Structura statusurilor și a rolurilor

Ca urmare a investirii oficiale cu diferite roluri a membrilor grupului, la nivelul acestuia se

constituie o structură formală, instituționalizată, care reprezintă aspectul fundamental al oricărui tip de

grup organizat pe principii normative în vederea îndeplinirii unei anumite sarcini. Datorită acestei

investiri, în grup, sarcinile și responsabilitățile vor fi strict delimitate în conformitate cu prevederile

unui întreg sistem de reguli și proceduri formale. Exprimând într-o formă grafică structura formală a

grupului, organigrama acestuia va reda astfel ansamblul relațiilor ierarhice, funcționale și de

cooperare instituite la nivelul său. Ca rezultat firesc, spontan și natural al opțiunii psihologice a

17

fiecărui membru al grupului pentru ceilalți parteneri, alături de structura oficială a grupului se

formează și o structură neoficială, informală, a rolurilor și statusurilor. Rolul fiecărui individ în cadrul

grupului se va exercita în acest caz, nu datorită unei investiri sociale, ci datorită poziției (recunoscută

unanim de către ceilalți) pe care o deține în grup și a influenței pe care o exercită, în consecință, asupra

acestora.

Rolul, ca totalitate a normelor, valorilor și modelelor acțional-comportamentale care asigură

funcționalitatea unui membru al grupului vizează, așadar, comportamentul pe care ceilalți membri ai

grupului îl pot pretinde de la acesta într-o situație dată, în raport cu poziția, cu statusul său în structura

relațiilor formale din cadrul grupului. Corelativ statusurilor sociale, fiecărei persoane îi sunt proprii la

un moment dat mai multe roluri sociale, care pot fi congruente sau incongruente. Ele alcătuiesc „setul

de roluri” specific unei persoane (R. K. Merton). Incongruența rolurilor sociale poate genera conflicte

inter-rol (conflictele de rol). De asemenea, conflictele de rol pot fi produse de discrepanța dintre

trăsăturile de personalitate ale purtătorului de roluri sociale și prescripțiile rolului social, de

incapacitatea individului de a satisface exigențele rolului social.

Din acest punct de vedere este interesantă abordarea clinică a rolurilor. Astfel, J.

Maisonneuve (2001, p. 138), reluând o clasificare a rolurilor realizată de către Benne și Sheats, arată

că în cadrul unui grup se disting trei mari categorii de roluri:

a) rolurile referitoare la obligații, adică cele care vizează facilitarea și coordonarea efortului

grupului în definirea obiectivelor sale și a mijloacelor pentru atingerea acestora. Astfel, se pot

distinge mai ales „lansatorul de idei”, coordonatorul, criticul, informatorul, anchetatorul,

secretarul;

b) rolurile referitoare la întreținerea vieții colective; aceste roluri îi privesc, pe de o parte, pe cei

care vin, din necesități socio-afective, să susțină grupul, să reducă conflictele interpersonale, să
asigure manifestarea și securitatea fiecăruia; există astfel stimulatorul, mediatorul, protectorul,

iar pe de altă parte, sunt cei preocupați de valoarea grupului (cazul celui care stabilește

„nivelurile de aspirații”) și de interpretarea fenomenelor colective (cazul „observatorului comentator”);

c) rolurile individuale, care nu se referă la rolurile membrilor grupului, ci la satisfacerea unor

nevoi individuale proprii. Satisfacerea are loc în detrimentul productivității sau al climatului

colectiv, dar constituie un aspect important al comportamentelor anumitor subiecți. Pot fi

distinse patru cazuri principale de roluri individuale:

- dominatorul, care caută să se impună, să își demonstreze superioritatea independent de

exigențele situației;

- dependentul, care caută mereu să suscite simpatie și sprijin pentru a se liniști;

18

- amatorul de prestigiu, care urmărește să se pună în evidență și să atragă atenția prin

toate mijloacele, adesea susceptibil în fața criticii;

- „omul care se povestește” profitând de situația colectivă pentru a-și exprima

sentimentele, ideile, povestea personală, fără legătură cu problemele actuale ale

grupului.

Analiza rolurilor pe care indivizii le pot îndeplini în cadrul unor grupuri diferite se face, desigur, în

raport de natura grupului, de obiectivele sale, de mediul în care acestea acționează.

Conform aprecierilor lui Pierre De Visscher (2001, p. 588), actualmente, îndeosebi cu privire

la grupurile de muncă, există tendința de a „funcționaliza rolurile” conform tripticului: producție-

facilitare-organizare. Este de reținut și faptul că, întrucât rolurile au, în același timp, o funcție de

reglare a raporturilor sociale din cadrul grupului și o funcție integratoare pentru personalitate, intre ele

pot sa apară relații conflictuale. De aceea este necesar să examinăm, pe de o parte, sursele și formele

conflictelor de roluri care pot compromite aceste echilibre, iar pe de altă parte, procesul de ajustare și

de rezolvare posibilă a conflictelor. În ceea ce privește sursele acestor conflicte este bine-cunoscută, de

pildă, inconsistența sau echivocul pozițiilor și al modelelor de roluri corelative; toate pozițiile de

intersecție sunt astfel, fie că apar:

între două culturi (cazul „marginalului”, un individ transplantat într-o cultură foarte diferită de

a sa);

între două clase de vârstă (cazul adolescentului aflat între modelele de conduită infantilă și cele

ale adulților);

între două grupuri profesionale (cazul maistrului, al șefului de echipă aflat între bază și

autoritate).
Literatura de profil analizează pe larg și ieșirile posibile din conflictele de rol. Astfel, se

consideră că există trei forme principale de conduite de rezolvare: opiniunea, compromisul și inovația,

iar alegerea uneia sau alteia dintre aceste modalități este dictată, desigur, de contextul situațional dat,

de personalitatea celui pus să aleagă, de relațiile existente între membrii grupului etc.