Alegerile Parlamentare Din 1926 Reflecta PDF

ALEGERILE PARLAMENTARE DIN 1926
REFLECTATE ÎN PRESA VREMII
ALEXANDRU NICOLAESCU*
THE PARLIAMENTARY ELECTIONS OF 1926 REFLECTED IN THE PRESS
Abstract. The present study aims to analyse how the 1926 elections were
presented by the periodicals, both political and independent ones. The political and
legislative framework in which the voters were consulted was significant for the
interwar period, being for the first time when all the citizens of Great Romania voted on
the same normative act. Our approach follows the way in which the press presented the
unfolding of the event, from the announcement of the government’s “crisis”, the
appointment of General Alexandru Averescu as President of the Council of Ministers,
the presentation of electoral alliances, the evolution of the electoral campaign but also
the reaction when finding out the results.
The research was based on the analysis of the newspapers that appeared in
1926, such as the political ones, but also on the independent press. From the desire to
compare the information transmitted by the press, I studied archived sources and
specialized literature.
Keywords: Alexandru Averescu, elections, press, political discourse, electoral

campaign.
Cercetarea de faţă a pornit din dorinţa de a răspunde la întrebarea: poate presa

să fie o sursă credibilă în demersul istoriografic al analizei alegerilor politice?
Menţionăm faptul că mare parte a cercetărilor dedicate alegerilor interbelice sunt
bazate pe articole de presă, dar nu avem până în prezent o analiză bazată pe
impactul presei în timpul alegerilor. Nici monografiile dedicate gazetelor sau cele
de sinteză istorică a presei1 nu analizează impactul şi rolul gazetelor în timpul

*
Dr. Alexandru Nicolaescu, cercetător ştiinţific III, Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu,
Bulevardul Victoriei 40, 550024 Sibiu – România, Email: alex_nicolaescu@yahoo.com, tel: 0040 747 016256.
1
Indicăm aici doar câteva din cele mai cunoscute lucrări dedicate istoriei presei: Nicolae
Iorga, Istoria presei româneşti (Bucureşti: Muzeul Literaturii Române, 1999); Pamfil Şeicaru, Istoria
Presei (Piteşti: Paralela 45, 2007); Vasile Pasailă, Presa în istoria modernă a românilor (Bucureşti:
Editura Fundaţiei Pro, 2004); Marian Petcu, Tipologia presei româneşti (Iaşi: Institutul European,
2000); Marin Badea, Scurtă istorie a presei româneşti (Bucureşti: Economică, 2004); Ilie Rad,
Incursiuni în istoria presei româneşti (Cluj-Napoca: Accent, 2008); Victor Vişinescu, O istorie a
presei româneşti (Bucureşti: Victor, 2000).
Anuarul Inst. de Cerc. Socio-Umane Sibiu, vol. XXV, 2018, p. 139–171

140 ALEXANDRU NICOLAESCU
confruntărilor electorale. De asemenea, ne lipsesc monografii ale periodicelor

politice sau independente din perioada interbelică. Monografiile partidelor politice
nu tratează sau analizează succint problema periodicelor oficiale, în ciuda faptului
că ele reprezentau principalul mijloc de propagandă. Dacă analizăm bibliografia
lucrărilor dedicate perioadei interbelice, observăm că majoritatea se sprijină
abundent pe articole de presă, ceea ce ne face să credem că presa a fost considerată
mai mult o sursă de documentare şi mai puţin un subiect de cercetare. Unul dintre
cei mai reprezentativi cercetători care s-au ocupat de istoria presei, Albert Pierre,
consideră că gazetele sunt „arhive ale cotidianului” reprezentând, astfel, una dintre
cele mai complete surse, dar destul de dificil de utilizat. Presa scrisă reflectă
evoluţia situaţiei politice, economice, organizarea socială şi nivelul cultural al
perioadei pe care o prezintă2.
Specialiştii din domeniul presei consideră că ea are trei funcţii principale:
1. de informare, prin forma de agent de difuzare şi transmitere a noutăţilor; 2. de
documentare, pentru că păstrează un bogat material documentar, care constituie
pentru contemporani şi generaţiile următoare o sursă istorică de referinţă; 3. funcţie
educativă, sau aşa-numita „misiune publică a presei”. Istoricul francez J.B. Duroselle
considera că presa poate deveni un instrument de propagandă folosit în interesul
unor grupuri sau chiar al statului3. Caracteristicile enumerate mai sus sunt perfect
aplicabile şi presei interbelice, de aceea am dorit să le evidenţiem.
Istoricul Ovidiu Buruiană este de aceeaşi părere referitor la presa interbelică,
considerând că, până la fenomenul propagandistic legionar, textul scris a deţinut
rolul major în influenţarea opiniei publice4. În ceea ce priveşte analiza presei de
partid, istoricul ieşean apreciază că avea mai degrabă misiunea de a informa
membrii de partid şi de a strânge relaţiile dintre centru şi periferie şi mai puţin un
rol propagandistic. Acelaşi istoric subliniază faptul că „adevărata propagandă se
făcea prin ziarele de mare tiraj, cu interese proprii în spaţiul public, Adevărul,
Dimineaţa, precum şi Lupta în cazul Partidului Naţional-Ţărănesc, Universul
pentru Partidul Naţional Liberal, atât timp cât Stelian Popescu, directorul marelui
cotidian, a fost în bune relaţii cu formaţiunea liberală”5. În ceea ce priveşte
subvenţionarea publicaţiilor de partid, ele se finanţau din bugetul partidelor şi din
cotizaţiile membrilor6.
Importanţa revenirii asupra unor teme de istorie politică interbelică este
majoră, pentru a reliefa evoluţia tandemului guvernanţi / guvernaţi, chiar dacă

2
Albert Pierre, Istoria presei (Iaşi: Institutul European, 2002), 8–9.
3
J.B. Duroselle, L’Europe de 1815 à nos jours (Paris: P.U.F., 1964), 230 în Virgil Pană,
Minoritari şi majoritari în Transilvania interbelică. Studiu de caz asupra fostelor judeţe Mureş şi
Târnava Mare (Târgu Mureş: TIPOMUR, 2005), 285–286.
4
Ovidiu Buruiană, Liberalii: structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică
(Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013), 389.
5
Ibid., 415.
6
Ibid., 467.
Alegerile parlamentare din 1926 reflectate în presa vremii 141
intrăm în domeniul de analiză al politologilor7. În ultima perioadă, analiza

factorilor sociali, economici şi culturali este „la modă” în cercetarea istorică dar,
din dorinţa specialiştilor români de a se racorda rapid la tendinţele internaţionale,
uităm că nu avem micro-monografii dedicate evenimentelor politice importante din
istoria românilor. Există mai multe lucrări dedicate alegerilor, dar mare parte dintre
ele sunt depăşite din multe puncte de vedere: conceptual, de analiză sau în urma
desecretizării şi descoperirii unor noi documente. Considerăm benefică reluarea
unor teme de istorie politică interbelică, perioadă care în ultimii ani a pierdut
„lupta” în favoarea cercetărilor dedicate perioadei comuniste8, mult mai incitantă şi
generoasă din punct de vedere al materialului documentar disponibil.
Istoriografia românească a mai abordat alegerile din 1926. Până acum există
două studii speciale. Primul a fost realizat de Ioan Scurtu9, care s-a concentrat pe
numirea noului guvern, cartelurile electorale realizate, abuzurile petrecute în campania
electorală şi în ziua alegerilor, reacţia asupra rezultatelor. În această cercetare, autorul
se sprijină pe articolele din presa vremii, sursele arhivistice şi memoriile unor oameni
politici, ocupându-se doar de alegerile pentru Adunarea Deputaţilor.
Un studiu mai recent a fost realizat de Florin-Mihai Răzvan10 care-şi începe
cercetarea, ca şi în cazul precedent, din momentul demisiei guvernului liberal, dar nu
insistă foarte mult pe numirea noului guvern. Autorul urmăreşte evoluţia formaţiunilor
politice: Partidul Poporului, Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Naţional
Liberal, Blocul Naţional-Ţărănist, Liga Apărării Naţional Creştine, Federaţia Partidelor
Socialiste din România, Blocul Muncitoresc şi Ţărănesc11 în timpul alegerilor,
focalizându-se pe discursul electoral, depunerea şi configurarea listelor, dar şi pe
analiza socio-profesională a candidaţilor şi a celor aleşi. Nu aminteşte de presa de
partid oprindu-se, ca şi studiile de până atunci, la alegerile pentru Adunarea Deputa-
ţilor. Menţionăm că cercetarea este fundamentată pe informaţiile culese din presa
vremii, dar şi pe sursele arhivistice, acolo unde ele există.
Alegerile aflate în discuţie au fost tratate şi în alte lucrări. Sorin Radu12 a
analizat discursul electoral al guvernului, realizat prin intermediul gazetei

7
Cristian Preda, Rumânii fericiţi. Vot şi putere de le 1831 până în prezent (Iaşi: Polirom,
2011); Cristian Preda, Romania postcomunista şi România interbelică (Bucureşti: Meridiane, 2002).
8
În sprijinul acestei afirmaţii ne stau tematicile prezentate în: Anuarul Istoriografic al
României, vol. I (Cluj-Napoca: Argonaut, 2011), 719; Anuarul Istoriografic al României, vol. II
(Cluj-Napoca: Argonaut, 2012), 588; Anuarul Istoriografic al României, vol. III (Cluj-Napoca:
Argonaut, 2013), 445; Bibliografia Istorică a României, 2004–2006, vol. XI (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 2007), 520; Bibliografia Istorică a României, 2007–2008, vol. XII (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 2009), 902; Bibliografia Istorică a României, 2009–2010, vol. XIII
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011), 839.
9
Ioan Scurtu, „Alegerile parlamentare din mai 1926”, Studii şi Comunicări. Arheologie-Istorie
18 (1974): 227–242.
10
Florin-Mihai Răzvan, „Alegerile din mai 1926”, în Florin Müller, Elite parlamentare şi
dinamica electorală în România (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2009), 105–144.
11
Denumiri prescurtate mai departe P.P., P.M., P.G., P.N.L., B.N.Ţ., L.A.N.C., F.P.S.R., B.M.Ţ.
12
Sorin Radu, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919–1937) (Iaşi:
Institutul European, 2004), 203–205.

Îndreptarea. De asemenea, el este printre singurii cercetători care abordează

problema presei în influenţarea electoratului13. Amintim aici şi studiul semnat de
Gabriel Moisa14, care analizează alegerile interbelice din judeţul Bihor. Istoricul
din Oradea abordează şi celebrul diferend legat de necomasarea listelor naţionale şi
ţărăniste, diferend amplu dezbătut în presa vremii.
Într-o altă lucrare dedicată perioadei dintre cele două Războaie Mondiale,
Ioan Scurtu15 abordează alegerile din 1926 dintr-o altă perspectivă. El pune
accentul pe rezolvarea „crizei guvernamentale” şi implicarea regelui Ferdinand, pe
apelul opoziţiei adresat regelui şi mai puţin pe desfăşurarea scrutinului. Constatăm
că şi în această analiză abundă sursele din presă. Într-o altă cercetare16 este
prezentată reacţia presei şi a partidelor asupra numirii guvernului Alexandru
Averescu în martie 1926. Sunt şi lucrări mai noi care abordează procesul electoral
organizat de Octavian Goga în 1926, dar ele nu se sprijină pe surse documentare
sau presă17. În monografiile dedicate partidelor politice din România interbelică,
analiza organelor lor de presă este de cele mai multe ori superficială sau chiar
ignorată. Un caz aparte îl prezintă lucrarea lui Ovidiu Buruiană, dedicată P.N.L.,
care abordează într-un amplu capitol subiectul presei şi al propagandei prin
intermediul presei18. Politologul Cristian Preda a analizat alegerile româneşti,
propunând o analiză axată pe componenta legislativă şi rezultatele voturilor19.
Pornind de la afirmaţia istoricului Oliver Jens Schmitt că „serviciile secrete
care pătrundeau până în vasele capilare ale elitelor [interbelice – n.n., A.N.] şi
cărora istoricii le datorează cele mai multe informaţii, atât corecte, cât şi intenţionat
deformate [subl. n., A.N.], despre viaţa politică a României în perioada dintre

13
Facem referire la capitolul „Rolul presei în influenţarea deciziei corpului electoral” din Radu,
Electoratul, 147−155. Aici sunt prezentate principalele gazete ale partidelor şi rolul lor în propaganda
electorală interbelică.
14
Gabriel Moisa, „Opţiuni ale electoratului bihorean în perioada interbelică”, în Müller, Elite
parlamentare, 92–94.
15
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866–1947). Ferdinand I, vol. II,
ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004), 162–168.
16
Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922–1928 (Bucureşti: Editura
Politică, 1979), 192–193, 197–199. O reacţie a personalităţilor politice referitoare la desfăşurarea
alegerilor prezentată de presa vremii este analizată de autori la p. 197–199.
17
Cristian Alexandru Boghian, Politică şi economie în România interbelică (1928–1938)
(Târgovişte: Cetatea de Scaun, 2017), 207–209.
18
Ne referim la capitolul „V. Liberalii români şi propaganda politică. Despre mijloace
propagandistice, publicaţii şi cultul liderului în cazul Partidului Naţional Liberal între cele două
războaie mondiale”, în Buruiană, Liberalii, 385–468. Autorul prezintă câteva date despre Viitorul care
ajungea la un tiraj de 20 000 de exemplare, dar nu dă informaţii despre atitudinea şi apariţia lui în
perioadele electorale. Urmează analize asupra ziarelor L’Indépendance Roumanie, Naţiunea,
Ordinea. Se continuă cu Universul ca ziar liberal, Democraţia, apoi presa dedicată ţăranilor, presa
regională şi judeţeană. Analiza nu este exhaustivă, autorul însuşi subliniind că cercetarea reprezintă
doar o schiţă.
19
Preda, Rumânii fericiţi, 131–184.
războaie”20, conştientizăm că trebuie să avem o abordare critică faţă de

documentele de arhivă. În acest context, putem avea încrede în presa perioadei?
Este ea o sursă veridică? În cele ce urmează vom prezenta cât se poate de scurt
alegerile din 1926, bazându-ne pe informaţiile presei. Nu am dorit o analiză a
istoriei presei, ci ne-am bazat doar pe prezentarea informaţiilor legate de procesul
electoral în presă. În acest sens am studiat doar ziarele formaţiunilor politice care
au intrat în Parlament în urma scrutinului: Viitorul, Îndreptarea, Patria, Aurora,
Apărarea Naţională, Ţărănismul, dar şi ziarele independente Adevărul, Dimineaţa
şi Universul. Acolo unde a fost posibil, am completat şi comparat informaţiile
culese din presă cu cele arhivistice sau cu cele memorialistice. Atragem atenţia că
sursele memorialistice sunt cât se poate de subiective, mai ales că cei în cauză au
fost implicaţi activ în eveniment, de exemplu Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu
sau Ion G. Duca.
Numirea noului Guvern
Înainte de prezentarea propriu-zisă, ne vom referi la modul în care era numit

un nou guvern în România interbelică. Mattei Dogan defineşte procedeul
democraţie mimată21, ordinea cronologică fiind următoarea: revocarea guvernului,
numirea unui nou prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, organizarea alegerilor,
majoritatea parlamentară pentru noul guvern deja numit22. În cadrul angrenajului
politic descris, regele era văzut ca un interpret al voinţei naţionale atunci când
proceda la schimbarea guvernului şi numirea noului prim-ministru. Acelaşi
sociolog subliniază pe ce se ghida monarhul în alegerea lui: „Alegerile locale,
dezbaterile parlamentare, ziarele, mitingurile, demonstraţiile şi consiliul personali-
tăţilor independente erau mijloacele prin care şeful statului obţinea informaţii
asupra noilor orientări ale opiniei publice. Ziarele reflectă vederile câtorva straturi
sociale şi dezbaterile din jurnalele independente puteau fi un indiciu”23. Prin
urmare, presa era un factor important în deciziile regelui.
Faţă de mecanismul descris mai sus, în anul 1926 s-a petrecut o premieră în
politica românească: Parlamentul ales în 1922 şi-a dus mandatul de patru ani până
la final. Apropiata dizolvare a Corpurilor Legiuitoare a generat dispute între
reprezentanţii opoziţiei şi cei ai guvernului încă de la începutul anului24. Pentru că

