Didactica modernă, procesul de învăţământ

şi teoria spaţiului de instruire

Dacă didactica clasică a studiat clasa de elevi mai cu seamă

sub aspect organizatoric / static oarecum, didactica contemporană
vizează clasa de elevi ca un mediu educaţional dinamic, axându-şi
cercetările pe „aspecte socio-relaţionale şi pe dinamică cognitivă –
afectivă – socială şi educaţională” (Romiţă, B.I., 2000, p.50).
Din punct de vedere didactic clasa de elevi reprezintă „spaţiul
destinat eminamente procesului instructiv-educativ, având ca
finalitate dezvoltarea proceselor intelectuale şi a motivaţiei pentru
studiu în condiţiile unei omogenităţi relative a compoziţiei interne a
colectivului” (Romiţă, B.I., 2000, p.50).
Perspectiva didactică asupra clasei de elevi are la bază teoria
spaţiului de instruire – educare.
Această teorie priveşte procesul de învăţământ ca unul
complex influenţat de mai mulţi factori. Între aceştia, cei mai
importanţi sunt cei prezentaţi în figura de mai jos:
La ce ? De ce ?
S. O.

C.D.
Predare – Învăţare – Evaluare

Ce ?
Cum ? E.
C.
St.

Fig. 14. Spaţiul de instruire

Analiza figurii de mai sus ne relevă un spaţiu de instruire

pentru realizarea unei situaţii instructiv – educative oarecare. Cazul
este unul de gen universal-valabil. În orice spaţiu de instruire cadrul
didactic şi elevul sunt elementele centrale, fiind pe rând sau simultan
subiecţi / obiecţi ai procesului de predare – învăţare – evaluare în
vederea realizării unor obiective educaţionale, prin transmiterea unui
anumit conţinut de învăţământ, modelat cu ajutorul unei strategii
didactice. De obicei, această strategie este concepută de cadrul
didactic, dar nu este imposibilă şi tocmai de aceea este şi de dorit
implicarea activă şi a educabilului în realizarea şi, mai cu seamă, în
aplicarea strategiei didactice. Toate acestea sunt concepute şi se
manifestă sub influenţa unui sistem de coordonate socioculturale.
1. cadrul didactic(C.D.) – subiect al actului de instruire – educare;
2. educabilul (E.) – pe care teoriile pedagogiei moderne îl consideră
subiect / obiect al procesului de predare – învăţare – evaluare.
Educabilul trebuie să fie parte activă a procesului didactic,
implicându-se în modul de organizare şi desfăşurare al acestuia,
alături de cadrul didactic, ca un proces ce-i priveşte direct, şi în
aceiaşi măsură pe ambii parteneri educaţionali;
3. conţinutul transmis (C.) – trebuie privit ca fiind materialul asupra
căruia cei doi actori educaţionali operează în virtutea îndeplinirii
obiectivelor educaţionale urmărite;
4. obiectivele educaţionale (O.) – finalităţile la care se doreşte a se
ajunge în urma activităţii de predare – învăţare – evaluare, dar şi
cele la care se ajunge efectiv, acestea ca punct de plecare pentru
noile faze ale procesului didactic;
5. metodele (M.) – calea aleasă de actorii actului educaţional pentru
a ajunge la obiectivele educaţionale urmărite;
6. mijloacele (m.) – diverse materiale educaţionale care prin
combinarea lor cu metodele şi procedeele didactice constituie un
suport deosebit pentru creşterea eficienţei şi a randamentului
procesului educaţional, în drumul său spre atingerea obiectivelor
educaţionale urmărite;
7. sistemul influenţelor socioculturale (S.) – sistemul de norme,
valori, principii şi credinţe care influenţează formularea
obiectivele educaţionale, dar şi atitudinea subiecţilor didactici faţă
de procesul educativ;
8. strategia didactică (St.) – modalitatea în care cadrul didactic
conduce procesul de predare – învăţare – evaluare prin
combinarea metodelor, mijloacelor, tipurilor de învăţare şi
modalităţilor de organizare a clasei de elevi spre îndeplinirea
obiectivelor educative propuse.
 Fiecare din aceşti factori reprezintă o dimensiune a spaţiului de
instruire, totalitatea lor construind spaţiul de instruire ca atare. Pentru
fiecare proces didactic, trebuie găsită combinaţia optimă între aceşti
factori.
Combinarea factorilor spaţiului de instruire se face de către cadrul
didactic în funcţie de:
-concepţia pedagogică dominantă a epocii şi a cadrului
didactic ca individ;
- obiectivele educative urmărite;
- natura conţinutului;
-experienţa anterioară a educabililor cu care lucrează,
experienţă considerată atât ca grup cât şi individual;
- normativitatea didactică;
- dotarea materială de care se dispune la un moment dat;
- timpul şcolar disponibil.
Această sarcină a combinării factorilor spaţiului educaţional
revine cadrului didactic care este, alături de educabil, unul din cele
două elemente centrale ale spaţiului de instruire şi se concretizează în
planificări şi proiecte de lecţie. Cel de al doilea element central al
spaţiului educativ, educabilul, devine activ în situaţii de organizare şi,
mai cu seamă, în desfăşurarea efectivă a procesului paideutic.
Cadrul didactic nu trebuie să scape din vedere că în momentul
organizării activităţii de predare – învăţare, pedagogia
modernă îi cere să considere educabilul parte activă a acesteia şi
să-l trateze ca atare. Nerespectarea acestor cerinţe elementare duce
la crearea unui proces didactic stereotip, plictisitor şi care nu ia în
calcul elementare teorii ale pedagogiei modern, menite să crească
eficiența procesului didactic.