Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A. Hărţile cognitive
1. Conceptul de hartă cognitivă
Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul
pentru o excursie folosim hărţi cognitive. Întrucât această activitate presupune folosirea
informaţiei spaţiale şi a percepţiei sociale, ea a devenit terenul pe care se întâlnesc
psihologia şi geografia.
Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost
Tolman (1948). Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să catografieze
mediul dintr-o cuşcă de experiment. El antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al
cuştii pentru a ajunge la hrană. Apoi bloca culoarul şi observa că şoarecii erau capabili să
folosească un alt culoar, necunoscut până atunci, care însă î ajuta să-ţi atingă scopul: să
consume hrana. Potrivit lui Tolman, şoarecii au învăţat planul cuştii, au o iee generală
despre localizarea recompensei în raport cu punctul lor de plecare. Pentru a desemna
informaţia pe care şoarecii par să o fi achiziţionat, Tolman a folosit termenul „hartă
cognitivă”.
Indivizii au reprezentări nu numai asupra locurilor pe care le-au vizitat, dar şi
asupra locurilor de care numai au auzit sau pe care le-au văzut la televizor. Chiar dacă n-
aţi ajuns nicodată la cluj, aveţi probabil uun tablou mental alacestui oraş care include
catedrala Catolică, statuia lui matei corvin, statuile lui Avram iancu şi Mihai Viteazul,
dealul Feleacului etc.
Întrucât hărţile cognitive omit informaţii semnificative şi distorsionează detaliile,
ele sunt incomplete, selective şi personale. Ele relevă interesele persoanei, activităţile ei,
maniera ei de a se deplasa pe distanţe mai lungii sau mai scurte.
Ce include o hartă cognitivă? În general, ea conţine 1. informaţie cu privire la
locaţie (mai ales, direcţie şi distanţă); 2. caracteristici fizice, ca prezenţa dealurilor, a
râurilor, înălţimea clădirilor şi lărgimea străzilor; 3. elemente evaluative (dacă un peisaj e
frumos sau nu, dacă un oraş e curat sau nu, dacă un cartier e perciulos sau sigur etc.).
În 1960, Kevin Lynch a realizat o analiză detaliată a informaţiilor de localizare
inclusă în hărţile cognitive şi a identificat 5 elemente ale lor: repere, noduri, districte,
margini şi căi.
1. Reperele sunt locuri distincte şi pot rămâne în mintea rezidenţilor chiar
şi după ce au fost desfiinţate sau demolate. Ele sunt aspecte distinctive
ale mediului şi subiecţii le folosesc drept puncte de referinţă. Evident,
pentru Paris, turnul Eiffel este un reper, după cum Hotelul
Intercontinental sau Ateneul sunt repere pe harta mentală a
Bucureştiului.
2. Nodurile sunt intersecţii. În ele se concentrează comprtamentele
membrilor comunităţii
3. Districtele sunt zone distincte, spaţii relativ mari pe hărţile mentale
(zona centrală, zona teatrului, zona industrială, zona dincadrul oraşului
ocupată de o anumită etnie).
4. Marginile sunt elemente limitative, de graniţă, ce separă o zonă de alta,
dar care u sunt folosite drept căui de comunicaţie: păduri, râuri, ziduri,
litoralul.
5. În sfârşit, căile sunt coridoare folosite în comun pentru deplasare –
străzi, şosele, căi ferate etc.
B. Găsirea drumului
Expunând chestiunile legate de hărţile cognitive, am prezentat cercetări care s-au
focalizat asupra planului static al mediului pe care indivizii îl au în memorie. Alţi autori
însă (în special, Passini, 1984 şi Garling et al., 1986) s-au preocupat de găsirea drumului
(înlimba engleză, wayfinding), procesul pri care indivizii navighează în mediul lor.
Una din experienţele cele mai neplăcute şi mai tulburătoare pe care le putem trăi este
aceea de a ne rătăci. Într-o astfel de situaţie, capacităţile noastre de procesare şi de stocare
a informaţiei ne pot trăda. Dat fiind că, în general, suntem dependenţi de alţii şi de
tehnologie, ne putem rătăci relativ uşor. Evident, a te rătăci fără putinţa de a găsi drumul,
ca Haensl şi Graetl e un fenomen rar. Totuşi, mulţi indivizi trăiesc stressul şi anxietatea
de a nu găsi drumul corect în timp util în clădiri mari (spitale, malluri, muzee etc) precum
şi în oraşe străine.
Găsirea drumului sau orientarea în mediul construit sau în cel natural este un proces
cotidian. Acest proces poate fi extrem de simplu, ca a găsi drumul din dormitor la
bucătărie, sau extrem de dificil, ca a scăpa dintr-o clădire al cărei plan nu-l cunoaştem şi
în care a izbucnit un incendiu.
2. Conceptul de lizibilitate
Conceptul de lizibilitate (în limba engleză, legibility), propus de Kevin Lynch a
avut o influenţă uriaşă asupra planificării urbane şi arhitecturii. Potrivit acestui autor,
lizibilitatea unui mediu este gradul în care mediul respectiv facilitează cartografierea
cognitivă. Arhirectura însăşi, deci configurarea spaţială a unei structuri, poate conţine
informaţii care să ajute la întocmirea hărţilor cognitive şi să genereze un sistem de găsire
a drumului. Totuţi anumite spaţii ne lasă mai uşor decât altele să extragem şi să înţelegem
informaţia relevantă. Tocmai această calitate este lizibilitatea.
Lizibilitatea elementelor arhitecturale principale, circulaţia orizontală şi verticală,
reperele importante - toate acestea ajută la înţelegerea organizării spaţiale a clădirii. Dacă
spaţiul nu are o organizare spaţială clară, nu e înţeles, prin urmare are un coeficient de
lizibilitate scăzut şi nu ajută la găsirea drumului. În acest caz, principiul organizării sale
trebuie comunicat într-o modalitate sau alta utilizatorilor. Lizibilitatea afectează nu numai
uşurinţa cu care este folosită o clădire, dar şi alte variabile psihologice, ca, de exemplu,
confortul. Wener şi kaminoff (1983) şi-au desfăşurat cercetarea într-un centru de corecţie
pentru delicvenţii juvenili şi au consemnat că lizibilitatea reduce confuzia utilizatorilor
clădirii, furia, disconfortul emoţional şi percepţia de aglomeraţie.
Desigur, adăugarea unui sistem de semnalizarea augmentează lizibilitatea unei
clădiri. Totuşi, trebuie precizat că grafică sistemului de semnalizare are o importanţă
covârşitoare. Alegerea tipului de literă, contrastul între elementele albe, negre şi colorate,
mărimea panoului, poziiţia lui, iluminarea lui – toate contribuie la înţelegerea
semnificaţiei lui şi deci la lizibilitatea spaţiului.
Garling, Book şi Lindberg, referindu-se la conceptul de lizibilitate au descris trei
caracteristici ale medului care pot afecta găsirea drumului: gradul de diferenţiere, gradul
de acces vizual şi complexitatea planului spaţial. 1. Diferenţierea se referă la gradul în
care părţile mediului arată la fel sau sunt distincte. În general clădirile cu o formă
distinctă, unică, foarte vizibile, parţial izolat sunt mai uşor actualizate din memorie. 2.
Abilitatea de a învăţa un nou mediu este influenţată, de asemenea, de gradul de acces
vizual. Acesta este măsura în care diferite părţi ale spaţiului pot fi văzute din diverse
puncte. Lynch a recunoscut importanţa accesului vizual când a vorbit de repere. 3. În
sfârşit, complexitatea planului spaţial se referă la cantitatea şi la dificultatea informaţiei
ce trebuie procesată de individ pentru a se mişca în spaţiul respectiv. O prea mare
complexitatea împiedică atât navigarea cât şi învăţarea. De exemplu, Weisman a arătat că
planurile simple ale etajelor din cămine studenţeşti facilitau orientarea în cămine.
Simplitatea este chiar mai importantă decât familiaritatea. La limită, se poate spune că
nici un grad de familiaritate, oricât de mare, nu poate compensa complexitatea
arhitecturală extremă.
Atitudinile environmentale
Să ne gândim la un loc specific : holul unei bănci, dormitorul nostru, plaja care ne
place cel mai mult pe litoralul românesc, un mall etc. Ne pasă în vreun fel de locul
acesta? Ce cuvinte am folosi pentru a-l descrie ? E frumos ? Primitor? Ce sentimente ne
induce ? Ce înseamnă el pentru noi ? Credem că alţii gândesc la fel despre el ?
În cursul de faţă ne vom concentra asupra atitudinilor faţă de mediu sau
environmentale. Atitudinile environmentale includ, în principiu, orice atitudine faţă de
mediul natural sau cel construit, dar de obicei cercetătorii care le studiază se opresc
asupra grijii şi preocupării subiecţilor faţă de natură, asupra gradului în care subiecţilor
le pasă de starea mediului natural.
De obicei, termenii de raportare environmentală şi de apreciere environmentală
sunt discutaţi în legătură cu atitudinile environmentale.
Raportarea environmentală se referă la impresiile unei persoane despre un loc.
Studiind raportarea environmentală ne centrăm pe trăirile şi stările individuale legate de
mediu.
Dimpotrivă, în aprecierea environmentală accentul cade pe mediu, pe stabilirea
calităţii lui sau a lipsei de calitate. Aprecierea environmentală constă în combinarea
aprecierilor mai multor indivizi (de obicei, experţi sau utilizatori ai mediului respectiv)
într-o judecată unică, ce are astfel un fundament obiectiv.
Instrumente de măsură
Pentru a măsura atitudinile environmentale, avem nevoie de instrumente precise şi
valide. Unele instrumente au fost concepute pentru scopuri specifice, ca de exemplu
atitudinea faţă de transportul reziduurilor nucleare.
1. The Maloney-Ward Ecology Inventory conţine 45 de itemi aranjaţi în 4
subscale: afect, cunoştinţe, angajament verbal, angajament efectiv.
Afectul are legătură cu componenta afectivă a atitudinii. Cunoştinţele,
cu cea cognitivă. Ultimele două subscale reprezintă componenta
conativă. Angajamentul verbal măsoară ceea ce subiecţii spun că vor
face pentru conservarea mediului. Subscala de angajament efectiv le
cere subiecţilor să spună ce au făcut în mod real.
2. The Weigel Environmental Scale e o scală în 18 itemi fără subscale
separate
3. The New Ecological Paradigm (NEP) Scale e o scală cu 15 itemi ce
măsoară acordul subiecţilor cu o perspectivă generală asupra „planet
Earth”
4. Environmental Attitudes Scale face distincţia între subiecţii ecocentrici
(care valorizează natura pentru ea însăşi) şi subiecţii antropocentrici
(care aderă la temele environmentale pentru că înţeleg natura ca izvorul
confortului, sănătăţii şi calităţii vieţii). Cei ecocentrici sunt mai
preocupaţi de problemele environmentale.
5. The Environmentalism Scale are trei subscale. Subscala de
environmentalism intern se referă la credinţele persoanei despre
relaţiile dintre umanitate şi natură şi la relevanţa personală a temelor
environmentale. Environmentalismul extern include atitudini faţă de
teme din afara eului, ca bunurile de consum, legislaţia şi aspectee
economice legate de mediu. Environmenatismul substanţial evaluează
atitudinile subiectului faţă de gravitatea problemelor environmentale,
ca poluarea, despăduririle, dispariţia unor specii biologice.
6. The Ecological Hopelessness Scale măsoară gradul de lipsă de speranţă
al subiectului. Gradul în care individul crede că e deja prea târziu
pentru a interveni în chestiunile privind mediul.
7. The Environmental Worry Scale a fost dezvoltată iniţial pentru a
măsura anxietatea muncitorilor faţă de efectele expunerii lor la
solvenţii organici. În timp ce pesimismul e fatalist, îngrijorarea poate fi
factorul care declanşează comportamentul pro-environmentalist al
subiecţilor.
8. The Kellert Perceptions of Wildlife Scale se bazează pe o tipologie a
atitudinilor faţă de animale.
Utilitatea NEP
În Statele Unite NEP este larg folosită, considerându-se că poate prezice suportul
subiecţilor faţă de politicile environmentale.
Până aproximativ în anii 80, concepţia despre relaţia dintre om şi natură era că
mediul fizic poate suporta o creştere nelimitată a industriei şi a societăţii umane în
general. Credinţa în creşterea economică şi în abundenţa materială era nestrămutată.
Societatea umană era înţeleasă ca stăpânind natura şi ca subordonând-o scopurilor ei de
dezvoltare. Pirages şi Ehrlich (1974) au numit această concepţie „paradigma socială
dominantă” (PSD) şi i-au atribuit trăsături antienvironmentale.
Potrivit lui Dunlap şi Van Liere (1980), cercetătorii care au construit NEP (New
Ecological Paradigm), la sfârşitul anilor 70 a apărut o nouă conştiinţă environmentală şi
un nou set de idei a subminat PSD. Ei încearcă să măsoare noile atitudini şi propun
denumirea NEP pentru această nouă concepţie despre lume.
Dezvoltarea ideilor environmentaliste este legată, în Statele Unite, de o schimbare
post-materialistă în valorile culturale. Progresul industrial şi standardul înalt de viaţă sunt
premise ale apariţiei atitudinilor pozitive şi preocupării faţă de mediu. Prin urmare, s-a
presupus că doar subiecţii din ţările prospere au preocupări pentru conservarea mediului.
Această presupunere se bazează, desigur, pe modelul motivaţiei elaborat de Maslow: cei
din ţările sărace ar fi absorbiţi de satisfacerea nevoilor de bază.
Totuşi, cercetătorii n-au reuşit să găsească prea multe probe în sprijinul acestei
ipoteze. Într-o anchetă intitulată „Health of the Planet”, Dunlap şi Gallup (1993) au
examinat atitudinile environmentale ale persoanelor din 24 de ţări – ţări dezvoltate, dar şi
ţări în curs de dezvoltare. Rezultatele au indicat o preocupare intensă a subiecţilor din
ţările sărace pentru problemele legate de mediu. Allte studii, realizate de exemplu în
Turcia sau Mexic au formulat concluzii similare. În mod clar, atitudinile environmentale
nu sunt un lux pe care şi-l permit doar bogaţii.
O explicaţie posibilă pentru prezenţa atitudinilor environmentale la subiecţii din
ţările sărace este faptul că valorile şi cultura joacă un rol important în determinarea
atitudinilor faţă de mediu. Cultura este un set de atitudini, valori, credinţe,
comportamente, împărtăşite de un grup şi transmise de-a lungul a mai multe generaţii.
Cultura şi valorile sunt în mod firesc legate de problemele de mediu locale şi specifice şi
de aceea este important să studiem cum percep oamenii mediul lor particular.
Din păcate, scala NEP (în tabelul de mai jos prezentăm o scala NEP prescurtată,
cu 6 itemi) măsoară preocuparea generală pentru conservarea mediului, şi nu preocuparea
pentru probleme specifice de mediu sau pentru medii specifice. Stern şi Dietz (1994), de
pildă, au propus fundamentarea preocupării environmentale pe valori. Totuşi, a măsura
orientarea generală valorică nu poate da seama de preocupările pentru medii specifice.
Educaţia environmentală
Natura trebuie protejată în faţa tehnologiei. Atitudinile şi comportamentele
proenvironmentale sunt răspândite, dar poate nu atât de răspândite pe cât ar fi necesar.
Cum procedăm pentru a întări tendinţele proenvironmentale? Cum schimbăm atitudinile
oamenilor şi cum îi determinăm să se comporte în acord cu atitudinile lor? Răspunsul e
simplu: prin educaţie. Prin educaţie environmentală. Dar cum, în mod precis, îi putem
educa pe oameni?
Educaţia environmentală cuprinde o varietate de demersuri pentru a schimba
atitudinile şi comportamentele, demersuri bazate pe diverse metode, toate însă adoptând
abordarea profesor-elev. Foarte multe cercetări din domeniul educaţiei environmentale au
comparat eficienţa metodei tradiţionale, lecţia sau conferinţa, cu metode moderne. Din
păcate, majoritatea programelor de educaţie environmentală nu şi-au atins scopul, n-au
reuşit să schimbe atitudinile subiecţilor aşa cum şi-au propus sau, cele mai multe, n-au
reuşit să facă legătura între atitudinile environmentale şi comportamentele
environmentale. De obicei, tot ce reuşesc să realizeze astfel de programe este să amplifice
cunoştinţele cu privire la mediu ale subiecţilor.
Treptat, cercetătorii şi cei ce aplicau programele au descoperit un set de reguli
care, respectate, pot amplifica eficienţa educaţiei environmentale: să adaptăm programul
la nivelul cunoştinţelor, atitudinilor şi dezvoltării morale a subiecţilor; să explicăm
avantajele şi dezavantajele intervenţiei, să încurajăm contactul cu natura, cu stimulăm
simţul responsabilităţii şi controlul personal, să implicăm emoţiile subiecţilor, să întărim
sensibilitatea lor environmentală, să încurajăm formarea şi perpetuarea normelor în
favoarea mediului etc.
De asemenea, cercetătorii au propus metode alternative la lecţie, expunere sau
conferinţă, metode care să depăşească simpla furnizare de cunoştinţe environmentale.
Aşa sunt simulările (seamănă cu jocul de rol; subiecţii sunt puşi să acţioneze ca şi cum s-
ar afla într-o sit reală; poveştile environmentale (deosebite de expunerile din manuale; în
ele se relatează întâmplări cu miză environmentală prin care trec personaje asemănătoare
subiecţilor), folosirea imaginilor, organizarea de evenimente publice cu profil
environmental (de exemplu, ziua parcului X).
1. Teritorialitatea
Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului
animal. De aceea, nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii, căci
propietăţile fizice ale spaţiului nu determină comporammentul uman în aceeaşi manieră
ca şi comportamentul uman. Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice, de aceea teritoriul
uman este prin excelenţă social. Teritoriul nu există în sine; el nu are realitate decît prin
cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de cunoaştere. De aceea, teritoriul a fost definit ca
un cîmp topologic, o decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv prin
calitatea relaţiilor stabilite cu el. Termenul de proxemică al lui Hall (1966) desemnează
tocmai felul în care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de teritoriu şi de
componentele lui culturale.
Conceptul de teritoriu desemnează astfel maniera în care folosim locurile sau
spaţiile potrivit semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele
sociale. Un teritoriu corespunde, în general, unui spaţiu fizic precis delimitat; adesea, el
este amenajat pentru o activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. El are
o configuraţie particulară după funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de
ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc. În plus, ideea de teritoriu desemnează în mod
obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică
cine îl ocupă la un moment dat.
Teritoriul reprezintă, aşadar, un loc socializat în măsura în care caracteristicile
sale fizice şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. Din
acest punct de vedere, Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii:
1. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de
acelaşi grup de persoane. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul.
Exemplul cel mai utilizat de teritoriu primar este locuinţa. Un astfel de teritoriu asigură
intimitatea. El poate fi personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o violare.
2. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi
teritoriile primare. De obicei, nu este foarte clar cui aparţine. Adesea, un număr relativ
mare de persoane au acces la un teritoriu secundar. Un bun exemplu de teritoriu secundar
îl constituie locul unui student într-un amfiteatru. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe
un anume loc atunci cînd participă la un curs într-o anume sală. Dacă o altă persoană se
aşează pe “locul nostru”, lucrul acesta ne va deranja, însă nu vom putea să o alungăm de
acolo – tot ce vom putea face va fi să sosim mai repede la curs săptămîna următoare
pentru a ocupa locul.
3. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are
drepturi asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. Cabina telefonică sau scaunul din
tramvai constituie exemple de teritorii publice.
Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să
înţelegem sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va
reacţiona un individ cînd un anume teritoriu este invadat. Oamenii sunt extrem de ataşaţi
faţă de teritoriile primare. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea
lor din aceste teritorii.
2. Spaţiul personal
Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix.
Există însă şi un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil.
Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întîi semnalată în studiile asupra
comportamentului animal. Hediger (1950) a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o
anume distanţă între ele atunci cînd interacţionează. Aceste distanţe rămîn constante
înăuntrul speciilor; ele nu variază foate mult în funcţie de context. Animalele se retrag
sau reacţionează agresiv de îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a
numit această distanţă distanţă personală.
Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul în care animalele utilizează
spaţiul şi s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om.
El a propus termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către
om. De asemenea, el a folosit termenul de spaţiu personal pentru spaţiul din imediata
apropire a persoanei. Potrvit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul
nutreşte sentimente de propietate pentru această sferă mobilă în care se include.
Antroplogul american a realizat cercetări intreculturale şi a constatat că în orice cultură
există norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci cînd
interacţionează. Mărimea acestor distanţe de interacţiune este determinată de cultură şi de
natura interacţiunii. Pentru el, individul uman este o fiinţă înconjurată de cîmpuri care se
contractă şi se dilată, iar fluctuaţia acestor cîmpuri oferă informaţii preţioase despre
persoană şi despre interacţiune.
Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile
indivizilor din societăţile vestice:
1. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi
copil, etc. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă.
2. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni, soţ şi soţie, etc.
Distanţa personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită
în interacţiunile cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes
personal dar nu se angajează în contacte fizice.
3. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i
cunoaştem superficial, cît şi în interacţiunile formale – de pildă, atunci cînd ne adresăm
unui funcţionar sau unui vînzător.
4. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Ea
presupune o distanţă fizică de 3-8 metri. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de
personajele foarte importante, înzestrate cu putere sau devenite celebre.
Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. El a cerut
subiecţilor să joace rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să
interacţioneze de pe aceste poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou, pe
un hol sau în stradă. Astfel, Little a constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în
raport cu complicele, în funcţie de presupusa lor relaţie cu el. Aceste distanţe au
corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Studiul lui Little a demonstrat că
oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune.
Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal.
Potrivit lui Horwitz, Duff şi Stratton (1964), spaţiul personal nu are o formă perfect
circulară: el este mai mare în faţa individului, şi mai redus în spate şi pe părţi. Pe de altă
parte, un studiu al lui Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile, ca şi indivizii, au
spaţii personale. Knowles a plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de
aşteptare a unui aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin
grup; cei mai mulţi trecători ocoleau grupul. Cu cît grupul era mai mare, cu atît era mai
puţin probabil ca spaţiul său să fie violat.
3. Densitatea
În anul 1650, populaţia globului era de 500.000.000 de oameni. La 1850 a atins
un miliard – a fost nevoie, deci, 200 de ani să se dubleze. În 1930 a atins 2 miliarde,
dublîndu-se în 80 de ani. Este foarte probabil că de la peste cinci miliarde, cît numărără în
prezent, se va dubla în mai puţin de 80 de ani. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii
din domeniul ştiinţelor sociale să se ocupe de efectele densităţii asupra comportamentului
uman. Densitatea este o măsură spaţială simplă, care se referă la numărul de metri pătraţi
disponibili pentru o persoană. Datele demografice arată o creştere rapidă a densităţii în
ultimele decenii: astăzi, există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană
decît acum 50 de ani sau decît acum 10 ani.
3. 1. Studiile pe animale
Rezultatele cîtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea
efectelor densităţii la om. Se ştie de pildă că lemingii, nişte animale mici care trăiesc în
munţii Scandinaviei, se aruncă uneori în masă în mare. Mii de animale mor în această
sinucidere colectivă care pare să se datoreze stresului produs de densitatea prea mare.
Christian, Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe
insula James din golful Chesapeake, o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de
pogoane. Un mic grup de căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă, unde aveau hrană
din belşug şi unde nu exista nici un duşman natural serios al lor. Populaţia de căprioare a
crescut rapid, încît în 1955 număra peste 300 de exemplare. Christian şi colegii săi au
ucis cinci căprioare şi, după o examinare atentă a tuturor organelor, au conchis că erau
perfect sănătoase. Totuşi, în primele trei luni ale anului 1958 au murit mai bine de
jumătate din căprioarele de pe insulă (161); animalele au continuat să moară în anul
1959, pînă ce populaţia s-a stabilizat la 80. Privarea de hrană nu putea constitui o
explicaţie, întrucît exista hrană pentru cel puţin 500 de căprioare. Nu apăuseră animale de
pradă pe insulă şi nu fusese depistată nici o epidemie. Căprioarele moarte se aflau într-o
condiţie fizică excelentă, nu erau bolnave ori subnutrite. Cercetătorii au procedat la un
examen histologic al animalelor moarte şi au constatat că glandele adrenale erau mai mari
şi cîntăreau mai mult decît cele ale căprioarelor examinate în 1955. Întrucît aceste glande
sunt foarte active în periodele de stress, cercetătorii au tras concluzia că animalele s-au
aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Ei au
identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe insulă: densitatea a
făcut ca glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de timp.
Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii
în lumea animală. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrînsă ca
suprafaţă şi le-a oferit hrană şi apă. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să
dea naştere la 50.000 de pui în intervalul în care au fost studiate – 28 de luni. Totuşi,
populaţia de şoareci s-a stabilizat foarte repede la 150 de indivizi şi a rămas aproape de
această cifră de-a lungul întregului experiment. Cînd pragul de 150 era depăşit, apărea
agresivitatea, ca şi neglijenţa părinţilor faţă de progenituri.
Intrigat de această descoperire, cercetătorul a decis să continue. El a construit
cuşti în care 40-50 de şoreci se simţeau în largul lor, dar în care avea grijă să se găsească
întotdeauna 80 de şoareci. Animalele aveau hrană şi apă suficiente; dispuneau, de
asemenea, de materiale pentru construirea cuibului. Totuşi, Calhoun a constatat
distorsiuni importante în toate sferele comportamentale, distorsiuni cauzate de densitatea
prea mare. Şoarecii renunţau să-şi termine cuibul. Masculii manifestau comportamente
homosexuale. Puii erau abandonaţi, iar agresiunea atingea cote foarte înalte. Mortalitatea
era foarte mare în rîndul femelelor, care aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale
organelor sexuale şi ale glandelor mamare. Calhoun a presupus că astfel de fenomene
apar la foarte multe specii în cazul în care densitatea creşte peste limite normale.
4. Aglomeraţia
Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din
cercetările asupra densităţii. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie,
care fusese trecută cu vederea de studiile din anii ’50 şi ’60. Pentru Stokols, densitatea
este un concept spaţial, în vreme ce aglomeraţia este unul psihologic. Cel din urmă
desemnează o stare motivaţională care apare prin interacţiunea unor factori spaţiali,
sociali şi personali. Aglomeraţia este o stare psihologică de stress, care poate sau nu să se
afle în legătură cu densitatea.
Pentru a ilustra distincţia, să ne gîndim la un concert rock şi la o bibliotecă. La un
concert de muzică rock, zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ
restrîns. În mod evident, situaţia presupune densitate spaţială şi socială, dar fanii rock nu
resimt neplăcut aglomeraţia. Pe de altă parte, un individ poate să perceapă aglomeraţie
dacă alţi trei stau la masa lui în bibliotecă. Densitatea în bibliotecă este mult mai coborîtă
decît cea de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock, şi totuşi indivizii din
bibliotecă vor resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia.
Distincţia dintre densitate şi aglomeraţe este deosebit de importantă, întrucît
oamenii par să fie afectaţi mai curînd de aglomeraţie decît de variaţiile în densitate. Din
acest punct de vedere, se poate explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat
răspunsuri negative ale indivizilor, în vreme ce altele au ajuns la concluzii opuse. Potrivit
lui Stokols, în unele subiecţii au resimţit aglomeraţia, iar în celelalte nu.
4. 1. Teoriile suprasarcinii
Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită peindivid. Prea multă
activitate, prea mulţi oameni în jur, pot supraîncărca sistemul cognitiv al individlui şi pot
conduce la stress. Stressul cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca aglomeraţie.
Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale
suprasarcinii. El a pus accentul pe reglarea intimităţii, şi a sugerat că aglomeraţia apare
atunci cînd “mecanismele intimităţii” nu funcţionează eficient şi cînd individul este
obligat să accepte contacte sociale multiple. Aglomeraţia apare atunci cînd intimitatea
obţinută este mai redusă decît cea dorită. Conceptulizarea lui Altman este foarte
intresantă, căci nu leagă aglomeraţia de o măsură spaţială particulară.
Altman a arătat că numeroşi factori, personali, situaţionali, sociali determină
gradul de intimitate pe care-l doreşte individul la un moment dat. În cazul în care
individul percepe faptul că intimitatea obţinută nu este egală cu cea dorită, va utiliza
comportamente verbale şi nonverbale pentru a ajunge la nivelul rîvnit de intimitate. Dacă
prin aceste comportamente nu va obţine intimitatea dorită, atunci el va deveni stressat şi
va resimţi aglomeraţia.
4. 2. Teoriile controlului
Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. El
hotărăşte direcţia pe care o urmează vasul, orele la care ia masa, hotărăşte cînd face plajă
şi cînd citeşte, etc. Este, cu alte cuvinte, stăpîn pe soarta sa. Odată debarcat, navigatorul
nostru pierde bună parte din controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa
sa. Acum, tot ceea ce face depinde de alţii şi de tot felul de instituţii.
În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de
către individ. Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că
lipsa controlului afectează profund comportamntul. Cîinii din experimentele sale sunt
expuşi la şocuri electrice dureroase, pe care nu le pot evita, oricîte eforturi ar face. În a
doua parte a studiului, li se oferă posibilitatea să scape de şocuri, dar ei nu mai încearcă
aceasta; pur şi simplu îndură pasivi şocurile electrice. Seligman a numit această stare
“self-learned helplessness” (auto-învăţarea neajutorării), pentru că animalele învaţă că nu
există nici o relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întîmplă; ca atare, ele nu mai răspund
în nici un fel.
Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor,
folosindu-se stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau
zgomote puternice. Experienţa incontrolabiliţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă
şi să adopte o stare de pasivitate foarte apropiată de depresie.
Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Ei
au sugerat că anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul asura
interacţiunii sociale. În aceste condiţii, indivizii sunt obligaţi să interacţioneze unul cu
altul şi nu au mijloace de a regla interacţiunile. Potrivit acestor autori, pierderea
controlului conduce atît la resimţirea aglomerării, cît şi la sentimente de neajutorare.
Densitatea înaltă care nu presupune pierderea controlului nu generează starea de
aglomeraţie.
Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată
de pierderea controlului. Sherrod (1974), de pildă, a cerut unor grupuri de opt subiecţi să
realizeze o sarcină în condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de
densitate redusă (încăpere mare). Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla
densitatea: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală, deşi
experimentul impunea ca ei să rămînă în încăperea în care se aflau împreună cu alţii.
Această manipulare simplă a controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate
mare să resimtă mai puţin aglomeraţia. Într-un alt studiu, cu o manipulare deosebit de
elegantă, Rodin, Solomon şi Metcalf (1977) au studiat alomeraţia în ascesor. Patru
complici ai experimentatorilor aşteptau la ascensorul bibliotecii Univeristăţii Yale pînă
venea o a cincea persoană, subiectul naiv. Ei intrau odată cu subiectul în ascensor. Într-
una din condiţii, complicii se aşezau în aşa fel, încît subiectul se găsea departe de tabloul
de comandă al ascensorului. În altă condiţie, subiectul avea posibilitatea să apese pe
butoane cînd dorea. Cînd ascensorul ajugea la etajul de destinaţie al subiectului, unul din
complici, recomandîndu-se ca student la arhitectură, îl ruga pe subiect să completeze un
chestionar. Rezultatele chstionarului au arătat că subiecţii din a doua condiţie nu au
resimmţit starea de aglomeraţie; în plus, ei au estimat o suprafaţă mai mare a ascensorului
decît subiecţii din prima condiţie. Aşadar, percepţia controlului influenţează experienţa
aglomerării.
Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate, control şi
comportamentul uman în căminele studenţeşti. În Statele Unite există două tipuri de
cămine studenţeşti: unele au un coridor lung, cu multe încăperi individuale de o parte şi
de alta şi cu o cameră de zi comună în capăt; celelalte au patru sau cinci încăperi
individuale dispuse în jurul living-ului comun. Locatarii primului tip de cămine declarau
că resimt aglomeraţia. Baum şi Valins au presupus că lucrul acesta se datorează faptului
că în astfel de cămine, spaţiile comune sunt folosite de mai mulţi indivizi. Cu cît numărul
celor ce utilizează toaletele şi camera de zi comune este mai mare, cu atît se vor produce
mai multe interacţiuni sociale nedorite şi cu atît le va fi mai greu locatarilor să controleze
interacţiunile. Chestionaţi de cei doi cercetători, studenţii din căminele avînd coridoare
lungi au raportat într-o măsură mai mare aglomeraţia. Ei şi-au exprimat credinţa că
încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. În comparaţie cu studenţii care
locuiau în cămine cu apartamente (cîteva camere dispuse în jurul unei sufragerii), ei nu
au căutat să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au participat – pe
scurt, păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării.
4. 3. Teoriile atribuirii
Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din
factorii care produc aglomeraţia, rămîn încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte
experienţa aglomerării. De pildă, atunci cînd indivizii constată că intimitatea de care
dispun este mai redusă decît cea pe care ar dori-o, de ce resimt aglomeraţia şi nu
frustrarea sau reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări, Stephen Worchel şi
colaboratorii săi au dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. Scopul acestei
construcţii teoretice a fost de a preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de
aglomeraţie şi de a explica unele neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.
Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că
experienţa aglomeraţiei este stressantă şi produce excitare, nu există nici o dovadă în
sprijinul ideii că densitatea înaltă creează această excitare. Ca atare, pentru a construi o
teorie adecvată asupra aglomeraţiei, trebuie identificaţi factorii care determină excitarea
fiziologică. Worchel şi Teddlie (1976) au sugerat că prima fază a experienţei aglomeraţiei
o constituie violarea spaţiului personal. Aceasta îl face pe individ să se simtă stressat şi
excitat. Violările spaţiului personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate înaltă.
Individul poate să perceapă invadarea spaţiului său pesonal chiar în condiţii de densitate
redusă.
În comparaţie cu densitatea, conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje:
1. Există dovezi empirice suficiente (de exemplu, Middlemist et al., 1976) care
demonstrează că vioarea spaţiului personal produce excitare – manipulările densităţii n-
au reuşit să probeze acest lucru. 2. Accentul pus pe spaţiul personal permite o explicaţie
satisfăcătoare pentru problema diferenţelor dintre sexe din cercetările asupra densităţii.
Mai multe studii au ajuns la concluzia că dacă bărbaţii declară un sentiment de incomfort
şi devin ostili în stuaţiile de densitate înaltă, femeile nu reacţionează la fel. Cercetările
asupra spaţiului personal au arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la
femei decît la bărbaţi. Aşadar, distanţele la care femeile se simt bine interacţionînd sunt
mai mici decît distanţele de interacţiune care garantează comfortul bărbaţilor. Dacă
acceptăm punctul de vedere al spaţiului personal asupra aglomeraţiei, este limpede că
pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului personal şi aglomeraţia, este nevoie de o
densitate mai mare decît în cazul bărbaţilor.
Totuşi, nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa
aglomeraţiei. De pildă, pe stadion, la un meci de fotbal sau la un concert rock, indivizii
sunt îngrămădiţi unii în alţii, dar nu resimt aglomeraţia. Există situaţii în care ne face
plăcere să aparţinem unei mulţimi, chiar dacă aceasta presupune invadarea spaţiului
nostru personal. Pentru a da seama de aceste observaţii, Worchel a făcut apel la procesul
de atribuire. Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitarea îl face pe individ să caute în
mediu un factor care să-l ajute să explice şi să eticheteze această stare. Eticheta specifică
aplicată este determinată adesea de indicii pregnanţi din mediu. Worchel şi Tedllie (1976)
au făcut ipoteza că violarea spaţiului personal îl excită pe individ şi îl motivează să caute
în mediu un indice pentru a explica excitarea. Aglomeraţia apare dacă, şi numai dacă,
individul decide că excitarea este cauzată de faptul că alţii sunt prea aproape. Dacă
individul atribuie excitarea altui factor, el nu trăieşte experienţa aglomeraţiei. În cazul
meciului de fotbal, de pildă, spectatorul poate fi excitat de violările repetate ale spaţiului
său personal, dar poate să atribuie excitarea meciului, pe care-l percepe ca foarte
pasionant. Ca atare, el nu resimte aglomeraţia, ci este absorbit de ce se întîmplă pe teren.
Potrivit lui Worchel, după ce individul face o atribuire de aglomeraţie, el îşi
focalizează atenţia pe reducerea acestei stări negative. Un rezultat al acestei redirecţionări
a atenţiei este slaba performanţă în realizarea srcinii. De asemenea, individul poate
deveni ostil faţă de cei din jur pentru că înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de
aglomeraţie şi petru că uneori aceştia se opun eforturilor lui de a reduce aglomeraţia.
S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. Worchel şi Teddlie (1976) au
manipulat în mod independent densitatea şi spaţiul personal. Grupuri de opt subiecţi
lucrau fie într-o încăpere mare (densitate mică), fie într-o încăpere mică (densitat mare).
În unele grupuri subiecţilor li s-a cerut să stea atît de aproape unul de altul încît spaţiul lor
personal era violat, iar în alte grupuri subiecţii se aşezau departe unul de celălalt. Autorii
au observat că subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului personal decît la densitatea
înaltă. Indiferent de mărimea camerei, ei au resimţit stressul şi aglomeraţia, iar
performanţa lor a avut de suferit atunci cînd spaţiul personal le-a fost violat. Pe de altă
parte, singură densitatea mare nu a produs întotdeauna stress sau deteriorarea
performanţei. Prin urmare, studiul acesta demontrează că aglomeraţia este legată mai
curînd de violarea spaţiului personal decît de simpla manipulare a densităţii.
Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii
asupra aglomeraţiei. Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea
spaţiului personal dacă subiecţii atribuie greşit sursa excitării. Grupuri de cinci indivizi
realizau o sarcină într-o cameră. În unele condiţii se producea violarea spaţiului personal,
în altele nu. Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii, experimentatorii îi
anunţau că intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra performanţei.
Unii subiecţi au fost informaţi că, în timp ce ei vor lucra, în cameră va fi produs un
zgomot subliminal (care nu putea fi auzit fără aparate speciale). Într-una din condiţii, se
spunea că zgomotul îi va excita pe subiecţi şi le va provoca stress, chiar dacă nu-l pot
auzi (condiţia stress); în altă condiţie, subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un
efect calmant şi relaxant asupra lor (condiţia relaxare). Grupului de control nu i s-a spus
nimic cu privire la efectele zgomotului. De fapt, experimentatorii nu au produs nici un fel
de zgomot subliminal în cameră. După ce subiecţii terminau sarcina, erau rugaţi să
completeze un chestionar.
Autorii au făcut predicţia că explicţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de
aglomeraţie la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Aceşti subiecţi pot să pună
excitarea lor pe seama zgomotului subliminal. Întrucît nu vor explica propria stare de
excitare prin faptul că ceilalţi stau prea aproape de ei, nu vor resimţi aglomeraţia. În
condiţia relaxare, subiecţii se vor simţi excitaţi, în ciuda faptului că li s-a spus că
zgomotul îi va calma. Ca atare, sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de
aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Manipulările cu
zgomotul subliminal nu vor avea efect asupra subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost
violat: ei nu trebuie să explice o stare de excitare. Mai trebuie adăugat că subiecţii din
condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în sarcină şi s-au simţit într-o mai mare
măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor.
Întrebare
Puteţi da exemple de dezastre tehnologice ?
Dezastrele naturale sunt evenimente foarte rare. Mulţi dintre noi nu trăiesc decât
un astfel de eveniment în cursul vieţii. Totuşi, consecinţele lor dureroase le fac să pară
mai frecvente.
Dezastrele naturale sunt greu de definit, pentru că stabilirea criteriilor lor este
dificilă. Fără îndoială, e simplu de hotărât în ce măsură un dezastru este natural :
dezastrele naturale sunt cauzate de forţe naturale şi nu se află sub controlul oamenilor.
Ele sunt produsul forţelor fizice care guvernează pământul, oceanele şi atmosfera şi
oamenilor nu le rămâne decât să înveţe să le facă faţă.
