Sunteți pe pagina 1din 4

Hinduism

Cuvântul Hindu este atribuit astăzi indienilor, derivat din limba sanscrită, de la cuvântul
Sindhu, fiind denumirea dată râului din nordul Indiei, Indus. Populația hindusă s-a format în
perioada 1500-2500 î.Hr. prin amestecarea pe teritoriul actualului stat Punjab a populațiilor
indoariene din nordul Indiei cu cele din munții Himalaia. Pentru o lungă perioadă, până în
secolul al XX-lea, denumirea populațiilor de pe teritoriul Indiei era de Hindu.
Istoria religiei hinduiste se împarte în trei mari perioade: epoca primară până în anul 1000
î.Hr., cunoscută ca perioada vedică, urmează perioada brahmanică, iar din anul 800 î.Hr.
avem perioada cunoscută ca Hinduism. Din perioada vedică avem cea mai veche religie
cunoscută din punct de vedere istoric, dar și cea mai veche religie a populațiilor indoariene.
Brahmanismul, a doua etapă în procesul de formare a religiei hinduse, este caracterizată de
preluarea în cult a ideii de divinitate impersonală, dar și de o foarte dură radicalizare a cultului
prin puterea preoților brahmani. Ultima etapă în dezvoltarea hinduismului începe în anul 800
î.Hr. și se caracterizează printr-o reformă datorată și din întâlnirea și critica de după apariția
budismului, formând ceea ce și noi astăzi putem descoperi în interiorul religiei hindușilor.
În India de astăzi, mai mult de 600 de milioane de oameni se declară hinduși, dar această
religie nu trebuie înțeleasă ca o religie unitară, iar termenul cel mai potrivit ar fi hinduisme,
pentru că în cadrul hindusimsului ca religie sunt strânse foarte multe tradiții asemănătoare, dar
în același timp cu diferențe semnificative. Acest lucru este posibil pentru că hinduismul nu
este o religie a dogmelor, ci a toleranței și a incluziunii, o religie care nu trebuie înțeleasă
șablonul creștin, ci are nevoie prorpiul drum al cunoașterii.

