un loc frumos ca
aici. Încerc să fixez linia dealurilor mari (sau munţi mici) din faţa mea,
de pe balcon.
Dragule, te las. Mă apuc de citit. Vă iubesc, a ta A.

10 septembrie

Dragule, poziţia în care te-am văzut în vis azi-noapte voia oare să arate o
schimbare în evoluţia ta? Înţelegerea noastră de a trăi ca doi bătrâni care
se iubesc cu spiritul, neputincioşi de a o face cu trupul? În orice caz sunt
fericită că te-am revăzut. Zi superbă de toamnă. Puţin întunecată, puţin
tristă, dar frumoasă. Vizita Marianei. Conversaţie plină de încredere.
Înţeleg foarte bine situaţia care n-are nimic josnic şi criticabil în sine.
Eros spiritual, cred că este starea omenească cea mai frumoasă dacă
nimic fizic nu se implică. Chiar şi rezistenţa este o stare de tonic al
sufletului. Dragul meu, cum nu trebuie să stricăm asta nici prin bănuirea
răului, nici prin senzualitate de partea voastră. Veghează, dragul meu,
asupra acestui caz, opreşte tot ce ar putea produce răul. Îmi e dor de
acasă. Aş vrea să fie fetele aici, să se bucure împreună cu mine de
frumuseţea şi liniştea de aici. Te iubesc. De ce o tot visez pe Adria? Are
să-mi spună ceva? Mă tem pentru Grişa. Te iubesc, a ta.

Bucureşti, 22 septembrie

Dragule, sunt acasă de 11 zile, parcă a trecut un sfert de an! Aranjarea

casei, citanie, veşti de la Maricica, fetele, cinema, când, în fine, ieri,
sosirea Aurorei. Curând se întoarce şi Nellu; Maricica peste o lună.
Casa plăcută. Plină de flori splendide, mă răsfaţă lumea. Aş vrea să
lucrez ceva serios, poate mă inspiri tu? Am fost pe la voi, sus, cu Ion şi
Mariana [Murnu] care au gospodărit grădina; erai cu noi? Te evocam cu
Mariana cu dragoste. Te văd uneori, te simt lângă mine. Mă gândesc la
moarte cu tot mai puţină aprehensiune, fiindcă simt că vom fi împreună
şi că va fi frumos. Tot mai mult simt că nu mai vibrez cu cele de aici,
devin, dacă nu indiferentă, dar foarte desprinsă de lucruri care altădată
mă răscoleau. E drept că nici nu-mi mai fac griji, ştiu că Dumnezeu mi
le rezolvă pe toate dacă ştiu să cuget calm.
Şi Valérie s-a calmat de când fata e plecată şi trebuie să se întoarcă
peste o lună. Veştile obşteşti nule, nu mai mă agit la gândul că suntem
abandonaţi de oameni fiindcă ştiu că lecţia e de la Domnul şi este spre
binele nostru.

24 septembrie

Dragule, ieri am fost întreruptă. Nimic special de spus. Vizită la coana

Zefira Voiculescu, bolnavă. Câtă vitalitate, câtă nădejde şi iluzii şi…
ambiţii. Nu mi-a venit s-o dezamăgesc. Azi, vorbit la telefon cu Puiu.
Vreau să mă duc pe la ei. Şi acolo trebuie date nădejdi iluzorii.
E a ploaie, e a toamnă, aştept veşti de la E.S.P.L.A. Nu mai mă
încumet să cer ceva din capul meu lui Dumnezeu, las să vie ce vrea El.
Mă uit în camera mea, gătită cu flori şi cărţi şi o găsesc elegantă faţă de
multe altele de azi. E mică, dar pesemne trebuie să mă acordez pe
dimensiuni de chilie. Uneori mă fulgură gândul de a mă călugări, dar cu
un arier-gând practic: de a reforma o mănăstire. Aş fi oare în stare să
rezist la intrigării şi interese şi dezmăţ? Nu cred. N-am energia şi
severitatea necesare, dar nici chemarea spirituală destul de puternică. Tot
ce pot face este, poate, să îmblânzesc oamenii din lume, trecând peste
dezamăgiri şi viziunea foarte realistă pe care o am acum. N-aş vrea să
isprăvesc totuşi într-un egoism strâmt, de om retras din civilizaţie, deşi
capabil încă să lucreze. Am fost o modestă, trebuie să mor ca atare. Voi
continua „scrisorile”. Inspiră-mă. Vă iubesc, a ta.

8 octombrie

Dragul meu, azi, 17 ani, ce chin pe sufletul meu, te pierdeam! Îmi

amintesc cum la ora asta cereai mereu apă şi divagai, vedeai flori în
fereastră; ce spaimă şi tremur în inima mea care presimţea ce ne
aşteaptă. Dragule, dragule, ce grea e despărţirea! Am simţit durerea
despărţirii ani mulţi, poate şi acum, dar altfel! Iată, azi e în mine o
bucurie, o certitudine că tu eşti aci cu mine, aşa cum mi-ai făgăduit
atunci în vis, „toată viaţa”, că voi, toţi dragii mei, sunteţi în lumină, în
bucurie, în libertate. Filozofii actuali şi oamenii de ştiinţă, fireşte, ar
găsi că e o nerozie naivă să cred aşa. Dar eu cred şi o simt. Cum sunteţi?
Asta nu ştiu, şi ştiu că e în afară de mijloacele mele de cunoaştere ca şi a
celor comuni muritori, dar mai cred că sunt oameni excepţionali, Sfinţi
care vă percep. Aveţi o formă? Desigur, nu materială, nu sensibilă, dar o
esenţă, o entitate absolută, distinctă, a voastră? Eu cred ferm că da.
Mă simt în comuniune cu tine şi cu toţi dragii noştri. Moartea nu mă
mai spăimântă. Uneori chiar o consider ca o efectivă descătuşare şi deci
imensă bucurie. Când mă simt bolnavă (ca acum câteva zile) şi
ameninţată de sfârşit, nu pot spune că exultez de bucurie, simt chiar o
grijă care seamănă a tristeţe, dar am şi momente de un fel de „elan spre”
faţa cealaltă a vieţii, spre lumea în care voi evolua mai departe. Aci văd
că „planul soartei mele” mă ţine pe loc, în traduceri, adică în starea de
subordine, de umilinţă din punct de vedere intelectual. Mulţumesc lui
Dumnezeu că nu mă mai şifonează, fiindcă am impresia că m-am curăţat
de orice ambiţie, de orişice vanitate, chiar de cele mai legitime. Nu sufăr
când nu mai „creez” pe hârtie şi că mă mişc în sferele inferioare ale
gândirii. Poate că asta e necesar pentru a întări în noi credinţa,
anticiparea creatoare de alte realităţi.
Cu scrisoarea Maricichii m-a năpădit un dor de lucruri noi şi frumoase
şi un dor de ducă, cu „cartea franceză” mi-au venit lacrimi de dor după o
atmosferă de cugetare şi simţire nobilă şi senină. Dar constat că privind
afară, spre arborii de un verde aurit profilaţi pe un cer albastru blând, de
toamnă, am simţit prezenţa unui tablou de Corot. Răsfoind cărţile aduse
duminică de Radu, ediţii Skyrra, eram adânc mulţumită; acum se poate
oricine, oriunde, bucura de operele de artă şi prin televiziune ne vom
putea plimba oriunde. E doar un Ersatz? Se poate că am devenit atât de
modeşti că ne stâmpărăm dorul cu Ersatz-uri?
După simţământul meu de duminică, aş zice mai repede că ni se cere o
colaborare sentimentală, puternică, pentru a completa impresia în faţa
tabloului exact în culori, dar redus în dimensiuni, un sentiment pe care-l
ai, în fond, şi în faţa operei de artă care şi ea e redusă faţă de natură.
Aseară, două-trei ore foarte plăcute, interesante, vii cu Surii, Şeptilică
şi Gică Pascu. Marietta a sosit mai târziu. Atmosferă bună, de preocupări
intelectuale. Seara, cu Ghiţulescu, care a încântat-o pe Marietta, a avut
un caracter mai intim, mai psihologic, spiritual. Mă bucur să văd copiii
ăştia (mai mari de 30 de ani) evoluând atât de frumos. Cum se bucurau
Gide şi ceilalţi bătrâni în faţa puterii creatoare a tinerilor Chamson şi
Malraux, aşa mă bucur (toute proportion gardée17*) în faţa tinerilor de
azi care: durchdringen18* prin greutăţi şi caută bucuria. Dragule, văd că
Mariana întârzie şi că vom ajunge mai târziu la tine, adică la pardesu-ul
tău, căci tu eşti aici lângă mine. Acolo mă duc ca să fac un mic efort
pentru haina ta pământeană. Trec pe la dragii mei toţi; pe Ionel, nu ştiu
de ce, îl simt acolo mai singuratic, iar pe Mişu că doarme încă. Dacă pot,
vă voi face o mică slujbă. Dacă nu, mă rog eu singură. Am visat ceva cu
Lelia azi-noapte. Te las, dragule, mă îmbrac să fiu gata de drum când
vine Mariana. Mâine, mai mult. Acum mi se risipesc gândurile. Te
iubesc şi mă rog pentru voi toţi, dragii mei. A ta.

13 octombrie

Dragule, e ajun de Sf. Paraschiva, mare ajutătoare a mea. Îţi aminteşti că

ea ne-a dat casa Malaxa? Tot ea m-a ajutat să vin acasă din surghiun.
Azi, la priveghere, nu am cerut decât sănătate, libertate şi acceptarea cu
bucurie a ce vrea Dumnezeu pentru noi. Ruga slujbei cerea pentru tot
neamul, şi cel omenesc, pace şi mântuire. Sentimentul că aş putea muri
curând nu mă şifonează, îl privesc ca tot mai firesc şi descopăr în el o
mică curiozitate plăcută pentru viitor.
Dragule, azi dejun excelent şi foarte plăcut la Aurora, cu Ionel şi
Lilica Nicolau şi Radu şi finii. Copiii lipseau, erau invitaţi. Atmosfera
bună, caldă, mă simt tot mai bine la ei. Radu cam obosit. Îl privesc ca pe
un cireş în floare pe care un vânt îl poate scutura.
 Ieri spre seară, cu Marietta şi Fify la expoziţia de fotografii. Uimită de
frumuseţea multora. Aproape opere de artă. Ar fi de reflectat asupra
problemei. E chestie de viziune ca şi în pictură. Dar execuţia e a tehnicii.
Dar ce lucruri minunate sunt în natură pe care fotografia le scoate la
iveală! Sunt unele efecte de lumină, fineţe de desen care sunt mai
desăvârşite ca desenele artistice, un vas cu narcise, un cactus, un nufăr;
totuşi nu e „artă” picturală. De ce? Ca dantelele mecanice ori covoarele
„artistice”. Prezenţa conştiinţei omeneşti? Dar nu lipseşte, e în
descoperirea tabloului. Aci e adevărul; o descoperire nu e creaţie. Dragul
meu, te las fiindcă mă lasă creionul. A ta.

8 noiembrie

Dragule, e a glorious day afară, dar în mine sunt dor şi tristeţe şi

amintiri. Îţi aminteşti ceasul teribil când mi-am luat revanşa pentru
sălbatica scenă a ta din ajun? Voi muri fără să mi-o iert, deşi ştiu că tu
mi-ai iertat-o. Şi-mi amintesc mica sărbătorire pe care am simţit-o „de
adio” a lui Mişu, anul trecut. Era trist şi parcă deja dus, cel puţin cu
gândurile, dintre noi. Zâmbea de aiurea, mai credea în viaţă. Câţi v-aţi
dus dincolo şi noi stăruim pe aici cu iluzia că am mai putea fi de folos.
Acum am grijă, mă simt prost. Mi-a fost prost cu inima acum două
săptămâni. Am impresia că e un stil ce mi se impune ca să nu uit că mă
pândeşte sfârşitul. Un singur regret am: n-am împlinit ce trebuia. Îmi las
până şi hârtiile în dezordine, dintr-un fel de lene şi de à quoi bon? Căci
trebuie să recunosc că m-am înşelat în viaţă, că n-am surprins adevăratul
mers al timpului, că idealismul meu, deşi realist, e depăşit şi că
adevărata morală e atitudinea care îmboldeşte spre progresul viu, nu spre
cel teoretic. N-am trăit, am gândit. Împingând spre perfecţiune, am
neglijat, poate, valorile reale, e drept, minore, dar reale. Ce să mai îmi
fac procese? Şi asta ar fi un fel de trufie încăpăţânată, ca şi cum aş mai
crede că însemn ceva, când vremea a trecut vertiginos şi m-a lăsat în
urmă. Şi e caraghios faptul că mă simt foarte aproape de cei pe care îi
condamnam. Mă surprind într-o mare simpatie cu ei, le dau dreptate, nu
mă opun decât la metodele inumane, ţelurile le accept şi recunosc
imense progrese materiale. Recunosc că „omul cel nou” e mai generos ca
cel individualist, sper că se va completa şi într-o spiritualitate nobilă;
doar într-un lucru mă tem că dă greş: în negarea misterului divin.
Convingerea mea este că singura cale de adevărată umanizare este
Evanghelia lui Cristos. Biserica, fireşte, e o şcoală primară, poate, în
unele părţi, chiar un liceu, dar trebuie să evolueze în formă, iar fondul să
pătrundă mai adânc în fiinţa întreagă a credincioşilor, să-i schimbe, să le
lumineze orice gest de viaţă.
Tot mai mult constat superficialitatea noastră şi, dacă aş crede în
ameninţările Bibliei, m-aş îngrozi. Dar am ajuns la convingerea că te
realizezi exact cât atingi spiritualitatea, tot restul e timp pierdut pentru
„rostul” etern al existenţei umane. Fără îndoială că progresele tehnice
uluitoare au un rost, dar numai întrucât sunt în intenţia de a ridica
omenirea. În faţa sateliţilor, cred că nu am avut reacţia potrivită. Nu m-
am înfiorat, nu m-a preocupat adânc. Mi se pare că e un corp inert
introdus într-un organism viu. Da, ştiu, e un adaos creat de om la
mecanismul cosmic, fiindcă omul, după ce Copernic şi Keppler au
descoperit acest mecanism, râvneşte acum să-l creeze şi el, eritis sicut
Deus, iată trufia luciferică în acest act. Oare mă înscriu în partida
obscurantismului, crezând astfel? Mă scrutez serios. Îmi analizez
indiferenţa faţă de această nouă dovadă a tehnicizării omeneşti. Nu ştim
încă ce e pe pământ, nu l-am umanizat încă, oh! departe de asta, şi
râvnim spre lună. Nu e oare o pantă a mecanizării de pe care omul
modern nu mai ştie să se oprească pentru a împlini golurile, întârzierile
sufleteşti? A nega uluitoarea putere, ar fi ridicol, dar e necesar să
cumpănim cauzele şi efectele posibile ale acestui fenomen. Omul, tot
mai stăpân pe Univers? Admiţând că vom afla ce este în Lună şi în
Marte şi în tot cosmosul, admiţând că se va prelungi viaţa şi chiar
tinereţea, admiţând că omul se va libera de spaima multor lipsuri, dar va
scăpa el de sfredelul care-i roade inima: sensul acestei vieţi? Stăpânind
Universul, va fi el şi stăpân al soartei lui? Problema se mută la extrema
limită, dar limita tot rămâne şi problema tot rămâne în picioare. De ce
simt tot acest progres tehnic ca luciferic? Pentru că desluşeşte materia şi
se afundă în ea. Curiozitatea ştiinţifică, fireşte, are rost, cu condiţia ca ea
să fie un mijloc de a libera pe om de legile cosmice, de a-l creşte pe el ca
o rădăcină a libertăţii în acest cosmos ferecat în legi imuabile, în a
deştepta în el „răspunderea”. Întrucât, cucerind Luna, omul se va
schimba în sensul că se va libera, va deveni centrul creator al acestui
Univers? Va trimite sateliţi, ba va face din hăuri linii de comunicaţie
interplanetare. Ei şi? Va câştiga spaţiu şi cunoaştere, va fi mai bogat, dar
va fi mai liber? Adică mai om?
Nevoia asta de expansiune, de răsuflare imensă nu e oare un camuflaj
al nevoii de descătuşare a spiritului? Dar nu a luat-o omul pe o cale ce
duce la înfundătură? Lipsa de armonie dintre ştiinţă şi conştiinţă mi se
pare catastrofică. Nu o fi de aci angoasa actuală universală? Trufia
domină omenescul azi şi Broasca nu se poate umfla la infinit, fără să
plesnească.
Rivalităţile transformate în întreceri sunt încă din rădăcina luciferică.
Dragostea nu se ia la întrecere, nu e tensiune, e întrecerea ta cu tine, e
depăşire a egoismului, fie el de grup, fie el colectiv. Acum omul s-a luat
la întrecere cu Dumnezeu, să-i spunem pe placul lor: cu natura. Ei şi?
Câtă vreme clădeşte pe urmele naturii, nu e decât un imitator, deci e
legat de necesitate. Liber nu va fi decât când o va iubi până a se
identifica cu ea, când va fi una cu ea; şi asta nu e posibil decât când te
întreci pe tine întreg, te dai, scapi de Eul mic şi zgârcit şi tiran. Când vor
porni în lună oamenii de milă şi dragoste pentru cei de acolo, după ce
vor trăi cu dragoste cu cei şi cele de pe pământ, atunci da, atunci va fi
stăpân pe Univers, va fi creator, va fi Fiul lui Dumnezeu.
Dragule, am stat cu voi lung de vorbă. Mă simt slabă din pricina
gripei; n-am ce mânca fiindcă nu vine nimeni să-mi cumpere ceva la
„Dietetic”, dar nu mă supără, totul e spre binele nostru.
Dragule, te las, vă las. Aş fi fericită să am un semn de la voi. Vă
iubesc. Te iubesc, a ta.

26 noiembrie, Sf. Stelian

Dragule, vreau să mă duc sus la tine, dar nu mă simt bine şi e frig. Mă

voi duce la schituleţ, să aprind o lumânare şi să dau de mâncare la
amărâţi. Nu e mai bine aşa? Mi-a intrat spaima în mine. Dragoste, e
noapte. Toată ziua a trecut cu lucruri mărunte. A venit Mariana, am fost
la schitul Darvari la masă. Iar de la 3 1/2 a sosit Rhea [Băleanu] pe la 6,
Aurora, Zoe, Marietta. Aurora vine întotdeauna de ziua asta şi Zoe ţi-a
adus garoafe minunate. Cu Rhea, conversaţie plăcută. Cred că am reuşit
să-i dau puţin curaj, ea nu ştie deloc să se apere, nici contra abuzurilor
celorlalţi, nici contra afecţiunii care uneori poate deveni posesivă.
Dragul meu, astăzi mă simt mai bine şi sper să nu fiu serios bolnavă, mai
ales că conversaţia plăcută cu Aurora, Zoe şi Marietta m-a înviorat poate
puţin, dar mai ales tête-à-tête-ul cu Rhea. Dragule, mi-e frică să nu fiu
bolnavă. Nu mă pot suferi bolnavă.
Nimic nou pentru spiritul meu. Şi totuşi, când, pentru a-l sfătui pe
Puff, am luat în mână pe Platon, m-am simţit cu totul alta. Sâmbătă
seara Naty, Tanţi, Alice Dimăncescu şi Vassy Paraschivescu3 au fost aici
ca să serbăm împreună săptămâna rugăciunilor; au fost extrem de
drăguţe, cu superbul lor tort din care n-am putut decât să gust, din
păcate, şi cu buna lor dispoziţie. Dar au fost cu siguranţă decepţionate de
întorsătura pe care a luat-o acea seară; noroc că mi-am dat seama la timp
şi că la urmă ne-am recules. Marietta e foarte drăguţă, dar astea sunt
lucruri la care ea nu aderă. Dragule, îmi fug gândurile, mai bine stau în
gând de vorbă cu tine. Te iubesc, a ta.

26 decembrie, a 2-a zi de Crăciun

Dragule, am luat caietul cu mine la spital, dar nu am găsit cu cale să

scriu. Te-am tot evocat la spital, în momente grele ca şi în cele
umoristice. Nu ştiu de ce nu mi-a fost la îndemână să scriu, nici să
citesc. Biata Olga [Greceanu], pe care o ştiam muribundă, prea se lupta
cu moartea lângă mine, pentru ca să fi putut „reflecta” rece şi obiectiv
asupra ei; şi doar ea era preocuparea mea principală a celor 15 zile de
spital. Dacă nu era drama ei, acest episod ar fi fost şi interesant şi, în
parte, distractiv pentru mine. Dar în preajma morţii, nu te poţi sustrage
din seriosul adânc. În faţa bolii, a suferinţei, conştiinţa se poate ridica
deasupra lor şi poate rămâne liberă, dar în faţa primejdiei cruciale, nu.
Adevărul este că de când m-am întors de la spital, măcar că vorbesc de
partea umoristică a operaţiei mele rectale, am rămas cu o tristeţe adâncă
în mine. Şi vestea morţii Olgăi m-a durut şi avalanşa de decesuri din
zilele astea m-a pleoştit. Pică oamenii ca muştele, parcă e o lichidare
generală a celor bătrâni: „Tănţica”, doamna Boceanu, doamna
Şahighian… la masă la Lily Jora am fost 13; n-am protestat şi mi-am
zis: à la grâce de Dieu! Afară e o zi feerică de iarnă. Nu ies din pricina
frigului. Au trecut Ted, Flo cu Dina. Am certat-o că „muşcă” gen Flo, din
Miza, aşa, din obicei greşit, din obicei prost al lumii noastre. Ted mi-a
dat dreptate cu entuziasm. E soare afară, parcă mă simt alta.
 Aseară, Puiu şi Aimée, în amândoi o umbră de oboseală? Nevoia de
neprevăzut, care e şi ea un fel de nevoie de libertate.
Ajunul, la mine, lipsit de vibraţie, eu, frântă de oboseală internă şi
trupească. Am nevoie de reculegere. Pui drag, te las. Mă tentează să plec
la masă, mai ales dacă coana Anna nu se deşteaptă din siestă. Îmi e dor
de tine, de o călătorie cu tine prin Apus. Aş dori o bucurie, după toată
tristeţea.
Vizita lui Ţintă, o plăcere, un om adevărat. Vizita lui Geo B[ogza], o
bucurie, un poet generos şi bun. Mă bucur de vizita de azi a Lilianei
[Pippidi] şi a Laurei. Dar veşnic grija că n-am trataţie bună sau destulă!
Ce prostie! Biata Rhea! Acum îşi înmormântează mama! Îmi pare rău că
acum 10-12 zile m-am gândit că asta ar fi cea mai bună soluţie în
conflictul actual! Cred că cei care l-au declanşat nu sunt tocmai liniştiţi,
măcar de ar fi o lecţie. Cât despre Rhea, îi doresc o totală independenţă
acum. Nu ar fi bine să intre iar în altă dependenţă, fie ea chiar cea mai
cald prietenească, fiindcă o viaţă întreagă a fost sub epitropie. Aş vrea-o
complet liberă! Doamne, iartă-mă! Te iubesc. Te rog, aleargă în
întâmpinarea celor dezorientaţi! Te iubesc, a ta.