Este evident, de exemplu, că nu toate furtunile sunt dezastre. Atunci ce anume
distinge un dezastru natural de evenimentele mai puţin grave? Pagubele pe care le
produce? De obicei, considerăm că dezastrele provoacă pagube materiale imense şi
moarte. Dar cum putem cuantifica pagubele? Există un minimum, sub care un eveniment
natural nu mai poate fi considerat dezastru? Sau poate ar trebui să folosim reacţiile
victimelor (de exemplu, panica) ca indicatori pentru calitatea de dezastru a unui
eveniment natural?
În general, agenţiile pentru situaţii de urgenţă din diverse ţări au definiţii ale
dezastrelor naturale care ţin seama de natura fenomenului şi de pagubele produse de el.
Dacă fenomenul e furtună, inundaţie, cutremur, secetă, avalanşă, incendiu (de pădure) şi
produce însemnate pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, avem de-a face cu un
dezastru natural. Totuşi, astfel de definiţii nu urmăresc decât să stabilească dacă e nevoie
de intervenţie. Ca atare, ele nu sunt extrem de precise. Să ne gândim că o furtună
puternică în deşert, acolo unde nu trăieşte nimeni, nu produce pagube şi, deci, nu e un
dezastru natural, în vreme ce aceeaşi furtună abătută asupra unei mari aglomeraţii urbane
este un dezastru natural.
În 1985, Quarantelli (apud Bell et al., 1996) a arătat că a lua în calcul distrugerile
şi pagubele nu e suficient pentru un dezastru natural. Magnitudinea impactului
dezastrului poate fi definită, mai exact şi mai convenabil, în termeni de perturbare.
Aceasta e gradul în care funcţionarea individului, grupului sau a organizaţiei este blocată.
E posibil ca un fenomen natural să fie distructiv, dar nu deosebit de perturbator.
Dimpotrivă, putem avea distrugeri puţin vizibile, dar perturbări majore. De pildă,
furtunile care determină mari perturbări prin ameninţarea pe care o reprezintă pot fi
considerate dezastre naturale, chiar dacă nu au produs mari pierderi. Avantajul folosirii
acestei definiţii constă în faptul că perturbarea poate fi măsurată. Ea oferă o estimare
foarte importantă a consecinţelor fenomenului natural, arătându-ne câtă dezorganizare
sau întrerupere a suferit viaţa socială normală.
Cutremurele survenite în zone izolate cauzează distrugeri, dar puţine perturbări.
Dimpotrivă, furtunile de zăpadă pot provoca pagube minime, dar perturbă în mod
semnificativ viaţa cotidiană. Înţelegem din această abordare că fenomenele naturale
trebuie să perturbe viaţa comunităţilor pentru a fi considerate dezastre naturale.
Întrebare
Cum a perturbat seceta din vara anului 2007 viaţa cotidiană a comunităţilor ? Dar
valul de căldură din a doua jumătate a lunii iulie 2007 ? Poate fi considerat acesta din
urmă un dezastru natural ?
Activitate
Stabiliţi apogeul unu dezastru pe care îl cunoaşteţi.
Percepţia dezastrelor
Oamenii percep în general deformat riscul dezastrelor naturale. Acestea sunt
extrem de distrugătoare şi de dramatice, ceea ce-i poate face pe indivizi să vadă un risc
mai mare decât e cazul. Care sunt factorii care influenţează percepţia probabilităţii de a
deveni victima unui dezastru natural?
Cercetătorii din domeniul dezastrelor descriu aşa-numitul efect de criză (crisis
effect). Acesta se referă la faptul că atenţia acordată dezastrului este foarte mare în timpul
desfăşurării dezastrului şi imediat după încheierea lui, dar dispare cu totul între dezastre.
Avertismentele cu privire la o inundaţie sunt ignorate cel mai adesea până la declanşarea
inundaţiei. În timpul dezastrului şi puţin după aceea se iau măsuri, se discută în presă, se
pun în aplicare câteva programe guvernamentale etc. Totuşi, eforturile de a preveni
următorul dezastru se sting treptat după această activitate intensă.
Efectul digului (levee effect) influenţează şi el percepţia riscului implicat de
dezastre. Odată ce sunt luate măsuri pentru prevenirea unui dezastru, indivizii au tendinţa
de a ignora pericolul şi de a se aşeza, a-şi construi chiar case în zona protejată. De
exemplu, odată ce a fost construit un dig, se construiesc depozite, fabrici, case pe ceea ce
a fost o zonă periculoasă. Din păcate, pericolul nu a dispărut total.
Un alt factor implicat în felul în care indivizii se raportează la dezastrele naturale
este adaptarea. La fel cum ne obişnuim cu un zgomot sau cu un miros, la fel ne adaptăm
la ameninţarea pe care o reprezintă un dezastru natural. În zonele ameninţate de inundaţii
sau cutremure, oamenii au învăţat să suporte ameninţarea. De exemplu, în Iaşi sunt multe
blocuri cu risc seismic ridicat, care s-ar prăbuşi dacă s-ar produce un cutremur de 7 grade
pe scara Richter, dar locatarii din aceste blocuri nu-şi pot schimba locuinţa şi par să se fi
adaptat la ameninţarea cutremurului. Învăţându-se să trăiască cu posibilitatea dezastrului,
ei nu ţin cont de probabilitatea ca ei înşişi să devină victime.
Copiii şi dezastrele
Aşa cum ne putem uşor imagina, dificultăţile de a studia dezastrele se multiplică
atunci când ne propunem să studiem reacţiile copiilor în faţa lor. Există foarte puţine
chestionare sau inventare ce pot fi folosite pentru subiecţii-copii. În multe cazuri,
cercetătorii s-au bazat pe mărturiile părinţilor sau ale altor adulţi.
Unele studii au găsit că reacţiile copiilor şi ale adulţilor în faţa dezastrelor
naturale sunt identice. Totuşi, Green et al., 1994 au susţinut că, în raport cu adulţii, copiii
se restabilesc mai repede.
În cursul de faţă şi în cel următor, vom trata despre medii specifice, care au fost
studiate in extenso de psihologii environmentalişti şi vom arăta cum influenţează ele
comportamentul. Vom arăta, de asemenea, cum poate fi modificat designul acestor medii
pentru a obţine efecte dorite.
Tipuri de locuinţă
Există diferite tipuri de locuinţe, aşa cum ştim cu toţii. Poţi locui într-un bloc turn,
într-un bloc cu patru etaje, într-o casă modestă sau într-o vilă. Fiecare din aceste medii se
caracterizează printr-un stil de viaţă şi cercetările au început să stabilească în mod
amănunţit asemănările şi diferenţele dintre ele. Multe studii au vizat posibilitatea pe care
o oferă fiecare mediu locuitorilor de a se pune la adăpost în faţa zgomotelor, densităţii
prea mari etc.
Casa familială
Pentru Statele Unite, pentru Canada şi pentru multe state europene (Belgia,
Suedia, Germania) există cercetări care atestă preferinţa indivizilor pentru casele din
suburbii. Casa construită pentru o singură familie, cu suprafaţă între 110 şi 250 m 2, cu o
curte mai degrabă modestă ca întindere pare să reprezinte idealul de locuinţă. Preferinţa
aceasta nu depinde de apartenenţa la o anumită clasă socio-economică. Indivizii preferă
să locuiască în afara oraşelor dar aproape de oraşe indiferent de apartenenţa etnică sau
socială.
Casa din suburbii făcută pentru o singură familie pare să confere prestigiu
propietarului. Ea este avantajată astăzi de dezvoltarea sistemelor de transport în jurul
oraşelor. Psihologii environmentalişti explică însă preferinţa indivizilor pentru ea prin
felul în care ea structurează spaţiul. Spaţiul acesta este bine structurat, cu graniţe clare şi
formând un întreg distinct.
Michelson (1970) a arătat că felul în care se distribuie spaţiul în astfel de case
permite celor ce locuiesc în ele să evite interacţiunile prea intense cu vecinii. Casele din
suburbii permit controlul acestor interacţiuni mai mult decât o fac apartamentele din oraş,
de exemplu. De asemenea, Michelson a observat că astfel de case sunt orientate spre
familie, că ele asigură cadrul privat dorit pentru familie.
Satisfacţia locuirii
În ciuda preferinţei pentru casa pentru o singură familie din suburbii, mulţi
oameni nu aleg altfel de locuinţe. Sunt ei satisfăcuţi de felul în care locuiesc în condiţiile
în care idealul lor este altul?
Se ştie că factorii psihologici sunt foarte importanţi în determinarea satisfacţiei –
iar ei sunt prezenţi indiferent de stilul casei sau de aşezarea ei. Pe măsură ce ne obişnuim
cu o anume locuinţă, suntem tot mai satisfăcuţi de capacitatea noastră de realiza sarcinile
de bază în ea. Cu cât aceste funcţii de bază sunt îndeplinite mai uşor, cu atât suntem mai
satisfăcuţi de locuinţă. Cu cât ne adaptăm la caracteristicile locuinţei şi realizăm
activităţile de bază în ciuda unor aspecte nefavorabile ale designului, cu atât suntem mai
satisfăcuţi. De asemenea, dacă avem cunoştinţă de cineva care locuieşte în condiţii mai
proaste, atunci satisfacţia generată de casa noastră creşte.
Steidl (1972) a remarcat că mărimea şi planul camerelor pot afecta performanţa în
diverse sarcini cotidiene. A nu avea spaţiu pentru lucru, a avea prea multe camere de
curăţat sau de încălzit, a fi prea aproape de zonele zgomotoase ale casei generează
insatisfacţie.
Un studiu realizat de Galster şi Hesser (1981) a stabilit factorii fizici sau
environmentali ce pot induce insatisfacţie: probleme la instalaţia de apă, la instalaţia de
încălzire, mărimea redusă a casei, mărimea redusă a bucătăriei, designul deficient al băii,
lipsa spaţiilor de depozitare, accesul în cartier, compoziţia etnică şi rasială a cartierului
etc.
Există, desigur, şi factori sociali ce influenţează satisfacţia locuirii. Weideman şi
Anderson (1982) au găsit că indivizii erau nemulţumiţi de casele care nu le ofereau
posibilitatea să primească un număr mare de rude în vizită. Pruchno et al. (1993) au
studiat familii americane care locuiau împreună cu un membru al familiei bătrân, bolnav
şi neajutorat. Cu cât persoana bolnavă şi bătrână petrecea mai mult timp în spaţiul comun
al familiei, cu atât membrii familiei erau mai nesatisfăcuţi de condiţiile de locuire.
Zgomotul
Zgomotul este un sunet nedorit. Spre deosebire de stimulii vizuali nedoriţi,
zgomotul nu poate fi evitat întorcând capul. Din perspectiva teoriei sarcinii
environmentale, angajaţii din birourile cu zgomot procesează nu numai sarcinile lor
specifice, dar şi orice informaţie sonoră din mediu. Dintr-o anchetă efectuată asupra a
mai mult de 2000 de funcţionari a reieşit că mai mult de 54% dintre ei sunt deranjaţi de
zgomotul din birou (Sundstrom, 1994). Unul din zgomotele cele mai deranjante într-un
astfel de mediu sunt conversaţiile celorlalţi. Ele sunt pline de sens şi dificil de ignorat
pentru că individul care ascultă din afara lor are tendinţa de a se conecta la ele automat.
Muzica
Muzica poate fi şi ea o sursă de sunet la locul de muncă. Ea devine zgomot dacă
cineva nu o doreşte. Trebuie să ne întrebăm dacă ne place să citim sau să studiem într-o
cameră în care se difuzează muzică. Oare răspunsul depinde de tipul de muzică? Există
câteva modele teoretice care ne pot ajuta să prezicem efectele muzicii. Dacă muzica ne
amplifică excitarea până la un nivel optim, fără să ne supraexcite şi fără să creeze o sursă
de informaţie care să ne distragă, atunci ne putem aştepta ca ea să aibă efecte
facilitatoare. Cercetările arată că muzica îi determină pe indivizi să perceapă mediul de
lucru ca plăcut. În fabrici, muzica poate creşte uşor productivitatea. În birouri, ea
stimulează efectuarea sarcinilor ce presupun vigilenţă (de exemplu, monitorizarea
ecranului) dar poate perturba efectuarea altor sarcini.
Iluminatul
Cercetările privind efectul iluminatului asupra performanţei au început la
cumpăna secolelor 19 şi 20. Lumina disponibilă afectează orice sarcină manuală, de la
sarcinile de laborator la, să spunem, sarcinile efectuate pe linia de asamblare a unui
automobil. La nivelul de bază, iluminatul slab ne poate împiedica să vedem ce facem.
Dar specialiştii în iluminatul industrial ştiu foarte bine că nu e vorba doar de a
vedea ce facem. Ei ţin seama nu doar de intensitatea luminii, ci şi de culoarea ei şi de
poziţia sursei de lumină. De asemenea, ei calculează reflectarea luminii în pereţi şi tavan
precum şi de contrastul dintre o zonă de interes (masa de lucru, de exemplu) şi
suprafeţele vecine.
În principiu, mărirea intensităţii luminii duce la îmbunătăţiri ale performanţei.
Dincolo de un anumit prag însă, performanţa scade pentru că intervine strălucirea şi
scăderea clarităţii paternului de stimuli vizuali.
Strălucirea şi efectele iluminatului slab au devenit şi mai importante odată cu
proliferarea computerului. Este interesant să notăm că nivelul recomandat de iluminare a
monitoarelor este de cinci ori mai mare decât în urmă cu 30 de ani.
Ferestrele
Cu siguranţă, cea mai plăcută lumină este cea naturală. Este recomandat, în
general, ca mediile de muncă să aibă ferestre. Într-o cercetare veche, Pritchard (1964) a
ajuns la concluzia că lipsa ferestrelor nu reduce productivitatea muncii. Pe de altă parte,
studiile efectuate în fabrici construite sub nivelul solului în Suedia au scos în evidenţă
oboseala şi indispoziţia somatică (dureri de cap) ale lucrătorilor. Aceştia exprimau
sentimente negative faţă de locul lor muncă. Într-o anumită măsură, absenţa ferestrelor
poate fi compensată prin iluminat intens şi prin aer condiţionat, dar concluzia generală
este că oamenii nu agreează mediile fără ferestre.
Şi în mediul de birou problema ferestrelor are o importanţă deosebită. Ruys
(1970) considera că chiar dacă angajaţii sunt satisfăcuţi de multe aspecte ale locului lor
de muncă, absenţa ferestrelor generează insatisfacţie. Potrivit acestui autor, nimic nu
poate compensa lipsa ferestrelor şi singura modalitate de a corecta acest neajuns major
este instalarea ferestrelor. Collins (1975) opina că cei mai afectaţi de mediul fără ferestre
sunt cei aflaţi în posturi ce presupun sedentarism – ferestrele pot oferi acestor funcţionari
varietate şi stimulare care să rupă monotonia sarcinilor şi rutina.
Desigur, ferestrele sunt importante surse de informaţie despre condiţiile
meteorologice şi despre oră. Dar contactul vizual cu mediul natural poate avea şi alte
semnificaţii. De exemplu, indivizii încearcă să compenseze lipsa ferestrelor prin tablouri
sau postere cu peisaje naturale, precum şi alte decoraţiuni legate de lumea naturală
(plante, acvarii). Heerwagen şi Orians (1986) au constatat că birourile fără ferestre de la o
universitate olandeză erau decorate cu tablouri cu scene naturale. Ei concluzionează că
oamenii trăiesc experienţe restauratoare atunci când privesc natura şi că peisajele naturale
din birou îi ajută să facă faţă stresului de la locul de muncă. Totuşi, Binet et al. (1993) n-
au găsit dovezi empirice în favoarea ideii că reprezentările grafice ale naturii pot
compensa lipsa ferestrelor. Aceşti autori au pus tablourile cu peisaje naturale pe seama
dorinţei indivizilor de a-şi personaliza spaţiul pe care-l aveau pentru folosinţă exclusivă
în organizaţie.
Designul biroului
Am menţionat că introducerea structurilor din oţel în construcţii a permis
arhitecţilor să proiecteze spaţii largi deschise. Tehnologia anterioară impunea pereţii de
suport şi deci separarea unui etaj în camere relativ reduse ca suprafaţă. În consecinţă, un
număr relativ restrâns de funcţionari împărţeau un birou. În general, directorul sau
managerul avea un birou pentru folosinţă exclusivă iar grupuri de subalterni ocupau spaţii
în vecinătatea biroului şefului. Un astfel de design este foarte răspândit şi azi dar a apărut
o alternativă bazată pe existenţa spaţiilor largi.
Pentru a facilita fluxul de producţie, locurile de muncă pentru 100 de funcţionari,
de exemplu, pot fi aşezate în aceeaşi sală vastă. Birourile managerilor sau ale
supervizorilor vor fi plasate pe laturile acestei săli. Odată cu mişcarea relaţiilor umane din
anii 50, a fost încurajată comunicarea deschisă între muncitori şi manageri. Angajaţilor li
s-a permis şi chiar au fost încurajaţi să participe la luarea deciziilor iar diferenţele de
autoritate şi status au devenit mai puţin evidente.
Aceste evoluţii au contribuit la apariţia biroului deschis (landscaped office sau
open office). Conceptul îşi are originea în Germania, în lucrările fraţilor Schnelle şi a
firmei lor de consultanţă Quickborner Team. În mod fundamental, conceptul de birou
deschis presupune aranjarea birourilor şi a mobilierului de birou în general în aşa fel încât
să se valorifice şi cea mai mică resursă de spaţiu şi să se obţină cel mai eficient flux al
muncii. Designul biroului deschis permite supervizorului să controleze vizual din spaţiul
său foarte multe locuri de muncă. De asemenea, în acest tip de design fluxul de producţie
şi comunicarea dintre diversele arii de muncă nu sunt împiedicate de pereţi despărţitori şi
de aşezarea membrilor organizaţiei în spaţii separate. În anumite aranjamente se folosesc
paravane mobile, de înălţime relativ redusă pentru a delimita spaţiile individuale de lucru.
În mod evident, un astfel de design are avantaje dar şi dezavantaje.
Stressul urban
În general, oamenii au convingerea că zonele rurale sunt mai liniştite iar zonele
urbane induc stress (Gifford, . Factori stresori, ca aglomeraţia, zgomotul, criminalitatea,
poluarea sunt prezenţi cu intensităţi mari în oraşe. De exemplu, s-a demonstrat că
zgomotul creşte odată cu mărimea oraşului. Poluarea este un fenomen prin excelenţă
urban. În 1980, se considera că a trăi în New York echivalează cu a fuma 38 de ţigări pe
zi. Ceea ce este grav este că adesea, indivizii săraci, discriminaţi, needucaţi sunt cei mai
afectaţi de aceşti factori.
Ritmul vieţii pare mult mai intens – şi de aceea, generator de stress - în oraşe.
Psihologii au măsurat chiar viteza pietonilor, identificând variabila aceasta cu ritmul
vieţii. Au constatat că, în principiu, există un efect al mărimii oraşului, în sensul că în
oraşele mari pietonii se deplasează mai repede. De exemplu, dacă în oraşul Galway din
Irlanda (populaţie de 29500 de locuitori) viteza pietonilor este 1,25 m/s, în Dublin
(populaţie 680000 louitori) viteza pietonilor este 1,56 m/s. La fel, în Scoţia, în Iverness
(populaţie 50200) viteza pietonilor este 1,43 m/s iar la Edinburgh (470000 locuitori)
viteza pietonală se cifrează la 1,51 m/s. Desigur, această variabilă este influenţată de sex,
vârstă, vreme, dar cifrele de mai sus reprezintă medii. E adevărat că ritmul oraşului ar
trebui surprins prin măsurători complexe care să aibă în vedere şi factori psihologici, nu
numai mişcarea fizică.
Pentru a pune în evidenţă potenţialul stresor al oraşelor, psihologii au intervievat
persoane care s-au mutat din mediul rural în mediul urban sau invers, din mediul urban în
mediul rural: prin urmare, persoane care cunoşteau ambele medii şi le puteau compara. S-
a constatat că cei ce se mutau la ţară resimţeau mai puţin stress decât înainte, iar cei ce se
aşezau la oraş mai mult stress decât resimţiseră în zona rurală în care locuiseră anterior.
O sursă importantă de stress în mediul urban o reprezintă transportul în comun.