20
Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu: ascensiunea şi căderea „Căpitanului”
(Bucureşti: Humanitas, 2017), 128.
21
Pentru exemplificarea conceptului de democraţie mimată şi a modului în care erau investite
guvernele în România interbelică vezi Mattei Dogan, Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi în
sociologie (Iaşi: Institutul European, 2010), 241–261; Mattei Dogan, „Despre partide şi jocul
electoral. Imitarea democraţiei”, Alternative 90, 6 (1990), 27–29.
22
Dogan, Comparaţii şi explicaţii, 252.
23
Ibid., 253.
24

Ioan Scurtu, Istoria Partidului Ţărănesc (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002), 205.
se vehiculau diferite date cu privire la dizolvarea Parlamentului, la 11 martie s-a

votat o lege prin care s-a decis ca mandatul acestuia să se încheie la 27 martie 192625.
Prelungirea mandatului Parlamentului a fost considerată de opoziţie „lovitură
de stat”26, în timp ce Iuliu Maniu a declarat că s-a apelat la acest artificiu pentru că
„mai erau legi de votat, legi cu caracter urgent”27. Ulterior s-a dovedit că liderul
Partidului Naţional (de acum înainte P.N.) a avut dreptate, pentru că liberalii au
adoptat Legea electorală în ultimele zile de funcţionare a Parlamentului28. Există şi
păreri potrivit cărora regele a fost cel care a dorit ca guvernul liberal să voteze şi
această lege29. În cele din urmă, la 27 martie 1926, guvernul liberal prezidat de Ion
I.C. Brătianu şi-a prezentat demisia, chiar în seara în care Legea electorală a fost
adoptată de Parlament30.
Fără a aştepta demisia guvernului liberal, presa vremii, în special ziarele
partidelor din opoziţie, au început să facă speculaţii în ceea ce priveşte numele
celui care urma să fie numit de rege prim-ministru. Ziarul Îndreptarea vedea doar
un singur prim-ministru posibil, în persoana lui Alexandru Averescu31, care trebuia
să conducă un guvern al P.P.32. Nu lipseau atacurile la adversarii politici, Iuliu
Maniu fiind principalul vizat33. Cu puţin timp înainte de demisia guvernului liberal,
ziarul oficial al P.N. era convins că acest partid va succeda la guvernare clamând

25
„Până când va funcţiona Parlamentul”, Viitorul, nr. 5408 (1926).
26
„D.I.I.C. Brătianu pregăteşte lovitura de stat pentru îmbogăţirea partizanilor săi”, Aurora,
nr. 1300 (1926).
27
„Prelungirea anticonstituţională”, Patria, nr. 53 (1926).
28
Pentru o analiză detaliată a Legii electorale din România vezi: Sorin Radu, Modernizarea
sistemului electoral din România (1866–1937) (Iaşi: Institutul European, 2005), 198–219. O analiză
din punct de vedere politologic a realizat Preda, Rumânii fericiţi, 156–161 şi 163 pentru analiza
„zestrei guvernamentale”, unde comentează această sintagmă, folosită de Mattei Dogan şi Marcel
Ivan. De asemenea, autorul a lansat propria teorie referitoare la acest aspect, care este reluată în
volumul Preda, România postcomunistă, 106–112. Câteva date despre Legea electorală din 1926 la
Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România (1930–1940) (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 2004), subcapitolul intitulat „Legea Electorală «autoritară» din 1926”, 33–36. Pentru
mai multe informaţii legate de „zestrea guvernamentală” vezi Marcel Ivan, Evoluţia partidelor
noastre politice în cifre şi grafice 1919–1932 (Sibiu: Krafft & Drotleff, 1933), 28–31. O analiză
sistematică şi comparată a „zestrei guvernamentale”, pornind de la ideile lui Marcel Ivan, Mattei
Dogan şi Cristian Preda, la Adrian Herţa, „Sistemul electoral românesc (1926–1937). Anomalii
structurale”, în Müller, Elite parlamentare, 16–26. În acelaşi studiu se analizează şi modul în care a
fost acordată prima majoritară statuată de Legea electorală din martie 1926. Nu se bazează pe surse
arhivistice şi presă ci pe analiza lucrărilor de politologie, sociologie şi istorie dedicate alegerilor. Tot
despre „zestrea guvernamentală” vezi şi Radu, Electoratul din România, 125–146.
29
Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I (Iaşi: Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”,
2001), 120–121.
30
Monitorul Oficial, nr. 72 (1926).
31
„Generalul”, Îndreptarea, nr. 64 (1926).
32
„Guvernul de azi”, Îndreptarea, nr. 72 (1926).
33
„Domnul care vine”, Îndreptarea, nr. 52 (1926); „Farmecul puterii”, Îndreptarea, nr. 66
(1926); „Ei vin!”, Îndreptarea, nr. 69 (1926); „Ipoteză absurdă”, Îndreptarea, nr. 71 (1926).
respectul faţă de legi, „Tron şi Ţară”34. Deşi îşi aroga aceste calităţi, partidul nu
luase parte la încoronarea de la Alba-Iulia şi nici nu recunoscuse Constituţia
adoptată în 1923. Organul de presă al L.A.N.C.35 se pronunţa în privinţa viitorului
guvern într-un mod specific: „Din două una. Sau blocul naţional-ţărănist sau partidul
d-lui general Averescu. Blocul va însemna trecerea de fapt a puterii în mâinile lui
Israel. P.P. va însemna haosul din 1920”36.
Presa independentă avea păreri împărţite în ceea ce priveşte viitorul guvern.
Într-un prim articol a fost lăudat cabinetul liberal pentru realizările economico-
financiare, dar şi pentru unele realizări legislative şi spera că viitorul guvern îi va
continua munca37. Alţii îl vedeau ca viitor Preşedinte al Consiliului de Miniştri pe
Iuliu Maniu, care trebuia să conducă un guvern de coaliţie format din P.N. şi
Partidul Ţărănesc (de acum înainte P.Ţ.)38. O altă soluţie vehiculată era aceea a
formării unui guvern special pentru alegeri39. Un asemenea guvern trebuia condus
de Patriarh şi urma să-şi prezinte demisia imediat după alegeri. Acestea erau
speculaţiile presei până la demisia guvernului şi declanşarea consultărilor.
Din cele enunţate rezultă că periodicele oficiale ale partidelor din opoziţie au
clamat dreptul propriului partid de a accede la guvernare, ceea ce era şi normal.
Ziarele independente au prezentat situaţia în funcţie de afinităţile fiecăruia, de
partea P.P., P.N. sau P.Ţ. Interesantă este abordarea oficiosului liberal40, care nu
cerea continuarea guvernării ci prezenta realizările mandatului încheiat, dar şi a
ziarului L.A.N.C.41 care era conştient de faptul că această formaţiune nu va putea
prelua guvernarea.
Conducătorii din P.N. aveau toate motivele să creadă că ei vor fi cei chemaţi
la guvernare deoarece Constantin Argetoianu, membru al partidului, se întâlnise cu
Barbu Ştirbei, care îl asigurase că P.N. va succeda la guvernare. La o întâlnire cu
regele, petrecută după alegerile locale, cel din urmă ar fi declarat: „Vreau să chem
la putere Partidul Naţional şi aş fi foarte mulţumit dacă s-ar putea forma un guvern
în colaborare şi cu ţărăniştii”42. Astfel, naţionalii erau ferm convinşi că ei vor fi cei
care vor forma noul guvern.

34
„Guvernul de mâine”, Patria, nr. 68 (1926).
35
Pentru o analiză detaliată referitoare la propaganda, comportamentul electoral şi rezultatul
obţinut de al L.A.N.C. în alegerile din 1926 vezi Horia Bozdoghină, Antisemitismul lui A.C. Cuza în
politica românească (Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2012), 101–108. Analiza este realizată pe
baza articolelor din ziarul grupării Apărarea Naţională.
36
„Noul Guvern”, Apărarea Naţională, nr. 19 (1926).
37
„Guvernul de ieri, guvernul de mâine”, Universul, nr. 74 bis (1926).
38
„Formalităţile de plecare”, Dimineaţa, nr. 1948 (1926); „Ruptura”, Adevărul, nr. 12962 (1926).
39
„Criza de guvern”, Adevărul, nr. 12967 (1926).
40
„După patru ani”, Viitorul, nr. 5421 (1926).
41
„Noul Guvern”, Apărarea Naţională, nr. 19 (1926).
42
Constantin Argetoianu, Memorii, pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri,
vol. VII, partea VI (Bucureşti: Machiavelli, 1996), 267, 269.

După demisia guvernului liberal s-a declanşat criza guvernamentală. Chiar a

doua zi au fost chemaţi la rege şefii celor trei partide mari din opoziţie: Nicolae
Iorga din partea P.N., Alexandru Averescu din partea P.P. şi Ion Mihalache din
partea P.Ţ. Regele le-a propus celor trei să realizeze un guvern de coaliţie, iar în
cazul în care nu reuşesc, fiecare să prezinte liste separate43. Dorinţa regelui de a
forma un guvern de coaliţie nu a fost acceptată de niciunul dintre cele trei partide.
P.P. a găsit, însă, o modalitate prin care dorinţa regelui să fie îndeplinită, cerând
fuziunea în P.P. a naţionalilor şi ţărăniştilor, pentru a se forma un partid omogen,
capabil să-şi asume conducerea ţării44. Cum era de aşteptat, aceste formaţiuni politice
nu au fost de acord45. Interesant este faptul că liberalii nu au fost chemaţi la consultări.
În ziua următoare, la consultările de la Palatul Regal, partidele au prezentat
liste separate, doar Nicolae Iorga prezentând alături de lista partidului său şi o
variantă care lăsa libere mai multe portofolii ministeriale, pentru cazul în care s-ar
fi ajuns la un acord de guvernare cu P.Ţ. Regele le-a spus şefilor de partid că va
aviza propunerile lor46. Cuvintele regelui au generat o nouă serie de zvonuri cu
privire la numirea noului Preşedinte al Consiliului de Miniştri, afirmându-se că
Iuliu Maniu a fost însărcinat cu formarea guvernului47.
Toate zvonurile aveau să se risipească în ziua de 30 martie 1926 când, deşi
era programată o nou rundă de consultări, s-a anunţat numirea unui guvern condus
de generalul Alexandru Averescu48. Decretul49 punea capăt tuturor speculaţiilor cu
privire la cine va fi viitorul Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Mare parte din istoricii care s-au ocupat de perioada interbelică sunt de părere
că, în martie 1926, regele Ferdinand l-a numit pe Alexandru Averescu în funcţia de
prim-ministru la presiunile lui Ionel Brătianu, Barbu Ştirbei şi ale Reginei Maria.
Alexandru Averescu se angajase să continue politica guvernului liberal, în timp ce
regele ar fi dorit un guvern de coaliţie. Liderul liberalilor a sugerat că partidele
ţărănesc şi naţional au tendinţe revoluţionare, dar se temea şi de o posibilă susţinere
a Principelui Carol50. Şi în memoriile oamenilor politici ai vremii apar aceleaşi

43
Scurtu, Istoria Partidului Ţărănesc, 207.
44
„Pentru îndeplinirea dorinţei regale”, Îndreptarea, nr. 73 (1926).
45
„Mersul crizei”, Îndreptarea, nr. 73 (1926).
46
„Cum au decurs audienţele de ieri”, Îndreptarea, nr. 74 (1926).
47
Armand Călinescu, Însemnări Politice (Bucureşti: Humanitas, 1990), 57.
48
„D. General Averescu însărcinat cu formarea guvernului”, Îndreptarea, nr. 74 (1926);
„Sfârşitul crizei”, Dimineaţa, nr. 6952 (1926); „Constituirea noului guvern”, Universul, nr. 76 (1926);
„Guvernul Averescu a depus azi jurământul”, Viitorul, nr. 5424 (1926); „Cum s-a rezolvat criza de
guvern”, Aurora, nr. 1320 (1926).
49
Monitorul Oficial, nr. 74 bis (1926).
50
Keith Hitchins, România 1866–1947, ediţia a IV-a (Bucureşti: Humanitas, 2013), 447; Ioan
Scurtu, Criza dinastică din România (1925–1930) (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1996), 69–74;
Scurtu, Istoria Românilor, 165–166; Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne 1922–1926
(Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), 314–315; Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa
politică a României (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1991), 227.
idei51. În alte lucrări dedicate perioadei analizate se subliniază faptul că regele nu i-

a dorit pe ţărănişti pentru că se temea de radicalismul lor. Cele două partide, care se
vor coaliza în timpul alegerilor, nu s-au înţeles asupra unui guvern comun în
perioada crizei guvernamentale din cauza împărţirii ministerelor52. Ion Bitoleanu
este de părere că unele studii au preluat informaţiile legate de audienţa din
5 februarie 1926 de la Palat din jurnalul lui Constantin Argetoianu şi au susţinut că
regele ar fi fost dispus să accepte, chiar din 1926, un guvern de coaliţie al
naţionalilor cu ţărăniştii53.
Reacţia asupra numirii noului guvern a fost destul de variată. Liderii P.N. au
primit vestea în vreme ce se aflau acasă la Nicolae Iorga pentru a discuta noua
formulă de guvern, şi „ca o furtună s-au ridicat valuri de blesteme şi de înjurături la
adresa regelui şi a lui Brătianu”54, după cum nota Constantin Argetoianu. Se pare
că nici reacţia opiniei publice nu a fost prea diferită de cea a naţionalilor, o notă a
Siguranţei din 1 aprilie 1926 relatând că opinia publică era convinsă de faptul că în
spatele lui Alexandru Averescu se află P.N.L.55.
Din cauza zvonurilor că se pregăteşte din partea opoziţiei o revoltă contra
numirii lui Alexandru Averescu, la casa lui Nicolae Iorga a fost trimis generalul
Nicoleanu, prefectul poliţiei Capitalei, care le-a spus fruntaşilor opoziţiei să nu
pună la cale „ceva” pentru că trupele sunt concentrate în cazărmi şi gata să
intervină. Cei doi lideri, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, l-au asigurat pe acesta că nu
se va întâmpla nimic56.
În memoriile sale, Nicolae Iorga afirmă că încă de la 27 martie se vorbea
despre un guvern Alexandru Averescu, dar la audienţa cu regele ar fi susţinut un
guvern condus de Iuliu Maniu. În seara zilei de 28 martie, Constantin Argetoianu i-
ar fi spus că se pregăteşte o lovitură de stat la ora 2 noaptea. În acest context,
administraţiile, palatele, gara, poşta au fost păzite. Generalul Nicoleanu ar fi
confirmat ştirea. Nicolae Iorga apreciază că informaţia putea fi „un mijloc de a
evidenţia nevoia unui guvern Averescu”57.
Reacţia presei asupra numirii noului guvern a fost diferită. La 1 aprilie 1926,
mai multe gazete erau gata să anunţe un guvern condus de Iuliu Maniu. Chiar dacă
Nicolae Iorga susţine în memoriile sale că a publicat lista cabinetului Maniu în

