Upgrade

Introducere în Psihologie II
Senzațiile
Chemoreceptori (gustativi și olfactivi)

Harton Cosmina – Iuliana

Todârcă Adina
Psihologie, AN 1, GRUPA 3
Cuprins

1. Introducere
2. Senzațiile
a. Definiție
b. Stimuli
3. Atenția selective
a. Factori
b. Convertire energie
c. Organe receptoare
4. Pragurile senzoriale
a. Definiție
b. Prag absolut
c. Prag diferențial
5. Adaptare senzorială
a. Contrast sensorial
b. Interacțiunea analizatorilor
c. Sinestezia
6. Clasificarea senzațiilor
a. Senzații exteroceptive
i. Vizuale
ii. Auditive
iii. Cutanate
iv. Olfactive
v. Gustative
b. Senzații proprioceptive
i. Somatoestezia
ii. Senzații statice sau de echilibru
iii. Kinestezice
c. Senzații interoceptive
i. Organice
ii. De durere
Unitatea de învățare 1.
PROCESE PSIHICE SENZORIAL-COGNITIVE: SENZAȚIILE

INTRODUCERE

Orice fenomen psihic este multiplu, complex, viaţa psihică fiind totuşi extrem de unitară,
formând un sistem. Într-una sau alta din manifestările ei, se poate însă distinge predominarea câte
unui aspect. Totodată, ea se contopeşte cu fenomenele vieţii. De aceea, Aristotel distingea un suflet
nutritiv, un altul senzitiv, un suflet motor (asigurând mişcarea) şi inteligenţa (nous). În ultimul secol,
despărţindu-se fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a înrădăcinat o clasificare în trei grupe:
a) fenomenele de cunoaştere (cognitive, aici fiind vorba de senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie,
imaginaţie, limbaj şi gândire; b) procesele afective cuprinzând trebuinţele, aspiraţiile (adică
motivaţia), emoţiile, sentimentele şi c) reacţiile motorii incluzând reflexele, instinctele, deprinderile
şi mai ales acţiunile voluntare, voinţa. Mereu va trebui să subliniem indisolubila legătură dintre
cognitiv şi afectiv, cognitiv şi motor, ca şi cea dintre afectiv şi motor în variate modalităţi. Distincţia
între cele trei grupe se efectuează mai mult din necesitatea analizei, în vederea studiului şi a unei
descrieri minuţioase. în orice proces psihic, se pot distinge aspectele cognitive, afective şi motorii. O
diviziune necesară când studiem mai ales persoana, psihicul în formele sale concrete, este aceea
întreprinsă de H. Rohracher între forţe psihice, care declanşează şi orientează comportamentul
(impulsuri, interese, sentimente, fenomene voluntare), şi funcţiuni psihice, cele care descriu
structura, modul de acţiune (percepţia, memoria, gândirea ş.a.).

SENZAȚIILE

Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă a corpului nostru doar
pentru că avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Acestea ne dau
posibilitatea să vedem, auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele senzoriale
operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare, care receptează din exterior diferite forme
de energie (lumină, vibraţii, lovituri), le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier
pentru a fi interpretate.

DEFINIŢII

Procesul de primire a informaţiilor din lumea externă, codificarea şi transmiterea lor spre
creier este denumit senzaţie (Lahey, B. 1990).

1
 Senzaţia este cunoaşterea unei însuşiri separate a unui obiect sau fenomen, în momentul când
acesta acţionează asupra unui organ sensorial (Cosmovici, A. 1996).

Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul,
deci de la forma de energie (unda luminoasă sau sonoră), care acţionează asupra organelor senzoriale
(ochii, urechea etc.). Senzaţia este procesul de detectare a stimulilor care vin din exterior sau din
propriul corp.
Percepţia este un proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce senzaţia
ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această pagină, percepţia vizuală ne permite să
organizăm punctele negre în litere sau cuvinte. Deşi psihologii disting între senzaţie şi percepţie, cele
două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se termine şi să înceapă
percepţia.
Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă la diferite aspecte ale
lumii externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de
stimul vine de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al lumii externe,
care poate stimula celulele receptoare, poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru
receptorii din piele, când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o
persoană este conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestora,
putem spune că acea persoană recepţionează un stimul. Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi
stimuli, ci şi ”lumea internă” a organismului. De exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul
va deveni un stimul evident.