1*. E jumătate aici, jumătate departe (fr.).

2*. Cei care renunţă (germ.).
3*. Şi sunt iritată fiindcă sunt iritată (germ.).
4*. Cu condiţia să fie bine făcut (fr.).
5*. Bruftuluită (fr.).
6*. Eu mă încredinţez bunăvoinţei Sale şi cer de fiecare dată un nou
termen pentru a sfârşi ceea ce mi-a mai rămas de scris. Dar voi izbuti
oare să-mi îndeplinesc această datorie? (fr.)
7*. Să nu exagerăm! (fr.)
8*. Aproape că o invidiez. Te iubesc (fr.).
9*. Unul de calibru vechi! (germ.)
10*. Expresie cu sensul de în stânga şi-n dreapta (fr.).
11*. De-am putea pleca toţi împreună! (fr.)
12*. Impuls, pornire (germ.).
13*. Fetiţele model (fr.).
14*. Prima comuniune (fr.).
15*. Ea nu şi-a permis nici o fantezie în viaţa aceasta (fr.).
16*. Sunt ascultătoare, supusă (fr.).
17*. Păstrând proporţiile (fr.).
18*. Străbat (germ.).
 1958

1 ianuarie, ora 12 fără 5

Dragule, iată-mă singură cu tine. Alături, vecinii la masă, ai mei toţi pe

aiurea. Sunt obosită, sunt tristă în fundul sufletului, nu ştiu de ce, poate
pentru această singurătate pe care zadarnic toată afecţiunea şi prietenia
încearcă s-o camufleze, sunt singură fiindcă nu sunt necesară esenţial
nimănui. Toată lumea mă răsfaţă mai mult decât merit, dar asta nu
acoperă golul dintre singurătatea mea şi ei, care nu sunt singuri.
Darul lui Geo Bogza: un radio şi liliac alb, liliacul de la Marcella
Pitiş, toate semnele de afecţiune şi prietenie îmi fac bine, dar rana din
fundul Eului meu sângerează uneori, discret, ca să nu tulbure pe nimeni.
Dragul meu, toţi cei care sunteţi nevăzuţi acum în jurul meu, vă
iubesc; ajutaţi-mă să trăiesc cu folos, drept, să nu supăr pe Dumnezeu.
Vă iubesc, a ta.

10 ianuarie

Dragule, moartea lui Petru Groza m-a întristat foarte. Simt un fel de
remuşcare de a nu-i fi mulţumit direct pentru liberare şi cameră, deşi mi
s-a prezentat ocazia, iar scrisoarea, mi-a spus atunci Ion D[umitrescu] că
nu trebuia s-o scriu. Sper că Drăghici şi Ion i-au transmis toată
recunoştinţa mea. Toate zilele astea am avut impresia că am pierdut un
prieten, deşi nu l-am şi nu m-a cunoscut. M-am rugat din toată inima
pentru liniştea sufletului lui, iar azi am aflat că era adânc credincios.
Am urmărit slujba bisericească cu emoţie şi am simţit ca o adiere de
împăcare în lume, căci până acum aşa ceva nu se prea întâmpla.
Dragule, de abia îmi găsisem liniştea inimii acum, când a sosit citaţia
ca martor în procesul Virginichii. Sunt indignată că am fost târâtă în
această mocirlă. Voi vedea cum voi ieşi din ea. Ajută-mă, te rog din
suflet. Acum mergem la Victoraş, ultimul din vechii noştri prieteni! E
duminică, e iar un soroc al meu. Dacă mor, Virginica va fi păcălită, dar
dacă nu mor, am de gând să-mi pun ordine în vechile notiţe despre
Goethe şi Shakespeare.
Dragoste, te las. Îmi e gândul risipit. Alice a ta.

5 februarie

Dragul meu, am muncit ca un câine, sarcina mea e aproape terminată.

Viaţă monotonă, din ce în ce mai singură cu mine însămi; nu-mi mai
place să discut cu ai mei, care au ideile lor, maniile şi obiceiurile lor.
Lumea foarte drăguţă cu mine, mai mult decât merit. Este în mine o
tristeţe, o lipsă de speranţă, sentimentul unei vieţi viitoare şi de sarcină
neîmplinită. Afară e frumos, mi-ar place să mă plimb într-un orizont
foarte larg, la ţară.
Am auzit o frumoasă conferinţă a lui Moisil despre Pompei; eleganţă,
punct de vedere larg. Ieri la Şeptilici, plăcut, atmosferă plăcută;
regretăm să vedem atâta talent înăbuşit de un orizont prea îngust. Am
ascultat concertul de la Stockholm. Mare succes. Ce fericire să poţi
respira ca Gogu Georgescu şi Silvestri vântul din larg. Sentimentul de a
fi comprimat te face să-ţi pleci capul. Degeaba ne facem iluzii, dăm
importanţă suferinţei, ne închipuim că din înţelegere rezultă o
maturizare. Avem nevoie şi de fericire. Bătrâneţea în ea însăşi este o uşă
care se închide peste viaţă; lipsa de perspectivă o împinge cu putere şi se
închide înainte de termen. Marasm? Plictiseală? Stare de sănătate
proastă? Probabil. E adevărat că mă dor ochii, că mă necăjeşte eczema,
că mă agasează lipsa de bani, că bătrâneţea mă întristează etc.
Dragule, te părăsesc. „Poate că se va întâmpla în seara asta”, dragul
meu.
Ei da, Cyrano! Tinereţe, nădejde, dragoste, perspective. Dragule, de ce
mi-o fi frică de moarte? Trebuie să fie frumos la voi, căci nu vreau şi nu
pot crede în chinurile iadului. Or fi fiind remuşcări de tot ce ai făcut
greşit sau ai omis de a face? O fi şi marasm? Urâtul e ăsta! Dragule, te
las şi te iubesc. A ta.

15 februarie

Dragule, ce nu se poate întâmpla în zece zile! Radu [Sighireanu], dragul

de el, s-a prăpădit, l-am văzut culcat între flori, tânăr, frumos şi trist. A
fost azi o săptămână, parcă e mult de atunci. Cât de repede se duc morţii!
Bieţii Régine şi Dinu. Biata Tantine! Şi totuşi pentru Radu e mai bine
aşa, se pare că suferea grozav. Îl văd, îl aud, îmi e foarte prezent. De
altfel, tot mai puţin fac acum deosebirea între aci şi dincolo. Îi simt pe
aproape. De ce ne-o fi frică de moarte şi ne chinuie acest gând?
Luni a fost ziua mea, au venit mulţi, a fost foarte drăguţ, casa e plină
de flori. Mă minunez de cât de drăguţi sunt toţi cu mine. Nu găsesc în
mine nici o virtute atrăgătoare când mă analizez şi mă scrutez de
aproape. Doar atât poate: sunt o oglindă bună care nu schimonoseşte
chipurile oamenilor, sunt un ecou, poate, în care omul îşi găseşte
cuvântul lui puţin limpezit, puţin înălţat. Darul ăsta îl am!
 Dragule, afară e primăvară, mă bucur să stau după dejun în parc. E în
jurul pomilor o iluzie de verde, e în aer aşteptarea primăverii, e un
imbold în aer, un zâmbet.
Am cârcei de azi-noapte; circulaţie proastă; m-am deşteptat fluierând
de durere! Ce importanţă are?
Simt viaţa în jurul meu cum se trezeşte, simt pretutindeni numai viaţă;
ich glaube nicht an den Tod!1* Ca Goethe simt şi cred şi eu. O simt.
Moartea e doar materia brută. Totul e viaţă în univers, o viaţă pe care
parcă a adormit-o un vrăjitor rău, oprindu-i vibraţia. În fond „răul” nu
poate fi decât această rămânere sau întoarcere în mecanismul material.
Deşteptarea vibraţiei, care se eşalonează până la creaţia spiritului pe
diverse trepte de „înviere”, este viaţă de la vibraţia eterului până la
liberarea spiritului, trecând prin mişcare, atracţie, iubire, gând creator şi
cine ştie câte trepte intermediare. Totul este să nu stagnezi; oprirea e
moarte. Trecerea „dincolo” trebuie să fie liberare a puterii vii, creatoare.
Nu cred că acolo stă locului, trebuie să aibă existenţa sufletului
„dincolo” un rost al ei în economia universală.
Mă simt bine când mă pot ruga cu adevărat, mai bine zis când pot
spune „Doamne, Te iubesc”. Când aspir spre El. Tot restul vieţii e
inferior. Dar, desigur, ne e dat să vegetăm un timp, să dormim, pentru a
putea trăi viu o clipă.
Dragule, îmi e foarte dor de tine. Zâmbeşti sub buchetul de garoafe şi
te simt aici. Te iubesc. Sunt într-un fel de euforie. Vă rog, când voi
muri… A sosit Boby. Te iubesc, a ta, A.

3 aprilie

Dragul meu, scriu aici din ce în ce mai rar. Tu eşti necontenit prezent în
sufletul meu şi în inima mea. Aveam desigur multe evenimente şi
impresii de înregistrat aici, dar la ce bun? Gânduri care n-au valoare
decât pentru mine. Simt tot mai mult că persoana mea a ieşit din mersul
vieţii actuale.

4 aprilie

Dragul meu, ca întotdeauna, ieri am fost întreruptă. Acum cântă la radio

valsuri, afară e primăvară, te simt lângă mine şi te iubesc. Sunt în mine o
linişte şi o plenitudine încântătoare. Să fie muzica? Poate şi gândul că
azi e iar „un soroc” şi că m-aş putea întâlni cu tine? Sub ritmul valsului,
te văd fluierând şi binedispus.
Dragul meu, viaţa privită în ansamblu, ce minunată aventură! Cu
condiţia să nu fie decât o etapă pe drumul Eternităţii. Cred că buna-
dispoziţie îmi vine şi de la lectura de aseară a dramei despre Ştefan
Voievod de Cocea. E un lucru frumos, nobil şi adânc românesc. E în
mine o mare bucurie când constat că talentele se înmulţesc şi se fac tot
mai serioase în zilele noastre. Politica, dimpotrivă, mi se pare un lucru
secundar sau, poate, pentru că nu o pricep. Oferta de „dezarmare
militară” ar fi un gest superb omenesc, cu consecinţe imense, dacă ar
corespunde unei realităţi şi dacă neîncrederea nu ar paraliza toate
intenţiile nobile. Ce frumoasă ar fi viaţa dacă ar fi oamenii înţelegători.
Cântă acum din Cloche de Corneville – „mic marinar, când te împinge
vântul”… în limba încântătoare franceză. Totul mă dispune bine, şi
amintirea graţiei din „Parisul pe gheaţă”! Ce uşurime, ce biruinţă asupra
legilor fizice, trupul însuşi biruie, nu numai gândul!
Nu ştiu ce am azi, mi se pare că omul are o carieră superbă în Cosmos.
El este cel care-l rezumă, îl esenţializează, îi dovedeşte natura divină.
Ieri mi-a venit în minte gândul că „Realul” fundamental nu poate fi
decât spirit cugetător, fiindcă altfel nu ar fi izbucnit în om cuget şi spirit.
Ex nihilo, nihil! Suprastructură? Ei aşi! Din mecanism, libertate? Exclus.
În noi zace acoperit de materie sâmburele de Real viu, de divin, care în
condiţii prielnice se manifestă şi creşte proporţional cu conştiinţa ce se
clarifică. Dacă mai trăiesc, aş cere graţia de a putea scrie toate astea. Tu
mă vei ajuta? Mai pot să-ţi spun un lucru ce te va bucura: a pierit în
mine orice veleitate intelectuală, pedagogică; mă împac cu desăvârşire
cu gândul de a nu fi capabilă de creaţie intelectuală, mă simt foarte
proastă, fără inspiraţie, fără pricepere ageră pentru nimic. Nu zic că m-
am ramolit, dar am îmbătrânit, s-au secat puterile intelectualului în
mine. Să fie doar rezultatul unei vieţi retrase? Să fie lenevirea întreţinută
de falsa creaţie a traducerii? Toate împreună, poate. În toate cazurile,
dragule, una constat: nu-mi pasă de această scădere, chiar degradare a
învelişului meu omenesc vizibil, atâta vreme cât simt că e vie în mine
dragostea spre tot. Poate că flacăra ei trebuie întreţinută cu arderea
celeilalte părţi a conştiinţei.
Gândurile îmi sunt acompaniate de clavecinul lui Jelescu; cântă
muzică de Rameau şi alţii din timpul lui. E lumină în această muzică, e
limpezime şi totul concură să mă dispuie la Heiterkeit2*. Azi am aripi.
Telefonul. Trebuie să te las, dragul meu! Mă apuc iar de lucru, de şlefuit
traducerile!
Vino mai des lângă mine, ca să mă simt bine. Mă gândesc la voi toţi,
dragii mei. Vă chem. Vă simt în preajmă, vă iubesc. Pe tine? Sunt una cu
tine, trăiesc prin tine, a ta.
P.S. Dragule, apariţia Suceviţei de Maricica şi Berza mă umple de
bucurie. Ajutaţi-o voi să se limpezească şi sufleteşte, căci mintea ei e
splendidă. Nu-mi vine să cred când le văd pe fetele mele la vârsta
tinereţii mature şi creatoare!
Mariana Murnu coace în ea poezie înaltă şi e un om de un splendid
echilibru şi sub aparenţa ei sobră clocoteşte de putere, de dragoste, de
cugetări limpezi.
 Fetele mele, copiii mei? Mă gândeam şi aseară, ascultând drama lui
Ştefan Voievod, cât de mult mai bogaţi şi talentaţi sunt decât am fost eu
şi mă bucur, fiindcă îmi dovedeşte că există o ascensiune în timp, şi că
omenirea, sau cel puţin pe unele porţiuni de omenire, în fiece veac, se
săvârşeşte o creştere spre lumină. Şi pentru asta mulţumesc lui
Dumnezeu şi zâmbesc viitorului.
Te iubesc, auzi? Te iubesc, a ta.

26 august

Dragul meu, piesa Orologiul Kremlinului, jucată de studenţii

Conservatorului, m-a pus pe gânduri şi m-a emoţionat.
Copiii au fost impecabili, m-au bucurat mult prin sinceritatea, căldura,
lipsa lor de cabotinaj. Toată atmosfera prezice ceva bun. Tânărul Piersic:
o apariţie plină de poezie, de puritate. Poenaru, remarcabil în Lenin, se
vede că după ce l-o fi studiat în toate amănuntele, s-a lăsat pătruns de
concepţia lui şi realizează într-adevăr în mod uluitor personajul.
Decorurile sugestive, unele încântătoare. Ideea umbrelor de după
glasvand foarte ingenioasă, poate prea des repetată. În totul: un spectacol
într-adevăr de clasă bună. Copiii aceştia promit foarte mult.

28 aprilie

Dragul meu, am fost întreruptă. Vizita doamnei Moscu şi a fetiţei, pe

care mă roagă să o iniţiez în cultură; voi începe cu elenii. E un copil
drăguţ, deştept, mi se pare foarte strâns ţinută. Mă bucur să pot deştepta
în această tinereţe entuziasmul pentru cultură.
 Aseară nunta lui Dori şi a lui Andrei [Negusul]. Multă tinereţe
fremătând de nu ştie nici ea de ce. La Aurora a fost primire foarte
simpatică. Mă bucură destinderea Sorinei, care era frumoasă, graţioasă.
Cât despre Nellu, ce să-ţi spun? E încântător. Are o drăgălăşenie şi o
graţie intimă, a luat ce a fost mai bun de la voi şi de la Nicu. La biserică
m-au izbit ochii lui Nicu îndreptaţi spre copilul lui, spre miri ca şi spre
naşi, cu o dragoste şi o duioşie şi, fără îndoială, cu dureroase gânduri
pentru cel dispărut.
Acasă, atmosferă intimă, tineretul vioi; dansul lor m-a amuzat.
Comparam trecutul nostru cu bucuria lor. Vom fi avut noi mai multe
satisfacţii intelectuale şi câmpul larg deschis speranţelor, dar ei au
avantajul micilor bucurii momentane; nu cunosc îngrădirile ce ne opreau
pe noi de la cele mai nevinovate plăceri.
Fiecare generaţie cu bucuriile ei.
Aud acum buletinul de ştiri: deschiderea parlamentului. Până acum,
Fidelio, aştept actul II. Prima dată îl aud în întregime, o muzică nobil
omenească. Ce simplă pe lângă complicaţiile mai mult sau mai puţin
obişnuite ale modernilor! Simplă şi plină.
Dragul meu, aş vrea să fac multe, aş vrea să pun la punct şi Faust şi
Oedip şi Shakespeare şi Racine, să şi scriu ce gândesc pentru tineret. Dar
vremea trece prea repede. Vai, ce dulce sună Tabloul I din actul II
Fidelio! Ar trebui să-l ascult cu ochii închişi, dar nu mă îndur să nu fac
nimic. Curios obicei căpătat de-a lungul unei vieţi de muncă.
Îmi e uneori atât de dor de voi, cei plecaţi! Ieri în Biserică. Dar înlătur
sentimentul acesta steril care uneori e o durere fascinantă. Nevermore ar
fi insuportabil dacă nu ar fi credinţa în revedere. Cum? Începe să mi se
clatine şi să se destrame imaginea vieţii viitoare, păstrată în mine ca în
copilărie. O viziune foarte sensibilă, foarte asemănătoare cu aspectele
vieţii pământeşti, de care încep să mă îndoiesc acum. Nu doar într-un
scepticism necredincios, dar după un raţionament normal, că spiritul
liber nu poate avea o viaţă asemănătoare celei trupeşti.
Oricum ar fi, nădejdea de a ne apropia, pe orice nivel, în orice chip, e
singura mea reală bucurie în viaţă acum.
Muzica îmi prepară parcă un mediu prielnic pentru ca sufletu-mi să se
adapteze la asemenea viziuni.
Binecuvântez pe G[eo] B[ogza] pentru radio.
Fetele mele sunt bine acum; mă bucură că parcă se înţeleg mai bine.
Cartea Maricichii e foarte frumoasă; îmi pare bine că şi-a găsit
limanul pentru aspiraţiile ei, dar sufăr să o ştiu lezată în inima ei şi fără
împlinirea feminităţii ei. E şi vina ei; dar e cert un „scris”, ceva în afara
voinţei ei. Pe cine a iubit nu-i era acordat ei. De altfel influenţa actualei
prietenii nu e prielnică. Îi doresc din adâncul inimii o împlinire calmă,
bună, normală şi frumoasă. Ce frumos sună glasul lui Florestan, acum
când slăbeşte valoarea căsniciei, când slăbeşte încrederea în sensul ei
uman superior, Fidelio mă unge pe suflet.
Dragule, te las, adică te chem să lucrezi cu mine la Faust. Când mă
gândesc la Ionel, mă năpădeşte o teribilă tristeţe, îl am în faţa ochilor tot
ca-n ultimele sale zile; am sentimentul că e trist şi că suferă. Pe Mişu
nu-l pot evoca nici pe el decât tot ca-n ultimul timp, trist, inhibat. Tu, în
schimb, îmi apari vioi, plin de bucurie, ai învins piedicile trecerii.
Ajutaţi-i, tu şi Colea. Vă iubesc. Vă doresc dureros pe dragii mei toţi de
acolo. Pe tine te iubesc. A ta.

13 iunie

Dragul meu, îmi e aproape ruşine că nu am mai scris aici. Că doar au

fost unele „evenimente” demne de consemnat, ca mica sindrofie la Miza
[Ciomac] cu personajele într-adevăr simpatice, evoluate, încântătoare,
care mi-au amintit de atmosfera curat umană de la Pontigny. Am trăit o
săptămână parcă aerisită, cu o vibraţie sufletească în mine mai intensă,
mai amplă, care mă face să înţeleg cât de redus trăiesc acum. Apoi a fost
concertul lui Monique de la Bruchollerie care m-a răscolit până în
străfunduri. Rahmaninov o fi scris acest concert cu patimă, dar ce scoate
ea din el! Este o totală dăruire de sine, un fel de ardere pe ringul muzicii;
aveam impresia că se azvârle în valurile sonore şi că se dizolvă în ele.
Mai mult ca oricând am înţeles că geniul este putere de expresie a
tuturor realităţilor văzute şi nevăzute, că revelă comunului muritor, orb,
surd şi mut realitatea în toată amploarea ei. Am fost fericită în acel ceas,
m-am simţit trăind cu adevărat. Şi vineri la Sf. Ioana am avut momente
de vibraţie superioare.
Clody [Bertola] a trăit şi ea clipe de inspiraţie şi am simţit şi la ea
harul puterii de expresie. De altfel, toţi au fost perfecţi în rolul lor.
Mircea Şeptilici bun pentru orice teatru mare. Alură, umor, inteligenţă,
eleganţă interioară şi exterioară. On ne fait pas mieux.3* Liviu [Ciulei] s-
a făcut chiar frumos, e animat de un real talent multiplu: actoricesc,
regizoral, decorativ; e în plină căutare şi se simte în el îndrăzneala
talentului adevărat. Poate aş fi preferat costume mai autentice, dar cele
născocite de el, sugestive, nu m-au supărat, ba chiar m-au amuzat. În
fond, piesa nu e istorică, ci un fel ironic al lui Shaw de a prezenta acest
eveniment, unic de mare, unui public care nu mai crede în minuni sau le
înţelege greşit, după un calapod azi neacceptabil, deşi altădată
corespundea realităţii. Aşa că fantezia costumului ca şi introducerea
speakerului pe scenă, în mijlocul personajelor, nu m-au supărat,
dimpotrivă, au dat dramei un caracter de vioiciune şi de actualitate care
m-a ţinut tot timpul în tensiune şi prezentă şi în mijlocul piesei. Afară de
rege, prea şarjat, deşi foarte bine ca o caricatură, totul m-a surprins în
ton major, adică a trezit în mine şi sentimente şi idei noi, ceea ce, cred, e
semnalul că spectacolul e foarte operant. Am mai avut şi o bucurie de la
spectacol.