51
Călinescu, Însemnări politice, 56–58; Nicolae Iorga, O viaţă de om – Aşa cum a fost – Spre
înseninare, vol. III (Bucureşti: N. Stroilă, 1934), 136–137.
52
Rusenescu şi Saizu, Viaţa politică, 189.
53
Bitoleanu, Din istoria, 312; Scurtu, Istoria Românilor, 162.
54
Argetoianu, Memorii, 283.
55
Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922–1926 (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987), 191.
56
57
Nicolae Iorga, Memorii, vol. IV (Bucureşti: Editura „Naţionala” S. Ciornei, fără an), 116.
Informaţia este preluată şi de unii istorici: Scurtu, Istoria Românilor, 166; Rusenescu şi Saizu, Viaţa
politică, 190.

ziarul său58, informaţia nu este veridică, deoarece Neamul Românesc nu a publicat

o astfel de listă, mai mult, încă din 31 martie 1926 a apărut un articol care anunţa
numirea generalului Alexandru Averescu în funcţia de prim-ministru59. Aproape de
publicarea listei menţionate a fost şi organul de presă al P.N. de la Cluj, Patria, dar
a evitat comiterea unei gafe în ultimul moment60. Presa i-a învinovăţit pe naţionali
şi ţărănişti, pentru că nu au fost capabili să realizeze un acord de colaborare şi de
aceea nu au ajuns la guvernare61. Presa internaţională a anunţat şi ea numirea
noului guvern român. Le Temps şi Journal des Debats erau de părere că guvernul
generalului Averescu avea un caracter tranzitoriu, cu misiunea de a organiza
alegerile62.
Analizând de ce naţionalii sau ţărăniştii nu au venit la guvernare în martie
1926, cercetătorii au identificat câteva motive. Printre acestea ar fi şovăiala lui Iuliu
Maniu de a încheia un acord cu ţărăniştii, defecţiunea grupului Goldiş, atitudinea
servilă a lui Alexandru Averescu, influenţa lui Ionel Brătianu asupra coroanei,
îngrijorarea că naţionalii ajunşi la guvernare vor schimba Constituţia din 1923, iar
ţărăniştii vor proceda la o nouă expropriere sau la revizuirea legislaţiei agrare63.
Campania electorală şi desfăşurarea alegerilor
După momentul formării noului guvern, partidele intrau în lupta electorală,

iar majoritatea liderilor treceau peste orgolii şi programe, îngropând securea
războiului. Vechii adversari politici mergeau umăr la umăr să ceară încrederea
alegătorilor. Acest fenomen s-a petrecut şi în 1926, când o serie de partide au
preferat să se coalizeze. Acum, mai mult ca înainte, aveau nevoie de cât mai multe
voturi, deoarece noua Lege electorală permitea accesul în Parlament doar pentru
grupările politice care depăşeau pragul electoral de 2%.
Alianţele electorale au fost şi ele reflectate în presa vremii. Dacă alianţa
dintre P.P. şi P.M. nu s-a bucurat de o reclamă susţinută în presa guvernamentală64,
mult mai mediatizate au fost cartelurile electorale ale partidului aflat la guvernare

58
Iorga, O viaţă de om, 468.
59
N. Iorga, ,,Regimul continuă”, Neamul Românesc, nr. 74 (1926); Vezi şi: ,,Guvernul
Averescu”, Neamul Românesc, nr. 75 (1926).
60
„Ultima sfidare a voinţei naţionale din România Mare”, Patria, nr. 72 (1926).
61
„Sfârşitul crizei”, Dimineaţa, nr. 6952 (1926); „D. Dr. N. Lupu despre noul guvern liberal
prezidat de generalul Averescu”, Aurora, nr. 1321 (1926).
62
„Presa franceză şi schimbul de guvern din România”, Dimineaţa, nr. 6953 (1926).
63
64
Pentru mai multe detalii legate de încheierea Pactului de la Ciucea dintre P.P. şi P.M. vezi
analiza în Radu, Electoratul din România, 138–142; Reka Horvath, „Schiţa reprezentării politice a
minorităţilor maghiare din România între 1920–1940”, în Cultura politică şi comportamentul
electoral în România în perioada democraţiei parlamentare (1866–1937), coord. Sorin Radu (Sibiu:
Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006), 270; Pană, Minoritari şi majoritari, 112–115; Virgil Pană,
„Pactul de la Ciucea”, Sargetia 2 (1997), 490–497.
cu P.G.65 sau cu auto-intitulatul partid al bulgarilor din Dobrogea66. De asemenea,

s-a dorit şi o alianţă cu Uniunea Evreilor din România, dar generalul Alexandru
Averescu s-a opus, considerând că erau destui evrei în P.P.67. Constatăm că
guvernul a încheiat alianţe electorale cu minorităţile naţionale importante din
România interbelică. Din cauza pragului electoral, partidele minorităţilor riscau să
nu fie reprezentate în Parlament dacă nu participau la alegeri într-o coaliţie cu un
partid puternic.
Guvernul a încheiat o alianţă electorală şi cu reînfiinţatul Partid Naţional
Român, format de cei trei ardeleni care acceptaseră să intre în noul guvern: Vasile
Goldiş, Ioan Lupaş şi Ion Lapedatu. Primul congres al noului partid a avut loc la
Sibiu în 2 mai 192668. Alianţa a fost destul de mediatizată de presa guvernamentală,
care dorea să inoculeze în rândul populaţiei româneşti din Ardeal ideea că partidul
nou înfiinţat era adevăratul continuator al partidului de dinainte de 191469.
Interesant este că, deşi nu s-a semnat nici un fel de colaborare între L.A.N.C.
şi guvern, acesta din urmă a „sprijinit” formaţiunea condusă de Alexandru C. Cuza
pe toată durata campaniei electorale, L.A.N.C. având dreptul să ţină întruniri în
regiunile unde era declarată starea de asediu70. Acest lucru reiese şi din analiza
celor două publicaţii ale partidelor, care nu s-au atacat virulent în timpul alegerilor.
Preluând modelul guvernului, partidele din opoziţie au încheiat alianţe
electorale, în speranţa că vor reuşi să câştige alegerile. În 1926 avea să se încheie
una dintre cele mai puternice alianţe ale opoziţiei de după război71. Discuţiile şi
momentul în care P.N. şi P.Ţ. au ajuns la încheierea cartelului electoral au fost

65
„Înţelegeri electorale între diferite grupări politice”, Universul, nr. 95 (1926); Conform
înţelegerii electorale, P.G. a primit 11 locuri în Adunarea Deputaţilor şi 6 în Senat. Vasile Ciobanu,
Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918–1944 (Sibiu: Hora, 2001), 170.
66
„Să fie adevărat”, Universul, nr. 95 (1926). Vezi şi: George Ungureanu, „Tendinţe şi
tentative de constituire a unui partid minoritar bulgar în România interbelică”, în Partide politice şi
minorităţi naţionale din România în secolul XX, coord. Vasile Ciobanu, Sorin Radu, vol. 4 (Sibiu:
Editura Techno Media, 2009), 150−151.
67
Răzvan, „Alegerile din mai 1926”, 107. Sunt prezentaţi cei mai importanţi membrii de
origine evreiască din P.P.
68
„Apărătorii tradiţiei”, Patria, nr. 96 (1926); „Cartel electoral”, Îndreptarea, nr. 116 (1926).
69
Principalele plecări din P.N. după martie 1926 sunt analizate de Răzvan, „Alegerile din mai
1926”, 107–108. Autorul este de părere că plecarea grupării Goldiş, deşi foarte mediatizată, nu a avut
un impact aşa de mare, dovadă fiind faptul că acolo unde au candidat reprezentanţii acestei grupări,
guvernul nu a obţinut rezultate spectaculoase.
70
Traian Bosoancă, Ilarie Gh. Opriş, Alegerile parlamentare din judeţul Mureş. 1919–1939
(Târgu-Mureş: Ardealul, 2004), 62–63.
71
Pentru a vedea modul în care P.Ţ. şi P.N. au ajuns la un acord electoral şi cum se prezentau
cele două partide în timpul crizei guvernamentale din martie 1926, vezi I. Ciupercă, Opoziţie şi putere
în România anilor 1922–1928 (Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 1994), 179–189. Autorul nu se
ocupă de modul în care s-au desfăşurat alegerile, prezentând numai scorul B.N.Ţ. Pentru discuţiile
dintre naţionali şi ţărănişti şi modul în care au ajuns la un acord electoral, vezi Ioan Scurtu, Din viaţa
politică a României 1926–1947. Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983), 42–47.

amplu dezbătute în presa celor două partide, dar şi a partidelor concurente şi cea
independentă72. Discuţiile au reluat firul tratativelor începute în 192473. Ultimul pas
făcut pentru a definitiva acordul electoral a avut loc la 11 mai 1926, atunci când
P.N. şi P.Ţ. au anunţat Comisia Centrală Electorală că formează un cartel şi că vor
candida sub acelaşi semn, „circonferinţa”74. Aflat în derivă, P.N. a acceptat să fie
vioara a doua în acordul cu ţărăniştii75.
Partidele de stânga au purtat discuţii cu privire la încheierea unui cartel
electoral, în februarie şi martie 1926. Discuţiile nu au dus la încheierea unui acord,
astfel că cele două grupări s-au prezentat solitar76 în alegeri, comuniştii sub denumirea
de Blocul Muncitoresc-Ţărănesc77, iar socialiştii pe listele Partidului Socialist.
Socialiştii78 îşi exprimaseră dorinţa de a intra într-un eventual cartel şi cu
opoziţia, în cazul în care aceasta s-ar uni. După formarea B.N.Ţ., Partidul Socialist
nu va adera însă la acesta motivând că nu sunt respectate convenţiile discutate
anterior79. Organizaţiile evreilor din România au anunţat că vor colabora cu cei
care le vor satisface cele mai multe cereri80. P.N.L. a anunţat prin preşedintele lui
că participă singur în alegeri81. La fel a făcut şi L.A.N.C.
În ceea ce priveşte organizarea alegerilor, pe toată durata lunii aprilie
Consiliul de Miniştri a discutat despre data la care urmau să se desfăşoare82. În cele
din urmă, decretul de convocare a Corpurilor electorale a fost publicat în Monitorul
Oficial la 25 aprilie 1926 şi prevedea că alegerile vor avea loc în următoarele date:

72
„Buletin politic”, în Universul, nr. 112 (1926).
73
Scurtu, Istoria Partidului Ţărănesc, 184; „Încetarea tratativelor dintre naţionali şi ţărănişti”,
Universul, nr. 66 (1926); „Dela Congresul Partidului Naţional”, Patria, nr. 86 (1926); „Comunicat”,
Aurora, nr. 1339 (1926).
74
Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Arhivelor Istorice Centrale, Bucureşti (în
continuare S.A.N.I.C.), fond Ministerul de Justiţie, Comisia Centrală Electorală (în continuare C.C.E.),
dosar 79/1926, f. 42.
75
Nedelea, Aspecte ale vieţii politice, 245; Călinescu, Însemnări politice, 58.
76
S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici (Cluj-Napoca: Dacia,
1981), 91.
77
Ibid., Capitolul IV, „Alegerile parlamentare din mai 1926. Participarea Blocului
Muncitoresc Ţărănesc şi a federaţiei partidelor socialiste din România”, 79–110 se ocupă în
amănunţime de participarea în alegeri a celor două grupări amintite, începând de la scurta descriere a
crizei guvernamentale, încercarea de a se alia pentru alegeri, propaganda electorală, depunerea
candidaturilor, alegerile şi analiza rezultatelor obţinute. Cercetarea se bazează pe surse arhivistice dar
şi pe o serie de articole publicate în presa formaţiunilor analizate, dar şi a presei independente.
78
Pentru a urmări atitudinea şi modul în care F.P.S.R. a participat la alegerile din mai 1926,
dar şi o evaluare a rezultatelor şi a modului în care şi-au făcut campanie vezi Nicolae Jurca, Istoria
social-democraţiei din România (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1994), 148–149. Analiza se sprijină pe
două periodice socialiste, Socialismul şi Vremea nouă.
79
„Socialiştii nu intră în cartel”, Adevărul, nr. 12999 (1926).
80
„Se face un front unic în alegeri”, Dimineaţa, nr. 6969 (1926).
81
„Consfătuirile fruntaşilor partidului liberal”, Universul, nr. 91 (1926).
82
„Consiliul de miniştri de marţi seara”, Universul, nr. 87 (1926); „Consiliul de miniştri de
marţi seara”, Universul, nr. 93 (1926).
25 mai pentru Adunarea Deputaţilor; 28 mai pentru Senat, colegiul universal;

30 mai pentru Senat, colegiul separat, unde votau membrii Camerelor profesionale;
acum votau şi profesorii universitari, onorari, titulari, agregaţi şi conferenţiarii
definitivi întruniţi în colegiu pe Universitate; la 10 iunie votau toţi membrii
consiliilor comunale urbane şi rurale şi ai consiliilor judeţene, întruniţi în colegii
separate83. Data ultimelor alegeri pentru senatori a fost modificată, hotărându-se să
aibă loc la 4 iunie, iar în caz de balotaj, votarea urma să se repete la 23 iunie. Acest
ultim decret anunţa şi convocarea noilor Adunări Legiuitoare pentru data de
25 iunie 192684. Odată ce Corpurile electorale au fost convocate, a început şi
campania electorală.
Propaganda electorală era susţinută de presa partidelor dar şi de cea
independentă, ce avea simpatii faţă de unele partide. Pe lângă ziare, propaganda
electorală era susţinută de broşurile electorale, foile volante, placardele cu
imaginea liderilor, dar şi prin adunări electorale organizate pe tot cuprinsul ţării. În
cele ce urmează, ne vom limita la prezentarea propagandei prin presa vremii.
Cea mai mare influenţă în rândul electoratului o avea presa, „deoarece
cuvântul scris avea caracter de lege, tot ceea ce era scris căpăta o mai mare
greutate”85. De aceea fiecare partid avea propriul ziar, care în timpul campaniei
electorale îşi mărea tirajul, numărul de apariţii şi pagini, publicând rubrici speciale
dedicate alegerilor. În 1926, partidele importante au susţinut propaganda electorală
cu ajutorul propriilor ziare. În cercetarea noastră am utilizat periodicele: Viitorul,
care a susţinut campania P.N.L., Îndreptarea – P.P., Apărarea Naţională –
L.A.N.C., Patria – P.N., Aurora şi Ţărănismul – P.Ţ. După formarea B.N.Ţ., ulti-
mele trei gazete au susţinut propaganda acestuia, dar cu o tentă de individualizare
în favoarea propriului partid. Patria şi-a axat discursul pentru atragerea
electoratului din Transilvania, iar Aurora şi Ţărănismul s-au adresat electoratului
din Vechiul Regat şi Basarabia. Acest fapt este demonstrat de tematica articolelor
publicate de periodicele menţionate. Acestea au fost organele de presă ale
partidelor ce aveau să reuşească în alegeri, probând această afirmaţie prin faptul că
au depăşit pragul electoral şi au intrat în Parlament. Ziarele independente ca
Adevărul, Dimineaţa şi Lupta, cu orientare de stânga, au făcut propagandă pentru
socialişti, comunişti şi uneori pentru ţărănişti. Universul a avut o orientare de
dreapta86, şi a susţinut guvernul şi pe legionari.
Presa a prezentat modul în care s-au desfăşurat adunările electorale ale
partidului de guvernământ87. În ceea ce priveşte adunările electorale ale opoziţiei,