ATENŢIA SELECTIVĂ

Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să dai atenţie mesajului
respectiv. Noi suntem bombardați constant de un număr prea mare de stimuli interni şi externi pentru
a putea răspunde acestora la timp. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii, trebuie să
procesăm doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de restul.

IMPORTANT

Procesul care permite să se răspundă doar la anumiţi stimuli este denumit atenţie selectivă.
Acest proces face posibil, de exemplu, să ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim
un text.
Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei:

2
 - semnificaţia stimulilor, lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag atenţia, de exemplu
propriul nume rostit la radio, vocea şefului care se apropie;
- -intensitatea informaţiei, un zgomot puternic ne va atrage atenţia;
- noutatea şi mişcarea, când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte şi subţiri primăvara
acest lucru ne atrage atenţia, la fel se întâmplă şi în cazul în care un prieten îşi schimbă
tunsoarea;
- alţi factori sunt culoarea, complexitatea şi repetarea stimulilor. Energia stimulilor externi nu
poate ajunge direct la creier, tipurile de energie din exterior nu pot trece prin nervi, iar
creierul nu poate “înţelege” sensul acestor informaţii. De aceea mesajele trebuie să fie
codificate, traduse în impulsuri nervoase, care sunt transmise creierului şi pe care acesta le
înţelege. Procesul de trecere de la o formă de energie la alta poartă denumirea de convertire.

Organele receptoare au celule receptoare, care au neuroni specializaţi adică pot fi stimulaţi de un
anumit tip de energie senzorială. Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete, altele la lumină,
altele la substanţe chimice etc. În toate cazurile celulele receptoare trimit informaţia codificată sub
formă de impuls nervos, prin intermediul nervilor, spre ariile senzoriale din creier. Noi suntem
conştienţi de stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona informaţia. De exemplu, noi nu
putem auzi sunetele care au o frecvenţă foarte mare de 20.000 vibraţii pe secundă.

PRAGURILE SENZORIALE

Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informaţii senzoriale, nu orice
mesaj este suficient de puternic pentru a fi detectat.

DEFINIŢIE

Termenul de prag se referă la limitele inferioare ale experienţei senzoriale.

Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată, şi
cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli care poate fi detectată.

DEFINIŢIE

Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată.

3
 Pragul absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi
fizică a individului. Astfel, răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a
raporta prezenţa unui anumit stimul. Să presupunem că mergem noaptea pe stradă. Predispoziţie de a
detecta un sunet depinde de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este mult mai probabil să detectăm
un sunet atunci când zona este periculoasă decât atunci când suntem într-o zonă sigură. Măsurarea
acestui prag nu este uşoară, deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte sensibilitatea la
stimulii slabi, iar sensibilitatea variază în timp. Din acest motiv pragul absolut este definit ca
intensitatea stimulului detectat de jumătate din subiecţi.

DEFINIŢIE

Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli, care poate fi detectată în jumătate din cazuri este
denumită prag diferenţial.

Pragul diferențial depinde de condiţia fizică, motivaţia şi calităţile stimulului testat. Weber şi
Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă. Ei au descoperit că modificarea intensităţii
stimulării, pentru a produce o diferenţă observabilă, reprezintă o proporţie constantă din stimularea
iniţială (legea lui Weber şi Fechner).

EXEMPLU

Dacă o persoană ridică o greutate de 1 kg, este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din
greutatea iniţială (1/30 din 1000 g = 33,3 g) pentru a fi simţită diferenţa. Persoana care ţine în mână o
greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă sau se iau 16,6 g. Experimental s-a
demonstrat că pragul diferenţial se află într-un raport constant faţă de mărimea care se adaugă sau se
ia din stimulul iniţial. (s/S = k).
Acest raport este de 1/30 pentru greutate, 1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete.
Cercetările realizate de Weber, Fechner şi Bouguer au demonstrat că stimulul creşte în progresie
geometrică iar senzaţia în progresie aritmetică: S = K logE + C , unde "S" reprezintă senzaţia, "E"
excitantul, iar "K" şi "C" sunt constante. Legea lui Weber şi Fechner este valabilă pentru stimulii cu
intensitate medie şi mai puţin pentru cei cu intensitate foarte scăzută sau ridicată.