18 iunie

Dragul meu, am fost iar întreruptă, ca de obicei. Soarta! Zilele astea,

amărâtă din lipsă de bani, toţi din jurul meu sunt lefteri şi asta nu mă
încurajează! Văzut la Universitari Lacul lebedelor. Foarte frumos, dar
baletul mă oboseşte pentru că, în fond, e monoton! Altceva e cu dansul
de caracter, et encore. E un mijloc de expresie redus, orice s-ar zice. Un
ceas ajunge. Văzut la televizor Mutter Courage de Brecht. Nu e frumos,
dar e dramatic şi impresionant. Nu e artă, e protest. M-a obsedat toată
noaptea.
Iar îmi pun întrebarea: ce e arta? Nu o concep fără poezie şi mă întreb
cât e poezie în Mutter Courage. Realism cras doar e şi în Shakespeare.
Proza poate fi şi ea suprem poetică. Nu doar lipsa de metafore
depoetizează. Racine nu are metafore. Am tradus sâmbătă noapte din
Sadoveanu, descrieri directe fără nici o comparaţie şi totuşi superb
poetic. De ce? Oare nu rezidă poezia în calitatea simţirii? Dar în
Shakespeare cel foarte tragic, simţirea e aprigă (Richard III, Lear etc.),
monstruoasă uneori. De ce poetică? Cred că e vorba de nivelul simţirii şi
de esenţialitatea ce-şi găseşte expresia în sensibil. În Mutter Courage am
găsit două momente esenţiale: ezitarea Annei de a plăti chiar cu viaţa
copilului şi renunţarea la bărbat pentru fata ei echilibrată. Acolo sunt şi
înaltă psihologie şi poezie, mai ales în ultimul caz, o iubire pentru om, e
milă. Tot restul denunţă oroarea naturii omeneşti. Poate poezia constă
tocmai în această simţire, iubire de fire omenească până a-i atribui
virtualităţi de stări superioare ce nu sunt în realitate. Vezi, în Sf. Ioana
toată critica faţă de englezi, de popi, de laşitatea omenească este
contrabalansată de Ioana, sfânta genială, inspirată, cea care
transgresează măsura comună omenească şi e totuşi om.
În Mutter Courage apare numai critica naturii omeneşti în toate
personajele. Chiar până şi în muta care a furat ghetele cocotei. Gestul ei
final e foarte frumos şi justificat psihologic prin dragostea de copii. Dar
tot spectacolul este întemeiat pe senzaţie. Ce e drept că e o viziune
directă, nefalsificată a „poporului” ca şi a claselor de sus. Dar asta e
observaţie şi protest social, nu e artă. Ca şi Moromeţii.
Dar mă întreb: oare aceasta va fi formula de viitor a teatrului?
Incontestabil că tema socială este azi singura cu adevărat viabilă, ca şi
tema cealaltă: tema crizei spirituale; amândouă poate chiar ţin una de
alta. Dar asta nu mă împiedică să cer artei să înfloară din toate
gunoaiele. La drept vorbind, singurul moment poetic în Mutter Courage
mi se pare finalul, plecarea ei în aventura războiului, nevoia ei esenţială
de aventură. Deşi în intenţia lui Brecht se pare a fi un act de acuzare
împotriva vechii concepţii, cea războinică. Ori că a fost frumos jucată,
ori că izbucneşte aci o culoare sufletească ce dovedeşte viaţa
indestructibilă, deci o încredere în ceva. Dacă actriţa ar fi plecat capul ca
o vită înhămată, aş fi putut crede în forţa tenebroasă a obiceiului şi a
naturii incorigibile. Dar a ridicat capul, zâmbind spre apelul goarnelor de
război; momentul e pozitiv în sufletul ei. Cu toţi copiii morţi, cu tot
avutul pierdut, ea porneşte înainte în aventura vieţii.
Dragul meu, asta înseamnă că un poet, oricât s-ar camufla moralist,
tot poet rămâne. Liberarea aceasta finală din orice cătuşă, chiar cea mai
sfântă, deschide parcă o fereastră spre o altă ordine de lucruri, aici,
Aventura, care e singura parte poetică a războiului, altfel odios en tout
point4*. Faptul că Brecht, fără să vrea, a simţit spre sfârşit asta, ni-l arată
poet, deşi el se crede doar propagandist contra războiului. Aventura ca
simbol al libertăţii nu pledează, fireşte, pentru război. Arma poate că are
încă în ea intenţia câştigului şi iubeşte războiul ca mediul propriu
dezordinii din care ea trage profit. Dar în ea, după toate antecedentele ei,
se vede că trăieşte o nevoie de libertate, de independenţă, pe care mediul
războiului l-a deformat, l-a alterat, dar care izbucneşte în final. Prin
acest moment, Brecht nu se anunţă poet.
Am văzut piesa de teatru într-un fotoliu foarte comod la familia
Bogza, în intimitatea simpatică a celor doi oameni foarte speciali,
fiecare în felul său şi la fel de simpatici. M-am întors acasă cu trandafiri
şi cu sentimentul de a fi fost totuşi puţin încurcă-lume, fiindcă l-am
împiedicat pe el să se ducă la gară şi pe ea să se culce la ora ei obişnuită.
Şi totuşi nu mi-a părut rău, fiindcă totdeodată am avut impresia că
prezenţa mea le face plăcere.
Aseară, la mine, o vizită după alta, iar eu, pentru prima dată după ani
de zile, nu am avut ce să ofer.
Vizită joi la dl Mehedinţi. Un adevărat cordial! Omul acesta de 90 de
ani care nu mai vede bine, totuşi drept ca o lumânare şi cu mintea
aprinsă şi străfulgerată de probleme pe care caută să le soluţioneze. Am
vrut din seara de joi să le fixez aici, dar n-am avut răgaz. E urmărit de
întrebarea de ce antinomia flagrantă între soarta poporului nostru şi
natura lui omenoasă şi pacifistă. Convingerea lui că suntem mai ales
strănepoţi ai geţilor şi dacilor. A vorbit de Herodot şi Strabon care
relatează despre atitudinea numai defensivă a acestui popor. Refuzul faţă
de sciţi de a-i ajuta în a ataca pe Darius. Constatăm de-a lungul istoriei
noastre asemenea atitudini. O vigoare de gândire şi de simţire în acest
bătrân care te împacă cu vremile vitrege. Ein starker und edler
Menschenschlag.5* Ieri am vorbit la Editura Ştiinţifică, mâine trec pe
acolo, poate iau o traducere filozofică. Aş dori sau Kant, sau Locke, sau
Leibniz. N-am mai vrut să deranjez pe nimeni ca să mă recomande.
Poate greşesc. Inspiră-mă tu ce să fac. Acum te las. Am o mare poftă de
lucru. Aş vrea să pot pune pe hârtie ce gândesc. Te iubesc, a ta A.
 Iubitule, azi-noapte te-am visat atât de rece faţă de mine. Mă rezemam
de umărul tău, fiindcă mă simţeam prost, dar tu erai distant şi ai refuzat
să mă duci nu ştiu unde. Fără să mă uit la tine, cu ochii plecaţi, m-am
despărţit de tine şi am pornit-o înapoi. Unde? Nu ştiu. Ştiu doar că
sufeream la gândul că nu mă mai vreai lângă tine. Acum trează, cred că e
un semn că nu a sosit încă sorocul meu. Eu m-am tot gândit că azi, fiind
Sf. Ion, la 29 c. e iar o dată fatidică şi nu o refuzam.
Tu, probabil, ai vrut să-mi arăţi că nu mă vrei încă acolo.
Dragule, oricum va fi hotărât Dumnezeu, e bine. Bucuria de a fi cu
tine îmi va uşura oricând trecerea în cealaltă lume.
Ieri am avut bucuria să-l aud pe Tudor Vianu la telefon într-o
adevărată izbucnire de bucurie că l-am chemat, pretinzând că gândul lui
m-a chemat. Am fost încântată să-l aud spunând de Nellu că e o podoabă
de băiat.
Îmi pare însă foarte rău că Tudor Vianu suferă şi el de o astenie
nervoasă; mi-a mărturisit-o şi mi-a promis că va veni la mine ca la
Diothima. În asemenea momente mă simt încă de folos.
Vizita la Editura Ştiinţifică foarte simpatică. Îmi vor da să traduc din
Feuerbach şi Kant. În mine ezitări faţă de primul. Ce legătură am eu cu
acest senzualist şi anticreştin? Poate doar încercarea de a trebui să
recunosc că tot omul face compromisuri la nevoie. Am lăsat totul în
mâna Domnului! Aştept.
Vineri seara la Despot Vodă, teatrul din Iaşi. Dan Nasta colosal de
plastic şi repozant. Spectacol foarte nobil. O emoţie curată. Singurul
defect al lui Dan Nasta, dicţiunea defectuoasă uneori. Altfel excelent. Un
spectacol care ar putea trece orice graniţă. Am ieşit profund emoţionată
şi fericită! Alecsandri ţine perfect în picioare! Dragule, plec la masă, te
iubesc. Voi încerca să scriu zilnic. A ta, A.
22 august

Dragul meu, aproape două luni de când n-am mai scris aci. De ce?
Fireşte, nu lipsă de timp. Mai degrabă sentimentul inutilităţii acestei
reculegeri pe hârtie, căci cu tine stau de vorbă zilnic, mereu. În fond, a
scrie jurnalul înseamnă a voi să-ţi rămână gândul şi pentru ceilalţi,
atunci când tu nu mai eşti aci. Şi eu nu cred că ar mai interesa pe cei de
după mine, fiindcă nu se mai potrivesc nevoile, vederile, aspiraţiile lor
cu ale mele.
Am spus ieri lui Geo Bogza, care mă numea o stea, că sunt o stea
apusă. Tot mai mult simt asta, nu fiindcă aş constata în mine o diminuare
de puteri sufleteşti, dar o tot mai mare detaşare, adică simţământul că nu
este nevoie de mine.
De altfel, convingerea celor tineri aseară, Puiu şi Aimée, că sunt cu
capul în nori şi că „am dat sfaturi greşite, bune pentru Rai, dar nu pentru
pământ”, mă întăreşte în convingerea mea că sunt azi un rebut. Ce mă
bucură este că je m’en fiche; nici o urmă de ambiţie în mine. Când mă
măsor cu cei de seama mea, constat că e o deficienţă mare în mine, era şi
în tine. N-am avut veleităţi şi ne-am mulţumit cu prea puţine. Dumnezeu
ne-a dat bucurii mari spirituale în schimb. E drept că uneori doresc o
viaţă materială mai bună, puţin, dar în ambianţă, o servitoare de trei ori
pe săptămână şi mai ales pe cei din jurul meu, pe ai mei fără griji
materiale. Spun drept că mi-ar fi plăcut să pot pleca o lună la Braşov
într-un hotel bun, cu confort, să trăiesc exclusiv pentru suflet, fără alte
griji. Dar când constat că totul se opune la aşa ceva, deşi cu munca mea
ar fi trebuit să le am, îmi zic că asta e soarta, adică în planul lui
Dumnezeu şi-L rog să-mi acorde o acceptare senină, să mă ferească de
tendinţa naturală a mea spre resemnare ironică, ce în fond este
amărăciune.
 Recunosc că în „mulţumirea” calmă ce afişez, liniştind pe cei care
simt un fel de jenă de a mă vedea tot în stare precară, recunosc că se
ascunde şi un fel de orgoliu de câine bolnav şi cu semne de picioare
primite în coaste! Dar de! Nu sunt un înger! Şi nu-mi place să deranjez
nici măcar în gând! Apoi trebuie să recunosc că lumea e colosal de
drăguţă cu mine! Gestul lui Geo Bogza de a vrea să-mi ia o cameră la
Sinaia e într-adevăr foarte frumos. Şi Lilly [Jora] îmi duce grija, dar
parcă ea n-a fost silită să treacă vara în Bucureşti? Şi? O asaltează atâţia
prieteni săraci încât nici măcar nu se poate bucura de îndestularea ei.
Ce mă doare mai mult este marasmul general. Orizontul închis şi
nădejdea nu mai are aripi. Rien à attendre ici-bas.6* Refugiul pe
dinăuntru şi în sus în elan spre cele eterne. Da. Dar îmi e încă dor de
bucurie pământească. De exemplu, îmi e teribil de dor de mare, de Paris,
de o atmosferă pur intelectuală şi spirituală, de orizont infinit şi la
propriu şi la figurat.
Iar se apropie un Sf. Ion. Poate că de data asta e sorocul. Cum va vrea
Dumnezeu, doar, te rog, nu mă lăsa să-mi fie frică. Furaţi-mă în somn.
Iar dacă mai trăiesc, ţineţi-mă pe calea de lumină. Nu mă lăsaţi să mă
nămolesc. Vă iubesc, a ta, A.

1 septembrie

Dragul meu, constat cât de rar am scris jurnalul în anul acesta. Caietul e
din septembrie 1957. Oare nu am avut nimic de seamă în viaţa mea anul
acesta? Sau simţământul inutilităţii acestor rânduri m-a oprit de a scrie?
În fond eu stau cu tine de vorbă tot timpul. Ce se scrie e în vederea celor
ce rămân după noi şi am ajuns la convingerea că nu le mai pot fi de
folos.
 Ieri am aflat de la Aurora şi apoi din Contemporanul că a murit şi
Roger Martin du Gard. M-a întristat. Simt că drumul meu s-a scurtat.
Azi am aranjat scrisorile de la cei din Pontigny. Voi continua să-mi
triez toate scrisorile ca să le las totul în ordine. Recitind pe Roger Martin
du Gard, misive scurte, calde şi pline de grijă universală, am uitat că s-a
prăpădit. Îi aud, îi văd, şi pe Gide, Desjardin, toţi din lumea aceea care a
fost pentru mine revelaţia unui orizont larg, aproape infinit şi în care
sufletul mi s-a hrănit cu esenţe. Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să le
dea lumina Lui în schimbul bucuriei ce o răspândeau ei. Roger Martin du
Gard era ateu, se poate. Dar era autentic şi asta apropie mai mult de
Dumnezeu ca bigotismul. Mă simt azi foarte aproape de voi. Miercuri 3
crt. iar un Fünf Tage nach dem Hg. Johannes7*!
Am trecut zilele astea printr-un fel de panică de moarte. E stupid, de
vreme ce sunt convinsă că ne vom întâlni dincolo. Ar trebui să mă bucur,
să fiu încântată, dar pesemne frica de moarte este şi ea o ultimă
încercare a sufletului.
Sâmbătă s-a cununat Nana [Podhorschi] cu Claude. S-a îmbrăcat la
mine; era frumoasă şi fericită. Pe el l-am văzut jos, la intrare; era adânc
emoţionat şi mi-a fost foarte drag fiindcă simţeam în el o adâncime şi o
caldă autenticitate. Vorba lui Meg: cazul lor este ca o poveste şi-ţi unge
inima. Le doresc o mare fericire calmă. Mă trezesc că mă gândesc la ei
ca la o oază însorită. Aş vrea să poată şi Jean Paul încerca un simţământ
adânc, cald, bun şi să uite trecutul.
Nu ştiu de ce mi se pare că ne aşteaptă ceva important. Probabil că
emoţia că voi muri miercuri dă sufletului meu un fel de solemnitate. Nu
ştiu dacă această pedagogie căreia îi sunt supusă de vreo 38 de ani, sau
aproape, nu a fost pe lângă un sever memento şi o strună morală, dar şi
un mijloc de a mă ţine în legătură cu „Dincolo”.
Cum vorbeam cu Alex şi Marius la 30 august, bătrâneţea se face
simţită printr-o detaşare crescândă de cele zilnice.
 Sau marasmul general, cum vorbeam cu Cunescu şi doamna
Hurmuzescu, vine din lipsa unei mistici care se constată pretutindeni în
omenire.
Oare încordarea spre „social”, care durează de peste 30-40 de ani, nu a
fost o camuflare a golului lăsat de lipsa de credinţă într-o ordine
superioară? Ateismul şi Pozitivismul au sleit sufletul omenesc de
Speranţa cea existenţială şi au încercat zadarnic s-o înlocuiască cu
ţelurile mai apropiate şi relative. E drept că omul uitase legătura cu
aproapele, individualismul l-a jefuit de bucuria solidarităţii şi l-a
prăvălit într-o dureroasă singurătate din care dă să iasă prin atitudini şi
gesturi impuse de raţiune, dar care nu pot să facă să înflorească în el
legăturile vii, organice de dragoste frăţească. Biata omenire s-a secătuit
de vlaga inimii, de aceea, pesemne, tot marasmul actual.
Teatrul lui Eugène Ionesco m-a exasperat. Căutarea atât de aprigă
după originalitate, lipsa oricărui sens limpede, pretenţia de a face din
simţirea momentană conţinutul vieţii, fără a reuşi să exprime simţire, ci
numai contradicţie logică şi absurd m-au umplut de disperare, adică nu,
exagerez, mi-au exasperat nervii. Oare ăsta să-i fie scopul? Merci! La un
moment dat descoperi o idee ce pluteşte dans un fatras de folies
superficielles8*, dar pe urmă piere. E păcat pentru că sunt pasaje foarte
subtil psihologice, dar cum nu-şi urmăreşte obiectul, ci ideea de a
destrăma à tout prix9* pojghiţa de raţional ce învăluie poate haosul
interior, nu ajunge să închege nimic decât o atmosferă de nebuloasă
exasperantă. Nu sunt poate capabilă să sesizez ce e „genial” aci, dar aş
minţi să spun că m-a interesat altfel decât ca informaţie asupra gustului
unora din Apus. Dar e un simptom în acest fenomen, un simptom de
delincvescenţă, cel puţin de destrămare a vechilor valori umane. Şi ce se
pune în loc? Cum poţi creşte flori în nisipul arid, fără o tratare a solului,
fără ploaie şi soare venit de dincolo de voinţa diriguitoare a pedagogului
actual? În filozofii, acum un veac, s-a strigat: zurück zu Kant10*! În viaţă
ar trebui poate să strigăm: „Înapoi spre naivitatea naturală!”. Aş zice:
înapoi la credinţă, dar ăsta este lucrul cel mai greu, după sterilizarea
organizată de ani şi ani. Numai întoarsă la starea naivă a copilului,
omenirea va putea creşte spre adevăratul creştinism. De aceea nu mă
supără când constat la slujba de duminică o evlavie poate doar
tradiţională, credinţa primitivă, naivă. „Dacă nu veţi fi ca aceşti copii.”
Cum se va potrivi cu ştiinţa de azi? Perfect! Nu pot explica aci de ce.
Am încercat-o într-o scrisoare către fiul meu.
Dacă mai trăiesc, am să încerc iar o scrisoare.
Dragul meu, te las. Dacă o fi şi o fi… tu să mă primeşti şi să mă
ghidezi. Vă iubesc, a ta, A.

20 septembrie

Dragule, ieri am fost la tine şi la Colea. Au trecut 43 de ani de când ne-a

fost nunta şi 21 de când s-a prăpădit Colea! Am plecat singură spre voi,
acolo la Bellu. Era o vreme ideală de sfârşit de vară. Mi-am amintit
detalii de acum 43 de ani. Îţi aminteşti ce lună splendidă era seara, pe
când noi, în tren, stam tăcuţi, fiecare cu gândurile lui? Îmi amintesc şi de
dinetta11* noastră din coşul pregătit de Maica sau Aurora. Şi de tot restul
şi de coana moaşă care da să mă înveţe cum să procedez cu
„instrumentul” etc. Şi de plimbările seara pe Grui şi de elegiile Miei
Frollo, îndrăgostită de bietul I.N. (care făcea pe micul său Iosif, fie din
convingeri morale, fie de spaimă în faţa unei pasiuni prea indiscrete!).
Şi-mi vine să zâmbesc. În fond nu cred că eşti departe, te simt lângă
mine şi te văd privind ironic, şi zâmbind. Ce vă pasă vouă? Şi tu şi Colea
şi Ionel şi Mişu şi Lelia, toţi sunteţi liberi şi vedeţi departe. Noi suntem
prizonierii limitelor noastre şi copleşiţi de grijile materiale.
 Am trecut pe la voi toţi şi am avut impresii deosebite la fiecare.
Mircea şi Mişu am avut impresia că dorm, Ionel că visează, Colea că-i
departe şi zâmbeşte. Tu erai treaz, vioi şi alături de mine. Mă rog lui
Dumnezeu să-mi sporească credinţa în El pentru că numai aşa nu mă
îndoiesc că voi sunteţi lângă noi. Nu e raţional acest gând, trece peste
raţiune, dar e uneori o evidenţă şi atunci cred.
De două săptămâni festivalul Enescu ne-a străbătut viaţa cu armonie
şi, aş spune, ne-a ridicat pe un plan superior. În seara când am auzit
concertul dirijat de Barbirolli, în sala Ateneului, m-am simţit cum
înviam şi cum năvăleşte peste noi o atmosferă de Occident şi mai ales de
graţie. Era în felul de dirijare o ştergere de sine, o afirmare cu fervoare a
frumuseţii în sine care da ceva „dezlegat”, liber uman orchestrei şi nouă.
Plutea în atmosferă ceva „uşor” dematerializat. M-a impresionat mai
ales Debussy în cele trei tablouri despre mare. E o Stimmung12* în
această compoziţie care susţine toate sonorităţile onomatopeice aproape
şi e un desen fin şi precis sub masa de culoare.
Sir Barbirolli a fost uimitor! Şi toată făptura lui gingaşă şi parcă
suferindă; am auzit că este de o rară modestie. Om mare şi pace! Parcă
George Enescu era altfel?

6 octombrie, 9 seara

Dragul meu, iar n-am scris aici. De ce? Nu ştiu. Îmi eşti prezent. Acum
cântă la radio nişte ruşi cu voci frumoase, un tango; m-a apucat o jale că
tu n-ai apucat bucuria unui radio bun. Te văd ascultând cu casca la
urechi, la o galenă, mă străbat un dor şi o revoltă şi chiar o remuşcare că
eu beneficiez de un privilegiu pe care tu nu l-ai avut. Oare când
hoinăreai prin restaurante şi cârciumi, nu căutai muzica asta uşoară şi
melancolică? Acum cântă o româncă o romanţă veche care te-ar fi
încântat.
Miercuri sunt 18 ani de când ai plecat. Unde? Încotro? Cine ştie? Dacă
nu aş simţi că eşti, nu aş mai putea suferi viaţa. Şi aşa „plutesc” într-o
lume în care nu mai am rădăcini.
Muzica „Festivalului” a fost un intermezzo minunat, care m-a dus prin
sfere înalte şi adânci de bucurie pură. Oedip m-a purtat departe, sus,
probabil în locurile unde ar trebui să trăim normal ca oameni, dar din
care viaţa banală ne-a exilat. Ştiu că e vina mea, că nu-mi dau suficient
răgaz pentru reculegere şi mă las târâtă prin nevoile mele şi ale altora şi
smulsă din dimensiunile unei vieţi spirituale, plutesc ca o algă fără folos.
De ce nu mă retrag la o călugărie? Pentru că nu sunt realmente coaptă
pentru singurătate, deşi uneori sufăr de prezenţa prea multor oameni. Şi
acum telefonă Aimée, vin diseară.
Mâine pe la două merg la tine, iar seara a insistat Geo B[ogza] să mă
duc cu el şi nevasta la concertul chinezului. Şi eu mă las purtată de
întâmplări.
Am recopiat pe Tasso, o conferinţă la Radio. Idei bune, dar înghesuite
în câteva pagini. Acum mi se par anoste şi banale. De altfel, tot ce am
scris şi vorbit mi se pare acum anost şi banal. Simt că ar fi trebuit să
izbucnesc ca o dinamită; am gândit, am simţit, am trăit prea cuminte,
adică prea conformist. Ar fi trebuit să fiu ca tine, mai vie, mai sinceră,
mai plötzlich13*, cum spunea Charles Du Bos de Paula Schorr.
A trecut viaţa şi n-am făcut din ea ce ar fi trebuit să fie. Nu vorbesc de
bucurii personale, ci de o misiune. Am deşteptat conştiinţe, dar nu destul
şi nu destule. Tu mă înţelegi. Nu e aci orgoliu, ci remuşcare de a fi fost
prea prudentă cu „talantul” meu. Nu l-am îngropat, dar l-am „legumit”.
Tu ai făcut dreptate şi ai făcut şi nebunii, dar cu plină măsură. Puteai
mult mai mult intelectual, te-ai irosit, e drept, dar ai făptuit în meseria ta
şi ai trăit viaţa ta. Eu am visat prea mult. È troppo tardi.14* Măcar aş
vrea să sufăr adânc remuşcarea de a fi fost mediocră. Nici măcar de asta
nu sunt în stare.
Dragul meu, nu mă dispreţui de pe unde eşti. Acum de ce te las? Ca să
mă „dreg” puţin la faţă pentru musafiri! Iată-mi măsura! Mâine sau
miercuri mai mult, a ta, A.