83
84
85
Radu, Electoratul din România, 147.
86
Ibid., 154.
87
„Campania electorală”, Îndreptarea, nr. 105 (1926); „Grandioasa manifestaţie politică din
Vâlcea”, Îndreptarea, nr. 109 (1926); „Campania electorală în Ardeal”, Îndreptarea, nr. 109 (1926).

acestea şi-au prezentat propriile performanţe88, dar s-au şi plâns de faptul că

guvernul nu le-a permis organizarea unor manifestaţii ample89. L.A.N.C. a ţinut
întruniri electorale pe tot cuprinsul ţării, în special în Moldova, acolo unde a
beneficiat şi de clemenţa guvernului, putând să ţină adunări şi acolo unde era
decretată starea de asediu90. Socialiştii au organizat o serie de adunări electorale,
axându-se pe centrele muncitoreşti Galaţi, Brăila, Focşani şi Iaşi91.
Privilegiat în campania electorală a fost, desigur, guvernul, având posibilitatea de
a ţine adunări electorale acolo unde a dorit, bazându-se pe sprijinul administraţiei,
dar şi al unor cetăţeni care îi făceau campanie, probabil, pentru a nu supăra puterea92.
Pe timpul campaniei electorale, partidele au fost direcţionate de la centru prin
ziarele proprii, care au publicat informaţii utile pentru ca organizarea campaniei să
decurgă în condiţii bune93. Campania electorală era susţinută de regulă din
fondurile strânse de la membrii şi simpatizanţii partidelor94. Ziarele partidelor au
făcut apel la cetăţeni pentru strângerea de fonduri pe timpul campaniei, dând şi
adresele unde se puteau trimite banii95.
Partidele trebuiau, conform legislaţiei, să-şi aleagă semne electorale. Acestea
erau foarte importante, deoarece majoritatea populaţiei era analfabetă96 şi cu
ajutorul lor alegătorii recunoşteau partidul cu care voiau să voteze. La alegerile din
1926 grupările politice care au intrat în Parlament au folosit următoarele semne
electorale: B.N.Ţ. – „o circonferinţă”, L.A.N.C. – „o linie orizontală”, P.P. – „trei
linii tăiate între ele”, P.N.L. – „o linie verticală tăiată la capete de câte una scurtă
orizontală”97.
Din presa vremii reies şi informaţii utile legate de modul în care se putea
realiza depunerea candidaturilor98. De asemenea, ziarele au repetat, pe toată durata
campaniei electorale, îndemnul adresat cetăţenilor de a-şi ridica de la primării
cărţile de alegător pentru a putea vota99.
În campania electorală din anul 1926, nu a fost luată în discuţie problema
crizei dinastice, deoarece partidele nu au dorit să se pronunţe într-o problemă atât
de delicată100, problemă care fusese „rezolvată” chiar la începutul anului 1926.

88
„Campania electorală din Judeţul Muscel”, Aurora, nr. 1338 (1926); „Grandioasa manifestare
a Capitalei pentru blocul Ţărănesc-Naţional”, Aurora, nr. 1355 (1926).
89
„Campania electorală”, Patria, nr. 102 (1926).
90
91
„În lagărul socialist”, Dimineaţa, nr. 6995−6996 (1926).
92
„Propaganda electorală în schimbul speculatorilor”, Dimineaţa, nr. 6995 (1926).
93
„Campania electorală”, Viitorul, nr. 5444 (1926); „Semnul Partidului Poporului”, Îndreptarea,
nr. 105 (1926).
94
95
„Un apel către toţi sprijinitorii democraţiei române”, Aurora, nr. 1340 (1926); „Campania
electorală”, Îndreptarea, nr. 101 (1926).
96
97
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Justiţie, C.C.E., dosar 3/1926, f. 2.
98
„Campania electorală”, Viitorul, nr. 5446 (1926).
99
„Pentru alegătorii din Bucureşti”, Viitorul, nr. 5454 (1926); „Ridicaţi-vă cărţile de alegător”,
Adevărul, nr. 13003 (1926).
100
Scurtu, Criza dinastică din România, 73.
Discursul electoral face parte din discursul politic şi lansează mesaje prin
intermediul presei, manifestelor electorale dar şi în cadrul mitingurilor şi adunărilor
electorale101. Scopul discursului este de a seduce, de a convinge şi de a atrage
încrederea electoratului prin programul propriu. Din cauza faptului că de cele mai
multe ori partidele nu aveau un program bine structurat, discursul electoral a
degenerat în calomnierea adversarului politic şi exagerarea meritelor personale ale
unor candidaţi.
În 1920, atunci când mitul generalului Averescu102 era la apogeu, P.P. şi-a
construit propaganda electorală folosindu-se de imaginea acestuia103. La fel ca în
1920, deşi mitul lui Alexandru Averescu nu mai era de actualitate, P.P. şi-a axat
propaganda pe imaginea liderului său şi în 1926, dar şi pe realizările guvernării din
1920−1921104. Programul guvernului a fost publicat în Îndreptarea, la scurtă vreme
după preluarea puterii105. Este de altfel şi singurul manifest electoral publicat de
guvern, care are la bază obiectivele guvernării. După cum era de aşteptat, el se
adresează în special ţăranilor, pentru că ei erau cei mai numeroşi alegători. După
publicarea Programului de guvernare, discursul guvernului s-a bazat pe
calomnierea adversarilor politici şi pe realizările P.P. Considerând că adversarul cel
mai de temut în alegeri va fi vehiculatul acord dintre partidele Ţărănist şi Naţional,
guvernul a început lupta cu aceste partide înainte de unirea lor106. Din momentul
formării B.N.Ţ., P.P. îşi va îndrepta atacurile asupra acestuia107, numindu-l în dese
rânduri „regionalisto-ţărănist” şi acuzându-l că practică o demagogie agrară la sate
şi marxistă la oraşe108. Liderii Blocului, în special Iuliu Maniu109, au fost atacaţi de
partidul guvernamental. Virgil Madgearu a fost catalogat ca fiind „Teoreticianul
bolşevismului economic al grupării ţărăniste”110, fiind acuzat că instigă muncitorii
la revoltă P.P. era considerat singurul partid din România capabil să alterneze la
guvernare cu P.N.L.111. Pe toată durata campaniei electorale, guvernul, cu ajutorul
organului său de presă, a publicat îndemnuri ca alegătorii să voteze în alegeri
„Steaua”, semnul electoral ales de P.P.112.

101
Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti (Bucureşti: Paidea, 1999), 202.
102
Vezi Sorin Radu, „Mitul eroului salvator – Cazul Generalului Alexandru Averescu”,
Apulum 35 (1998), 545–556.
103
Constantin Hiot, Cătălin Râpan, „Imaginea adversarului politic”, Dosarele Istoriei 11 (2000), 20.
104
„Partidul Poporului în faţa alegerilor”, Îndreptarea, nr. 111 (1926); Radu, Electoratul din
România, 203.
105
„Programul de muncă al guvernului”, Îndreptarea, nr. 81 (1926).
106
„Ridiculul congres din Bucureşti al regionaliştilor”, Îndreptarea, nr. 91 (1926).
107
„Campania electorală”, Îndreptarea, nr. 97 (1926); „Cum se desfăşoară campania electorală
în Ardeal”, Îndreptarea, nr. 111 (1926).
108
„Partidul Poporului în faţa alegerilor”, Îndreptarea, nr. 111 (1926).
109
„Cariera domnului Maniu”, Îndreptarea, nr. 77 (1926).
110
„D. Madgearu îndeamnă populaţia la război civil”, Îndreptarea, nr. 114 (1926).
111
„Cele două partide de guvernământ”, Îndreptarea, nr. 104 (1926); „Ultima oră”,
Îndreptarea, nr. 104 (1926).
112
„Ultima oră”, Îndreptarea, nr. 104 (1926); Îndreptarea, nr. 109 (1926); Îndreptarea, nr.
111 (1926); Îndreptarea, nr. 116 (1926).

Discursul electoral al liberalilor nu s-a bazat pe un program, ci pe reliefarea

realizărilor guvernării113. Liberalii au dus o campanie de atacare a adversarilor
politici, în special împotriva ţărăniştilor şi naţionalilor. P.N. a fost acuzat de
regionalism114 iar P.Ţ. că era condus de un trădător de ţară, Constantin Stere, şi că
avea legături strânse cu U.R.S.S.115. Atacurile la persoană au existat şi în presa
liberalilor, Constantin Stere, Ion Mihalache şi Nicolae Lupu au fost catalogaţi ca
fiind comunişti116. În continuare, liderii ţărănişti erau numiţi trădători, socialişti şi
comunişti, denumiri care vor fi des repetate pe durata campaniei117. Liberalii au
apelat în dese rânduri la istoria lor, subliniind că de la 1848 ei i-au condus pe
români spre marile evenimente ale sfârşitului de secol XIX, dar şi la cele din
debutul secolului al XX-lea118. Liberalii au cerut votul cetăţenilor şi pentru că ei au
fost cei care le-au acordat acest drept119.
După ce au pierdut succesiunea la guvernare, P.N. şi P.Ţ. au întrerupt
convorbirile, în vederea încheierii unui cartel electoral, timp în care au demarat
campania electorală pe cont propriu. Astfel, P.Ţ. a dat publicităţii la 4 aprilie 1926
„Manifestul Partidului Ţărănesc către Ţară”, în care îi atacau pe liberali şi îi
considerau adevăraţii conducători ai ţării120. Ţărăniştii îi atacau şi pe vechii lor
aliaţi din alegerile locale, afirmând că P.N. este un partid în derivă, după trădarea
celor trei lideri ardeleni care intraseră în guvern121. Ţărăniştii anunţau că îşi doreau
extinderea organizaţiilor în Transilvania, motivându-şi gestul pe faptul că nu au
putut ajunge la un acord cu P.N.122. La 18 aprilie a fost publicat „Programul Partidului
Ţărănesc”, care cuprindea obiective generale din domenii ca politică socială, legislaţie
muncitorească, sistemul public de sănătate şi de asigurări sociale123.
Înainte de formarea cartelului cu ţărăniştii, naţionalii se vor contra şi ei cu
aceştia. Au fost surprinşi de iniţiativa ţărăniştilor de a se extinde în Transilvania,
acuzându-i că au „făcut salturi mortale dintr-o extremă într-alta”124. Naţionalii se
vor grăbi să dezmintă că se află în derivă şi că se confruntă cu plecări masive din

113
„Către ţară”, Viitorul, nr. 5440 (1926); „Dare de seamă înfăţişată de d. Ion I.C. Brătianu”,
Viitorul, nr. 5440 (1926); „De ce a reuşit partidul liberal în România Mare”, Viitorul, nr. 5444 (1926);
„Ce a făcut guvernul liberal pentru Ţară”, Viitorul, nr. 5448 (1926); „Partidul liberal şi funcţionarii
statului”, Viitorul, nr. 5450 (1926); „Opera Partidului Naţional-Liberal în Cârmuirea Ţărei”, Viitorul,
nr. 5459 (1926); „Opera partidului Naţional-Liberal în 4 ani de guvernare”, Viitorul, nr. 5461 (1926).
114
„Experienţa de patru ani de opoziţie”, Viitorul, nr. 5432 (1926); „Partidele politice în
alegeri”, Viitorul, nr. 5463 (1926).
115
„De ce nu au venit şi nu pot veni Ţărăniştii la Guvern”, Viitorul, nr. 5432 (1926).
116
„Buni români!”, Viitorul, nr. 5461 (1926).
117
„Partidele politice în alegeri”, Viitorul, nr. 5463 (1926).
118
„Buni români!”, Viitorul, nr. 5453 (1926).
119
„Alegători, Buni români!”, Viitorul, nr. 5465 (1926).
120
„Manifestul Partidului Ţărănesc către Ţară”, Aurora, nr. 1323 (1926).
121
„Frământări în Partidul Naţional”, Aurora, nr. 1325 (1926).
122
„Manifestul Partidului Ţărănesc către ardeleni”, Ţărănismul, nr. 52 (1926).
123
„Programul Partidului Ţărănesc”, Aurora, nr. 1333 (1926).
124
„Invazia Ţărănistă”, Patria, nr. 77 (1926).
partid, anunţând noi adeziuni125. La rândul său, P.N. a avut de luptat la început cu
cei care intraseră în guvernul generalului Averescu. Ioan Lupaş, Ion Lapedatu şi
Vasile Goldiş au fost acuzaţi că se comportă în continuare ca fiind membrii ai
partidului, deşi fuseseră excluşi126.
Din momentul alcătuirii blocului, în discursul celor două partide putem
identifica două teme comune, şi anume criticarea guvernului, acuzat de folosirea
întregului aparat administrativ în vederea fraudării alegerilor127, şi opinia că
liberalii sunt adevăraţii conducători ai ţării128. Semnele electorale alese de liberali şi
averescani au fost persiflate de ţărănişti129, semnul liberalilor fiind considerat „un
ciomag” în vreme ce semnul ales de P.P. este „o aia. Dacă nu-i spunem păianjen s-
au plojniţă, n-avem cum să-i zicem”130. P.N. s-a folosit în discursul său electoral de
imaginea lui Iuliu Maniu, numit „stejarul politic”, „fiul Ardealului”, considerat a fi
cel mai curat om politic din România131. În timpul campaniei electorale, cele două
partide cartelate îi vor îndemna pe cetăţeni să voteze listele cu semnul electoral al
B.N.Ţ., „inelul”, „roata” sau „circonferinţa”132.
B.N.Ţ. va cere, prin „Manifestul către Ţară”133 lansat cu câteva zile înainte de
alegeri, sprijinul tuturor cetăţenilor. Manifestul nu conţinea un plan de guvernare,
ci era axat pe criticarea guvernului şi a liberalilor. Deşi unite de un cartel electoral,
cele două partide au avut un discurs electoral, de cele mai multe ori, solitar. P.Ţ. s-
a axat pe electoratul din Vechiul Regat şi Basarabia, în vreme ce P.N. s-a axat pe
cel din Transilvania. Chiar şi după formarea blocului, cele două partide vor mai
folosi denumirile propriilor formaţiuni, pentru a-şi putea revendica acţiunile pe
care le întreprinseseră în trecut. Interesant este că, deşi cartelul a fost înregistrat sub
denumirea de Blocul Naţional-Ţărănesc, ţărăniştii îl vor numi Blocul
Ţărănesc-Naţional pentru a reliefa faptul că ei reprezintă forţa principală a coaliţiei.
L.A.N.C. a participat în 1926 pentru prima dată la campania electorală,
formaţiunea fiind înfiinţată la 4 martie 1923 de Alexandru C. Cuza134. Cu câteva

125
„Argumentele celor câţiva”, Patria, nr. 84 (1926).
126
„Cuvânt de ordine”, Patria, nr. 75 (1926).
127
„Guvernul pregăteşte alegeri cu baioneta”, Aurora, nr. 1339 (1926); „Marea bătălie de la
25 maiu 1926”, Aurora, nr. 1349 (1926); „Propaganda Guvernului”, Aurora, nr. 1354 (1926);
„Dezastrul guvernului”, Patria, nr. 94 (1926).
128
„Liberalii la sate”, Aurora, nr. 1345 (1926); „Marea bătălie de la 25 maiu 1926”, Aurora,
nr. 1349 (1926); „Campania electorală”, Patria, nr. 104 (1926).
129
Pentru mai multe detalii legate de discursul electoral de persiflare a adversarului politic în
aceste alegeri vezi: Alexandru Nicolaescu, Sorin Radu, „Caricatura electorală – formă a discursului
electoral al Partidului Ţărănesc în alegerile parlamentare din mai 1926. Studiu de caz”, Transilvania 2
(2011), 1–10.
130
„Semnul lor”, Ţărănismul, nr. 2 (1926).
131
„Iuliu Maniu”, Patria, nr. 94 (1926).
132
„Întreaga Ţară sub teroare”, Patria, nr. 103 (1926); „Către alegătorii partidului naţional”,
Patria, nr. 105 (1926); „Ziua biruinţei se apropie”, Patria, nr. 109 (1926); „Chemarea”, Aurora, nr.
1340 (1926); Aurora, nr. 1343 (1926); „Nu uitaţi”, Aurora, nr. 1358 (1926).
133
„Manifest către Ţară”, Aurora, nr. 1351 (1926); „Manifest către Ţară”, Patria, nr. 103 (1923).
134
Istoria Românilor. România întregită (1918–1940), vol. VIII, coord. Ioan Scurtu (Bucureşti:
Editura Enciclopedică, 2003), 142.