ADAPTAREA SENZORIALĂ

Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant de stimuli, precum şi

faptul că sensibilitatea individuală la anumiţi stimulii variază în timp. De ce totuşi oamenii observă
4
numai anumiţi stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în intensitate,
progresiv nu mai este observat. Astfel pe lângă alţi factori, cum ar fi oboseala, neatenţia intervine şi
adaptarea senzorială. Când un stimul este prezent continuu sau se repetă la intervale scurte, senzaţia
produsă de acea cantitate de energie devine progresiv mai slabă, probabil pentru că celulele
receptoare obosesc.

EXEMPLU

Dacă întrăm în apa unei piscine pentru a înota, apa este simţită ca fiind rece. După câteva
minute ni se va părea “bună” pentru înotat. Apa nu îşi schimbă temperatura, ci senzaţia se modifică
deoarece receptorii temperaturii din piele se adaptează la temperatura apei. Adaptarea senzorială ne
permite să detectăm modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe cele care rămân
constante. Adaptarea nu este completă la senzaţiile de intensitate extremă, în acest caz putând să
apară tremurăturile sau chiar durerea produsă de frig. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli, cum ar fi
sunetele joase, substanţele odorifice.

Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială, mai precis relaţia dintre
proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică pe care o produce. Adaptarea senzorială este un
proces care alterează relaţia dintre stimuli şi senzaţie, dar şi pragul diferenţial. Capacitatea de a
detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor slabi şi modificările mari în intensitatea stimulilor
puternici a fost pentru prima dată studiată, aşa cum am arătat anterior, de Weber (1834). Acest
fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber.

IMPORTANT

Legea lui Weber susţine că intensitatea necesară unui stimul pentru a fi detectată o modificare
a acestuia este direct proporţională cu intensitatea iniţială a stimulului

Aceeaşi modificare în mărimea fizică a unui stimul poate fi evidentă uneori, în timp ce în
anumite situaţii aceasta nu este sesizată. Acest fapt are implicaţii practice. Să presupunem că trebuie
să găsim o modalitate pentru ca monitorul de altitudine a unui avion să fie mai vizibil pentru pilot.
Vom folosi o lumină care creşte în intensitate cu cât avionul va pierde mai mult din altitudine. Astfel,
presupunem că pilotul va observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. Conform legii lui
Weber, acest mod de a concepe monitorul este periculos: la o altitudine mare intensitatea luminii va
fi mică şi orice schimbare în altitudine va fi repede detectată, pe când la altitudine mică, însă,
intensitatea luminii va fi mare iar diferenţele în altitudine, care ar putea fi fatale, nu vor fi observate.
5
 1. Contrastul senzorial

Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu caracteristici opuse, existând două
modalităţi de realizare a acestuia:

a) contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (un sunet
înalt care urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două
sunete).
b) contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi timp şi este întâlnit cel mai
frecvent în sensibilitatea vizuală. (negru pe fond galben, negru pe fond alb şi verde pe fond
roşu).
2. Interacţiunea analizatorilor

Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea

senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le.

EXEMPLU

Zgomotul produs de un avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale, urmată apoi de o

creştere a acesteia peste valoarea medie.

Fenomenul se explică pe baza legii inducţiei reciproce negative şi pozitive (un focar de
excitaţie produce în jurul său inhibiţie, iar un focar de inhibiţie produce în jur excitaţie). Zgomotul
avionului produce pe scoarţă un focar puternic de excitaţie, care prin inducţie negativă produce în jur
inhibiţie. Zona inhibată se extinde şi asupra ariei corticale a văzului, ceea ce determină scăderea
sensibilităţii vizuale. Încetarea zgomotului produce în zona auditivă un focar de inhibiţie, care prin
inducţie pozitivă dezvoltă în jur excitaţie, care cuprinde şi zona vizuală. Aceasta determină o creştere
a sensibilităţii vizuale peste valoarea medie.