20 octombrie

Dragul meu, afară plouă, e toamnă, e trist. Aş vrea să lucrez, nu ştiu dacă
mai am putere de a gândi adânc. Nici nu pot spune că mă munceşte vreo
problemă, am ajuns aproape pasivă, accept. Nici măcar nu mai „aştept”.
Să fie asta detaşare creştină sau poate numai bătrâneţe? Scrutez în mine,
aş dori să pot uşura altora greutatea vieţii zilnice. Cred că e singurul
lucru care m-ar ferici.
Sorina scrie atât de cald, m-a bucurat.
Ieri după slujbă am fost să felicit pe dl profesor Mehedinţi. Fiecare
dată rămân tot mai uimită de verdeaţa, de tinereţea spiritului lui ca şi a
ţinutei lui trupeşti. Dacă ar şi vedea bine, nu i-ai da mai mult de 60 de
ani. Şi ce minte bogată şi ageră! Îl preocupă acum diformitatea
sistemului solar în urma studiului geofizic. El spune că pământul este în
curs de restrângere şi inegalităţile celor două emisfere sunt vizibile.
Calculând la ce rezultat ar duce acest proces, constată că până la urmă
pământul va trebui să ajungă o formă cu un vârf = un atom şi o bază
tetraedică şi că fiecare corp ceresc ar avea forma sa specifică, deci ar fi
un fel de mers spre individualizarea cosmică. De la legea veche a
simetriei, azi am recunoaşte, dimpotrivă, o asimetrie universală. Şi, cum
profesorul Bâznoşanu a spus că asimetria domină viaţa, după cum ştiu şi
din Contele de Noniy, eu am dedus că atunci tot universul pare a fi
animat. Conversaţia a fost foarte interesantă, adică expunerea
profesorului, şi a trecut vremea vertiginos, iar eu am plecat înviorată.
La dejun la Aurora, foarte simpatic. Nicu binedispus, copiii la fel. De
la ei, la Valérie. Aci, ca întotdeauna, disensiuni, chiţibuşuri,
nesinceritate. Maricica excedată de toate astea. Îi dau dreptate. Valérie
are totdeauna ceva de ascuns de ceilalţi, iar când o încolţeşti, ţipă.
Imposibil de convins că trebuie să fie mai îngrijită de ea. La urma
urmelor îmi pare rău de ea şi trebuie lăsată în apele ei. Aş vrea să o pot
măcar îmbrăca, dar nu văd de unde şi cum. E.S.P.L.A. m-a uitat şi eu mă
încăpăţânez şi tac. Am fost destul de jignită de propoziţia ultimă de a fi
corectată de vreun băieţandru sau fetiţă. Am înţeles că e vorba de un
„ciubuc” şi am închis ochii, dar nu mai mă simt „la mine acasă” acolo.
Nu mă îngrijorează viitorul, dacă izbutesc să mă plătesc de cei 450 lei
datorii, mă voi echilibra cum voi putea. Dieu aidant.15* Sâmbătă seara,
la Ofelia şi Fil. Enescu. Animaţie, mâncare excelentă, discuţii literare
interesante. Aparteuri cu Ioana în care am constatat cât suferă unele
suflete mai adânci; scrupulele şi chinurile ei m-au umplut de respect. Aş
vrea să stau cu ea mai de aproape de vorbă. Apoi Dolores, nu ştiu ce să
cred, teamă de a fi ispitită de viaţă, fericire de a fi avut fericirea de opt
ani cu un om excepţional? Cert e că în conştiinţa ei este absolut fidelă
lui. Izbucniri vitale ale ei, o bucurie permanentă în ea ar putea fi din
credinţă absolută în prezenţa lui, ar putea fi însă o rezervă de vitalitate,
de tinereţe necheltuită. Conversaţia a fost foarte interesantă. Am simţit
în jurul meu multă simpatie şi respect. Iată compte rendu-ul16* ultimelor
zile, dragul meu. Acum, aproape e ora dejunului. Te las, te iubesc, a ta,
A. De ce m-a decomandat Picci [Slătineanu]? Oare nu are dezagremente?

3 noiembrie
Dragul meu, adausul de rândul trecut s-a adeverit. Din fericire că după
nouă zile B[arbu Slătineanu] s-a întors acasă. Îmi e sufletul îngrijorat
pentru toţi cei în situaţie grea. Ce pot face pentru ei decât să mă rog? Am
promis şi Rheei să mă rog pentru ea. Trece printr-o criză teribilă, dublată
de extenuare, nehrănire şi lipsă de cele mai mici bucurii. O minează şi
decepţia în prietenie. E în mare primejdie. Dă-i o mână de ajutor.
Sunt sigură că dacă acest caiet ar fi citit de cei din jurul meu, ei ar
decreta, cum se face pentru Doctorul [Vasile] Voiculescu, că e un
ramolisment cu manifestări de manie mistică! Poate că şi eu, altădată, aş
fi judecat la fel. Dacă ar şti lumea ce imensă bucurie şi putere sunt în
legătura asta cu Marele Necunoscut pe care-l simţi că te iubeşte! Ein
Halt17* nu găseşti decât în El. E foarte bine pusă problema în cartea lui
Thilecke Întrebări ale creştinismului către lumea modernă.
E toamnă, dar ce frumoasă! Mă cuprinde deseori un simţământ de
sfârşit. E trist, dar şi liniştit. De curând nu mă mai interesează chiar
faptul că nu am pus lucrările mele la punct. Am convingerea că nu sunt
de valoare transcendentă. Poate că prezenţa mea, chezaşă a tot ce am
cugetat şi exprimat, le dă valoare.
Acum am pe suflet cazul M[işu] J[ora] – L[illy] J[ora] şi M[ariana]
D[umitrescu], aş vrea să-i văd împăcaţi cu adevărat, nu doar monden. Aş
vrea să înţeleagă L[illy] că nu trebuie judecat acest sentiment al lui
M[işu] şi M [ariana] din punct de vedere monden, social, şi că ar trebui
să-i ajute să iasă din minciuna inerentă. Şi M[işu] ar trebui să recunoască
că nu sunt drepturi ceea ce jigneşte adânc pe jumătatea ta. Recunosc că
numai o credinţă puternică şi caldă i-ar putea ajuta. Eu mă rog pentru ei
et je vous les recommande18*.
Astăzi conferinţa unui arheolog olandez; mă bucur să mai aud şi
altceva decât ce pluteşte în atmosfera mea zilnică.
Ieri conversaţie cu Valérie. Tot aşa o simt pe Aurora caldă şi bună. Mă
simt aşa bine la ei duminica! Ieri, Buby, Linca şi „Mimy”1 dădeau
atmosfera de altădată, altfel masa s-a micşorat grozav.
Dragule, te las. Şovăi între a copia şi a citi cartea lui Thilecke. Cred că
o prefer. Te iubesc. Nu mă părăsi.
Sâmbătă seara la Tanţi şi Natalie, cu Marietta; foarte intim şi plăcut!

14 noiembrie

Dragule, „calm plat” pe frontul mondial şi în sufletul meu. Veşti

dureroase pentru unii, ca Vasile Voiculescu şi tovarăşii lui de suferinţă;
mă doare, dar reacţiile sufleteşti sunt tot mai slabe. Presupun că asta este
bătrâneţea. Respiraţia mai slabă a sufletului! Dar nu indiferenţă, ci
dimpotrivă, numai că sunt tot mai sigură că totul are un rost şi e voit de
Dumnezeu. Poate este nevoie de un sâmbure intens de spiritualitate şi
asta nu se poate obţine decât prin renunţări totale la viaţa personală.
Martirii sunt abcese de fixaţie care salvează organismul.
Mă rog lui Dumnezeu să nu mă mai aleagă. Nevoie de bucurie, dar nu
mai cred că sunt capabilă de ea. Marasm general pe care-l combat cu un
semblant19* de muncă, punând notiţe vechi în ordine. Uneori mă
minunez de cele ce am scris odinioară, alteori mă găsesc foarte mediocră
şi insignifiantă. Foarte interesant şi important cele scrise de Rory
[Nasta] despre linia curbă în iconografia bizantină, totul izvorât din o
căutare adâncă, sinceră şi autentică a Eului adevărat uman.
Schiţa despre cele şapte trupuri sufleteşti e foarte importantă ca studiu
de psihologie modernă. Gândeşte încet, dar solid şi descoperă structuri
sufleteşti necunoscute. Asta este o mare bucurie pentru mine fiindcă mă
recunoaşte ca izvor al acestor gânduri.
Bucurie mare de tot la masa de la Sf. Mihai. Încă o dată constat
imensa putere a rugăciunii. A fost un răspuns prompt la cererea mea de a
împăca trei oameni dragi2. Dacă ai putea să aduci pe făgaşul cel bun şi
pe cei care se socot nevinovaţi deşi, sunt sigură, că în trufia omenească
şi-au luat libertăţi neîngăduite. Eu nu fac morală, doar „sugerez” şi mă
rog pentru ei. Am ajuns să cer orişice de la Dumnezeu, fără jenă. Te las
din lipsă de spaţiu. Voi reveni aci. Altfel doar sunt tot timpul cu tine, cu
voi. Ieri şi azi aproape de mama.
Vă iubesc, vă rog păziţi-ne. A, a ta.

27 noiembrie

Dragule, ieri am fost la tine. Am fost tot timpul cu tine, ca şi acum.

Aurora, Zoe, Marietta au luat ceaiul la noi. Vezi ce garoafe splendide
(roze) ţi-a adus Zoe? Eu am fost mai puţin darnică et pour cause. Dar tu
ştii că fac după puteri! Am impresia că tu eşti fericit, liber! Ajută-ne şi
nouă.
Dragul meu, am fost la Tity de Sf. Ecaterina. I-am dus din partea ta
bomboane. Aş avea multe de spus, dar tu le ştii pe toate. Ajut-o, te rog,
pe mama şi pe Virginica, inspiră-le tu spre bine.
Dragul meu, te iubesc, A. a ta.

31 decembrie, 11 noaptea

Dragul meu, iar un an nou! Nici nu ştiu ce să-i cer. Adică aş şti, dar
pesemne nu ghicesc care e voia lui Dumnezeu şi doresc lucruri
neîngăduite de El. Fie voia Lui! Aş vrea să privesc în viitor ca înspre o
aventură interesantă, dar pentru asta ar trebui imaginaţie şi a mea s-a
anemiat. Sunt singură. Marietta şi Flo au plecat. Poate vor trece Meg şi
Costel pe la mine, poate. Îmi sunt foarte dragi. Maricica şi Jean Paul
poate vor telefona. M-a înduioşat Nana că a sosit în mare ţinută şi ne-am
amintit de anii trecuţi de mult. Visul s-a împlinit şi cât de departe e
realitatea de el! Aurora mi-a urat „minte” şi „sănătate”. A avut dreptate,
căci mintea mea nu e „tătă bună”.
Sunt singură. Alături, petrece coana Anna cu prietene. Toţi sunt cu ai
lor. Eu sunt singură, poate aşa am meritat-o. Îmi dau foarte bine seama
cât suntem de vinovaţi de ce ni se întâmplă. Am fost totdeauna dornică
de linişte şi singurătate şi iată, am parte de ele. M-aş fi dus la Valérie,
dar îmi e urât să circul noaptea şi mă simt şi obosită, în fond. Îmi pare
rău că n-am fost la Biserică în astă-seară. Voi încerca să mă reculeg şi să
mulţumesc lui Dumnezeu pentru totul. Sunteţi atâţia dincolo încât nu
ştiu dacă n-ar trebui să doresc să plec la voi! Marioara era atât de
liniştită şi de frumoasă, încât nu părea că ar fi suferit. Totul e atât de
simplu. De ce ne-o fi frică de această schimbare?
Dragul meu, te las. Nu sunt deloc atentă, se râde dincolo, Bonţi latră,
în mine o aşteptare contrariată; nici o floare în seara asta. Mă gândesc la
toţi cei plecaţi din Pontigny, parcă îi simt în astă-seară prezenţi. Şi pe
Colea, Ionel, Mişu, Tilică, Elena, Mihai, nu-i mai înşir căci s-ar întinde
rândurile departe. Vă iubesc pe toţi şi sper că sunteţi în lumină şi ne
vedeţi pe noi cei proşti şi încuiaţi. Mă gândesc şi la toţi cei care azi sunt
departe de ai lor şi vi-i încredinţez; inspiraţi-i cu nădejdi şi gânduri
bune. Ce putem noi face altfel decât să ne rugăm pentru ei?
Stello al meu, ajutaţi-i şi voi, toţi dragii mei, păziţi-ne din lumina
voastră.
Vă las, vă iubesc. Mama şi Sterică îmi apar tineri şi foarte sus. Voi
mai sunteţi în sfera noastră şi vă chem să ne ocrotiţi. Vă iubesc, dragule,
A. a ta.

1*. Nu cred în moarte! (germ.)

2*. Veselie (germ.).
3*. Nu se poate face mai bine (fr.).
4*. Cu totul (fr.).
5*. O puternică şi nobilă rasă umană (germ.).
6*. Nimic de aşteptat aici, pe pământ (fr.).
7*. Cinci zile după Sf. Ion (germ.).
8*. Într-o harababură de nebunii superficiale (fr.).
9*. Cu orice preţ (fr.).
10*. Înapoi, la Kant (germ.).
11*. Gustarea (it.).
12*. Atmosferă (germ.).
13*. Spontană (germ.).
14*. E prea târziu (it.).
15*. Cu ajutorul lui Dumnezeu (fr.).
16*. Darea de seamă (fr.).
17*. Un sprijin (germ.).
18*. Şi ţi-i încredinţez (fr.).
19*. Aparenţă (fr.).
 1959

20 februarie

Stello dragă, scriu pe foaie volantă fiindcă nu am caiet. Neglijenţă, lipsă

de bani perpetuă. Vreau să-ţi spun că-mi pare rău că pleacă Linca şi
Buby, îmi erau dragi. Ştiu că nu ne vom mai vedea niciodată. O
asemenea despărţire seamănă cu moartea. Şi totuşi! Poţi scrie. Ştii că
trăiesc pe acelaşi pământ. Dacă am şti sigur că am putea comunica şi cu
voi, ce alt fel ar fi viaţa! Diseară, mai mult. Acum trebuie să prepar
lectura pentru Nana mică. Te iubesc, A. a ta.

21 februarie

Dragul meu, azi a fost o zi tristă.

Credeam că despărţirea de Linca şi doctor îmi învălură sufletul cu o
umbră deasă. Dar pesemne era şi presimţirea oribilului accident care a
ucis-o pe iubita noastră doamnă Hurmuzescu! Vestea mi-a picat ca un
pietroi pe inimă. Toate zilele din urmă mă tot gândeam la dânsa şi vream
să trec pe la dânsa fără să mă hotărăsc să mă îmbrac ca să ies. Nici nu
am telefonat. Şi-mi pare groaznic de rău. Aseară am fost acolo, era atâta
lume care o iubea şi căreia îi va lipsi. C’était une vraie dame.1* Foarte
inteligentă şi lucidă, şi bună şi înţelegătoare şi ţinându-se la curent cu
toate. Citea enorm şi judeca colosal de just. Am impresia că este ultima
legătură cu trecutul generaţiei mele care mi s-a luat. Poate că celelalte
mă privesc acum ca „Ultim Mohican” pe mine. Dar mie îmi lipsesc
însuşirile specifice „Doamnei” pe care ea le avea. Eu am muncit şi am
avut alt rost, mai puţin aristocrat. Or, asta este ce dispare cu ea din
mijlocul nostru. Apoi umorul ei fin şi colorat, agreabil, cu ironie! Mult
ne vei lipsi, scumpă Doamnă! Dumnezeu să-ţi dea lumină veşnică şi
bucuria Lui!
Plecarea pentru totdeauna şi a Lincăi m-a cufundat într-o melancolie
bolnavă. Am simţit ca niciodată nevoia unei prezenţe tinere, vii, care să-
mi mascheze această perspectivă de nevermore! O nevoie fizică de a uita
de moarte şi de ireparabil. Toată noaptea m-am luptat cu amintirea tristă
a groaznicului final al doamnei Hurmuzescu şi mă refugiam în trenul
Lincăi.
Am acompaniat-o mereu şi acum mă apropii cu ei de Budapesta!
Ascult o suită foarte frumoasă de Enescu şi te vreau aproape de mine. Vă
rog pe toţi, primiţi-o pe doamna Hurmuzescu şi ghidaţi-o. Sunt clipe
când mă îndoiesc de credinţa mea, când mă sperii în faţa unui posibil
neant! Sunt clipe de slăbiciune, de lipsă de energie sufletească. Trebuie
să mă rog zdravăn şi pe urmă să mă reculeg şi să scriu. Acesta e rostul
ce-mi mai rămâne. Azi însă aş vrea să scap de tristeţea cumplită din
mine. Detest neantul. Acum m-a chemat Mimy Spandonidi la telefon.
Vocea ei de om limpezit mi-a făcut bine. Vreau să telefonez lui
Victoraş; îmi e grijă şi de el. Trebuie să strângem rândurile! În zece zile:
Sina, coana Amalia M., Mizzi Donabassy, Alfred Alessandrescu, doamna
Hurmuzescu! Cam mulţi!
Stelule dragă, vino tu în vis şi ceartă-mă. S-a anunţat Geo Bogza. E
interesant, dar nu-l cred vesel nici pe el.
Sper că Marietta, cu optimismul ei voit, mă va mai remonta.
Te iubesc, A. a ta.
17 martie

Mi-am întrerupt de mult jurnalul, nu din lipsă de gânduri sau de timp, ci

din lipsă de credinţă că acest lucru ar avea un interes obiectiv. În ce mă
priveşte sunt cu tine în permanent contact. Dar altfel, trăiesc atât de
alături de viaţa reală care se deapănă acum! Ce aş scrie ar fi foarte banal.
Observaţii psihologice asupra altora? Doar ca să-mi dovedesc
perspicacitatea? La ce bun! Evenimentele mari mă depăşesc, nu le pot
judeca. Doar am simţământul că trecem prin schimbări epocale.
Descoperirile ştiinţei, rachetele, veştile ce trimit din spaţiul interplanetar
sunt de un interes covârşitor, îmi pare rău că nu sunt capabilă să le prind
şi importanţa, trăiesc doar un fel de sentiment de dilatare a umanului din
mine. Aşa trebuie să simtă „probiontele” înainte de a se naşte stadiul
biologic propriu-zis. Mă preocupă mult problema vieţii şi am un fel de
presimţire a analogiei ei cu problema nucleară din fizică. Încerc să-mi
aştern gândurile. Problema pare bine pusă. Dar nu sper nici o dezlegare
propriu-zisă: nu e oare problema vieţii şi a conştiinţei o problemă-
limită? În fond aceste lucruri mă preocupă din pricina problemei mele
fundamentale: ce este după moarte? Eu nu mă pot îndoi de
supravieţuirea noastră, am avut prea evidente probe că sunteţi, cred, prin
urmare. Dar aş vrea să pătrund şi cu gândirea măcar până în pragul
existenţei voastre.
Aseară am scotocit prin caseta mamei, am dat de scrisori de ale lui
Sterică, mama, Iancu. Mi-aţi fost atât de prezenţi, încât nu mă pot
despărţi de voi. Nu e curios că viaţa are azi pentru mine un fel de
densitate pe care nu o mai avea în ultimul timp pesemne pentru că o
proiectasem prea mult pe meschinăriile trecătoare. Înnodarea cu trecutul
mai îndepărtat parcă mi-a dat o dimensiune în plus, a făcut-o mai
adevărată. Trebuie să plec la masă. Te las, dragoste.
6 mai

Întâmplarea lui Marius şi Lulu m-a bulversat. Zile întregi am simţit o

scârbă din pricina răutăţii şi a îndârjirii oamenilor. De ce să împroşti un
om cinstit? Acum vijelia s-a potolit în mine. Am meditat. Deşi metoda
pedepsei îmi repugnă, trebuie să recunosc că era o greşeală la baza
întâlnirilor la Miliţa [Petraşcu]. Când eşti beneficiarul unor privilegii, n-
ai dreptul să bârfeşti patronul. Marius e loial, el n-a făcut-o, dar trebuia
să-i interzică lui Lulu şi anturajului ei s-o facă. E adevărat că lui Lulu
nu-i păsa de politică, n-am auzit-o niciodată să abordeze subiectul. Sunt
sigură că ea este inocentă în această problemă şi că a trebuit să plătească
pentru alte greşeli. Vai, totul se plăteşte aici! Doresc din toată inima ca
această lecţie, teribilă, e adevărat, s-o facă să mediteze asupra unor
îndatoriri atât faţă de ea, cât şi de soţul şi de copiii ei. Toţi suntem
păcătoşi, nenorociţi conştienţi sau inconştienţi şi totul se plăteşte. Mi-ai
spus-o odată într-un vis.
Aseară am văzut filmul Burghezul gentilom, făcut după un spectacol
de la Comedia Franceză. M-a cuprins o teribilă nostalgie după Paris. Nu
îmi închipui că aş mai putea pleca într-o călătorie de aci înainte, de altfel
nici n-aş dori să părăsesc ţara pentru mai mult de două-trei luni, dar
mărturisesc că tristeţea lui nevermore se insinuează în mine ca o otravă
subtilă care paralizează orice izvor de adevărată bucurie şi speranţă.
Conversaţia cu Alecu [Paleologu] mi-a făcut bine, a progresat formidabil
în viaţa sa interioară. Am descoperit în el un simţ al justiţiei şi o
obiectivitate care îi lipseau înainte şi apoi tandreţea lui pentru tot ce e
românesc… S-ar putea să fie încă un rest de egoism, acest sentiment din
noi faţă de patrie şi poate în 200 de ani oamenii vor surâde despre acest
sentiment ca despre o prejudecată imensă, dar atâta vreme cât va fi
natural uman să-i iubeşti pe părinţi, şi dragostea de patrie e tot atât de
legitimă. Sunt convinsă că cei care s-au expatriat suferă de un rău de
care noi suntem scutiţi! Mă scrutez până în adâncul sufletului meu. Nu
este oare în renunţarea mea la orice speranţă de schimbare a situaţiei
totuşi speranţa unei frumoase călătorii în cazul destinderii Est-Vest,
blocată de neputinţa bătrâneţii? În cuvinte spun: „Cum aş pleca în
călătorie!”, dar energia îmi lipseşte şi, în fond, m-am acomodat cu
spaţiul restrâns, chiar o plimbare la lacuri sau în Cişmigiu îmi pare un
efort. Am îmbătrânit, dragul meu. Mi-ar trebui o mare bucurie pentru a
mă trezi.