Cercetătorii americani au efectuat studii complexe, unele longitudinale, şi au reuşit să
pună în evidenţă şi au reuşit să pună în evidenţă efectele negative ale deficienţelor din
transportul în comun asupra călătorilor. S-au formulat concluzii potrivit cărora
transportul în comun deficient organizat amplifică excitarea fiziologică a indivizilor
(aceasta constituie un indicator al stressului), induce dispoziţii negative şi diminuează
performanţa.
Comportamentul prosocial
Din teoria suprasarcinii putem înţelege că suprastimularea vieţii urbane ne face să
filtrăm imput-urile mai puţin importante – de exemplu, un străin care are nevoie de
ajutor. Trebuie să ne întrebăm dacă lipsa dorinţei locuitorilor oraşului de afiliere cu
străinii poate deveni neglijarea unui străin care are nevoie de ajutor. Stanley Milgram a
pus în evidenţă un fapt uluitor: un copil care cere ajutor pentru că s-a pierdut de părinţii
lui se va bucura de atenţia şi sprjinul locuitorilor dintr-un oraş mic şi mult mai puţin de
atenţia şi sprijinul locuitorilor dintr-un oraş mare (New York). De asemenea, Milgram a
pus un complice să ceară locuitorilor dintr-un oraş mare şi celor dintr-un oraş mic să fie
lăsat în casă să dea un telefon. Cei din oraşele mari refuză, strigându-şi refuzul prin uşa
închisă, în vreme ce cei din oraşul mic acceptă (75% dintre ei), iar când refuză, o fac
după ce au deschis uşa şi au stat de vorbă cu cel care le solicită ajutorul. Alte studii au
arătat că orăşenii sunt mai puţin înclinaţi să acorde ajutor decât locutorii din mediul rural.
Levine şi colaboratorii săi (1994) s-au opus acestor concluzii, reuşind să demonstreze că
nu mărimea localităţii este importantă, cât densitatea. Într-un studiu foarte ambiţios,
desfăşurat în 36 de oraşe din diferite regiuni ale Statelor Unite, această echipă de
cercetare a comparat corelaţia dintre mărimea oraşului şi şase comportamente de
ajutorare, pe de o parte, şi corelaţia dintre densitate şi aceleaşi comportamente de
ajutorare, pe de altă parte. Pe ansamblu, densitatea populaţiei s-a dovedit un predictor mai
bun pentru ajutorare, mai ales când a fost vorba de situaţii ce impuneau acordarea
ajutorului în regim de urgenţă.
Teoria suprasarcinii ar putea da seama de aceste efecte: nivelurile înalte de
stimulare caracteristice oraşului fac orăşenii mai puţin atenţi la stimulii noi (cum este un
necunoscut care are solicită ajutor). Aceasta ar fi prima explicaţie. A doua a fost sugerată
de Fischer (1976): diversitatea înfăţişării şi comportamentelor celorlalţi în mediul urban îi
face pe oameni să nu se simtă în siguranţă i, deci, să nu acorde ajutor. A treia explicaţie
este una veche: în 1938, Wirth a încercat să demonstreze că faptul de a fi crescut la oraş
dezvoltă o personalitate urbană, care pur şi simplu nu are înclinaţii spre comportamentul
prosocial. Dar teoria lui Wirth nu poate fi adevărată: ştim că factorii situaţionali sunt
extrem de puternici în determinarea conduitelor de ajutorare. În acest context, trebuie să
amintim teoria elaborată de Latane şi Darley (1970). Dispersarea responsabilităţii se
produce atunci când, într-o situaţie în care e nevoie de acordarea ajutorului unui străin, se
află în jur foarte mulţi indivizi care pot ajuta. Aceasta se întâmplă mai degrabă la oraş,
unde densitatea e mai mare decât în mediul rural.
Cu privire la densitate, Kamman, Thompson şi Irwin (1979) au opinat că
densitatea pietonilor în zona în care se află persoana ce are nevoie de asistenţă reprezintă
factorul hotărâtor, şi nu mărimea oraşului. Iar House şi Wolf (1978) au raportat niveluri
scăzute ale acordării ajutorului numai când rata criminalităţii era atât de mare încât făcea
implicarea de orice fel periculoasă. Bazându-se pe aceste date, cei doi autori au sugerat că
există un cerc vicios şi că delicvenţa şi criminalitatea conduc la diminuarea, chiar
dispariţia tendinţelor de a acorda ajutor străinilor.
Există chiar autori care au găsit că locuitorii din oraşe ajută mai mult decât cei din
mediul rural. Aceşti autori consideră că faptul de a creşte la oraş îi face pe indivizi să
achiziţioneze anumite abilităţi ce pot fi extrem de utile şi adaptative în anumite situaţii de
interdependenţă. În plus, se pare că devianţii primesc într-o mai mare măsură ajutor la
oraşe decât în comunităţile restrânse şi că, chiar dacă nu-i ajută pe străini, orăşenii îşi
ajută prietenii în aceeaşi măsură ca cei din mediul rural.
Străinul familiar
Cu toţii ştim că oamenii de la ţară te salută chiar dacă nu te cunosc. Pentru un
orăşean get-beget, faptul acesta poate stârni mirare. Locuitorii oraşelor nu se salută dacă
nu se cunosc. Totuşi, Stanley Milgram a descoperit că foarte mulţi din cei ce locuiesc la
oraş au ceea ce el a numit „străin familiar”. Străinul familiar e o persoană pe care
subiectul o întâlneşte şi o observă în mod repetat pentru o perioadă relativ îndelungată,
dar cu care nu interacţionează. Milgram a constat că cei ce folosesc metroul în New
York au în medie patru persoane pe care le recunosc uşor, dar cu care nu vorbesc
niciodată. El a fotografiat grupuri care aşteptau metroul si a arătat fotografiile unor
subiecţi, rugându-i să precizeze câţi din cei din poze se potrivesc definiţiei străinului
familiar. Practic, 90% dintre călătorii cu metroul aveau cel puţin un străin familiar.
Subiecţii au mărturisit că uneori se gândesc la străinii familiari şi încearcă să-ţi
imagineze ce fel de viaţă duc aceştia. Există studii care atestă că locuitorii oraşelor sunt
mai dispuşi să-i ajute pe străinii familiari decât pe străinii pe care nu i-au văzut niciodată.
Milgram a aflat chiar că în anumite circumstanţe, subiecţii au interacţionat cu străinii
familiari, deşi extrem de rar în locul în care îi întâlneau zilnic. El a făcut ipoteza că e cu
atât mai probabil ca interacţiunea să se producă cu cât întâlnirea e mai departe de staţia de
metrou în care se văd zilnic.
Sănătatea
E foarte dificil să comparăm sănătatea locuitorilor de la oraş cu a acelora de la
ţară. Desigur, facilităţile medicale sunt prezente într-o proporţie mult mai mare la oraş.
Medicii specialişti (chirurgi, cardiologi) nu funcţionează la spitalele din mediul rural
decât foarte rar. Cei bolnavi pot migra de la ţară la oraş, tocmai pentru a primi îngrijiri
mai bune.
În 1969, doi cercetători americani au comparat tensiunea arterială a locuitorilor
din New York cu tensiunea arterială a americanilor în general şi au găsit diferenţe slabe
în defavoarea New York-ului: în medie, cei de aici aveau o tensiune arterială uşo mai
mare. Levine şi colegii săi (1988) au stabilit oraşe americane în care viaţa are un ritm
foarte intens - le-au numit oraşe de tip A, prin analogie cu personalitatea de tip A. Ipoteza
lor era că aceste oraşe diferă de altele mai liniştite, mai puţin solicitante, prin rata
mortalităţii din cauza bolilor coronariene. Ipoteza a fost din nefericire confirmată: viaţa
urbană, trepidantă, creând sentimentul de urgenţă, de presiune a timpului, duce la boli din
cele mai grave. De asemenea, s-a demonstrat, că bolile asociate poluării atmosferice
intense, ca tuberculoză, bronşită, cancer de plămâni survin mai frecvent în mediul urban
decât în mediul rural.
În privinţa sănătăţii mentale, concluziile nu pot fi formulate cu precizie. E
adevărat că spitalele de boli nervoase internează mai mulţi orăşeni decât locuitori din
zonele rurale, dar aceasta poate însemna numai că cei de la oraş acordă mai multă atenţie
problemelor psihice. Unii cercetători cred că tipurile de boli psihice ar putea avea o
incidenţă diferită în mediile urban şi rural: bunăoară, dacă psihozele ar fi mai prezente în
mediul rural, tulburările de personalitate ar apărea cu o frecvenţă mai mare la oraş.
Dacă nu se pot stabili cu precizie diferenţe semnificative între urban şi rural e
dimensiunea sănătăţii mentale, putem afirma, fără nici un dubiu, că în mediul urban
dependenţa de droguri e incomparabil mai mare decât în mediul rural. Acest fapt se
datorează suprasarcinii pe care o creează oraşul, stressului dar şi accesibilităţii drogurilor.
Vagabondajul
Ne referim, prin termenul de vagabondaj, la indivizii fără adăpost (homeless).
Deşi există vagabondaj şi în mediul rural, vagabondajul este prin excelenţă un fenomen
urban.
În principul, vagabond este persoana care nu are o reşedinţă fixă, regulată şi
adecvată pentru timpul nopţii.
Aşa cum ne putem uşor imagina, vagabondajul afectează aproape fiecare aspect al
vieţii de familie. Gătitul, intimitatea, cumpărăturile, relaţiile cu vecinii, toate sunt
întrerupte. Pentru copiii, vagabondajul înseamnă părăsirea şcolii, ruperea relaţiilor cu
prietenii şi colegii.
Mulţi oameni devin vagabonzi pentru că veniturile lor foarte mici nu le permit să
plătească chiria la casă. Mai cu seamă pe cei fără legături puternice familiale, care au
salarii minime pe economie, şomajul sau boala îi transformă repede în vagabonzi.
Desigur, vagabondajul se asociază cu numeroase probleme sociale, economice şi de
sănătate. El creşte posibilitatea de a contracta anumite boli, de a fi violată pentru femei,
de a fi agresat pentru bărbaţi. Cei bolnavi nu pot ţine regim alimentar, nu-şi pot lua
medicamentele, nu pot avea repaus la pat. În plan psihic,vagabondajul generează
anxietate şi depresie şi conduce, adesea, la alcoolism sau la dependenţa de droguri ieftine
şi extrem de nocive.
Delicvenţa
Rata delicvenţei şi a delictelor violente este cu mult mai mre în cadul urban decât
în mediul rural. În Statele unite, proporţia este de 8/1. Tot în această ţară, considerată de
departe cea mai violentă de pe planetă, cei ce locuiesc în oraşe consideră criminalitatea
cea mai gravă problemă a cartierului lor.
Philip Zimbardo a oferit în anii ’70 o explicaţie credibilă pentru mulţimea actelor
anti-sociale din oraşe: deindividualizarea. Locuitorii oraşelor se simt membri anonimi ai
mulţimii şi astfel inhibiţiile lor privind actele anti-sociale dispar. Alte explicaţii pentru
rata ridicată a criminalităţii în mediul urban sunt şomajul, numărul mare de modele de rol
anti-social, numărul redus de modele de comportament prosocial.
Sentimentul de nesiguranţă pare să-i afecteze destul de grav pe locuitorii oraşelor,
în special, fireşte, ai marilor oraşe. S-a constatat că cei ce trăiesc în oraşe cu o populaţie
mai mare de 50000 de locuitori se tem că ar putea fi victime ale unui atac violent, ceea ce
le induce un nivel de stress relativ ridicat. În plus, ei au mai puţină încredere în
concitadinii lor decât cei ce trăiesc în oraşe cu populaţie redusă sau în sate. Cercetătorii
americani au găsit că sentimentul de frică se asociază cu pierderea controlului,
restrângerea activităţilor şi chiar, în cazul bătrânilor, reţinerea de a părăsi propria
locuinţă. Sentimentul de nesiguranţă şi frică se amplifică atunci când oamenii observă
dezordine socială, neputinţa autorităţilor de a interveni, vandalism, graffiti, gunoi etc.
Design-ul urban care promovează coeziunea (bunăoară, amenajarea pieţelor în aşa fel
încât să încurajeze interacţiunea pozitivă între locuitorii oraşului) diminuează frica de a fi
victimă. De asemenea, oamenii se simt în siguranţă când au vecini cu care se înţeleg şi
care-i sprijină.
Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă de loc
Anumite locuri devin o parte foarte importantă a noastră, a eurilor noastre.
Identitatea conferită de loc (place identity) se referă la încorporarea de către individ a
locului în conceptul de sine. Ea este strâns legată de ataşamentul faţă de loc (palce
attachment), ideea că dezvoltăm legături speciale cu anumite locuri care au un aînţeles
deosebit, foarte adânc pentru noi. Deşi ataşamentul faţă de loc pare similar cu
teritorialitatea, cercetările psihologilor americani au demonstrat că lucrurile nu stau aşa.
Ce se întâmplă când lăsăm în urmă un loc faţă de care avem un ataşament, un loc care a
devenit parte a eului nostru? Când mergem la universitate în alt oraş, când cartierul
nostru se demolează, când casa familiei, în care am copilărit, este vândută? Cercetările
din domeniul identităţii conferite de loc şi al ataşamentului faţă de loc se interesează de
achiziţionarea, interacţiunea şi pierderea relaţiilor cu locurile, relaţii ce sunt importante
pentru sensul individual al eului.
Identitatea conferită de loc sporeşte stima de sine şi eficienţa personală. În plus, îi
aduce persoanei un simţ al continuităţii şi o conştiinţă a distinctivităţii (conştiinţa
individului că e diferit de alţii care locuiesc în altă parte.
Surse ale ataşamentului faţă de loc. Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă
de loc sunt procese care survin în interiorul individului dar care se constituie printr-o
varietate de mecanisme culturale. A. genealogia leagă persoanele de anumite locuri
printr-o identificare istorică a locului cu o familie. În anumite culturi (de exemplu, cea
japoneză, cea spaniolă), numele persoanelor coincid cu numele locurilor. B. uneori,
pierderea sau distrugerea generează sau întăreşte ataşamentul faţă de loc. De exemplu,
bucureştenii sunt ataşaţi faţă de anumite clădiri care s-au prăbuşit la cutremurul din 1977
şi n-au mai fost reconstruite. C. propietatea e cel mai frecvent mecanism prin care poate
fi creat ataşamentul faţă de loc. Când posedăm un loc pentru o lungă perioadă de timp, el
devine parte a noastră şi noi a lui. Ataşamentul faţă de loc se poate dezvolta pe multe căi.
Dar. cu cât o societate devine mai mobilă, cu atât ataşamentul faţă de loc se dezvoltă mai
puţin.
Fried şi Gleicher (1976), de exemplu, au studiat ce se întâmplă cu locuitorii unui
cartier care e demolat şi în locul căruia se construieşte altceva. În general, autorităţile
cred că cei care se mută într-o casă nouă sunt fericiţi şi acceptă cu inima uşoară
despărţirea de vechea locuinţă. Fried şi Gleicher au descoperit că aceşti oameni regretau
vechile case, chiar dacă erau mai inconfortabile şi mai puţin curate decât cele noi.
Vechiul cartier fusese baza pentru un stil de viaţă, care a dispărut odată cu el.
În principiu, ataşamentul faţă de loc creşte odată cu vârsta şi cu durata locuirii.
Totuşi, ataşamentul depinde în mod esenţial şi de interacţiunile sociale pozitive şi de
compatibilitatea dintre comunitate şi scopurile individului. S-a descoperit că ataşamentul
faţă de loc depinde, de asemenea, de factori environmentali. De exemplu, o grădină sau
accesul la o zonă naturală (vecinătatea cu o pădure sau cu malul unui lac) îi fac pe
indivizi să fie mai ataşaţi de loc. Oamenii se ataşează mai uşor şi mai durabil de un cartier
liniştit decât de unul zgomotos. Într-o zonă zgomotoasă, ei cred că spaţiile publice le
aparţin mai degrabă străinilor, celor aflaţi numai în trecere prin cartier şi deloc lor.
În România dar, de altfel, peste tot în lume în ultimele două decenii numărul
vehiculelor cu motor a crescut vertiginos. Creşterea aceasta este legată, în mare măsură,
de urbanizare. Mobilitatea în zonele urbane pune numeroase probleme din cauza lipsei
spaţiului (ceea ce produce aglomeraţie şi blocarea traficului) dar şi a poluării aerului şi a
poluării sonore. Una din cele mai mari provocări pentru civilizaţia contemporană este
problema pe care o creează creşterea continuă a traficului auto pentru dezvoltarea
sustenabilă în general şi pentru dezvoltarea sustenabilă a oraşelor în special. Potrivit lui
Shaffer şi Victor (1999), 20% din consumul de energie al lumii trebuie atribuit traficului;
din aceste procente, 13% reprezintă consumul automobilelor.
Creşterea rapidă a populaţiei urbane determină schimbări semnificative în
modalităţile de utilizare a terenurilor. Aceste schimbări includ transformări ale terenurilor
pentru utilizări comerciale, industriale, rezidenţiale dar şi pentru utilizare în vederea
activităţilor de transport.
Performanţele sistemului de transport sunt extrem de importante, mai cu seamă că
majoritatea indivizilor beneficiază zilnic de facilităţile create de autorităţi în acest
domeniu dar se şi confruntă cu problemele rămase nerezolvate. Aspectele legate de
interacţiunea dintre mediu şi trafic sunt mai puţin vizibile decât aglomeraţia şi accidentele
de circulaţie dar ele trebuie avute în vedere pentru că efectele lor se cumulează în timp şi
compromit calitatea vieţii urbane.
Termenul sustenabilitate provine din latinescul sustinere, acelaşi, evident, care a
generat în limba română termenul susţinere. Sustenabilitatea se referă, în principal, la
utilizarea responsabilă a resurselor, la capacitatea oamenilor de a menţine fericirea, starea
de bine şi prosperitatea pe termen lung, fără a afecta lumea naturală (vezi Garcia Mira et
al, 2003). Dezvoltarea sustenabilă este dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără
a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi împlini propriile nevoi şi aspiraţii.
Poluarea aerului
Vehiculele cu motor sunt o sursă importantă de poluare a aerului. Ecologiştii
acuză de multă vreme industria auto că epuizează resursele planetei şi contribuie din plin
la instalarea efectului de seră. Apărătorii automobilului argumentează că un vas port-
container de mari dimensiuni (vase care, practic, împânzesc oceanele, asigurând nevoile
de consum ale omenirii) poluează cât mai multe milioane de automobile. Desigur, nimeni
nu poate avea dreptate dacă generează poluare iar a arăta cu degetul spre altul care ar
polua mai mult nu înseamnă a te disculpa.
În principiu, poluarea din trafic este mai puţin vizibilă şi mai puţin frustrantă, cel
puţin pe termen scurt, decât aglomeraţia şi blocajele din trafic (Crepat, 1999). Motoarele
cu ardere internă emit dioxid de carbon, hidrocarburi, dioxid de sulf, oxizi ai nitrogenului
şi plumb în cazul în care funcţionează cu benzină cu plumb. Emisiile de monoxid de
carbon şi de hidrocarburi se amplifică atunci când motorul merge în gol (de pildă, când
automobilul staţionează la semafor) iar emisiile de dioxid de azot devin mai pronunţate
când automobilul accelerează.
Emisiile de gaze toxice sunt cu atât mai dăunătoare cu cât se produc la nivelul
solului, afectându-i nemijlocit pe cei ce trăiesc şi lucrează în apropierea străzilor şi
şoselelor (Fazal, 2006). O bună parte din poluarea industrială, de pildă, nu se produce la
nivelul solului şi are, prin urmare efecte diferite în raport cu poluarea din trafic.
Toate aceste gaze sunt în grade variabile nocive pentru sănătatea umană. Ele pot
produce alergii respiratorii, astm şi boli de inimă (Crepat, 1999). De asemenea, ele sunt
nocive pentru mediul ambiant. De exemplu, oxizii şi dioxizii de azot contribuie la ploile
acide.
Poluarea aerului este agravată de prezenţa în trafic a vehiculelor vechi şi a celor
cu doi cilindri, cum sunt motocicletele şi scuterele. În India, de exemplu, astfel de
vehicule domină din punct de vedere numeric (Fazal, 2006).