DEFINIŢIE

Sinestezia este o formă specifică de interacţiune şi constă în faptul că stimularea unui

analizator produce efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator, deşi acesta nu a fost stimulat.

EXEMPLU

Sunete înalte produc senzaţia că sunt ascuţite sau reci, culorile pot produce senzaţia că sunt
catifelate sau dulci etc.

6
CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

IMPORTANT

Pentru clasificarea senzaţiilor se folosesc două criterii: analizatorul specializat pentru

receptarea informaţiei (senzaţii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate) şi natura
conţinutului informaţional, adică ce fel de informaţii sunt oferite (senzaţii exteroceptive,
proprioceptive, statice şi interoceptive).
Senzaţiile exteroceptive furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe:

Senzațiile vizuale

Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual. Ochiul
uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste valori găsim
lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet).
Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760
milimicroni sau ultraviolet, daca lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni).
Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale), sau de la
corpuri luminate. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri, iar radiaţiile reflectate stimulează
ochiul. În acest fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de
undă reflectate.
Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, este văzut negru, dacă le reflectă pe toate,
este văzut alb, iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă, este văzut în una din cele şapte
culori fundamentale.
Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor vizuale: tonul cromatic, luminozitatea şi saturaţia.
1. Tonul cromatic reprezintă felul, tipul culorii şi este dat de lungimea de undă (pentru roşu
760 milimicroni, pentru verde 500, iar pentru violet 390 milimicroni).
2. Luminozitatea (intensitatea radiaţiei) reprezintă locul pe care-l ocupă fiecare culoare pe o
scala în care cea mai luminoasă culoare este albul iar cea mai întunecată este negrul.
3. Saturaţia (puritatea) este dată de cantitatea de alb amestecată în culoarea dominantă. Prin
amestecul celor şapte culori fundamentale se obţine culoarea alb. Dacă un disc, numit "Discul
lui Newton", colorat în proporţii egale cu cele şapte culori, este rotit cu o anumită viteză
apare culoarea alb-cenuşiu. Deci, cu cât o culoare este amestecată cu mai puţin alb, ea este
mai pură, iar cu cât conţine mai mult alb ea tinde spre cenuşiu.
Culorile au rol de semnalizare a existenţei unor obiecte. Ele au încărcătură energetică în
funcţie de tonul cromatic (roşu este o culoare antrenantă, negrul, cenuşiul sunt culori mohorâte).
7
 Culorile au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea, negrul doliul).

Senzaţiile auditive
Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului auditiv. Urechea umană
receptează numai undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16.000-20.000 vibraţii pe secundă.
Undele sonore sub 16.000 vibraţi pe secundă sunt infrasunete iar peste 20.000 vibraţii pe secundă
sunt ultrasunete.

Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive: înălţimea, intensitatea, timbrul.

1. Înălţimea este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă.). Din acest
punct de vedere sunetele pot fi înalte (subţiri), cu o frecvenţă mai mare, sau joase (groase),
cu o frecvenţă mai mică.
2. Intensitatea este dată de amplitudinea undei (mărimea oscilaţiilor) şi din acest punct de
vedere sunetele pot fi puternice, medii, slabe.
3. Timbrul este dat de forma undei. Un sunet muzical, pe lângă tonul dominant, este însoţit şi
de alte tonuri mai slabe. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. Aceste sunete sunt
numite armonice şi diferă de la un instrument la altul.

Senzaţiile cutanate
Sunt de două tipuri: tactile şi termice, dar unii introduc în această categorie şi senzaţiile
de durere.
1) Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune)
Stimulii sunt suprafeţele obiectelor care vin în contact cu pielea. Dau informaţii despre
netezimea, duritatea, asperitatea obiectelor. Împreună cu senzaţiile chinestezice (de mişcare)
dau informaţii despre întinderea şi forma obiectelor.
2) Senzaţiile termice (de temperatură)
Stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a obiectelor. Dau informaţii despre
proprietăţile calorice ale obiectelor. Aceste senzaţii includ şi mecanisme de termoreglare
(adaptare termică).