Mistica hindusă apare în a doua etapă a formării hinduismului, scrierile Rig-Veda și Adharva-
Veda făcând trecerea de la simpla venerare a unor zei la crearea unui ideal al renunțării la
lume și la toate plăcerile ei. Drumul transformărilor ar putea crea impresia că mistica
hindușilor și celelalte mistici ale religiilor monoteiste sunt asemănătoare, dar aceste lucruri
pot fi înșelătoare. În hinduism, cugetarea la propria persoană, la sinele propriu și la poziția
omului în cosmos, diferențiază mistica de celelalte idei religioase ale monoteiusmului pentru
că are ca scop principal rezultatul experiențe superioare în comparație cu ceilalți oameni și
întâlnirea cu tine însuți, mai mult decât cu o divinitate.
Această mistică poate atinge întâlnirea cu propriul sine nu prin gândire rațională, ci doar în
cadrul unei experiențe intuitive. În cadrul experienței mistice hinduse, omul se află într-o stare
în afara conștiinței proprii, în afara unei dualități între cunoaștere și propriul subiect. În
această stare își caută propria libertate interioară, departe de plăcerile lumii, găsindu-și
propriul eu doar în activitatea de meditație. Misticul experiează starea de brahman, o calitate a
divinității adorate(Krishna in Hinduism), sau chiar principiul fundamental, cunoscut ca sursa
sineului.
Cel care reușește să stăpânească această experiență și percepție asupra misticii, are șansa să
atingă cea mai înaltă stare mistică, cea de Atman unit cu Brahman. Experiențele mistice sunt
disponibile în multe pasaje din Upanișade și die Bagavadgita, tocmai pentru a pune la
dispoziție celor dornici de îndepărtare de plăcerii lumii, exemple pe care să le poată urma.
În comparație cu creștinismul, care propune doar alternative, mântuirea fiind disponibilă
tuturor, mistica hindusă este văzută din start ca o treaptă superioră, disponibilă doar celor
foarte puțini care se dedică cunoașterii sinelui prin renunțare la plăcerile lumii. În acest
context, mistica upanișadelor propune o dezvoltare continuă și o adâncire idelor inițiale din
religia vedelor, prima etapă în formarea hinduismului. Misiunea renunțării la bunuri și
plăcerile lumii, la contactele umane, la meditație, face parte din procesul de separare duală
dintre subiect și obiect, proces care în final, duce la unirea cu universul sau cu brahmanul.
Omul mistic din hinduism își propune eliberarea de tot sensul lumii acesteia, o experiență care
nu se realizează prin învățături filosofice sau credințe superficiale.
Percepția misticismului în Bagavadgita cuprinde o parte din învățătura upanișadelor, dar este
dusă la un nivel superior. Aici nu trebuie doar renunțare la cele ale lumii, ci mai ales la toate
dorințele lumești și uitarea tuturor contactelor umane care te pot îndeparta de țelul suprem al
misticului hindus. În această a doua etapă misticul este pătruns de asceză care este un mijloc
foarte util în contemplarea acivă a vieții. Țelul superior, atingerea stării de unire cu
brahmanul, este în acest proces bucuria maximă care îl poate ajuta pe misticul hindus să
depășească toate barierele lumii.
În plus, hinduismul propune și misticul Shankaras, cu propriul drum mistic și propriul mod de
salvare. Shankara preia din upanișade perspectiva că lumea poate fi contemplată din două
perspective, și anume, real și suprareal. Perspetiva reală este cea utilizată de cei mai mulți
oameni. Misticii privesc lumea dintr-o altă perspectivă, înțelegând lumea ca o contorsionare a
propriei identități cu principiul fundamental al sinelui. Misticul privește lumea detașat de cele
ale acesteia. Pentru el, principiul fundamental, brahmanul, realul, sunt doar oglindiri ale
acestei lumi. El înțelege drumul mistic prin urmarea sau respectarea a patru cerințe:
1. Diferențierea între veșnic și muritor
2. Renunțarea la orice răsplată, atât în lumea de aici, cât și în lumea viitoare
3. Obținerea celor șase unelte:
a. Liniștea sufletului
b. Stăpânirea proprie
c. Renunțarea
d. Îndurarea suferințelor
e. Evlavia
f. Credința
4. Dorința mântuirii
Toate acestea instrumente sunt penru Shankara moduri în care el poate obține mântuirea
sau unirea cu absolutul. Shankara preia multe tehnici Yoga prin care să ducă la îndeplinire
aceste dorințe.
„Sinele suprem nici nu se naște, nici nu moare. Nu poate fi ars, mișcat, înțepat,
tăiat, sau uscat. Situat deasupra oricăror atribute, Sinele suprem este martorul
etern, întotdeauna pur, indivizibil și necompus, mult deasupra oricăror simțuri
și a oricărui eu...“ Atma, up3.
Pentu hinduși, Dumnezeu nu poate fi perceput de mintea simplă, dar poate fi accesat de o
minte pură, departată de gândurile lumii. Gândirea hindusă ne învață că cei care zăbovesc
și duc dorul plăcerilor acestei lumi, sunt parte a unei lumi separate, muritoare, iar doar
renunțarea la dorințele care sălășluiesc în inimă reprezintă transformarea muritorului în
nemuritor.
Misticul hindus este profund pentru că își să fie dorința cea lui cea mai adâncă, adică
realizarea Sinelui, iar acceptarea faptului că nimic nu îți aparține și că totul este în mâna
divinității reprezintă cheia prin care cu două te vei ține agățat de cel superior ție.

Bibliografie
1. Nathan <Fr.>. 2014. „Ramana: The Mystic“. Dindigul, Tamil Nadu, India: Vaigarai
Publishing House.
2. Acharya, Kala. 1999. A Dialogue: Hindu-Christian Cosmology and Religion. Mumbai
[u.a.]: Somaiya Publications.
3. Vaidya, R. N. 2009. Hinduism: Past, Present and Future for the Gen next. New Delhi:
National Publ. House.
4. Sharma, Arvind. 2016. Hinduism: On Its Own Terms. 1. Aufl. New Delhi: DK
Printworld.
5. Ranganathan, Shyam. 2018. Hinduism: A Contemporary Philosophical Investigation.
Investigating Philosophy of Religion. London and New York: Routledge.