zile înainte de demisia guvernului liberal, Liga şi-a redefinit statutul, intrând
practic şi în campania electorală. Se afirma că Liga „este organizaţie politică, dar
nu este partid”. Venirea la guvernare nu era considerată un scop, ci doar mijlocul
de a-şi realiza programul135. L.A.N.C. a lansat şi un program prin care dorea să-i
convingă pe români că merita să fie susţinută136. Critica adversarului politic a fost
des uzitată de Ligă. P.N. a fost acuzat că prin „franc-masonul Vaida-Voevod – a
iscălit la încheierea Păcei, clauza Minorităţilor, ce ne-a dat legaţi, de mâini şi de
picioare, Jidanilor”. P.N.L. era învinuit că a renunţat la art. 7 din Constituţie şi prin
urmare „a dat jidanilor drepturi politice şi cetăţeneşti”, iar P.P. pentru că le-a
permis evreilor din Ucraina să vină în România. P.Ţ. era catalogat ca fiind „curat
jidovesc”, ca şi Partidul Socialist şi cel Comunist137. Chiar dacă au fost anemice,
atacurile politice ale Ligii s-au abătut şi asupra guvernului138. Imaginea liderului a
fost folosită în discursul electoral al formaţiunii profesorului ieşean, Alexandru C.
Cuza fiind asemuit cu Ştefan cel Mare139.
Partidul Comunist din România fusese scos în afara legii în 1924, prin Legea
Mârzescu, astfel că, pentru a putea participa la alegerile din 1926 au înfiinţat
B.M.Ţ. cu doar opt luni înainte de alegeri140. Acesta nu a susţinut o campanie
virulentă de presă141, deoarece a fost supravegheat atent de organele statului, însă
şi-a popularizat discursul cu ajutorul manifestelor electorale, prin care le-a cerut
alegătorilor să nu creadă propaganda electorală a celorlalte partide, deoarece
B.M.Ţ. era singurul reprezentant al populaţiei sărace, iar pe listele lui se regăseau
muncitori, luptători şi ţărani142.
Partidul Socialist s-a axat, în discursul electoral, pe criticarea guvernării
liberale din perioada 1922–1926 şi a guvernului următor condus de Alexandru
Averescu. Guvernul liberal era acuzat că a dezlănţuit „urgia asupra organizaţiilor
muncitoreşti”, iar „masele” aveau datoria de a „răsturna regimul de teroare şi
dictatură ce de la război încoace apasă necontenit asupra poporului muncitor”.
Discursul socialiştilor s-a adresat muncitorilor; P.S. considera că aceştia erau ţinuţi
în mizerie pentru a fi mai uşor manevraţi şi exploataţi de patroni. Guvernul
Averescu era acuzat că dorea continuarea politicii liberale de „asuprire a
muncitorilor”143. Dacă ne raportăm la legislaţia dedicată muncitorilor emisă de
guvernul liberal se poate constata o preocupare de a ameliora situaţia acestora, dar

135
„Ce este liga?”, Apărarea Naţională, nr. 19 (1926).
136
„Programul Ligii Apărării Naţional Creştine”, Apărarea Naţională, nr. 23 (1926).
137
„Către alegători”, Apărarea Naţională, nr. 23 (1926).
138
„Au şi început prigonirile”, Apărarea Naţională, nr. 23 (1926).
139
„Spre biruinţă”, Apărarea Naţională, nr. 25 (1926).
140
Cutişteanu şi Ioniţă, Electoratul din România, 109–110.
141
La 4 aprilie 1926 a lansat organul de presă Desrobirea care şi-a încetat apariţie la 17 mai,
din cauza cenzurii. Răzvan, „Alegerile din mai 1926”, 137.
142
S.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei (1903–1957), dosar 73/1926, f. 1; dosar
12/1926, f. 2.
143
„Manifestul partidului socialist”, Dimineaţa, nr. 6991 (1926).
nu au reuşit să ducă până la capăt demersul. De exemplu nu a fost capabil să adopte

un Cod al Muncii deşi a avut încercări în acest sens144. Prin urmare, chiar dacă
situaţia muncitorilor nu era una extraordinară, discursul socialiştilor a fost unul
excesiv de agresiv, explicabil însă în timpul campaniilor electorale.
Nemaifiind un partid cu o mare popularitate, atunci când a venit la putere, în
martie 1926, P.P. a utilizat aparatul administrativ pentru a câştiga alegerile. Astfel
că s-a folosit de cenzură, starea de asediu, iar justiţia, armata şi jandarmeria au
exercitat presiuni asupra alegătorilor şi a contracandidaţilor, pentru a-i avantaja pe
reprezentanţii guvernului145.
Cenzura a vizat în principal presa partidelor din opoziţie146, împiedicându-le
să-şi desfăşoare campania electorală liber. Nu numai presa a fost supusă cenzurii,
ci şi celelalte materiale propagandistice cum ar fi broşurile, manifestele şi afişele
electorale. Din ordinul ministrului de Interne Octavian Goga, în aprilie 1926, chiar
în timpul campaniei electorale, au fost confiscate ziarele Lupta, ziar independent,
oficiosul P.N. din Bucureşti, România, şi oficiosul aceluiaşi partid de la Cluj,
Patria147. Pe toată durata campaniei electorale, presa partidelor din opoziţie, dar şi
cea independentă, au prezentat ample informaţii despre modul în care guvernul se
folosea de puterea administrativă pentru a-şi crea un avantaj în alegeri148. La
sfârşitul lunii aprilie, şefii tipografiilor au fost anunţaţi de cenzurarea tuturor
publicaţiilor, nicio publicaţie nemaiputând să apară fără avizul Comandamentului
Corpului II de Armată149. Din păcate, aceste informaţii nu au putut fi dublate de
surse arhivistice, dar din analiza presei perioadei am putut identifica faptul că
periodicele au fost cenzurate pe toată durata campaniei electorale. Afirmaţia poate
fi sprijinită pe faptul că pagini întregi ale gazetelor opoziţiei apăreau albe, semn că
articolele nu au primit avizul cenzorilor pentru publicare şi nu au mai putut fi înlo-
cuite până la tipărirea ediţiei.
Datorită stării de asediu, presa vremii a creionat o stare generală sumbră. De
exemplu, s-a afirmat că nu se putea intra sau ieşi din unele oraşe, cum ar fi
Chişinău150, Focşani şi Huşi151. Nici satele nu au scăpat de această problemă,
interzicându-se circulaţia dintr-un sat în altul152. Situaţia Capitalei nu era mai bună,
starea de asediu instituindu-se şi aici, măsură ce era considerată exagerată de
opoziţie care avea ca argument faptul că atât în ţară, cât şi la graniţă atmosfera era

144
Bitoleanu, Din istoria, 153–155; Ion Agrigoroaiei, România interbelică. Unificare şi
evoluţie economică (Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2016), 156-157.
145
146
Pentru detalii legate de acest subiect vezi: Sorin Radu, „Cenzura presei în timpul alegerilor
parlamentare şi locale din România anilor 1919–1937”, Transilvania 3 (2003), 72–79.
147
148
„Cum decurge Campania”, Dimineaţa, nr. 6983 (1926).
149
„Guvernul a introdus cenzura militară”, Universul, nr. 97 (1926).
150
„Samavolniciile din Basarabia”, Dimineaţa, nr. 6983 (1926).
151
„Guvernul cuprins de panică”, Aurora, nr. 1340 (1926).
152

„Prefecţii au mână liberă”, Aurora, nr. 1343 (1926).
paşnică153. O situaţie deosebită se găsea în Basarabia unde, cu doar câteva zile

înainte de alegeri, starea de asediu s-a generalizat în toată provincia154. Ministrul de
Război, generalul Ludovic Mircescu, spunea că starea de asediu nu poate fi ridi-
cată, guvernul folosindu-se de argumentul că dorea stoparea infiltraţiilor comuniste
din est155. În Ardeal, prefectul poliţiei din Cluj a dat o dispoziţie prin care interzicea
automobilelor, autobuzelor şi autocamioanelor să părăsească teritoriul oraşelor fără
un permis special din partea poliţiei156. Din cauza celor din urmă interdicţii, la Cluj
a avut loc un incident inedit atunci când istoricul englez Charles K. Webster,
invitat de Alexandru Vaida-Voevod pentru a ţine o conferinţă, „a încercat să
viziteze cu automobilul împrejurimile Clujului, dar a fost oprit de jandarmi la
bariera Feleacului, neavând... permis de circulaţie”157. Guvernul l-a acuzat pe
Alexandru Vaida-Voevod că ar fi generat incidentul voit158. Lui Iuliu Maniu i s-a
interzis să circule cu automobilul, având voie să se deplaseze doar cu vehicule cu
tracţiune animală159. Nici ceilalţi candidaţii ai P.N. nu au avut mai mult noroc, în
judeţul Turda nu s-au putut deplasa aşa cum au făcut cei ai guvernului160.
Folosind starea de asediu şi carantina, guvernul nu a permis candidaţilor
opoziţiei să ţină adunări electorale şi nici să intre în unele localităţi, de cele mai
multe ori fiind bruscaţi sau chiar arestaţi de jandarmi. Nicolae Iorga spunea că în
timpul campaniei electorale din 1926 „circulaţia pe şosele era oprită,
împiedicându-se orice propagandă activă şi directă. Ioan Brătianu însuşi, ba încă şi
prinţul Nicolae au fost întorşi înapoi de jandarmi”161. Un alt lider al opoziţiei,
Constantin Argetoianu, declara că în judeţul Dolj a fost oprit de jandarmi şi somat
să se înapoieze acasă şi să nu mai părăsească locuinţa162. Prin urmare, constatăm că
informaţiile prezentate de presa vremii sunt de luat în seamă, în ciuda exagerărilor,
sunt susţinute şi de amintirile personalităţilor vremii, chiar dacă şi acestea pot fi
suspectate de subiectivism.
Pe toată durata campaniei opoziţia s-a plâns că nu poate ţine adunări
electorale163, în vreme ce guvernul beneficia de întruniri acolo unde dorea164.
Membrii P.Ţ. au avut şi ei de îndurat abuzurile guvernului. Candidatul ţărănist din
judeţul Ialomiţa, C. Nicolescu, a fost împuşcat de jandarmi în comuna Piua-Pietrei,

153
„Alegerile sub stare de asediu”, Aurora, nr. 1346 (1926).
154
„Teroarea averescană în Basarabia”, Aurora, nr. 1356 (1926).
155
„Starea de asediu şi agitaţiile din Basarabia”, Universul, nr. 88 (1926).
156
„Noi abuzuri”, Patria, nr. 96 (1926).
157
„Lupta electorală în Ardeal”, Adevărul, nr. 13011 (1926).
158
„Alegerile sub stare de asediu”, Patria, nr. 101 (1926).
159
„Dl. Maniu în judeţul Alba”, Patria, nr. 106 (1926).
160
„Campania electorală”, Patria, nr. 102 (1926); „Întreaga Ţară sub teroare”, Patria, nr. 103 (1926).
161
Nicolae Iorga, România Contemporană de la 1904 la 1939. Supt trei regi, ediţia a II-a
(Bucureşti: Aşezământul tipografic „Datina Românească” Vălenii-de-Munte, 1932), 406.
162
163
„D-l Iuliu Maniu a fost oprit, ieri Joi să ţină adunare în Vinţul-de-Jos”, Patria, nr. 103 (1926).
164
„Galeria Abuzurilor”, Patria, nr. 97 (1926).
judeţul Ialomiţa, în momentul în care îşi făcea campanie electorală, fără a avea
avizul autorităţilor165. Chiar şi Ion Mihalache a fost bruscat de jandarmi în comuna
natală, Topoloveni166. Ţărăniştii nu au putut ţine întruniri şi nici chiar să-şi depună
listele de candidaţi în unele judeţe167.
Membrii L.A.N.C. nu au scăpat de abuzurile guvernului. Liga s-a plâns că în
multe judeţe agenţii electorali ai guvernului induceau ideea că se află în cartel cu
gruparea condusă de Alexandru C. Cuza168. De asemenea, în presa partidului au
apărut informaţii potrivit cărora liderul partidului nu a putut să-şi facă campanie
electorală în Basarabia, pentru că a fost arestat de două ori în provincia de peste
Prut169. Cu toate acestea, reprezentanţii L.A.N.C. aveau încredere în ministrul de
Interne Octavian Goga, fiind convinşi că administraţia nu va juca un rol major în
alegerea viitorilor parlamentari170.
Deşi era considerat conducătorul din umbră al guvernului Averescu, Ionel
Brătianu a avut şi el de suferit de pe urma directivelor date aparatului administrativ
pe timpul campaniei electorale. El a fost oprit de jandarmi să intre în câteva
localităţi în drumul de la Florica la Bucureşti, dar a fost recunoscut de jandarmi şi
în cele din urmă i s-a permis trecerea171. Fratele lui, Dinu Brătianu, a fost reţinut
într-o comună din Dobrogea172, iar nepotul acestuia, Ion Pillat, împreună cu alţi
lideri liberali, Nicu Stoianovici şi Gh. Tomaziu, au stat trei zile la Rădăuţi, fiind
ameninţaţi că dacă intră în Dorohoi, vor fi arestaţi173.
Rolul administraţiei locale era foarte important în organizarea şi desfăşurarea
alegerilor parlamentare, primarii şi delegaţiile permanente sau consiliile interimare
ale comunelor urbane şi rurale aveau sarcina de a întocmi listele electorale, de a
distribui certificatele de alegător şi de a asigura respectarea liniştii şi ordinii publice
pe durata campaniei şi a alegerilor174. În consecinţă, primele acte ale guvernului
Averescu au fost legate de numirea unor noi prefecţi175. Consiliile comunale, deşi
abia alese, au fost, la rândul lor, dizolvate176. Liberalii au condamnat vehement
aceste acţiuni, considerându-le ilegale, şi au cerut consilierilor aleşi să nu
demisioneze chiar dacă erau presaţi177.

165
„În legitimă apărare”, Aurora, nr. 1353 (1926).
166
„D. Ion Mihalache atacat de jandarmi”, Aurora, nr. 1360 (1926).
167
„Teroarea electorală în Basarabia”, Adevărul, nr. 13007 (1926).
168
„Comunicat”, Apărarea Naţională, nr. 23 (1926).
169
„Izbânda ligii”, Apărarea Naţională, nr. 29 (1926).
170
„Viitorul Parlament şi Liga”, Apărarea Naţională, nr. 25 (1926).
171
„Urgia electorală”, Dimineaţa, nr. 6990 (1926).
172
„Întreaga Ţară sub teroare”, Patria, nr. 103 (1926).
173
„Campania electorală”, Dimineaţa, nr. 6995 (1926).
174
175
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 4/1926, f. 7.
176
Radu, Electoratul din România, 243–244.
177
„Către organizaţiile noastre”, Viitorul, nr. 5409 (1926); „Pentru consiliile comunale”,
Ţărănismul, nr. 1 (1926); „Guvernul vrea să-şi pună la comune oamenii lui”, Adevărul, nr. 12990 (1926).