8
 CHEMORECEPTORII (Gustul și Mirosul)

DEFINIȚIE
Un chemoreceptor este un organ de simț ce răspunde la stimuli chimici.

Senzaţiile olfactive

Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale. Aceste senzaţii au calităţi
diferite care poartă denumirea substanţei care le produce (miros de benzină, miros de trandafir etc.)
Rolul senzațiilor olfactive este acela de a regla apetitul; sunt implicate în mecanismele de
apărare (unele substanțe nocive sunt evitate datorită proprietăților odorifice). De asemenea, simțul
olfactiv, în cazul celorlalte mamifere, servește un rol social important, deoarece acestea ”se identifică
unele pe altele cu ajutorul feromonilor, chimicale ce sunt eliberate în mediul înconjurător”. (apud
Kalat, 2017, p. 120). Spre deosebire de acestea, oamenii au preferat să nu își recunoască unii altora
mirosul, iar aici intervine industria parfumului și deodorantului.
Unul dintre primele mecanisme puse în funcține de analizatori este recepția stimulilor. ”La
realizarea ei participă atât o serie de structuri accesorii, cât și structurile receptoare propriu-zise.”
(Zlate, 1999). Aceste structuri accesorii sunt formate din mai multe mijloace fizice, obiective, cum ar
fi ochelari sau aparate auditive ș.a. Stimulii senzațiilor olfactive sunt moleculele substanțelor
odorante.
”Organele esențiale prin intermediul cărora se realizează captarea informațiilor sunt, însă,
receptorii.” (Zlate, 1999). Acești receptori sunt foarte numeroși și perfecționați în receptarea
formelor de energie diverse.
Receptorii senzațiilor olfactive sunt celulele epiteliale receptoare și de susținere aflate în
mucoasa nazală. ”Chimic, receptorii olfactivi sunt asemănători celor sinaptici. Axonii receptorilor
olfactivi formează tractul olfactiv, care se extinde până la bulbii olfactivi de la baza creierului.”
(Kalat, 2017). Proiecția corticală este localizată în girusul hipocampic. Celulele receptoare olfactive
care se află în cavitatea nazală trimit indormații către bulbul olfactiv din creier. (vezi Figura 1).

9
 Figura 1. Celulele receptoare olfactiv și bulbul olfactiv

Dimensiunile experienței senzoriale sunt reprezentate de acuitatea (mirosul este de 10.000 de

ori mai sensibil decât gustul); intensitatea (există mirosuri ”puternice„ și ”slabe”); interacțiunea
excitanților (perceperea simultană, amestecul, reprimarea, compensația); soldată cu amplificarea sau
slăbirea reciprocă a mirosurilor; durata (mirosuri slabe sau persistente).

Proprietăți ale senzațiilor

Acuitatea – ”Simțul mirosului la oameni nu este la fel de bun ca cel al câinilor sau a altor
specii, dar este mai bun decât am crede”. (Kalat, 2017). Mirosul este cel mai sensibil dintre simțuri.
Oamenii își pot aminti mirosurile cu o acuratețe de 65% chiar și după un an, în timp ce memoria
vizuală funcționează la un nivel de 50% după 3 luni.
Intensitatea senzațiilor – ”este legată, în principal, de intensitatea fizică a stimulilor care le
provoacă”. (Zlate, 1999). În principal, există o relație cauzală între această intensitate fizică a
stimulului și intensitatea experienței subiective, adică a senzației – alături de multe alte variabile care
acționează individual sau împreună cu aceasta.

