În acea perioadă, în teritoriile românești (ale României până în 1918: Țara Românească și Moldova)

țăranii dețineau pământul în comun[6] și acesta nu putea fi înstrăinat, iobăgia era absentă și taxele
percepute de domnitori de la țărani erau destul de mici, majoritatea fondurilor provenind din taxele
vamale de tranzit sau import-export.[6] Invazia și cucerirea principatelor de către turcii otomani va
duce la schimbarea radicală, în sensul rău, a situației pre-existente: în căutare de fonduri pentru
plata tributului, clasa boierească va introduce birul și iobăgia (servitutea, statutul de șerb). [6] La
mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă instituția
corvoadei a rămas; iobăgia va fi reintrodusă o dată cu transformarea agriculturii dintr-o formă agro-
pastorală într-o agricultură cerealieră, destinată exporturilor, la începutul secolului al XIX-lea. [6] O
dată cu deschiderea comerțului în Marea Neagră de către vasele de război britanice, franceze și
rusești, în 1828 (după bătălia navală de la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a exporturilor, boierii
români devin proprietarii pământurilor din simpli colectori de taxe.[6]

Ștefan Luchian, La împărțitul porumbului, care reprezintă un grup de țărani, îndreptându-se spre conac pentru
a primi rațiile de porumb.

Iobăgia este din nou abolită o dată cu reforma agrară din 1864, care transformă definitiv pământul în
proprietate privată, satele devălmașe (proprietatea comună a pământului) fiind desființate. [6] Cu
această ocazie boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii posedând prea puțin pentru a putea
supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind astfel să muncească pe pământul boierilor pentru
o cotă-parte din recoltă.[6] Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale, sistemul astfel
constituit fiind numit neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27)[6]: țăranii erau obligați să muncească întâi
pământul boierilor, și doar după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca în perioada
recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi pentru profitul boierilor, și doar după aceea și dacă
mai rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și recolta de pe propriul lor
pământ.[6] Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în agricultură, aceștia folosind propriile lor
unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă,
pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura semințele pentru semănatul din primăvara următoare.
[6]
 Sistemul asigura astfel îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin măsurători
incorecte, țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor (arendași), administrația
lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată, ea fiind de partea
arendașilor.[7] În 1905, aproximativ jumătate (48,7%) din pâmântul cultivabil era în proprietatea a
0,6% dintre proprietarii de pământ, acest teren cultivabil fiind în proprietatea coroanei (monarhului),
a câtorva mii de familii de boieri care-și duceau viețile în capitală și marile orașe, și a Bisericii
Ortodoxe Române (mânăstirilor)[6], în timp ce restul de 95,4% din proprietari (aproximativ un million
de familii) erau țărani, aceștia deținând 51,3%[5] din pământul arabil. Sistemul agrar din perioada
premergătoare Marii Răscoale (1907 a fost doar una dintr-o serie de răscoale țărănești, care au fost
însă reprimate în fașă, ele necăpătând caracterul general al celei mai mari dintre
ele: 1888, 1889, 1900) mai avea o trăsătură care a fost de natură de a duce exploatarea țărănimii
până peste limitele suportabilului: totalitatea pământurilor în proprietatea coroanei [6] și majoritatea
pământurilor în proprietatea Bisericii Ortodoxe[6] erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din
pământul aflat în proprietatea boierilor; aproape 59% din întreg pământul arabil al moșierilor se afla
în regim de arendă. Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și administrație,
încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor.[6] În Moldova, de unde a izbucnit
răscoala, 40% dintre arendași erau evrei și alți 10% indivizi de altă etnicitate decât cea română. [6] În
România anului 1905, neoiobăgia prevala și disparitatea între marea și mica proprietate era fără
egal în Europa, chiar și atunci când considerăm Rusia. [8]

Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători răscoalei preferau să locuiască în orașe,
și nu doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor
unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, la rândul lor,
încercau să obțină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă
țăranii formau până la 80% din populația României și circa 60% aveau pământ foarte puțin sau nu
aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. În opinia
majorității experților, chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală, România rămânea
o țară primitivă, cu un analfabetism situat undeva între 43 și 60 procente, cu o mortalitate infantilă de
17,4 %, un venit pe cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 % din populație trăia sub limita săraciei[9],
țăranii fiind marile victime și perdanți ai sistemului.[10] Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că
țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-
a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din Regatul României.[11]

S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă antisemită răscoalei, prin afirmația

că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a țăranilor. În realitate, puțini erau evreii care se
ocupau cu arenda, iar în țară erau și mulți arendași români. [necesită  citare] Dacă răscoala ar fi fost o
mișcare antisemită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendașii evrei
predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puțini arendași evrei, printre care și Oltenia,
unde s-a atins chiar apogeul și unde represiunea a fost deosebit de feroce. În opinia unor istorici,
răscoala a fost deci o mișcare socială, și nicidecum una xenofobă, o mișcare pentru care proprietarii
și arendașii - arendașii evrei și arendașii români deopotrivă – sunt în egală măsură răspunzători. [12]
[13]
 Alți istorici subliniază însă faptul că răscoala a început în nordul Moldovei, acolo unde evreii
controlau peste 40% din pământurile moșiilor și un sfert din tot pământul, răscoala însăși fiind inițial
direcționată contra evreilor.[14] Că răscoala a început în Moldova, adică acolo unde arendașii evrei
predominau (40% dintre arendași[15]), este perfect explicabil: factorul etnic și religios n-a făcut decât
să întărească frustrarea maselor de țărani români exploatați crunt de-un sistem injust, așa cum se
întâmplă peste tot unde nemulțumirea economică este complicată de componente etnice și
religioase cu rol de factor agravant. Cât timp antisemitismul românesc în epoca modernă a avut în
mod sistematic și o cauzalitate economică, alături de mai vechile prejudecăți religioase sau
xenofobe, ar fi practic o minune ca inversul să nu fie și el valabil, și atunci când crizele economice
lovesc o populație, antisemitismul - sau orice altă formă de xenofobie relevantă - să nu se adauge și
el ca factor agravant.[16][17]