Revoluția de la 1821 

condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au

marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale,
economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor
puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt
domniilor fanariote.

Cuprins

 1Contextul istoric
o 1.1Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluției de la 1821
 2Programul revoluției
 3Pregătirea revoluției și „Adunarea norodului”
o 3.1Organizarea militară
o 3.2Fortificațiile
 4Declanșarea revoluției
o 4.1Mobilizarea efectivelor armatei revoluționare și marșul spre București
o 4.2Regimul lui Tudor
o 4.3Ecourile revoluției lui Tudor în Transilvania și Moldova
o 4.4Urmări și concluzii
 5Note
 6Bibliografie
 7Lectură suplimentară
 8Legături externe

Contextul istoric[modificare | modificare sursă]

Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au
zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America
Latină, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se
disting o serie de țeluri comune – libertate, independență și unitate națională – stimulate și
promovate în toată lumea de Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789,
dar prezente și în Supplex Libellus Valachorum.

Sistemul Sfintei Alianțe, închegat în perioada postnapoleoniană, a fost o încercare de restaurare a

vechilor privilegii aristocratice și de conservare a sferelor de influență imperiale, care, în ciuda unor
succese vremelnice, nu a reușit să stăvilească procesul de instaurare a noilor orânduiri liberale,
concomitent cu trecerea de la economia de subsistență feudală la economia productivistă
capitalistă. Toate mișcările revoluționare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau
naționale, sau de o combinație a acestora: abolirea structurilor feudale, înlocuirea
autorității absolute a monarhului și a aristocrației, bazată pe religie, prin autoritatea legii, votată într-
un parlament, câștigarea independenței și înfăptuirea unității naționale pentru popoarele supuse
dominațiilor imperiale sau coloniale[1].

Mișcarea de eliberare a românilor s-a desfășurat în condițiile în care lupta

popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub
conducerea lui Miloș Obrenovici I, grecii din Peloponez și din insulele Mării Egee luptau pentru
independență în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea uneori Peloponezului), Eteriștii se
pregăteau să declanșeze marșul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se înmulțeau formele de
nesupunere active și lua amploare fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-
se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluția lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene
și războiul ruso-turc din 1806 – 1812 a influențat într-o anumită măsură, în special din punct de
vedere militar, revoluția română de la 1821.

În Țările Române, puterea suzerană, Imperiul Otoman, impusese la începutul secolului al XVIII-

lea (1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească) înlocuirea domniilor pământene cu cele
ale fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți
factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și
claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava
criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești
– cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a
regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne
ale Munteniei și Moldovei.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile
otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și
plătească datoriile pe care le contractaseră la instalarea pe tronul celor două țări române, Moldova și
Țara Românească, cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la
putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale,
domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației. Efectele dezastruoase ale domniilor
unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în cazul domniilor lui
Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a
lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea
funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate
pentru întreținerea administratorilor – greci sau pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă,
se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Introducerea codului
de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistență îndârjită
de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploatării și jafului, condițiile de viață
deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduși la ultima extremitate a celei mai
spăimântătoare mizerii”[2] Corupția era generalizată și fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până
la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”[3]. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail
Șuțu a plătit 3 milioane de piaștri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8.000 de pungi
cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut
aproximativ 20 de milioane de piaștri.[4] În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte, precum
cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit
personal achitat de către toți bărbații țării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii și
clerului. Abuzurile administrației locale făceau ca până la jumate din populația țării plătitoare de
impozite să fie scutită de contribuție. Restul contribuabililor erau siliți să plătească prin intermediul
celor mai brutale metode. Singura soluție care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forță
a factorilor care generau criza economico-politică și națională. În epocă, consulii puterilor străine
prezenți în Muntenia și Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar și
despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franței afirma într-o notă din 1816 ca
„poporul așteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluție pe care o crede apropiată și pe care o
așteaptă”[5], iar consulul britanic adăuga și el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai
asuprit de un guvern despotic și mai strivit de biruri și de angarale decât țăranii din Moldova și
Muntenia”.[6]
La 1821, lupta revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au
impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale.

Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluției de la

1821[modificare | modificare sursă]
Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în
satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data nașterii încă este subiect de controversă istorică), într-o
familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanții tinerei burghezii
aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai multor moșii, vătaf de plai (subprefect)
de Mehedinți și a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea
unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul
de locotenent. A călătorit mult în țară și în străinătate, a învățat câteva limbi străine și a legat o
strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorghe Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin
intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de
reale aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de
panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821.

Programul revoluției[modificare | modificare sursă]

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la
Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821,
continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă
din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese
că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini
sociale și politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.

În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei
constituții românești), se proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și
administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite
cu jurămât, recunoscute de sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în
continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara,
respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce
Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în
toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin
„alegerea și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod
obligatoriu din rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără
„dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai după
slujbă”. Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar
„toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar,
urmând să fie desființate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei,
Spătăria cea mare, etc.