18 mai

Lucrurile merg de-a-ndoaselea! Mi se umflă picioarele. Cu ochii stau

prost, cu banii la fel, cu droturile sufleteşti şi mai prost! Îmi trebuie un
stimulent, o nădejde, o bucurie. În loc de aşa ceva, măcar câte un film
frumos. Ieri am văzut cu Mariana şi Ion Murnu Ivan cel Groaznic. O
realizare măreaţă. Pe lângă teatru, mijloacele cinematografului sunt
infinite. Dar nici nu mai e vorba de artă dramatică propriu-zisă. E un gen
nou. Drama punea pe om în diferite situaţii psihologice şi sociale,
cinematograful îl reintroduce în natură, în mediul social, poate şi în cel
cosmic. E o dilatare a mediului care cere pesemne şi dilatarea omului, pe
aceeaşi măsură. Conlucrarea plasticii, muzicii, a textului. Acesta din
urmă e mult mai scurt, mai simplu, mai adevărat ca în teatru, unde
poezia creează o realitate nouă, peste cea zilnică. Tot ce trebuie exprimat
prin cuvinte se spune acum prin expresia figurii. E un fel de pictură şi
sculptură geniale, care sileşte pe actor mai mult decât în teatru, unde
textul e principalul. De exemplu în Shakespeare. Pe acesta
cinematograful nu-l poate decât completa. Dar mă gândesc la teatrul
clasic, antic şi Renaştere. Nu sunt încă lămurită, dar am impresia că de
exemplu Romeo şi Julieta m-a impresionat mai puţin pentru că poezia
este acoperită de realitatea decorului. Tot aşa şi Richard, care totuşi m-a
tulburat adânc şi plastic. O artă nouă care corespunde unor dimensiuni
noi ale omului actual. Sinteza tuturor actelor corespunde sufletului
actual? În toate cazurile prezenţa maselor mari e posibilă în cinema şi
este o nevoie actuală a sufletului. Din punct de vedere poetic însă, literar
e un regres. Dar aşa cum în Antichitate omul trebuia crescut, scos din
mit spre o concepţie morală de viaţă, acum masele trebuie şi ele crescute
spre o nouă morală, una în care individul să se identifice cu lumea
întreagă. Problema pusă în teatru capătă răspuns intelectual, pusă de
cinema ea se rezolvă direct sentimental, intuitiv. Cinematograful de
altfel poate atinge milioane de oameni, teatrul este un mijloc prea
restrâns. La Burghezul gentilom, am asistat la un spectacol: Ne trebuie
teatrul epocii noastre. De ce să tot recurgem la trecut pentru soluţionarea
problemei actuale? Omul cel nou spre ce tinde? În Claudel avem un
răspuns net: spiritualizarea. Mi-au obosit ochii, dragule. Trebuie să te
las. Alaltăieri, la Casa Universităţii, unde luam masa, conferinţă foarte
plăcută despre începuturile teatrului românesc. Exemplificări din
Negruzzi şi Alecsandri. Simple, naive, importante pentru creşterea
mentalităţii româneşti. Am plecat înduioşată şi plină de admiraţie pentru
cei care s-au luptat atât de dârz şi conştienţi de scopul lor pentru
liberarea minţii şi sufletului românesc. Cred că şi acum ne-ar trebui
scriitori care, cunoscând păcatele noastre, nu numai ale unei clase, ar
arăta drumul spre „Românul cel nou”, care nu mai poate fi un naţionalist
şovin, ci un om universal în stil românesc. Am scris eu ceva despre
„Umanismul nostru”.

30 iunie
Dragule, azi e ziua ta. Ai împlinit 74 de ani. Tu ai preferat să rămâi la
maturitate, să nu îmbătrâneşti, nici nu puteai tu să fii bătrân! Şi noi
pretindem că nu suntem, dar adevărul este că mă lasă ochii, încep să cam
surzesc, fac burtică şi sufleteşte constat că nu-mi mai fac iluzii. Văd
lucrurile cum sunt, văd tot mai aproape poto-ul şi prin urmare nu mai fac
eforturi ca să-mi îmbunătăţesc şi să-mi reînnoiesc „rechizitele” casnice
şi vestimentare. Singurul lucru ce mă interesează sunt istoria
românească şi literatura ei. Am remuşcări că ştiu prea puţin despre el.
Mi-am pierdut vremea filozofând în gol. Azi e prea târziu să m-apuc să
cercetez prin trecutul nostru care îmi e drag. Viaţa lui Alecsandri scrisă
de doamna Pogoneanu m-a încântat, dar m-a şi umplut de remuşcări
pentru că văd cât a cules doamna Pogoneanu toate datele precise şi
multe, iar eu n-am fost în stare să scriu nici măcar o plachetă despre
trecutul nostru. Lacună de neiertat în viaţa mea. De altfel, când răsfoiesc
prin notele şi conferinţele mele, constat că am fost o mare mediocritate,
cel puţin după criteriul meu. Poate că am reprezentat mai mult ca „om”.
Dar, dragul meu, la ce bun asemenea critică tandră? Măcar să pun la
punct unele din lucrări! Dincolo, la voi, mă veţi primi fără nici un bagaj,
nu mă veţi cerceta nici după ce ştiu, nici după ce voi fi făcut folositor, ci
numai după ce sunt. Că sunt o gâscă sau o maimuţă, nici măcar savantă,
n-are a face. Voi avea locul pe care-l voi putea deţine în lumea spirituală.
Unii pretind că le face bine prezenţa mea. Poate că ăsta mi-o fi şi fost
rostul aici. N-am avut ambiţii, cum n-ai avut nici tu. Am avut oroare de
ce se zice „să mă împing”. Acum a telefonat Ursu că Tity merge prost. E
o jale să o vezi acum. Un suflet descumpănit, care se încolăceşte în jurul
unui Eu fizic. Doamne, fereşte-ne de boală! Azi e iar un soroc al meu, nu
aş vrea să mor, dar dacă e nevoie, dacă aşa e fixat în rânduirea cea mare,
accept cu resemnare. În fond, viaţa nu mai are pentru mine făgăduinţe,
simt bine că m-a pus la o parte printre „amintirile” oamenilor de cultură,
dar simt că „a muri” cu ştire trebuie să fie greu, eroic! À la grâce de
Dieu. Acum câteva zile, conversaţie la masă cu două fete necunoscute.
Foarte instructiv. Deştepte, foarte conştiente de menirea lor de
profesoare (şcoală medie de arte plastice) şi foarte pătrunse de marxism.
Mai ales latinista părea un cap foarte lămurit şi critic. M-am bucurat
mult de conversaţia lor, poate şi pentru că mi-au mărturisit că le-am
interesat cu o zi înainte într-o conversaţie cu Zizi. Le-a frapat
obiectivitatea mea. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a păstrat-o neatinsă,
aşa încât pot vedea şi tot ce este bun în regimul actual. Când aud pe alţii
cum îl critică, îmi dau seama că la temelie sunt leziuni personale. Mi se
zvârle în faţă lipsa de libertate, sărăcia, închisorile. Le ştiu, dar când
citesc din trecutul politic, înţeleg că nici el nu a fost mai liberal. Înţeleg
că acum e o şcoală care cere disciplină şi depăşirea Individualului, care
cere să crească în om aripa socială. Mă miră cum nu înţeleg toţi că
„munca patriotică” e ceva foarte bun pentru creşterea tineretului în spirit
social. Constat că tinerii sunt din acest punct de vedere mult mai maturi
decât am fost noi.
Veştile divorţurilor, ale situaţiilor cinice adeseori, nu le aflu decât din
clasa burgheză, adică de acolo unde nu mai este un ideal la temelia
vieţii, ci numai juisenţă. Nu ştiu cum o fi la muncitori. Libertatea în
relaţiunile sexuale la ce va duce? Sper că la căsnicii întemeiate pe
experienţă, iar nu pe vis. Nevoia femeilor de a avea mulţi copii este un
simptom de sănătate, pe de o parte, dar, pe de alta, poate indica o
emancipare de la idealul „dragostei”, căutarea fericirii mai mult în copil
decât în bărbat. Ocolul actual duce, sper, la o familie mai solidă ca cea
din trecut, dar nu ca atunci bazată pe spaimă, pe dependenţă, pe nevoie.
Acum, sper că femeile care s-au tămăduit de iluzii sterile vor fi mai ales
mame bune şi indirect soţii bune. Mă înşel? Viitorul va arăta care este
direcţia justă şi care azi e încă confuză pentru ochii noştri. Numărul
mare de copii de toate vârstele, pre- şi şcolari, mă face să cred că, în
pofida divorţurilor, familia tot durează. Că echilibrul lăuntric vor fi altul
decât cel din trecut, e probabil. Mă tem ca femeia să nu-şi ia prea multe
obligaţiuni şi bărbatul să devină într-adevăr sexul slab. E atâta
învălmăşeală morală, încât e greu de întrezărit viitorul.
Eu mi-am tot pus întrebarea despre ce vor fi omul cel nou şi femeia
cea nouă. Dacă pot şi mai trăiesc, mă tentează să continui Scrisorile
către fiica mea. Dragule, te las. Vreau să lucrez puţin. După-amiază sper
să mă duc la tine cu Mariana.
Te iubesc. A ta.
De ce iscălesc şi de ce aşa? Oare cred eu cu adevărat că tu citeşti
aceste scrisori? Nu cred. E o nevoie a mea de a întări legătura cu tine, de
a mă face să simt prezenţa ta.

4 august

Dragule, n-am mai scris fiindcă, pesemne, nu mai găsesc nimic

important în viaţa mea. Vacanţa a fost întotdeauna vacanţă de un şir de
ani! Iar de la 16 iulie sunt şi cu mâna ruptă, de la 17 iulie în gips. Nu pot
scrie cumsecade. Lipsa mâinii stângi se simte în orice gest şi mişcare.
Am totuşi bucuria de a constata devotamentul prietenilor care mă ajută
să mă spăl, să mă îmbrac etc. Dragul meu, viaţa mi se pare tot mai
inutilă. Citesc mult. Viaţa lui Alecsandri m-a fericit; simt nevoia să
cunosc mai bine trecutul nostru. Acum: Valéry vivant. Ce om încântător,
ce graţie, ce gentileţă! Nevoia lui de intelect pur mi se pare că o
interpretează toţi prea à la lettre. Puritatea cristalină a verbului şi deci şi
a gândului e mai ales a spiritului. Poate greşesc eu, dar nu pot crede că
atâta frumuseţe este numai opera inteligenţei. Trebuie să îl recitesc.
Dragule, nu mai pot scrie. De altfel vreau să scriu şi lui Tity care
slăbeşte cumplit şi la care acum nu pot să mă duc. Zizi: operaţie. Mă tem
că tumoarea e malignă. Îmi pare foarte rău de ea. O simt la telefon
încordată şi intransigentă. E în ea un amestec de bunătate şi de orgoliu
intelectual, lipsa de credinţă întreţinută de orgoliu.
Mă întreb uneori dacă credinţa mea nu e laşitate, nevoia de a nu
recunoaşte vanitatea vieţii. Se poate! Dar chiar actul credinţei este o
realitate. Nu corespunde adevărului cosmic? Se poate, dar este şi un
registru spiritual al adevărului, nu numai material. Însuşi actul de a
crede este creator de registru spiritual, este lumină dincolo de materie. E
momentul să cuget despre toate astea cu Naty şi Tantzi, de cercetat.
Dragul meu, te las. Ar trebui să răspund şi Nanei la scrisoarea ei cam
tristă. Te las, adică nu mai termin, dar te chem lângă mine tot timpul. Te
iubesc. A a ta…

26 septembrie

Dragul meu, nu-ţi scriu aici, fiindcă îţi vorbesc tot timpul în gând.
Evenimente enorme se petrec acum: de la racheta pe lună până la
convorbirea de azi, de care poate depinde soarta lumii la Camp David.
Pentru ambele simt că nu mai am energia sufletească să vibrez cum
poate o făceam când eram alături de tine. Camp David. Pentru ambele
neputinţa mea e datorată inculturii mele ştiinţifice de o parte, politice de
alta. Sau o fi deficienţă a bătrâneţii? În schimb, sosirea lui Dupront şi
Dard, de la Institutul francez la Bucureşti, înainte de 23 august m-au pus
în vibraţie! Atmosfera culturală în care am trăit câteva zile deşteptase în
mine o agitaţie mintală, un dor de a gândi, de a cerceta, de a reflecta,
care se traducea şi trupeşte printr-o întinerire. Simpatia acestor vechi
prieteni mi-a redat şi un fel de încredere în mine, un fel de interes pentru
mine şi o privire mai limpede asupra celor ce gândeam; mi-am controlat
conştiinţa cu spusele lor. Seara, la legaţie, am constatat puterea
„farmecului” pe care, fără îndoială, îl răspândesc. O spun cu
obiectivitate totală fiindcă recunosc că nu am nici un merit personal în
asta. Am simţit că răspândesc simpatie. Am mai constatat că mă
precedase un fel de „renume”, meritat sau nu, care-mi da prestigiu.
Doamna Paris e plină de suflet, deşteaptă şi caldă, vie şi animatoare. T.
Vianu a fost adevărat un prieten ange gardien2* cum s-a declarat el
însuşi, prietenii francezi i-am simţit alături de problemele noastre. Micul
Avril respiră tinereţe occidentală, iar cucoanele lor m-au făcut să mă
simt în Franţa, printre prietenele Lénie şi Jeanne, şi am trăit puţine clipe
de Pontigny. Bune zile! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest
intermezzo. Acum mă bucur de apropiata integrare a lui Marius [Nasta].
El şi cu Lulu au fost adevăraţi fraţi în necazul meu. Bani pentru urgenţe.
Emoţii mari pentru Alecu Paleologu, Barbu Slătineanu şi Vladimir
Streinu1. Nu pot nimic decât să mă rog pentru ei. Am simţit joi noapte ce
trebuie să fie rugăciunea. Je tirais sur la Sainte Vierge avec désespoir.3*
Mă rog de tine, de Mişu, de voi toţi să-i ocrotiţi, să-i susţineţi în această
grea încercare pe care vă rog să le-o scurtaţi, dacă e voie. Tot mai mult
înţeleg că sunt întâmplări ce pot sluji sufletelor să se purifice, numai că
trebuie credinţă întru aceasta. Nu ştiu de ce vibrează în mine credinţa
într-o schimbare în bine. Să fie incorigibilul meu optimism uşuratic?
Pentru Maricica mă tem că nu reacţionează cum trebuie la umilirea de a
fi atacată de opinia publică. Îi trebuie o mare doză de Selbstbewusstsein
– „conştiinţă de sine”, ca să fie liniştită fiind nevinovată de cele ce este
învinuită şi să înţeleagă că gura lumii e grozav de lăbărţată la noi, de
necritică şi doar criticantă! Îmi pare rău de ea; aş fi sperat să vie mai des
la mine, dar nu mă supăr că se simte mai aproape de Valenţa [Boteanu].
E firea ei din rădăcina lor (a muscalilor), nu a noastră. Mă rog să se
descurce prin ea însăşi. Pe voi vă rog s-o ajutaţi. Dragul meu, te las
fiindcă simt că în această misivă s-a furişat acum ceva artificial, un
obicei, o obligaţie quasi, care nu te poate atinge. Vreau să fii lângă mine
tot timpul, cum mi-ai făgăduit. Te iubesc. A ta.
29 septembrie

Dragule, citind jurnalul cu ultimele convorbiri la Camp David şi la

Washington, m-a cuprins o mare nădejde. Această întâlnire îmi
aminteşte de principiile Oxford-grupului, de metoda aceea de discuţie
sinceră între adversari. Am impresia că va fi o destindere. Mă aştept la
remarcile pesimiste ale „cucuvaielor de profesie”. Nu mai discut cu cei
care nu sunt în stare să se ridice peste interesele, durerile şi pierderile
personale. Am o singură mare, imensă dorinţă: să fie liberaţi oamenii
închişi pentru ideile lor şi să se dea dreptul de şcoală tuturor copiilor de
orice clasă. Să înceteze lupta cu cei nevinovaţi. Mă rog lui Dumnezeu să
deschidă inimile tuturor spre o înţelegere reciprocă şi să se stingă în
lume ura. Să înceteze şi la noi veşnica „cârteală” care se crede eroică.
Aşa s-ar isprăvi şi cu exagerările în severitate ale regimului.
Afară e un cer albastru intens în care plutesc nori albi ca nişte corăbii
albe. Cer splendid de toamnă bogată. Veniţi-ne în ajutor să ne facem mai
buni! Păzeşte, dragule, pe cei în amar, inspiră-le speranţă şi curaj. Vă
iubesc, a ta.

16 noiembrie

Dragule, la 24 octombrie am fost pe punctul de a veni la tine. Sunt trei

săptămâni de atunci, nu vreau să-mi amintesc decât de dragostea şi
devotamentul prietenilor şi ale tuturor ai mei. Nu-l merit, e sigur, dar îl
constat şi mă ajută să cred că fără a le mai fi necesară, le sunt un fel de
lux necesar în viaţă. Marina şi Nellu m-au salvat în noaptea aceea,
prezenţa lor îmi era ca o garanţie. Îi priveam cum se uitau unul la altul şi
înţelegeam treptat care e cursul crizei. M-am gândit serios că mor, dar
nu am simţit-o serios. Un instinct animalic mă făcea să sper că nu. Mă
gândeam la fete şi la toţi prietenii; îmi părea rău pentru ele şi ei, dar eu
nu aveam emoţia unei schimbări iminente. Un gând de neant s-a ivit, l-
am respins.
Până ieri a rămas în mine o adâncă tristeţe, un fel de ruptură de viaţă;
azi mă surprind mai integrată. Moartea Laetiţiei, înainte de boală, mă
atinsese adânc; moartea lui Barbu [Slătineanu] de sâmbătă mă
obsedează. Îl văd, îl aud, îmi e tot timpul prezent. Când a fost ultima
oară la mine, într-o miercuri dimineaţa, la plecare m-a fulgerat gândul
că-l văd ultima oară! Îmi va lipsi apelul lui la telefon „sărut vârful
aripilor, coană Alice”; îmi va lipsi prezenţa lui atât de materială şi
totodată atât de sufletească. Barbule, rămâi o figură în cultura noastră,
un om de mare preţ, un animator cultural, un clăditor. Nu te pot închipui
adormit pe veci. Nu vreau să mă împrejmuiesc de toţi cei rămaşi, aş vrea
să le spun că au dublă datorie acum, să trăiască intens şi adânc uman.
Sunt profund mişcată de atitudinea lui Lulu. She is for emergency.4* Şi
Naty şi Tanţi şi Mariana M. şi Mimy şi doctoraşii Şerban [Fotino] şi
Nellu [Voinescu] au fost de un devotament rar. De Florica Rarincescu
nici nu mai vorbesc. E colosal cât se poate cheltui Marietta, am simţit-o
disperată la început, dar cu natura ei optimistă şi-a refăcut echilibrul.
Bogza a fost adânc prieten; s-a obosit plătind electricitatea; că a suportat
şi cheltuiala mă mişcă, dar mai puţin. Toţi „ai mei” au tras o mare
spaimă. O ştiu şi le sunt adânc recunoscătoare şi-i iubesc. Grija Aurorei,
a lui Nicu le-am simţit. Pe Valérie o simt la telefon fericită că m-am
refăcut. Maricica, enigmatică, dar sunt sigură că n-a dormit nopţi. Jean
Paul şi Viky nu se manifestă, dar ştiu că le-aş lipsi. Şi Sorinei.
Dragule, vreau să rămână scris aici că dragul cu care m-au cercetat
toţi şi toate prietenele mi-a dat ca o datorie să trăiesc mai departe, cu sau
fără folos. E o zi sumbră, plouă. Eu mă refugiez în corespondenţa
Goethe-Schiller. Vă iubesc, a ta.
26 noiembrie, Sf. Stelian

Nu am putut scrie toată ziua. Lume, mă oboseşte vorba. Te cred lângă

mine. Dimineaţa a venit Vaţica, atentă şi drăguţă. După-masă Aurora cu
Zoe, ştii că ele nu uită niciodată ziua ta şi Zoe te „fleurisează” cu garoafe
roşii? A trecut şi doamna Ţiţeica; prima oară a fost Flo, am simţit-o
foarte amărâtă. Vivi Sachelarie a trecut şi el şi-l simt întotdeauna
tonifiant, privind viaţa frumos. La dejun m-au asistat Mariana şi Ion; îi
simt calzi, afectuoşi, aproape; şi Puiu cu Tity au telefonat. Valérie, cum o
ştii, concentrată asupra fetei, restul lumii nu contează. Marietta drăguţă
cu toată lumea. Îmi pare bine că s-a apropiat cu Aurora. Ieri Mariana cu
Thea, o oră vie. Thea e un om plin şi limpezit.
Aş vrea să mă tămăduiesc de angoasa bolii, e un marasm patologic în
mine. Conversaţie bună ieri cu Sorina. Mărturisirea ei m-a pus pe
gânduri ca şi prima dată. Nu pot să-mi explic fenomenul decât fizic la el,
psihic la ea. Il n’y a pas d’hommes impuissants; il n’y a que des femmes
maladroites.5* Poate că ceea ce e mai ales în joc este oboseala.
Vestea că Gérard Philippe a murit de inimă la 36 de ani, în plin Paris,
mă întristează rău. Îmi era drag ca şi cum l-aş fi cunoscut.
Dragule, stai lângă mine, te rog. Ori mă normalizează, ori… Iacă, nu
pot scrie vorba – de ce mi-e frică de ea? Sunt ridicolă.
În fond, cred că e mai ales frica de schimbare şi de „deranj” cauzat
celorlalţi. Ajută-mă să privesc curajos la viaţă şi la toate legile ei. Ajută-
mă să-mi regăsesc echilibrul ca să nu sfârşesc decât normal. Ajută-mă,
dragule, ajută-ne pe toţi.
Te iubesc, a ta.