Folosindu-se de administraţia locală şi magistraţi, guvernul a împiedicat

depunerea listelor de candidaţi ale opoziţiei. În Basarabia, pentru a putea depune
listele, candidaţii P.Ţ. au recurs la diferite trucuri, reuşind să depună liste în toate
judeţele afară de Orhei, unde trebuia să fie cap de listă Pantelimon Halippa178. La
Focşani, lista B.M.Ţ. a fost respinsă pe motiv că semnul electoral era mai mic decât
prevedea legea. La Craiova li s-au cerut bani pentru a li se accepta lista179, în vreme
ce la Alba şi Cetatea-Albă listele au fost respinse pe motiv că au fost depuse după
expirarea termenului prevăzut de lege180. Lista liberală de la Cetatea-Albă a fost
anulată pe motiv că unul dintre candidaţi era avocat al statului, Paul Nicolescu-
Speteni181. Nu numai listele de candidaţi au fost respinse, ci şi cele ce-i cuprindeau
pe delegaţii opoziţiei182.
Opoziţia a acuzat guvernul că i-a convocat pe noii prefecţi la Ministerul de
Interne, unde au primit instrucţiuni speciale asupra alegerilor, dându-li-se mână
liberă pentru a asigura victoria guvernului183.
La fel ca şi Constituţia din 1923, Legea electorală din 1926 nu dădea dreptul
militarilor activi să voteze şi nici să fie aleşi. Armata căpăta însă un rol major acolo
unde se decreta starea de asediu, autorităţile militare putând executa dreptul de
jurisdicţie asupra populaţiei civile184. În 1926, armata a fost acuzată de opoziţie că
este de partea guvernului în lupta electorală185. Folosindu-se de armată, guvernul
grăbea efectuarea stagiului militar al unor alegători pentru a nu putea participa la
alegeri. Un asemenea ordin a fost emis în 1926 şi prevedea concentrări chiar pentru
ziua de 25 mai, amânat însă de ministrul de Război, Ludovic Mircescu, până la
data de 30 mai 1926186. Cercetători avizaţi în domeniul militar consideră că, deşi
unele cadre ale armatei au fost de partea generalului Averescu, nu se poate spune
că armata a influenţat major rezultatul alegerilor187.
Jandarmeria a fost acuzată în dese rânduri de favorizarea guvernului188. La 11
aprilie 1926, generalul Radu Ştefănescu, comandantul Corpului de jandarmi, a
emis un ordin confidenţial către toate corpurile de jandarmi, cerându-le să
preîntâmpine faptele care ar putea să tulbure şi să pericliteze ordinea şi siguranţa

178
„Ultima ticăloşie”, Aurora, nr. 1354 (1926); „Teroarea electorală”, Adevărul, nr. 13009 (1926).
179
Cutişteanu şi Ioniţă, Electoratul din România, 98.
180
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Justiţie, C.C.E., dosar 22/1926, f. 2.
181
Ibid., f. 36 faţă-verso.
182
Ibid., f. 15.
183
„Prefecţii au mână liberă”, Aurora, nr. 1343 (1926). Spre exemplificare vezi cazul din
judeţul Bihor: Ion Zainea, Economie şi societate în Bihor [de le marea unire la Dictatul de la Viena]
(Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2007), 258.
184
Petre Otu, „Armata şi procesul electoral”, Dosarele Istoriei, nr. 11 (2000), 27–28.
185
„Cum operează guvernul”, Aurora, nr. 1341 (1926).
186
„Armata în campania electorală”, Aurora, nr. 1345 (1926).
187
Otu, „Armata şi procesul electoral”, 29.
188
Pentru a exemplifica vezi capitolul „Influenţarea electoratului” la Radu, Electoratul din
România, 146–317. Autorul tratează principalele segmente ale aparatului administrativ folosit de
guvernanţi pentru a câştiga alegerile în România interbelică.
publică. Ordinul definea drept conspiraţie orice propagandă împotriva Coroanei,

armatei, formei de guvernământ, precum şi susţinerea unor exproprieri şi a
împărţirii gratuite a pământului ţăranilor sau a scutirii de impozite. Se interzicea
afişarea oricărui manifest electoral până ce nu era citit şi avizat de prefect.
Jandarmii trebuiau să asiste la toate întrunirile politice de pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia lor şi să raporteze superiorilor evenimentele petrecute, iar aceştia
prefectului. Erau intensificate patrulele de zi şi de noapte ale jandarmilor şi
urmărirea persoanelor străine de localitate, pentru a evita „instigaţiunile”. Ordinul a
fost completat de altul, emis la data de 13 aprilie 1926, prin care se cerea
intensificarea supravegherii circulaţiei autovehiculelor şi executarea unor controale
amănunţite asupra şoferilor şi a pasagerilor. Nicio persoană nu se putea deplasa în
vederea propagandei electorale fără a avea o autorizaţie scrisă de la prefectul
judeţului189. Prin ordinele generalului Radu Ştefănescu, jandarmeria a fost
mobilizată pentru a împiedica orice propagandă a opoziţiei. Pentru maximă
vigilenţă, concediile şi permisiile jandarmilor au fost suspendate pe perioada
alegerilor, iar jandarmii au fost detaşaţi acolo unde era nevoie de ei190. Jandarmii au
fost acuzaţi că i-au arestat atât pe alegători, cât şi pe candidaţii opoziţiei sau i-au
împiedicat să se deplaseze prin ţară191. Presa considera că jandarmeria era „singura
nădejde de biruinţă electorală a d-lui general Averescu”192. Datorită abuzurilor
comise în timpul campaniei electorale, 99 de ofiţeri şi 294 jandarmi, în frunte cu
şeful lor, generalul Radu Ştefănescu, au fost daţi în judecată de liderii opoziţiei. Ei
nu au fost condamnaţi beneficiind de amnistia delictelor electorale din noiembrie
1926193.
Guvernul a inventat şi o decoraţie pentru alegeri, aşa-numita medalie
„Meritul electoral”194. Medalia a fost primită de jandarmi, comisari şi agenţi de
poliţie195, demonstrând practic că aceştia au fost favorabili guvernului, deşi,
conform legii, trebuiau să fie imparţiali.
Datorită abuzurilor din campania electorală, liderii B.N.Ţ. au adresat regelui
un memoriu prin care îl înştiinţau că armata şi jandarmeria sunt implicate activ în
lupta electorală, cerându-i să intervină şi să retragă armata, în calitate de
Conducător Suprem al Armatei196. Guvernul, prin vocea ministrului de Interne,
Octavian Goga, care răspundea de organizarea şi desfăşurarea alegerilor, declara că
„niciun soldat n-a părăsit cazarma. Ce armată să retragem deci?”197. Putem sublinia

189
Scurtu, „Alegerile parlamentare”, 235–236.
190
„Teroarea ordonată de guvern pentru alegeri”, în Patria, nr. 99 (1926).
191
„Urgia electorală”, Dimineaţa, nr. 6990 (1926); „Campania electorală”, Dimineaţa, nr. 6997
(1926).
192
„Guvernul jandarmeriei”, Aurora, nr. 1340 (1926).
193
194
Ioan Scurtu, „Duelul putere-opoziţie”, Dosarele Istoriei 11 (2000), 14.
195
„Ordinul «Meritul Electoral»”, Viitorul, nr. 5468 (1926).
196
„Memoriul Opoziţiei către Rege”, Patria, nr. 107 (1926).
197

„Cum se apără guvernul de acuzaţiile opoziţiei”, Adevărul, nr. 13011 (1926).
că în perioada aprilie-mai 1926 presa a publicat o serie de fotografii cu soldaţi care

patrulau pe străzi în timpul adunărilor electorale sau în ziua alegerilor, dar
implicarea lor efectivă în desfăşurarea procesului electoral nu poate fi stabilită.
Modul în care a decurs procesul electoral în ziua alegerilor a fost amplu
descris de presa vremi. Ziarele independente au anunţat că în Bucureşti alegătorii
au fost grupaţi doi câte doi, iar la secţiile de votare s-au format cozi interminabile.
Jandarmii au fost acuzaţi că îi bruscau pe alegători, cu intenţia de a nu-i lăsa să
voteze. De asemenea, au fost prezentate şi tentativele de fraudare din partea unor
alegători, prin procedeul „suveica”198. Referindu-se la acţiunile L.A.N.C. din ziua
alegerilor, se menţiona că în Capitală au avut loc mai multe ciocniri cu alegătorii
evrei199.
Este interesant de semnalat şi informaţia prezentată de ziarul Dimineaţa, care
relata că în ziua de 25 mai, autobuzul nr. 3 235 „a fost încărcat” cu agenţi electorali
ai guvernului şi a făcut de trei ori naveta între Prefectura Poliţiei Bucureşti şi
localurile de vot mai apropiate. Alegătorii erau transportaţi cu maşina între secţiile
de vot şi secţiile de poliţie unde primeau cărţi de alegător false cu care votau la alte
secţii. Un astfel de agent a fost prins de delegaţii opoziţiei în vreme ce se pregătea
să voteze pentru a doua oară. El a fost dus la prefectura poliţiei, dar la scurt timp a
fost eliberat200. În schimb, ziua de 25 mai era descrisă de guvernanţi astfel: „Liniş-
tea şi ordinea domnesc pretutindeni”, deoarece guvernul luase toate măsurile
necesare ca fiecare cetăţean să aibă deplina libertate de a vota201.
Presa B.N.Ţ. a prezentat din plin neregulile din ziua alegerilor, atât din ţară,
cât şi din Capitală. Acestea s-au referit la arestarea unor candidaţi sau alegători,
împiedicarea efectuării procesului electoral din unele localităţi, folosirea bandelor
de bătăuşi dirijate împotriva susţinătorilor lor202. Liberalii au considerat că procesul
electoral s-a desfăşurat în linişte, doar în provincie au fost semnalate unele
incidente203.
Ziarul Adevărul a publicat un articol în care susţinea că Prefectura poliţiei din
Cluj a dat o ordonanţă în 24 mai, prin care stabilea că votul de a doua zi se va
desfăşura în funcţie de naţionalităţi, după un orar bine stabilit. Românii erau
obligaţi să se prezinte la vot între orele 10–12, ungurii între orele 13–17, evreii
între orele 17–19, iar după ora 19 celelalte naţionalităţi204. Orarul întocmit de

198
„Cum a decurs votarea eri în Capitală”, Dimineaţa, nr. 7001 (1926).
199
„Scandaluri şi bătăi”, Dimineaţa, nr. 7001 (1926).
200
Ibid.
201
„Cum merg alegerile în Capitală”, Îndreptarea, nr. 116 (1926); „Întâia zi a alegerilor”,
Îndreptarea, nr. 118 (1926).
202
„Sălbăticiile dela Buzău”, Aurora, nr. 1361 (1926); Scurtu, „Alegerile parlamentare”, 238;
„Contestarea alegerilor de la Fălciu”, Ţărănismul, nr. 7 (1926); „Cum s-au făcut alegerile în Argeş”,
Ţărănismul, nr. 8 (1926).
203
„În jurul alegerilor din Capitală”, Viitorul, nr. 5467 (1926); S.A.N.I.C., fond Ministerul de
Justiţie, C.C.E., dosar 71/1926, f. 348–350.
204
„În preziua alegerii în Ardeal”, Adevărul, nr. 13016 (1926).
poliţie avea menirea de a controla votul mult mai bine. Din păcate, nu au putut fi
verificate afirmaţiile şi din alte surse.
Datorită faptului că numărul senatorilor de drept a crescut odată cu adoptarea
noii Legi electorale, interesul partidelor pentru Senat a scăzut, bătălia cea mare
ducându-se pentru alegerile de la Adunarea Deputaţilor205. Pentru Senat votau doar
cetăţenii de peste 40 de ani. Astfel că la alegerile pentru senatori din 28 mai,
mizându-se pe dezinteresul alegătorilor şi al partidelor politice, în Capitală au fost
semnalate chiar în dimineaţa zilei de 28 mai „abuzuri şi bruscări ceea ce la 25 mai
n-au fost”206. Nereguli au fost semnalate şi în provincie. Guvernul a fost acuzat că a
uzat de întreg aparatul administrativ, datoria şi-au făcut-o „chiar şi morţii care au
ieşit din groapă pentru a vota listele guvernului”207. În judeţul Cluj, sate întregi nu
au fost admise la vot, alegătorii fiind împiedicaţi de a intra în localurile de
votare208. În ciuda exagerărilor presei legate de abuzurile guvernului nu se poate
nega faptul că unele nereguli au fost comise. Chiar şi reprezentaţii puterii au
recunoscut faptul că s-au petrecut şi unele evenimente nedorite, aşa cum vom
vedea mai jos.
În Ardeal, guvernul a folosit o stratagemă pentru a-i induce în eroare pe
alegători, şi anume, în seara zilei de 27 mai 1926, în satele ardelene au fost bătute
tobele anunţându-se că alegerile s-au amânat, iar a doua zi jandarmii îi opreau pe
alegători să meargă la vot spunându-le că „Nu este votare!”.209
Deşi alegerile colegiilor universale se terminaseră, mai trebuiau aleşi,
conform Legii electorale, senatorii camerelor profesionale şi ai universităţilor.
Aceste alegeri au fost stabilite pentru data de 30 mai 1926. Procesul electoral se
încheia cu alegerea senatorilor de către membrii consiliilor comunale urbane şi
rurale împreună cu consilierii judeţeni, stabilite pentru 4 iunie şi, acolo unde se
ajungea la balotaj, 23 iunie. În urma acestor scrutine trebuiau aleşi 91 de senatori.
Numărul lor a făcut ca miza scrutinului de la ultimul colegiu special, unde se
alegeau 71 de reprezentanţi, să prezinte un interes deosebit atât pentru guvern, cât
şi pentru opoziţie, în special pentru P.N.L. care organizase alegerile locale tocmai
cu scopul de a beneficia de sprijinul consilierilor comunali şi judeţeni. Datorită
mizei ridicate, alegerile au fost marcate de incidente importante.
Chiar dacă a planat incertitudinea în ceea ce priveşte organizarea scrutinului
pentru senatori ale camerelor de agricultură, comerţ şi industrie, guvernul, prin
ministrul său de Război, a dat un comunicat prin care anunţa că se vor ţine conform
calendarului stabilit210. Lucru care s-a şi întâmplat, nesemnalându-se nereguli,

205
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (Bucureşti: Paideia, 1999), 102.
206
„Cum s-au desfăşurat alegerile pentru Senat în Capitală şi judeţul Ilfov”, Universul, nr. 121
(1926).
207
„Triumful guvernului”, Patria, nr. 113 (1926).
208
„Noi abuzuri electorale”, Patria, nr. 113 (1926).
209
„Înapoi! Nu este votare”, Patria, nr. 125 (1926).
210

„Ştiri şi polemici”, Îndreptarea, nr. 121 (1926).
datorită faptului că s-au desfăşurat numai în oraşe, unde jandarmii nu au putut

acţiona211.
La alegerile colegiilor universitare, deşi Legea electorală acorda dreptul de
vot şi conferenţiarilor definitivi, s-a pus în discuţie dacă ei pot vota212. În cele din
urmă, Comisia Centrală Electorală, la cererea Universităţii din Iaşi, a dat o hotărâre
prin care a lăsat la latitudinea universităţilor decizia cu privire le participarea
conferenţiarilor definitivi la alegerile din 30 mai 1926213.
La 4 iunie 1926 au avut loc alegerile senatoriale ale consilierilor comunali şi
judeţeni. Scrutinul nu a avut loc în toate judeţele, deoarece mai multe liste ale
guvernului au fost proclamate câştigătoare neavând contracandidaţi214. Acest lucru
a fost urmarea boicotului liberalilor, în semn de protest faţă de dizolvările masive
ale consiliilor judeţene şi comunale alese în februarie 1926215. B.N.Ţ. nu a depus
liste în toate judeţele, principalul motiv declarat fiind dorinţa de a-i scuti pe
alegători de „noi maltratări”216. Alegerile nu au decurs însă fără ca opoziţia să
acuze din nou guvernul că se foloseşte de anumite practici pentru a influenţa votul.
De exemplu, bătăuşii nu au lipsit din unele judeţe217.
Pentru a putea evalua mai bine modul în care presa a relatat despre aceste
ultime alegeri, vom prezenta câteva date concludente legate de cel mai mediatizat
caz al abuzurilor guvernului, „Incidentul de la Ruşi”. Evenimentele de la Ruşi
(judeţul Hunedoara) au avut loc la 4 iunie, cu ocazia alegerilor senatoriale, după un
conflict între alegători şi jandarmi. Primii au reuşit chiar să-l dezarmeze pe şeful
jandarmilor, care au ripostat trăgând în mulţime, rezultând, conform presei
independente şi de opoziţie, doi morţi şi zece răniţi218. Evenimentul a trezit
interesul gazetelor timpului, care au întreprins mai multe anchete la faţa locului.
Sătenii din Ruşi au declarat că li s-a comunicat că nu se va mai ţine votarea pe 4
iunie. De asemenea, sătenii au fost acuzaţi că aveau asupra lor arme albe, dar au
motivat că sapele şi coasele pe care le aveau asupra lor urmau să le întrebuinţeze la
lucru în satele vecine, deoarece erau săraci şi după votare voiau să meargă la
muncă219. Interesant este că presa nu amintea nimic de faptul că la alegeri trebuiau
să voteze numai consilierii comunali şi judeţeni.