Specificitatea domeniului transporturilor în raport cu alte sectoare ale economiei
(comerţul, serviciile, industria) constă în faptul că se sprijină exclusiv pe arderea
combustibililor fosili. Motoarele cu bio-diesel, de exemplu, sau cele electrice n-au reuşit
să se impună pe piaţă până acum. În al doilea rând, domeniul transporturilor este singurul
în care consumul de energie a crescut (Reckien et al., 2007).
Dioxidul de carbon, constituentul principal al amestecului de gaze evacuate în
atmosferă în timpul funcţionării motoarelor cu ardere internă este responsabil în proporţie
de 80% de efectul de seră (spre deosebire de alte gaze, ca metanul, de pildă). Încălzirea
globală i se datorează în bună măsură.
În toată lumea, 25% din totalul emisiilor de CO2 declanşate de om pot fi atribuite
schimbărilor în utilizarea terenurilor (despăduriri, culturi de orez) iar 75% sunt cauzate de
arderea combustibililor fosili (Reckien et al., 2007). Creşterea consumului de
combustibili fosili în ultimii 20 de ani se explică prin nevoile tot mai mari de energie
legate de veniturile mari, de apartamentele şi casele tot mai mari, de timpul liber mai
mare în comparaţie cu deceniile anterioare. În mod semnificativ, potrivit unei echipe de
cercetători germani, în ultimul deceniu al secolului trecut consumul de energie din
sectoarele economiei a scăzut în vreme ce consumul individual de energie a crescut
(Reckien et al., 2007).
Vom avea prilejul să mai pomenim studiul fundamental realizat de Newman şi
Kenworthy (1989) care au descoperit o relaţie negativă între densitatea comunităţii şi
consumul de combustibil. Mai târziu relaţia aceasta a fost pusă la îndoială dar densitatea
rămâne cu siguranţă un factor important ce influenţează emisiile de CO2.
De fapt, Newman şi Kenworthy (1989) s-au referit la consumul individual de
combustibil. Idso şi colaboratorii săi (1998) au măsurat emisiile de dioxid de carbon în
centrul oraşului Phoenix din Arizona şi în suburbiile aceluiaşi oraş. Ei au găsit emisii
mult mai intense în zonele centrale dense în comparaţie cu zonele suburbane, încât au
vorbit de existenţa unei catedrale de dioxid de carbon în centrul oraşului.
Examinând poluarea cu CO2 în aceeaşi localitate dar şi în Kuwait City, Nasrallah
et al. (2003) au constatat fluctuaţii semnificative ale emisiilor în funcţie de oră (evident,
la orele de vârf poluarea e mai amplă) dar şi de zi a săptămânii, de lună şi chiar de an.
Astfel de studii, după cum apreciază Reckien et al. (2007) sunt utile, pentru că măsurile
de intervenţie sunt proiectate pentru perioade mai mari.
Policentralismul (calitatea oraşului de a fi dotat cu mai multe centre) diminuează
consumul de combustibil şi emisiile de CO 2. Reckien et al. (2007) au probat lucrul acesta
pentru Berlin. De asemenea, structura transportului influenţează poluarea. Lungimea şi
lăţimea străzilor, limitele de viteză impuse de autorităţile locale, numărul şi
accesibilitatea spaţiilor de parcare, frecvenţa, calitatea şi distanţa până la cel mai apropiat
mijloc de transport în comun – toate îşi pun apăsat amprenta asupra poluării.
Zgomotul în trafic
Zgomotul este o problemă environmentală ce perturbă vieţile multor europeni şi
de aceea el a devenit o preocupare importantă pentru Comisia Europeană şi pentru
Consiliul Europei. Se estimează că aproximativ 20% din populaţia Uniunii Europene
(mai bine de 80 de milioane de oameni) sunt expuşi la niveluri de zgomot deranjante,
somnul le e perturbat şi sunt în pericol să suporte efecte mai mult sau mai puţin grave ale
zgomotului asupra sănătăţii mentale şi fizice.
În privinţa zgomotului generat de traficul auto, Nijland şi Van Wee (2005)
apreciază că 6% din populaţia europeană este serios deranjată. Totuşi, diferenţele între
ţări şi între regiunile europene sunt considerabile. Dacă luăm drept reper procentajul celor
expuşi zilnic la zgomote din trafic mai intense decât 65 dB (Organizaţia Mondială a
Sănătăţii consideră că 55 dB ar fi pragul suportabilităţii; potrivit aceluiaşi for, orice zonă
cu zgomote mai mari de 75dB e improprie pentru locuire), Finlanda, Suedia şi Olanda
sunt cele mai liniştite ţări (sub 4%). La polul opus se situează Portugalia (30%), Spania
(23%) şi Grecia (19%).
Evident, comparaţiile sunt dificil de realizat datorită metodologiei de măsurare
extrem de eterogene. Tocmai de aceea, Comisia Europeană a elaborat în 2002 o directivă
vizând zgomotul environmental. Printre altele, directiva armonizează indicii de zgomot şi
metodele de calcul a intensităţii zgomotului între statele membre. Totuşi, metodele
naţionale existente rămân valide, mai ales în cazul în care rezultatele lor nu diferă de cele
ale metodei interimare propusă de Comisie. Dezvoltarea şi implementarea oficială a
metodei consensuale de măsură şi calcul (Harmonoise – Harmonized Accurate and
Reliable Methods for the EU Directive on the Assessment and Management of
Environmental Noise) prin legile naţionale va dura mulţi ani. Directiva Comisiei nu
priveşte standardele de zgomot, acestea fiind lăsate în seama statelor membre.
Expunerea îndelungată la zgomot poate crea probleme auditive: durere, oboseala
auzului şi chiar deteriorarea acestui simţ. Dar, evident, principalele cauze de îngrijorare
sunt iritarea, sentimentul deranjului şi al perturbării şi, mai cu seamă, stressul. În primă
instanţă, poluarea sonoră determină iritare şi frustrare, manifestate în schimbări
comportamentale şi emoţionale. Individul poate deveni furios şi agresiv. Atunci când
zgomotul perturbă somnul, efectele devin foarte serioase. Zgomotele intense,
incontrolabile şi impredictibile afectează diferite sisteme fiziologice, mai cu seamă
sistemele imunologic şi cardiovascular, deschizând calea unor boli grave.
Somnul e considerat de organismele internaţionale şi de cele europene un drept
fundamental uman. Din nefericire, poluarea sonoră se constituie într-o cauză importantă a
perturbării somnului şi chiar a privării de somn. Pentru a obţine un somn odihnitor de
noapte, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă un fundal sonor de cel mult 30 dB,
cu zgomote individuale rare ce nu depăşesc 45 dB. Totuşi, există studii care estimează
chiar că o treime dintre europeni au somnul perturbat de zgomote din afara casei.
Cercetări realizate sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (McKenzie, 2008)
au scos la iveală o relaţie îngrijorătoare între expunerea la zgomotul din trafic şi decesele
cauzate de bolile cardio-vasculare: 3% din aceste decese par să fie cauzate de suportarea
o perioadă îndelungată a poluării sonore. Pentru Marea Britanie, de pildă, procentul
acesta înseamnă 3000 de victime, dat fiind că numărul total al deceselor provocate de
maladiile ischemice este de 101000 pe an.
În Marea Britanie s-au făcut măsurători riguroase şi s-au stabilit astfel cele mai
zgomotoase oraşe (Birmingham şi Londra sunt printre fruntaşele acestui clasament), dar
şi cele mai liniştite oraşe. În acestea din urmă, traficul generează zgomote de 60,2 dB în
medie, ceea ce înseamnă că ele sunt de 100 de ori mai puţin zgomotoase decât oraşele
grav afectate de poluarea sonoră – la Birmingham, nivelul mediu al zgomotelor din trafic
este 80,1 dB. Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că orice zonă în care nivelul
zgomotelor ce nu pot fi controlate de locuitori depăşeşte 75 dB este improprie pentru
locuire. De fapt, expunerea continuă la zgomote de peste 60 de dB poate cauza stress şi
probleme psihologice. Totuşi, două treimi din populaţia europeană trăieşte în zone în care
acest nivel este depăşit (McKenzie, 2008).
Experţii lucrează la proiectarea unor suprafeţe de drum mai puţin zgomotoase
decât cele utilizate în prezent, precum şi la proiectarea unor pneuri mai puţin zgomotoase.
Pe de altă parte, a fost deja inventată o tehnologie care creează sunete direcţionale
(McKenzie, 2008). O astfel de sirenă ar putea fi instalată, de pildă, pe ambulanţe, făcând
ca sunetul să se audă doar în faţă, acolo unde se află cei ce trebuie să elibereze drumul, şi
nu pe o rază de un kilometru sau doi.
Calmarea traficului
Traficul urban tinde să ocupe întreaga suprafaţă a oraşului, răpind din spaţiile
pietonilor, bicicliştilor, propietarilor de case sau de magazine etc. Strada tinde să fie
acaparată de automobilişti în dauna celorlalţi utilizatori.
Unul dintre conceptele care s-a impus în ultimul timp este calmarea traficului.
David Crouse (2004) găseşte că e foarte greu de definit. Autorul canadian ezită între a
considera calmarea traficului o abordare specifică, o filozofie (deci o reflecţie despre
felul în care oamenii pot folosi în mod echitabil străzile) ori o tehnică de management al
traficului.
Crouse (2004) consideră că există trei tipuri e definiţii: cele axate pe măsurile
tehnice, cele axate pe obiective specifice şi cele vizând chestiuni sociale. Cuvintele cheie
incluse în primul tip de strategii sunt: măsuri fizice, designul căilor de rulare, tehnici,
inginerie, strategii de management al traficului şi realocare. Definiţiile ce pun accentul pe
obiective menţionează termeni ca siguranţă, reducerea traficului, conservarea mediului,
modificarea comportamentului automobilistului etc. A treia categorie de definiţii prezintă
calmarea traficului ca o chestiune de planificare socială. Cuvintele-cheie vehiculate sunt
programe, planificare, intervenţie dar şi echitate, comportament, anxietate, mediu, efecte
sociale, mobilitate, standard de viaţă.
Potrivit lui Grava (1993), calmarea traficului poate fi înţeleasă mai cu seamă prin
intermediul a trei obiective: reducerea vitezei, reducerea numărului de accidente şi
reducerea volumului traficului. Autorul pe care îl avem în vedere adaugă şi alte obiective,
legate de siguranţă în general: coexistenţa mijloacelor de transport motorizate şi
nemotorizate, întărirea la fiecare şofer a atitudinii de acceptare a celorlalţi participanţi la
trafic; obiective environmentale ca diminuarea poluării aerului şi a poluării sonore; şi
obiective sociale ca redarea străzii către comunitate, în vederea utilizării ei pentru
interacţiune, instaurarea egalităţii în interiorul sistemului de transport urban, ameliorarea
calităţii vieţii şi a standardelor de viaţă.
Implicaţiile sociale ale traficului îi preocupă în cel mai înalt grad pe cercetătorii
care utilizează conceptul de calmare a traficului. Appleyard (1980), de exemplu,
analizând relaţia dintre trafic şi comunitate, afirmă că locuitorii oraşului au dreptul să
vadă strada ca un loc al siguranţei, ca un mediu sănătos şi stimulant. El a descoperit o
relaţie inversă între intensitatea traficului dintr-un cartier şi numărul prietenilor celor ce
locuiesc în cartierul respectiv. A constatat, de asemenea, că în cartierele cu trafic intens
locuitorii petreceau mai puţin timp în activităţi precum grădinăritul şi se relaxau mai
puţin în grădina proprie decât cei ce locuiau în cartierele cu trafic calm.
Transportul în comun
Amplificarea aglomeraţiei din traficul urban, nevoia de a conserva mediul şi
problemele puse înmulţirea accidentelor de siguranţa rutieră au îndemnat autorităţile din
multe oraşe să reconsidere transportul în comun.
În multe privinţe, transportul în comun a fost neglijat. Stilul de viaţă modern din
societăţile dezvoltate (mai mult timp liber, venituri mai mari) precum şi dispersarea
activităţilor şi dezvoltarea zonelor periferice şi suburbane de densitate scăzută au
favorizat adoptarea automobilului ca mijloc de transport individual.
În raport cu transportul în comun, automobilul are două mari avantaje: utilizarea
lui este extrem de flexibilă (se poate ajunge oriunde în afara traseelor tramvaielor sau
autobuzelor) şi el este mereu la dispoziţia propietarului (spre deosebire de mijloacele de
transport în comun a căror circulaţie în cel mai bun caz respectă un orar).
În Statele Unite şi în celelalte societăţi dezvoltate s-au făcut, după cel de-al doilea
război mondial, investiţii masive în infrastructura ce susţine circulaţia automobilelor.
Acest fapt, împreună cu preţul scăzut al benzinei, a stimulat achiziţionarea şi utilizarea
automobilelor (ele însele tot mai accesibile ca preţ). Singurul lucru care a jenat oarecum
utilizarea automobilelor a fost, până la sfârşitul veacului al XX-lea, taxele de parcare.
De altminteri, aşa cum arată White (1994), şi astăzi 80% din deplasările
americanilor sunt efectuate cu maşina, mai puţin de 5% cu trenul sau autobuzul şi mai
puţin de 10% pe jos sau cu bicicleta. Americanii sunt în mod categoric cei ce folosesc
maşinile în cea mai mare măsură. În ţări precum Suedia, Olanda sau Marea Britanie mai
mult de 30% din deplasări se fac pe jos sau cu bicicleta.
În anii 50 şi 60, în Statele Unite, utilizarea transportului în comun a scăzut cu
50%. Nu numai că exista o infrastructură care încuraja deplasările cu automobilul dar în
plus, apăruse ideea că transportul public ar trebui să fie o afacere ca oricare alta, adică să
scoată profit şi să nu facă apel la subvenţii. Experţii în planificarea traficului căutau să
excludă liniile de transport în comun din centrele oraşelor, creând în loc facilităţi pentru
automobile. Iar gradul înalt de dispersie a locuinţelor în suburbii făcea transportul în
comun inadecvat în aceste zone (Purcell, 2000).
Până în anii 70, transportul în comun avea o calitate îndoielnică şi se adresa mai
ales celor din păturile mai puţin înstărite. Treptat însă, el a început să fie văzut ca o
soluţie la creşterea aglomeraţiei din trafic, mai ales în zonele centrale ale oraşelor şi la
degradarea accentuată a mediului urban din cauza poluării aerului cauzate de traficul
intens. Conştientizând abia acum avantajele acestui tip de transport autorităţile au început
să îndemne cetăţenii să folosească autobuzele şi tramvaiele şi metroul în dauna
automobilelor. Aşa cum remarcă Ceder (2004), menirea transportului în comun s-a
schimbat radical: el serveşte binele public şi nu neapărat nevoile personale. Cu alte
cuvinte, cetăţeanul care urmăreşte binele comunităţii din care face parte îşi va sacrifica
interesul personal (acela de a folosi un mijloc de transport comod cum este automobilul
propriu) şi se va deplasa în spaţiul urban pe cât posibil făcând apel la transportul public.
Desigur, pentru a fi ales, inclusiv de cei avuţi, în dauna maşinii transportul în
comun trebuie să ofere confort, siguranţă şi punctualitate. Ca atare, se impun investiţii
semnificative pentru ameliorarea calităţii acestui tip de transport. Dar acest lucru intră în
contradicţie cu necesitatea de a oferi servicii şi celor mai defavorizaţi membri ai
comunităţii: pentru ei preţul biletelor trebuie păstrat coborât.
Automobilul nu e un simplu obiect rapid şi confortabil: el are o funcţie identitară
extrem de proeminentă şi e intens investit afectiv. El generează o mulţime de emoţii şi
oricine se gândeşte să-i convingă pe oameni să renunţe la automobil în favoarea
transportului în comun trebuie să ţină cont de ele. Plăcerea de a conduce, sentimentul de
siguranţă conferit de o maşină sigură, sentimentul de putere generat de un motor puternic,
fiorul vitezei, euforia, invidia pentru altul care posedă o maşină râvnită, frustrarea,
mândria de a fi propietarul unei maşini frumoase produse de o firmă prestigioasă – toate
acestea sunt emoţii legate de automobil (vezi Sheller, 2004). Există o cultură a
automobilului şi ea este în bună măsură emoţională. Achiziţionarea unui automobil nu se
face niciodată aproape pe baza unor decizii economice raţionale. Iar utilizarea lui nu este
niciodată aproape o simplă deplasare din punctul A în punctul B.
Atitudinile oamenilor faţă de transportul urban în comun sunt dificil de schimbat.
E o sarcină pe care psihologii trebuie să şi-o asume dar pe care n-o pot duce la bun sfârşit
dacă nu înţeleg deplin resorturile intime ale comportamentului posesorilor de
autoturisme.
În principiu, o infrastructură de calitate a transportului îi determină pe oameni să-l
folosească. Reckien et al. (2007), de exemplu, au studiat schimbările de comportament
după deschiderea liniei de metrou Spandau în Berlin. Noua linie a adus un surplus de
călători de 7%. Dintre aceştia, 84% erau indivizi care altfel ar fi mers pe jos şi ciclişti.
Doar 14% erau automobilişti care-şi abandonaseră obiceiul de a se deplasa la serviciu cu
automobilul propriu.
Un alt studiu foarte interesant citat de autorii menţionaţi mai sus se referă la
diferenţele de prosperitate dintre cantoanele elveţiene şi la obiceiurile de transport ale
locuitorilor lor. S-a constatat că cei din cantoanele bogate au mai puţine automobile şi au
acces la sisteme de căi ferate locale funcţionând ireproşabil. Dimpotrivă, cei din
cantoanele mai sărace au mai multe automobile şi au acces la o foarte bună infrastructură
de autostrăzi şi şosele. Concluzia că un transport bine organizat, de orice fel ar fi,
determină utilizarea lui.
Transportul urban public trebuie să fie atractiv. De pildă, pentru a face autobuzele
din Hong Kong atractive, la începutul anilor ’90 acestea au fost dotate cu aer condiţionat.
Această măsură (de altfel, extrem de oportună, pentru că temperatura estivală medie în
această zonă a globului este de 30º C) a sporit afluxul de pasageri şi a contribuit
semnificativ la creşterea satisfacţiei acestora (Chan, 2005).
Pentru Mackett şi Babalik (1998) un sistem de transport public de succes trebuie:
să aibă un buget considerabil; să atragă noi pasageri şi să amplifice utilizarea sistemului
de către membrii comunităţii; să fie profitabil; să diminueze aglomeraţia din traficul
urban; să fie accesibil pentru cei cu venituri reduse; să sprijine activitatea economică din
centrul oraşului; să revitalizeze zone ale oraşului aflate în declin; să contribuie la
dezvoltarea urbană; să contribuie la protejarea mediului.
Automobilul ecologic
Automobilul ecologic reprezintă o soluţie pentru diminuarea emisiilor de CO2 deci
a poluării aerului şi în parte a poluării sonore, dar nu şi pentru diminuarea aglomeraţiei
din trafic şi dispariţia blocajelor.
Astăzi este limpede că automobilul ecologic va fi propulsat electric chiar dacă se
testează încă soluţii hibride, motor pe benzină cu motor electric sau motor Diesel cu
motor electric. De asemenea, este limpede că automobilul electric va fi produs mai ales
pentru uz urban.
La începutul secolului trecut au existat trei tipuri de propulsie care se luptau
pentru supremaţie: motorul cu aburi, motorul electric şi motorul cu ardere internă. Cel
care a tranşat această dispută a fost Henri Ford: el a reuşit să impună motorul cu ardere
internă prin modelul T, declanşând nu numai o revoluţie industrială dar şi una socială.
Astăzi, din cauza poluării pe care o produce motorul cu combustibil fosil şi a
perspectivei epuizării rezervelor de astfel de combustibil, suntem nevoiţi să ne îndreptăm
atenţia spre motorul electric. În principiu, motoarele electrice sunt extrem de puternice şi
performante dar marele dezavantaj a fost că automobilele înzestrate cu astfel de motoare
au avut la început o autonomie scăzută. Primul automobil electric de serie a fost produs în
1996 şi avea o rază de acţiune între 110 şi 160 km. Acumulatoarele de astăzi pot asigura
o autonomie de aproximativ 400 km, ceea ce înseamnă că handicapul acesta al
automobilului electric va dispărea în curând.