31 decembrie
Dragule, câte au mai trecut de când am scris aici! Criza de la Sf. Nicolae,
iar boală şi tot soiul de emoţii! Nu am mai scris, e în mine o alternare de
nădejde şi de melancolie adâncă. Acum mă simt singură. Sunt o ingrată
fiindcă toată lumea e atât de drăguţă cu mine. Dar lipseşti tu. Mă uitam
la Marietta; ea are copil, dar îi lipseşte Ionel. Şi biata Valérie e atât de
singură! Poate că ar trebui să ne mutăm toate trei împreună! Sunt tristă,
tristă. Îmi e ruşine că n-am mai mult curaj în mine la gândul că poate voi
adormi într-una din zile. Boala asta m-a muiat; nu am mai lucrat, nu m-
am mai „obiectivat”. Îmi pare rău că nu mă duc la biserică, et pour
cause, aştept să mai treacă vreme. Dar tot nădejdea în Dumnezeu este
aceea care mă normalizează şi mă face să birui totul.
Îmi amintesc revelionul de la Costeşti 1954; eram bolnavă în pat şi
totuşi 20 de zile mai târziu eram acasă! Poate că şi anul acesta va aduce
bucuria multora care îmi va bucura şi inima mea. Aştept să se întoarcă
acasă toţi copiii care lipsesc mamelor lor, atunci sunt sigură că voi fi
fericită şi eu. Dragule, apără-ne şi fă să fiu un om pe care să-l poţi iubi.
Vă iubesc, a ta, A.

1*. Era o adevărată doamnă (fr.).

2*. Înger păzitor (fr.).
3*. Mă agăţ cu disperare de Sf. Fecioară (fr.).
4*. Expresie în lb. engl. cu sensul de este bună pentru situaţii de extremă
urgenţă.
5*. Nu există bărbaţi impotenţi, ci doar femei stângace (fr.).
 1960

2 ianuarie

Dragule, a trecut şi Anul Nou, toată lumea foarte drăguţă cu mine. Seara
eram sleită. Azi-dimineaţă coana Profira, domnişoara Barbara şi Elvira.
Mi-au făcut o mare plăcere. De câte ori îmi amintesc de Costeşti, am o
mare dulceaţă în suflet. Cu tot amarul de atunci, recunosc că vieţuirea în
simplicitatea de la ţară, cu oameni necărturari, dar cu mult bun-simţ, a
fost o binefacere după promiscuitatea cealaltă. Toţi aveau defecte, deci şi
cei de la ţară, dar este în ei un strat de omenie adânc, pur, de la care te
poţi adăpa şi însănătoşi. Sau poate tind eu spre o prea mare simplitate?
În toate cazurile mi-a făcut o mare bucurie să stau cu răzeşoaicele mele
de vorbă, şi ele păreau încântate că m-au regăsit. Aş vrea să ajung totuşi
într-o zi pe acolo, să stau o săptămână cu prietenii mei ţărani! Aş vrea să
mai trăiesc, ca să pot scrie despre ei. Ei o aşteaptă. Dragule, te las. Mă
trage cartea lui Abbé Brémond despre umanism. Te rog să mă păzeşti de
primejdii. De altfel, simt că mama şi tata veghează peste toţi dragii mei
de acolo. A ta.

5 ianuarie

Dragule, e ajun de Bobotează. Îmi pare rău că n-a sosit nici un preot cu
Botezul! Cum n-am putut nici să mă împărtăşesc de sărbători, mi se pare
că încep anul fără liniştea necesară. Dar ştiu că Dumnezeu ştie intenţiile
mele. Nu vreau să cad în superstiţii, dar îmi lipseşte. Îndată ce voi ieşi, o
voi face. Cine garantează ziua de mâine? Apropierea Sf. Ion cu cele „5
Tage” mă umple iar de angoasă. Lupt împotrivă. Mă rog. E ridicol să mă
tem atâta când cred ferm că mă voi întâlni cu tine şi cu toţi cei dragi. Dar
mi-ar părea rău de cei lăsaţi aici.
Ieri conversaţie cu Alex. L-am găsit îngrijorat şi obsedat de gândul că
arterio-scleroza ar putea provoca „un accident”.
Aseară eram gata să mă alarmez de vreun nou cutremur posibil. Am
învins gândul, rugându-mă. Dacă ar şti oamenii ce putere este în
rugăciune, în conştiinţa că faci parte din totul divin! Dragul meu, nu mai
vreau să mă las năpădită de pesimismul principial al multora. Vreau să
cred în Bine, vreau să las să crească nădejdea şi siguranţa că Dumnezeu
veghează şi Sfinţii Lui ne sar în ajutor. De câte ori deschid Evanghelia
mă îmbărbătează.
Vizita coanei Profira şi a Varvarei mi-a făcut o mare plăcere. Timpul
petrecut la Costeşti, în simplitate şi chiar în linişte, a fost de mare folos
sufletului meu. Atunci eram uneori deznădăjduită, fiindcă nu ştiam
termenul. Azi recunosc că a fost bine şi pentru mine şi constat că şi cei
de acolo s-au bucurat de mine. E în mine un fel de agitaţie intimă. Aştept
la ora asta să-mi vie câte cineva. Te las, dragule, ajută-mă. În totul. A ta.

Dragule, se apropie fünf Tage nach dem Heiligem Johannes. Iar sunt în
mine o nervozitate, o anxietate de neiertat la un om care are credinţă!
Veştile triste din jurul meu, anxietatea generală. Mă doare braţul,
umărul. Toate contribuie să mă îngrijoreze.
Scriu prost, în poală. Te las, dragule, a ta, A.

12 ianuarie
Dragule, azi e iar un soroc. În cele două zile din urmă am trecut prin
mari angoase. Doctorul spune că vina o poartă digitala. Cred. Dar
apropierea acelei zile îşi are şi ea partea ei. Azi sunt liniştită. N-aş vrea
încă să mor. Parcă mai am de scris ceva sau de făcut ceva. Poate, totuşi,
o fi numai o părere şi o justificare a unei dorinţe. Eu am cerut în
rugăciune să mai trăiesc câţiva ani. Poate nu am ştiut ce cer! În toate
cazurile: „Facă-se voia lui Dumnezeu!”. Nu vreau să las după mine
tristeţe, nici doliu, ci o amintire bună, frumoasă, senină. Eu vă iubesc pe
toţi ai mei dragi şi vă mulţumesc pentru toată dragostea voastră.
Stello drag, ultimele rânduri sunt adresate celor ai mei de aici. Dacă ar
fi să plec de la ei şi să vin la voi, te rog, ajută-mă s-o fac fără spaimă. Fie
voia Domnului!
A ta.
Tot jurnalul meu este de dat Marianei Murnu şi Maricichii.

13 ianuarie

Dragul meu, a trecut şi „5 Tage”. Sper că nu e vorba de zi! Am lucrat

puţin cu Mariana la Shakespeare, m-am simţit bine. S-a prăpădit mama
Cochii Mircea-Mirică. Îmi pare rău, era o femeie plină de graţie, parcă
mi-e ruşine că ea s-a dus, iar eu am scăpat. Era utilă. Aş vrea să fiu şi eu.
Conversaţie aseară cu Marietta; a pus punctul pe i. A fost în mine o
deficienţă, o dimensiune mică, deşi Mariana spune că sunt din rarii
oameni de la noi incoruptibili. Aşa o fi. În toate cazurile este sigur că
duc o viaţă meschină, cel puţin material. Ei şi?
Vă iubesc, a ta.

20 ianuarie
Dragule, azi sunt 6 ani de când m-am întors de la Costeşti. Recunosc că
am îmbătrânit, nu numai fiindcă m-am rablagit, dar şi pentru că nu mai
văd pentru mine vreo perspectivă. Dar ce import eu. Lumea e plină de
perspective! Istoria îşi arată tot mai mult puterea ei asupra voinţei
omeneşti; tot mai mult trebuie să recunosc că evenimentele sunt datorate
unei presiuni incalculabile făcute din consecinţele trecutului adunate şi
din opinia publică tot mai vastă. Ne mână un tanc enorm; il n’y a qu’à
s’y faire1*. Voinţa celor ce ne conduc aci şi pretutindeni este determinată
de avalanşa istorică. Libertatea? Doar în spiritul individual, şi încă! Doar
ideile ne determină şi ele. În mâna Domnului suntem, căci în mine
persistă ideea că, deşi avalanşa istorică, adică consecinţele propriilor
noastre fapte, nu poate fi oprită din calea ei, totuşi voinţa divină poate
reda omului o cale de mântuire. Nu se ştie ce mare binecuvântare
înseamnă constrângerea actuală a omenirii! Eu sper că totul este spre
Binele omenirii. Emanciparea Africii nu e oare un semn de imens
progres? Ridicarea maselor nu e oare o bucurie fără pereche în istorie?
Că e numai materială, cum se spune, e fals. Cultura va duce la noi culmi
şi, inevitabil, la o spiritualitate mai pură. Mi se dau exemple de răutate
la noi, mă uimesc, dar la examen mai amănunţit, se dovedesc rădăcinile
mahalageşti, adică ale lipsei de cultură. Ţăranul are cultura lui etnică,
mahalaua a pierdut-o. E nevoie să fie crescută da capo.
Dragule, te las. Simt în mine o nevoie de lucru, aş vrea să-mi pun
notiţele despre Shakespeare la punct, poate să le prezint la E.S.P.L.A.
Constat că viziunea mea e foarte înaintată. Şi anume de demult. Noi doi
eram întotdeauna dincolo de credinţele curente şi ni se zicea bolşevici.
Te iubesc. A ta.

1 februarie
Stelule drag, m-am apucat să pun în ordine notiţele după Shakespeare.
N-aş vrea să mor până nu aş scrie această carte, simt că aş putea. Vreau
să privesc mai de sus, să nu intru, ca la curs, în detaliile pieselor, ci, dacă
pot, să trec de la psihologia lor la problemele mari ce se desprind din ele.
Încerc. În toate cazurile lucrul îmi face plăcere. Numai dacă nu m-ar
tachina inima, ba într-un fel, ba în altul. Şi constat cât nu am nici un
confort ca să scriu, nici lumină bună, nici scaun, nici birou adecvat.
Trebuie să mă utilez altfel. Nici stiloul tău nu mai e valid. Îmi vine să şi
râd când constat toate astea care, în fond, sunt din vina mea. Mea culpa,
pur şi simplu. Nu găsesc niciodată bani pentru mine. Veşnic datoria!
Basta, „glorioasa” ta este cum a fost toată viaţa, o naivă găgăuţă. Dar
dacă acesta este stilul meu? Şi tu aşa mă iubeşti. Şi eu pe tine. A ta.

3 martie

Dragule, zile foarte grele, pline de emoţie. Nu credeam că bieţii băieţi1

vor fi loviţi atât de crunt. În fundul sufletului totuşi sper, deşi oameni
foarte serioşi spun că sentinţa e definitivă. Încerc să realizez, dar nu pot.
În schimb inima e într-un hal fără de hal! Din chiar senin bate nebuneşte,
apoi o simt obosită şi opresivă. Iau calmante, dar zadarnic. E şi o vreme
imposibilă, zloată, frig. Câmpul de interese din zi în zi mai strâmt. Nu
mă mai recunosc. Iată, inima reîncepe să bată câmpii. Asta mă oboseşte.
Caut în mine o idee clară, o idee care ar merita să fie urmărită. Dar nu
găsesc decât o teamă subiacentă. Ce ne aşteaptă? Sau atunci pe mine
personal! Mă rog. Numai Dumnezeu poate face minuni. Ieri am fost
necredincioasă faţă de minuni, dar m-am răzgândit. Cred că Dumnezeu
există şi că El poate face imposibilul. Ajutaţi pe cei iubiţi să nu
dispereze. Mă tem că-şi vor pierde răbdarea. Ajutaţi-i, inspiraţi-le
speranţă şi curaj. Tot ce putem face pentru ei este să ne rugăm. De
asemeni şi pentru mine. Te iubesc. A ta.

14 martie

Dragule, acum am plâns lacrimi de emoţie în faţa frumuseţii. Ce

curioasă este inima omenească, plânge de amar, plânge de bucurie,
plânge în faţa lucrurilor frumoase. Parcă niciodată Hamlet nu mi s-a
părut mai adânc şi în acelaşi timp mai poetic. Îmi pare rău că nu sunt în
stare să-l analizez decât intelectual. De ce nu am talentul poetic să scriu
despre el poetic. E o dulceaţă în unele versuri, este o evocare atât de
picturală şi muzicală în unele pasaje că mă face să plâng de fericire. Ce e
poezia, Stelule drag? Ce magie care te topeşte până la rădăcina
sufletului? Şi deşteaptă acolo simţirea infinitului. Dragă, n-am din
păcate dar poetic şi pesemne că s-a tocit şi puţinul ce am avut, cu vârsta.
Sunt fericită că totuşi mi-a rămas sensibilitatea pentru frumuseţe.
Dragule, oare presentimentul meu bun pentru dragii noştri care sunt
acum în durere să fie just, sau e izvorât din optimismul meu ireductibil?
Eu cred în bine şi aştept cu încredere simptomele destinderii. Îmi pare
rău când întâlnesc doar neîncredere în bunele intenţii, doar suspiciune şi
pesimism. Bine că surorile mele gândesc tot ca mine. Am impresia că
vine primăvara sub toate formele. Dragule, ajută-mă să nu-mi pierd
credinţa în om. Chiar în momentele cele mai grele. Ştiu că am încredere
în Om când cred neclintit în Dumnezeu.
Viaţa mea din ultimele luni mi-a dat prilej să mă reculeg şi să privesc
unele lipsuri ca un mijloc de interiorizare. M-au bucurat veştile despre
copiii prietenilor care se adaptează la munca din fabrici. E un mijloc
sigur de a lua contact cu realitatea şi de a se apropia de oamenii simpli
care sunt foarte des mai curaţi decât cei complicaţi. Dacă nu ar fi
puşcăriile şi ura sistematică de clasă, eu aş fi aproape de regimul
comunist. Recunosc că foarte mulţi din clasa burgheză nu înţeleg nimic
din idealul cel nou şi că nu pot ieşi din prejudecăţile lor. Dar mă bucur că
prietenii mei cei mai buni au înţeles şi acceptă greutăţile vieţii, cu
convingerea că umanitatea are de câştigat din schimbările actuale. Sufăr
pentru cei loviţi, ca cei din ultimul proces, plâng cu mamele lor, dar e o
nădejde în mine că va veni o iertare şi dacă aş mai vrea să trăiesc câţiva
ani este ca să văd o destindere, zorii unei armonii.
Dragule, cântă Simfonia a II-a de Ceaikovski şi simt ca o împăcare în
mine. Wie es auch war, das Leben ist doch schön!2* Îmi e dor de tine, de
voi toţi. Vă simt pe aproape. Casa îmi surâde parcă din uşa ei. Barbu – îl
aud, pe Mihai îl văd şi pe Laetiţia. În ultimul timp mi s-au ascuţit
simţurile pentru vocile voastre. Vă evoc şi-mi apăreţi atât de vii şi vă
aud vorbind uneori, şi pe cei amuţiţi de 40 de ani, ca ai lui Remus Lipri.
Dacă ştiinţa ar izbuti să ne deschidă comunicarea cu voi! Muzica e un
mijloc de legătură între noi.
Dragule, e nevoie în mine de dragoste, de înţelegere, de încredere în
soarta omenirii. Este sigur că tot recitind pe Goethe şi Schiller, ei mi-au
dat acest climat. Te las, dragule, mă apropiu de St. Exupéry. Vă iubesc.
Ajutaţi băieţii, dragoste! Cred ferm că puteţi influenţa pe cei vii şi că
aveţi această misiune.
Nu sunt nebună, nici naivă când trăiesc cu aceste simţiri. Poate că
pentru Raţionaliştii puri e o anomalie, dar dacă aşa trăiesc legătura cu
nevăzutul! Ştii, Goethe crede la fel, şi am experienţe intime care mă
justifică. Dragul meu, vă iubesc, veniţi şi mă luminaţi, dar mai ales pe
cei în restrişte. Te iubesc, a ta.

3 aprilie
Dragule, sunt exasperată şi din cauza bolii de inimă care mă diminuează
teribil, dar mai ales din pricina lui D. şi a lui Al. Cel din urmă, cel puţin,
are pe ai lui toţi care se zbat pentru el, pe când bietul D. riscă să rămâie
absolut fără ajutor. Singura mea nădejde este în Dumnezeu, numai în El.
Cei din apropiere interzic orişice amestec. Probabil că ei sunt mai bine
informaţi de cele ce se cuvin şi cele ce nu se cuvin. Nu-mi dau voie să
scriu Reginei să ceară lui Z. prin telefon sau telegraf un ajutor bănesc. N.
m-a suplicat să nu mă amestec pentru a nu dăuna Ioanei, lui Sorin,
Mariettei etc. Ce să fac? Nu pot decât să mă rog, şi o fac cu tot sufletul.
Nu am speranţe decât în bunătatea divină, cred puternic că El poate face
minuni inspirând pe cei de care depinde soarta acestor nenorociţi!
Ajutaţi-i, dragul meu, nu-i părăsiţi; ajutaţi-i să suporte şi să nu-şi piardă
speranţa în Dumnezeu. Dragul meu, mă doare sufletul, mă doare în tot
corpul, viaţa e grea. Ajută-mă să-mi menţin credinţa. Boala lui Nicu mă
îngrijorează şi ea; el pare foarte trist şi e greu să-l faci să vorbească.
Săraca A. Munceşte ca un negru, trebuie să fie tare nenorocită! Viaţa e
tare grea, dragul meu! Am impresia că trecem printr-un tunel întunecos,
dar nu pot renunţa la credinţa că, dacă nu te laşi, totul se aranjează. Este
poate o încercare pentru a ne încerca puterile. Dragule, nu ne părăsi.
Ajută-ne să găsim calea pe care trebuie s-o luăm şi dă-ne curaj. Te
iubesc, a ta.

15 iulie

Dragule, câte au trecut de când nu am mai scris aici! Am stat 26 de zile

la spital. Un intermezzo foarte simpatic din pricina gentileţei doctorilor
şi a multor bolnave.
Viaţă monotonă, nivel scăzut de cugetare, dar orele de consultare
foarte interesante prin faptul că simţeam cât de înzestraţi de
intelectualitate sunt cei care se sacrifică pentru sănătatea bolnavilor. Au
fost momente foarte simpatice, de prietenie, de încredere reciprocă.
Bolnave foarte simpatice unele. Ceasul de aşteptare la fereastră al
Mariettei, emoţii organizate. Am văzut din ce poţi face reale lucruri.
Toate fetele (Sabina, Bizi, Simona, Duduţi) au fost delicioase; nu mai
vorbesc de vizitele duminicale: Flo, Mariana, Marietta, Lily, Corina până
şi Ştefana. Dragule, nu mă pot plânge, prietenia a fost tot timpul
prezentă. Boala mea n-a fost decât o încercare, dar o încercare în care am
avut fericirea să constat cât de credincioase sunt prietenele mele.
De atunci m-am întors acasă, merg din ce în ce mai bine, mă simt
normal, cu toate că halul meu de slăbiciune mă înspăimântă. Este oare
lipsa de sare? Poate. Ies doar pentru dejun. De două ori, cu maşina, la
Valérie şi plimbare cu Tity, Puiu şi Marie-Goe, datorită lui Mişucă
[Jora]. De două ori la cinema şi în fine la Piccolo Teatro. O încântare.
Am trăit trei ore de fericire. Frumuseţea mi-a eliberat harul; mişcările
uşoare, bucuria pe care o respira acest spectacol mi-au dat iluzia fericirii
de a fi liberă. Să-ţi scriu ca să-ţi spun ce prostie am făcut deunăzi, când
am vorbit pe stradă cu un hoţ pe care-l luam drept cu totul altceva, ca să
vezi cât de mult frica de un anumit fel de oameni mi-a schimbat
conştiinţa. La ce bun? Tu o ştii, şi sunt sigură că m-ai păzit de mai rău.
El mi-a furat stiloul tău pe care îl reparasem şi cu care eram bucuroasă
să scriu schiţe; este ca o pedeapsă ca să mă prevină să fiu mai prudentă
şi mai ales mai distantă, mai puţin apropiată cu orişicine. Pungaşul ar fi
putut fura tot ce-ar fi vrut, dacă nu m-ar fi apărat Dumnezeu. Acuma îţi
scriu cu stiloul chinezesc pe care Geo Bogza abia mi l-a adus. Prietenul
acesta este în adevăr plin de gentileţe, şi asta îmi face bine. Am vrut să-ţi
scriu ţie ca să inaugurez acest frumos stilou, uşor şi modern şi pe care-l
consider ca un semn că trebuie să continui conversaţiile cu eroii
dramatici. Hm, ce spui? Te aştept ca să mă inspiri. Pe lângă cărţi, e totuşi
cam slab. Am uitat să-ţi spun că am suferit mult că n-am văzut pe
Juliette şi pe soţul ei. Prea multă prudenţă mă scârbeşte, dar am urmat
sfatul prietenilor. Aş fi putut face şi eu ca Marietta, dar prea s-a insistat
să stau liniştită. Dragule, devin laşă, mă invadează o oarecare teamă
care-mi strâmtează viaţa. Nu pot fi mulţumită de mine în această
privinţă. În nici una alta, de altfel! Ieri la dejun am vorbit atâta de tine,
încât comesenii au fost fermecaţi, cel puţin aşa au spus. Doamna părea
că invidiază viaţa mea interesantă, „vie”, deloc monotonă. În adevăr,
dragule, nu a fost monotonă. E plăcut să priveşti viaţa în perspectivă. E
păcat că am ratat de multe ori realitatea. Dar n-are a face, au fost
momente extraordinare, bogat de frumoase, omeneşti, între noi doi.
Mulţumesc. A ta, Alice.