10
 Durata – ”această proprietate se referă la întinderea în timp a senzației” (Zlate, 1999). De
regulă, senzația persistă atât timp cât acționează și stimulul. În acest interval, ea variază în ceea ce
privește unele din caracteristicile sale (acest fapt depinde de mai mulți factori). ”În timpul unei
senzații au loc fenomene de amplificare sau de diminuare, de declin al senzațiilor, finalizate fie prin
adaptarea senzorială, fie prin dispariția senzației” (Zlate, 1999). De exemplu, atunci când intrăm într-
o încăpere în care predomină un miros neobișnuit, la un moment dat ne dăm seama că nu-l mai
simțim. Acest fapt se datorează adaptării senzoriale (ne obișnuim cu mirosul).
Tonalitatea afectivă – ”Este proprietate generală a senzațiilor de a produce stări afective
placate sau neplăcute, de apropiere sau respingere” (Zlate, 1999). Senzațiile sunt însoţite de o
tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut). Aceste reacții de natură afectivă la diferite mirosuri nu
sunt înnăscute. În America, mirosul plantei ”salcia himalaiană” este cel mai adesea asociat
bomboanelor, pe când, în Marea Britanie această plantă este inclusă în unguentele pentru diferite
tipuri de dureri. Surprinzător sau nu, americanilor le place mirosul acestei plante, pe când
britanicilor, nu. ”Cultura nu modifică senzația în sine, dar modifică reacțiile emoționale.” (Kalat,
2017)

Senzaţiile gustative

Stimulii sunt substanţe solubile (substanțe dizolvate în apă și salivă) care pătrund in cavitatea
bucală. ”Celulele receptoare pentru gust sunt grupate în muguri gustativi, care sunt aflați pe limbă,
bolta paratină, faringe, epiglotă și partea superioară a esofagului”. (Browne, 2008). Mugurii gustativi
de pe limbă sunt situați în papile și determină cele patru gusturi fundamentale: sărat (clorura de
sodiu), amar (chinina), dulce (zaharina), acru (acid acetic). Combinarea acestor gusturi în diferite
proporţii contribuie la formarea celorlalte gusturi.
Mugurii gustativi (a), cei care reacționează la substanțele chimice dizolvate în salivă sunt
situați de-a lungul marginilor limbii, la adulți. (vezi Figura 2). Pentru a demonstra acestea putem
îmbiba un bețișor de vată în apă dulce sau sărată și să atingem mijlocul limbii. Nu vom simți niciun
gust. Dacă mișcăm bețișorul spre marginile limbii, gustul se va resimți. Dacă încercăm invers (mai
întâi să atingem marginile și apoi centrul limbii, vom continua să simțim gustul și acolo). Mugurii
gustativi nu oferă înformații referitoare la locul în care guști ceva. ”Când stimulezi receptorii de
atingere de pe limbă creierul tău interpretează percepția gustului provenind din locul care a fost
atins”. (Kalat, 2017).

11
 Figura 2. Limba (a. Mugure gustativ; b. Secțiune transversală prin suprafața limbii ce arată
mugurii gustativi; c. Secțiune transversală a unui mugure gustativ – fiecare mugure gustativ are în jur
de 50 celule receptoare)

Mai multe tipuri de papile se găsesc la suprafața limbii: papile circumvolate, dispuse la baza
limbii pe fața dorsală în V; papile filiforme, pe partea laterala în apropierea marginii V; papile
fungiforme, situate pe partea laterală și la vârful limbii. (vezi Figura 3)

Figura 3. Papilele gustative

12
 Rolul senzațiilor gustative este acela de a contribui la cunoașterea însușirilor gustative ale
obiectelor, la apararea de cele nocive, la reglementarea comportamentului alimentar. Au și rol de
apărare împotriva substanţelor nocive şi în reglarea comportamentului alimentar.
Proiecția corticală este situată în lobul parietal; piciorul circumvoluției postcentrale.
Senzațiile gustative au o tonalitate afectivă pozitiva şi negativă (gust plăcut sau neplăcut).
Astfel, stimulii asociați unor senzații plăcute vor fi preferați sau căutați, iar cei care generează
senzații neplăcute vor fi evitați. ”Tonalitatea afectivă a senzațiilor depinde de gradul de satisfacere
sau nesatisfacere a trebuințelor”. (Zlate,1999). Satisfacerea senzației de foame va fi întotdeauna
asociată cu o stare afectivă plăcută.