Totuşi, există şi alte obiecţii care pot fi aduse propulsiei electrice. Tehnologiile
utilizate în producţia de acumulatori implică prelucrarea de metale rare. Acestea se vor
consuma relativ repede dacă automobilul electric va deveni un mijloc de transport
popular.
O altă obiecţie este legată de procesul de producere a curentului electric. Acesta
nu este produs din surse regenerabile şi nepoluante decât într-o măsură foarte redusă. Cea
mai mare parte se produce în termocentrale, mari consumatoare de combustibili fosili şi
deci mari poluatoare.
În problema adoptării propulsiei electrice se pot implica, fără îndoială, şi
psihologii. Printre altele oamenii vor fi reticenţi să achiziţioneze astfel de automobile din
cauză că nu există o reţea de staţii electrice de alimentare, asemănătoare reţelei de
benzinării. Astăzi se apreciază că peste 15 ani automobilele electrice vor reprezenta
numai 5% din vânzări iar în 2050 nu vor deţine mai mult de 25% din piaţa vehiculelor
autopropulsate. O penetrare mai rapidă a pieţei ar necesita o combinaţie între tehnologii
competitive, campanii susţinute de persuadare şi politici de încurajare şi reglementare.
Banister (2000) crede că trebuie stimulat pe cât posibil procesul de inovaţie şi
trebuie date semnale clare populaţiei dar şi producătorilor că automobilul clasic, cu
propulsie pe bază de ardere internă, va fi înlocuit de automobilul electric.
*
În România, managementul traficului se caracterizează prin foarte slaba
coordonare a planificării utilizării terenului cu strategiile de transport. Patternurile de
transport urban au moştenit vechi şi sărăcăcioase infrastructuri. Pe aceste structuri
învechite şi total inadecvate s-au grefat adesea soluţii de management al traficului
neinspirate. Aceşti factori nu puteau conduce decât la condiţii de circulaţie aflate mult
sub media europeană. Creşterea rapidă a numărului de autovehicule, în special a
numărului automobilelor şi planificarea defectuoasă au agravat aglomeraţia şi blocajele
din marile oraşe. Alţi factori ce intervin - din păcate, nu pentru a îndulci descrierea
aceasta - sunt economia aproape fără puls, transportul în comun dezorganizat şi
inconfortabil şi gradul de deteriorare avansat a multor automobile aflate în trafic. Viteza
de deplasare a scăzut în mod semnificativ iar timpul alocat deplasărilor s-a amplificat.
Consecinţele acestei situaţii sunt creşterea emisiilor de gaze poluante, creşterea poluării
sonore, creşterea frustrării şi a stressului conducătorilor auto. Măsurile ar trebui să vizeze
reorganizarea transportului în comun, stimularea achiziţionării de automobile cu
propulsie electrică şi hibridă, reducerea nevoilor de deplasare şi, în general, stimularea
conştiinţei şi a preocupărilor environmentale.
Psihologia environmentală a muzeelor şi a altor centre expoziţionale
Ce este un muzeu?
Educaţie formală şi educaţie informală
Studii asupra vizitatorului (visitor studies)
Metodologia studiilor asupra vizitatorului
Istoria studiilor asupra vizitatorului
Intrarea şi holul
Expoziţia
Selectivitatea
A motiva focalizarea atenţiei
Capacitatea limitată a atenţiei
Implicaţii
Macroarhitectura
Ce este un muzeu?
Termenul muzeu poate evoca imagini foarte diverse. Pentru unii, trezeşte
amintirea muzeului de istorie naturală, pentru alţii amintirea edificiului impunător din
centru oraşului unde pot fi admirate tablouri ale unor pictori cunoscuţi. Pentru psihologia
environmentală, muzeul, ca centru expoziţional, are ca principală misiune educaţia.
Muzeele de artă, muzeele de istorie, muzeele etnografice, centrele de ştiinţă, acvariile,
grădinile botanice, grădinile zoologice – toate acestea au în comun faptul că includ
expoziţii cu scop educaţional.
Intrarea şi holul
Designul intrării şi al holului e foarte important, mai ales pentru cei ce vin rar la
muzeu sau pentru cei ce vin prima dată. E importantă aşezarea şi dimensiunea uşilor, a
ferestrelor, a ghişeelor de bilete, a scaunelor şi canapelelor, a biroului de informaţii etc.
În hol trebuie să existe informaţie conceptuală (cunoştinţe despre ce trebuie văzut
şi despre cum să-ţi proiectezi vizita) şi informaţie de orientare (cum să găseşti galeriile de
expoziţie, toaletele, magazinul de suveniruri, garderoba, cafeteria). Pe baza informaţiei
din hol (taxa de intrare, informaţiile despre expoziţii), vizitatorii iau uneori decizia să
plătească şi să intre sau să plece fără a intra.
Informaţia conceptuală – informaţiile despre ce trebuie văzut pot fi oferite într-un
ghid, pot fi oferite printr-un sistem de semne şi indicatoare sau de către personalul
muzeului. Totuşi, s-a constat că rareori vizitatorii solicită personalului astfel de
informaţii, fiind mai înclinaţi să ceară informaţii despre conţinut (despre un anume
exponat, de exemplu). Se pot utiliza, incluse în ghid sau afişate, hărţi indicând ce este
important de văzut şi unde se află principalele exponate. Studiile arată că un ghid simplu
şi un sistem de semnalizare bine proiectat fac să se diminueze semnificativ numărul de
întrebări adresate de vizitatori personalului muzeului. Dacă e posibil, e indicat ca
vizitatorii să aibă din hol acces vizual la intrarea în galerii, toalete, magazinul de
suveniruri etc.
Informaţia de orientare – este, de asemenea, crucială la începutul vizitei. Hărţile
incluse în ghiduri, hărţile de tip „sunteţi aici” şi personalul muzeului pot diminua
considerabil confuzia vizitatorilor. Există cercetări care dovedesc faptul că un ghid al
vizitatorului, simplu, uşor de citit şi de folosit creşte numărul orelor petrecute de
vizitatori în muzeu şi, în egală măsură, amplifică satisfacţia vizitatorilor. Indicii
redundanţi (aceeaşi informaţie oferită şi de personalul muzeului şi de ghid şi de
indicatoare) nu deranjează, dimpotrivă, dau vizitatorilor un sentiment de securitate.
Hărţile trebuie să fie cât mai simple dar să ofere informaţia necesară. Indicatoarele de
orientare trebuie plasate în punctele în care vizitatorul poate face o alegere. În sfârşit,
menţionăm că vizitatorii preferă hărţi sau ghiduri simple, pe care le pot purta în mână în
faţa altor maniere de a obţine informaţie.
Expoziţiile
În 1935, după o serie de studii, Melton scria: „Cea mai importată recomandare pe
care o pot face este aceea că ar trebui să existe o ramură a cercetării muzeale care să se
ocupe numai cu problemele psihologice ale arhitecturii muzeelor”. Ceea ce înţelegea
Melton prin arhitectura muzeului se numeşte astăzi „design-ul expoziţiei”. În 2000,
Bitgood sugera că am putea folosi trei principii ale atenţiei pentru a organiza tot ce ştim
despre reacţiile vizitatorilor la expoziţii:
1, Atenţia la expoziţie e selectivă, vizitatorii se concentrează asupra unui singur
lucru la un moment dat. Ceea ce le atrage atenţia este determinat de distinctivitatea sau
salienţa elementului sau obiectului. De asemenea, atenţia se focalizează pe un obiect dacă
obiectul se găseşte cât mai aproape de traseul vizitatorului.
2. Vizitatorii trebuie să fie motivaţi pentru a-şi concentra atenţia pe un exponat.
Motivaţia este în funcţie de excitaţia cognitiv-emoţională (nivelul de interes), de volumul
perceput de muncă investită şi de numărul şi intensitatea distractorilor.
3. Resursele de atenţie alocate unei expoziţii sunt limitate şi ele se epuizează din
cauza efortului fizic şi mintal. Rata epuizării şi a înnoirii depinde de efortul total, de
volumul total al excitaţiei cognitiv-emoţionale şi de timpul pe care vizitatorul îl are la
dispoziţie.
Selectivitatea
Atenţia este selectivă în sensul că unele lucruri ne captează atenţia şi altele nu şi
în sensul că, în general, putem fi atenţi doar la un lucru la un moment dat. Dacă vizitatorii
se pot concentra asupra unui singur lucru într-un anumit moment, care va fi acela?
Captarea atenţiei vizitatorului este primul pas în procesul de transmitere a mesajului
educaţional. Vizitatorii trebuie să fie întâi de toate atenţi la o etichetă (bunăoară) pentru a
exista o şansă cât de redusă de receptare a unui mesaj educaţional.
Doi factori importanţi în captarea atenţiei sunt salienţa sau distinctivitatea
exponatului (cu cât e mai salient exponatul, cu atât atenţia vizitatorilor se va focaliza pe
el) şi pattern-urile de trafic din spaţiul muzeal (obiectele aflate în calea vizitatorilor au
şanse să fie luate în seamă, iar acele aflate în afara traseelor obişnuite ale vizitatorilor a
şanse foarte reduse să primească atenţie.
Circulaţia în muzeu
Multe exponate sunt ignorate din cauza pattern-urilor de circulaţie în muzeu. Dacă
vizitatorii nu trec pe lângă un obiect, acesta nu se va bucura de atenţie. Rareori trec
vizitatorii pe lângă toate obiectele din expoziţie. Ca atare, este esenţial să înţelegem
factorii care influenţează mişcarea vizitatorilor în muzeu.
a. atracţia unui obiect salient. Un exponat important va modifica traficul
în muzeu, făcând vizitatorii să se deplaseze spre el de îndată ce intră în
expoziţie. Vizitatorii au tendinţa de a ignora un obiect mai puţin salient
pentru a se apropia de unul foarte atractiv şi pregnant.
b. Atracţia unei uşi deschise. Melton a remarcat tendinţa vizitatorilor de a
intra într-o galerie, de a merge pe lângă peretele din partea dreaptă şi de
a ieşi pe prima uşă deschisă. Melton a constatat că în cazul în care uşa e
închisă, obligând astfel vizitatorii să iasă din sală pe uşa pe care au
intrat, vizitatorii circulă complet prin galerie, acordând atenţie mai
multor obiecte.
c. Aşezarea obiectelor în galerie. Dispunerea spaţială a exponatelor
determină felul în care oamenii se mişcă prin expoziţie. Multe puncte
de interes, dispuse fără nici o logică în sală creează un trafic haotic al
vizitatorilor. Dacă există un traseu clar sau o ordine în care trebuie
văzute exponatele atunci fiecare obiect se va bucura de mai multă
atenţie.
d. Inerţia. Vizitatorii tind să continue să se deplaseze de-a lungul unei
linii drepte dacă nu intervine ceva (de exemplu, un obiect foarte
atractiv sau faimos). Melton considera că vizitatorii au tendinţa de a
alege distanţa cea mai scurtă între intrare şi ieşire când se deplasează
printr-o galerie.
e. Tendinţa de a se întoarce la dreapta – în lipsa altor forţe, vizitatorii au
tendinţa de a se întoarce spre dreapta când intră într-un spaţiu de
expoziţie.
Rata epuizării
Cât de repede se epuizează atenţia depinde de intensitatea efortului mental,
numărul şi puterea factorilor distractori, abundenţa informaţiei, activarea cognitiv-
emoţională, oboseala fizică, presiunea timpului şi de ritmul deplasării în expoziţie
(perioadele de odihnă permit refacerea atenţiei). Câţiva factori de design pot încetini
scăderea atenţiei. De exemplu, expoziţiile ar trebui să fie mai degrabă heterogene decât
omogene, cu obiectele similare la rând. Exponatele asemănătoare dispuse unul după altul
obosesc atenţia. Variind exponatele în termeni de conţinut şi aparenţă se menţine
interesul vizitatorului.
Rata înnoirii sau rata de refacere – se referă la timpul necesar pentru a avea din
nou o atenţie concentrată după ce a fost epuizată. A face o pauză pentru o gustare, de
exemplu, va ajuta la refacerea atenţiei. A amplifica activarea cognitiv-emoţională (a
stimula interesul) conduce, de asemenea, la refacerea rezervei de atenţie. De pildă, a intra
într-o altă galerie a muzeului, ce tratează o altă temă poate determina creşterea atenţiei pe
cale să se epuizeze.
Robinson (1928) a arătat că pentru a încetini epuizarea atenţiei se poate utiliza un
pliant-ghid. În comparaţie cu subiecţii ce erau nevoiţi să citească etichete explicative,
subiecţii dotaţi cu pliantul au petrecut mai mult timp în muzeu (în medie, 28min vs
17min) şi au văzut mai multe tablouri (46vs 30). Cercetătorul american a sugerat că
ghidul, spre deosebire de etichete, contribuie la încetinirea descreşterii atenţiei.
Implicaţii
Putem trage câteva concluzii din discuţiile anterioare.
Redistribuirea atenţiei
Orice schimbare în spaţiul interpretativ al muzeului generează o schimbare în
pattern-ul atenţiei vizitatorilor. Această redistribuire este o combinaţie între selectivitatea
moment de moment, focalizarea motivată şi epuizarea rezervelor de atenţie. Într-un
mediu interpretativ cu densitate mare de stimuli este foarte probabil ca volumul total al
atenţiei să se epuizeze înainte ca toate elementele să fi primit un nivel adecvat de atenţie.
De asemenea, într-un astfel de mediu, numai elementele cu cea mai mare distinctivitate
vor primi atenţie din cauza principiului selectivităţii.
Faptul că atenţia este limitată impune ca design-erii să planifice experienţele
interpretative astfel încât vizitatorii să-şi distribuie atenţia pentru a se focaliza pe
mesajele şi obiectele importante.
Un studiu asupra redistribuirii atenţiei au realizat Bitgood şi Patterson (1993). Ei
au observat comportamentele vizitatorilor într-un galerie cu mumii egiptene. Orice
schimbare în galerie a condus la redistribuirea atenţiei faţă de toate obiectele din galerie.
De exemplu, când s-au mai adăugat etichete explicative, procentajul opririlor în dreptul
etichetelor a crescut dar timpul total de citire a scăzut. Mai mult, dacă procentajul celor
ce citesc etichetele a crescut ca urmare a adăugării de etichete, timpul total mediu
petrecut în galerie de cititorii de etichete a scăzut. Totuşi, când s-a instalat un obiect un
obiect tridimensional (un bust din bronz al unei mumii), timpul total mediu petrecut de
vizitatori în galerie a crescut.
Rolul complementar al etichetelor interpretative
Limitele structurale ale atenţiei împiedică vizitatorii să acorde atenţie simultan
obiectului şi etichetei. Dacă li se dă posibilitatea să aleagă, vizitatorii preferă să privească
obiectele şi mai puţin să citească etichetele. Întrucât vizitatorii se orientează spre
experienţe vizuale tridimensionale, interpretarea lor începe întotdeauna în cadrul acestor
experienţe. Ei îşi încep rareori experienţa vizuală citind un text. În toate studiile,
panourile grafice bidimensionale neasociate cu obiecte tridimensionale au primit foarte
puţină atenţie. Citirea etichetelor nu poate intra în competiţie cu experienţa vizuală. Din
toate aceste consideraţii rezultă că etichetele sunt eficiente când completează obiectul.
Ele îşi îndeplinesc funcţia de completare indicând caracteristicile importante ale
obiectului sau explicând fenomenul în cauză.
Comunicarea mesajelor educaţionale
Atenţia focalizată este necesară dar nu suficientă pentru ca mesajul educaţional să
fie transmis. Odată ce vizitatorii se opresc în dreptul etichetei şi sunt motivaţi să citească,
trebuie să ne asigurăm că mesajul interpretativ e comunicat. Factorul critic este
dificultatea comprehensiunii. Orice face comprehensiunea dificilă va face de asemenea să
crească efortul mental, va epuiza resursele de atenţie şi, în consecinţă, va reduce şansele
de a transmite mesajul educaţional. Multe dintre variabilele asociate cu etichetele
interpretative influenţează atât motivaţia cât şi comunicarea. Un text dificil de înţeles
blochează motivaţia vizitatorului de a citi.
Vizitatorii pot recepţiona mesajele educaţionale dacă etichetele sunt proiectate să
reducă efortul mental, să crească nivelul de interes şi să ajute vizitatorii să-şi focalizeze
atenţia pe informaţia uşor de înţeles.
Macroarhitectura
Muzeele clasice de artă, de exemplu, prin stilul lor arhitectural, transmit anumite
semnale vizitatorilor. Ele sunt, în general, impunătoare, construite ca nişte temple, cu
multe coloane, cu scări de intrare grandioase, cu uşi uriaşe, cu holuri extrem de înalte etc.
Toate aceste elemente de arhitectură creează sentimente de respect şi veneraţie, dar şi
inhibă vizitatorii, ceea ce, fireşte, nu poate fi de natură să stimuleze învăţarea.
BIOFILIA
Biofobia
E dificil să înţelegem de ce strămoşii noştri ne-ar fi transmis o dragoste
generalizată pentru natură şi, totodată, o tendinţă de a ne afilia cu tot ce e viu. E însă mult
mai uşor de înţeles de ce ei ne-ar fi lăsat moştenire frici de anumiţi stimuli din natură
(mai ales animali), precum şi tendinţa de a evita astfel de stimuli. Acceptăm facil că
biofobia, teama de fiinţele vii, are un caracter înnăscut, căci ea trebuie să fi conferit un
avantaj net în selecţia naturală. În decursul timpului, exemplarele umane care se temeau
de fiare, de şerpi, de păianjeni sau de scorpioni şi, procedând în consecinţă, evitau
întâlnirile cu astfel de reprezentanţi ai lumii animale, au avut mai multe şanse să
supravieţuiască şi să-şi transmită genele în generaţia următoare.
Desigur, transmiterea pe cale genetică a asociaţiilor negative cu anumiţi stimuli
periculoşi nu e proprie doar oamenilor. De exemplu, o specie de maimuţe, Chlorocebus
pygerythrus, are semnale de avertizare diferite pentru pericole diferite - şarpe, leopard
sau vultur. Membrii grupului puşi în gardă manifestă comportamente de evitare diferite în
funcţie de ameninţarea specifică (Simaika şi Samways, 2010).
Darwin însuşi a emis ideea unor frici puternice înnăscute iar evoluţiniştii secolului
al XX-lea i-au confirmat intuiţia. Oamenii au dezvoltat reacţii de frică la stimulii care, în
decursul evoluţiei, au ameninţat supravieţuirea speciei. Astfel de emoţii puternice arată o
rezistenţă remarcabilă la informaţii raţionale şi, de aceea, se sting foarte greu (Gulllone,
2000).
Rezistenţa la extincţie a fost demonstrată într-un program vast de cercetări de
către Ohman (citat în Gullone, 2000). Subiecţii priveau slide-uri cu stimuli ce provoacă
frică (şerpi sau păianjeni) şi cu stimuli neutri (flori sau ciuperci). La prima expunere
stimulul era asociat cu un stimul necondiţionat negativ – un şoc electric ce semăna cu o
muşcătură. Apoi participanţii vedeau 40 de slide-uri fără să li se mai administreze şocul
electric. Cercetătorii măsurau ritmul cardiac şi conductibilitatea electrică a pielii. Aşa
cum se anticipase, stingerea se producea mult mai greu în cazul şerpilor şi păianjenilor
decât în cazul ciupercilor şi florilor.
Mai interesante sunt cu siguranţă experimentele în care locul stimulilor neutri este
luat de stimuli periculoşi moderni – de pildă, pistoale sau fire electrice cu învelitoarea
izolatoare deteriorată. În aceste demersuri empirice se constată că stingerea se produce
mai greu tot în cazul stimulilor cu semnificaţie evoluţionistă (Ulrich, 1993). Reacţiile de
frică la stimulii negativi moderni sunt mai slabe decât cele în faţa pericolelor cu care s-a
confruntat specia de-a lungul timpului. Ulrich, în consistentul lui capitolul din „Biophilia
hypothesis” apreciază, în mod justificat, că ameninţările moderne, tehnologice n-au fost
integrate încă în ADN.