211
„Alegerile profesionale”, Adevărul, nr. 13021 (1926).
212
„Campania electorală”, Dimineaţa, nr. 6996 (1926).
213
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Justiţie, C.C.E., dosar 3/1926, filă fără număr.
214
„Rezultatul alegrilor”, Îndreptarea, nr. 127 (1926).
215
„Buletin politic”, Universul, nr. 127 (1926); „Atitudinea liberalilor faţă de guvern şi
parlament”, Universul, nr. 126 (1926).
216
„Buletin politic”, Universul, nr. 127 (1926).
217
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, Divizia Administraţiei Centrale, dosar 608/1926, f. 1.
218
„Incidentul sângeros dela Hunedoara”, Aurora, nr. 1373 (1926); „Incidentul dela Ruşi”,
Adevărul, nr. 13028 (1926); „Doi morţi şi 10 răniţi”, Patria, nr. 120 (1926); „Jandarmii au tras asupra
mulţimii. Doi morţi şi doi răniţi”, Viitorul, nr. 5478 (1926); „Rebeliunea din judeţul Hunedoara”,
Universul, nr. 128 bis (1926).
219
„Ancheta noastră în judeţul Hunedoara”, Universul, nr. 132 (1926).
Guvernul a realizat o anchetă specială asupra incidentului de la Ruşi.

Opoziţia a fost acuzată că ar fi folosit cârciumile pentru a distribui diferite
materiale prin care incita la violenţă, anunţând căderea guvernului şi moartea
generalului Averescu. Ca urmare a tehnicilor opoziţiei, în regiunea muntoasă Baia
de Criş, Bria şi Ruşi, „mari gloate de ţărani, alegători şi nealegători, în mare parte
tineret înarmat cu seceri, coase, puşti de vânătoare etc.”220 au atacat jandarmeria,
care a deschis focul la picioare, încercând să salveze viaţa ţăranilor, dar în acel
moment ei s-au culcat la pământ şi doi manifestanţi au fost împuşcaţi mortal în
vreme ce mai mulţi au fost răniţi. Guvernul promitea că vinovaţii vor fi
pedepsiţi221, dar presa, după ample relatări iniţiale, nu a mai prezentat informaţii
legate despre rezolvarea cazului, orientându-se, ca de obicei, spre alte subiecte.
Întrebat despre evenimentul de la Ruşi, Octavian Goga avea să spună că „alegerile
s-au desfăşurat într-un spirit de surescitare a maselor, şi eu nu puteam, ca ministru
de interne, să fac altfel pentru păstrarea ordinei şi revenirea la linişte. Ordinul de
tragere în comuna Ruşi nu l-am dat eu, ci a pornit de la necesitatea menţinerii
ordinii”222. Acest eveniment a fost abordat doar tangenţial de istoriografie până
acum223.
Datorită existenţei balotajelor, în unele judeţe au avut loc noi alegeri la 23
iunie. Nici această ultimă zi a scrutinului nu a fost lipsită de abuzurile guvernului.
Deşi se puteau face înscrieri pe listele de candidaţi până la 22 iunie, guvernul a dat
o ordonanţă prin care termenul a fost modificat pentru data de 18 iunie224. Practicile
din zilele precedentelor alegeri au fost reluate, astfel că, în ziua de 23 iunie, unii
alegători nu au putut vota, candidaţii au fost imobilizaţi, iar satele au fost „umplute
cu jandarmi şi soldaţi”225, toate acestea pentru victoria P.P.
Zilele în care au avut loc alegeri s-au asemănat într-o privinţă, opoziţia a
acuzat guvernul de nereguli, iar guvernul a declarat că opoziţia este cea care instigă
la violenţe, alegerile desfăşurându-se, în ciuda unor incidente „mărunte”, în linişte.
Deşi votul era declarat universal şi obligatoriu, după cum am văzut, mulţi alegători
au fost împiedicaţi să voteze, pentru că aveau o altă opţiune electorală decât cea
dorită de guvernanţi. Din păcate, alegerile au înregistrat morţi şi răniţi, deoarece
războiul de idei s-a transformat într-unul în toată regula.

220
„O anchetă întreprinsă de d-l min Groza”, Îndreptarea, nr. 129 (1926).
221
„Doliul Nostru”, Patria, nr. 121 (1926).
222
Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar (Bucureşti: Editura
Politică, 1973), 184.
223
Cutişteanu şi Ioniţă, Electoratul din România, 104–105: „presiunile exercitate asupra
reprezentanţilor opoziţiei la secţiunile de vot şi chiar deschiderea focului, ca de pildă în comuna Ruşi,
judeţul Hunedoara, care s-a soldat cu 2 morţi şi numeroşi răniţi”. Autorii nu subliniază că
evenimentul s-a petrecut la alegerile pentru Senat ale consiliilor judeţene şi comunale; Adevărul,
nr. 13043 (1926).
224
„Abuzurile Guvernului”, Viitorul, nr. 5492 (1926).
225

„Cum se face «alegerea» de senator la Muscel”, Aurora, nr. 1386 (1926).
Rezultatul alegerilor
În ceea ce priveşte rezultatul alegerilor, nu ne vom ocupa aici de numărul

voturilor sau repartiţia mandatelor226, ci de modul în care presa a prezentat şi
comentat rezultatele. Astfel că în urma distribuirii mandatelor, P.P., fiind majoritar,
a obţinut 292 de mandate de deputaţi, B.N.Ţ. – 69, P.N.L. – 16 şi L.A.N.C. – 10.
La Senat, colegiul universal, guvernul a obţinut 105 mandate de senator din 113227,
celelalte 8 revenind B.N.Ţ.228. Conform alianţelor electorale, P.P. trebuia să cedeze
6 mandate de senator P.G. şi 12 P.M.229. În ceea ce priveşte alegerile pentru
colegiile speciale pentru Senat, se pot urmări rezultatele publicate în Monitorul
Oficial230. Subliniem că doar pentru alegerile consiliilor judeţene şi comunale s-a
prezentat şi apartenenţa candidaţilor şi aleşilor la partidele politice.
Opoziţia nici nu a aşteptat publicarea rezultatelor oficiale că a şi lansat
speculaţii cu privire la fraudarea repartizării mandatelor. Oficiosul guvernului a
publicat rezultatele, numindu-le oficiale231, dar ministrul de Interne a dat rapid un
comunicat prin care a dezminţit că rezultatele publicate de Îndreptarea ar fi cele
oficiale, numindu-le „pronosticuri”232. Din compararea datelor prezentate de gazeta
oficială a guvernului cu rezultatele publicate ulterior în Monitorul Oficial,
constatăm că datele sunt aproximativ aceleaşi, doar numărul de voturi fiind uneori
puţin diferit, dar câştigătorii sunt indicaţi corect. Această stângăcie a guvernanţilor
dădea dreptul celor din opoziţie să creadă că „se pregăteşte ceva”.
După publicarea rezultatelor oficiale, reprezentanţii B.N.Ţ. au acuzat
Comisia Centrală Electorală că în judeţele unde au obţinut majoritatea li s-au
repartizat mai puţine mandate, astfel că B.N.Ţ. a primit doar 23 de mandate,
pierzând trei locuri233. În replică, reprezentanţii P.P. au cerut Comisiei Centrale
Electorale ca în judeţele unde P.N. şi P.Ţ. n-au depus liste comune, voturile să nu
fie calculate pentru B.N.Ţ., ci să fie socotite grupări separate. Comisia Centrală
Electorală a luat în vedere contestaţia P.P. şi a demonstrat că la 11 mai 1926 P.Ţ. şi
P.N. au anunţat că formează un cartel şi candidează sub acelaşi semn electoral, ast-

226
Pentru detalii legate de rezultatul votului vezi: Monitorul Oficial, nr. 122 (1926); Rusenescu şi
Saizu, Viaţa politică, 201; Răzvan, „Alegerile din mai 1926”, 139–144.
227
Ioan Saizu, Leon Eşeanu, „Momente din istoria regimului electoral în România (1922–1928)”,
Anale de istorie 3 (1970), 88.
228
Scurtu, „Alegerile parlamentare”, 239.
229
Pană, Minoritari şi majoritari, 88, 94.
230
Monitorul Oficial, nr. 131 (1926); Monitorul Oficial, nr. 133 (1926); Monitorul Oficial, nr.
140 (1926); Monitorul Oficial, nr. 147 (1926).
231
„Rezultatele definitive ale alegerilor de Cameră din toată ţara”, Îndreptarea, nr. 120 (1926).
232
„De ce nu se publică rezultatele alegerilor”, Patria, nr. 118 (1926).
233
„Ce e cu repartiţia mandatelor”, Patria, nr. 115 (1926). Pentru o analiză amănunţită asupra
rezultatelor obţinute de B.N.Ţ. în alegerile din 1926 vezi: Alexandru Nicolaescu, Sorin Radu, „The
Parliamentary Elite of the Romanian National Party (1919–1926)”, Studia Universitatis Cibiniensis.
Series Historica 9 (2012) 232−236.
fel că orice grupare cu acest semn era considerată ca aparţinând B.N.Ţ.234. Astfel,
reclamaţia guvernului a fost respinsă.
Chiar şi după anunţarea rezultatelor, opoziţia a continuat lupta cu guvernul,
considerându-l vinovat de insuccesul ei în alegeri. Reprezentaţii blocului marşau pe
ideea că acolo unde nu s-a recurs la abuzuri, câştigătorii au fost reprezentanţii lor.
Guvernul a fost acuzat că în unele secţii voturile nici nu au mai fost numărate, ci, în
funcţie de numărul alegătorilor, s-au împărţit mandatele, evident în favoarea P.P.235.
Liberalii au condamnat, la rândul lor, „samavolniciile” comise de guvern,
prin care a împiedicat un mare număr de alegători să-şi exercite dreptul de vot236.
Alegerile au fost comparate cu cele din urmă cu 50 de ani, organizate de
conservatori237, dar cu toate acestea, liberalii, deşi conştienţi de „falşificarea voinţei
cetăţeneşti”238, s-au împăcat cu ideea de a rămâne în opoziţie. De aceea, nu au făcut
prea mare caz de ingerinţele guvernului, condamnându-le doar pentru a arăta că se
află în opoziţie cu practicile lui, practici pe care liberalii le exersaseră cu succes în
trecut239.
L.A.N.C. a condamnat modul în care s-a desfăşurat campania electorală şi
alegerile, reclamând arestarea candidaţilor şi delegaţilor, dar şi modul în care au
fost obligaţi să voteze alegătorii, de cele mai multe ori pe faţă240. Cu toate acestea,
Liga se declara mulţumită de rezultatul pe care l-a obţinut, socotindu-se a fi
îndreptăţită de acum a „vorbi în numele ţării”241. Reprezentanţii L.A.N.C. declarau
că după frământările electorale, ţara trebuie să-şi recapete liniştea pentru a putea fi
rezolvate problemele majore. Din acest motiv sprijinea „un guvern de ordine,
indiferent de firma pe care o poartă”242.
Reacţia guvernului asupra rezultatelor nu avea cum să nu fie una de
mulţumire. Octavian Goga, ministrul de Interne, era mulţumit de rezultate, dar şi de
modul în care au fost organizate alegerile243. În concepţia guvernului, alegerile au
fost cele mai libere şi democratice din România, bazându-şi argumentul pe
succesul B.N.Ţ. din mai multe judeţe244. Însă Alexandru Averescu a recunoscut că
alegerile nu au fost lipsite de ilegalităţi, spunând că „s-a întâmplat ceva ce s-a
întâmplat şi altădată”245. El încerca să absolve guvernul pentru abuzurile comise,
motivând că acestea erau normale în viaţa politică românească.