Tipuri de receptori pentru gust

”În ultimul deceniu, receptori care răspund la diverși stimuli gustativi au fost descoperiți în
mai multe țesuturi din afara cavității orale, incluzând creierul, țesutul muscular neted al căilor
respiratorii, epiteliul nazal și tractul digestiv.” (Dawes, Pedersen, Villa et al., 2015) Ținând cont de
acestea, ar fi mai corect să îi clasificăm drept chemoreceptori decât receptori gustativi.
”Receptorii pentru gustul acru și sărat sunt canale ionice pentru hidrogen și, respectiv, ioni de
sodiu [...] sunt două tipuri de receptori pentru gustul dulce (T1R2 și T1R3) și 25 pentru amar
(monomeri T2Rs)”. (Dawes, Pedersen, Villa et al., 2015)
Gustul sărat este perceput pe marginea stângă și pe cea dreaptă a limbii, în partea sa
anterioară. Acesta este dat de diferitele săruri ingerate și care prin dizolvare în saliva, disociază alt
gust.
Gustul acru este localizat pe marginile limbii, la nivelul buzelor și al gingiilor. Acesta este dat
de cantitatea de acizi dizolvați în saliva.
Gustul amar este perceput spre baza limbii. ”O largă varietate de substanțe chimice
dăunătoare au gust amar”. (Kalat, 2017). În consecință, gustul amar este asociat cu otrava și
determină respingerea alimentației din partea individului.
Gustul dulce este perceput pe vârful limbii. Acest receptor leagă cu mare specificitate
zaharuri, dar și alte molecule diferite de glucide, precum zaharina.
”Există o mare varietate de gusturi. Se susține că toate pot fi provocate prin amestecul în
diferite proporții al gusturilor elementare amintite. [...] Pentru ca o substanță să aibă gust, trebuie să
se dizolve în salivă ori în apă, să acționeze un timp suficient asupra papilelor gustative și să aibă o
anumită concentrație.” (Cosmovici, 1996). Din acest motiv nu totul are un gust pentru noi.
Persistența senzațiilor este extrem de variabilă: ”cele mai persistente după încetarea acțiunii
directe a stimulului sunt senzațiile gustative”. Un exemplu este gustul amar ce rămâne chiar după ce
o persoană își clătește gura.
13
 Senzaţiile proprioceptive furnizează informaţii despre poziţia membrelor, a trunchiului şi a
capului, precum şi despre direcţia, durata şi intensitatea mişcărilor şi oferă informaţii despre:
a) poziţia membrelor (somatoestezia)
b) poziţia capului şi a corpului (senzaţii statice sau de echilibru)
c) mişcarea membrelor (kinestezice)
Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi:
a) Senzaţii organice determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea, setea,
sufocarea);
b) Senzaţii de durere determinate de tulburările funcţionale sau distrugeri de ţesuturi (dureri
musculare, dureri intestinale etc.).

IMPORTANT
În cazul senzațiilor vizuale, Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra
analizatorului vizual.
În cazul senzațiilor auditive, stimulii sunt undele sonore care acționează asupra
analizatorului auditiv.
În cazul senzațiilor tactile (de contact sau de presiune), stimulii sunt suprafețele obiectelor
care vin în contact cu pilea.
În cazul senzaţiilor termice (de temperatură), stimulul este diferenţa dintre temperatura
corpului şi cea a obiectelor.
În cazul senzaţiile olfactive, stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale.
În cazul senzaţiile gustative, stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală.

14
 Bibliografie

Browne, J. V. (2008). Chemosensory Development in the Fetus and Newborn. Newborn and Infant Nursing
Reviews, 8, 180-186
Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, pp. 100-101
Dawes, C., Pedersen, A. M. L., Villa, A., Ekstrom, J. et al. (2015). The functions of human saliva: A review
sponsored by the World Workshop on Oral Medicine VI. Archives of Oral Biology, 60, 863-874
Havârneanu, C. E. (2018). Introducere în psihologie II, Editura Polirom, Iași, pp. 6-12
Kalat, J. W. (2017). Introduction to Psychology, Editura Wadsworth, C.A., pp. 118-120
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, pp. 44-60

15
16