De altminteri, pe lângă repulsia instinctuală, ceea ce ne înspăimântă la şerpi şi la
celelalte animale ce ne pot vătăma este caracterul lor imprevizibil. Pericolele moderne nu
sunt atât de imprevizibile şi avem, probabil, credinţa că le putem controla într-o anumită
măsură. Există studii care arată că oamenii se tem mult mai mult de şerpi (nu neapărat
veninoşi) decât de scaunul stomatologului deşi, evident, probabilitatea de a intra în
contact cu un şarpe este mai slabă decât probabilitatea de a vizita cabinetul unui dentist.
Pledând pentru perspectiva evoluţionistă, Wilson scria (în cartea lui există chiar un
capitol intitulat „Şarpele”): „Nu e nevoie să ne întoarcem către teoria lui Freud pentru a
explica relaţia noastră specială cu şerpii. Şarpele nu se naşte ca vehicul al simbolurilor şi
viselor. Experienţa concretă a umanităţii cu şerpii veninoşi a dat naştere fenomenelor
freudiene după ce a fost asimilată prin evoluţie genetică în structura creierului.” (Wilson,
1984, p.98).
Aşadar, fiinţele umane sunt construite să actualizeze extrem de rapid şi să nu uite
răspunsurile la anumiţi stimuli naturali. Biofobia, înţeleasă astfel, este cu siguranţă
înnăscută. Dar faptul acesta dovedeşte oare caracterul înnăscut al biofiliei?
Pentru mulţi autori (Simaika şi Samways, 2010, bunăoară) biofobia nu poate
funcţiona ca un cadru teoretic în care să se discute despre transmiterea genetică a
biofiliei. Aceşti autori separă cele două orientări, considerându-le opuse şi exclusive.
Între ei, Orr (1993) defineşte biofobia ca „afiliere negativă cu natura” şi o consideră, spre
deosebire de biofilie, care n-ar fi înnăscută, „baza pentru o politică a dominării şi
exploatării naturii” (Orr, 1993, p. 413).
Stephen Kellert, împreună cu care Edward Wilson a editat impozantul volum din
1993 militează, dimpotrivă, pentru o înţelegere largă a biofiliei: „Chiar şi tendinţa de a
evita, respinge şi, uneori, distruge elemente ale lumii naturale poate fi văzută ca o
extensie a nevoii înnăscute de a păstra o legătura adâncă şi intimă cu întregul spectru al
vieţii” (Kellert, 1993, p.42).
Pentru Wilson (1993), ca şi pentru Kellert, nu există o contradicţie între biofilie şi
biofobie. El concepe biofilia ca „afilierea cu viaţa şi cu procesele ei” şi, ca atare, în
viziunea lui, oamenii au atât afilieri pozitive, cât şi afilieri negative cu lumea vie. Biofilia
echivalează cu o gamă extrem de largă de sentimente, „de la atracţie la aversiune, de la
groază la indiferenţă, de la linişte la anxietate” (Wilson, 1993, p. 31). Ea este mediată de
reguli transmise pe cale genetică referitoare la experienţe emoţionale de factură pozitivă
sau negativă. Astfel, în pofida tuturor semnelor noastre de întrebare, biofobia se include
în biofilie iar datele empirice solide ce atestă transmiterea ei genetică susţin, simultan, şi
transmiterea genetică a biofiliei.
Valorile biofilice
Kellert (1993; 1996), pe care l-am pomenit mai sus, a studiat, precum mulţi alţi
psihologi, atitudinile şi valorile oamenilor în privinţa naturii. Specificitatea demersului lui
este de a le fi pus în legătură cu biofilia. Kellert a făcut din aceste valori categorii ale
relaţiei noastre înnăscute cu natura sau, cum se exprimă el, „expresii ale tendinţei
biofilice” (Kellert, 1993, p.43).
Cercetătorul american a alcătuit o tipologie a valorilor fundamentale referitoare
la lumea naturală, tipologie pe care o vom reda şi noi succint:
1. valoarea utilitară – se referă la beneficiile fizice pe care oamneii
le obţin de pe urma exploatării naturii;
2. valoarea naturalistică – se referă beneficiile la pe care oamenii
le obţin de prin contactul direct cu natura şi viaţa sălbatică.
Kellert remarcă faptul că importanţa acestei valori a crescut
semnificativ în ultimele două secole;
3. valoarea ecologist-ştiinţifică este legată de studiul organizat al
structurilor biofizice şi al funcţiilor sistemelor naturale;
4. valoarea simbolică reflectă tendinţa oamenilor de a folosi
natura pentru a comunica şi a gândi. Desigur, cea mai
remarcabilă realizare ce are la bază valoarea simbolică a naturii
este limbajul uman.
5. valoarea negativistă pune în evidenţă sentimentele de
aversiune, frică şi antipatie pentru natură;
6. valoarea de dominare ilustrează dorinţa oamenilor de a se
ridica deasupra naturii şi de a o controla;
7. valoarea estetică actualizează răspunsurile emoţionale în faţa
frumuseţii fizice a naturii;
8. valoarea umanistă este legată de capacitatea oamenilor de a se
ataşa şi de a purta de grijă animalelor;
9. valoarea morală reglementează conduitele faţă de lumea
naturală în termeni de corect / incorect, drept / nedrept, bun /
rău.
Pornind de la această clasificare a valorilor inspirate de natură, Kellert (1993;
1996; vezi şi Kahn, 1997) a putut examina diferenţele dintre grupurile umane în funcţie
de vârstă, cultură, educaţie, sex (de exemplu, valoarea de dominare este prezentă într-o
măsură mai mare la bărbaţi decât la femei?), loc de rezidenţă (urban sau rural).
Privind prin prisma valorilor postulate de Kellert, diferenţele dintre copii şi adulţi
în ceea ce priveşte raportarea la natură apar foarte clare. Copiii cu vârste mai mici de şase
ani, de exemplu, înregistrează scoruri semnificative la valorile de dominare şi utilitară.
Valorile ecologistă şi morală se dezvoltă abia în adolescenţă.
Extrem de incitante sunt concluziile formulate de Kellert în urma comparării
diverselor culturi pe dimensiunile valorilor cuprinse în taxonomia sa. Civilizaţia
japoneză, bunăoară, s-ar caracteriza, probabil în pofida intuiţiilor unora, în principal prin
valoarea de dominare. Iată un fragment din analiza lui Kellert: „Activităţile tradiţionale
japoneze aflate în legătură cu natura, ca haiku, creşterea bonsai-lor, aranjamentele florale,
ceremonia servirii ceaiului, grădinile de pietriş, reflectă o rafinată apreciere a naturii,
uneori chiar veneraţie, dar şi credinţa că sălbăticia are nevoie de mâna creativă şi de
ochiul uman pentru a atinge perfecţiunea” (Kellert, 1996, p. 139, citat în Kahn, 1997,
p.51). Inutil să adăugăm că subiecţii japonezi au scoruri mari şi la valoarea estetică.
În sfârşit, prezentăm şi un articol publicat într-un jurnal ştiinţific inspirat de
taxonomia rezumată mai sus. Delavari-Edalat şi Abdi (2010) au făcut apel la cadrul
teoretic trasat de Kellert pentru a compara din punctul de vedere al atitudinii faţă de
arbori, populaţia de origine engleză şi cea de origine asiatică din Bradford. Acest oraş
este al doilea din Marea Britanie, după Londra, din punctul de vedere al prezenţei
emigranţilor din Asia şi a descendenţilor lor. Autorii, pentru care biofilia este dependenţa
identităţii umane de relaţia cu natura, au descoperit că asiaticii, spre deosebire de celălalt
grup etnic vizat, se caracterizează prin aderenţa la valorile morală şi negativistă. Valoarea
morală indică prezenţa sentimentelor de responsabilitate faţă de copaci şi a conexiunii
spirituale cu ei. Din păcate, asiaticii se tem să traverseze parcurile noaptea, suspectând
prezenţa răufăcătorilor, ceea ce explică scorul mare înregistrat pe dimensiunea
negativistă. Cât despre britanicii albi, ei se caracterizează mai ales prin valoarea
naturalistă, răspunsurile lor la chestionarul construit de cei doi autori denotând că ei
trăiesc o satisfacţie mai mare decât asiaticii raportându-se la arbori.
Conservarea naturii
Cartea lui Edward Wilson din 1984, ca şi cea editată de el în colaborare cu
Stephen Kellert în 1993 sunt cărţi ştiinţifice, extrem de riguroase, dar sunt în acelaşi timp
volume militante. Ambele pledează pentru intensificarea preocupărilor şi
comportamentelor de conservarea a naturii. De altminteri, Wilson s-a manifestat, mai ales
în a doua parte a activităţii sale, adică după 1970, ca un susţinător înfocat al ideilor
ecologiste (Krcmarova, 2009). Lucrarea din 1984 cuprinde descrierea unor experienţe
personale în mijlocul naturii, ceea ce mai degrabă contravine spiritului cercetării neutre şi
obiective. Dar, prin „Biophilia. The human bond with other species”, Wilson a vrut să
dea un nou impuls mişcării environmentaliste, oferindu-i un nou fundament şi o nouă
idee călăuzitoare.
Cercetărorii evoluţionişti explică într-o manieră extrem de simplă (dar cât se
poate de argumentată) faptul că oamenii nu reuşesc să rezolve problemele grave legate de
dispariţia speciilor şi de deteriorarea sistemelor naturale în general. Oamenii tind să
ignore astfel de cataclisme pentru că mintea lor a fost proiectată în pleistocen să
reacţioneze la stimulii de atunci (Penn, 2003). Strămoşii noştri nu aveau perspectiva
globală asupra dificultăţilor mediilor naturale şi nici n-ar fi obţinut nici un beneficiu dacă
ar fi reacţionat în vreun fel la ele. E interesant să observăm că mintea umană poate
soluţiona probleme extrem de complexe, ca percepţia vorbirii sau recunoaşterea
obiectelor, depăşind cu mult cele mai performante computere, dar înregistrează eşecuri
penibile în sarcini simple, cum sunt cele de apreciere a riscurilor environmentale.
Ca adept convins al evoluţionismului, Wilson (1984) gândeşte la fel despre
poziţionarea omului şi a societăţii umane în raport cu problemele conservării naturii. O
idee pe care am primit-o de la generaţiile pre-tehnologice este aceea a caracterului infinit
al naturii. Potrivit biologului de la Harvard, o astfel de credinţă îi făcea pe strămoşii
noştri să neglijeze problemele deteriorării mediilor naturale, iar această atitudine a lor a
fost adaptativă, în sensul că nu a dăunat supravieţuirii speciei. Din păcate, regulile etice
care exclud respectul şi grija pentru natură sunt departe de a fi adaptative astăzi. Pentru a
ne perpetua ca exemplare individuale, ca grupuri şi ca civilizaţie trebuie să depăşim
tendinţele ancestrale de a transforma natura şi de a o exploata. Biofilia ne poate ajuta în
acest demers. Ataşamentul nostru genetic pentru lumea vie ar trebui să ne faciliteze
înţelegerea necesităţii conservării naturii şi, mai cu seamă, perceperea legăturii cauzale
directe dintre conservarea naturii şi supravieţuirea noastră ca specie.
Felul în care au fost regândite funcţiile unei rezervaţii naturale din Canada
(Chapman, 2002) ne oferă o ilustrare a impactului conceptului de biofilie asupra
practicilor de conservare a mediilor naturale. Elk Island National Park a fost creat în
1905, ca un „sanctuar al vieţii sălbatice”. Planurile de amenajare de la mijlocul secolului
trecut acordaseră aceeaşi atenţie nevoii de relaxare a utilizatorilor ca şi nevoii de
admirare a naturii. De exemplu, administratorii parcului acceptaseră construirea unei săli
de dans. Totuşi, după 1990 anchetele de opinie au arătat că vizitatorii care doreau să-şi
satisfacă nevoile de a observa viaţa sălbatică şi de a se afla în conexiune strânsă cu natura
erau de departe cei mai numeroşi. Să remarcăm că nevoile acestea înseamnă împlinirea
biofiliei utilizatorilor şi conduc la prezervarea integrităţii ecologice a parcului. În
consecinţă, managerii rezervaţiei au decis subordonarea tuturor celorlalte nevoi ale
vizitatorilor necesităţii de conservare a ecosistemului şi parcul a fost deschis doar celor
care urmăreau o conexiune cu natura în spiritul biofiliei.
Totuşi, nu întotdeauna tendinţele noastre de a ne afla în contact cu lumea vie
favorizează comportamentul ecologic (Heerwagen,) . De pildă, dacă se amenajează un
centru de relaxare pe malul unui lac, atunci fără măsuri stricte, mediul natural va avea de
suferit. La fel, dacă se defrişează o suprafaţă mare pe un deal pentru a se construi un hotel
care să beneficieze de panoramă, satisfacţia celor ce vor admira priveliştea de la ferestre
va fi plătită cu arbori doborâţi şi afectarea mai mult sau mai puţin gravă a ecosistemului.
În plus, se cuvine să atragem atenţia asupra problemelor de echitate şi justiţie
environmentală care apar din cauza resurselor naturale limitate. În mediul urban, de pildă,
spaţiile verzi, copacii, florile, suprafeţele de apă sunt inegal distribuite, cartierele bogate
beneficiind de ele într-o măsură mai mare decât cele sărace. Numai o persoană avută îşi
poate permite o locuinţă pe malul unui lac sau în imediata vecinătate a unui parc. Cei ce
proiectează complexe de locuinţe trebuie să ţină seama de biofilie (care e... egal
distribuită) şi să creeze pe cât posibil acces la natură celor cu venituri mici.
O aplicaţie directă a ideilor lui Wilson o reprezintă design-ul biofilic. Acesta este
un curent în arhitectură, ce promovează nu numai diminuarea impactului environmental
al clădirilor dar, plecând de la ideea că dezvoltarea sănătoasă a fiinţei umane se produce
doar prin acces neîngrădit la lumea naturală, şi reconectarea celor ce folosesc clădirile cu
natura. Stephen Kellert, Judith Heerwagen şi Martin Mador, care au editat de curând o
carte intitulată „Biophilic design: The theory, science and practice of bringing buildings
to life” afirmă în prefaţa acesteia: „Trebuie să aducem cât de multă natură putem în
mediile în care evoluăm zi de zi în aşa fel încât să avem continuu experienţa ei
nemijlocită; în al dilea rând, trebuie să modelăm mediile noastre naturale încorporând
calităţile geometrice pe care le găsim în natură” (Kellert et al, 2008, p VIII). Astfel,
hoteluri, gări, spitale, clădiri de birouri dar şi clădiri de locuit şi complexe de locuit au
inclus elemente naturale în interiorul lor. Adepţii acestei orientări arhitectonice au
credinţa că spaţiile cotidiene trebuie să permită să realizarea nevoilor de contact cu natura
aflate la baza fiinţei fiecăruia şi, prin aceasta, să ne faciliteze împlinirea potenţialului
nostru.
Încheiere
Am încercat, în acest capitol, să prezentăm argumente în favoarea ideii lui
Edward Wilson (1984), potrivit căreia interesul pentru viaţă şi pentru procesele lumii vii
s-ar afla în codul nostru genetic. Desigur, n-am reuşit să adunăm toate argumentele sau,
mai curând, n-am reuşit să înfăţişăm în mod exhaustiv maniera în care se argumentează
în favoarea ipotezei biofiliei. Bunăoară, n-am amintit de cercetările asupra raportului
copiilor cu natura, cercetări ce pot furniza argumente valoroase în sprijinul tezei lui
Wilson. S-a constatat că restrângerea timpului petrecut de copii la joacă afară, în natură
conduce la probleme grave cum sunt depresia, incapacitatea de concentrare a atenţiei şi
obezitatea. Într-o carte influentă, pe care o vom mai invoca în paginile acestui volum,
Robert Louv (2005) a propus conceptul Nature Deficit Disorder pentru a da seama de
izolarea socială a copiilor în spaţiile construite, utilizarea de către ei în exces a
tehnologiei şi lipsa contactului cu mediul natural. Psihologul american şi-a fundamentat
întregul demers pe ideea biofiliei.
Conceptul biofilia se dovedeşte extrem de util în fundamentarea teoretică a
demersurilor explicative sau aplicative vizând conservarea naturii dar, din păcate, el
însuşi nu are un fundament solid. În ciuda dovezilor inventariate e noi, nimeni n-a reuşit
să probeze într-o manieră irefutabilă caracterul înnăscut al biofiliei. Din pricina aceasta,
bunăoară, articolele pe acest subiect publicate în revistele ştiinţifice cu peer review sunt
extrem de puţine (Simaika şi Samways, 2010).
Wilson însuşi a folosit în principal logica evoluţionistă pentru a-şi susţine ipoteza.
Oamenii au trăit mai bine de 99% din timpul scurs de la apariţia speciei în mijlocul
naturii, având de înfruntat pericole, fiind nevoiţi să-şi procure hrana şi să-şi găsească
adăposturi. Fără îndoială, informaţia exactă despre aspectele importante ale mediului
natural a jucat un rol fundamental în viaţa lor. Prin urmare, putem presupune că treptat au
apărut şi s-au consolidat mecanisme psihologice facilitând reacţiile prompte la stimulii
semnificativi din lumea vie.
În plus, dat fiind că biofilia se află la baza umanului, Wilson a sugerat utilizarea
analizelor comparative interculturale. Biofilia s-ar situa, în viziunea lui, dincolo de
diferenţele dintre culturi, aparţinând fondului psihic comun al umanităţii. Din această
perspectivă, caracterul ei înnăscut ar urma să fie dovedit de antropologia culturală.
În sfârşit, Wilson a recomandat şi implicarea psihologilor, care ar putea stabili
caracterul moştenit sau învăţat ale diverselor răspunsuri la aspecte ale mediului natural
(vezi şi Krcmarova, 2009). Măsurătorile fiziologice ale reacţiilor la stimulii naturali în
comparaţie cu stimulii artificiali şi-au dovedit deja capacitatea argumentativă, dar
demersurile empirice trebuie continuate.
Biofilia rămâne o ipoteză. O ipoteză ştiinţifică, deşi ea ascunde (dar lucrul acesta
nu e compromiţător) o idealizare romantică a naturii şi un militantism ecologist pasional.
Wilson (1993) însuşi a revenit asupra afirmaţiilor iniţiale, apreciind că biofilia nu e un
instinct ci mai curând un set de reguli de învăţare. E dificil, dacă nu imposibil, de
demonstrat că specia umană ar fi dezvoltat în decursul evoluţiei o afiliere instinctivă
generală cu toate fiinţele vii. La drept vorbind, o astfel de propensiune înnăscută nu se
justifică nici măcar din punctul de vedere al logicii evoluţioniste. Dar provocarea adresată
de Wilson în 1984 comunităţii ştiinţifice a generat cercetări valoroase asupra relaţiei
noastre cu natura şi a dat un nou impuls mişcărilor ecologiste.
SOLITUDINE ȘI AGLOMERAȚIE ÎN NATURĂ
Capacitatea de primire
Problemele legate de asigurarea solitudinii în natură au apărut, de fapt, odată cu
explozia activităților recreative în natură de după al doilea război mondial. Într-adevăr, în
Statele Unite, în anii 50, odată cu creșterea prosperității clasei mijlocii dar și a clasei
muncitoare, odată cu intensificarea construcției de autostrăzi și cu generalizarea posesiei
de automobile, petrecerea timpului liber în natură, chiar în zone îndepărtate în raport cu
zona de rezidență a devenit o practică obișnuită. Acest lucru a condus însă la densitate
mare în parcurile naționale și în general în zonele naturale de agrement, densitate care a
părut că poate compromite însuși caracterul natural al acestor spații. Bunăoară, numărul
vizitelor în parcurile naționale americane a crescut în anii 70 cu 30% față de perioada
precedentă. În deceniul 1981 – 1990, s-a înregistrat o nouă creștere, de data aceasta de
35%.
Cercetătorii din domeniul managementului pădurilor și parcurilor naționale și din
domeniul resurselor naturale s-au raportat la densitatea vizitatorilor cu ajutorul
conceptului capacitate de primire. Acesta se referea inițial la numărul animalelor din
orice specie ce pot fi menținute într-un habitat specific (Manning, 1982). Transferat în
analiza comportamentului uman, conceptul a fost implicat în descrierea impactului
environmental al vizitatorilor într-o zonă naturală. Utilizarea intensă a unui spațiu
determină distrugerea vegetației, compactarea solului, poluarea apei etc. Capacitatea de
primire a unei zone naturale ar face trimitere, așadar, la un număr specific de vizitatori
dincolo de care calitatea environmentală a zonei se deteriorează.