234
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, C.C.E., dosar 70/1926, f. 42 faţă-verso.
235
„Din cartea neagră a alegerilor din 1926”, Ţărănismul, nr. 7 (1926).
236
„Cum se explică rezultatul alegerilor pentru Cameră”, Viitorul, nr. 5469 (1926).
237
„Alegerile, Partidele şi Votul obştesc”, Viitorul, nr. 5471 (1926).
238
„P.N.L. după alegeri”, Viitorul, nr. 5472 (1926).
239
Vezi în acest sens: Ioan Scurtu, „Alegerile parlamentare din martie 1922”, Analele Universităţii
Bucureşti 33 (1974), 89–96; Constantin I. Stan, „Puterea şi opoziţia în alegerile parlamentare din
martie 1922”, Apulum 34 (1997): 581–597.
240
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, C.C.E., dosar 70/1926, f. 75.
241
„Izbânda Ligii”, Apărarea Naţională, nr. 29 (1926).
242
„25 Mai”, Apărarea Naţională, nr. 31 (1926).
243
„D-l Octavian Goga şi rezultatul alegerilor”, Viitorul, nr. 5469 (1926).
244
„Înfrângerea grupării d-lui Iuliu Maniu”, Îndreptarea, nr. 121 (1926).
245

Scurtu, Istoria Partidului Ţărănesc, 221.
Liderii importanţi ai partidelor din opoziţie au comentat şi ei rezultatul

alegerilor. Alexandru Constantinescu era de părere că alegerile au fost falsificate şi
nu reprezintă voinţa naţiunii, dar numărul liberalilor în Parlament „este suficient
pentru a exercita controlul cuvenit”246. Liderul ţărănist, Ion Mihalache, declara că
„arma militară, a înfrânt votul politic”247. Nicolae Iorga a inventat un termen pentru
alegerile din 1926, numindu-le „jandarmocraţia”248. Cel mai vehement avea să fie
Constantin Argetoianu, care în memoriile sale scria: „Cred că niciodată, nici
înainte, nici după, nu s-au săvârşit în România alegeri ca în 1926. Aceste alegeri au
avut caracterul unei furtuni ce-a trecut asupra întregii ţări, măturând legalitatea,
ordinea şi chiar încrederea în legi şi aşezăminte”249.
Nu numai oamenii politici au fost nemulţumiţi de rezultatele alegerilor, ci şi
alegătorii. În Ardeal s-au semnalat unele mişcări la sate, ţăranii fiind nemulţumiţi
că „sunt trataţi mai rău ca maghiarii, evreii şi ţiganii chiar în ţara lor”, înlocuind
stăpânirea ungară cu jandarmii români250. Comisia Centrală Electorală a fost şi ea
înştiinţată de mişcări ale populaţiei, care era nemulţumită de modul în care se făcea
comisia mandatelor, alegătorii neconcepând să voteze un anumit candidat, iar
comisia să desemneze ales un altul251.
Rezultatele alegerilor au fost acceptate de toate partidele. B.N.Ţ. a considerat
că victoria în alegeri i-a aparţinut, reuşind să câştige un număr mai mare de
parlamentari decât sperase iniţial252. În cele din urmă, bătălia dintre opoziţie şi
putere s-a decis, încă o dată, în favoarea celei din urmă.
După configurarea noului Parlament, acesta trebuia să se întrunească pentru
a-i valida pe noii membri253. Prima şedinţă era una solemnă, în care regele
transmitea un mesaj noilor parlamentari. La această deschidere, B.N.Ţ., aflându-se
încă sub impactul abuzurilor din timpul scrutinului, a anunţat că nu va participa, în
semn de protest pentru „felul barbar în care s-au făcut alegerile generale”254. B.N.Ţ.
contesta Parlamentului dreptul de a se prezenta în faţa regelui, ca mandatar al
voinţei naţiunii, cerând totodată suveranului să nu-l recunoască255. În replică, P.P. îi
acuza pe reprezentanţii blocului că păstrează tradiţia de rebeli, aducând un nou
afront regelui Ferdinand care va citi mesajul de deschidere256. Liberalii şi aleşii
Ligii şi-au anunţat prezenţa la „cetirea mesajului”257. Cei din urmă au făcut o

246
„Partidul liberal şi rezultatul alegerilor”, Adevărul, nr. 13018 (1926).
247
„D. I. Mihalache despre rezultatul alegerilor”, Adevărul, nr. 13022 (1926).
248
Iorga, România Contemporană, 405.
249
250
„Poporul reacţionează”, Patria, nr. 124 (1926).
251
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Justiţie, dosar 70/1926, f. 51.
252
„În lumina primelor rezultate”, Aurora, nr. 1362 (1926).
253
254
„Protestul opoziţiei”, Patria, nr. 135 (1926).
255
„Opoziţia şi Parlamentul”, Dimineaţa, nr. 7028 (1926).
256
„Deschiderea Parlamentului”, Îndreptarea, nr. 143 (1926).
257
„Opoziţia în faţa mesajului regal”, Îndreptarea, nr. 143 (1926).
adevărată sărbătoare din prima lor apariţie în Parlament. Au fost însoţiţi de

studenţi, atât la intrarea în clădirea Parlamentului, cât şi la ieşire, fiind ovaţionaţi
încontinuu258.
Presa independentă a comentat ziua de 25 iunie astfel: „Aleşii jandarmeriei şi
ai falsificatorilor de scrutin s-au strâns astăzi laolaltă în Dealul Mitropoliei”259. Au
condamnat şi regula care făcea ca Parlamentul să fie apanajul guvernului260.
Evenimentele zilei de 25 iunie au fost descrise în amănunţime de presă, de la
momentele festive la discursul regelui261.
Înainte de a trece la validări, reprezentanţii opoziţiei nu au pierdut prilejul de
a mai critica încă o dată, chiar în forul superior al ţării, modul în care au fost aleşi
membrii acestuia. Ion G. Duca a citit protestul liberalilor, care declarau că
„împotriva acestui sistem cu adevărat fără precedent în analele electorale ale
parlamentarismului român, partidul naţional liberal se ridică cu toată tăria”. P.N.,
prin reprezentanţii săi, condamna cartelul electoral al guvernului cu minorităţile
naţionale susţinând că fără acest cartel guvernul nu ar fi reuşit să obţină prima
majoritară262. Alexandru C. Cuza a criticat modul în care toate partidele au înţeles
să organizeze alegerile, declarând că el ar face alegeri ,,fără jandarmi şi furt de
urne”, fiind mândru în acelaşi timp că reprezentanţii Ligii au fost „aleşi de ţară,
fără concursul nimănui”263. El dorea astfel să dezmintă acuzele că ar fi fost ajutat
de guvern pentru a intra în Parlament.
Deşi B.N.Ţ. a depus contestaţii pentru a fi invalidate alegerile din mai multe
circumscripţii electorale264, majoritatea parlamentară nu a ţinut seamă de contestaţii
şi i-a validat pe noii parlamentari265.
Atât Constituţia din 1923, cât şi Legea electorală din 1926, prevedeau că
votul este obligatoriu. Drept urmare, au existat alegători care au fost amendaţi în
urma alegerilor din 1926, deoarece nu şi-au exercitat dreptul de vot. În consecinţă,
guvernul a sistat la 28 august 1926, încasarea amenzilor266 pentru ca în noiembrie
1926, generalul Alexandru Averescu să amnistieze toate delictele electorale267.
Marea majoritate a cercetătorilor consideră că alegerile din mai 1926 au avut
loc sub regimul stării de asediu, cenzurii ziarelor, iar armata şi jandarmeria au avut
mână liberă pentru a se amesteca în procesul electoral prin arestarea candidaţilor şi
delegaţilor opoziţiei, împiedicarea întrunirilor electorale etc. De aceea, nu a fost o

258
„Deschiderea Corpurilor Legiuitoare”, Apărarea Naţională, nr. 31 (1926); Iorga, Memorii, 139.
259
„Deschiderea Camerelor”, Adevărul, nr. 13043 (1926).
260
„În ajunul deschiderii parlamentului”, Dimineaţa, nr. 7022 (1926).
261
„Deschiderea sesiuni extraordinare a Corpurilor Legiuitoare”, Îndreptarea, nr. 144 (1926).
262
„Corpurile Legiuitoare”, Universul, nr. 147 (1926).
263
„Politica electorală a partidelor”, Apărarea Naţională, nr. 33 (1926).
264
Călinescu, Însemnări politice, 58–59.
265
„Validările”, Ţărănismul, nr. 11 (1926)
266
S.A.N.I.C., fond Ministerul de Justiţie, dosar 77/1926, f. 205, 249, 273.
267

surpriză faptul că P.P. a câştigat alegerile cu peste 50%268. Apostol Stan era de
părere că ministrul de Interne Octavian Goga, care angajase toată administraţia
pentru succesul P.P., urmărea să-i anihileze pe ţărănişti în Vechiul Regat269. În
opinia lui Ioan Scurtu, campania electorală a fost marcată de abuzuri, pretorii şi
primarii opoziţiei au fost schimbaţi, dar şi mai multe consilii comunale au fost
dizolvate şi înlocuite cu comisii interimare. Acelaşi istoric susţine că documentele
de arhivă atestă faptul că în ziua alegerilor nu li s-a permis unor cetăţeni să voteze,
în vreme ce altora li s-au furat cărţile de alegător pentru ca simpatizanţii P.P. să
poată vota de mai multe ori270. Analizând memoriile unor oameni politici implicaţi în
alegerile din 1926, constatăm că toţi cei din opoziţie au considerat scrutinul ca fiind
cel mai viciat din perioada de după 1918, guvernul confiscând ziarele, controlând
mersul autoturismelor, candidaţii fiind arestaţi sau bătuţi de jandarmi etc.271.
Concluzii
În demersul de faţă, am urmărit alegerile din momentul în care se apropia

încheierea mandatului guvernului liberal şi până la finalizarea procesului electoral.
Analiza, bazată în principal pe sursele de presă, ne-a permis să refacem atmosfera
în care au fost organizate primele alegeri desfăşurate pe baza Legii electorale din
martie 1926.
După cum am putut constata, ne putem face o părere despre modul în care au
decurs alegerile urmărind presa, aceasta descriind în amănunţime „criza
guvernamentală”, campania electorală, relevarea presiunilor guvernului, prezentarea
modului în care s-au desfăşurat alegerile, reacţia asupra rezultatelor şi deschiderea
noului Parlament. În concluzie, putem afirma că, procesând informaţiile presei
putem realiza un tablou general al alegerilor din 1926.
Din analiza întreprinsă se poate vedea diferenţa dintre presa partidului aflat la
putere şi presa partidelor din opoziţie. Dacă gazeta oficială a guvernului a prezentat
desfăşurarea campaniei şi a alegerilor în cea mai deplină armonie, presa partidelor
din opoziţie a pus constant ,,tunurile” pe guvern, reclamând abuzurile
administraţiei asupra adunărilor electorale, cenzurarea materialelor electorale şi ale
presei, dar şi ingerinţele din timpul zilelor de votare. Nici anunţarea rezultatelor nu
a fost lipsită de suspans, opoziţia acuzând guvernul că nu a repartizat corect
mandatele şi că a recurs voit la anularea unor voturi ale opoziţiei. În acest peisaj,

268
Hitchins, România 1866–1947, 447; Scurtu, „Alegerile parlamentare”, 232–233; Scurtu,
Istoria Românilor, 167; Rusenescu şi Saizu, Viaţa politică, 196–197; Cutişteanu şi Ioniţă, Electoratul
din România, 97–98, 104–105; Ţurlea, Nicolae Iorga, 229; Răzvan, „Alegerile din mai 1926”, 139.
269
Apostol Stan, Ion Mihalache. Destinul unei vieţi (Bucureşti: Saeculum I.O., 1999), 128.
270
Scurtu, „Alegerile parlamentare”, 235, 237–238.
271
Ion G. Duca, Amintiri politice, vol. III (Munich: Jon Dumitru – Verlag, 1982), 203; Iorga,
Memorii, 121–139; Iorga, România contemporană, 404–405. Am introdus aici ultima lucrare pentru
că Nicolae Iorga a elaborat-o sub formă de memorii.
notă separată face presa liberală care, chiar dacă a criticat guvernul, nu a avut
duritatea şi limbajul naţional-ţărăniştilor care au fost cei mai aprigi contestatari.
Diferenţe de abordare apar şi în tandemul presei independente şi de partid, o parte a
presei independente, precum ziarele Adevărul şi Dimineaţa, a fost de partea
opoziţiei naţional-ţărăniste, iar o alta, avem în vedere ziarul Universul, de partea
liberalilor şi a guvernului, deşi uneori i-a mai şi criticat.
O constantă a gazetelor din perioada alegerilor din mai–iunie 1926 a fost
aceea de a marşa un timp pe un anumit subiect de actualitate, ca de exemplu
evenimentul de la Ruşi, neregulile din zilele alegerilor sau implicarea jandarmeriei
în procesul electoral, dar acestea au fost rapid abandonate în favoarea unor noi
teme. Acest procedeu a făcut ca niciunul din evenimente să nu fie tratat exhaustiv
sau până la finalizarea lui. Chiar evenimentul de la Ruşi, care a beneficiat de spaţii
largi în presa vremii, nu a fost urmărit până la finalizarea procesului de
condamnare a celor responsabili de uciderea celor doi manifestanţi.
Cu toate acestea, din analiza presei putem reconstitui mult mai amănunţit
evenimentele procesului electoral din 1926, abuzurile guvernului sunt mult mai
bine evidenţiate faţă de documentele de arhivă existente în cadrul Fondurilor
Comisiei Centrale Electorale sau ale Direcţiei Generale a Poliţiei aflate în custodia
Arhivelor Naţionale ale României. Documentele au fost redactate, în special, de
autorităţi, pentru a evidenţia corectitudinea alegerilor chiar dacă ele reţin şi unele
reclamaţii de la alegători sau candidaţi. Informaţiile nu sunt la fel de concludente
ca cele prezentate în presă.
În final, atragem atenţia că cercetarea de faţă a urmărit reliefarea procesului
electoral din 1926 în presa vremii, prezentând faţă de cercetările realizate până în
prezent o analiză a întregului proces electora, nu numai cel datorat Adunării
Deputaţilor. Alegerile pentru senatori din cele patru colegii diferite au prezentat
particularităţi şi evenimente deosebit de importante, surprinse din plin în ziarele vremii.
În urma cercetării realizate, considerăm că presa este, fără îndoială, o sursă
importantă pentru analiza alegerilor interbelice, doar aici putându-se urmări
discursul formaţiunilor politice şi reacţiile generate de încercările de fraudare. În
ciuda unor exagerări ale gazetelor înregimentate politic, informaţiile, mai ales dacă
le putem dubla cu cele din documentele de arhivă şi amintirile unor oameni politici,
nu pot fi eludate.


Alegerile Parlamentare Din 1926 Reflecta PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alegerile Parlamentare Din 1926 Reflecta PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALEGERILE PARLAMENTARE DIN 1926

REFLECTATE ÎN PRESA VREMII

THE PARLIAMENTARY ELECTIONS OF 1926 REFLECTED IN THE PRESS

Keywords: Alexandru Averescu, elections, press, political discourse, electoral

Cercetarea de faţă a pornit din dorinţa de a răspunde la întrebarea: poate presa

Anuarul Inst. de Cerc. Socio-Umane Sibiu, vol. XXV, 2018, p. 139–171

confruntărilor electorale. De asemenea, ne lipsesc monografii ale periodicelor

intrăm în domeniul de analiză al politologilor7. În ultima perioadă, analiza

Îndreptarea. De asemenea, el este printre singurii cercetători care abordează

războaie”20, conştientizăm că trebuie să avem o abordare critică faţă de

Numirea noului Guvern

Înainte de prezentarea propriu-zisă, ne vom referi la modul în care era numit

se vehiculau diferite date cu privire la dizolvarea Parlamentului, la 11 martie s-a

După demisia guvernului liberal s-a declanşat criza guvernamentală. Chiar a

idei51. În alte lucrări dedicate perioadei analizate se subliniază faptul că regele nu i-

ziarul său58, informaţia nu este veridică, deoarece Neamul Românesc nu a publicat

Campania electorală şi desfăşurarea alegerilor

După momentul formării noului guvern, partidele intrau în lupta electorală,

cu P.G.65 sau cu auto-intitulatul partid al bulgarilor din Dobrogea66. De asemenea,

25 mai pentru Adunarea Deputaţilor; 28 mai pentru Senat, colegiul universal;

acestea şi-au prezentat propriile performanţe88, dar s-au şi plâns de faptul că

Discursul electoral al liberalilor nu s-a bazat pe un program, ci pe reliefarea

nu au reuşit să ducă până la capăt demersul. De exemplu nu a fost capabil să adopte

paşnică153. O situaţie deosebită se găsea în Basarabia unde, cu doar câteva zile

Folosindu-se de administraţia locală şi magistraţi, guvernul a împiedicat

publică. Ordinul definea drept conspiraţie orice propagandă împotriva Coroanei,

că în perioada aprilie-mai 1926 presa a publicat o serie de fotografii cu soldaţi care

datorită faptului că s-au desfăşurat numai în oraşe, unde jandarmii nu au putut

Guvernul a realizat o anchetă specială asupra incidentului de la Ruşi.

În ceea ce priveşte rezultatul alegerilor, nu ne vom ocupa aici de numărul

Liderii importanţi ai partidelor din opoziţie au comentat şi ei rezultatul

adevărată sărbătoare din prima lor apariţie în Parlament. Au fost însoţiţi de

În demersul de faţă, am urmărit alegerile din momentul în care se apropia

S-ar putea să vă placă și