13 septembrie

Stelule dragă, constat că nimic nu mi se mai pare demn de consemnat

aici, adică nimic nu mă mai interesează profund. Semn prost. Că doar
sunt evenimente covârşitoare în lume. Din nefericire au trecut atâtea în
care am pus nădejde şi care nu au adus nici o schimbare, cel puţin în
jurul meu, încât nu mai aştept imposibilul. Aşteptam liberarea bieţilor
băieţi de 23 august. S-a spulberat şi asta. Poate că aşa este necesar să fie
şi ceea ce noi socotim o durere cumplită să le fie lor o experienţă
necesară pentru creşterea lor spirituală. Poate. Nu mă îndoiesc, în fond,
că Rânduiala cea esenţială pe care noi o numim divină cuprinde toate
aceste întâmplări pentru o împlinire. Poate că şi tristeţea celor ce suferă
e necesară. Poate are Electra dreptate: nu suferim destul! Vremea e ca de
noiembrie: întuneric şi foarte, foarte frig. O vreme care cere foc în sobă
şi bucurie în casă, tineret fericit în jur. Dar caloriferul e rece, de altfel
foarte explicabil la 13 septembrie şi mă simt singură. Aş fi o canalie să
mă cred neglijată. Toată lumea e bună cu mine şi chiar mă răsfaţă. Dar…
sunt singură. Invidiez prietenele care stau împreună şi mai ales soţii
bătrâni, chiar neputincioşi. Azi la dejun am mâncat cu Romniceanu. La
un moment dat, vorbind de Veronica, i s-au umplut ochii de lacrimi. Ce
făceai tu, dacă muream eu? Sunt convinsă că rămâneai tot singur.
Din când în când o bucurie estetică. Baletul american. Un sentiment
bun de bucurie, de echilibru, de perfecţiune. M-a cuprins o fericire în
faţa graţiei acestui ansamblu. Nu ştiu dacă din punct de vedere tehnic
sunt desăvârşiţi, nu mă interesează. Lumea veşnic are ceva de cârtit. Ştiu
doar că a fost totul de un gust desăvârşit, de o graţie liberatoare. Muzică
frumoasă deosebită la radio, dar acum, la orele respective, vine câte
cineva şi nu te poţi dărui ei complet. Ascult bine numai seara târziu,
atunci însă cu teama de a nu deranja. A apărut cartea cu Nuvelele lui Th.
Mann2. A întârziat prea mult, m-am detaşat şi „asocierea”, impusă3, m-a
detaşat şi mai tare, deşi nu recunosc nici un adaos prin ce am răsfoit.
Toată bucuria acestei munci se reduce acum la planuri financiare şi
acestea foarte modeste: pantofi, un rând de lenjerie, un capod, dacă s-o
putea şi asta. Dar mai ales să scap de datorii şi să rămân în pensia
întreagă!
Situaţia Valériei mă dezolează. Fata, întreţinută de prietene, nu crede
că nu se poate ajunge. E tristă situaţia. Dacă aş putea să-i fac măcar un
capod gros. Vremea asta întunecată mă deprimă. Singurul lucru care mă
face să uit bătrâneţea, toamna etc. e când pot scrie. Ar trebui să scriu şi
memorii. Pentru moment mă întâlnesc cu eroi antici şi mă amuză.
Pippidi spunea duminică să continui, iar Tudor Vianu la fel. Bietul
Tudor! Prin ce a trecut.4 Când mă gândesc că poate l-a scăpat faptul că a
venit la mine, îmi vine a crede că l-a împins Providenţa. Ar trebui acest
caz să mă asigure iarăşi că totul este condus în viaţa noastră. Tot aşa
visul Mariettei, şi atunci este stupid din parte-ne să ne întristăm. Ar
trebui tot timpul să exultăm la gândul acestui rost din care facem parte.
S’abandonner, sans toutefois être inactif.3* Listen to God.4* Dacă ar fi
puţin soare, ar fi mai uşor. Perspectiva iernii mă deprimă. Dragul meu,
nu mă lăsaţi. Mi-e dor şi de Cora, şi de Barbu. Poate că voi sunteţi toţi
împreună. Veniţi şi mă inspiraţi! Ajutaţi pe cei din puşcării, ajutaţi-i să
rabde şi să crească sufleteşte din răbdare! Te iubesc, a ta.

15 septembrie

Dragule, sunt răcită cobză. Nu mă simt deloc bine. Nu ştiu ce să fac cu

mine. Mi s-a urât cu atâta boală. Ce să fac? Inima mea e anapoda. Nu pot
să mă bag în pat fiindcă nu e nimeni acasă să deschidă uşa sau să
răspundă la telefon. À la grâce de Dieu! Nimic nou în mine, un marasm
lent datorat indispoziţiei generale şi monotoniei. Lipsă de elan, nevoia
de un stimulent. Nici munca nu mă mai mulţumeşte din cauza
sentimentului de inutilitate. Încurajare amicală de la Pippidi şi Vianu,
mai intensă de la G. Bogza, dar nici unul dintre ei nu crede în
posibilitatea unei publicări. Pippidi mi-a dat exemplul lui Lampedusa al
cărui frumos roman a fost publicat post-mortem. Toate astea mi-ar mai
putea surâde, dacă aş şti că ceea ce gândesc şi scriu ar fi de vreun folos.
Să trecem peste descurajare, principala cauză este starea inimii mele.
Lipsa de suflu la mers şi senzaţia foarte neplăcută de extrasistole. Dragul
meu, ar trebui să mă pregătesc serios pentru călătoria cea mare, deoarece
deplasările mărunte îmi sunt interzise. Am o mare dorinţă: să pot ajuta
pe Valérie, să o îmbrac, să-i îndulcesc viaţa atât de tristă. Să o ajut pe
Marietta să-şi plătească toate datoriile şi s-o văd în belşug. Prietenele
sunt tot timpul prezente şi iau parte la toate necazurile mele. Dumnezeu
să le răsplătească afecţiunea lor. Dragul meu, te las pentru a încerca să-
mi prelungesc interviul cu Electra. Şi când te gândeşti că aştept cu
nerăbdare, ca şi înainte, rezultatele de la O.N.U. Exageram. Nu mai am
destulă vitalitate în mine pentru a spera. Boala asta de inimă mi-a tăiat
tot avântul. Scapă-mă din această încercare grea. Te iubesc, dragule, a ta.

19 septembrie

Astăzi sunt 45 de ani de la nunta noastră. O viaţă de om. Nu pot să ajung

până la tine, la „pardessus-ul” tău, speram să ajung la Biserică, dar era
închisă, totul a fost împotriva întâlnirii noastre „oficiale”. Am rugat pe
Mariana să aprindă lumânări. Întâlnirea noastră e aici, şi toată ziua! Azi-
dimineaţă îmi făceam socoteli cu mine. În fond nu am fost soţia ideală
pentru tine. Îţi trebuia o femeie foarte frumoasă şi foarte feminină şi
foarte gospodină care să fi ţinut casă deschisă şi de care când ieşeai cu ea
în lume să fii mândru de frumuseţea şi eleganţa ei. De mine ai fost
mândru ca de o soră. M-ai iubit, este sigur, dar nu ca pe o femeie, mai
mult ai iubit omul din mine. Am suferit, tu o ştii acum, dar înţeleg şi eu
acum că şi tu ai suferit din pricina mea. Te-ai temut de judecata mea
morală, am fost vinovată uneori de o asprime, de o severitate morală
protestantă! Şi totuşi sper că ai simţit în mine cât te iubeam şi te stimam.
Poate că eu nu trebuia să mă mărit, n-am fost prea avidă din punct de
vedere sexual, tu erai o flacără. Nu mă amăgesc: din punct de vedere
fizic am fost foarte deficientă, de aceea ţi-ai luat şi tu revanşa. Sufleteşte
a fost splendid între noi. Si jeunesse savait, si vieillesse pouvait!5* Dacă
ar fi să reîncep viaţa, tot cu tine aş vrea s-o petrec, dar aş şti, poate, să
fiu mai puţin supusă, dar mai definitiv dăruită. A fost un manco6*, un
temperament creat pentru asceză şi totuşi! Oare dincolo voi avea de dat
socoteală pentru toate deficienţele? Căci e în mine o lipsă fundamentală
care m-a făcut nici să nu ştiu să mă apăr de invazia inoportunilor, nici
să-mi susţin drepturile, veşnic să mă retrag în umbră, o neîncredere în
mine care ţi-a dăunat şi ţie. Tu, cu o nevastă briliantă, feminin briliantă,
ajungeai foarte departe şi poate nu mureai atât de tânăr. Dragule,
zadarnic înşir aici toate acestea. Ce a fost a fost. Es ist doch schön
gewesen.7*
Dacă e voie, te rog, ajută-mă să mă înzdrăvenesc şi să pot lucra ceva
bun şi frumos.
Azi e ziua când a plecat Colea, altădată treceam pe la voi, vă puneam
câte o floare. De data asta am fost absentă. Dar cu sufletul sunt lângă
voi, cine ştie dacă extrasistolele care mă turbează nu mă aduc curând
printre voi? Cum va vrea Domnul. Pe voi toţi vă rog să mă ajutaţi şi în
viaţă şi la trecerea dincolo.
Aş vrea să mai văd şi pace veritabilă în lume. Azi e o zi mare. Începe
O.N.U. sesiunea a 15-a. Ce va ieşi din întâlnirea atâtor oameni
responsabili cu soarta lumii? Eu am nădejdi noi. Stello drag, aş vrea să
vii în vis, să te văd, să te sărut. A ta.

24 septembrie

Dragule, erai atât de viu, atât de drăguţ în visul meu, încât sunt foarte
fericită azi-dimineaţă. Dansam împreună, dar tu erai „socrul meu” şi
ceilalţi socoteau că eram înlănţuiţi prea strâns, iar eu nu îndrăzneam să
te las să mă săruţi pe gură! Ochii tăi erau foarte aproape de ai mei şi
eram fericită! Dacă ne-am putea întâlni în vis, m-aş simţi în adevăr
fericită şi nimic nu mi s-ar mai părea greu. Era oare doar imaginaţia
mea? Erai oare în adevăr alături de mine? Vreau s-o cred. Te iubesc, o
ştii bine. A ta.

26 septembrie
Dragule, vremea e splendidă, plină de dor de ducă. Mă privesc în
oglindă: o schimă slabă, scheletică şi bătrână. Îmi e urât de mine, dar
trebuie să mă suport. Christina Brătescu operată, bietul Dinu a
îmbătrânit şi e foarte obosit. A trecut pe aici să ia o scrisoare. Lume
necăjită şi totuşi natura imperturbabil de frumoasă. Azi m-aş plimba la
lacuri dacă ar fi vreun automobil la dispoziţia mea! Ce adică? Nu ar fi
posibil? Îmi e dor de tine, dar nu sunt tristă. Prea e frumos afară, prea
sunt convinsă că e o Providenţă care ne vrea binele, prea simt că e ceva
în mine care va dura. Dragul meu, de când te-am visat, parcă sunt alt
om! Evenimentele mondiale sunt colosale, se schimbă lumea; mă rog lui
Dumnezeu să inspire pe toţi la O.N.U. „Vie împărăţia Ta!” Împărăţia
păcii şi a Binevoirii.
Te iubesc, a ta.

19 noiembrie

Dragule, mi-ar fi ruşine că n-am scris aici, dacă aş fi avut ceva mai
interesant de spus. În lume se întâmplă lucruri mari, mai bine zis „dau”
să se întâmple, se chinuiesc oamenii să făptuiască, dar parcă le e frică
unii de alţii şi stăm pe loc. Dar în mine şi în jurul meu, o platitudine tot
mai stinsă. Ori e în mine? Mă joc „de-a scrisul” ca să-mi dau o
contenenţă, dar tot entuziasmul de la început s-a mai răcit pentru că ştiu
că aceste eseuri nu au şansa să fie publicate. În fond e o manieră de a
spune ce gândesc, nu doar de personagiile tragice, ci de valorile ce ele
simbolizează.
Extrasistolele m-au înnebunit, iar nevoia de a umbla ca un melc mă
diminuează, simt de altfel că s-au plictisit cu toţii de boala mea!
Mulţumesc lui Dumnezeu că mă simt parcă normală. Dar Tantinel
Iliescu a fost de o mare gentileţe, a venit el la mine şi cu marele lui
optimism sănătos şi leal, fără iluzionări, mi-a făcut colosal de bine. Are
un dar mare omul acesta, pe lângă ştiinţa lui, are darul de a echilibra tot
în jurul lui. Probabil că şi eu aveam acest dar când mă căutau oamenii ca
să-i echilibrez.
La E.S.P.L.A. m-au plătit mult mai puţin decât socoteam, tant pis! Am
izbutit să-mi plătesc datoriile, miercuri, 200 la Reciproc. Am rămas tot
în regimul „tragerii de coadă”, de „mâncare cu gramul”, dar e ridicol să
mă vait când alţii au atâtea greutăţi, ba chiar cerşesc.
Dragule, e frumos, afară-i toamnă excepţională. Sunt dispusă să mă
bucur de ceea ce mi se oferă. De altfel sunt prietenii atât de gentili, de
grijulii cu mine. Cuvertura de la Geo şi Bunty face frumos pe pat, e cam
türkisch, nu se nimereşte cu mobila, dar în bric-à-brac-ul meu!! Uneori
îmi pare rău că nu sunt frumos mobilată, că n-am un interior elegant şi
distins. Vina este a mea. Cât am câştigat, puteam să-mi cumpăr lucruri
frumoase. Dar am dat în dreapta şi în stânga şi nu mă puteam despărţi de
mobilele vechi. Frumos, adică decent, eram la Malaxa, pe urmă
degringoladă. Acum să spun mulţumescu-Ţi Ţie Doamne, pentru
cămăruţa mea. Tot fără creier am rămas! Cine e vinovat? Alisica ta cea
năroadă. Visez la un spaţiu mare şi luxos mobilat, dar e ridicol să mai
visez la aşa ceva. Menită mediocrităţii în toate. Oare noi suntem cei care
ne alegem stilul de viaţă? Cred că da. Născută modest, am susţinut cu
bună ştiinţă acest defect. În fond nu mai valorez nimic. Atâta pagubă!
Dar e chiar idiot să vorbim despre asta. Afară e frumos. Am visat-o pe
mama. Mă tem să nu-mi anunţe vreo dificultate de trecut! Era tânără,
frumoasă şi se ruga în genunchi când s-a deschis uşa. Mamă dragă, te
rugai pentru noi; şi când mă gândesc că am totdeauna o teamă în mine
când apari în vis. Ajută-mă, să nu mai am tot felul de temeri.
Dragul meu, vă iubesc pe toţi, ajutaţi-ne să biruim greutăţile. Vă
iubesc, a ta.
26 noiembrie

Dragule, e ziua ta. Am fost la Biserică puţin, dar reculegerea o fac mai
bine acasă. Sunt buimăcită sufleteşte, totul în suspensie, incapabilă de
concentrare spirituală. Nu mă stăpânesc decât când scriu. Mariana
[Dumitrescu] şi Rory [Nasta], aseară, mi-au dat curaj, se pare că e
frumos ce scriu. M-a descurajat Marina şi nici Răzvan nu părea încântat.
În fond scriu pentru ca să am une raison d’être8*. Poate că cei tineri, şi
Mariana şi Ion Murnu, găsesc că e ceva foarte bun; şi Tanţi şi Natzy şi
Flo şi Manciu înţeleg mai bine ce vreau. Oricum ar fi, tu ştii că nu am
nici o vanitate. Fireşte, aş dori să fie ceva folositor.
Dragule, mulţumesc lui Dumnezeu că mă simt mai bine, văd că pot
umbla fără să mă sufoc. Cu banii, veşnic strâmtorată, dar nu-mi pasă,
ştiu că nu mă lasă Dumnezeu. El ştie ce ne face trebuinţă. Citeam aseară
articolul lui Mihai Berza despre Iorga. La noapte sunt douăzeci de ani de
când marele om a fost asasinat. Mă bucur că a apărut articolul, dar m-a
cuprins o mare tristeţe constatând cum şi el nu mai e valabil absolut
chiar pentru elevii lui! Sunt rezerve în articol care m-au întristat. E
foarte probabil că sunt şi greşeli şi lacune într-o operă atât de mare, dar e
tot atât de sigur că este o operă de valoare unică. Îmi amintesc cum în
biblioteca imensă a lui Guizot, la Braffy, Schlumberger spunea că mai
valorează ştiinţific. M-a cuprins aseară o mare tristeţe gândindu-mă că
dacă atâta strădanie a unor oameni mari nu lasă nici o urmă, ce să mai
sperăm noi, le très menu fretin9*. Numai operele de artă rămân în
picioare! Poate că ce rămâne, totuşi, este impulsul dat generaţiilor tinere.
Orice s-ar spune, Iorga a scris lucruri pe care nu le putea altul. Avea în
capul lui o sinteză pe care zadarnic ar vrea s-o atingă un cap exclusiv
ştiinţific. Cine ştie ce se va descoperi peste 100 de ani. Şi mă întreb dacă
punctul de vedere ştiinţific se poate aplica la fenomenul biologic ca şi la
cel istoric, dacă nu e nevoie până la urmă sinteza s-o facă o intuiţie, care
profită, fireşte, de analiza ştiinţifică, dar nu se confruntă cu ea.
Geisteswissenschaften, ştiinţe ale spiritului, spune filozofia. Dragule,
îmi eşti aproape. Te iubesc, a ta.
Făcând socoteala, 26 noiembrie corespunde lui 13 noiembrie stil
vechi, ziua de moarte a mamei. Au trecut 50 de ani. Sună, te las.

1*. N-avem încotro (fr.).

2*. Oricum ar fi, viaţa este frumoasă! (germ.)
3*. Să te abandonezi, fără să fii totuşi inactiv (fr.).
4*. Să asculţi ce spune Dumnezeu (engl.).
5*. Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea! (fr.)
6*. O neîmplinire (it.).
7*. A fost totuşi frumos (germ.).
8*. O raţiune de a fi (fr.).
9*. Plevuşca (fr.).
 1961

3 ianuarie

Dragule, cine ştie dacă altădată nu mi-ai fi fost copilul meu. Căci aveam
adesea un sentiment matern pentru tine. Acum am impresia că eşti foarte
sus, cum de altfel erai uneori în viaţă. Tu trăiai spiritual foarte sus şi
autentic, nu numai cu gândul, ca şi Ionel. Voi, bărbaţii, aveţi superiorităţi
pe care noi, femeile, dacă nu ne susţine încă instinctul, nu le putem
atinge decât cu greu. În intervalul de la 26 noiembrie până acum, am
trăit în iluzia că se vor elibera cei dragi şi toţi politicii. Acum au trecut
toate datele la care ne puteam aştepta la aşa ceva. Iar epocă de renunţare
la orice nădejde în acest sens. Sunt sigură că mă voi agăţa iar de cine ştie
ce zvon ca să cred că totuşi vor fi eliberaţi. Să fie uşurime intelectuală?
Să fie uşurime sufletească? Imposibilitatea de a accepta inevitabilul? Şi
de a mă adapta clipelor, aşa cum sunt! Imposibilitatea de a accepta
suferinţa ca o realitate absolută! O realitate legitimă ca şi bucuria în
raport cu viaţa. Optimismul meu de mult îmi e suspect ca o lipsă de
curaj de a privi realitatea în faţă. „Bună, rea, frumoasă sau urâtă”,
acestea sunt aprecieri sentimentale în faţa vieţii. Ea este cum este şi ar
trebui s-o primim fără să-i aplicăm o scară de valori. Iar mă doare inima
şi respir greu. Trebuie să mă obişnuiesc cu gândul morţii. Aş regreta să
fac să sufere ai mei şi câţiva prieteni şi prietene şi mi-ar părea rău să nu
pot isprăvi „Întâlnirile” începute. Tanţi, Natzy, Ricu cred mult în ele. Tot
aşa Mariana, Ion, Mariana Dumitrescu şi Maricica. Eu sunt mai sceptică,
uneori mi se par foarte plate. Am nevoie de ecouri încurajatoare. În toate
cazurile mulţumesc lui Dumnezeu pentru această preocupare. Dragule:
revelion foarte simpatic şi intim la Mariana şi Ion Murnu. Simţeam că
au făcut tot, cu sentimentul că nu mă vor avea multă vreme cu ei. M-au
fotografiat. Am tot timpul impresia de a fi în trecere. Dragule, te
părăsesc, trebuie să-i scriu lui Tity. Pe curând, aici sau acolo? Cum vrea
Dumnezeu. A ta.

20 ianuarie

Dragule, constat că scriu foarte puţin aici. Semn că nu am poftă să mă

întâlnesc cu mine însămi, că doar cu tine vorbesc în gând! Nu ştiu ce se
petrece cu mine. Am zile când mă detest. Mă agasează continua boală,
adică durerile în inimă care nu mă slăbesc. Când am avut două zile fără
nici o senzaţie nicăieri în trup, am fost alt om. Am făgăduit să nu mai iau
în seamă aceste neîntrerupte apeluri ale trupului betegit. Recunosc că
duc o viaţă prea monotonă, fără surprize decât dureroase. Moartea lui
Victoraş m-a întristat. Încă unul dintre noi, vechea gardă, s-a dus. Îi aud
perfect glasul, îl văd, dar n-am să-l mai văd aievea niciodată. Victoraş
era o prezenţă în viaţa mea, prezenţa tinereţii noastre. Am impresia că va
suna şi va intra, îl aud glumind.

21 ianuarie

Dragule, ieri am fost întreruptă, iar s-a umplut camera de musafiri.

Conversaţia simpatică mai ales cu fetiţele Nana Brad şi Alice Mar.
„Viitorul” care se prezintă prin ele, foarte interesant. Amândouă artiste.
Nana pictoriţă, Alice muzicantă. Linica Madgearu a plecat încântată de
ele. Eu aş vrea să scriu despre Hamlet. A cam secat inspiraţia, poate şi
din lipsa de continuitate. Nu ies din casă de joi, prea frig. Dragule, te las.
Regret că nu am un radio mai bun ca să mă plimb cu el prin lumea largă.
În fond sunt leneşă şi n-am antenă. Viaţă strâmtă şi strâmtorată, dar
mulţumesc lui Dumnezeu pentru liniştea în care trăiesc şi pentru
ameliorarea cardiacă. Nu mă mai doare continuu. Îmi pare rău că nu pot
merge la Valérie, de spectacole nu mi-e dor. Citesc Iorga. Mă pasionează
veştile din trecutul nostru. Aş vrea să am textele cronicarilor din secolul
XVIII. Am să le caut. Te las. Vă iubesc, a ta.