Totuși, foarte curând a devenit evident că înmulțirea vizitatorilor într-un parc sau
într-o arie naturală oarecare nu are efecte numai asupra mediului ca atare, ci și asupra
experienței vizitatatorilor.
Solitudine şi singurătate
Să remarcăm, înainte de toate, că retragerea în natură echivalează, de fapt, cu
retragerea din civilizaţie. Natura este, prin definiţie, opusă mediului construit, mediului
civilizat şi umanizat. Ea corespunde unui spaţiu în care oamenii nu locuiesc şi nu au o
prezenţă permanentă. De aceea, intrat în natură, individul se aşteaptă să întâlnească un
mediu cu o densitate umană redusă, chiar nulă.
Practic, legătura nemijlocită cu natura este o despărţire temporară de lumea
umană. Filozoful american Philip Koch (1994) concepea singurătatea enumerând trei
caracteristici: izolare fizică, dezangajare socială şi reflexivitate. Preluându-i distincţiile,
am putea face ipoteza că izolarea fizică în natură generează într-o mai mare măsură
dezangajare socială decât izolarea fizică într-un mediu umanizat. Or, cu siguranţă, pentru
omul modern separarea temporară de civilizaţie înseamnă şi întreruperea temporară a
unor angajamente sociale.
Răspunsurile participanţilor la o cercetare efectuată de Stankey şi Boden (1977)
se apropie de aceste consideraţii. Mulţi dintre ei au apreciat că evoluţia solitară în cadru
natural este motivată de nevoia de eliberare de presiunile vieţii cotidiene. Singurătatea în
natură ar fi o suspendare pentru un interval scurt a normelor sociale.
Libertatea pe care individul o obţine prin izolarea în natură poate servi unei
schimbări personale mai mult sau mai puţin profunde. Evadarea din cotidian, schimbarea
radicală a decorului, dezangajarea socială şi ignorarea normelor pot conduce la
modificarea unor puncte de vedere, a unor atitudini şi chiar la reforma unor aspecte ale
personalităţii.
N-am precizat, până acum, deosebirea dintre solitudine şi singurătate şi ne-am
îngăduit să le folosim ca sinonime. Totuşi, în mod tradiţional, în psihologie se consideră
că solitudinea este o experienţă plăcută, urmare a deciziei individului de a se focaliza
asupra propriului eu, indiferent de gradul de izolare socială. Dimpotrivă, singurătatea este
resimţită ca o stare neplăcută, de izolare şi de imposibilitate a relaţionării satisfăcătoare,
în ciuda dorinţei de participare socială.
Desigur, izolarea sau cvasi-izolarea în natură corespunde solitudinii şi nu
singurătăţii. Într-un articol intitulat The capacity to be alone: Wilderness solitude and
growth of the self, Hollenhorst, Frank şi Watson (1994) consideră solitudinea o
experienţă optimă ce apare atunci când persoana este capabilă să găsească recompense
personale în absenţa stimulării sociale, a feedback-ului social şi a scopurilor externe. Ei
remarcă faptul că omul modern îşi îndreaptă atenţia mai curând către universul social
decât către natură, ajungând astfel să se teamă de singurătate. Starea de solitudine
facilitează conştientizarea celor mai ascunse dorinţe şi impulsuri precum şi auto-
realizarea. „Adevăratul determinant al solitudinii”, scriu cei trei autori, „este capacitatea
intrapersonală de a folosi timpul petrecut în izolare pentru auto-descoperire, integrarea
personalităţii şi construirea înţelesului vieţii” (Hollenhorst et al., 1994, p.235).
Subiecţii din studiul lor, vizitatori ai unei zone muntoase din statul american
Virginia, consideră solitudinea în natură ca fiind solemnă, serioasă şi ca având consecinţe
importante. Independenţa, dezangajarea în raport cu rolurile sociale, individualitatea şi
îndepărtarea temporară a presiunii expectanţelor sociale par să se constituie în dimensiuni
ale solitudinii.
În mod curios, Hollenhorst şi colegii lui n-au găsit nici o relaţie între solitudinea
în natură şi prezenţa altor grupuri în mediul subiectului sau prezenţa unor structuri umane
(ca, de pildă, clădirile). Percepţia aglomeraţiei (vom vedea că alţi cercetători din domeniu
o consideră extrem de importantă) nu pare să compromită experienţa solitudinii, care
depinde în principal de o capacitate intrapersonală de a controla întregul eu.
Întâlnirea altui individ în natură sau a altui grup reprezintă un eveniment obiectiv
şi măsurabil, ce poate funcţiona ca un indicator al solitudinii. Majoritatea studiilor au
ajuns la concluzia că întâlnirile din zonele sălbatice dintre subiect şi alţi indivizi sau
grupuri perturbă solitudinea şi afectează calitatea experienţei naturii. Troy Hall, de
exemplu, a realizat interviuri deschise cu 117 subiecţi ce făceau drumeţii într-o zonă
montană americană şi a constatat că 44% dintre cei care simţeau că au intrat în contact cu
natura declarau că lipsa întâlnirilor cu alţii contribuise la această trăire. De asemenea,
52% dintre subiecţii care rataseră experienţa sălbăticiei menţionau ca şi cauze
aglomeraţia sau întâlnirile cu alţi indivizi sau cu grupuri. Autoarea sugerează un indicator
subiectiv al solitudinii în natură, „cea mai lungă perioadă petrecută fără a vedea pe alţii”.
Fără îndoială, atenţia concentrată asupra celorlalţi poate anula efectul de refacere
în natură. De fapt, aceasta ar putea fi explicaţia principală pentru tendinţa noastră de a
căuta să ne aflăm singuri în natură: prezenţa celorlalţi ne solicită atenţia şi blochează
astfel sau numai diminuează refacerea. Staats şi Hartig (2004) au imaginat un design
experimental pentru a testa ipoteze privitoare la refacere şi la singurătate în natură şi în
oraş. Ei au solicitat mai întâi participanţilor la studiul lor să-şi imagineze că sunt singuri
sau în compania unui prieten şi simultan, că sunt epuizaţi atenţional sau, dimpotrivă,
proaspeţi. Apoi participanţii vedeau, în funcţie de condiţia experimentală, slide-uri cu o
plimbare fie în pădure, fie în centru unui oraş. Variabilele dependente principale erau
probabilitatea refacerii şi percepţia de siguranţă (aceasta din urmă introdusă pe bună
dreptate, căci o zonă sălbatică poate suscita frică şi, în consecinţă, nevoie de afiliere).
Subiecţii repartizaţi în condiţia de oboseală a atenţiei au manifestat preferinţe pentru
mediul natural în comparaţie cu cel urban. Totuşi, subiecţii care si-au imaginat o prezenţă
socială au ales mai degrabă oraşul în dauna plimbării prin pădure. Staats şi Hartig atrag
atenţia asupra însemnătăţii percepţiei de siguranţă: compania unui prieten în timpul unei
plimbări în natură permite refacerea prin conferirea siguranţei iar solitudinea în natură
amplifică probabilitatea refacerii dacă subiectul are certitudine în privinţa securităţii sale.
Privatitatea
Problemele privitoare la izolarea în natură şi la nevoia de a contempla solitar
natura sunt incitante şi, foarte probabil, n-au primit încă soluţiile pe care le merită. Totuşi,
cercetătorii americani au remarcat, în deceniul al 7-lea al secolului trecut, că majoritatea
indivizilor nu vor să fie pe deplin singuri în natură. Ieşirile în natură, mai cu seamă în
zonele sălbatice, se organizează de obicei în grup. Contactul cu natura este o experienţă
socială, şi nicidecum una de izolare totală. Dawson şi Hendee (2009) au stabilit, de pildă,
pentru Statele Unite, că mai puţin de 2% dintre cei ce vizitează zone îndepărtate şi
sălbatice înnoptează singuri. De asemenea, numai 10% dintre subiecţii chestionaţi într-un
studiu realizat de Cole şi Hall (2010), vizitatori ai unei rezervaţii naturale, au afirmat că
nu pot avea un sentiment profund al solitudinii decât atunci când sunt absolut singuri
Când merg în natură, oamenii îşi propun să fie cu alţii care le sunt apropiaţi, şi nu
singuri. Ei vor, de fapt, să interacţioneze doar cu anumite persoane, pe care le-au selectat
pentru aceasta şi nu cu altele, de exemplu, dintre cele întâlnite întâmplător în zonele-ţintă.
Vor, cu alte cuvinte, să deţină control asupra interacţiunilor lor sociale în timpul ieşirii în
natură. Privatitatea este tocmai conceptul care se referă la această nevoie.
Termenul privatitate este echivalentul românesc pe care îl propunem pentru
englezescul privacy. Din păcate, limba română nu posedă un cuvânt care să vizeze
această realitate. Intimitatea, folosită adeseori în traducerea lui privacy, este improprie
pentru că ea se cuvine înţeleasă ca o propietate a relaţiilor interpersonale. Ea nu are
sensul de control al accesului la eu pe care îl are privacy şi nici sensul spaţial pe care îl
sugerează termenul englezesc. De altfel, în limba engleză există un corespondent perfect
pentru intimitate: intimacy.
Poate mai exact, privatitatea ar putea fi definită ca o stare de libertate în care
individul se află la adăpost de intruziunile altora dar şi de privirile şi interesul lor pentru
el. De asemenea, trebuie să înţelegem prin privatitate locul sau spaţiul care-i îngăduie
subiectului să nu fie observat de alţii şi să se apere de invaziile lor.
În psihologia environmentală, Irwin Altman (1975) este cel care a teoretizat
privatitatea. Ideea de control, mai exact de control al graniţelor eului, îi aparţine.
Privatitatea este un proces de reglare a interacţiunilor ce asigură un număr optim de
contacte sociale în funcţie de context. Individul utilizează mecanisme ca teritorialitatea
sau spaţiul personal dar şi comportamentul verbal şi paraverbal pentru a atinge nivelul
dorit de privatitate. Contactul cu ceilalţi presupune procesarea informaţiilor sociale; din
punctul acesta de vedere, privatitatea amplifică libertatea de alegere, întrucât ea oferă
individului prilejul de a decide asupra informaţiilor sociale pe care le procesează.
Un alt psiholog (dar nu environmentalist) care s-a ocupat de privatitate este
Stephen Margulis (1977). În definiţia sa, el păstrează ideea de control: privatitatea
reprezintă controlul asupra tranzacţiilor dintre un individ şi alţii. Margulis adaugă că
scopul controlului este de a întări autonomia şi de a reduce vulnerabilitatea.
Dar ideea de control în conceperea privatităţii nu-i aparţine lui Altman, ci lui Alan
Westin (1967), un profesor de drept şi ştiinţe politice, interesat de relaţiile dintre
privatitate şi drepturile consumatorului, mai exact de protecţia datelor despre consumator.
Pentru Westin, privatitatea corespunde dreptului individului de „a controla, edita, dirija şi
şterge informaţia despre el însuşi şi a decide când, cum şi în ce măsură informaţia este
comunicată altora” (Westin , 1967, p. 7).
De fapt, cu ajutorul privatităţii individul poate regla procesarea informaţiilor
sociale din viaţa cotidiană, blocând aceste informaţii şi refuzând să le proceseze sau,
dimpotrivă, acceptându-le aşa cum i le furnizează mediul social şi elaborându-le. Apelul
la privatitate este episodic, individul retrăgându-se uneori în singurătate sau în interiorul
unei relaţii apropiate sau, atunci când se află într-un grup mare, refugiindu-se în anonimat
sau adoptând o atitudine rezervată. Atent la aceste împrejurări distincte, Westin a postulat
(căci nu a dispus de date empirice) patru dimensiuni ale privatităţii:
1. solitudinea: starea de izolare completă, la adăpost de observarea de către
ceilalţi
2. intimitatea: starea în care se caută împlinirea unei relaţii cu membrii unui grup
restrâns
3. anonimatul: starea în care se caută şi se obţine libertatea în raport cu
identificarea şi supravegherea într-un spaţiu public
4. rezerva: starea în care subiectul se abţine să dezvăluie anumite aspecte despre
sine, considerate prea personale.
Filosoful american apropie privatitatea de ideea de libertate. Privatitatea se
constituie într-un mecanism care funcţionează pentru a asigura libertatea de alegere şi
pentru a îndepărta constrângerile impuse de viaţa cotidiană. Adoptând una sau alta dintre
formele de privatitate descrise de Westin, individul fie îşi amplifică autonomia, fie se
manifestă plenar afectiv, fie se fereşte de eventuale evaluări negative, fie, în sfârşit,
controlează ceea ce transmite celorlalţi ca mesaj, reducându-şi comunicarea.
Ca stare psihologică, privatitatea este pozitivă, este o condiție spre care persoana
tinde. Pedersen (1997) a adăugat rezervei, anonimatului și solitudinii teoretizate de
Westin izolarea (a fi, din punct de vedere fizic, chiar geografic, îndepărtat de ceilalți) și a
distins două tipuri de intimitate, intimitatea cu familia și intimitatea cu prietenii.
Contribuția acestui autor devine mai interesantă dacă examinăm funcțiile privatității
propuse de el: contemplarea, autonomia, împrospătarea (traducem astfel rejuvenation),
întărirea încrederii în sine și creativitatea. Pedersen evocă îndoielile cu privire la
creativitatea de grup și reafirmă convingerea că insight-urile valoroase și fecunde se
produc în singurătate. Toate cele cinci funcții însă fac din privatitate un rezervor de
energie al persoanei și o premisă pentru auto-realizare.
Scala de privatitate
Inspirându-se în principal din taxonomia expusă mai sus a lui Alan Westin
(1967), William Hammitt şi-a alcătuit propria concepţie despre singurătatea în natură şi,
derivată din aceasta, a construit o scală ce măsoară privatitatea subiecţilor în mediul
natural.
Hammitt, profesor de Forest Recreation (!) la Universitatea din Knoxville,
Tennessee, are convingerea că expresia singurătate în natură nu trebuie înţeleasă ca atare.
Cei ce declară că au nevoie de singurătate atunci când se află în mijlocul naturii se referă,
mai degrabă, la privatitate şi nu la izolare totală. Într-un mediu natural, ales de ei tocmai
pentru calităţile lui, oamenii par să aibă tendinţa de a-şi controla atent interacţiunile
sociale: ei pot accepta un grup restrâns de apropiaţi cu care să împartă experienţa naturii
şi pot avea schimburi comunicaţionale succinte cu străinii numai dacă lucrul acesta nu-i
sileşte să proceseze informaţie socială pe care nu o doresc. „Ei nu caută o întrerupere
completă a relaţionării cu alţii”, scrie Hammitt, „ci caută libertatea de a alege cu cine,
când şi în ce măsură să interacţioneze. Solitudinea la care râvnesc este separare de
mediile sociale complexe, nu izolarea completă de oameni” (Hammitt, 1982, p. 482).
Natura ne fascinează, inducându-ne o stare de atenţie involuntară. Pentru a
explica nevoia noastră de singurătate în natură, Hammitt preia distincţia lui Stephen
Kaplan (de fapt, a lui William James, dar adusă în actualitate de Kaplan) dintre atenţia
involuntară şi atenţia voluntară. Ultima necesită concentrare şi efort. Activităţile noastre
cotidiene, multe dintre ele desfăşurate în medii artificiale, necesită atenţie voluntară. În
aceste activităţi suntem solicitaţi să ne concentrăm atenţia asupra unor informaţii care nu
ne interesează, de aceea putem fi uşor distraşi şi e nevoie de efort pentru a menţine
atenţia focalizată pe sarcină. Dimpotrivă, mediile naturale conţin numeroase elemente
fascinante, elemente care ne suscită atenţia involuntară, atenţia concentrată fără efort
mental. Din punct de vedere evoluţionist, suntem, practic, mai adaptaţi pentru procesarea
informaţiilor din mediile naturale decât a celor din mediile artificiale.
Tendinţa de a căuta solitudine în natură ar avea, prin urmare, la bază nevoia de a
găsi un spaţiu în care modalitatea principală de procesare a informaţiei să fie cea
involuntară. În concepţia lui Hammitt, evitarea necunoscuţilor în mediile naturale se
explică prin nevoia de intimitate cu un număr redus de cunoscuţi sau prieteni şi prin
nevoia de izolare sau îndepărtare de mediile care impun atenţie voluntară.
Plecând de la viziunea aceasta şi raportându-se, de asemenea, la taxonomia
tipurilor de privatitate propusă de Alan Westin, Hammitt a încercat să construiască un
instrument psihologic cu ajutorul căruia să măsoare înclinaţia subiecţilor de a căuta
solitudine în natură. Chestionarul iniţial avea 20 de itemi, cu scale Likert în șapte puncte
şi a fost administrat pe un lot de 109 studenţi. Subiecților li se cerea să evalueze
importanța afirmațiilor din chestionar pentru trăirile în natură.
Autorul american a constatat, în urma analizei factoriale, patru dimensiuni ale
solitudinii în natură: mediul natural, libertatea cognitivă, intimitatea și individualismul.
Cel mai important factor, mediul natural, se referă la faptul că spre a resimți solitudinea
în natură, subiecții au nevoie să se afle într-un mediu natural ferit de intervențiile umane.
Liniștea și pacea par să fie, alături de absența elementelor artificiale, caracteristicile
principale ale naturii veritabile, cea care poate asigura sentimentul solitudinii. Al doilea
factor reunește itemi ca: „Libertatea de a-ți concentra atenția asupra aspectelor pe care le
alegi tu însăți”, ”Libertatea de a-ți alege acțiunile și felul în care îți petreci timpul”,
”Libertatea de a-ți controla gândurile”. Intimitatea, evaluată de subiecți a treia ca
importanță, se referă la beneficiile oferite de un grup de prieteni atunci când subiectul se
află în mijlocul naturii dar și la dorința de a nu avea de-a face cu alte grupuri și la
posibilitatea de a limita interacțiunea cu alții. În sfârșit, individualismul, ultima
dimensiune identificată de Hammitt, este legat de libertea persoanei în raport cu
expectanțele și obligațiile sociale. Solitudinea în natură nu este deplină dacă subiectul
percepe presiunea normelor.
Cercetătorul american a continuat explorarea empirică a dimensiunilor privatității
în natură. De exemplu, chestionarea a 184 de vizitatori ai Great Smoky Mountains
National Park cu ajutorul Wilderness Privacy Scale a confirmat analiza lui Hmmitt din
1982, dar a condus la operarea unei distincții privitoare la dimensiunea libertate
cognitivă: itemi ca „Libertatea de a-ți concentra atenția asupra aspectelor pe care le alegi
tu însăți”, ”Libertatea de a-ți alege acțiunile și felul în care îți petreci timpul” sugerează
un aspect strict personal, o libertate cognitivă individuală, în vreme ce itemi de tipul
”Libertatea de a-ți controla gândurile, indiferent dacă ești singur sau într-un grup”.
”Libertatea de a alege când și în ce măsură vorbești și interacționezi cu ceilalți”, ”A fi tu
însuți, liber de presiunea expectanțelor celorlalți” au impus crearea nui factor intitulat
”libertate cognitivă socială”. Autorii cacestui studiu, Hammitt și Madden (1989) conchid:
”Căutarea privatității în natură poate fi o strategie de coping prin care indivizii încearcă
să optimizeze gradul de libertate de alegere care este atât de necesară pentru a avea liniște
și pace sufletească. Datele noastre sugerează că privatitatea în natură reprezintă un mijloc
prin care se obține libertatea cognitivă și nu libertatea socială.” (Hammitt și Madden,
1989, p. 300).
Pe de altă parte, o cercetare întreprinsă de Dawson și Hammitt în 1996, având ca
subiecți turiști din Adirondack Forest Preserve din statul New York, n-a regăsit gruparea
itemilor în două tipuri de libertate cognitivă. Analiza factorială a răspunsurilor subiecților
la cei 20 de iemi meniți să măsoare solitudinea și privatitatea în zonele naturale sălbatice
a relevat cele patru dimensiuni descoperite de Hammitt în 1982: mediu natural, libertate
cognitivă, intimitate și individualism.