„Cererile...” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era
făcută „cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii roe”
indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. Problemele fiscale
formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și
reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața
economică.
În ceea ce privește țărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie
de sprijinul boierilor „făgăduiți”, dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată
problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. În schimb, se întărea
dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan
Gheorghe Caragea. Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea și încetarea vericăruia
jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” și
anunța o „mare ușurință” în ceea ce priveau „toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau
să aducă la „scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”.[7] În lupta pe care urma să o poarte, el
avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică recunoscută de Imperiul Otoman și de
celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o
deosebire între boierii pământeni și aceia care erau susținătorii și beneficiarii regimului fanariot. Cu
toate acestea, încă de la începuturile revoluției, el a proclamat împărțirea „averilor rău agonisite”.

Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naționale
permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” și 200 de arnăuți.

Experiențele ultimilor decenii au impus acțiuni bine cumpănite pentru a nu stârni reacțiile marilor
puteri europene, pentru a nu provoca represaliile otomane sau declanșarea unor lupte între armatele
străine pe teritoriul Munteniei. Linia politică externă adoptată de Tudor Vladimirescu era aceea de a
nu da Porții niciun motiv să-i justifice intervenția armată. Aparenta lipsă de ostilitate față de puterea
suzerană, tonul prevenitor al „arzmagazarurilor” trimise la Istanbul, tratativele duse cu pașalele de la
Dunăre trebuie înțelese din această perspectivă. Documentele rămase din timpul revoluției reiau ca
un laitmotiv necesitatea ca Imperiul Otoman să nu se amestece în treburile interne ale țării. De fapt,
cererea de înlocuire a domnilor fanarioți era în sine o reconsiderare a pozițiilor Porții.

O dezvoltare nouă a evenimentelor a apărut după intrarea în acțiune a Eteriei și după dezavuarea
oficială de către țarul Alexandru I al Rusiei a mișcării grecești și a celei românești.

În ceea ce privește relațiile cu celelalte provincii românești, Tudor îndemna Divanul să coopereze cu
frații de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând și la un glas cu Moldova, să putem câștiga deopotrivă
dreptățile acestor prințipaturi, ajutorându-se unii pre alții”.[8]

Pregătirea revoluției și „Adunarea

norodului”[modificare | modificare sursă]
Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnilor fanarioți consensul tuturor claselor și păturilor sociale
era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea
aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu ei, dar și pentru a asigura forța
militară necesară apărării țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat
legătura cu șefii mișcării antifanariote dar și cu elementele mișcării Eteria, care plănuia o amplă
mișcare împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul potrivit pentru declanșarea mișcării
revoluționare romanești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea
domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida națională”, în
frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de
colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”.[9]
Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute
planurile de creare a unei armate naționale cu care,
„numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pămantul țării””
[10]
 prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor
principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de
izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești,
tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție.

Organizarea militară[modificare | modificare sursă]

Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi,
implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care
reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale
pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutați și
mici boiernași, de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Istoricii apreciază azi că
aproximativ 75% dintre oștenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceștia fiind recrutați nu numai
dintre moșneni (țăranii liberi) ci și din rândul clăcașilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor
prin făgăduirea de „leafă și slobozenie”, iar în rândurile țăranilor clăcași prin asigurarea scutirii „de
orice dare”[11]. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunțate în Proclamația de la Padeș.
Efectivele oștii pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această creștere rapidă
a fost sesizată de reprezentanții marilor puteri la București sau Istanbul. Consulul austriac la Istanbul
compara nucleul inițial al oștii pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se
transforma într-o lavină”[12].

Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiția cu inovațiile în domeniul militar ale acelor timpuri. În
perioada războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de
445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai puternică și mai flexibilă – regimentul.

 Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000

de oameni, comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii
(căpitănii) a câte 100 de oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauș.
 Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuți, era organizată pe escadroane numite tot
căpitănii. În subunitățile arnăuțești erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandurești - câte
100 de luptători.
 Artileria, care dispunea la început de două tunuri, și-a mărit puterea de foc la șapte
piese. S-a încercat fără succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de
la Cotroceni mai mulți fierari au fost instruiți să fabrice țevi de tun din clopotele bisericilor
bucureștene.
 Subunitățile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a
taberelor de la Țânțăreni și de la București, unde s-au aflat sub îndrumarea lui Gheorghe
Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui
Tudor”[13]. Tot în cadrul efortului de modernizare a oștii au fost create și servicii pentru
aprovizionare. Printre ostași s-au remarcat Ioniță Magheru, comandantul căpităniei
Amaradia și fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.
Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți militari promovați exclusiv
pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum
aprecia Nicolae Iorga[14].
Dotarea oștii a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș oamenii fiind îndemnați să vină
cu propriile arme sau „cu furci de fier și cu lănci”[15]. Dotarea armatei a fost completată după
preluarea armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la Coțofeni, sau prin preluarea
armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.