29 ianuarie

Dragule, azi am o zi de cafard negru! Claustura din cauza vremii mă

apasă. Nu am nici un spaţiu mai larg; dar să lăsăm toate ieremiadele! Îmi
dau foarte bine seama că pe lângă alţii sunt o privilegiată. Totuşi, Stelule
drag, strâmtorarea financiară din care sunt blestemată să nu scap mă
apasă. Fiecare lună sunt fel de fel de apeluri şi de angarale care îmi
mănâncă unica „marje” ce mi-ar rămâne ca bani de buzunar! Veşnic
trebuie să mă împrumut, să plătesc apoi datoriile şi să încep lună după
lună cu un minimum, să legumesc la mâncare, la tot! Aş vrea să pot intra
în mia mea cu care, desigur, m-aş descurca decent. Ce aş putea lucra? Aş
da şi eu vreo lecţie, dar ştiu că o voi plăti greu. Nimic de făcut decât să
vând şi nu se mai vinde. Sunt şi stupidă să mai păstrez bijuteriile pe care
nu le mai port şi care vor fi vândute după moartea mea. În fine, dragul
meu, azi am o zi proastă. Pe când scriam cu inspiraţie, trăiam pe un
anumit plan care mă satisfăcea. Acum simt că inspiraţia a secat, totul
devine raţional şi sec. Pachetul de la Nana mi-a făcut o mare plăcere.
Câteva răsfăţuri, care încălzesc inima şi medicamentele care o întreţin. E
plăcut în casă, linişte, pace, dar eu am o plictiseală groaznică. Lipsa de
mişcare şi monotonia la care sunt supusă, şi toate astea numai din lipsă
de bani. Căci 200 lei în plus pe lună mi-ar permite să pot lua o maşină ca
să mă duc să-mi văd prietenele, sau un film sau un teatru. Dar din cauza
acestei lipse, sunt ţintuită în casă. Dacă aş putea măcar să scriu ceva
interesant, dar nu, totul mi se pare insipid şi inutil. Dragul meu, îmi
amintesc să te fi văzut uneori în starea aceasta. Acum înţeleg că te
refugiai în vin. Iartă-mă dacă am fost severă adesea, şi poate şi
nedreaptă, din cauză că nu am înţeles. Credeam că suntem stăpâni pe
noi? Ei bine, nu! Şi mai cu seamă această bătrâneţe inutilă care ne duce
încetul cu încetul într-un colţ unde suntem uitaţi. Nu mai sunt
interesantă pentru nimeni. Atâta pagubă. Nu pot plictisi pe nimeni cu
prezenţa mea. Sunt pedepsită prin ceea ce doream adesea: singurătatea.
Mai vine lume să mă vadă, dar nu mai au nevoie de mine. Sunt oare prea
exigentă la vârsta mea? Desigur! Măcar, dragul meu, dacă aş avea
remuşcări pentru sentimentul că aş plăti nişte păcate. Dar nici măcar
asta! Zâmbeşti? Te amuză. Recunoaşte că viaţa mea n-a fost decât o
perfectă ratare. Eram făcută pentru alt fel de viaţă, mai largă, mai activă,
cu efecte depărtate; am fost de o modestie şi de o virtute calice, strâmte,
mic-burgheze. Nu mă iubesc. Nu mă aplaud, nu-mi găsesc nici o scuză
pentru lipsa de curaj şi mai ales pentru lipsa de credinţă în mine. „Nur
die Lumpen sind bescheiden!” (Goethe) Ein armer Wicht. Deine
„Ilustra”.1* Vino de mă consolează. Te iubesc, Alice.

18 februarie

Dragule, îţi scriu culcată. Nu mă simt bine. Mă scufund. Adevărat, am

împlinit 76 de ani! Ce vârstă! Altădată spuneam că e prea mult. Dragul
meu, când mă gândesc serios, ar trebui să doresc să mă duc, căci
existenţa unui bătrân bolnav nu e o atracţie nici pentru sine, nici pentru
ceilalţi. Dar ideea morţii, aşa cum din păcate ne-a format-o civilizaţia
noastră creştină, este prea lugubră. Încerc să mă obişnuiesc cu altă
imagine a morţii, încerc să mi-o formez după făgăduinţele lui Cristos
însuşi. Nu chiar că mi-ar fi frică, nu deloc. Dar toate obiceiurile triste,
lugubre pentru cei care rămân, mă înspăimântă pentru ei. Pentru mine
însămi, nimic de regretat, dar sunt tristă pentru tristeţea celorlalţi. În
fine! Voi, acolo, trebuie să ştiţi mai bine ca noi. Frica de un dincolo
dureros? Sper să pot face trecerea cu seninătate şi fără suferinţă fizică.
Visul meu de altădată m-a deprins cu o suferinţă implacabilă, dar scurtă.
Sper că conţine şi ceva imaginaţie. Nu m-am dus la parastasul pentru
Victoraş. Am remuşcări, dar nu mi-e bine. Acum te înţeleg pe tine când
veneai acasă cu o mutră plictisită, pesemne că tot timpul te durea câte
ceva. Îmi e dor de o zi perfect sănătoasă, când să nu mă jeneze absolut
nimic şi să respir în voie. Mi se pare că de un an şi jumătate nu am mai
trăit o astfel de zi. Parcă am un ham pus pe mine care mă trage când într-
o parte, când într-alta. Bronşita asta cu punctul pleuritic nu mă slăbeşte.
Un perpetuu „memento”. Îmi e silă de mine. Şi mi-a secat şi inspiraţia
pentru conversaţiile mele cu eroii tragici. Totul mi se pare zadarnic şi, de
altfel, plat. Nu mai găsesc accentele viguroase de astă-vară! A secat
izvorul. Evenimentele sunt palpitante. Am fost indignată de moartea
Luminiţei. Mă uimeşte cum oamenii privesc asemenea întâmplări cu
sentimente strâmte, egoiste, înguste. Nu judecă obiectiv. Poate că eu
greşesc judecând prea „principial”. Dar nu pot crede că răul stârpeşte
răul! Nu pot crede că o crimă poate aduce un bine omenirii. Dimpotrivă,
răul atrage răul! Am fost tristă şi indignată şi constat că mă înţeleg cu
prea puţini.
Risipa contemporană cu haosul moral m-a întristat şi mai tare, căci pe
de o parte omul a făcut progrese mintale supraomeneşti, iar sufleteşte a
rămas o bestie!
 Filmul cu Van Gogh m-a pleoştit şi el. Splendid din toate punctele de
vedere, dar realitatea înfăţişată e de o tristeţe copleşitoare. Totul a
contribuit în ultimul timp să-mi ia ultimele urme de bucurie şi chiar de
umor. Trec printr-o fază proastă. Ai vrea să ieşi puţin din tine şi din
această atmosferă grea. Ce bucurie m-ar scoate din marasm? Eclipsa am
ratat-o în fond din pricina norilor. Doar căderea bruscă a nopţii şi tot atât
de brusca luminare le-am prins. Şi reflectând, m-a uimit nu numai
inteligenţa omului care poate calcula atât de precis, dar mai ales
inflexibilitatea naturii:

Und alle Deine hohen Werke

Sind herrlich wie am ersten Tag.
(„Şi toate înfăptuirile Tale înalte
Sunt minunate, ca în prima zi.”)

Numai omul se zbate fără preget. Am recitit iar Goethe: Campagne in

Frankreich alături de Revoluţia franceză a lui Carlyle. Ce deosebire de
simţire şi de stil! Ce cuminte şi sobru pare Goethe pe lângă englez.
Uneori, când compar cele de atunci cu cele de acum, mi se par uneori
aproape meschine. Şi totuşi! Suferinţa era mare. Ce deosebeşte
fenomenele istorice mari unele de altele nu cred că e decât dimensiunea
repercusiunilor lor. Efectul în omul individual este probabil la fel.
Iar mă ciupe câte un junghi, ba de inimă, ba de plămâni, ba mă doare
mâna, ba braţul, îmi e silă de mine.
Dragule, voi acolo, fiţi fericiţi! Dacă nu se poate, să ne ocrotiţi, veniţi
şi ne mai mângâiaţi. Te las, ca să citesc jurnalul. Ce o mai aduce? Te
iubesc. Ajută-l pe Victoraş să ajungă cât mai repede în lumină. Vă
iubesc, a ta.
12 aprilie

Dragule, a trecut şi Sfântul Paşte; am fost şi la Ascar trei săptămâni. Era

cât pe aici să mă hotărăsc de „plecare”.
Azi a zburat şi primul om prin stratosferă, mâine, poimâine va
„analiza” – evenimente zilnice, care altădată ar fi zguduit lumea, azi trec
ca un fapt divers! Ori am ajuns eu complet insensibilă? A murit Părintele
Gala; m-a durut, dar eram în spital unde este atâta moarte în aer! A murit
drăguţa mea de vecină; m-a emoţionat 24 de ore. Se duc oameni mari,
oameni cunoscuţi, am impresia că parcă se grăbeşte pământul să-şi
primenească populaţia, să facă loc celor tineri şi de altă speţă.
Mi se pare că nu prea mai am rost pe aici. Încerc să mai scriu, dar nu-
mi reuşeşte. Cu ce uşurinţă şi vlagă scriam vara trecută! Acum totul e
tern, e neputinţă în mine. Nici să mă rog cu fervoare nu mai sunt în stare.
Influenţă asupra oamenilor tot mai am, am văzut-o la spital, dar mă
întreb dacă nu este încă un efect al „trecutului” meu. Şi eu nu mi-am dat
socoteala pe atunci că însemnam totuşi ceva. Trece vremea cu o viteză
mare, sau neputinţa mea creşte? Aş vrea să mai fac ceva cu folos. E drept
că sunt foarte prost utilată: n-am un loc bine luminat în cameră; scriu pe
genunchi! Răsuflarea grea, tot timpul impresia…

20 aprilie

Dragule, iar am trecut prin cinci zile foarte proaste. Greţurile mă

omoară. Profesorul spune categoric că ficatul mărit este consecinţa
inimii. Din ce în ce mai puţine şanse de a mai găsi vechiul echilibru.
Dragule, dacă e necesar, învaţă-mă cu gândul plecării. În mine nu
găsesc regrete reale, dar îmi pare rău de ai mei care vor suferi. E lumina
proastă, nu văd ce scriu. Îmi e dor de aer, aer, aş bea apă rece de izvor.
Îmi e dor de natură, de nici un artificiu. Dragul meu, te las, a ta, A.

13 mai

Stelule drag, azi e o zi de două ori tristă; 22 de ani de când s-a dus
Nicuşor şi cinci de când s-a stins Ionel. Şi eu isprăvesc ca el, fără
răsuflare. Nu mai am nici o nădejde de vreo ameliorare reală, căci văd că
nici…

14 mai

Dragule, aseară au sosit Lily, Bibi, apoi profesorul Iliescu. În pat,

nemişcare, cură de lapte exclusiv sau cartofi – ficatul foarte mărit. And
so on – şi aşa mai departe. Cinci zile de pat! Marietta exasperată, eu mă
înarmez cu răbdare. Ajută-mă, dragule, te iubesc. A ta, A.

20 mai

Dragoste, au trecut şi zilele de pat, dar pe mine mă trage la pat, simt că

pic de slăbiciune. Nu mai înţeleg nimic; presupun numai că e zadarnică
cârpeala. Mi-a trecut prin gând să vorbesc cu Alina D.1 Te las, mă lasă
puterile. Dragule, dacă voi puteţi veni în ajutor, nu mă lăsaţi. A ta.

30 mai 1961
Dragoste, merge tot mai prost. Mă întreb dacă mai apuc toamna.
Respiraţia mă chinuie, azi e mai bine, dar orişice mişcare mă sufocă. M-
am obişnuit cu gândul morţii, adică al unui voiaj cam riscant, cine ştie ce
mă aşteaptă şi pe acolo! Sper că voi îmi veţi veni în ajutor. Îmi pare
teribil de rău de ai mei care se vor întrista şi mai rău! Aci, în fond nu mă
mai interesează cu adevărat, doar oamenii. Ce prost scriu! Ce să-ţi spun
alt decât că te rog să mă păzeşti. Dacă e vorba să mai trăiesc, faceţi tu,
mama şi Sterică aşa fel să pot respira. Mă agasează că scriu prost, alt
semn de diminuare. E drept că scriu pe genunchi! Mor şi tot nu sunt
utilată. Verhängnis!2* E trist să nu am nici ce se cuvine pentru ceea ce
mi-a fost meseria. Gata cu văicărelile. Am fost vinovată că nu m-am
îngrijit de cele necesare. Acum nu ştiu cum să mă descurc din 400 lei
datorii. Ce jale, m-am săturat. Aş putea vinde inelul, dar nu mă îndur.
Vreau să-l las Maricichii. Şi apoi, poate că-mi trebuie umilinţa sărăciei.
Am luptat toată viaţa cu ea. Dragule, nu vreau să te întristez, susţine-mă.
Vă iubesc pe toţi, ajutaţi-mă. A ta.

1*. „Numai nemernicii sunt modeşti” (citat din Goethe). Un sărman om

de nimic. A ta „glorioasă” (germ.).
2*. Soarta! (germ.)
 Note

1943

1. Vestit coafor de la Athenée Palace.

2. Pe surorile ei, Marietta Sachelarie şi Valerie Musicescu.
3. Curtea Sfinţilor, roman al scriitorului german Hermann Stehr (1864-
1940).
4. Oscar Walter Cisek (1897-1966), poet, prozator, eseist, critic de artă,
traducător.
5. Pictoriţa decoratoare Olga Greceanu.
6. Casa din strada Temişana, unde Alice Voinescu a locuit înainte de
moartea lui Stelian Voinescu.
7. Profesorul C. Rădulescu-Motru.
8. Sociologul Dimitrie Gusti (1880-1955).
9. Vicleniile lui Scapin, piesă de Molière.
10. Actorul Mihai Filotti.
11. E vorba despre Alice Voinescu şi nepotul ei Jean Paul Sachelarie care
locuia la ea.
12. Invitaţia de a petrece câteva zile la munte, la Sinaia.

1944
1. Se pare că pentru anul 1944, Alice Voinescu a ţinut, în paralel, două
jurnale, separat, în două caiete. Aici începe primul caiet.
2. De teama bombardamentelor, Alice Voinescu se refugiase la
Măgurele, lângă Bucureşti, la proprietatea prietenei sale Mimy
Spandonidi.
3. Cei şapte în faţa Tebei, piesă de Eschil.
4. Soare Z. Soare, regizor de teatru.
5. Regina Elisabeta a Greciei, fiica Reginei Maria.
6. De aici începe cel de al doilea caiet pentru anul 1944.
7. Prima soţie a lui C. Noica.
8. Dirijorul Herbert von Karajan.
9. Ortega y Gasset (1883-1955), scriitor, eseist spaniol.
10. Dionisie Pippidi, istoric, specialist în antichitatea greco-romană.
11. Cartea despre Eschil (vezi şi 17 apr. 1945) care va apărea în 1946 la
Editura Fundaţiilor Regale.
12. Maruca Enescu.
13. Arhitectul G.M. Cantacuzino.

1945

1. Generalul Nicolae Rădescu (1876-1953), din decembrie 1944 prim-

ministru.
2. E vorba de împrumuturile pe termen lung acordate de Corpul Didactic
membrilor săi pentru construcţia de locuinţe.
3. Ana Pauker, militantă comunistă.

1947
1. Maria Rosetti, soţia profesorului Al. Rosetti.
2. Căsătoria actualei regine a Angliei, Elisabeta a II-a cu Filip, duce de
Edinburgh.
3. Scriitorul V. Voiculescu (1884-1963).
4. Mihai Novicov, activist comunist, în acea perioadă director în
Ministerul Artelor; ulterior, carieră universitară.
5. Pianista Monique de la Bruchollerie.

1948

1. Fiul cel mai mare al Domniţei Ileana.

2. La detronarea Regelui Mihai, Alice Voinescu îşi exprimase public
indignarea.
3. Alice Voinescu este atacată vehement în revistele Rampa şi Flacăra
pentru atitudinea ei la detronarea Regelui Mihai.
4. Poetul Marcel Breslaşu (1903-1966), activist comunist, luase locul
Alicei Voinescu la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică,
după ce aceasta fusese îndepărtată prin decretul de comprimare din
14 februarie 1948.
5. Soţia profesorului Forţu, de la liceul „Gh. Lazăr”.
6. Cella Delavrancea şi soţul ei Filip Lahovari.
7. Profesorul Al. Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale.
8. Alice Voinescu a ţinut un timp, pentru un cerc restrâns de doamne, un
curs despre Goethe.
9. Porecla lui Marcel Breslaşu.
10. O persoană care stenografia cursurile Alicei Voinescu.
11. Avocat, profesor la Facultatea de Drept, ginerele avocatului Istrate
Micescu.
12. Fiica lui Istrate Micescu, soţia lui Petrişor Viforeanu.
13. Viitoarea soţie a lui Jean Paul Sachelarie.
14. Referire la cursul despre Goethe, ţinut pentru „cucoane”.

1949

1. Liliana, fiica lui N. Iorga, soţia istoricului D. Pippidi.

2. Scriitorul N.D. Cocea (1880-1949).
3. Vechea obsesie a Alicei Voinescu, în urma unui vis din tinereţe, că va
muri la cinci zile după Sf. Ion, serbat în mai multe rânduri în
calendarul creştin.
4. Claudia Millian (1887-1961), poetă; soţia lui Ion Minulescu, mort la
bombardamentele din aprilie 1944.
5. Locuinţa Alicei Voinescu de pe bd. Lascăr Catargiu nr. 34, împărţită
cu nepotul ei Jean Paul Sachelarie, proaspăt căsătorit.
6. Soţul ei, generalul Nicolae Pantazi, ministru de război sub Antonescu,
fusese executat.
7. Fiul soţilor Lulu şi Mihai Nasta.
8. Compozitorul Ion Dumitrescu şi soţia lui, poeta Mariana Dumitrescu.
9. Scriitorul Petru Manoliu (1903-1976).
10. Poetul Ştefan I. Neniţescu (1897-1979).

1950

1. Ion Grigorescu, prieten, profesor de liceu, lucra la Analele României.

2. Puiu Tăutu, student la medicină, „fiul” Alicei Voinescu. Lui şi Nanei
Podhorschi („fiica” Alicei Voinescu) le sunt adresate Scrisorile către
fiul şi fiica mea.
3. Georges Bernanos (1888-1948), scriitor francez. Lucrarea citată a
apărut postum, în 1949.
4. Soţia ministrului Virgil Madgearu, asasinat de legionari.
5. Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor, născut în 1916, stabilit în Franţa
în 1948. Aici publică, în 1949, romanul Ora 25.
6. Puiu Tăutu.
7. Volum apărut postum, în 1994, la Editura Dacia, Cluj, în îngrijirea
doamnei Ana Maria Murnu.
8. Roman al lui H. de Balzac.
9. Fiul lui Marius Nasta.
10. Referire la volumul L’Allemand de Jacques Rivière, scriitor francez
(1886-1925), apărut în 1918, volum de reflexii asupra anilor de
captivitate ai autorului din timpul primului război mondial.
11. Puiu Tăutu, devenit acum doctor.
12. Soţii Ion şi Lili Grigorescu.

1951

1. Ziua de naştere a Alicei Voinescu.

2. Nepotul Alicei Voinescu, fiul Valériei, mort la o vârstă fragedă.
3. „Copiii adoptivi”, destinatari ai Scrisorilor către fiul şi fiica mea, sunt
Puiu Tăutu şi Nana Podhorschi, de fapt copii spirituali ai Alicei
Voinescu.
4. Odaia Alicei Voinescu (de 3/3,50 m), în apartamentul locuit în comun
cu alte familii, din bd. Lascăr Catargiu nr. 34, cu un mic balcon spre
curtea interioară.
5. Micuţa doamnă, Marie van Rysselberghe.
6. Profesorul Ion Grigorescu.
7. Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, scriitoare,
traducătoare. Stabilită în Franţa.
8. Poeta Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului Ion Dumitrescu.

1952

1. Costeşti, o comună de lângă Târgu Frumos, în Moldova, unde Alice

Voinescu a avut domiciliu obligatoriu.
2. Alice Voinescu a fost arestată în ziua de 25 aprilie, dusă întâi la Jilava
şi apoi la Ghencea într-o detenţie care a durat 19 luni.

1953

1. Barbu Brezianu, poet, traducător, critic şi istoric de artă.

2. Poezie şi adevăr, lucrare autobiografică a lui Goethe.
3. Silvian Iosifescu, studii filozofice şi juridice, carieră universitară după
1948. Referirea este la volumul Caragiale din 1951.
4. Fiica lui N. Iorga, căsătorită cu istoricul Dionisie Pippidi.
5. Radu Dimăncescu, arestat în 1946, în ajunul alegerilor, pe când lipea
afişe electorale.

1954

1. Ana Maria Musicescu este angajată ca cercetător la nou-înfiinţatul

Institut de Istoria Artei al Academiei.
2. Actorul Mircea Şeptilici ieşise şi el de curând din închisoare.
3. Domiciliu obligatoriu. După întoarcerea din D.O. Alice Voinescu a
fost găzduită mai întâi la familia dr. Marius Nasta, apoi la buna ei
prietenă din tinereţe Florica M. Rarincescu (Flo). Ulterior, ea va
primi drept locuinţă o odaie de 3/3,50 m, în comun cu alte două
familii, în bd. Lascăr Catargiu.
4. Corina Gheorghiu, nepoata lui Ion Heliade-Rădulescu.
5. În textul care urmează, Alice Voinescu pare să dea curs invitaţiei (vezi
însemnarea de la 16 august) de a descrie perioada domiciliului
obligatoriu de la Costeşti.
6. E vorba de grădina Casei Universitarilor, la al cărei restaurant-cantină
Alice Voinescu lua zilnic masa.
7. Fosta femeie de serviciu.

1955

1. Aici Alice Voinescu îl citează pe Baudelaire.

2. Gazda Alicei Voinescu de la Costeşti.
3. E vorba despre Scrisori către fiul şi fiica mea.
4. Paul Constantinescu, compozitor; Alfred Mendelsohn, compozitor.
5. Ion Dumitrescu, compozitor.
6. Marietta Sachelarie, sora Alicei Voinescu, primea pachete de la o
prietenă din S.U.A.
7. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

1956

1. Dombey şi fiul, roman de Charles Dickens la a cărui traducere lucra

Alice Voinescu.
1957

1. Profesorul C. Rădulescu-Motru.
2. Profesorul Simion Mehedinţi (1869-1962).
3. Prietene ale Alicei Voinescu de la fosta A.C.F. Între profesor şi fosta
lui studentă exista şi o relaţie de lume întrucât micile moşii – a
familiei Steriadi şi a profesorului (la Butoieşti, lângă Turnu-Severin)
– erau învecinate.

1958

1. Vechi prieten al lui Nicu Satinover.

2. Soţii Lilly şi Mihail Jora; Mariana Dumitrescu.

1959

1. Aşa-numitul lot dr. Voiculescu din care mai făceau parte Cioculescu,
Al. Mironescu, existând riscul unor noi arestări.

1960

1. Vezi nota 1/1959.

2. Tradusă din lb. germană de Alice Voinescu.
3. I-a fost impus un „colaborator”.
4. Alice Voinescu se temuse pentru T. Vianu încă din 1959 când fusese
reţinut grupul de intelectuali de care era legat şi el.
1961

1. Dr. Alina Drimba, medic homeopat.